213. - Lege privind proprietatea publicã si regimul juridic al acesteia

           398. - Decret pentru promulgarea Legii privind proprietatea publicã si regimul juridic al acesteia

           136. - Decizie cu privire la constitutionalitatea art. 6 al Legii privind proprietatea publicã si regimul juridic al acesteia

CAMERA DEPUTATILOR
SENATUL

       Parlamentul României adoptã prezenta lege.

            Art. 1. - Dreptul de proprietate publicã apartine statului sau unitãtilor administrativ-teritoriale, asupra bunurilor care, potrivit legii sau prin natura lor, sunt de uz sau de interes public.
            Art. 2. - Statul sau unitãtile administrativ-teritoriale exercitã posesia, folosinta si dispozitia asupra bunurilor care alcãtuiesc domeniul public, în limitele si în conditiile legii.
            Art. 3. - (1) Domeniul public este alcãtuit din bunurile prevãzute Ia art. 135 alin. (4) din Constitutie, din cele stabilite în anexa care face parte integrantã din prezenta lege si din orice alte bunuri care, potrivit legii sau prin natura lor, sunt de uz sau de interes public si sunt dobândite de stat sau de unitãtile administrativ-teritoriale prin modurile prevãzute de lege.
            (2) Domeniul public al statului este alcãtuit din bunurile prevãzute la art. 135 alin. (4) din Constitutie, din cele prevãzute la pct. I din anexã, precum si din alte bunuri de uz sau de interes public national, declarate ca atare prin lege.
            (3) Domeniul public al judetelor este alcãtuit din bunurile prevãzute la pct. II din anexã si din alte bunuri de uz sau de interes public judetean, declarate ca atare prin hotãrâre a consiliului judetean, dacã nu sunt declarate prin lege bunuri de uz sau de interes public national.
            (4) Domeniul public al comunelor, al oraselor si al municipiilor este alcãtuit din bunurile prevãzute la pct. III din anexã si din alte bunuri de uz sau de interes public local, declarate ca atare prin hotãrâre a consiliului local, dacã nu sunt declarate prin lege bunuri de uz sau de interes public national ori judetean.
            Art. 4. - Domeniul privat al statului sau al unitãtilor administrativ-teritoriale este alcãtuit din bunuri aflate în proprietatea lor si care nu fac parte din domeniul public. Asupra acestor bunuri statul sau unitãtite administrativ-teritoriale au drept de proprietate privatã.
            Art. 5. - (1) Regimul juridic al dreptului de proprietate publicã este reglementat de prezenta lege, dacã prin legi organice speciale nu se dispune altfel.
            (2) Dreptul de proprietate privatã al statului sau al unitãtilor administrativ-teritoriale asupra bunurilor din domeniul privat este supus regimului juridic de drept comun, dacã legea nu dispune altfel.
            Art. 6. - (1) Fac parte din domeniul public sau privat al statului sau al unitãtilor administrativ-teritoriale si bunurile dobândite de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, dacã au intrat în proprietatea statului în temeiul unui titlu valabil, cu respectarea Constitutiei, a tratatelor internationale la care România era parte si a legilor în vigoare la data preluãrii lor de cãtre stat.
            (2) Bunurile preluate de stat fãrã un titlu valabil, inclusiv cele obtinute prin vicierea consimtãmântului, pot fi revendicate de fostii proprietari sau de succesorii acestora, dacã nu fac obiectul unor legi speciale de reparatie.
            (3) Instantele judecãtoresti sunt competente sã stabileascã valabilitatea titlului.

