MONITORUL OFICIAL AL ROMÂNIEI

P A R T E A I
Anul XII - Nr. 64    LEGI, DECRETE, HOTARÂRI SI ALTE ACTE    Luni, 14 februarie 2000

SUMAR

DECIZII ALE CURTII CONSTITUTIONALE
            Decizia nr. 158 din 14 octombrie 1999 referitoare la exceptia de neconstitutionalitate a dispozitiilor art. 2 alin. 2 din Codul de procedura penala

            Decizia nr. 164 din 21 octombrie 1999 referitoare la exceptia de neconstitutionalitate a dispozitiilor art. 146 din Codul penal

            Decizia nr. 176 din 16 noiembrie 1999 referitoare la exceptia de neconstitutionalitate a dispozitiilor art. 72 alin. 2 si 3 din Legea cadastrului si a publicitatii imobiliare nr. 7/1996

            Decizia nr. 183 din 16 noiembrie 1999 referitoare la exceptia de neconstitutionalitate a dispozitiilor art. 3 lit. c) din Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru, modificata si completata prin Ordonanta Guvernului nr. 30/1999

            Decizia nr. 187 din 18 noiembrie 1999 referitoare la exceptia de neconstitutionalitate a dispozitiilor art. 250 si 257 din Codul de procedura penala

            Decizia nr. 188 din 18 noiembrie 1999 referitoare la exceptia de neconstitutionalitate a dispozitiilor art. 81 alin. 3 din Codul penal

            Decizia nr. 191 din 18 noiembrie 1999 referitoare la exceptia de neconstitutionalitate a dispozitiilor art. 250 din Codul de procedura penala

            Decizia nr. 238 din 27 decembrie 1999 referitoare la exceptia de neconstitutionalitate a dispozitiilor art. 220 alin. 4 din Codul penal

DECIZII ALE CURTII CONSTITUTIONALE

CURTEA CONSTITUTIONALÃ

DECIZIA Nr. 158
din 14 octombrie 1999
referitoare la exceptia de neconstitutionalitate a dispozitiilor art. 2 alin. 2 din Codul de procedurã penalã

Lucian Mihai - presedinte
Costicã Bulai - judecãtor
Constantin Doldur - judecãtor
Kozsokár Gábor- judecãtor
Ioan Muraru - judecãtor
Nicolae Popa - judecãtor
Lucian Stîngu - judecãtor
Florin Bucur Vasilescu - judecãtor
Romul Petru Vonica - judecãtor
Iuliana Nedelcu - procuror
Marioara Prodan - magistrat-asistent

Pe rol se aflã solutionarea exceptiei de neconstitutionalitate a dispozitiilor art. 2 alin. 2 din Codul de procedurã penalã, ridicatã de Dumitru Debecan în Dosarul nr. 7.032/1998 al Judecãtoriei Medgidia.
La apelul nominal lipsesc pãrtile, fatã de care procedura de citare este legal îndeplinitã.
Cauza fiind în stare de judecatã, reprezentantul Ministerului Public solicitã respingerea exceptiei ca fiind inadmisibilã,  ntrucât autorul exceptiei nu a indicat textele constitutionale considerate a fi încãlcate.
C U R T E A,
având în vedere actele si lucrãrile dosarului, constatã urmãtoarele:
Prin Încheierea din 7 iunie 1999 Judecãtoria Medgidia a sesizat Curtea Constitutionalã cu exceptia de neconstitutionalitate a dispozitiilor art. 2 din Codul de procedurã penalã, exceptie ridicatã de Dumitru Debecan, prin apãrãtor, în Dosarul nr. 7.032/1998. Obiectul procesului penal, în care a fost ridicatã exceptia de neconstitutionalitate, îl constituie tragerea la rãspundere penalã a lui Dumitru Debecan pentru sãvârsirea infractiunii de furt calificat, prevãzutã la art. 208 alin. 1 si la art. 209 lit. g) si i), cu aplicarea art. 41 alin. 2 din Codul penal, faptã comisã în paguba pãrtii vãtãmate "consumcoop" Cobadin, care nu a depus plângere împotriva autorului.
În motivarea exceptiei se sustine cã dispozitiile art. 2 din Codul de procedurã penalã sunt neconstitutionale, întrucât, pe baza principiului oficialitãtii procesului penal, înscris în acest text, "autorizarea statului de a dispune peste vointa proprietarului, sanctionând astfel pe cel împotriva cãruia nu se plânge, este contrar Constitutiei".
Exprimându-si opinia, instanta considerã cã exceptia de neconstitutionalitate este neîntemeiatã, întrucât dispozitiile art. 2 din Codul de procedurã penalã nu contravin Constitutiei. Potrivit prevederilor art. 130 din Constitutie, în activitatea judiciarã Ministerul Public reprezintã interesele generale ale societãtii si apãrã ordinea de drept, precum si drepturile si libertãtile cetãtenilor, atributie care impune îndeplinirea din oficiu a actelor necesare desfãsurãrii procesului penal, cu exceptia cazurilor expres prevãzute de lege.
Potrivit art. 24 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicatã, încheierea de sesizare a fost comunicatã presedintilor celor douã Camere ale Parlamentului si Guvernului pentru a-si exprima punctele lor de vedere asupra exceptiei de
neconstitutionalitate ridicate.
Presedintele Camerei Deputatilor apreciazã în punctul sãu de vedere cã exceptia vizeazã doar dispozitiile alin. 2 al art. 2 din Codul de procedurã penalã, care consacrã principiul oficialitãtii. În continuare se considerã cã, întrucât
autorul exceptiei nu a invocat nici o normã constitutionalã încãlcatã de textul de lege criticat, iar Curtea Constitutionalã "nu i se va putea substitui în determinarea motivelor de neconstitutionalitate", exceptia este inadmisibilã.
În punctul de vedere al Guvernului se apreciazã cã exceptia ridicatã este neîntemeiatã, deoarece ambele principii înscrise în art. 2 din Codul de procedurã penalã, respectiv principiul legalitãtii si cel al oficialitãtii procesului penal, sunt conforme cu normele si principiile constitutionale, "iar respectarea acestora constituie garantia protectiei unor drepturi constitutionale". Se mai aratã cã principiul oficialitãtii asigurã si îndeplinirea rolului Ministerului Public în activitatea judiciarã, rol prevãzut în art. 130 alin. (1) din Constitutie, potrivit cãruia "În activitatea judiciarã, Ministerul Public reprezintã interesele generale ale societãtii si apãrã ordinea de drept, precum si drepturile si libertãtile cetãtenilor".
Presedintele Senatului nu a transmis punctul sãu de vedere.
C U R T E A,
examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere ale presedintelui Camerei Deputatilor si Guvernului, raportul întocmit de judecãtorul-raportor, concluziile procurorului, dispozitiile legale criticate, raportate la prevederile Constitutiei, precum si Legea nr. 47/1992, retine urmãtoarele:
În temeiul art. 144 lit. c) din Constitutie si al art. 23 din Legea nr. 47/1992, republicatã, Curtea Constitutionalã a fost legal sesizatã si este competentã sã solutioneze exceptia de neconstitutionalitate ridicatã.
Obiectul exceptiei de neconstitutionalitate îl constituie, în realitate, numai dispozitiile alin. 2 al art. 2 din Codul de procedurã penalã, deoarece autorul exceptiei criticã principiul oficialitãtii procesului penal, înscris în acest text. Alin. 1 al art. 2 din acelasi cod consacrã principiul legalitãtii, care nu este supus criticii de neconstitutionalitate.
Dispozitiile art. 2 alin. 2 din Codul de procedurã penalã au urmãtorul cuprins:
"Actele necesare desfãsurãrii procesului penal se îndeplinesc din oficiu, afarã de cazul când prin lege se dispune altfel."
Autorul exceptiei nu a indicat, cu ocazia ridicãrii exceptiei în fata instantei judecãtoresti, nici un text sau principiu constitutional care ar fi înfrânt prin dispozitia legalã criticatã si nu motiveazã pentru ce anume aceasta este neconstitutionalã, arãtând doar cã principiul oficialitãtii procesului penal încalcã voint proprietarului lezat prin sãvârsirea unei infractiuni contra patrimoniului si îndreptãteste statul sã sanctioneze si persoana împotriva cãreia nu existã plângerea penalã a persoanei vãtãmate. Rezultã însã din aceastã "motivare" cã autorul exceptiei considerã cã ar fi fost încãlcat dreptul proprietarului bunului sustras de a cere sau nu tragerea la rãspundere penalã a autorului sustragerii.
În notele scrise, depuse la dosarul Curtii Constitutionale, autorul exceptiei apreciazã cã principiul oficialitãtii contravine dispozitiilor constitutionale cuprinse în art. 23 referitoare la libertatea individualã, în art. 26 referitoare la viata intimã, familialã si privatã si în art. 41 referitoare la protectia proprietãtii private.
Aceastã sustinere nu respectã însã dispozitiile art. 12 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, republicatã, potrivit cãrora "Sesizãrile trebuie fãcute în formã scrisã si motivate". Conform dispozitiilor art. 144 lit. c) din Constitutie, "Curtea
Constitutionalã hotãrãste asupra exceptiilor ridicate în fata instantelor judecãtoresti privind neconstitutionalitatea legilor si a ordonantelor". Rezultã, chiar din norma constitutionalã, cã motivarea exceptiei cu indicarea prevederilor
constitutionale încãlcate prin textul de lege criticat, precum si a substantei contrarietãtii trebuie fãcutã anterior sesizãrii Curtii, si anume în momentul ridicãrii exceptiei de neconstitutionalitate în fata instantei de judecatã. Curtea Constitutionalã este competentã sã se pronunte numai în limitele sesizãrii. Or, din motivarea exceptiei de neconstitutionalitate rezultã cã, în opinia autorului acesteia, prin textul de lege criticat au fost încãlcate prevederile art. 41 din Constitutie referitoare la protectia proprietãtii private.
Examinând exceptia de neconstitutionalitate ridicatã în raport cu aceste prevederi constitutionale, Curtea constatã cã aceasta este neîntemeiatã si sub acest aspect. Potrivit definitiei date în art. 17 alin. 1 din Codul penal, "Infractiunea este fapta care prezintã pericol social, sãvârsitã cu vinovãtie si prevãzutã de legea penalã". Existenta pericolului social impune mãsuri adecvate de apãrare a societãtii, a intereselor generale, a ordinii de drept, sens în care autoritãtile statului, abilitate de lege, trebuie sã actioneze, indiferent dacã persoana fizicã sau juridicã lezatã prin fapta concretã o solicitã sau nu.
Conform art. 51 din Constitutie, "respectarea constitutiei, a suprematiei sale si a legilor este obligatorie". Tot legea fundamentalã prevede la art. 125 alin. (3):
"Competenta si procedura de judecatã sunt stabilite prin lege." Principiul legalitãtii procesului penal, înscris în art. 2 alin. 1 din Codul de procedurã penalã, este conform acestor dispozitii constitutionale, iar principiul oficialitãtii, înscris în alin. 2 al aceluiasi articol, este o cerintã si o continuare fireascã a celui dintâi.
Legiuitorul român a optat pentru regula generalã de urmãrire, judecare si sanctionare din oficiu a infractiunilor, ca fapte antisociale. Este dreptul constitutional al legiuitorului de a stabili si anumite exceptii de la aceastã regulã generalã. Astfel, s-a prevãzut ca în anumite cazuri, datoritã caracterului si continutului concret al faptelor, statutului special al autorului faptei ori al persoanei vãtãmate sau relatiilor speciale dintre fãptuitor si persoana lezatã, punerea în miscare a actiunii penale sã fie conditionatã de existenta plângerii prealabile a persoanei vãtãmate. Generalizarea acestei conditionãri ar împiedica însã, în mod evident, protectia eficientã a societãtii, a intereselor generale fatã de faptele care prezintã pericol social, prevãzute de legea penalã.
Curtea constatã, de asemenea, cã nu poate fi primitã nici sustinerea referitoare la încãlcarea prin textul de lege criticat a principiului disponibilitãtii, principiu de bazã al procesului civil, deoarece acesta nu este un principiu constitutional, ci priveste doar judecarea actiunilor civile. Legea penalã si cea procesual penalã consacrã principiul oficialitãtii, apreciind cã valori sociale importante pot fi mai eficient ocrotite prin interventia directã a statului si prin îndeplinirea din oficiu aactelor necesare desfãsurãrii procesului penal. De asemenea, nu se poate sustine cã protectia constitutionalã a proprietãtii private este lezatã prin îndeplinirea din oficiu a actelor necesare derulãrii procesului penal. Dimpotrivã, urmãrirea penalã din oficiu a infractiunilor contra patrimoniului asigurã o protectie mai energicã a proprietãtii, fiind deci chiar în interesul proprietarului.
Fatã de cele de mai sus, în temeiul art. 144 lit. c) si al art. 145 alin. (2) din Constitutie, precum si al art. 13 alin. (1) lit. A.c), al art. 23 si al art. 25 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicatã,
C U R T E A
În numele legii
D E C I D E:
Respinge exceptia de neconstitutionalitate a dispozitiilor art. 2 alin. 2 din Codul de procedurã penalã, ridicatã de Dumitru Debecan în Dosarul nr. 7.032/1998 al Judecãtoriei Medgidia.
Definitivã si obligatorie.
Pronuntatã în sedinta publicã din data de 14 octombrie 1999.

