pagina a IV-a
 
SECTIUNEA IV
Despre legatul universal

          Art. 888. Legatul universal este dispozitia prin care testatorul lasã dupã moarte-i, la una sau mai multe persoane, universalitatea bunurilor sale.
          Art. 889. Când testatorul are erezi rezervatari, legatarul universal va cere de la acestia punerea în posesiune a bunurilor cuprinse în testament. (C. civ. 653, 895, 899).
          Art. 890. Legatarul universal are drept a pretinde fructele bunurilor cuprinse în testament, din ziua cererii în judecatã, sau din ziua în care eredele a consimtit a-i da legatul. (C. civ. 898).
          Art. 891. Când testatorul nu a lãsat erezi rezervatari, legatarul universal va cere de la justitie posesiunea bunurilor cuprinse în testament.
          A se vedea nota de sub art. 651.
          Art. 892. Testamentul olograf sau mistic, înainte de a fi executat, se va prezenta tribunalului judetean în a cãrui razã teritorialã s-a deschis succesiunea.
            Presedintele va constata prin proces-verbal deschiderea testamentului si starea în care l-a gãsit si va ordona depunerea lui la grefa tribunalului. (C. civ. 859, 864 si urm.).
          A se vedea nota de sub art. 651.
          Art. 893. Legatarul universal, care va veni la mostenire în concurs cu un erede rezervatar, este obligat la datoriile si sarcinile succesiunii personal pânã în concurenta pãrtii sale, si ipotecar pentru tot. (C. civ. 550, 777, 841 si urm., 896, 909).

SECTIUNEA V
Despre legatele unei fractiuni de mostenire

          Art. 894. Acest legat poate avea de obicei o fractiune a mostenirii, precum jumãtate, a treia parte sau toate imobilele sau toate mobilele sau o fractiune din imobile sau mobile.
            Orice alt legat este singular. (C. civ. 887, 899 si urm.).
          Art. 895. Legatarul unei fractiuni de ereditate va cere posesiunea de la erezii rezervatari, în lipsa acestora de la legatarii universali, iar în lipsa si acestora din urmã, de la ceilalti erezi legitimi. (C. civ. 653, 659 si urm., 841 si urm., 888).
          Art. 896. Legatarul unei fractiuni din ereditate este obligat la sarcinile si datoriile succesiunii testatorului, personal, în proportie cu partea sa si ipotecar pentru tot. (C. civ. 550, 777, 893, 909).
          Art. 897. Legatarul universal, sau acela al unei fractiuni a succesiunii, nu se poate pune în posesiunea legatului, fãrã a se face, dupã cererea lui, un inventar al bunurilor ce compun legatul, de judecãtoria în ocolul¹ cãreia s-a deschis succesiunea.
            Legatarul, care va primi a intra în posesiunea bunurilor fãrã inventar, va fi obligat a plãti toate debitele succesiunii, chiar de ar fi mai mari decât averea lãsatã de testator. (C. civ. 704 si urm., 713, 888 si urm., 894 si urm.).
          A se vedea nota de sub art. 651. 

1. Raza teritorialã

          Art. 898. Legatarul unei fractiuni de mostenire poate pretinde fructele din ziua cererii în judecatã, sau din ziua în care i s-a oferit de bunã voie darea legatului. (C. civ. 890, 895).

SECTIUNEA VI
Despre legatele singulare

          Art. 899. Orice legat pur si simplu dã legatarului, din ziua mortii testatorului, un drept asupra lucrului legat, drept transmisibil erezilor si reprezentantilor sãi.
            Cu toate acestea, legatarul singular nu va putea intra în posesia lucrului legat, nici a pretinde fructele sau interesele¹, decât din ziua în care a fãcut cererea în judecatã sau din ziua în care predarea legatului i s-a încuviintat de bunã voie. (C. civ. 485, 522,si urm., 894). 

1. Dobânzile

          Art. 900. Interesele¹ si fructele lucrului legat devin ale legatarului din momentul mortii testatorului, si dacã dânsul n-a fãcut cerere înaintea justitiei:
            1. când testatorul a declarat expres în testament cã voieste a urma astfel;
            2. când s-a legat drept alimente o renditã viagerã sau o pensie.
          A se vedea nota de sub art. 651. 

1. Dobânzile

          Art. 901. Cheltuielile cererii pentru predare sunt în sarcina succesiunii, fãrã ca cu aceasta sã se poatã reduce rezerva legalã.
            În caz când testatorul ar ordona altfel prin testament, se va urma dupã vointa lui.
          Art. 902. Erezii testatorului sau orice altã persoanã obligatã a plãti un legat sunt personal datori a-l achita, fiecare în proportie cu partea ce ia din succesiune.
            Sunt datori ipotecari pentru tot, pânã la concurenta valorii imobilelor ce detin. (C. civ. 774 si urm., 893, 896, 905).
          Art. 903. Lucrul legat se va preda cu accesoriile necesare, în starea în care se gãsea la moartea donatorului¹. (C civ. 465, 468 si urm., 482 si urm., 904, 923, 927, 1325). 

1. Textul se referã în realitate la testator.

          Art. 904. Când cel ce a dat legat un imobil, a mãrit în urmã acest imobil prin alte achizitii, aceste achizitii, si de ar fi alãturea cu imobilele, nu pot fi socotite ca parte a legatului, de nu se face o nouã dispozitie pentru aceasta.
            Înfrumusetãrile si constructiile noi, fãcute asupra fondului legat, fac parte dintr-însul.
            Asemenea face parte din legat adausul ce testatorul a fãcut unui loc închis, întinzând îngrãdirile sale.
          Art. 905. Dacã înaintea testamentului sau în urmã, lucrul legat a fost ipotecat pentru datoria succesiunii, sau chiar pentru altã datorie, sau supus dreptului de uzufruct, acela ce este dator a da legatul, nu este tinut a libera lucrul de aceastã sarcinã, afarã numai dacã testatorul l-a obligat expres la aceasta. (C. civ. 551 ).
          Art. 906. Când testatorul, stiind, a dat legat lucrul altuia, însãrcinatul cu acel legat este dator a da, sau lucru în naturã sau valoarea lui din epoca mortii testatorului.
          Art. 907. Când testatorul, nestiind, a legat un lucru strãin, legatul este nul.
          Art. 908. Când legatul dat este un lucru nedeterminat, însãrcinatul cu legatul nu este obligat a da un lucru de calitatea cea mai bunã, nu poate oferi însã nici lucrul cel mai rãu. (C. civ. 1103).
            Art. 909. Legatarul singular nu este obligat a plãti datoriile succesiunii. (C. civ. 847 si urm., 1746 si urm.).

SECTIUNEA VII
Despre executorii testamentari

          Art. 910. Testatorul poate numi unul sau mai multi executori testamentari. (C. civ. 913, 916, 918).
          A se vedea nota de sub art. 651.
          Art. 911. El poate sã le dea de drept în posesiune, toatã sau parte numai din averea sa mobilã, pentru un timp care nu va trece peste un an de la moartea sa. (C. civ. 653, 889, 891, 912).
          Art. 912. Eredele poate sã-i scoatã din posesiune, oferindu-le sume îndestulãtoare pentru plata legatelor de lucruri mobile, sau justificând cã a plãtit aceste legate. (C. civ. 911).
          Art. 913. Acela ce nu se poate obliga nu poate fi nici executor testamentar. (C. civ. 915, 950).
          Art. 914. Femeia mãritatã nu poate fi executoare testamentarã, decât cu consimtãmântul bãrbatului.
            Dacã ea este separatã de bunuri, sau prin contractul de maritaj, sau prin sentintã judecãtoreascã, va putea deveni executoare testamentarã, cu consimtãmântul bãrbatului sau cu autorizatia justitiei în caz de refuz din parte-i.
          Dispozitiile art. 914 au fost abrogate implicit prin Legea privitoare la ridicarea incapacitãtii civile a femeii mãritate. (Decretul nr. 1412  în M. Of. nr. 94 din 20 aprilie 1932).
          Art. 915. Minorele nu poate fi executor testamentar, chiar cu autorizatia tutorelui. (C. civ. 913, 950).
          Art. 916. Executorii testamentari vor cere punerea pecetilor¹, dacã sunt si erezi minori interzisi sau absenti².
            Ei vor stãrui a se face inventarul bunurilor succesiunii în prezenta eredelui, prezumtiv,
sau în lipsã-i, dupã ce i s-au fãcut chemãrile legiuite³.
            Ei vor cere vinderea miscãtoarelor în lipsã de sumã îndestulãtoare pentru plata legatelor.
            Ei vor îngriji ca testamentele sã se execute si, în caz de contestatie asupra executiei, ei pot sã intervinã ca sã sustinã validitatea lor.
            Ei sunt datori, dupã trecere de un an de la moartea testatorului, a da socotealã pentru gestiunea lor. (C. civ. 472 si urm., 557 si urm., 809 si urm., 819, 854 si urm.).
          A se vedea nota de sub art. 651. 

1. Sigilii
2. Dispãruti
3. Dupã ce a fost citat

          Art. 917. Dreptul executorului testamentar nu trece la erezii sãi.
          Art. 918. Dacã sunt mai multi executori testamentari care au primit aceastã sarcinã, unul singur va lucra în lipsã-le.
            Ei vor fi responsabili solidar de a da socotealã de miscãtoarele ce li s-au încredintat, afarã numai dacã testatorul a despãrtit functiile lor si dacã fiecare din ei s-a mãrginit în ceea ce i s-a încredintat. (C. civ. 1039 si urm.).
          Art. 919. Cheltuielile fãcute de executorul testamentar pentru punerea pecetilor¹, pentru inventar, pentru socoteli, si alte cheltuieli relative la functiunile sale sunt în sarcina succesiunii. (C. civ. 916). 

1. Sigilii

SECTIUNEA VIII
Despre revocarea testamentelor si despre caducitatea lor

          Art. 920. Un testament nu poate fi revocat, în tot sau în parte, decât sau prin un act legalizat de judecãtoria competentã, care act va cuprinde mutarea vointei testatorului, sau prin un testament posterior. (C. civ. 802).
          Art. 921. Testamentul posterior care nu revocã anume pe cel anterior, nu desfiinteazã din acesta, decât numai acele dispozitii care sunt necompatibile sau contrarii cu acelea ale testamentului posterior.
          Art. 922. Revocarea fãcutã prin testamentul posterior va avea toatã validitatea ei, cu toate cã acest act a rãmas fãrã efect din cauza necapacitãtii eredelui, sau a legatarului, sau din cauzã cã acestia nu au voit a primi ereditatea.
          Art. 923. Orice înstrãinare a obiectului legatului, fãcutã cu orice mod sau conditie, revocã legatul pentru tot ce s-a înstrãinat, chiar când înstrãinarea va fi nulã, sau când obiectul legat va fi reintrat în starea testatorului. (C. civ. 903 si urm.).
          Art. 924. Orice dispozitie testamentarã devine caducã, când acela în favoarea cãrui a fost fãcutã a murit înaintea testatorului.
          Art. 925. Orice dispozitie testamentarã, fãcutã sub conditie suspensivã, cade când eredele sau legatarul a murit înaintea îndeplinirii conditiei. (C. civ. 1004 si urm., 1017 si urm.)
          Art. 926. Dispozitia testamentarã, fãcutã de la un timp înainte nu opreste pe eredele numit sau pe legatar de a avea un drept dobândit din momentul mortii testatorului. (C. civ. 899, 1017 si urm.).
          Art. 927. Legatul va fi caduc, dacã lucrul legat a pierit de tot în viata testatorului. (C. civ. 1091, 1156).
          Art. 928. Orice dispozitie testamentarã cade, când eredele numit sau legatarul nu va primi-o sau va fi necapabil a o primi. (C. civ. 686, 808 si urm.).
          Art. 929. Când din dispozitiile testamentare va rezulta cã cugetul testatorului a fost de a da legatarilor dreptul la totalitatea obiectului legat, atunci acela din legatari, care vine la legat, ia totalitatea; iar de primesc mai multi legatari, legatul se împarte între ei, fãrã a se scãdea pãrtile legatarilor necapabili, sau ale acelora care n-au primit legatul, sau care au murit înaintea testatorului. (C. civ. 1057 si urm.).
          Art. 930. Aceleasi cauze care, dupã art. 830 si dupã cele dintâi douã dispozitii ale art. 831, autorizã cererea de revocare a donatiunilor între vii, pot fi primite si la cererea revocãrii dispozitiilor testamentare.
          Art. 931. Dacã cererea de revocare este întemeiatã pe o injurie gravã, fãcutã memoriei testatorului, actiunea va trebui sã fie intentatã în curs de un an din ziua delictului. (C. civ. 833).