            Art. 7. - Dreptul de proprietate publicã se dobândeste:
            a) pe cale naturalã;
            b) prin achizitii publice efectuate în conditiile legii;
            c) prin expropriere pentru cauzã de utilitate publicã;
            d) prin acte de donatie sau legate acceptate de Guvern, de consiliul judetean sau de consiliul local, dupã caz, dacã bunul în cauzã intrã în domeniul public;
            e) prin trecerea unor bunuri din domeniul privat al statului sau al unitãtilor administrativ-teritoriale în domeniul public al acestora, pentru cauzã de utilitate publicã;
            f) prin alte moduri prevãzute de lege.
            Art. 8. - (1) Trecerea bunurilor din domeniul privat al statului sau al unitãtilor administrativ - teritoriale în domeniul public al acestora, potrivit art. 7 lit. e), se face, dupã caz,prin hotãrâre a Guvernului, a consiliului judetean, respectiv a Consiliului General al Municipiului Bucuresti ori a consiliului local.
            (2) Hotãrârea de trecere a bunurilor poate fi atacatã, în conditiile legii, la instanta de contencios administrativ competentã în a cãrei razã teritorialã se aflã bunul.
            (3) Trecerea în domeniul public a unor bunuri din patrimoniul societãtilor comerciale, la care statul sau o unitate administrativ-teritorialã este actionar, se poate face numai cu platã si cu acordul adunãrii generale a actionarilor societãtii comerciale respective. În lipsa acordului mentionat, bunurile societãtii comerciale respective pot fi trecute în domeniul public numai prin procedura exproprierii pentru cauzã de utilitate publicã si dupã o justã si prealabilã despãgubire.
            Art. 9. - (1) Trecerea unui bun din domeniul public al statului în domeniul public al unei unitãti administrativ-teritoriale se face la cererea consiliului judetean, respectiv a Consiliului General al Municipiului Bucuresti sau a consiliului local, dupã caz, prin hotãrâre a Guvernului.
            (2) Trecerea unui bun din domeniul public al unei unitãti administrativ-teritoriale în domeniul public al statului se face, la cererea Guvernului, prin hotãrâre a consiliului judetean, respectiv a Consiliului General al Municipiului Bucuresti sau a consiliului local.
            Art 10. - (1) Dreptul de proprietate publicã înceteazã, dacã bunul a pierit ori a fost trecut în domeniul privat.
            (2) Trecerea din domeniul public în domeniul privat se face, dupã caz, prin hotãrâre a Guvernului, a consiliului judetean, respectiv a Consiliului General al Municipiului Bucuresti sau a consiliului local, dacã prin Constitutie sau prin lege nu se dispune altfel.
            (3) Hotãrârea de trecere a bunului în domeniul privat poate fi atacatã în conditiile art. 8 alin. (2)
            Art. 11. - (1) Bunurile din domeniul public sunt inalienabile, insesizabile si imprescriptibile, dupã cum urmeazã:
            a) nu pot fi înstrãinate; ele pot fi date numai în administrare, concesionate sau închiriate, în conditiile legii;
            b) nu pot fi supuse executãrii silite si asupra lor nu se pot constitui garantii reale;
            c) nu pot fi dobândite de cãtre alte persoane prin uzucapiune sau prin efectul posesiei de bunã-credintã asupra bunurilor mobile.
            (2) Actele juridice încheiate cu încãlcarea prevederilor alin. (1) privind regimul juridic al bunurilor din domeniul public sunt lovite de nulitate absolutã.
            Art. 12. - (1) Bunurile din domeniul public pot fi date, dupã caz, în administrarea regiilor autonome, a prefecturilor, a autoritãtilor administratiei publice centrale si locale, a altor institutii publice de interes national, judetean sau local.
            (2) Darea în administrare se realizeazã, dupã caz prin hotãrâre a Guvernului sau consiliului judetean, respectiv a Consiliului General al Municipiului Bucuresti sau a consiliului local.
            (3) Titularul dreptului de administrare poate sã posede, sã foloseascã bunul si sã dispunã de acesta, în conditiile actului prin care i-a fost dat bunul în administrare. Dreptul de administrare va putea fi revocat numai dacã titularul sãu nu-si exercitã drepturile si nu-si executã obligatiile nãscute din actul de transmitere.
            (4) În litigiile privitoare la dreptul de administrare, în instantã titularul acestui drept va sta în nume propriu. În litigiile referitoare la dreptul de proprietate asupra bunului, titularul dreptului de administrare are obligatia sã arate instantei cine este titularul dreptului de proprietate, potrivit prevederilor Codului de procedurã civilã. Titularul dreptului de administrare rãspunde, în conditiile legii, pentru prejudiciile cauzate ca urmare a neîndeplinirii acestei obligatii. De asemenea, neîndeplinirea acestei obligatii poate atrage revocarea dreptului de administrare.
            (5) În litigiile prevãzute la alin. (4), statul este reprezentat de Ministerul Finantelor, iar unitãtile administrativ-teritoriale, de cãtre consiliile judetene, de Consiliul General al Municipiului Bucuresti sau de consiliile locale, care dau mandat scris, în fiecare caz, presedintelui consiliului judetean sau primarului. Acesta poate desemna un alt functionar de stat sau un avocat care sã-l reprezinte, în fata instantei.
            (6) Dispozitiile alin. (4) si (5) sunt aplicabile si în litigiile privitoare la dreptul de concesiune, închiriere sau la dreptul de proprietate asupra bunurilor concesionate sau închiriate.
            Art. 13. - (1) Servitutile asupra bunurilor din domeniul public sunt valabile numai în mãsura în care aceste servituti sunt compatibile cu uzul sau interesul public cãruia îi sunt destinate bunurile afectate.
            (2) Servitutile valabil constituite anterior intrãrii bunului în domeniul public se mentin în conditiile prevãzute la alin. (1).
            Art. 14. - (1) Închirierea bunurilor proprietate publicã a statului sau a unitãtilor administrativ - teritoriale se aprobã, dupã caz, prin hotãrâre a Guvernului, a consiliului judetean, a Consiliului General al Municipiului Bucuresti sau a consiliului local, iar contractul de închiriere va cuprinde clauze de naturã sã asigure exploatarea bunului închiriat, potrivit specificului acestuia.
            (2) Contractul de închiriere se poate încheia, dupã caz, cu orice persoanã fizicã sau juridicã, românã sau strãinã, de cãtre titularul dreptului de proprietate sau de administrare.
            Art. 15. - Concesionarea sau închirierea bunurilor proprietate publicã se face prin licitatie publicã, în conditiile legii.
            Art. 16. - (1) Sumele încasate din închirierea sau din concesionarea bunurilor proprietate publicã se fac, dupã caz, venit la bugetul de stat sau la bugetele locale.
            (2) În cazul în care contractul de închiriere se încheie de cãtre titularul dreptului de administrare, acesta are dreptul sã încaseze din chirie o cotã-parte între 20-50%, stabilitã, dupã caz, prin hotãrâre a Guvernului, a consiliului judetean, a Consiliului General al Municipiului Bucuresti sau a consiliului local prin care s-a aprobat închirierea.
            Art. 17. - Statul si unitãtile administrativ-teritoriale pot da imobile din patrimoniul lor, în folositã gratuitã, pe termen limitat, persoanelor juridice fãrã scop lucrativ, care desfãsoarã activitate de binefacere sau de utilitate publicã, ori serviciilor publice.

            Art. 18. - Evidenta contabil-financiarã a bunurilor care alcãtuiesc domeniul public al statului si al unitãtilor administrativ-teritoriale se tine distinct în contabilitate, potrivit normelor metodologice elaborate de Ministerul Finantelor si aprobate prin hotãrâre a Guvernului.
            Art. 19. - (1) Inventarul bunurilor din domeniul public se întocmeste în termen de 9 luni de la data intrãrii în vigoare a prezentei legi.
            (2) În termen de 45 de zile de la data intrãrii în vigoare a prezentei legi, Departamentul pentru Administratie Publicã Localã va elabora, pe baza propunerilor consiliilor judetene, ale Consiliului General al Municipiului Bucuresti sau ale consiliilor locale, dupã caz, normele tehnice pentru întocmirea inventarului, pe care le va supune spre aprobare Guvernului.
            Art. 20. - (1) Inventarul bunurilor din domeniul public al statului se întocmeste, dupã caz, de ministere, de celelalte organe de specialitate ale administratiei publice centrale, precum si de autoritãtile publice centrale care au în administrare asemenea bunuri.
            (2) Centralizarea inventarului mentionat la alin. (1) se realizeazã de cãtre Ministerul Finantelor si se supune spre aprobare Guvernului.
            Art. 21. - (1) Inventarul bunurilor care alcãtuiesc domeniul public al unitãtilor administrativ - teritoriale se întocmeste, dupã caz, de comisii special constituite, conduse de presedintii consiliilor judetene, respectiv de primarul general al municipiului Bucuresti sau de primari.
            (2) Inventarele întocmite potrivit prevederilor alin. (1) se însusesc, dupã caz, de consiliile judetene, de Consiliul General al Municipiului Bucuresti sau de consiliile locale.
            (3) lnventarele astfel însusite se centralizeazã de consiliul judetean, respectiv de Consiliul General al Municipiului Bucuresti, si se trimit Guvernului, pentru ca prin hotãrâre, sã se ateste apartenenta bunurilor la domeniul public judetean sau de interes local.
            Art. 22. - Ministerele, celelalte organe de specialitate ale administratiei publice centrale, autoritãtile publice centrale, consiliile judetene, Consiliul General al Municipiului Bucuresti, consiliile locale, dupã caz sunt obligate sã facã înregistrarea operatiunilor de modificare a regimului juridic al bunurilor din domeniul public al statului sau al unitãtilor administrativ-teritoriale.
            Art. 23. - Litigiile cu privire la delimitarea domeniului public al statului, judetelor, comunelor, oraselor sau al municipiilor sunt de competenta instantelor de contencios administrativ.
            Art. 24. - În termen de 30 de zile de la data publicãrii prezentei legi în Monitorul Oficial al României, Ministerul Finantelor va elabora normele metodologice prevãzute la art. 18, pe care le va supune spre aprobare Guvernului.
            Art. 25. - În acceptiunea prezentei legi, prin sintagma domeniu public, cuprinsã în art. 477 din Codul civil, se întelege domeniul privat al statului sau al unitãtilor administrativ-teritoriale, dupã caz.
            Art. 26. - În termen de 6 luni de la data intrãrii în vigoare a prezentei legi, Guvernul va elabora un proiect de lege privind restituirea în naturã sau în echivalent a imobilelor preluate în mod abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
            Art. 27. - Prezenta lege intrã în vigoare la 60 de zile de la data publicãrii ei în Monitorul Oficial al României. Pe aceeasi datã se abrogã orice dispozitie contrarã.