PRESEDINTELE CURTII CONSTITUTIONALE,
LUCIAN MIHAI
Magistrat-asistent,
Marioara Prodan

CURTEA CONSTITUTIONALÃ

DECIZIA Nr. 164
din 21 octombrie 1999
referitoare la exceptia de neconstitutionalitate a dispozitiilor art. 146 din Codul penal

Lucian Mihai - presedinte
Costicã Bulai - judecãtor
Constantin Doldur - judecãtor
Kozsokár Gábor - judecãtor
Ioan Muraru - judecãtor
Nicolae Popa - judecãtor
Lucian Stîngu - judecãtor
Florin Bucur Vasilescu - judecãtor
Romul Petru Vonica - judecãtor
Iuliana Nedelcu - procuror
Marioara Prodan - magistrat-asistent

Pe rol se aflã solutionarea exceptiei de neconstitutionalitate a dispozitiilor art. 146 din Codul penal, ridicatã de Levent Mujdaba, Romulus Florian Buncea si Viorel Scându în Dosarul nr. 422/1999 al Tribunalului Constanta - Sectia penalã.
La apelul nominal se constatã lipsa pãrtilor.
Procedura de citare este legal îndeplinitã.
Cauza fiind în stare de judecatã, reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere a exceptiei, arãtând cã textul de lege criticat a mai fãcut obiectul controlului de constitutionalitate al Curtii, iar prin deciziile nr. 148 din 27 octombrie 1998 si nr. 78 din 20 mai 1999 s-a constatat concordanta sa cu prevederile legii fundamentale, respingându-se exceptia. Solicitã respingerea exceptiei, întrucât nu au intervenit elemente noi de naturã sã modifice jurisprudenta Curtii, dispozitiile art. 146 din Codul penal nefiind contrare Constitutiei.
C U R T E A,
având în vedere actele si lucrãrile dosarului, retine urmãtoarele:
Prin Încheierea din 15 aprilie 1999, pronuntatã în Dosarul nr. 422/1999, Tribunalul Constanta - Sectia penalã a sesizat Curtea Constitutionalã cu exceptia de neconstitutionalitate a dispozitiilor art. 146 din Codul penal, raportate la art. 209 alin. 3 din acelasi cod, exceptie ridicatã de Levent Mujdaba, Florian Romulus Buncea si Viorel Scându.
În motivarea exceptiei se sustine cã dispozitiile art. 146 din Codul penal încalcã prevederile art. 123 alin. (2) din Constitutie, privitoare la înfãptuirea justitiei, întrucât stabilirea unui criteriu valoric fix pentru aprecierea gravitãtii consecintelor, în cazul infractiunilor contra patrimoniului, limiteazã libertatea de apreciere a judecãtorului. Totodatã, se aratã cã textul criticat introduce în locul stabilitãtii legii un element variabil si relativ, datoritã devalorizãrii monedei nationale. Autorii exceptiei considerã cã dispozitiile art. 146 din Codul penal creeazã un arbitrariu inadmisibil si îl obligã pe judecãtor sã se supunã fãrã drept de apreciere.
Exprimându-si opinia asupra exceptiei de neconstitutionalitate ridicate, instanta o considerã întemeiatã, sustinând cã judecãtorul nu are posibilitatea de apreciere a "consecintelor deosebit de grave" raportat si la alte criterii si, fiind dovedit cã prejudiciul produs depãseste 50.000.000 lei, este obligat sã constate automat existenta acestor consecinte deosebit de grave si sã aplice pedeapsa prevãzutã de lege, care este închisoarea de la 10 la 20 de ani. Instanta apreciazã cã nu este obiectiv criteriul valoric, deoarece prejudiciul de peste 50.000.000 lei nu poate sã însemne întotdeauna o consecintã deosebit de gravã în raport cu cifra de afaceri a persoanei juridice pãgubite. Pe de altã parte, prin devalorizarea leului, suma de 50.000.000 lei, stabilitã în 1996 si introdusã în lege, are drept corespondent actual o sumã de 5 ori mai micã si, din aceastã cauzã, pedepsele pentru faptele care produc consecinte deosebit de grave au devenit necorespunzãtoare.
Potrivit art. 24 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicatã, încheierea de sesizare a fost comunicatã presedintilor celor douã Camere ale Parlamentului si Guvernului pentru a-si exprima punctele de vedere asupra exceptiei de neconstitutionalitate ridicate.
În punctul de vedere al Guvernului se apreciazã cã "prin reglementarea unor criterii în art. 146 din Codul penal, cu ajutorul cãrora instantele judecãtoresti pot stabili gravitatea unei infractiuni contra patrimoniului, nu se aduce atingere principiului consacrat în art. 123 alin. (2) din Constitutie, potrivit cãruia "Judecãtorii sunt independenti si se supun numai legii, întrucât referirea la lege din cuprinsul dispozitiei constitutionale priveste inclusiv legea penalã, în ansamblul dispozitiilor sale, printre care se numãrã si art. 146 din Codul penal."
Totodatã Guvernul considerã cã actualul criteriu de evaluare a consecintelor deosebit de grave cauzate prin infractiunile contra patrimoniului ar trebui sã fie reapreciat, fatã de noile realitãti economice.
Presedintii celor douã Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere.
C U R T E A,
examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Guvernului, raportul întocmit de judecãtorul-raportor, concluziile procurorului, dispozitiile legale criticate, raportate la prevederile Constitutiei, precum si dispozitiile Legii nr. 47/1992, retine urmãtoarele:
În temeiul art. 144 lit. c) din Constitutie, al art. 12 si 23 din Legea nr. 47/1992, republicatã, Curtea Constitutionalã este competentã sã solutioneze exceptia de neconstitutionalitate cu care a fost sesizatã.
Obiectul exceptiei de neconstitutionalitate îl constituie dispozitiile art. 146 din Codul penal, care au urmãtorul cuprins: "Prin consecinte deosebit de grave se întelege o pagubã materialã mai mare de 50.000.000 lei sau o perturbare deosebit de gravã a activitãtii, cauzatã unei autoritãti publice sau oricãreia dintre unitãtile la care se referã art. 145 ori altei persoane juridice sau fizice."
Autorii exceptiei considerã cã limita de 50.000.000 lei, care determinã unul dintre întelesurile expresiei "consecinte deosebit de grave", nu mai justificã un regim sanctionator sever, în conditiile economice actuale si ale ratei inflatiei,
încãlcând totodatã si prevederile constitutionale cuprinse în art. 123 alin. (2), "întrucât îngrãdesc libertatea de apreciere a judecãtorului si constituie un arbitrariu inadmisibil".
Examinând exceptia de neconstitutionalitate ridicatã, Curtea constatã cã aceasta este neîntemeiatã, întrucât dispozitiile art. 146 din Codul penal nu contravin prevederilor art. 123 alin. (2) din Constitutie, potrivit cãrora "judecãtorii sunt independenti si se supun numai legii". În mod evident, independenta judecãtorilor nu este în afara legii, cãreia, conform dispozitiei constitutionale, trebuie sã i se supunã si pe care trebuie sã o aplice. Numai în aceste limite judecãtorul are libertatea de apreciere, iar nu în afara legii. Or, referirea la "lege" priveste inclusiv legea penalã, în ansamblul dispozitiilor sale, printre care se aflã si art. 146 din Codul penal.
În art. 146 din Codul penal legiuitorul a prevãzut douã criterii pentru stabilirea gravitãtii consecintelor produse prin infractiunile contra patrimoniului. Un prim criteriu îl constituie valoarea pagubei materiale produse, iar cel de al doilea este reprezentat de gravitatea perturbãrii activitãtii cauzate unei autoritãti publice, uneia dintre unitãtile la care se referã art. 145 sau altei persoane juridice ori fizice. Prin reglementarea acestor criterii legiuitorul nu a adus nici o atingere principiului constitutional al independentei judecãtorilor, consacrat în art. 123 alin. (2) din legea fundamentalã.
Textul de lege criticat (art. 146 din Codul penal) a mai fãcut obiectul controlului de constitutionalitate al Curtii, raportat însã la prevederile art. 16 din legea fundamentalã. Prin deciziile nr. 148 din 27 octombrie 1998, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 99 din 9 martie 1999, si nr. 78 din 20 mai 1999, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 323 din 6 iulie 1999, Curtea Constitutionalã a respins exceptiile de neconstitutionalitate având ca obiect acest text de lege, constatând cã, desi limita de 50.000.000 lei nu mai reprezintã o valoare constantã în raport cu care se impune un regim sanctionator mai sever, totusi modificarea continutului unei norme juridice, prin schimbarea conditiilor impuse de aceasta, este de competenta exclusivã a Parlamentului, unica autoritate legiuitoare a tãrii, conform art. 58 alin. (1) din Constitutie. Conform art. 144 lit. c) din Constitutie si art. 23 din Legea nr. 47/1992, republicatã, Curtea Constitutionalã verificã, în cadrul controlului de constitutionalitate a legilor, doar conformitatea acestora cu dispozitiile constitutionale.
Întrucât în cauzã nu au intervenit elemente noi care sã determine o schimbare a acestei jurisprudente, pentru considerentele expuse, care îsi pãstreazã valabilitatea si în prezenta cauzã, Curtea urmeazã sã pronunte aceeasi solutie.
Fatã de cele de mai sus, în temeiul art. 144 lit. c) si al art. 145 alin. (2) din Constitutie, precum si al art. 13 alin. (1) lit. A.c), al art. 23 si al art. 25 din Legea nr. 47/1992, republicatã,
C U R T E A
În numele legii
D E C I D E:
Respinge exceptia de neconstitutionalitate a dispozitiilor art. 146 din Codul penal, exceptie ridicatã de Levent Mujdaba, Florian Romulus Buncea si Viorel Scându în Dosarul nr. 422/1999 al Tribunalului Constanta - Sectia penalã.
Definitivã si obligatorie.
Pronuntatã în sedinta publicã din data de 21 octombrie 1999.

PRESEDINTELE CURTII CONSTITUTIONALE,
LUCIAN MIHAI
Magistrat-asistent,
Marioara Prodan

CURTEA CONSTITUTIONALÃ

DECIZIA Nr. 176
din 16 noiembrie 1999
referitoare la exceptia de neconstitutionalitate a dispozitiilor art. 72 alin. 2 si 3 din Legea cadastrului si a publicitãtii imobiliare nr. 7/1996

Lucian Mihai - presedinte
Costicã Bulai - judecãtor
Constantin Doldur - judecãtor
Kozsokár Gábor - judecãtor
Ioan Muraru - judecãtor
Nicolae Popa - judecãtor
Lucian Stîngu - judecãtor
Florin Bucur Vasilescu - judecãtor
Romul Petru Vonica - judecãtor
Paula C. Pantea - procuror
Maria Bratu - magistrat-asistent