CAPITOLUL VI
Despre donatiuni fãcute sotilor prin contractul de maritagiu

          Art. 932. Donatiunile fãcute sotilor sau unuia dintr-însii, prin contractul de maritagiu, nu sunt supuse la nici o formalitate.
          Dispozitia acestui text a devenit inaplicabilã ca urmare a abrogãrii titlului IV din cartea III a Codului civil, "Despre contractul de cãsãtorie si despre drepturile respective ale sotilor" prin art. 49 al Decretului nr. 32/1954 pentru punerea în aplicare a Codului familiei si a Decretului privitor la persoanele fizice si persoanele juridice (B. Of. nr. 9 din 31 ianuarie 1954), cu modificãrile ulterioare.
          Art. 933. Donatorul poate, în cazul articolului precedent, sã dea donatiune si bunurile sale viitoare.
            Donatorul în asemenea caz nu mai poate dispune gratuit de bunurile sale.
            Când donatorul supravietuieste sotilor sau sotului donatar, donatiunea este revocabilã.
          A se vedea nota de sub art. 932.
          Art. 934. Prin contractul de maritagiu, se poate face cumulativ donatiunea bunurilor prezente si viitoare, sau a unei pãrti numai dintr-aceste bunuri, cu îndatorirea însã de a se anexa actului un stat de datoriile si sarcinile existente, la care este supus donatorul în momentul donatiunii. În acest caz donatarul este liber sã se lepede la moartea donatorului de bunurile viitoare si sã opreascã numai pe cele prezente.
          A se vedea nota de sub art. 932.
          Art. 935. Dacã statul de care se face mentiune în articolul precedent, nu s-a anexat actului ce continea donatiunea bunurilor prezente si viitoare, donatarul nu poate decât sau a accepta sau a se lepãda de donatiune în întregul ei.
            Când acceptã, nu poate cere decât bunurile existente la moartea donatorului, si este supus la toate datoriile si sarcinile succesiunii.
          A se vedea nota de sub art. 932.

CAPITOLUL VII
Despre dispozitiile dintre soti, fãcute sau în contractul de maritagiu sau în timpul maritagiului

          Art. 936. Sotii pot prin contractul de maritagiu sã-si facã reciproc, sau numai unul altuia, orice donatiune vor voi.
          A se vedea nota de sub art. 932.
          Art. 937. Orice donatiune fãcutã între soti în timpul maritagiului este revocabilã.
            Revocarea se poate cere de femeie, fãrã nici o autorizatie.
            O asemenea donatiune nu este revocabilã pentru cã în urmã s-au nãscut copii. (C. civ. 801, 829, 836).
          Dispozitia alin. 2, care constituia o exceptie de la regula generalã a incapacitãtii femeii mãritate, a fost abrogatã implicit prin Legea privitoare la ridicarea incapacitãtii civile a femeii mãritate (Decretul nr. 1412, în M. Of. nr. 94 din 20 aprilie 1932).
          Art. 938. Sotii nu pot, în timpul maritagiului, sã-si facã nici prin acte între vii, nici prin testament, vreo donatiune mutualã si reciprocã printr-unul si acelasi act. (C. civ. 857).
          Art. 939. Bãrbatul sau femeia care, având copii dintr-alt maritagiu, va trece în al doilea sau subsecvent maritagiu, nu va putea dãrui sotului din urmã decât o parte egalã cu partea legitimã a copilului ce a luat mai putin, si fãrã ca, nici într-un caz, donatiunea sã treacã peste cuartul bunurilor. (C. civ. 841 ).
          A se vedea:
          Legea nr. 319/1944 pentru dreptul de mostenire al sotului supravietuitor (M. Of. nr. 113 din 10 iunie 1944).
          Art. 940. Sotii nu pot sã-si dãruiascã indirect mai mult decât s-a arãtat mai sus.
            Orice donatiune, deghizatã sau fãcutã unei persoane interpuse, este nulã. (C. civ. 812, 939, 941).
          Art. 941. Sunt reputate persoane interpuse copiii ce sotul donatar are din alt maritaj, asemenea sunt reputate si rudele sotului donatar, la a cãror ereditate acesta este chemat în momentul donatiunii. (C. civ. 812, 94).

TITLUL III
DESPRE CONTRACTE SAU CONVENTII

CAPITOLUL I
Dispozitii preliminare

          Art. 942. Contractul este acordul între douã sau mai multe persoane spre a constitui sau a stinge între dânsii un raport juridic. (C. civ. 962, 969 si urm.).
          Art. 943. Contractul este bilateral sau sinalagmatic când pãrtile se obligã reciproc una cãtre alta. (C. civ. 1020, 1179).
          Art. 944. Contractul este unilateral, când una sau mai multe persoane se obligã cãtre una sau mai multe persoane, fãrã ca acestea din urmã sã se oblige.
          Art. 945. Contractul oneros este acela în care fiecare parte voieste a-si procura un avantaj. (C. civ. 812, 947, 1639, 1646, 1859).
          Art. 946. Contractul gratuit sau de binefacere este acela în care una din pãrti voieste a procura, fãrã echivalent, un avantaj celeilalte. (C. civ. 813 si urm., 1561, 1593 ).
          Art. 947. Contractul cu titlu oneros este comutativ, atunci când obligatia unei pãrti este echivalentul obligatiei celeilalte.
            Contractul este aleatoriu când echivalentul depinde, pentru una sau toate pãrtile, de un eveniment incert. (C. civ. 1635).

CAPITOLUL II
Despre conditiile esentiale pentru validitatea conventiilor

          Art. 948. Conditiile esentiale pentru validitatea unei conventii sunt:
            1. capacitatea de a contracta;
            2. consimtãmântul valabil al pãrtii ce se obligã;
            3. un obiect determinat;
            4. o cauzã licitã. (C. civ. 949 si urm., 953 si urm., 962 si urm., 966 si urm.).

SECTIUNEA I
Despre capacitatea pãrtilor contractante

          Art. 949. Poate contracta orice persoanã ce nu este declaratã necapabilã de lege. (C. civ. 948, 950 si urm., 1163, 1164, 1167, 1190, 1666).
          Art. 950. Necapabili de a contracta sunt:
            1. minorii;
            2. interzisii;
            3. ( abrogat prin Legea pentru ridicarea incapacitãtii civile a femeii mãritate - Decretul nr. 1412, în M. Of. nr. 94 din 20 aprilie 1932);
            4. în genere toti acei cãror legea le-a prohibit oarecare contracte. (C. civ. 949).
          A se vedea cu privire la capacitatea de a contracta:
          - art. 9-11 din Decretul nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice si persoanele juridice (B. Of. nr. 8 din 30 ianuarie 1954), cu modificãrile ulterioare;
          - art. 105, 124, 129, 133, 147 din Codul familiei;
          - art. 7 din Codul muncii.
          Art. 951. Minorele nu poate ataca angajamentul sãu pentru cauzã de necapacitate decât în caz de leziune. (C. civ. 1157 si urm., 1162 si urm.).
          Textul a fost modificat implicã prin art. 25 din Decretul nr. 32/1954 pentru punerea în aplicare a Codului familiei si a Decretului privitor la persoanele fizice si persoanele juridice (B. Of. nr. 9 din 31 ianuarie 1954), cu modificãrile ulterioare.
          Art. 952. Persoanele capabile de a se obliga nu pot opune minorului si interzisului incapacitatea lor. (C. civ. 949, 950).

SECTIUNEA II
Despre consimtãmânt

          Art. 953. Consimtãmântul nu este valabil, când este dat prin eroare, smuls prin violentã sau surprins prin dol. (C. civ. 948, 954 si urm.).
          Art. 954. Eroarea nu produce nulitate decât când cade asupra substantei obiectului conventiei.
           Eroarea nu produce nulitate când cade asupra persoanei cu care s-a contractat, afarã numai când consideratia persoanei este cauza principalã, pentru care s-a fãcut conventia. (C. civ. 953, 961, 993, 1092, 1167, 1190, 1712).
          Art. 955. Violenta în contra celui ce s-a obligat este cauzã de nulitate, chiar când este exercitatã de altã persoanã decât aceea în folosul cãrei s-a fãcut conventia. (C. civ. 953, 956 si urm., 959, 961, 1167, 1190, 1203).
          Art. 956. Este violentã totdeauna când, spre a face pe o persoanã a contracta, i s-a insuflat temerea, rationabilã dupã dânsa, cã va fi expusã persoana sau averea sa unui rãu considerabil si prezent.
            Se tine cont în aceastã materie de etate, de sex si de conditia persoanelor. (C. civ. 953, 955, 957 si urm., 961, 1167, 1203).
          Art. 957. Violenta este cauzã de nulitate a conventiei si când s-a exercitat asupra sotului sau a sotiei, asupra descendentilor si ascendentilor. (C. civ. 953, 956, 958, 959, 961, 1167, 1203).
          Art. 958. Simpla temere reverentiarã, fãrã violentã, nu poate anula conventia. (C. civ. 953, 956, 957, 961, 1167, 1293).
          Art. 959. Conventia nu poate fi atacatã pentru cauzã de violentã dacã, dupã încetarea violentei, conventia s-a aprobat, expres sau tacit, sau dacã a trecut timpul defipt de lege pentru restitutiune. (C. civ. 953, 956-958, 961, 1167, 1203).
          Art. 960. Dolul este o cauzã de nulitate a conventiei când mijloacele viclene, întrebuintate de una din pãrti, sunt astfel, încât este evident cã, fãrã aceste masinatii, cealaltã parte n-ar fi contractat.
            Dolul nu se presupune. (C. civ. 953, 961, 1167, 1203, 1638).
          Art. 961. Conventia fãcutã prin eroare, violentã sau dol, nu este nulã de drept, ci dã loc numai actiunii de nulitate. (C. civ. 1900 si urm.).