           Aceastã lege a fost adoptatã de Senat în sedinta din 14 septembrie 1998, cu respectarea prevederilor art. 74 alin. (1) din Constitutia României.

           Aceastã lege a fost adoptatã de Camera Deputatilar în sedinta din 14 septembrie 1998, cu respectarea prevederilor art. 74 alin. (1) din Constitutia României.

Bucuresti, 17 noiembrie 1998.
Nr. 213.

ANEXÃ

            I. Domeniul public al statului este alcãtuit din urmãtoarele bunuri:
            1. bogãtiile de orice naturã ale subsolului, în stare de zãcãmânt;
            2. spatiul aerian;
            3. apele de suprafatã, cu albiile lor minore, malurile si cuvetele lacurilor, apele subterane, apele maritime interioare, faleza si plaja mãrii, cu bogãtiile lor naturale si cu potentialul energetic valorificabil, marea teritorialã si fundul apelor maritime, cãile navigabile interioare;
            4. pãdurile si terenurile destinate împãduririi, cele care servesc nevoilor de culturã, de productie ori de administratie silvicã, iazurile, albiile pâraielor, precum si terenurile neproductive incluse în amenajamentele silvice, care fac parte din fondul forestier national si nu sunt proprietate privatã;
            5. terenurile care au apartinut domeniului public al statului înainte de 6 martie 1945; terenurile obtinute prin lucrãri de îndiguiri, de desecãri si de combatere a eroziunii solului; terenurile institutelor si statiunilor de cercetãri stiintifice si ale unitãtilor de învãtâmânt agricol si silvic, destinate cercetãrii si producerii de seminte si de materiale sãditor din categoriile biologice si de animale de rasã;
            6. parcurile nationale;
            7. rezervatiile naturale si monumentele naturii;
            8. patrimoniul natural al Rezervatiei Biosferei "delta dunãrii";
            9. resursele naturale ale zonei economice si ale platoului continental, împreunã cu platoul continental;
            10. infrastructura cãilor ferate, inclusiv tunelele si lucrãrile de artã;
            11. tunelele si casetele de metrou, precum si instalatiile aferente acestuia;
            12. drumurile nationale - autostrãzi, drumuri expres, drumuri nationale europene, principale, secundare;
            13. canalele navigabile, cuvetele canalului, constructiile hidrotehnice aferente canalului, ecluzele, apãrarile si consolidãrile de maluri si de taluzuri, zonele de sigurantã de pe malurile canalului, drumurile de acces si teritoriile pe care sunt realizate acestea;
            14. retelele de transport al energiei electrice;
            15. spectre de frecventã si retelele de transport si de distributie de telecomunicatii;
            16. canalele magistrale si retelele de distributie pentru irigatii, cu prizele aferente;
            17. conductele de transport al titeiului, al produselor petroliere si al gazelor naturale;
            18. lacurile de acumulare si barajele acestora, în cazul în care activitatea de producere a energiei electrice este racordatã la sistemul energetic national, sau cele cu transe pentru atenuarea undelor de viiturã;
            19. digurile de apãrare împotriva inundatiilor;
            20. lucrãrile de regularizare a cursurilor de ape;
            21. cantoanele hidrotehnice, statiile hidrologice, meteorologice si de calitate a apelor;
            22. porturile maritime si fluviale, civile si militare - terenurile pe care sunt situate acestea, diguri, cheiuri, pereuri si alte constructii  hidrotehnice pentru acostarea navelor si pentru alte activitãti din navigatia civilã, bazine, acvatorii si senale de acces, drumuri tehnologice în porturi, monumente istorice aflate în porturi, cheiuri si pereuri situate pe malul cãilor navigabile, în afara incintelor portuare destinate activitãtilor de navigatie;
            23. terenurile destinate exclusiv instructiei militare;
            24. pichetele de grãniceri si fortificatiile de apãrare a tãrii;
            25. pistele de decolare, aterizare, cãile de rulare si platformele pentru îmbarcare-debarcare situate pe acestea si terenurile pe care sunt amplasate;
            26. statuile si monumentele declarate de interes public national;
            27. ansamblurile si siturile istorice si arheologice;
            28. muzeele, colectiile de artã declarate de interes public national;
            29. terenurile si clãdirile în care îsi desfãsoarã activitatea: Parlamentul, Presedintia, Guvernul, ministerele si celelalte organe de specialitate ale administratiei publice centrale si institutiile publice subordonate acestora; instantele judecãtoresti si parchetele de pe lângã acestea; unitãti ale Ministerului Apãrarii Nationale si ale Ministerului de Interne, ale serviciilor publice de informatii, precum si cele ale Directiei generale a penitenciarelor; serviciile publice descentralizate ale ministerelor si ale celorlalte organe de specialitate ale administratiei publice centrale, precum si prefecturile, cu exceptia celor dobândite din venituri proprii extrabugetare, care constituie proprietatea privatã a acestora.