Pe rol se aflã solutionarea exceptiei de neconstitutionalitate a dispozitiilor art. 72 alin. 2 si 3 din Legea cadastrului si a publicitãtii imobiliare nr. 7/1996, exceptie ridicatã de Ioan Lup în Dosarul nr. 4.875/1998 a Judecãtoriei Medias.
La apelul nominal rãspund avocat Betinio Diamant, pentru Ioan Lup, precum si Silvia Lup si Mircea Morar. Cauza fiind în stare de judecatã, avocatul autorului exceptiei de neconstitutionalitate solicitã a se pronunta o decizie interpretativã a dispozitiilor alin. 2 al art. 72 din Legea nr. 7/1996, în sensul cã Decretul-lege nr. 115/1938 este abrogat. Avocatul aratã cã au mai fost pronuntate de Curtea Constitutionalã decizii de interpretare. În opinia sa Legea nr. 7/1996, în întregime, este neconstitutionalã, contravenind prevederilor art. 1 alin. (3) din Constitutie, deoarece, prin stabilirea unor date diferite de abrogare a unor acte normative în materie de publicitate imobiliarã, se creeazã regimuri juridice diferite, ceea ce duce la o reglementare dualã într-un stat unitar. În acest sens avocatul citeazã opinia profesorului Ioan Les din lucrarea "Principii si institutii de drept procesual civil", precum si opiniile altor autori în materie. În final, precizeazã cã exceptia se referã la dispozitiile alin. 2 si 3 ale art. 72 din Legea nr. 7/1996.
Silvia Lup si Mircea Morar lasã la aprecierea Curtii Constitutionale solutia cu privire la exceptia de neconstitutionalitate ridicatã.
Reprezentantul Ministerului Public solicitã respingerea exceptiei, cu precizarea cã prevederile legale criticate sunt prevederi tranzitorii, determinate de o situatie exceptionalã. Acesta precizeazã cã intrarea în vigoare a noului sistem de carte funciarã, înainte de finalizarea lucrãrilor de cadastru în fiecare judet, nu contravine prevederilor art. 1 alin. (3) din Constitutie. În ceea ce priveste solicitarea autorului exceptiei de neconstitutionalitate de a se pronunta o decizie de interpretare referitoare la Decretul-lege nr. 115/1938, aratã cã, potrivit art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, republicatã, Curtea nu se poate pronunta asupra modului de interpretare si aplicare a legii, ci numai asupra întelesului sãu contrar Constitutiei.
C U R T E A,
având în vedere actele si lucrãrile dosarului, constatã urmãtoarele: Prin Încheierea din 21 octombrie 1998, pronuntatã în Dosarul nr. 4.875/1998, Judecãtoria Medias a sesizat Curtea Constitutionalã cu exceptia de neconstitutionalitate a dispozitiilor art. 72 alin. 2 si 3 din Legea cadastrului si a publicitãtii imobiliare nr. 7/1996, exceptie ridicatã de Ioan Lup. În motivarea exceptiei autorul acesteia considerã cã dispozitiile alin. 2 al art. 72 din Legea nr. 7/1996 creeazã "un regim variabil juridic, potrivit fiecãrui judet în parte, astfel cã vom avea regimuri juridice de publicitate diferite dupã fiecare judet, ceea ce contravine prevederilor art. 1 alin. (1) din Constitutie". În ceea ce priveste dispozitiile alin. 3 al aceluiasi articol din Legea nr. 7/1996, autorul exceptiei considerã cã "o asemenea tehnicã legislativã reglementatã de acest text este contrarã alin. (3) al art. 1 din Constitutie, care prevede cã România este stat de drept". În notele scrise, formulate cu ocazia ridicãrii exceptiei de neconstitutionalitate, autorul exceptiei solicitã Curtii "sã pronunte o decizie interpretativã", "în sensul cã legea prin care se abrogã Decretul-lege nr. 115/1938 are aplicatiune imediatã si deci decretul-lege este actualmente abrogat si aplicatiunea sa ar fi neconstitutionalã".
Exprimându-si opinia, Judecãtoria Medias considerã cã exceptia de neconstitutionalitate este nefondatã.
Potrivit art. 24 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicatã, încheierea de sesizare a fost comunicatã presedintilor celor douã Camere ale Parlamentului si Guvernului, pentru a-si exprima punctele de vedere asupra exceptiei de
neconstitutionalitate ridicate.
Presedintele Camerei Deputatilor apreciazã cã exceptia de neconstitutionalitate a art. 72 alin. 2 si 3 din Legea nr. 7/1996 este neîntemeiatã. Se aratã cã prevederile mentionate "au tocmai caracterul si regimul unor dispozitii tranzitorii.
Ele nu produc încãlcarea ordinii de drept si deci nu se aflã în contradictie cu textul art. 1 alin. (3) din Constitutie, potrivit cãruia România este stat de drept".
Guvernul considerã cã exceptia în discutie urmeazã a fi respinsã; în acest sens se aratã cã "modalitatea de legiferare folositã în aceste texte, determinatã de o situatie exceptionalã, datã de imposibilitatea intrãrii în vigoare a noului sistem de carte funciarã, înainte de finalizarea lucrãrilor de cadastru în fiecare judet, nu contravine cerintelor statului de drept".
Presedintele Senatului nu a comunicat punctul sãu de vedere.
C U R T E A,
examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere ale presedintelui Camerei Deputatilor si Guvernului, raportul întocmit de judecãtorul-raportor, concluziile pãrtilor prezente si ale procurorului, dispozitiile legale criticate, raportate la prevederile Constitutiei, precum si dispozitiile Legii nr. 47/1992, retine urmãtoarele:
În temeiul art. 144 lit. c) din Constitutie si al art. 23 din Legea nr. 47/1992, republicatã, Curtea Constitutionalã este competentã sã solutioneze exceptia cu care a fost legal sesizatã.
Textul art. 72 din Legea cadastrului si a publicitãtii imobiliare nr. 7/1996, care face obiectul exceptiei, este urmãtorul: "Prezenta lege intrã în vigoare la 90 de zile de la publicarea ei în Monitorul Oficial al României.
La data finalizãrii lucrãrilor cadastrale si a registrelor de publicitate imobiliarã pentru întreg teritoriul administrativ al unui judet îsi înceteazã aplicabilitatea, pentru judetul respectiv, urmãtoarele dispozitii legale:
- art. 1801, 1802 si 1816-1823 din Codul civil;
- art. 710-720 din Codul de procedurã civilã, cu exceptia prevederilor referitoare la amanet;
- Decretul-lege nr. 115 din 27 aprilie 1938 pentru unificarea dispozitiilor referitoare la cãrtile funciare, publicat în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 95 din 27 aprilie 1938, cu modificãrile ulterioare;
- Legea nr. 242 din 12 iulie 1947 pentru transformarea cãrtilor funciare provizorii din vechiul Regat în cãrti de publicitate funciarã, publicatã în Monitorul Oficial nr. 157 din 12 iulie 1947, cu modificãrile ulterioare;
- Decretul nr. 2.142 din 12 iunie 1930 pentru functionarea cãrtilor funduare centrale pentru cãile ferate si canaluri;
- Legea LX din anul 1881 privitoare la executarea silitã imobiliarã, cu modificãrile ulterioare.
Dupã definitivarea cadastrului la nivelul întregii tãri, se abrogã:
- art. 1801, 1802 si 1816-1823 din Codul civil;
- art. 710-720 din Codul de procedurã civilã, cu exceptia prevederilor referitoare la amanet;
- Decretul-lege nr. 115 din 27 aprilie 1938 pentru unificarea dispozitiilor referitoare la cãrtile funciare, publicat în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 95, din 27 aprilie 1938, cu modificãrile ulterioare;
- Legea nr. 242 din 12 iulie 1947 pentru transformarea cãrtilor funciare provizorii din vechiul Regat în cãrti de publicitate funciarã, publicatã în Monitorul Oficial nr. 157 din 12 iulie 1947, cu modificãrile ulterioare;
- Decretul nr. 2.142 din 12 iunie 1930 pentru functionarea cãrtilor funduare centrale pentru cãile ferate si canaluri;
- Legea LX din anul 1881 privitoare la executarea silitã imobiliarã, cu modificãrile ulterioare.
La data intrãrii în vigoare a prezentei legi se abrogã:
- art. 37-43 din Legea fondului funciar nr. 59 din 29 octombrie 1974, publicatã în Buletinul Oficial, Partea I, nr. 138 din 5 noiembrie 1974, cu modificãrile ulterioare;
- anexa nr. 1 la Decretul nr. 146/1985 privind înfiintarea colectivelor de lucrãri cadastrale;
- Decretul nr. 305 din 15 septembrie 1971 privind activitatea geodezicã, topofotogrammetricã si cartograficã, precum si procurarea, detinerea si folosirea datelor si documentelor rezultate din aceastã activitate, publicat în Buletinul Oficial, Partea I, nr. 111 din 26 septembrie 1971;
- orice alte dispozitii contrare prezentei legi."
Exceptia de neconstitutionalitate se bazeazã, în esentã, pe douã argumente: Primul argument priveste posibilitatea existentei în România - ca stat unitar - a unor dispozitii legale aplicabile exclusiv în anumite zone teritoriale, în timp ce în celelalte zone se aplicã, în aceeasi materie, alte prevederi legale.
Cu privire la acest argument, Curtea constatã cã în istoria statului unitar român au existat si mai existã norme legale aplicabile doar pe o anumitã parte a teritoriului national, ca de exemplu Legea nr. LX/1881 privitoare la executarea silitã imobiliarã în Transilvania, Legea nr. 84/1992 privind regimul zonelor libere, Legea nr. 151/1998 privind dezvoltarea regionalã în România.
Existenta unor acte normative diferite pentru anumite zone ale tãrii nu este de naturã sã afecteze caracterul unitar al statului, ci pune numai problema aplicãrii în spatiu a respectivelor acte. Unificarea legislatiei, realizatã prin extinderea legislatiei din vechiul Regat pe întreg cuprinsul tãrii, a înlãturat conflictele de legi interprovinciale. Legea nr. 7/1996 pune capãt unei asemenea situatii, anume aplicãrii unor reglementãri legale diferite, pe de o parte, în Transilvania, iar, pe de altã parte, în vechiul Regat, în ceea ce priveste publicitatea imobiliarã, realizatã prin sistemul de carte funciarã si, respectiv, prin registrele de transcriptiuni si inscriptiuni. Ca efect al aplicãrii Legii nr. 7/1996 se va realiza o unificare legislativã a regimului de publicitate imobiliarã; acest regim urmeazã sã se aplice pe întregul teritoriu, dar, datoritã complexitãtii conditiilor tehnice, nu dintr-o datã, ci treptat. Esential în aceastã materie este faptul cã, în ceea ce priveste coexistenta în spatiu a douã ori chiar a mai multor reglementãri legale, existã o singurã autoritate legiuitoare de la care emanã aceste reglementãri, nefiind vorba despre un conflict de suveranitate - care priveste dreptul international public - si nici despre existenta unor reglementãri multiple într-un stat federal - care ar conduce la domeniul dreptului interprovincial.
Al doilea argument adus de autorul exceptiei de neconstitutionalitate are în vedere o asa-zisã încãlcare a textului constitutional care prevede cã România este stat de drept; aceasta s-ar datora unei "tehnici legislative singulare", care face ca Legea nr. 7/1996, desi intratã în vigoare la 90 de zile de la publicare, "totusi nu intrã în vigoare în mãsura în care se prorogã (la date incerte si diferite dupã fiecare judet al tãrii) abrogarea unor alte legi care urmeazã a fi înlocuite prin Legea cadastrului". Situatiile pe care autorul exceptiei le are în vedere privesc supravietuirea legii vechi si nu au nici un efect negativ asupra ordinii de drept si asupra caracteristicilor statului de drept.
În ceea ce priveste solicitarea autorului exceptiei privind pronuntarea de cãtre Curtea Constitutionalã a unei decizii de interpretare, prin care urmeazã sã se constate abrogarea imediatã a Decretului-lege nr. 115/1938, aceasta nu poate fi primitã. Potrivit art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, republicatã, Curtea Constitutionalã nu se poate pronunta asupra modului de interpretare si aplicare a legii, ci numai asupra întelesului sãu contrar Constitutiei.
Este adevãrat cã, anterior modificãrii, conform celor arãtate, a dispozitiilor art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, republicatã, Plenul Curtii Constitutionale a pronuntat decizii de interpretare în sensul compatibilitãtii cu Constitutia a legilor sau ordonantelor supuse controlului de constitutionalitate, si anume în temeiul  art. 26 alin. (2) din Regulamentul de organizare si functionare a Curtii Constitutionale, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 190 din 7 august 1992, act normativ abrogat prin Regulamentul de organizare si  functionare a Curtii Constitutionale, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 308 din 12 noiembrie 1997, acesta din urmã aflându-se în vigoare si în prezent. Dar, desi aceste decizii de interpretare îsi produc în continuare efectele, întrucât, la momentul pronuntãrii lor, se aflau în deplinã concordantã cu legislatia atunci în vigoare, este totusi evident cã existenta acestor decizii nu poate constitui astãzi un temei pentru pronuntarea în continuare a unor decizii de interpretare în sensul compatibilitãtii cu Constitutia a legilor sau ordonantelor supuse controlului de constitutionalitate, astfel cum se solicitã de cãtre autorul exceptiei de neconstitutionalitate ce face obiectul prezentei cauze.
Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 144 lit. c) si al art. 145 alin. (2) din Constitutie, precum si al art. 13 alin. (1) lit. A.c), al art. 23 si al art. 25 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicatã,
C U R T E A,
În numele legii
D E C I D E:
Respinge exceptia de neconstitutionalitate a prevederilor art. 72 alin. 2 si 3 din Legea cadastrului si a publicitãtii imobiliare nr. 7/1996, exceptie ridicatã de Ioan Lup în Dosarul nr. 4.875/1998 al Judecãtoriei Medias.
Definitivã si obligatorie.
Pronuntatã în sedinta publicã din data de 16 noiembrie 1999.