SECTIUNEA III
Despre obiectul conventiilor

          Art. 962. Obiectul conventiilor este acela la care pãrtile sau numai una din pãrti se obligã. (C. civ. 948, 954, 963 si urm., 971, 972, 1018, 1026 si urm., 1074, 1075).
          Art. 963. Numai lucrurile ce sunt în comert¹ pot fi obiectul unui contract. (C. civ. 476 si urm., 647, 965, 1156, 1310, 1844).

1. În circuitul civil

          Art. 964. Obligatia trebuie sã aibã de obiect un lucru determinat, cel putin în specia sa.
            Cantitatea obiectului poate fi necertã, de este posibilã determinarea sa. (C. civ. 1103).
          Art. 965. Lucrurile viitoare pot fi obiectul obligatiei.
            Nu se poate face renuntare la o succesiune ce nu este deschisã, nici nu se pot face învoiri asupra unei astfel de succesiuni, chiar de s-ar da consimtãmântul celui a cãrui succesiune este în chestiune. (C. civ. 702, 821, 1526).

SECTIUNEA IV
Despre cauza conventiilor

          Art. 966. Obligatia fãrã cauzã sau fondatã pe o cauzã falsã, sau nelicitã, nu poate avea nici un efect. (C. civ. 948, 954, 967, 968, 1347, 1349, 1352).
          Art. 967. Conventia este valabilã, cu toate cã cauza nu este expresã.
            Cauza este prezumatã pânã la dovada contrarie.
          Art. 968. Cauza este nelicitã când este prohibitã de legi, când este contrarie bunelor moravuri si ordinii publice. (C. civ. 5, 728, 1008, 1636, 1689).

CAPITOLUL III
Despre efectul conventiilor

SECTIUNEA I
Dispozitii generale

          Art. 969. Conventiile legal fãcute au putere de lege între pãrtile contractante.
            Ele se pot revoca prin consimtãmântul mutual sau din cauze autorizate de lege. (C. civ. 970 si urm.).
          Art. 970. Conventiile trebuie executate cu bunã-credintã.
            Ele obligã nu numai la ceea ce este expres într-însele, dar la toate urmãrile, ce echitatea, obiceiul sau legea dã obligatiei, dupã natura sa. (C. civ. 977 si urm.).
          Art. 971. În contractele ce au de obiect translatia proprietãtii, sau unui alt drept real, proprietatea sau dreptul se transmite prin efectul consimtãmântului pãrtilor, si lucrul rãmâne în rizico-pericolul dobânditorului, chiar când nu i s-a fãcut traditiunea lucrului. (C. civ. 1079 si urm., 1156, 1295, 1406, 1479 si urm.).
          A se vedea:
          - Legea nr. 115/1938 pentru unificarea dispozitiunilor privitoare la cãrtile funciare (M. Of. nr. 95 din 27 aprilie 1938), cu modificãrile ulterioare;
          - Legea nr. 242/1947 pentru transformarea cãrtilor funciare provizorii în cãrti de publicitate funciarã (M. Of. nr. 157 din 12 iulie 1947).
          Art. 972. Dacã lucrul ce cineva s-a obligat succesiv a da la douã persoane este mobil, persoana pusã în posesiune este preferitã si rãmâne proprietarã, chiar când titlul sãu este cu datã posterioarã, numai posesiunea sã fie de bunã-credintã. (C. civ. 1846, 1899, 1909).

SECTIUNEA II
Despre efectul conventiilor în privinta persoanelor a treia

          Art. 973. Conventiile n-au efect decât între pãrtile contractante. (C. civ. 969, 974, 975, 976, 1175, 1554).
          Art. 974. Creditorii pot exercita toate drepturile si actiunile debitorului lor, afarã de acelea care îi sunt exclusiv personale. (C. civ. 558, 699, 732, 769, 780 si urm., 848, 1825, 1843).
          Art. 975. Ei pot asemenea, în numele lor personal, sã atace actele viclene, fãcute de debitor în prejudiciul drepturilor lor. (C. civ. 562, 699, 769, 785).
          Art. 976. Cu toate acestea, sunt datori, pentru drepturile enuntate la titlul succesiunii, acela al contractelor de maritaj si drepturile respective ale sotilor, sã se conformeze cu regulile cuprinse într-însele. (C. civ. 650-799, 975).
          Dispozitiile care alcãtuiesc titlul IV din cartea a III-a "Despre contractul de cãsãtorie si despre drepturile respective ale sotilor" au fost abrogate prin art. 49 al Decretului nr. 32/1954 pentru punerea în aplicare a Codului familiei si a Decretului privitor la persoanele fizice si persoanele juridice (B. Of. nr. 9 din 31 ianuarie 1954, cu modificãrile ulterioare.)

SECTIUNEA III
Despre interpretarea conventiilor

          Art. 977. Interpretarea contractelor se face dupã intentia comunã a pãrtilor contractante, iar nu dupã sensul literal al termenilor.
          Art. 978. Când o clauzã este primitoare de douã întelesuri, ea se interpreteazã în sensul ce poate avea un efect, iar nu în acela ce n-ar produce nici unul.
          Art. 979. Termenii susceptibili de douã întelesuri se interpreteazã în întelesul ce se potriveste mai mult cu natura contractului.
          Art. 980. Dispozitiile îndoioase se interpreteazã dupã obiceiul locului unde s-a încheiat contractul. (C. civ. 583, 607, 610, 970, 1359, 1450 si urm.).
          Art. 981. Clauzele obisnuite într-un contract se subînteleg, desi nu sunt exprese într-însul. (C. civ. 970).
          Art. 982. Toate clauzele conventiilor se interpreteazã unele prin altele, dându-se fiecãrei întelesul ce rezultã din actul întreg.
          Art. 983. Când este îndoialã, conventia se interpreteazã în favoarea celui ce se obligã. (C. civ. 1312).
          Art. 984. Conventia nu cuprinde decât lucrurile asupra cãrora se pare cã pãrtile si-au propus a contracta, oricât de generali ar fi termenii cu care s-a încheiat.
          Art. 985. Când într-un contract s-a pus anume un caz pentru a se explica obligatia, nu se poate sustine cã printr-acesta s-a restrâns întinderea ce angajamentul ar avea de drept în cazurile neexprese.

CAPITOLUL IV
Despre cvasi-contracte

          Art. 986. Cvasi-contractul este un fapt licit si voluntar, din care se naste o obligatie cãtre o altã persoanã sau obligatii reciproce între pãrti. (C. civ. 1198).
          Art. 987. Acela care, cu vointã, gere¹ interesele altuia, fãrã cunostinta proprietarului, se obligã tacit a continua gestiunea ce a început si a o sãvârsi, pânã ce proprietarul va putea îngriji el însusi. (C. civ. 988 si urm., 1198, 1532, 1539 si urm.).

1. Administreazã

          Art. 988. Gerantul este obligat cu toate cã stãpânul a murit înaintea sãvârsirii afacerii, a continua gestiunea pânã ce eredele va putea lua directiunea afacerii. (C. civ. 1539).
          Art. 989. Gerantul este obligat a da gestiunii îngrijirea unui bun proprietar. (C. civ. 1081 si urm., 1540).
          Art. 990. Gerantul nu rãspunde decât numai de dol, dacã fãrã interventia lui, afacerea s-ar fi putut compromite. (C. civ. 715, 989, 1540).
          Art. 991. Stãpânul ale cãrui afaceri au fost bine administrate este dator a îndeplini obligatiile contractate în numele sãu de gerant, a-l indemniza de toate acele ce el a contractat personalmente si a-i plãti toate cheltuielile utile si necesare ce a fãcut. (C. civ. 1547 si urm.).
          Art. 992. Cel ce din eroare sau cu stiintã, primeste aceea ce nu-i este debit, este obligat a-l restitui aceluia de la care l-a primit. (C. civ. 954, 993, 997, 1092, 1198, 1588).
          Art. 993. Acela care, din eroare, crezându-se debitor, a plãtit o datorie, are drept de repetitiune în contra creditorului.
            Acest drept înceteazã când creditorul, cu bunã-credintã, a desfiintat titlul sãu de creantã; dar atunci cel ce a plãtit are recurs în contra adevãratului debitor. (C. civ. 992, 1092, 1588, 1638).
          Art. 994. Când cel ce a primit plata a fost de rea-credintã, este dator a restitui atât capitalul cât si interesele¹ sau fructele din ziua plãtii. (C. civ. 485).

1. Dobânzile

          Art. 995. Când lucrul plãtit nedebit este un imobil sau un mobil corporal, cel care l-a primit cu rea-credintã este obligat a-l restitui în naturã, dacã existã, sau valoarea lucrului dacã a pierit sau s-a deteriorat chiar din cazuri fortuite, afarã numai de va proba cã la aceste cazuri ar fi fost expus lucrul fiind si în posesiunea proprietarului.
            Cel care a primit lucrul, cu bunã-credintã, este obligat a-l restitui, dacã existã, dar este liberat prin pierderea lui, si nu rãspunde de deteriorãri. (C. civ. 960, 1083, 1156).
          Art. 996. Când cel ce a primit lucrul cu rea-credintã l-a înstrãinat, este dator a întoarce valoarea lucrului din ziua cererii în restitutiune.
            Când cel care l-a primit era de bunã-credintã, nu este obligat a restitui decât numai pretul cu care a vândut lucrul. (C. civ. 1095, 1611, 1899).
          Art. 997. Acela cãrui se face restitutiunea, trebuie sã despãgubeascã pe posesorul chiar de rea-credintã de toate cheltuielile fãcute pentru conservarea lucrului, sau care au crescut pretul lui. (C. civ. 991, 1574, 1730 pct. 4).

CAPITOLUL V
Despre delicte si cvasi-delicte

          Art. 998. Orice faptã a omului, care cauzeazã altuia prejudiciu, obligã pe acela din a cãrui gresealã s-a ocazionat, a-l repara. (C. civ. 767, 1014, 1162, 1198, 1435, 1483, 1902).
          Art. 999. Omul este responsabil nu numai de prejudiciul ce a cauzat prin fapta sa, dar si de acela ce a cauzat prin neglijenta sau prin imprudenta sa. (C. civ. 998).
          Art. 1000. Suntem asemenea responsabili de prejudiciul cauzat prin fapta persoanelor pentru care suntem obligati a rãspunde sau de lucrurile ce sunt sub paza noastrã.
            Tatãl si mama, dupã moartea bãrbatului, sunt responsabili de prejudiciul cauzat de copiii lor minori ce locuiesc cu dânsii.
            Stãpânii si comitentii, de prejudiciul cauzat de servitorii si prepusii lor în functiile ce li s-au încredintat.
            Institutorii si artizanii, de prejudiciul cauzat de elevii si ucenicii lor, în tot timpul ce se
gãsesc sub a lor priveghere.
            Tatãl si mama, institutorii si artizanii sunt apãrati de responsabilitatea arãtatã mai sus, dacã probeazã cã n-a putut împiedica faptul prejudiciabil. (C. civ. 1471, 1487).
          Partea din textul alin. 2: "dupã moartea bãrbatului", a fost abrogatã implicit prin art. 16, 21 si 105 ale Constitutiei din 1948 care a instituit egalitatea în drepturi între sexe.
          A se vedea si art. 25 din Codul familiei.
          Art. 1001. Proprietarul unui animal, sau acela care se serveste cu dânsul, în cursul serviciului, este responsabil de prejudiciul cauzat de animal, sau cã animalul se aflã sub paza sa, sau cã a scãpat.
          Art. 1002. Proprietarul unui edificiu este responsabil pentru prejudiciul cauzat prin ruina edificiului, când ruina este urmarea lipsei de întretinere sau a unui viciu de constructie.
          Art. 1003. Când delictul sau cvasi-delictul este imputabil mai multor persoane, aceste persoane sunt tinute solidar pentru despãgubire. (C. civ. 918, 1038 si urm.).