            II. Domeniul public judetean este alcãtuit din urmãtoarele bunuri:
            1. drumurile judetene;
            2. terenurile si clãdirile în care îsi desfãsoarã activitatea consiliul judetean si aparatul propriu al acestuia, precum si institutiile publice de interes judetean, cum sunt: biblioteci, muzee, spitale judetene si alte asemenea bunuri, dacã nu au fost declarate de uz sau interes public national sau local;
            3. retelele de alimentare cu apã realizate în sistem zonal sau microzonal, precum si statiile de tratare cu instalatiile, constructiile si terenurile aferente acestora.

            III. Domeniul public local al comunelor, oraselor si municipiilor este alcãtuit din urmãtoarele bunuri:
            1. drumurile comunale, vicinale si strãzile;
            2. pietele publice, comerciale, târgurile, oboarele si parcurile publice, precum si zonele de agrement;
            3. lacurile si plajele care nu sunt declarate de interes public national sau judetean;
            4. retelele de alimentare cu apã, canalizare, termoficare, gaze, statiile de tratare si epurare a apelor uzate, cu instalatiile, constructiile si terenurile aferente;
            5. terenurile si clãdirile în care îsi desfãsoarã activitatea consiliul local si primãria, precum si institutiile publice de interes local, cum sunt: teatrele, bibliotecile, muzeele, spitalele, policlinicile si altele asemenea;
            6. locuintele sociale;
            7. statuile si monumentele, dacã nu au fost declarate de interes public national;
            8. bogãtiile de orice naturã ale subsolului, în stare de zãcãmânt, dacã nu au fost declarate de interes public national;
            9. terenurile cu destinatie forestierã, dacã nu fac parte din domeniul privat al statului si dacã nu sunt proprietatea persoanelor fizice ori a persoanelor juridice de drept privat;
            10. cimitirele orãsenesti si comunale.

            În temeiul art. 77 alin. (1) si al art. 99 alin. (1) din Constitutia României,

           Presedintele României d e c r e t e a z ã :

            Articol unic. - Se promulgã Legea privind proprietatea publicã si regimul juridic al acesteia si se dispune publicarea ei în Monitorul Oficial al României.

Bucuresti, 14 noiembrie 1998.
Nr. 398.