PRESEDINTELE CURTII CONSTITUTIONALE,
LUCIAN MIHAI
Magistrat-asistent,
Maria Bratu

CURTEA CONSTITUTIONALÃ

DECIZIA Nr. 183
din 16 noiembrie 1999
referitoare la exceptia de neconstitutionalitate a dispozitiilor art. 3 lit. c) din Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru, modificatã si completatã prin Ordonanta Guvernului nr. 30/1999

Lucian Mihai - presedinte
Costicã Bulai - judecãtor
Constantin Doldur - judecãtor
Kozsokár Gábor - judecãtor
Ioan Muraru - judecãtor
Nicolae Popa - judecãtor
Lucian Stîngu - judecãtor
Florin Bucur Vasilescu - judecãtor
Romul Petru Vonica - judecãtor
Paula C. Pantea - procuror
Florentina Geangu - magistrat-asistent

Pe rol se aflã solutionarea exceptiei de neconstitutionalitate a dispozitiilor art. 3 lit. c) din Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru, modificatã si completatã prin Ordonanta Guvernului nr. 30/1999, exceptie ridicatã de Sofia Popescu în Dosarul nr. 4.932/1996 al Judecãtoriei Gãesti.
La apelul nominal rãspund Elisabeta Pârcãlabu, Mihail Pârcãlabu, Emanoil Pârcãlabu, Dumitru Pârcãlabu, Maria Zãvoianu si Elena Teodorescu, lipsind Sofia Popescu autor al exceptiei de neconstitutionalitate, precum si Maria Dima, fatã de care procedura de citare este legal îndeplinitã.
Cauza fiind în stare de judecatã, se acordã cuvântul în fond. Elisabeta Pârcãlabu si Dumitru Pârcãlabu solicitã admiterea exceptiei, iar celelalte pãrti prezente solicitã respingerea acesteia.
Reprezentantul Ministerului Public solicitã, de asemenea, respingerea exceptiei de neconstitutionalitate, arãtând cã aceasta este nemotivatã si, în plus, pe fond,  neîntemeiatã, deoarece timbrarea cu sumã fixã a cererii de raport al donatiilor nu constituie o problemã de constitutionalitate, ci una de optiune a legiuitorului.
C U R T E A,
având în vedere actele si lucrãrile dosarului, constatã urmãtoarele:
Prin Încheierea din 16 iunie 1999, pronuntatã în Dosarul nr. 4.932/1996,  Judecãtoria Gãesti a sesizat Curtea Constitutionalã cu exceptia de neconstitutionalitate a dispozitiilor Legii nr. 146/1997 privind taxele judiciare de
timbru, modificatã si completatã prin Ordonanta Guvernului nr. 30/1999, exceptie ridicatã de Sofia Popescu într-o cauzã având ca obiect iesirea din indiviziune si partajarea unei suprafete de teren. În motivarea exceptiei se sustine "gresita timbrare a capãtului de cerere prin care se solicitã raportarea de cãtre pârâtã, la masa de partaj, a suprafetei de 1 ha teren", în sensul cã acest capãt de cerere ar trebui timbrat la valoare. Desi autorul exceptiei nu a indicat în fata instantei de judecatã textele din Legea nr. 146/1997 vizate de exceptie si nici dispozitiile constitutionale cãrora acestea le contravin, din notele scrise depuse la dosarul Curtii Constitutionale la termenul de judecatã din 16 noiembrie 1999 rezultã cã este criticat art. 3 lit. c) din Legea nr. 146/1997, prin raportare la art. 15 alin. (1), art. 16 alin. (1), art. 20 alin. (1), art. 21 alin. (1), art. 51, art. 53 alin. (2) si art. 123 alin. (1) si (2) din Constitutie, precum si la art. 26 din Pactul international cu privire la drepturile civile si politice si la Declaratia Universalã a Drepturilor Omului.
Exprimându-si opinia, instanta de judecatã apreciazã cã exceptia priveste  prevederile art. 3 lit. c) din Legea nr. 146/1997 referitoare la timbrarea cu sumã fixã a cererii de raport al donatiilor. Se considerã cã exceptia este nefondatã, deoarece "cererea de raport nu reprezintã o revendicare a bunurilor ce se solicitã a fi raportate, ci întregirea masei de bunuri ce revin, prin lege, mostenitorilor unei persoane decedate. Astfel s-a stabilit, prin Legea nr. 146/1997, cã cererea de raport se va timbra, ca si cererea privind iesirea din indiviziune, cu suma fixã de 50.000 lei".
Potrivit prevederilor art. 24 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicatã, încheierea de sesizare a fost comunicatã presedintilor celor douã Camere ale Parlamentului si Guvernului, pentru a-si exprima punctele de vedere asupra
exceptiei de neconstitutionalitate.
În punctul de vedere al presedintelui Camerei Deputatilor se aratã cã exceptia este inadmisibilã, deoarece autorul exceptiei nu precizeazã care este textul de lege considerat a fi neconstitutional si nici ce dispozitie constitutionalã a fost încãlcatã, fiind astfel nesocotite prevederile art. 12 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, republicatã, potrivit cãrora sesizãrile trebuie motivate.
Guvernul, în punctul sãu de vedere, considerã cã exceptia ridicatã este o exceptie de procedurã, iar nu de neconstitutionalitate, pe care instanta judecãtoreascã trebuia, potrivit dispozitiilor art. 23 alin. (6) din Legea nr.
47/1992, republicatã, sã o respingã, ca fiind inadmisibilã, fãrã a mai sesiza Curtea Constitutionalã.
Presedintele Senatului nu a comunicat punctul sãu de vedere.
C U R T E A,
examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere ale presedintelui Camerei  Deputatilor si Guvernului, raportul întocmit de judecãtorul-raportor, concluziile pãrtilor prezente si ale procurorului, notele scrise ale autorului exceptiei, dispozitiile legale criticate, raportate la prevederile Constitutiei, precum si  dispozitiile Legii nr. 47/1992, retine urmãtoarele:
În temeiul art. 144 lit. c) din Constitutie si al art. 23 din Legea nr. 47/1992, republicatã, Curtea Constitutionalã este competentã sã solutioneze exceptia cu care a fost legal sesizatã.
Exceptia de neconstitutionalitate priveste dispozitiile art. 3 lit. c) din Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru, modificatã si completatã prin Ordonanta Guvernului nr. 30/1999, dispozitii conform cãrora: "Actiunile si
cererile neevaluabile în bani se taxeazã astfel: [...]
c) cereri pentru stabilirea calitãtii de mostenitor, a masei succesorale, cereri de raport, cereri de reductiune a liberalitãtilor si cereri de partaj 50.000 lei".
Autorul exceptiei, invocând neconstitutionalitatea art. 3 lit. c) din Legea nr. 146/1997, apreciazã cã au fost încãlcate art. 15 alin. (1), art. 16 alin. (1), art. 20 alin. (1), art. 21 alin. (1), art. 51, art. 153 alin. (2) si art. 123 alin. (1) si (2) din Constitutie, art. 26 din Pactul international cu privire la drepturile civile si politice, precum si Declaratia Universalã a Drepturilor Omului, fãrã însã a expune motivele pe care se întemeiazã aceastã sustinere.
Examinând exceptia de neconstitutionalitate, Curtea retine cã, desi este adevãrat  cã, potrivit art. 21 alin. (1) din Constitutie, "Orice persoanã se poate adresajustitiei pentru apãrarea drepturilor, a libertãtilor si a intereselor sale legitime", aceasta nu înseamnã totusi cã accesul la justitie trebuie sã fie considerat gratuit.
Art. 21 din legea fundamentalã nu interzice stabilirea taxelor de timbru în justitie, fiind justificat ca persoanele care se adreseazã autoritãtilor judecãtoresti sã contribuie la acoperirea cheltuielilor prilejuite de realizarea actului de justitie.
Regula este aceea a timbrãrii actiunilor în justitie, exceptiile fiind posibile numai  în mãsura în care sunt stabilite de legiuitor. Taxa de timbru este o modalitate de acoperire, în parte, a cheltuielilor pe care le implicã serviciul public al justitiei.
În cauzã, având în vedere modicitatea sumei stabilite ca taxã de timbru pentru  cererea de raport al donatiilor, nu se poate sustine cã prin cuantumul fixat s-a determinat îngrãdirea accesului liber la justitie.
Nu poate fi retinutã nici sustinerea potrivit cãreia dispozitiile art. 3 lit. c) din Legea nr. 146/1997 încalcã art. 53 alin. (1) si (2) din Constitutie. Potrivit acestor prevederi constitutionale: "(1) Cetãtenii au obligatia sã contribuie, prin  impozite si taxe, la cheltuielile publice. (2) Sistemul legal de impuneri trebuie sã asigure asezarea justã a sarcinilor fiscale." Aceste dispozitii privesc obligatiile constitutionale ale cetãtenilor de a contribui la cheltuielile publice atât atunci când ele intereseazã statul, în întregul sãu, cât si atunci când se referã la cheltuielile administratiei publice. Rezultã cã aceste contributii pot consta din impozite si taxe, care se stabilesc, potrivit art. 138 din Constitutie, numai prin lege sau, în limitele si în conditiile legii, atunci când sunt taxe si impozite locale.
Totodatã Constitutia stabileste cã sistemul legal de impuneri trebuie sã asigure asezarea justã a sarcinilor fiscale. Asa fiind, Curtea constatã sã dispozitiile art. 3 lit. c) din Legea nr. 146/1997 nu intrã în conflict cu art. 53 alin. (1) si (2) din Constitutie.
De asemenea, Curtea constatã cã urmeazã a fi înlãturate si sustinerile potrivit cãrora textul de lege criticat ar contraveni art. 16 alin. (1) si art. 20 alin. (1) din Constitutie, precum si art. 26 din Pactul international cu privire la drepturile civile si politice si Declaratiei Universale a Drepturilor Omului.
Potrivit art. 16 alin. (1) din Constitutie, "Cetãtenii sunt egali în fata legii si a autoritãtilor publice, fãrã privilegii si fãrã discriminãri". În sensul art. 4 alin. (2) din legea fundamentalã, constituie criterii nediscriminatorii: rasa, nationalitatea, originea etnicã, limba, religia, sexul, opinia, apartenenta politicã, averea sau  originea socialã. În temeiul art. 20 alin. (1) din Constitutie: "Dispozitiile constitutionale privind drepturile si libertãtile cetãtenilor vor fi interpretate si aplicate în concordantã cu Declaratia Universalã a Drepturilor Omului, cu pactele si cu celelalte tratate la care România este parte". Rezultã cã prevederile art. 16 alin. (1) din Constitutie se coreleazã si se interpreteazã în raport cu prevederile cuprinse în instrumentele juridice internationale în domeniul drepturilor omului. În acest fel sunt aplicabile dispozitiile art. 26 din Pactul international cu privire la drepturile civile si politice, potrivit cãrora: "Toate persoanele sunt egale în fata legii si au, fãrã discriminare, dreptul la o ocrotire egalã din partea legii. În aceastã privintã legea trebuie sã interzicã orice discriminare si sã garanteze tuturor persoanelor o ocrotire egalã si eficace contra oricãrei discriminãri, în special de rasã, culoare, sex, limbã, religie, opinie politicã sau orice altã opinie, origine nationalã sau socialã, avere, nastere sau întemeiatã pe orice altã împrejurare".
În raport cu dispozitiile legale mentionate, se poate observa cã art. 3 lit. c) din Legea nr. 146/1997, care stabileste cuantumul taxei de timbru pentru cererile de raport al donatiilor, nu încalcã principiul constitutional al egalitãtii cetãtenilor în fata legii si a autoritãtilor publice, deoarece textul, instituind o taxã fixã de timbru pentru anumite categorii de cereri, nu face nici o diferentiere între contribuabili. În legãturã cu invocarea încãlcãrii normelor constitutionale prevãzute în art. 15 alin. (1), privind universalitatea drepturilor, libertãtilor si îndatoririlor fundamentale, art. 51, referitor la respectarea Constitutiei si a legilor si art. 123 alin. (1) si (2), privind înfãptuirea justitiei, Curtea constatã cã aceste critici sunt nerelevante pentru solutionarea exceptiei de fatã, neavând incidentã cu obiectul cauzei.
Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 144 lit. c) si art. 145 alin. (2) din Constitutie, precum si al art. 13 alin. (1) lit. A.c), art. 23 alin. (3) si art. 25 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicatã,
C U R T E A
În numele legii
D E C I D E:
Respinge exceptia de neconstitutionalitate a dispozitiilor art. 3 lit. c) din Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru, modificatã si completatã prin Ordonanta Guvernului nr. 30/1999, exceptie ridicatã de Sofia Popescu în Dosarul nr. 4.932/1996 al Judecãtoriei Gãesti.
Definitivã si obligatorie.
Pronuntatã în sedinta publicã din data de 16 noiembrie 1999.

PRESEDINTELE CURTII CONSTITUTIONALE,
LUCIAN MIHAI
Magistrat-asistent,
Florentina Geangu

CURTEA CONSTITUTIONALÃ

DECIZIA Nr. 187
din 18 noiembrie 1999
referitoare la exceptia de neconstitutionalitate a dispozitiilor art. 250 si
257 din Codul de procedurã penalã

Lucian Mihai - presedinte
Costicã Bulai - judecãtor
Constantin Doldur - judecãtor
Kozsokár Gábor - judecãtor
Ioan Muraru - judecãtor
Nicolae Popa - judecãtor
Lucian Stîngu - judecãtor
Florin Bucur Vasilescu - judecãtor
Romul Petru Vonica - judecãtor
Iuliana Nedelcu - procuror
Maria Bratu - magistrat-asistent