CAPITOLUL VI
Despre deosebitele specii de obligatii

SECTIUNEA I
Despre obligatiile conditionale

§ 1. Despre conditie în genere si despre deosebitele sale specii

          Art. 1004. Obligatia este conditionalã când perfectarea ei depinde de un eveniment viitor si necert. (C. civ. 925, 926, 1017, 1019, 1770).
          Art. 1005. Conditia cazualã este aceea ce depinde de hazard si care nu este nici în puterea creditorului, nici într-aceea a debitorului.
          Art. 1006. Conditia potestativã este aceea care face sã depindã perfectarea conventiei de un eveniment, pe care si una si alta din pãrtile contractante poate sã-l facã a se întâmpla, sau poatã sã-l împiedice. (C. civ. 822, 1010).
          Art. 1007. Conditia mixtã este aceea care depinde totodatã de vointa uneia din pãrtile contractante si de aceea a unei alte persoane.
          Art. 1008. Conditia imposibilã sau contrarie bunelor moravuri, sau prohibitã de lege, este nulã si desfiinteazã conventia ce depinde de dânsa. (C. civ. 5, 620, 728, 839, 968, 1009 si urm., 1492).
          Art. 1009. Conditia de a nu face un lucru imposibil nu face ca obligatia contractatã sub aceastã conditie sã fie nulã.
          Art. 1010. Obligatia este nulã când s-a contractat sub o conditie potestativã din partea acelui ce se obligã. (C. civ. 1006).
          Art. 1011. Împlinirea conditiei trebuie sã se facã astfel cum au înteles pãrtile sã fie fãcutã. (C. civ. 970, 977 si urm.).
          Art. 1012. Când obligatia este contractatã sub conditia cã un eveniment oarecare se va întâmpla într-un timp fixat, conditia este consideratã ca neîndeplinitã, dacã timpul a expirat fãrã ca evenimentul sã se întâmple.
            Când timpul nu este fixat, conditia nu este consideratã ca cãzutã, decât când sigur cã evenimentul nu se va mai întâmpla.
          Art. 1013. Când obligatia este concentratã sub conditia ca un eveniment n-are sã se întâmple, într-un timp defipt, aceastã conditie este îndeplinitã, dacã timpul a expirat, fãrã ca evenimentul sã se fi întâmplat; este asemenea îndeplinitã, dacã înaintea termenului este sigur cã evenimentul nu se va mai întâmpla; dacã nu este timp determinat, conditia este îndeplinitã numai când va fi sigur cã evenimentul n-are sã se mai întâmple.
          Art. 1014. Conditia este reputatã ca îndeplinitã, când debitorul obligat, sub aceastã conditie, a împiedicat îndeplinirea ei.
          Art. 1015. Conditia îndeplinitã are efect din ziua în care angajamentul s-a contractat. Dacã creditorul a murit înaintea îndeplinirii conditiei, drepturile sale trec erezilor sãi. (C. civ. 653).
          Art. 1016. Creditorul poate, înaintea îndeplinirii conditiei, sã exercite toate actele conservatoare dreptului sãu.

§ 2. Despre conditia suspensivã

          Art. 1017. Obligatia, sub conditie suspensivã, este aceea care depinde de un eveniment viitor si necert. Obligatia conditionalã nu se perfecteazã decât dupã îndeplinirea evenimentului. (C. civ. 1004, 1012 si urm., 1022, 1115 pct. 5, 1296, 1770, 1885).
          Art. 1018. Când obligatia este contractatã sub o conditie suspensivã, obiectul conventiei rãmâne în rizico-pericolul debitorului, care s-a obligat a-l da, în caz de îndeplinire a conditiei.
            Dacã obiectul a pierit, în întregul sãu, fãrã greseala debitorului, obligatia este stinsã.
            Dacã obiectul s-a deteriorat, fãrã greseala debitorului, creditorul este obligat a-l lua în starea în care se gãseste fãrã scãdere de pret.
            Dacã obiectul s-a deteriorat, prin greseala debitorului, creditorul are dreptul sau sã cearã desfiintarea obligatiei, sau sã ia lucrul în starea în care se gãseste, cu daune-interese. (C. civ. 999, 1081 si urm., 1020, 1156).

§ 3.  Despre conditia rezolutorie

          Art. 1019. Conditia rezolutorie este aceea care supune desfiintarea obligatiei la un eveniment viitor si necert.
            Ea nu suspendã executarea obligatiei, ci numai obligã pe creditor a restitui aceea ce a primit, în caz de îndeplinire a evenimentului prevãzut prin conditie. (C. civ. 1012 si urm., 1091, 1296, 1320, 1365, 1770).
          Art. 1020. Conditia rezolutorie este subînteleasã totdeauna în contractele sinalagmatice, în caz când una din pãrti nu îndeplineste angajamentul sãu. (C. civ. 830, 832, 943, 1075, 1081 si urm., 1012 si urm., 1022, 1101, 1320, 1365, 1439).
          Art. 1021. Într-acest caz, contractul nu este desfiintat de drept. Partea în privinta cãreia angajamentul nu s-a executat are alegerea sau sã sileascã pe cealaltã a executa conventia, când este posibil, sau sã-i cearã desfiintarea, cu daune interese. Desfiintarea trebuie sã se cearã înaintea justitiei, care, dupã circumstante, poate acorda un termen pãrtii actionate. (C. civ. 1020).

SECTIUNEA II
Despre obligatia cu termen

          Art. 1022. Termenul se deosebeste de conditie, pentru cã el nu suspendã angajamentul, ci numai amânã executarea. (C. civ. 1004 si urm., 1101, 1115 pct. 4, 1146, 1581, 1584).
          Art. 1023. Aceea ce se datoreste cu termen nu se poate cere înaintea termenului, dar ceea ce se plãteste înainte nu se mai poate repeti. (C. civ. 1092, 1572, 1581, 1584, 1616, 1649).
          Art. 1024. Termenul este presupus totdeauna cã s-a stipulat în favoarea debitorului, dacã nu rezultã din stipulatie sau din circumstante cã este primit si în favoarea creditorului.
          Art. 1025. Debitorul nu mai poate reclama beneficiul termenului, când este cãzut în deconfiturã¹, sau când, cu fapta sa, a micsorat sigurantele ce prin contract dãduse creditorului sãu. (C. civ. 1323).

1. Insolvabilitatea unui debitor necomerciant.

SECTIUNEA III
Despre obligatiile alternative

          Art. 1026. Debitorul unei obligatii alternative este liberat prin predarea unuia din douã lucruri ce erau cuprinse în obligatie. (C. civ. 964).
          Art. 1027. Alegerea o are debitorul, dacã nu s-a acordat expres creditorului. (C. civ. 983).
          Art. 1028. Debitorul se poate libera predând sau pe unul sau pe altul din lucrurile promise; nu poate însã sili pe creditor a primi parte dintr-unul si parte dintr-altul. (C. civ. 1100, 1101).
          Art. 1029. Obligatia este simplã, desi contractatã cu mod alternativ, dacã unul din douã lucruri promise nu poate fi obiectul obligatiei.
          Art. 1030. Obligatia alternativã devine simplã, dacã unul din lucrurile promise piere, sau nu mai poate fi predat din orice altã cauzã, si chiar când aceasta s-a întâmplat din greseala debitorului. Pretul acestui lucru nu poate fi oferit în locu-i.
            Dacã amândouã lucrurile au pierit, însã unul dintr-însele prin greseala debitorului, el va plãti pretul celui care a pierit în urmã. (C civ. 1156, 1311).
          Art. 1031. Când, în cazul prevãzut de articolul precedent, alegerea este, prin conventie, lãsatã creditorului si numai unul din lucruri a pierit, dacã lucrul a pierit fãrã greseala debitorului, creditorul va lua pe cel rãmas; dacã a pierit din greseala debitorului, creditorul poate cere sau lucrul rãmas, sau pretul aceluia ce a pierit; dacã amândouã lucrurile au pierit prin greseala debitorului, creditorul, dupã alegerea sa, poate sã cearã pretul unuia din ele; dacã însã numai unul din ele a pierit prin greseala debitorului, creditorul nu poate cere decât pretul acestui lucru.
          Art. 1032. Dacã amândouã lucrurile au pierit, fãrã greseala debitorului, obligatia este stinsã.
          Art. 1033. Aceleasi principii se aplicã, când obligatia alternativã cuprinde mai mult de douã lucruri.

SECTIUNEA IV
Despre obligatiile solidare

§ 1. Despre solidaritate între creditori

          Art. 1034. Obligatia este solidarã între mai multi creditori, când titlul creantei dã anume drept fiecãrui din ei a cere plata în tot a creantei, si când plata fãcutã unuia din creditori libcrcatã pe debitor. (C. civ. 1059, 1064).
          Art. 1035. Poate debitorul plãti la oricare din creditorii solidari, pe cât timp nu s-a fãcut împotrivã-i cerere în judecatã din partea unuia din creditori.
            Cu toate acestea remisiunea¹ fãcutã de unul din creditorii solidari, nu elibereazã pe debitor decât pentru partea celui creditor. (C. civ.  1064, 1138 si urm.).

1. Remisiunea este descãrcarea de datorie fãcutã de creditor debitorului sãu.

          Art. 1036. Actul care întrerupe prescriptia în privinta unuia din creditorii solidari, profitã la toti creditorii. (C civ. 643, 1045, 1051, 1872).
          Art. 1037. Creditorul solidar, care a primit toatã datoria este tinut a împãrti cu ceilalti cocreditori, afarã numai de va proba cã obligatia este contractatã numai în interesul sãu. (C. civ. 1034, si urm., 1053, 1054).
          Art. 1038. Creditorul solidar reprezintã pe ceilalti creditori, în toate actele care pot avea de efect conservarea obligatiei. (C. civ. 1036, 1056).