            Prin Adresa nr. 74 din 16 septembrie 1998, trimisã de secretarul general al Senatului, Curtea Constitutionalã a fost sesizatã, în vederea declansãrii controlului de constitutionalitate în temeiul dispozitiilor art. 144 lit. a) din Constitutie, de un grup de 26 de senatori, si anume: Mihail Grama, Teodor Câmpean, Ioan Bãras, Marin Nicolai, Nicolae Zavici, Mircea Ioan Popa, Ulm Nicolae Spineanu, Petru Caraman, Petru Juravlea, Florin Bogdan, George Achim, Laurentiu Ulici, Dan Amedeu Lãzãrescu, Serban-Mati-Bujorel Dinu Sãndulescu, Andreiu Oprea, Iosif Csapó, Béla Markó, Valentin-Zoltan Puskas, Németh Csaba, Iuliu Lörinczi, Seres Dénes, Attila Verestóy, Victor Fuior, Justin Tambozi, Ioan Burghelea si Corneliu Turianu, cu privire la constitutionalitatea art. 6 al Legii privind proprietatea publicã si regimul juridic al acesteia.
            La data de 29 septembrie 1998 s-a înregistrat la Curtea Constitutionalã o scrisoare semnatã de domnul senator Corneliu Turianu, prin care sunt supuse atentiei presedinteIui Curtii unele consideratii suplimentare în sprijinul obiectiei de neconstitutionalitate a dispozitiilor art. 6 din legea anterior mentionatã.
            Secretarul general al Senatului a înaintat Curtii Constitutionale, printr-o adresã din 20 octombrie 1998, solicitãrile de retragere a semnãturii de pe sesizarea de neconstitutionalitate, formulate de 2 dintre cei 26 de senatori si anume domnii Victor Fuior si Justin Tambozi.
            Prin obiectia de neconstitutionalitate se solicitã sã se constate ca Legea privind proprietatea publicã si regimul juridic al acesteia "nu poate fi legitimatã, ca urmare a neconformitãtii articolului 6 al legii cu prevederile Constitutiei". Totodatã se solicitã Curtii sã se pronunte si asupra celorlalte prevederi legale de care "dispozitia legalã nu poate fi disociatã".
            În motivarea obiectiei formulate se aratã cã prevederile legale atacate sunt neconstitutionale pentru urmãtoarele motive:
            "Verificarea constitutionalitãtii unui act normativ se face în raport cu Constitutia în vigoare", însã dispozitia legalã atacatã prevede cã "valabilitatea titlului de proprietate al statului" dobândit în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 "nu se raporteazã la constitutia din 1991".
            Dispozitiile art. 6 din lege sunt neconstitutionale pentru cã ele legitimeazã conformitatea efectelor actelor de nationalizare sau de expropriere din anii 1948-1989 cu Constitutia din anul 1991.
            Se sustine, în continuare, cã "valabilitatea titlului de proprietate al statului nu se raporteazã", în spetã, la Constitutia din anul 1991, ci la actele normative, "inclusiv constitutiile succesive emise în perioada comunistã". Actele de nationalizare initiate în anul 1948 au avut ca efect etatizarea proprietãtii, iar o datã cu aceasta nu s-a mai utilizat nici în legislatie, nici în opinia juridicã notiunea de domeniu public sau privat.
            Asa fiind, considerã autorii sesizãrii, nu este constitutional sã se legitimeze valabilitatea titlului de proprietate al statului "dupã cum a fost sau nu în acord cu legislatia comunistã".
            De asemenea, se aratã cã, în calitatea sa de garant al suprematiei Constitutiei în vigoare si nu a altora anterioare, Curtea Constitutionalã poate exercita controlul de constitutionalitate numai asupra legilor în vigoare. "Este o conditie de admisibilitate întemeiatã pe prevederile art. 145 alin. (2) din Constitutie, potrivit cãrora deciziile Curtii Constitutionale nu au efecte decât pentru viitor, ceea ce exclude, prin definitie, ca asemenea decizii sã-si poatã extinde efectele asupra unor dispozitii legale, implicit abrogate, deci pe trecut".
            Sesizarea contine si alte argumente care însã au conotatii politice sau vizeazã politica legislativã ori norme de tehnicã legislativã. Astfel, se afirmã cã repunerea fostilor proprietari în situatia anterioarã nu poate fi "solutionatã prin introducerea controversatului art. 6 în cuprinsul unei legi-cadru" cum este legea atacatã, "ci numai prin interventia unor acte legislative cu aplicabilitate specialã", cu caracter reparatoriu.
            În conformitate cu dispozitiile art. 19 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea si functionarea Curtii Constitutionale, republicatã, s-au solicitat puncte de vedere presedintilor celor douã Camere ale Parlamentului si Guvernului asupra obiectiei de neconstitutionalitate.
            Presedintele Senatului, în punctul sãu de vedere, considerã cã sesizarea "este neîntemeiatã, întrucât din continutul contestatiei nu rezultã aspecte de neconstitutionalitate a art. 6 al legii, nemultumirea contestatarilor limitându-se la critici cu privire la o dreaptã reglementare", iar aspectele ridicate nu sunt de naturã sã încalce vreo prevedere constitutionalã si deci "nu pot intra în competenta Curtii Constitutionale, competentã reglementatã de art. 144 lit. a) din Constitutie si de art. 13 alin. (1) lit. A.a) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea si functionarea Curtii Constitutionale". În final se precizeazã cã autorii sesizãrii nu au invocat în cuprinsul acesteia vreun text constitutional care sã fie încãlcat de art. 6 din legea contestatã.
            În punctul de vedere al Guvernului se aratã, în esentã, urmãtoarele:
            - desi se invocã neconstitutionalitatea dispozitiilor art. 6 din legea atacatã, "autorii sesizãrii nu indicã textele din Constitutie în raport cu care ar trebui sã se verifice pretinsa neconstitutionalitate a art. 6", îar critica de neconstitutionalitate "este imprecisã, abstractã" si motivele sesizãrii sunt în realitate divagatii politice si istorice";
            - se creeazã o gravã confuzie între competenta Curtii Constitutionale si competenta instantelor judecãtoresti în ceea ce priveste aprecierea legilor anterioare Constitutiei, prin care bunurile au fost preluate de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989;
            - valabilitatea titlului de proprietate al statului nu poate fi verificatã decât în raport cu reglementãrile existente la data nasterii acestui titlu, deoarece numai asa se respectã principiul neretroactivitãtii legilor; rezultã cã art. 6 din lege este în deplinã concordantã cu art. 15 din Constitutia României;
            - dacã raportarea s-ar face la Constitutia din anul 1991, s-ar ajunge la concluzia absurdã cã toate bunurile preluate de stat dupã 6 martie 1945, prin moduri specifice proprietãtii socialiste, sunt detinute de stat fãrã un titlu valabil;
            - autorii sesizãrii împãrtãsesc o conceptie radicalã, nihilistã, în materia proprietãtii statului, sustinând cã toate bunurile preluate de stat în perioada 1945-1989 trebuie considerate ca fiind preluate fãrã titlu, pentru simplul motiv cã reglementãrile în vigoare la data preluãrii erau comuniste;
            - prevederile din art. 6 privind competenta instantelor judecãtoresti de a stabili valabilitatea titlului de proprietate al statului sunt constitutionale atât în raport cu art. 15, cât si cu art. 125 din legea fundamentalã, care stabileste plenitudinea de jurisdictie a instantelor judecãtoresti;
            - Legea privind proprietatea publicã si regimul juridic al acesteia nu este decât o lege-cadru care atinge tangential problema restituirii imobilelor, astfel încât sã permitã stabilirea corectã a domeniului public si privat al statului si al unitãtilor administrativ-teritoriale; aceastã lege nu închide calea reparatiilor prin legi speciale.
            Presedintele Camerei Deputatilor nu a comunicat punctul sãu de vedere.
            În temeiul prevederilor art. 54 din Regulamentul de organizare si functionare a Curtii Constitutionale, în scopul solutionãrii obiectiei s-a solicitat opinia domnului academician profesor doctor docent Ion Filipescu, care, în esentã, considerã cã dispozitiile art. 6 din legea atacatã sunt neconstitutionale numai în mãsura în care textul stabileste cã bunurile intrate în proprietatea statului în perioada avutã în vedere apartin domeniului public, înlãturându-se astfel posibilitatea reparatiei abuzurilor, si în mãsura în care notiunea "cu titlu valabil" nu este precis determinatã, fiind pusã alãturi de formularea "cu respectarea Constitutiei, a tratatelor internationale la care România era parte si a legilor în vigoare la data preluãrii lor de cãtre stat", ceea ce ar putea crea impresia cã sunt notiuni ori situatii diferite sau conditii diferite care trebuie îndeplinite.