Pe rol se aflã solutionarea exceptiei de neconstitutionalitate a dispozitiilor art. 250 si 257 din Codul de procedurã penalã, ridicatã de Ana Capetti în Dosarul nr. 3.129/1998 al Curtii de Apel Constanta - Sectia penalã.
La apelul nominal sunt prezenti Mirela Fako si Lucian Matei Pricinã. Rãspund,  de asemenea, avocat Aurelian Hahui, pentru Radu Cristina si Vonica Mariana, precum si avocat Monica Alexandrescu, pentru Liviu Cornel Tudose.
Lipsesc Ana Capetti, George Livius Mãgerusan, Nicolae Constantin, Adrian Pop, Octavian Ceapcân, Daniel Stroe, Carmen Any Negoitã, Viorel Cãlin Berbec, Societatea Comercialã "banca românã de comert exterior" - Bancorex - S.A. - Sucursala Craiova, Societatea Comercialã "Banca Românã de Comert Exterior" - Bancorex - S.A. - Sucursala Bucuresti, Fondul Proprietãtii de Stat, Directia regionalã a vãmilor Bucuresti, Directia regionalã a vãmilor Constanta si Societatea Comercialã "migali prodcom" Bucuresti, fatã de care procedura de citare este legal îndeplinitã.
Pentru autoarea exceptiei Ana Capetti sunt depuse o cerere de amânare pentru lipsã de apãrare si o adeverintã medicalã privind starea sãnãtãtii acesteia. Pãrtile prezente nu se opun acordãrii unui termen. Reprezentantul Ministerului Public este de acord cu amânarea, în vederea asigurãrii apãrãrii.
Deliberând asupra cererii de amânare, formulatã în scris de avocatul autoarei exceptiei, tinând seama cã dosarul se aflã la al doilea termen, fiind amânat anterior din aceleasi motive, si având în vedere dispozitiile art. 156 alin. 1 din Codul de procedurã civilã, Curtea respinge cererea de amânare si constatã cauza în stare de judecatã.
Mirela Fako si Lucian Matei Pricinã solicitã admiterea exceptiei de neconstitutionalitate, precizând cã, în ceea ce îi priveste, materialul de urmãrire penalã le-a fost adus la cunostintã.
Pentru pãrtile reprezentate prin apãrãtori, având în vedere cã acestia nu au respectat prevederile art. 22 din Regulamentul de organizare si functionare a Curtii Constitutionale, referitoare la tinuta vestimentarã a judecãtorilor, magistratilor-asistenti, procurorilor si avocatilor, urmeazã ca aceste pãrti sã îsi formuleze în scris sustinerile cu privire la exceptia de neconstitutionalitate ridicatã.
Reprezentantul Ministerului Public solicitã respingerea, ca fiind inadmisibilã, a exceptiei de neconstitutionalitate privind dispozitiile art. 257 din Codul de procedurã penalã, deoarece prin Decizia nr. 24/1999 Curtea Constitutionalã, având de solutionat exceptia de neconstitutionalitate a dispozitiilor art. 257 din Codul de procedurã penalã, a admis-o si a constatat cã dispozitia " dacã socoteste necesar" este neconstitutionalã. În ceea ce priveste exceptia de neconstitutionalitate a dispozitiilor art. 250 din Codul de procedurã penalã, solicitã respingerea acesteia ca fiind neîntemeiatã, deoarece, în mod similar cu inculpatul în etapa de urmãrire penalã, si învinuitului i se prezintã de cãtre procuror materialul de urmãrire penalã. În consecintã, dispozitiile art. 250 din Codul de procedurã penalã nu contravin art. 24 din Constitutie.
C U R T E A,
având în vedere actele si lucrãrile dosarului, constatã urmãtoarele:
Curtea de Apel Constanta - Sectia penalã, prin Încheierea din 11 mai 1999, pronuntatã în Dosarul nr. 3.129/1998, a sesizat Curtea Constitutionalã cu exceptia de neconstitutionalitate a dispozitiilor art. 250 si 257 din Codul de procedurã penalã, exceptie ridicatã de Ana Capetti în Dosarul nr. 3.129/1998, aflat pe rolul acelei instante.
Autoarea exceptiei criticã dispozitiile art. 250 din Codul de procedurã penalã pentru cã prevãd obligativitatea prezentãrii materialului de urmãrire penalã numai inculpatului, nu si învinuitului, ceea ce contravine prevederilor art. 24 din Constitutie, care garanteazã dreptul la apãrare. În ceea ce priveste dispozitiile art. 257 din Codul de procedurã penalã, considerã cã acestea sunt neconstitutionale, deoarece prevãd numai facultatea, iar nu si obligatia procurorului de a prezenta materialul de urmãrire penalã, ceea ce contravine, de asemenea, art. 24 din Constitutie.
Exprimându-si opinia asupra exceptiei de neconstitutionalitate ridicate, instanta aratã cã aceasta este nefondatã. Cu privire la art. 250 din Codul de procedurã penalã, instanta aratã cã acesta reglementeazã procedura de prezentare a materialului de urmãrire penalã inculpatului si, de aceea, a include în acest text si obligatia organului de cercetare penalã de a chema si pe învinuit pentru a-i prezenta materialul înseamnã a da o dublã reglementare problemei în discutie.
Art. 255 din Codul de procedurã penalã prevede cã organul de cercetare penalã, dupã ce constatã terminatã cercetarea si dacã existã învinuit în cauzã, procedeazã la o nouã ascultare a acestuia, aducându-i la cunostintã învinuirea si întrebându-l dacã mai are probe în apãrare. "ascultarea", la care se referã textul, are semnificatia actului de prezentare. Curtea Constitutionalã a constatat cã dispozitia "dacã socoteste necesar" din art. 257 al Codului de procedurã penalã este neconstitutionalã, dar a extinde aceasta si la dispozitiile art. 250 din Codul de procedurã penalã ar fi o solutie nefondatã, deoarece art. 250 nu se referã la acte pe care trebuie sã le efectueze procurorul înainte de a sesiza instanta de judecatã. Pe de altã parte, aratã în final instanta de judecatã, art. 250 din Codul de procedurã penalã se referã la cazurile în care actiunea penalã a fost pusã în miscare, când fãptuitorul nu mai are calitate de învinuit, ci de inculpat, astfel cã dispozitia la care se referã autoarea exceptiei nu mai are fundamentare legalã.
Cu privire la dispozitiile art. 257 din Codul de procedurã penalã, instanta apreciazã cã, pe bunã dreptate, Curtea Constitutionalã a retinut cã dispozitia "dacã socoteste necesar" este neconstitutionalã.
Potrivit art. 24 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicatã, încheierea de sesizare a fost comunicatã presedintilor celor douã Camere ale Parlamentului si Guvernului pentru a-si exprima punctele de vedere asupra exceptiei de neconstitutionalitate ridicate.
În  punctul de vedere al Guvernului se aratã cã exceptia nu este întemeiatã, datoritã urmãtoarelor motive: în urma Deciziei Curtii Constitutionale nr. 24/1999, care a statuat cã dispozitia "dacã socoteste necesar" din art. 257 al