§ 2. Despre obligatia solidarã între debitori

          Art. 1039. Obligatia este solidarã din partea debitorilor, când toti s-au obligat la acelasi lucru, astfel cã fiecare poate fi constrâns pentru totalitate, si cã plata fãcutã de unul din debitori libereazã si pe ceilalti cãtre creditor. (C. civ. 1059, 1062 si urm., 1136, 1140 si urm., 1155, 1551, 1872).
          Art. 1040. Debitorii solidari se pot obliga sub diferite modalitãti, adicã: unii pur, altii sub o conditie si altii cu termen. (C. civ. 1004 si urm., 1022).
          Art. 1041. Obligatia solidarã nu se prezumã, trebuie sã fie stipulatã expres; aceastã regulã nu înceteazã decât numai când obligatia solidarã are loc de drept, în virtutea legii. (C. civ. 918, 1062 si urm., 1520, 1543, 1551, 1571, 1662, 1666 si urm., 1671).
          Art. 1042. Creditorul unei obligatii solidare se poate adresa la acela care va voi dintre debitori, fãrã ca debitorul sã poatã opune beneficiul de diviziune. (C. civ. 1039, 1065, 1662 si urm.).
          Art. 1043. Actiunea intentatã contra unuia din debitori nu popreste pe creditor de a exercita asemenea actiune si în contra celorlalti debitori.
          Art. 1044. Dacã lucrul debit a pierit din culpa unui sau mai multor debitori solidari, ceilalti debitori nu rãmân liberati de obligatia de a plãti pretul lucrului, dar nu sunt rãspunzãtori pentru daune.
            Debitorii care au întârziat de a plãti sunt în culpã.
            Creditorul nu poate cere daune decât numai în contra debitorilor în culpã. (C. civ. 1018, 1081, 1156).
          Art. 1045. Actiunea intentatã în contra unuia dintre debitori întrerupe prescriptia în contra tuturor debitorilor. (C. civ. 1036, 1872).
          Art. 1046. Cererea de dobândã fãcutã în contra unui din debitorii solidari face a curge dobânda în contra tuturor debitorilor. (C. civ. 1088).
          Art. 1047. Codebitorul solidar, în contra cãrui creditorul a intentat actiune, poate opune toate exceptiile care îi sunt personale, precum si acelea care sunt comune tuturor debitorilor.
            Debitorul actionat nu poate opune acele exceptii care sunt curat personale ale vreunui din ceilalti codebitori. (C. civ. 1965 si urm., 1136 si urm., 1148, 1155, 1653, 1681 ).
          Art. 1048. Când unul din debitori devine erede unic al creditorului, sau când creditorul devine unic erede al unui din debitori, confuziunea nu stinge creanta decât pentru partea debitorului sau a creditorului. (C. civ. 1154).
          Art. 1049. Creditorul care consimte a se împãrti datoria în privinta unuia din codebitori, conservã actiunea solidarã în contra celorlalti debitori, dar cu scãzãmântul pãrtii debitorului, pe care l-a liberat de solidaritate. (C. civ. 1050, 1064, 1141).
          Art. 1050. Creditorul care primeste separat partea unuia din debitori, fãrã ca în chitantã sã-si rezerve solidaritatea sau drepturile sale în genere, nu renuntã la solidaritate decât în privinta acestui debitor.
            Nu se întelege cã creditorul a renuntat la solidaritate în favoarea unui debitor, când primeste de la el o sumã egalã cu partea ce e dator, dacã chitanta nu zice cã acea sumã este primitã pentru partea debitorului.
            Asemenea, din simpla cerere în judecatã formatã în contra unuia din debitori pentru partea sa, dacã, acesta n-a aderat la cerere sau dacã nu s-a dat o sentintã de condamnare, nu se prezumã renuntarea la solidaritatea în favoarea acelui debitor. (C. civ. 1049).
          Art. 1051. Creditorul, care primeste separat si fãrã rezerva solidaritãtii portiunea unuia din codebitori din venitul renditei sau în dobânzile unei datorii solidare, nu pierde solidaritatea decât pentru venitul si dobânda trecutã, iar nu si pentru cele viitoare, nici pentru capital, afarã dacã plata separatã nu s-a urmat în curs de 10 ani consecutivi.
          Art. 1052. Obligatia solidarã, în privinta creditorului, se împarte de drept între debitori; fiecare din ei nu este dator unul câtre altul decât numai partea sa. (C. civ. 778, 1057 si urm.).
          Art. 1053. Codebitorul solidar care a plãtit debitul în totalitate nu poate repeti de la ceilalti decât numai de la fiecare partea sa.
            Dacã unul dintre codebitori este nesolvabil, atunci pierderea cauzatã de nesolvabilitatea acestuia se împarte cu analogie¹ între ceilalti codebitori solvabili si între acela care a fãcut plata. (C. civ. 1052, 1054, 1667).

1. În mod proportional

          Art. 1054. Când creditorul a renuntat la solidaritate, în favoarea unui sau mai multi din debitori, dacã unul sau mai multi din ceilalti codebitori devin nesolvabili, partea acestora se va împãrti cu analogie¹ între toti ceilalti codebitori, cuprinzându-se si acei care au fost descãrcati de solidaritate. (C. civ. 779, 1668).

1. În mod proportional

          Art. 1055. Dacã datoria solidarã este fãcutã numai în interesul unuia din debitorii solidari, acesta în fatã cu ceilalti codebitori rãspunde pentru toatã datoria, cãci în raport cu el, ei nu sunt priviti decât ca fidejusori. (C. civ. 1669 si urm., 1674).
          Art. 1056. Codebitorul solidar reprezintã pe ceilalti codebitori în toate actele care pot avea de efect stingerea sau împutinarea obligatiei. (C. civ. 1038, 1039 si urm., 1140, 1155).

SECTIUNEA V
Despre obligatiile divizibile si nedivizibile

          Art. 1057. Obligatia este nedivizibilã când obiectul ei, fãrã a fi denaturat, nu se poate face în pãrti nici materiale nici intelectuale. (C. civ. 633, 1052, 1060 si urm., 1695, 1746, 1872).
          Art. 1058. Obligatia este încã nedivizibilã, când obiectul este divizibil, dar pãrtile contractante l-au privit sub un raport de nedivizibilitate.
          Art. 1059. Solidaritatea contractatã nu dã unei obligatii caracterul de nedivizibilitate. (C. civ. 1034 si urm.).

§ 1. Despre efectele obligatiei divizibile

          Art. 1060. Obligatia primitoare de diviziune trebuie sã se execute între creditor si debitor ca si cum ar fi nedivizibilã. Divizibilitatea nu se aplicã decât în privinta erezilor lor, care nu pot cere creanta, sau care nu sunt tinuti de a o plãti decât în proportie cu pãrtile lor ereditare. (C. civ. 653, 774 si urm., 893, 896, 918, 1052, 1061, 1072, 1101, 1611, 1695).
          Art. 1061. Principiul din articolul precedent nu se aplicã în privinta erezilor debitorului:
            1. când debitul are de obiect un corp cert;
            2. când unul din erezi este însãrcinat singur, prin titlu, cu executarea obligatiei;
            3. când rezultã sau din natura obligatiei, sau din aceea a lucrului ce ea are de obiect, sau din scopul ce pãrtile îsi au propus prin contract, cã intentia lor a fost ca debitul sã nu se poatã achita în pãrti.
            În cel dintâi caz, eredele, care posedã lucrul debit, poate fi actionat pentru totalitate, rãmânându-i recurs în contra celorlalti erezi.
            În cel de al doilea caz, numai eredele însãrcinat cu plata debitului, si în cel de al treilea caz, fiecare erede poate fi actionat pentru totalitate, rãmânându-i recurs în contra coerezilor. (C. civ. 776 si urm., 977, 1011, 1026 si urm., 1058, 1062 si urm., 1611, 1695, 1746).

§ 2. Despre efectele obligatiei nedivizibile

          Art. 1062. Fiecare din cei care au contractat împreunã un debit nedivizibil este obligat pentru totalitate, cu toate cã obligatia nu este contractatã solidar. (C. civ. 1039 si urm., 1059, 1071, 1611, 1695).
          Art. 1063. Sunt obligati asemenea în tot si erezii aceluia care a contractat obligatia nedivizibilã. (C. civ. 653, 776 si urm., 908).
          Art. 1064. Fiecare din erezii creditorului poate pretinde în totalitate executarea obligatiei nedivizibile.
            Un singur erede nu poate face remisiunea totalitãtii debitului, nu poate primi pretul în locul lucrului.
            Dacã unul din erezi a remis singur debitul sau a primit pretul lucrului, coeredele sãu nu poate pretinde lucrul nedivizibil decât cu scãderea pãrtii eredelui, care a fãcut remisiunea sau care a primit pretul. (C. civ. 1034 si urm., 1042, 1049 si urm., 1138 si urm., 1611).
          Art. 1065. Eredele debitorului, fiind chemat în judecatã pentru totalitatea obligatiei, poate cere un termen ca sã punã în cauzã si pe coerezii sãi, afarã numai dacã debitul va fi de naturã a nu putea fi achitat decât de eredele tras în judecatã, care atunci poate sã fie osândit singur, rãmânându-i recurs în contra coerezilor sãi. (C. civ. 774, 777, 1042 si urm., 1071).

SECTIUNEA VI
Despre obligatiile cu clauzã penalã

          Art. 1066. Clauza penalã este aceea prin care o persoanã, spre a da asigurare pentru executarea unei obligatii, se leagã a da un lucru în caz de neexecutare din parte-i. (C. civ. 1087, 1708).
          Art. 1067. Nulitatea obligatiei principale atrage pe aceea a clauzei penale. Nulitatea clauzei penale nu atrage pe aceea a obligatiei principale. (C. civ. 1008).
          Art. 1068. Creditorul are facultatea de a cere de la debitorul care n-a executat la timp, sau îndeplinirea clauzei penale, sau aceea a obligatiei principale. (C. civ. 1078, 1079).
          Art. 1069. Clauza penalã este o compensatie a daunelor interese, ce creditorul suferã din neexecutarea obligatiei principale.
            Nu poate dar creditorul cere deodatã si penalitatea si obiectul obligatiei principale, afarã dacã penalitatea nu s-a stipulat pentru simpla întârziere a executãrii. (C. civ. 1075 si urm., 1081 si urm., 1087).
          Art. 1070. Penalitatea poate fi împutinatã de judecãtor, când obligatia principalã a fost executatã în parte. (C. civ. 1087, 1101).
          Art. 1071. Când obligatia principalã, contractatã cu o clauzã penalã, este nedivizibilã, penalitatea este debitã prin contraventia unuia singur din erezi, si se va putea cere sau în totalitate, în contra aceluia care a comis contraventia, sau de la fiecare erede în proportie cu partea sa ereditarã, iar ipotecar pentru tot.
            Acela din erezi care a plãtit are recurs în contra eredelui din faptul cãrui s-a îndeplinit conditia penalitãtii. (C. civ. 653, 774 si urm., 1062 si urm.).
          Art. 1072. Când obligatia principalã contractatã cu o clauzã penalã este divizibilã, nu rãmâne supus la penalitate decât acel erede al debitorului care a cãlcat legãmântul, si acesta numai pentru partea la care este tinut în obligatia principalã, fãrã a avea creditorul vreo actiune în contra acelora care au executat obligatia principalã.
            Aceastã regulã primeste exceptie în cazul când cugetul pãrtilor a fost ca plata obligatiei principale sã nu poatã fi fãcutã în pãrti, si unul din coerezi a împiedicat executarea obligatiei pentru totalitate. În acest caz creditorul poate cere de la acesta penalitatea întreagã, iar de la ceilalti coerezi numai pentru partea lor ereditarã, rãmânând recursul ce au în contra eredelui care a împiedicat executarea obligatiei. (C civ. 1061).

CAPITOLUL VII
Despre efectele obligatiilor

          Art. 1073. Creditorul are dreptul de a dobândi îndeplinirea exactã a obligatiei, si în caz contrar are dreptul la dezdãunare. (C. civ. 1021, 1074 si urm., 1081 si urm., 1084).
          Art. 1074. Obligatia de a da cuprinde pe aceea de a preda lucrul si de a-l conserva pânã la predare.
            Lucrul este rizico-pericolul creditorului, afarã numai când debitorul este în întârziere; în acest caz rizico-pericolul este al debitorului. (C. civ. 942, 1079 si urm., 1081 si urm., 1156, 1314 si urm., 1391, 1406, 1479 si urm.).
          Art. 1075. Orice obligatie de a face sau de a nu face se schimbã în dezdãunãri, în caz de neexecutare din partea debitorului. (C. civ. 1801 si urm.).
          Art. 1076. Creditorul poate cere a se distrui¹ ceea ce s-a fãcut, cãlcându-se obligatia de a nu face si toate cere a fi autorizat a distrui¹ el însusi, cu cheltuiala debitorului, afarã de dezdãunãri.