            tinând seama de obiectia de neconstitutionalitate formulatã, de punctele de vedere comunicate, de referatul stiintific elaborat la cererea sa, de raportul întocmit de judecãtorul-raportor, precum si de prevederile art. 6 din Legea privind proprietatea publicã si regimul juridic al acesteia, raportate la dispozitiile Constitutiei si ale Legii nr. 47/1992, retine urmãtoarele:
            1. Luând în dezbatere competenta Curtii Constitutionale de a solutiona obiectia de neconstitutionalitate cuprinsã în sesizarea sprijinitã, la data dezbaterilor, de numai 24 de senatori, Plenul Curtii a decis, cu o majoritate de 5 voturi, cã aceasta este competentã sã rezolve sesizarea, dat fiind cã aprecierea constitutionalitãtii si a legalitãtii actului de sesizare a Curtii are în vedere momentul înregistrãrii sesizãrii, iar nu un moment ulterior. S-a considerat cã, în aceastã privintã, nu-si poate gãsi aplicarea principiul disponibilitãtii, întrucât acesta este propriu procesului civil, iar nu unei proceduri de drept public, cum este aceea a solutionãrii obiectiei de neconstitutionalitate.
            2. Textul art. 6 din Legea privind proprietatea publicã si regimul juridic al acesteia, la care se referã obiectia de neconstitutionalitate, este urmãtorul:
            "(1) Fac parte din domeniul public sau privat al statului sau al unitãtilor administrativ-teritoriale si bunurile dobândite de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, dacã au intrat în proprietatea statului, în temeiul unui titlu valabil, cu respectarea Constitutiei, a tratatelor internationale la care România era parte si a legilor în vigoare la data preluãrii lor de cãtre stat.
            (2) Bunurile preluate de stat fãrã un titlu valabil, inclusiv cele obtinute prin vicierea consimtãmântului, pot fi revendicate de fostii proprietari sau de succesorii acestora, dacã nu fac obiectul unor legi speciale de reparatie.
            (3) Instantele judecãtoresti sunt competente sã stabileascã valabilitatea titlului."
            3. În temeiul art. 3 alin. (2) si al art. 17 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicatã, Curtea Constitutionalã constatã cã este competentã sã solutioneze fondul sesizãrii de neconstitutionalitate, care i-a fost înaintatã cu respectarea prevederilor art. 144 lit. a) din Constitutie.
            4. Invocând neconstitutionalitatea art. 6 din lege în întregul sãu, pentru motivul cã prevederile acestuia "nu sunt conforme si nici compatibile cu normele constitutionale", autorii obiectiei nu indicã nici un text ori principiu al Constitutiei care ar fi încãlcat prin dispozitiile mentionate ale legii.
            Având în vedere prevederile art. 12 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, republicatã, Curtea considerã cã nu este cazul ca lipsa precizãrii exacte a unor texte ori principii constitutionale încãlcate sã fie asimilatã, în solutionarea sesizãrii de fatã, cu lipsa de motivare în drept, care ar atrage, potrivit practicii constante a Curtii, respingerea sesizãrii (a se vedea, de pildã, deciziile nr. 5/1992, nr. 392/1997 si nr. 412/1997).
            Într-adevãr, astfel cum va rezulta din analiza principalului argument adus de autorii sesizãrii, acesta ar putea presupune punerea în discutie a caracterului retroactiv al textului atacat, asadar a concordantei acestui text cu art. 15 alin. (2) din legea fundamentalã.
            5. Aprecierile cu caracter moral si politic cu referire la regimul comunist, cuprinse în sesizare, oricât ar fi de îndreptãtite, nu pot servi la solutionarea de cãtre Curtea Constitutionalã a obiectiei de neconstitutionalitate.
            6. Principalul argument adus de autorii obiectiei de neconstitutionalitate a art. 6 din Legea privind proprietatea publicã si regimul juridic al acesteia porneste de la opinia cã prin acest text se legitimeazã valabilitatea titlului de proprietate al statului, dupã cum acest titlu a fost sau nu în acord cu legislatia comunistã. Ar fi, în alti termeni, în cadrul acestei opinii - cãreia i se raliazã autorul referatului stiintific - sã se recunoascã, printr-o lege actualã, existenta unor efecte ale anumitor reglementãri - caracterizate ca nedrepte, imorale sau abuzive - din perioada comunistã, ceea ce ar echivala cu legitimarea, prin legea nouã, a acestor mãsuri. În continuarea si dezvoltarea acestui argument, în referatul stiintific se pune întrebarea "dacã o lege actualã poate declara ca valabile pentru viitor efecte ale nationalizãrilor ori ale confiscãrilor anterioare contrare Constitutiei". Si, în fine, ca o concluzie a referatului, care nu face decât sã expliciteze principalele argumente cuprinse în sesizarea de neconstitutionalitate: "dacã art. 6 mentionat legitimeazã trecutul, înseamnã cã are efect retroactiv, deoarece se aplicã trecutului".
            7. Examinarea cuprinsului art. 6 din lege duce la concluzia cã textul respectiv nu are nici scopul si nici efectul de a "legitima" reglementãri din trecut si nu poate avea în nici un fel caracter retroactiv.
            Într-adevãr, pornind de la constatarea existeniei în patrimoniul statului a unor bunuri dobândite, în perioada comunistã, prin acte juridice valabile în raport cu reglementãrile atunci în vigoare, textul art. 6 din lege nu face decât sã declare apartenenta acelor bunuri la unul dintre domeniile pe care legea le reglementeazã dând expresie art. 135 din Constitutie. În alti termeni, reglementarea pe care o consacrã art. 6 al legii porneste de la constatarea cã, în lumina principiilor juridice ce pot fi luate în discutie, ca si a situatiei concrete existente în domeniul proprietãtii asupra bunurilor la care se referã autorii obiectiei de neconstitutionalitate, aceste bunuri apartin, în proprietate, statului român, dacã au fost dobândite cu respectarea conditiilor enumerate de textul examinat. lar constatarea unei asemenea realitãti nu înseamnã nicidecum "legitimarea" unor moduri de dobândire ce contravin în prezent principiilor constitutionale.
            Dacã simpla recunoastere a dreptului de proprietate publicã sau privatã - a statului asupra bunurilor dobândite prin nationalizare, expropriere etc. ar echivala cu "legitimarea" neconstitutionalã a efectelor unor reglementãri abuzive, atunci ar însemna cã sunt neconstitutionale si Legea nr. 18/1991 privind fondul funciar, precum si Legea nr. 112/1995 pentru reglementarea situatiei juridice a unor imobile cu destinatia de locuinte, trecute în proprietatea statului. Ar fi, totodatã, contrare Constitutiei si toate legile care, în viitor, ar dispune restituiri de bunuri ori plata de despãgubiri în folosul fostilor proprietari. Aceasta deoarece o lege care dispune retrocedarea unor imobile nu poate sã nu porneascã de la premisa cã bunurile ce se restituie sau pentru care se plãtesc despãgubiri au apartinut statului.