Codului de procedurã penalã contravine art. 24 din Constitutie, urmând ca ascultarea învinuitului, cu aducerea la cunostintã a învinuirii si cu întrebarea lui dacã are noi mijloace de apãrare, sã se efectueze în mod obligatoriu de cãtre procuror, la sfârsitul urmãririi penale, astfel încât, atât inculpatul, cât si învinuitul se vor bucura de prezentarea materialului de urmãrire penalã: primul de cãtre organul de cercetare penalã, al doilea de cãtre procuror. Art. 250 din Codul de procedurã penalã conditioneazã prezentarea materialului de urmãrire penalã de punerea în miscare a actiunii penale, deci de dobândirea de cãtre învinuit a calitãtii de inculpat. Când aceastã conditie nu este îndeplinitã, înseamnã cã existã situatia în care urmãrirea penalã se desfãsoarã fãrã punerea în miscare a actiunii penale, si, în acest caz, materialul de urmãrire penalã este prezentat învinuitului de cãtre procuror, în mod obligatoriu, ca efect al Deciziei Curtii Constitutionale nr. 24/1999. Rezultã cã nu este încãlcat în nici un fel dreptul la apãrare al învinuitului, din moment ce, în mod similar cu inculpatul, în etapa terminãrii urmãririi penale acesta se bucurã de prezentarea materialului de urmãrire penalã.
Nici învinuitul, nici inculpatul nu vor fi trimisi în judecatã fãrã sã li se fi prezentat materialul de urmãrire penalã, asigurându-li-se astfel, pe deplin, dreptul la apãrare. În consecintã, se aratã în punctul de vedere al Guvernului, dispozitiile art. 250 din Codul de procedurã penalã nu contravin prevederilor art. 24 din Constitutie.
Cu privire la exceptia de neconstitutionalitate a dispozitiilor art. 257 din Codul de procedurã penalã, se aratã cã aceasta a fãcut obiectul Deciziei nr. 24 din 23 februarie 1999, prin care s-a decis cã dispozitia "dacã socoteste necesar" este neconstitutionalã. În conformitate cu art. 23 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, republicatã, "Nu pot face obiectul exceptiei [...] prevederile constatate ca fiind neconstitutionale printr-o decizie anterioarã a Curtii Constitutionale", instanta de judecatã fiind obligatã, potrivit alin. (6) al aceluiasi articol, sã respingã, prin încheiere motivatã, exceptia ca fiind inadmisibilã, fãrã a mai sesiza Curtea Constitutionalã.
Presedintii celor douã Camere ale Parlamentului nu au trimis punctele lor de vedere asupra exceptiei.
C U R T E A,
examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Guvernului, raportul întocmit de judecãtorul-raportor, sustinerile pãrtilor prezente, concluziile procurorului, dispozitiile legale criticate, raportate la prevederile Constitutiei, precum si dispozitiile Legii nr. 47/1992, retine urmãtoarele:
În temeiul art. 144 lit. c) din Constitutie si al art. 23 din Legea nr. 47/1992, republicatã, Curtea Constitutionalã a fost legal sesizatã si este competentã sã solutioneze exceptia de neconstitutionalitate ridicatã.
Textele de lege criticate au urmãtorul continut:
- Art. 250: "Dupã punerea în miscare a actiunii penale, dacã au fost efectuate  toate actele de urmãrire necesare, organul de cercetare penalã cheamã peinculpat în fata sa si:
a) îi pune în vedere cã are dreptul de a lua cunostintã de materialul de urmãrire penalã, arãtându-i si încadrarea juridicã a faptei sãvârsite;
b) îi asigurã posibilitatea de a lua de îndatã cunostintã de material. Dacã inculpatul nu poate sã citeascã, organul de cercetare penalã îi citeste materialul;
c) îl întreabã, dupã ce a luat cunostintã de materialul de urmãrire penalã, dacã are de formulat cereri noi sau dacã voieste sã facã declaratii suplimentare."
- Art. 257: "Procurorul primind dosarul, dacã socoteste necesar, cheamã pe învinuit si îi prezintã materialul de urmãrire penalã potrivit dispozitiilor art. 250 si urm., care se aplicã în mod corespunzãtor."
Asupra constitutionalitãtii dispozitiilor art. 257 din Codul de procedurã penalã Curtea Constitutionalã s-a pronuntat prin Decizia nr. 24 din 23 februarie 1999, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 136 din 1 aprilie 1999.
Prin aceastã decizie Curtea a admis exceptia de neconstitutionalitate si a constatat cã dispozitia "dacã socoteste necesar" din art. 257 al Codului de procedurã penalã este neconstitutionalã.
În considerentele acestei decizii s-a retinut cã dispozitia "dacã socoteste necesar" din art. 257 al Codului de procedurã penalã restrânge exercitarea dreptului la apãrare, contravenind astfel prevederilor art. 24 din Constitutie. În consecintã, procurorul, primind dosarul, înainte de a dispune trimiterea în judecatã, are obligatia, iar nu latitudinea, de a-l chema pe învinuit spre a-i prezenta materialul de urmãrire penalã, chiar dacã acesta i-a fost adus la cunostintã de cãtre organul de cercetare penalã, urmând a se aplica în mod corespunzãtor dispozitiile art. 250-254 din Codul de procedurã penalã.
Fatã de cele arãtate, întrucât Curtea a constatat, printr-o decizie anterioarã, neconstitutionalitatea dispozitiei legale criticate, aceasta, în temeiul art. 23 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, republicatã, nu mai poate face obiectul unei exceptii de neconstitutionalitate, operând o cauzã de inadmisibilitate, iar potrivit dispozitiilor alin. (6) din acelasi articol, dacã se ridicã o astfel de exceptie, instanta judecãtoreascã trebuie sã o respingã, pentru acest temei, printr-o încheiere motivatã, fãrã a mai sesiza Curtea Constitutionalã.
În ceea ce priveste exceptia de neconstitutionalitate a dispozitiilor art. 250 din  Codul de procedurã penalã, aceasta este neîntemeiatã, deoarece dispozitiile criticate nu aduc atingere dreptului la apãrare al inculpatului, garantat prin art. 24 din Constitutie. Critica acestor dispozitii este fãcutã indirect, cu referire la art. 257, potrivit cãruia, în cazul când urmãrirea penalã se desfãsoarã fãrã punerea în miscare a actiunii penale, prezentarea materialului de urmãrire penalã are loc numai dacã procurorul socoteste necesar. Or, asa cum s-a arãtat, prin Decizia nr. 24/1999 Curtea Constitutionalã a declarat neconstitutionalã dispozitia "dacã socoteste necesar" din art. 257 al Codului de procedurã penalã, astfel cã prezentarea materialului de urmãrire penalã, în conditiile art. 250 din Codul de procedurã penalã, este obligatorie atât fatã de învinuit, conform art. 257 din Codul de procedurã penalã, cât si fatã de inculpat, conform art. 250 din acelasi cod. De aceea, critica potrivit cãreia art. 250 din Codul de procedurã penalã contravine art. 24 din Constitutie este lipsitã de temei, exceptia privind aceste dispozitii urmând a fi respinsã.
Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 144 lit. c) si al art. 145 alin. (2) din Constitutie, precum si al art. 13 alin. (1) lit. A.c), al art. 23 si al art. 25 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicatã,
C U R T E A
În numele legii
 D E C I D E:
1. Respinge, ca fiind inadmisibilã, exceptia de neconstitutionalitate a dispozitiilor art. 257 din Codul de procedurã penalã, ridicatã de Ana Capetti în Dosarul nr. 3.129/1998 al Curtii de Apel Constanta - Sectia penalã.
2. Respinge exceptia de neconstitutionalitate a dispozitiilor art. 250 din Codul de procedurã penalã, ridicatã de acelasi autor în acelasi dosar.
Definitivã si obligatorie.
Pronuntatã în sedinta publicã din data de 18 noiembrie 1999.