1. Distruge

          Art. 1077. Nefiind îndeplinitã obligatia de a face, creditorul poate asemenea sã fie autorizat de a o aduce el la îndeplinire, cu cheltuiala debitorului.
          Art. 1078. Dacã obligatia consistã în a nu face, debitorul, care a cãlcat-o, este dator a da despãgubire pentru simplul fapt al contraventiei. (C. civ. 1079, 1081 si urm.).
          Art. 1079. Dacã obligatia consistã în a da sau în a face, debitorul se va pune în întârziere prin o notificare ce i se va face prin tribunalul domiciliul sãu.
            Debitorul este de drept în întârziere:
            1. în cazurile anume determinate de lege;
            2. când s-a contractat expres cã debitorul va fi în întârziere la împlinirea termenului, fãrã a fi necesitatea de notificare;
            3. când obligatia nu putea fi îndeplinitã decât în un timp determinat, ce debitorul a lãsat sã treacã.
          Art. 1080. Diligenta ce trebuie sã se punã în îndeplinirea unei obligatii este totdeauna aceea a unui bun proprietar.
            Aceastã regulã se aplicã cu mai mare sau mai micã rigoare în cazurile anume determinate de aceastã lege. (C civ. 541, 715, 989, 1018, 1429, 1479, 1540, 1564, 1566, 1633, 1691).
          Art. 1081. Daunele nu sunt debite decât atunci când debitorul este în întârziere de a îndeplini obligatia sa, afarã numai de cazul când lucrul ce debitorul era obligat de a da sau a face, nu putea fi dat nici fãcut decât într-un timp oarecare ce a trecut. (C. civ. 1075, 1079, 1321).
          Art. 1082. Debitorul este osândit, de se cuvine, la plata de daune-interese sau pentru neexecutarea obligatiei, sau pentru întârzierea executãrii, cu toate cã nu este rea-credintã din partei, afarã numai dacã nu va justifica cã neexecutarea provine din cauzã strãinã, care nu-i poate fi imputatã.
          Art. 1083. Nu poate fi loc la daune-interese când, din o fortã majorã sau din un caz fortuit, debitorul a fost poprit de a da sau a face aceea la care se obligase, sau a fãcut aceea ce-i era poprit. (C. civ. 1082, 1156, 1435, 1475, 1624, 1625).
          Art. 1084. Daunele-interese ce sunt debite creditorului cuprind în genere pierderea ce a suferit si beneficiul de care a fost lipsit, afarã de exceptiile si modificãrile mai jos mentionate.
          Art. 1085. Debitorul nu rãspunde decât de daunele-interese care au fost prevãzute sau care au putut fi prevãzute la facerea contractului, când neîndeplinirea obligatiei nu provine din dolul sãu. (C. civ. 960).
          Art. 1086. Chiar în cazul când neexecutarea obligatiei rezultã din dolul debitorului, daunele-interese nu trebuie sã cuprindã decât aceea ce este o consecintã directã si necesarã a neexecutãrii obligatiei. (C. civ. 960, 1084).
          Art. 1087. Când conventia cuprinde cã partea care nu va executa va plãti o sumã oarecare drept daune-interese, nu se poate acorda celeilalte pãrti o sumã nici mai mare nici mai micã. (C. civ. 1066 si urm., 1093 si urm.).
          Art. 1088. La obligatiile care au de obiect o sumã oarecare, daunele-interese pentru neexecutare nu pot cuprinde decât dobânda legalã, afarã de regulile speciale în materie de comert, de fidejusiune si societate.
            Aceste daune-interese se cuvin fãrã ca creditorul sã fie tinut a justifica despre vreo pagubã; nu sunt debite decât din ziua cererii înjudecatã, afarã de cazurile în care, dupã lege, dobânda curge de drept. (C civ. 1081 si urm., 1589).
          Art. 1089. Dobânda pe timpul trecut poate produce dobândã, sau prin cerere în judecatã sau prin conventie specialã, numai ca, sau în cerere sau în conventie, sã fie chestiune de dobândã debitã cel putin pentru un an întreg.
            Clauza prin care, de mai înainte si în momentul formãrii unei conventii alta decât o conventie comercialã, se va stipula dobânda la dobânzile datorite pentru un an sau pentru mai putin, ori mai mult de un an, sau la alte venituri viitoare, se va declara nulã.
          Art. 1090. Cu toate acestea, veniturile pe timpul trecut, precum: arenzi, chirii, venituri de rendite perpetue sau pe viatã, produc dobândã din ziua cererii sau a conventiei.
            Aceeasi regulã se aplicã la restitutiuni de fructe si la dobânzile plãtite de o a treia persoanã creditorului, în contul debitorului.

CAPITOLUL VIII
Despre stingerea obligatiilor

          Art. 1091. Obligatiile se sting prin platã, prin novatiune, prin remitere voluntarã, prin compensatie, prin confuziune, prin pierderea lucrului, prin anulare sau resciziune, prin efectul conditiei rezolutorii si prin prescriptie. (C. civ. 1019, 1092 si urm., 1128 si urm., 1138 si urm., 1143 si urm., 1154, 1156, 1837 si urm., 1900).

SECTIUNEA I
Despre platã

§ 1. Despre platã în genere

            Art. 1092. Orice platã presupune o datorie; ceea ce s-a plãtit fãrã sã fie debit este supus repetitiunii.
            Repetitiunea nu este admisã în privinta obligatiilor naturale, care au fost achitate de bunãvoie. (C. civ. 966 si urm., 992 si urm., 1023, 1053, 1408, 1638, 1671).
          A se vedea art. 20 din Decretul nr. 167/1958 (B. Of. nr. 19 din 21 aprilie 1958, republicat în B. Of. nr. 11 din 15 iulie 1960), cu modificãrile ulterioare.
          Art. 1093. Obligatia poate fi achitatã de orice persoanã interesatã, precum de un coobligat sau de un fidejusor.
            Obligatia poate fi achitatã chiar de o persoanã neinteresatã; aceastã persoanã trebuie însã sã lucreze în numele si pentru achitarea debitorului, sau de lucreazã în numele ei propriu, sã nu se subroge, în drepturile creditorului. (C. civ. 973, 987, 1094, 1106 si urm., 1655, 1669).
          Art. 1094. Obligatia de a face nu se poate achita de altã persoanã în contra vointei creditorului, când acesta are interes ca debitorul chiar s-o îndeplineascã. (C. civ. 1075 si urm., 1485).
          Art. 1095. Plata, ca sã fie valabilã, trebuie fãcutã de proprietarul capabil de a înstrãina lucrul dat în platã.
            Cu toate acestea, plata unei sume în bani, sau altor lucruri ce se consumã prin întrebuintare, nu poate fi repetitã contra creditorului care le-a consumat de bunã-credintã, desi plata s-a fãcut de o persoanã ce nu era proprietar sau care nu era capabilã de a înstrãina. (C. civ. 946 si urm., 992, 1097, 1899).
          Art. 1096. Plata trebuie sã se facã creditorului sau împuternicitului sãu, sau aceluia ce este autorizat de justitie sau de lege a primi pentru dânsul.
            Plata datã aceluia ce n-are împuternicire de a primi pentru creditor, este valabilã, dacã acest din urmã o ratificã sau profitã de dânsa. (C. civ. 1097 si urm., 1190, 1532 si urm., 1609).
          Art. 1097. Plata fãcutã cu bunã-credintã acelui ce are creanta în posesiunea sa, este valabilã chiar dacã în urmã posesorul ar fi evins.
         Art. 1098. Dacã creditorul este necapabil de a primi, plata ce i se face nu este valabilã, afarã numai dacã debitorul probeazã cã lucrul plãtit a profitat creditorului. (C. civ. 1096).
          Art. 1099. Plata fãcutã de debitor creditorului sãu în urma unui sechestru sau opozitii¹ nu este valabilã în privinta creditorilor sechestranti si oponenti; acestia pot, în virtutea dreptului lor, sã-l sileascã a plãti din nou; debitorul însã, în acest caz, are recurs în contra creditorului. (C. civ. 1152, 1616).

1. Textul se referã la poprirea în mâinile celor de-al treilea.

            Art. 1100. Creditorul nu poate fi silit a primi alt lucru decât acela ce i se datoreste, chiar când valoarea lucrului oferit ar fi egalã sau mai mare. (C. civ. 1578, 1604, 1683).
          Art. 1101. Debitorul nu poate sili pe creditor a primi parte din datorie, fie datoria divizibilã chiar.
            Cu toate acestea, judecãtorii pot, în considerarea pozitiei debitorului, sã acorde mici termene pentru platã si sã opreascã executarea urmãririlor, lãsând lucrurile în starea în care se gãsesc.
            Judecãtorii însã nu vor uza de aceastã facultate decât cu mare rezervã. (C. civ. 1057 si urm., 1115 pct. 3, 1582, 1831 ).
          Art. 1102. Debitorul unui corp cert si determinat este liberat prin trãdarea¹ lucrului în starea în care se gãsea la predare, dacã deteriorãrile ulterioare nu sunt ocazionate prin faptul sau greseala sa, nici prin aceea a persoanelor pentru care este responsabil, sau dacã înaintea acestor deteriorãri n-a fost în întârziere. (C. civ. 903, 998 si urm., 1074 si urm., 1083, 1324, 1434, 1605).

1. Predarea

         Art. 1103. Dacã datoria este un lucru determinat numai prin specia sa, debitorul, ca sã se libereze, nu este dator a-l da de cea mai bunã specie, nici însã de cea mai rea.
          Art. 1104. Plata trebuie a se face în locul arãtat în conventie. Dacã locul nu este arãtat, plata, în privinta lucrurilor certe si determinate, se va face în locul în care se gãsea obiectul obligatiei în timpul contractãrii.
            În orice alt caz, plata se face la domiciliul debitorului. (C. civ. 1115 pct. 6, 1121, 1319, 1362, 1614).
          Art. 1105. Cheltuielile pentru efectuarea plãtii sunt în sarcina debitorului. (C. civ. 1117, 1305, 1317, 1614).