            Tocmai de aceea - astfel cum a statuat Curtea Constitutionalã prin Decizia nr. 73/1995 - trebuie sã se recunoascã statului dreptul de a hotãrî neîngrãdit asupra regimului juridic al bunurilor intrate în patrimoniul sãu în baza unor titluri conforme cu legislatia existentã în momentul dobândirii lor, precum si de a stabili modul în care - prin restituire în naturã, prin plata unor despãgubiri sau în orice altã modalitate - fostii proprietari sau mostenitorii acestora vor beneficia de reparatii pentru prejudiciile suferite prin aplicarea unor prevederi Iegislative în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
            Aceasta prerogativã a statului este pe deplin compatibilã cu competenta instantelor judecãtoresti de a stabili în baza art. 6 alin. (3) din lege, în fiecare caz în parte, valabilitatea titlului de preluare, ceea ce este în deplinã concordantã cu prevederile art. 21 si 125 din Constitutie.
            8. Conditiile pe care art. 6 din Legea privind proprietatea publicã si regimul juridic al acesteia le prevede pentru ca un bun sã apartinã domeniului public sau privat al statului ori al unitãtilor administrativ-teritoriale sunt precizate în lege, pentru prima datã, în ceea ce priveste aceste categorii de bunuri; aceste conditii sunt în deplin acord cu jurisprudenta Curtii Constitutionale, ca si cu legislatia din perioada în care a avut loc dobândirea de cãtre stat a bunurilor respective. Ele corespund totodatã reglementãrilor în baza cãrora s-au retrocedat deja ori au fost stabilite despãgubiri pentru bunurile trecute în proprietatea statului (sau, dupã caz, în proprietatea cooperatist-agricolã).
            Enumerarea în art. 6 al legii a acestor conditii acoperã în totalitate dobândirea de bunuri de cãtre stat "cu titlu", adicã în conditiile respectãrii cadrului legal din momentul respectiv. Cea mai rnare parte a bunurilor intrate în patrimoniul statului a fost creatã ori dobânditã ca urmare a activitãtii economice din întreprinderile statului. Asemenea dobândiri sunt si ele avute în vedere prin enumerarea conditiilor cuprinse în art. 6. Contestarea validitãtii intrãrii în proprietatea statului a unor bunuri în conditiile enumerate la art. 6 din lege duce, fãrã nici un temei, la golirea de continut a patrimoniului statului, de vreme ce în aceastã enumerare sunt cuprinse, neîndoielnic, toate modurile de dobândire a dreptului de proprietate al statului în perioada avutã în vedere de lege.
            9. Astfel cum s-a mai arãtat, prevederile art. 6 din lege sunt în deplin acord cu jurisprudenta Curtii Constitutionale în materia trecerii în proprietatea statului, prin nationalizare, expropriere ori în virtutea altor moduri reglementate prin lege, a unor bunuri apartinând proprietãtii private, în perioada regimului comunist.
            Într-adevãr, prin Decizia nr. 3/1993, Curtea a stabilit cã prevederile constitutionale actuale nu pot avea drept urmare desfiintarea unui drept de proprietate constituit anterior intrãrii în vigoare a Constitutiei, dispozitiile acesteia aplicându-se numai în ceea ce priveste regimul dreptului respectiv. UIterior, prin Decizia nr. 73/1995 s-a statuat în sensul cã, în ceea ce priveste solutionarea conflictului legilor în timp, legea posterioarã nu poate, fãrã a avea caracter retroactiv, sã aducã atingere modalitãtii în care legea anterioarã a constituit dreptul respectiv, modalitate guvernatã de principiul tempus regit actum.
            În consecintã, chiar dacã nationalizarea sau alte moduri prin care, sub imperiul unor legi anterioare, a luat nastere dreptul de proprietate al statului nu sunt corespunzãtoare prevederilor Constitutiei, dreptul subiectiv de proprietate al statului, constituit potrivit reglementãrilor legale anterioare actualei legi fundamentale, nu este stins ca efect al intrãrii în vigoare a acesteia, independent de modificãrile aduse regimului juridic al proprietãtii.
            Asa fiind, se aratã în decizia mentionatã a Curtii, dreptul fostului proprietar de a i se restitui imobilul se naste în viitor, prin aplicarea prevederilor legale care îi reconstituie acest drept. Prevederile privind garantarea si ocrotirea proprietãtii potrivit art. 41 din Constitutie, se aplicã numai dupã reconstituirea sau constituirea dreptului de proprietate.
            Cu toate acestea, în cazul imobilelor preluate de stat fãrã titlu, dreptul de proprietate al persoanei fizice nu a fost legal desfiintat, iar statul nu a devenit proprietar (Decizia Curtii Constitutionale nr. 73/1995).
            10. Cu privire la cuprinsul art. 6 din lege, avut în vedere prin obiectia de neconstitutionalitate, este evident cã acesta nu poate fi considerat ca având caracter retroactiv, de vreme ce se referã la apartenenta unor bunuri la domenii ce nu au existat anterior Constitutiei din anul 1991. Tot asemenea, textul alin. (1) nu poate avea nici efectul de a face imposibilã, în viitor, retrocedarea bunurilor intrate în proprietatea statului cu titlu. În primul rând, cuprinsul art. 6 alin. (1) nu se ocupã în nici un fel de retrocedarea bunurilor dobândite de stat în temeiul unui titlu valabil, cãci un asemenea titlu putea fi reprezentat, de pildã, de un contract de vânzare-cumpãrare ori de dobândirea unei succesiuni vacante etc., adicã de acte juridice care nu au nimic abuziv ori imoral.
            Pe de altã parte - se sustine prin referatul stiintific alcãtuit la solicitarea Curtii - pentru bunurile ce fac parte, în sensul art. 6 din lege, din domeniul public al statului sau al unitãtilor administrativ-teritoriale, repararea abuzurilor din trecut este imposibilã si pentru cã aceste bunuri sunt inalienabile, insesizabile si imprescriptibile; reparatia s-ar putea face, asadar, numai pentru bunurile din domeniul privat.
            Acest punct de vedere nu poate fi retinut. În primul rând, dacã ar exista un asemenea obstacol, acesta ar privi numai restituirea în naturã, iar nu si reparatia prin echivalent. În al doilea rând - si este un aspect esential - trebuie retinut cã legea reglementeazã modul de trecere a unui bun din domeniul public în cel privat, prin hotãrâre a Guvernului ori, dupã caz, a consiliului judetean (art. 10 din lege). Asa fiind, deoarece restituirea în naturã fostilor proprietari a unor asemenea bunuri ar urma sã fie stabilitã prin lege, ea ar urma sã fie asimilatã, pentru bunurile ce apartin domeniului public al statului, cu o prealabilã trecere a bunului respectiv în domeniul privat. În mod asemãnãtor se vor putea gãsi solutii si pentru bunurile care, fãcând obiectul proprietãtii publice a unitãtilor administrativ-teritoriale, ar urma sã fie restituite fostilor proprietari.