§ 2. Despre plata prin subrogatie

          Art. 1106. Subrogatia în drepturile creditorului, fãcutã în folosul unei a treia persoane ce îi plãteste, este sau conventionalã sau legalã. (C. civ. 1093, 1670, 1682).
          Art. 1107. Aceastã subrogare este conventionalã:
            1. când creditorul, primind plata sa de la o altã persoanã, dã acestei persoane drepturile, actiunile, privilegiile sau ipotecile sale, în contra debitorului; aceastã subrogatie trebuie sã fie expresã si fãcutã tot într-un timp cu plata;
            2. când debitorul se împrumutã cu o sumã spre a-si plãti datoria si subrogã pe împrumutãtor în drepturile creditorului. Ca sã fie valabilã aceastã subrogatie, trebuie sã se facã actul de împrumut si chitanta înaintea tribunalului, sã se declare în actul de împrumut cã suma s-a luat pentru a face plata, si în chitantã sã fie declarat cã plata s-a fãcut cu banii dati pentru aceasta de noul creditor. Aceastã subrogatie se opereazã fãrã concursul vointei creditorului. (C. civ. 1093).
          A se vedea:
          Art. 76 din Legea nr. 115/1938 pentru unificarea dispozitiilor privitoare la cãrtile funciare (M. Of. nr. 95 din 27 aprilie 1938), cu modificãrile ulterioare, potrivit cãruia cel subrogat în drepturile creditorului ipotecar va putea cere înscrierea strãmutãrii dreptului de ipotecã, în temeiul înscrisurilor ce dovedesc subrogatia.
          Art. 1108. Subrogatia se face de drept:
            1. în folosul aceluia care, fiind el însusi creditor, plãteste altui creditor, ce are preferintã;
            2. în folosul aceluia care, dobândind un imobil, plãteste creditorilor cãror acest imobil era ipotecat;
            3. în folosul aceluia care, fiind obligat cu altii sau pentru altii la plata datoriei, are interes de a o desface;
            4. în folosul eredului beneficiar, care a plãtit din starea sa datoriile succesiunii. (C. civ. 713, 777 si urm., 1053 si urm., 1510, 1670, 1722, 1746, 1778, 1799, 1812).
          Art. 1109. Subrogatia stabilitã prin articolele precedente se opereazã atât în contra fidejusorului, cât si în contra debitorului. Ea nu poate desfiinta dreptul creditorului, când plata i s-a fãcut numai pentru parte din datorie; în acest caz el poate exercita, pentru ce are a mai lua, aceleasi drepturi ce exercitã si subrogatul, pentru partea plãtitã, celui cui a fãcut o platã partialã. (C. civ. 1652 si urm.).

§ 3. Despre imputatia plãtii

          Art. 1110. Debitorul, având mai multe datorii, al cãror obiect este de aceeasi spetã, are dreptul a declara, când plãteste, care este datoria ce voieste a desface. (C. civ. 1506).
          Art. 1111. Debitorul unei datorii, pentru care se plãteste dobândã, sau o renditã, nu poate, fãrã consimtãmântul creditorului, sã impute plata ce face pe capital cu preferintã asupra renditei sau a dobânzii. Plata partialã, fãcutã pe capital si dobândã, se imputã mai întâi asupra dobânzii. (C. civ. 1588).
          Art. 1112. Când debitorul unor deosebite datorii a primit o chitantã prin care creditorul imputã aceea ce a luat special asupra uneia din aceste datorii, debitorul nu mai poate cere ca imputatia sã se facã asupra unei alte datorii, afarã numai dacã creditorul l-a amãgit sau l-a surprins.
          Art. 1113. Când în chitantã nu se zice nimic despre imputatie, plata trebuie sã se impute asupra aceleia din datorii ajunse la termen, pe care debitorul, în acel timp, avea mai mare interes a o desface. În caz de o datorie ajunsã la termen si alta neajunsã, desi aceasta din urmã ar fi mai oneroasã, imputatia se face asupra celei ajunse la termen.
            Dacã datoriile sunt de egalã naturã, imputatia se face asupra celei mai vechi; dacã datoriile sunt în toate egale, imputatia se face proportional asupra tuturora. (C. civ. 1151, 1506).

§ 4. Despre ofertele de platã si despre consemnatiuni

          Art. 1114. Când creditorul unei sume de bani refuzã de a primi plata, debitorul poate sã-i facã oferte reale, si, refuzând creditorul de a primi, sã consemneze suma.
            Ofertele reale, urmate de consemnatiune, libereazã pe debitor; ele, în privintã-i tin loc de platã, de sunt valabil fãcute, si suma consemnatã, cu acest mod, este în rizico-pericolul creditorului.
          Procedura ofertei de platã  si a consemnatiunii este reglementatã prin art. 586-590 Cod procedurã civilã.
          Art. 1115. Pentru ca ofertele sã fie valabile trebuie:
            1. sã fie fãcute creditorului, ce are capacitatea de a primi, sau acelui ce are dreptul de a primi pentru dânsul;
            2. sã fie fãcute de o persoanã capabilã de a plãti;
            3. sã fie fãcute pentru toatã suma exigibilã, pentru rendite si dobânzi datorite, pentru cheltuieli lichidate si pentru o sumã oarecare în privinta cheltuielilor nelichidate, sumã asupra cãreia se poate reveni, dupã lichidarea acestor cheltuieli;
            4. termenul sã fie împlinit, dacã a fost stipulat în favoarea creditorului;
            5. conditia sub care datoria s-a contractat sã se fi îndeplinit;
            6. ofertele sã fie fãcute în locul ce s-a hotãrât pentru platã, si dacã locul pentru platã nu s-a determinat prin o conventie specialã, sã fie fãcute sau creditorului în persoanã, sau la domiciliul sãu, sau la domiciliul ales pentru executarea conventiei;
            7. ofertele sã fie fãcute prin un ofiter public¹ ce era competent, pentru astfel de acte. (C. civ. 1095 si urm., 1104).
          A se vedea si art. 587 Cod procedurã civilã.

1. Executor judecãtoresc

          Art. 1116. Nu este necesar pentru validitatea consemnatiunii ca ea sã fi fost autorizatã de judecãtor; e destul:
            1. sã fi fost precedatã de o somatie significatã² creditorului, în care sã se arate ziua, ora si locul unde suma oferitã are sã fie depusã;
            2. ca debitorul sã depunã suma oferitã în casa de depozite si consemnatiuni, cu dobânda ei pânã în ziua depunerii.

2. Comunicatã

          Art. 1117. Cheltuielile ofertelor reale si ale consemnatiunii sunt în sarcina creditorului, de sunt fãcute valabil. (C. civ. 1105).
          Art. 1118. Pe cât timp consemnatiunea nu s-a primit de creditor, debitorul poate sã ia înapoi suma depusã, si într-acest caz codebitorii sau fidejusorii sãi nu sunt liberati.
          Art. 1119. Când debitorul a dobândit o hotãrâre ce are puterea lucrului judecat, prin care ofertele sau consemnatiunea s-au declarat bune si valabile, el nu mai poate, chiar cu consimtãmântul creditorului, sã-si retragã suma depusã în prejudiciul codebitorilor sau fidejusorilor sãi.
          Art. 1120. Creditorul, care a consimtit ca debitorul sã-si retragã consemnatiunea, dupã ce aceasta s-a declarat valabilã printr-o hotãrâre ce dobândise puterea lucrului judecat, pierde dreptul de privilegii sau ipoteci ce avea pentru plata creantei sale.
          Art. 1121. Dacã lucrul debit este un corp cert care trebuie a se trãda¹ în locul unde se gãseste, debitorul este obligat a soma pe creditor sã-l ia, printr-un act ce i se va notifica sau în persoana sau la domiciliul sãu, sau la domiciliul ales pentru executarea conventiei. Dupã aceastã somatie, dacã creditorul nu-si ia lucrul si debitorul are trebuintã de locul unde este pus, acesta din urmã poate lua permisiunea justitiei ca sã-l depunã în altã parte. (C. civ. 1104, 1319).

1. A se preda

§ 5. Despre cesiunea bunurilor

          Art. 1122. Cesiunea bunurilor este abandonarea stãrii sale întregi, fãcutã de debitorul ce nu poate plãti creditorului sau creditorilor sãi.
          Art. 1123. Cesiunea bunurilor e voluntarã sau judiciarã.
          Art. 1124. Cesiunea bunurilor voluntarã este aceea ce se acceptã de creditori de bunã voie si care n-are alt efect decât acela ce rezultã chiar din stipulatiile conventiei încheiate între ei si debitor.
          Art. 1125. Cesiunea bunurilor este un beneficiu pe care legea îl acordã debitorului nefericit si de bunã-credintã, cãrui ca sã-si poatã redobândi libertatea, i se permite sã se dea creditorilor sãi înaintea justitiei toate bunurile sale, si chiar în caz de stipulatie contrarie.
            Art. 1126. Cesiunea judiciarã nu transmite creditorilor proprietatea; ea le dã numai dreptul de a face sã se vândã bunurile în folosul lor si de a le lua venitul pânã la vânzare.
          Art. 1127. Creditorii nu pot refuza cesiunea judiciarã, decât în cazurile exceptate de lege. Ea descarcã pe debitor de constrângerea corporalã; nu-l libereazã însã decât pânã în concurentã cu valoarea bunurilor lãsate în dispozitia creditorilor. Când bunurile nu sunt îndestulãtoare, el este obligat, de va dobândi altele, sã le lase si pe acestea în dispozitia creditorilor pânã la plata datoriei întregi.

SECTIUNEA II
Despre novatiune

          Art. 1128. Novatiunea se opereazã în trei feluri:
            l. când debitorul contracteazã în privinta creditorului sãu o datorie nouã ce se substituie celei vechi care este stinsã;
            2. când un nou debitor este substituit celui vechi, care este descãrcat de creditor;
            3. când, prin efectul unui nou angajament, un nou creditor este substituit celui vechi, cãtre care debitorul este descãrcat. (C. civ. 782, 1107, 1120, 1129 si urm., 1391 si urm.).
          Art. 1129. Novatiunea nu se opereazã decât între persoane capabile de a contracta. (C. civ. 946 si urm.).
            Art. 1130. Novatiunea nu se prezumã. Vointa de a o face trebuie sã rezulte evident din act.
          Art. 1131. Novatiunea, prin substituirea unui nou debitor, poate sã se opereze fãrã concursul primului debitor.
          Art. 1132. Delegatia, prin care un debitor dã creditorului un alt debitor ce se obligã cãtre dânsul, nu opereazã novatiunea, dacã creditorul n-a declarat expres, cã descarcã pe debitorul ce a fãcut delegatia. (C. civ. 1107, 1393).
          Art. 1133. Creditorul ce a descãrcat pe debitorul de care s-a fãcut delegatia n-are recurs în contra acestui debitor, dacã debitorul delegat devine nesolvabil, afarã de cazul când prin act se rezervã expres acest drept, sau când delegatul este declarat falit sau cãzut în deconfiturã¹, în momentul delegatiei.

1. Starea de insolvabilitate a unui debitor necomerciant.

          Art. 1134. Privilegiile si ipotecile creantei celei vechi nu le are si creanta ce i este substituitã, afarã de cazul când creditorul le-a rezervat expres.
          Art. 1135. Când novatiunea se opereazã prin substituirea unui nou debitor, privilegiile si ipotecile primitive ale creantei nu pot trece asupra bunurilor noului debitor.
          Art. 1136. Când novatiunea se opereazã între creditor si unul din debitorii solidari, privilegiile si ipotecile vechii creante nu se pot rezerva decât asupra bunurilor acelui care contractã noua datorie.
          Art. 1137. Codebitorii sunt liberati prin novatiunea fãcutã între creditori si unul din debitorii solidari.
            Novatiunea fãcutã în privinta debitorului principal libereazã cautiunile.