            Asadar, simpla apartenentã a unui bun la domeniul public nu poate fi un obstacol pentru restituirea lui în naturã vechiului proprietar si, cu atât mai putin, pentru despãgubirea acestuia prin echivalent.
            Asa fiind, concluzia cuprinsã în sesizarea de neconstitutionalitate, potrivit cãreia bunurile indicate la art. 6 din lege nu mai pot fi restituite fostilor proprietari ori cã restituirea nu mai este doritã de legiuitor (care se va limita la restituirea celor dobândite de stat fãrã titlu), reprezintã exclusiv rezultatul unor supozitii fãrã nici un suport în substanta reglementãrii. Faptul cã art. 26 din lege stabileste obligatia Guvernului de a elabora proiectul unei legi de restituire în naturã sau în echivalent a imobilelor preluate în mod abuziv (iar nu a tuturor imobilelor, deci si a acelora preluate altfel decât abuziv) poate avea în vedere faptul cã, în sens larg, nationalizarea si alte moduri de trecere a unor bunuri apartinând particularilor în proprietatea statului au caracter abuziv (chiar în prezenta unor titluri "valabile") sau poate însemna doar o prioritate pe care legea o reglementeazã în ceea ce priveste restituirea bunurilor respective.
            În fine, alin. (2) si (3) ale art. 6 consacrã, pe de o parte, competenta instantelor judecãtoresti în solutionarea actiunilor în revendicare privind imobile preluate fãrã titlu, inclusiv prin violentã, iar pe de altã parte, recunoasterea competentei instantelor de a stabili validitatea titlului de trecere a unor bunuri în proprietatea statului, fãrã de care nu le poate fi recunoscutã competenta de a statua în actiunile de revendicare.
            În aceastã problemã Curtea Constitutionalã s-a pronuntat (prin Decizia nr. 112/1995) în acelasi sens, hotãrând cã revine instantelor judecãtoresti sã stabileascã dacã, în regimul reglementãrilor legale de le data dobândirii bunului, acesta a putut trece în proprietatea statului sau dacã, în lipsa unui titlu legal, o asemenea dobândire a proprietãtii nu a avut loc niciodatã.
            Oricum, chestiunile referitoare la reglementarea prin legi viitoare a restituirii unor bunuri ori a acordãrii unor despãgubiri pentru pagubele suferite de fostii proprietari nu tin de constitutionalitatea textelor la care se referã obiectia de neconstitutionalitate.
            11. În sesizarea de neconstitutionalitate se sustine, de asemenea, cã repunerea fostilor proprietari în situatia anterioarã ar urma sã fie reglementatã prin acte normative speciale, iar nu prin Legea privind proprietatea publicã si regimul juridic al acesteia, care are caracterul unei legi-cadru.
            În legãturã cu aceastã sustinere Curtea retine cã stabilirea cuprinsului unei legi, asadar alegerea reglementãrilor ce o compun, nu este o chestiune de constitutionalitate, ci, cel mult, una de tehnicã legislativã. În acest domeniu legiuitorul este, desigur, suveran.
           De altfel, chiar si în ipoteza în care Curtea Constitutionalã ar considera cã unele prevederi ale legii de fatã ar fi mai potrivite în cuprinsul unei legi viitoare, ea nu ar putea nicicum sã elimine din lege un text sau altul spre a fi cuprins într-o reglementare ce s-ar da cu o altã ocazie. Aceasta, deoarece Curtea nu se poate substitui legiuitorului.
            12. Autorii sesizãrii exprimã, tot astfel, opinia cã începutul perioadei ce trebuie avutã în vedere, în ceea ce priveste trecerea imobilelor în proprietatea statului, ar începe de la 30 decembrie 1947, iar nu - asa cum se prevede în lege - de la 6 martie 1945. Este însã evident cã, în afara oricãror consideratii teoretice ori practice, nu este în atributia Curtii de a hotãrî modificarea textelor legii supuse controlului de constitutionalitate, pentru cã în acest fel s-ar substitui legiuitorului, încãlcând dispozitiile art. 58 alin. (1) din Constitutie si ale art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, republicatã.
            13. În legãturã cu cuprinsul art. 6 din lege, la care se referã obiectia de neconstitutionalitate, acesta a fost ca terizat în referatul stiintific aflat la dosar ca fiind inutil.
            În aceastã privintã trebuie observat, în primul rând, cã nici Curtea Constitutionalã si nici organele ori persoanele care aplicã o reglementare legalã nu au îndreptãtirea sã considere cã în lege existã texte inutile, cãci, spre a fi aplicatã, legea trebuie interpretatã în sensul în care produce efecte, iar nu în acela în care nu ar produce nici un efect.
            Pe de altã parte însã, chiar dacã s-ar aprecia cã un text ar fi inutil, este evident cã acest fapt nu determinã si caracterul sãu neconstitutional.
            14. În lumina celor arãtate, Curtea Constitutionalã considerã cã sesizarea de neconstitutionalitate formulatã de grupul celor 26 de senatori de a constata neconstitutionalitatea art. 6 din Legea privind proprietatea publicã si regimul juridic al acesteia urmeazã sã fie respinsã.
            Admiterea obiectiei de neconstitutionalitate ar pune Curtea Constitutionalã în situatia de a atribui art. 6 din lege efecte ce nu ar putea fi acceptate decât prin deplasarea elementelor rationamentelor logice si juridice pe alte fãgasuri decât cele care le sunt proprii, cu consecinte mergând pânã la nerecunoasterea posibilitãtii de despãgubire a fostilor proprietari.
            Solutia preconizatã în sesizarea de neconstitutionalitate ar avea si efectul - deopotrivã inacceptabil - de a pune instanta de jurisdictie constitutionalã în situatia de a se pronunta asupra conformitãtii unui text de lege cu prevederile Constitutiei, pornind nu de la reglementarea pe care textul o contine nemijlocit, ci de la premise ale acestei reglementãri, ce îsi gãsesc sorgintea în dispozitii legale mai vechi, care, din diferite motive, nu pot sau nu mai pot sã fie supuse controlului de constitutionalitate.
            Un asemenea mod de a proceda ar putea deschide calea eludãrii dispozitiilor legii fundamentale privind controlul de constitutionalitate.

            Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 144 lit. a) din Constitutie, precum si al art. 2, al art. 13 alin. (1) lit. A.a), al art. 17 si urmãtoarele din Legea nr. 47/1992, republicatã,

            Constatã cã prevederile art. 6 din Legea privind proprietatea publicã si regimul juridic al acesteia sunt constitutionale.
            Definitivã si obligatorie.
            Decizia se comunicã Presedintelui României.

            Deliberarea a avut loc la data de 21 octombrie 1998 si la ea au participat: Lucian Mihai, presedinte, Costicã Bulai, Constantin Doldur, Gábor Kószokár, Ioan Muraru, Nicolae Popa, Lucian Stângu, Florin Bucur Vasilescu si Romul Petru Vonica, judecãtori.