SECTIUNEA III
Despre remiterea datoriei

          Art. 1138. Remiterea voluntarã a titlului original fãcutã de creditor debitorului dã proba liberatiunii.
            Remiterea voluntarã a copiei legalizate a titlului lasã a se presupune remiterea datoriei sau plata, pânã la proba contrarie.
          Art. 1139. Remiterea lucru lui dat ca sigurantã nu este de ajuns ca sã facã a se presupune remiterea datoriei.
          Art. 1140. Remiterea titlului original sau a copiei legalizate a titlului fãcutã unuia din debitori, are acelasi efect în folosul codebitorilor.
          Art. 1141. Remiterea sau descãrcarea expresã fãcutã în folosul unuia din codebitorii solidari, libereazã pe toti ceilalti, afarã numai dacã creditorul si-a rezervat anume drepturile sale în contra acestor din urmã.
            În cazul din urmã, creditorul nu poate cere plata datoriei decât scãzând partea celui cãrui a fãcut remitere (C. civ. 1039, 1049).
          Art. 1142. Remiterea sau descãrcarea expresã fãcutã debitorului principal libereazã cautiunile.
            Aceea acordatã cautiunii nu libereazã pe debitorul principal.
            Aceea acordatã unei din cautiuni nu libereazã în totul pe celelalte.
            Aceea acordatã unei cautiuni datã în urmã prin act separat, nu libereazã în nimic pe celelalte.
            Aceea ce creditorul a primit de la o cautiune pentru a o descãrca din chezãsia sa trebuie sã se impute asupra datoriei si sã descarce pe debitorul principal si pe celelalte cautiuni.

SECTIUNEA IV
Despre compensatie

          Art. 1143. Când douã persoane sunt datoare una alteia, se opereazã între dânsele o compensatie care stinge amândouã datoriile în felul si cazurile exprese mai jos. (C. civ. 1144 si urm., 1508, 1570).
          Art. 1144. Compensatia se opereazã de drept, în puterea legii, si chiar când debitorii n-ar sti nimic despre aceasta; cele douã datorii se sting reciproc în momentul când ele se gãsesc existând deodatã si pânã la concurenta cotitãtilor lor respective.
          Art. 1145. Compensatia n-are loc decât între douã datorii care deopotrivã au de obiect o sumã de bani, o cantitate oarecare de lucruri fungibile de aceeasi specie si care sunt deopotrivã lichide si exigibile.
            Prestatiile în fructe, al cãror pret este regulat prin mercuriale, se compenseazã cu sumele lichide si exigibile.
          Art. 1146. Termenul de gratie nu împiedicã compensatia. (C. civ. 1101).
          Art. 1147. Compensatia se opereazã oricare ar fi cauzele unei sau celeilalte datorii, afarã de cazurile:
            1. unei cereri pentru restitutiunea unui lucru ce pe nedrept s-a luat de la proprietar;
            2. unei cereri pentru restitutiunea unui depozit neregulat;
            3. unei datorii declarate nesesizabile. (C. civ. 1560 si urm., 1570, 1591 si urm.).
          Art. 1148. Compensatia se opereazã în privinta cautiunii, pentru ceea ce creditorul doreste debitorului principal.
            Compensatia n-are loc, în privinta debitorului principal pentru ceea ce creditorul datoreste cautiunii. (C. civ. 1039 si urm., 1047, 1141, 1142, 1681).
          Art. 1149. Debitorul, care a acceptat pur si simplu ca un creditor sã facã cesiunea drepturilor sale unei alte persoane, nu mai poate invoca în contra cesionarului compensatia care ar fi avut în privinta cedentului, înaintea acceptãrii.
            Când cesiunea s-a notificat debitorului, dar nu s-a acceptat de dânsul, nu se împiedicã decât compensatia posterioarã acestei notificãri. (C. civ. 1391 si urm.).
          Art. 1150. Când cele douã datorii nu sunt platnice într-acelasi loc, nu se poate opera compensatia decât plãtind cheltuielile remiterii¹. (C. civ. 1104, 1105).

1. Cheltuielile determinate de efectuarea plãtii în alt loc.

          Art. 1151. Când sunt mai multe datorii compensabile, datorile de aceeasi persoanã, se urmeazã, pentru compensatie, regulile stabilite pentru imputatie de art. 1113.
            Art. 1152. Compensatia n-are loc în prejudiciul drepturilor dobândite de alte persoane. Astfel cel ce, fiind debitor, a devenit creditor în urma sechestrului¹ ce i s-a fãcut de o altã persoanã, nu poate invoca compensatia în prejudiciul sechestrantului. (C. civ. 1099).

1. Popririi

          Art. 1153. Acel ce a plãtit o datorie stinsã, de drept, prin compensatie, nu mai poate, repetând plata creantei pentru care n-a invocat compensatia, sã pretindã, în prejudiciul altor persoane, privilegiile sau ipotecile acestei creante, afarã numai dacã este o cauzã evidentã, ce l-a fãcut sã nu cunoascã creanta care trebuia sã compenseze datoria sa. (C. civ. 1144, 1299).

SECTIUNEA V
Despre confuziune

          Art. 1154. Când calitãti necompatibile se întâlnesc pe capul aceleiasi persoane se face o confuzie, care stinge amândouã drepturile, activ si pasiv. (C. civ. 557, 565, 638, 1048, 1155, 1617, 1680).
          Art. 1155. Confuziunea, ce se opereazã prin concursul calitãtilor de creditor si debitor principal, libereazã cautiunile.
            Aceea ce se opereazã prin concursul calitãtilor de creditor sau debitor si cautiune, nu aduce stingerea obligatiei principale; aceea ce se opereazã prin concursul calitãtilor de creditor si debitor nu profitã codebitorilor sãi solidari, decât pentru portiunea datoratã de dânsul. (C. civ. 713, 781, 1039, 1048, 1141, 1142, 1148, 1680).

SECTIUNEA VI
Despre pierderea lucrului datorat si despre diferitele cazuri în care îndeplinirea obligatiei este imposibilã

          Art. 1156. Când obiectul obligatiei este un corp cert si determinat, de piere, de se scoate din comert, sau se pierde astfel încât absolut sã nu se stie de existenta lui, obligatia este stinsã, dacã lucrul a pierit sau s-a pierdut, fãrã greseala debitorului, si înainte de a fi pus în întârziere.
            Chiar când debitorul este pus în întârziere, dacã nu a luat asupra-si cazurile fortuite, obligatia se stinge, în caz când lucrul ar fi pierit si la creditor, dacã i s-ar fi dat.
            Debitorul este tinut de a proba cazurile fortuite ce alegã. Ori în ce chip ar pieri sau s-ar pierde lucrul furat, pierderea sa nu libereazã pe cel ce l-a sustras de a face restitutiunea pretului.
            Obligatia se stinge întotdeauna când printr-un eveniment oarecare, ce nu se poate imputa debitorului, se face imposibilã îndeplinirea acestei obligatii. (C. civ. 557, 565, 636, 760, 927, 998 si urm., 1030, 1083, 1156, 1311, 1434, 1439, 1479 si urm., 1566, 1624, 1625).

SECTIUNEA VII
Despre actiunea de anulare sau resciziune

          Art. 1157. Minorul poate exercita actiunea în resciziune pentru simpla leziune în contra oricãrei conventii. (C. civ. 694, 954, 1158 si urm.).
          Textul a fost modificat implicit prin alin. 1 si 2 ale art. 25 al Decretului nr. 32/1954 pentru punerea în aplicare a Codului familiei si a Decretului privitor la persoanele fizice si persoanele juridice (B. Of. nr. 9 din 31 ianuarie 1954), cu modificãrile ulterioare.
          Art. 1158. Când leziunea rezultã dintr-un eveniment cazual si neasteptat, minorul n-are actiunea în resciziune. (C. civ. 1083).
          Art. 1159. Minorul ce face o simplã declaratie cã este major are actiunea în resciziune. (C. civ. 1162).
          Art. 1160. Minorul comerciant, bancher sau artizan, n-are actiunea în resciziune contra angajamentelor ce a luat pentru comertul sau arta sa.
          Textul a devenit inaplicabil cu privire la comercianti, întrucât acestia, potrivit art. 10 din Codul de comert, nu pot avea aceastã calitate înainte de împlinirea vârstei de 18 ani, când se dobândeste majoritatea.
          Art. 1161. Minorul n-are actiunea în resciziune contra conventiilor fãcute în contractul de cãsãtorie, dacã acesta s-a fãcut cu consimtãmântul si asistenta acelora al cãror consimtãmânt este cerut pentru validitatea cãsãtoriei sale.
          Textul a fost abrogat implicit prin abrogarea art. 1223-1293 C. civ., privitoare la contractul de cãsãtorie, precum si prin abrogarea art. 131 si urm. C. civ., privitoare la consimtãmântul cerut pentru cãsãtoria minorului.
          Art. 1162. Minorul n-are actiunea în resciziune contra obligatiilor ce rezultã din delictele sau cvasi-delictele sale.
          Art. 1163. Minorul nu mai poate exercita actiune în resciziune în contra angajamentului fãcut în minoritate, dacã l-a ratificat dupã ce a devenit major, si aceasta si în cazul când angajamentul este nul în forma sa, si în acela când produce numai leziune. (C. civ. 1190).
          Art. 1164. Când minorii, interzisii sau femeile mãritate sunt admisi, în aceastã calitate, a exercita actiune de resciziune în contra angajamentelor lor, ei nu întorc aceea ce au primit, în urmarea acestor angajamente, în timpul minoritãtii, interdictiei sau maritajului, decât dacã se probeazã cã au profitat de aceea ce li s-a dat.
          Textul a devenit inaplicabil prin efectul Legii privitoare la ridicarea incapacitãtii civile a femeii mãritate (Decretul nr. 1412, M. Of. nr. 94 din 20 aprilie 1932).
          Art. 1165. Majorul nu poate, pentru leziune, sã exercite actiunea în resciziune. (C. civ. 797).
          A se vedea nota de sub art. 1157 C. civ.
          Art. 1166. Când formalitãtile cerute, în privinta minorilor sau interzisilor, atât pentru înstrãinarea imobilelor, cât si pentru împãrtirea unei succesiuni, s-au îndeplinit, ei sunt, relativ la aceste acte, considerati ca si cum le-ar fi fãcut în majoritate sau înaintea interdictiei. (C. civ. 729 si urm., 749).
          A se vedea si art. 105, 129 si 147 din Codul familiei.
          Art. 1167. În lipsa unui act de confirmare sau de ratificare, este destul ca obligatia sã se execute voluntar, dupã epoca în care obligatia putea fi valabil confirmatã sau ratificatã.
            Confirmarea, ratificarea, sau executarea voluntarã, în forma si în epoca determinatã de lege, tine loc de renuntare în privinta mijloacelor si exceptiilor ce puteau fi opuse acestui act, fãrã a se vãtãma însã drepturile persoanelor a treia.
            Confirmarea sau ratificarea, sau executarea voluntarã a unei donatiuni, fãcutã de cãtre erezi sau reprezentantii donatorului, dupã moartea sa, tine loc de renuntare, atât în privinta viciilor de formã, cât si în privinta oricãrei alte exceptii. (C. civ. 959 si urm., 1163, 1546, 1713, 1843).
          Art. 1168. Donatorul nu poate repara, prin nici un act confirmativ, viciurile unei donatiuni între vii; nulã în privinta formei, ea trebuie sã se refacã cu formele legiuite. (C. civ. 813 si urm. 1167).

Inapoi   Inainte   Coduri   Inapoi la legislatie  

Copyright 1998-2009 DSC.NET. All rights reserved.