PRESEDINTELE CURTII CONSTITUTIONALE,
LUCIAN MIHAI
Magistrat-asistent,
Maria Bratu

CURTEA CONSTITUTIONALÃ

DECIZIA Nr. 188
 din 18 noiembrie 1999
referitoare la exceptia de neconstitutionalitate a dispozitiilor art. 81 alin. 3 din Codul penal

Lucian Mihai - presedinte
Costicã Bulai - judecãtor
Constantin Doldur - judecãtor
Kozsokar Gabor - judecãtor
Ioan Muraru - judecãtor
Nicolae Popa - judecãtor
Lucian Stîngu - judecãtor
Florin Bucur Vasilescu - judecãtor
Romul Petru Vonica - judecãtor
Iuliana Nedelcu - procuror
Marioara Prodan - magistrat-asistent

Pe rol se aflã solutionarea exceptiei de neconstitutionalitate a dispozitiilor art. 81 alin. 3 din Codul penal, ridicatã de Daniel Marius Tcaciuc în Dosarul nr. 6.860/1998 al Tribunalului Sibiu.
La apelul nominal se prezintã Ioan Ovidiu Sitterli, în calitate de mandatar al autorului exceptiei, Daniel Marius Tcaciuc, în baza procurii autentificate pe care o depune la dosar, lipsind celelalte pãrti: Luca Ovidiu Mihu, Florian Dincã, Vasile Bejan si Alexandru Rad. Procedura de citare este legal îndeplinitã.
Mandatarul autorului exceptiei solicitã acordarea unui nou termen de judecatã, pentru a lua cunostintã de continutul raportului judecãtorului-raportor, precum si de punctul de vedere al Guvernului.
Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere a cererii, arãtând cã este al doilea termen pentru lipsã de apãrare, solicitat de autorul exceptiei.
Curtea, deliberând asupra cererii formulate de reprezentantul autorului exceptiei, o respinge, având în vedere cã nu sunt îndeplinite conditiile art. 156 alin. (1) din Codul de procedurã civilã, potrivit cãrora instanta va putea da un singur termen
pentru lipsã de apãrare, temeinic motivatã.
Cauza fiind în stare de judecatã, mandatarul autorului exceptiei solicitã admiterea exceptiei de neconstitutionalitate, considerând cã prevederile art. 81 alin. 3 din Codul penal contravin dispozitiilor art. 22 alin. (2) din Constitutie
referitoare la interzicerea torturii, a pedepselor si a tratamentului inuman sau degradant. Mai aratã cã exceptarea unor inculpati de la beneficiul suspendãrii conditionate a executãrii pedepsei, în raport de natura infractiunilor sãvârsite,
constituie un asemenea tratament degradant.
Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere a exceptiei ca fiind neîntemeiatã, arãtând cã textul de lege criticat a mai fãcut obiectul controlului de constitutionalitate, iar prin Decizia nr. 25 din 23 februarie 1999
Curtea Constitutionalã a statuat cã regimul pedepselor constituie o problemã de politicã penalã, aflatã în competenta exclusivã a autoritãtii legiuitoare, iar nu o chestiune de neconstitutionalitate. Totodatã considerã cã executarea pedepsei nu constituie un tratament inuman sau degradant.
C U R T E A,
având în vedere actele si lucrãrile dosarului, constatã urmãtoarele:
Prin Încheierea din 26 aprilie 1999 Tribunalul Sibiu a sesizat Curtea Constitutionalã cu exceptia de neconstitutionalitate a dispozitiilor art. 81 alin. 3 din Codul penal, ridicatã de Daniel Marius Tcaciuc, prin apãrãtorul sãu, în Dosarul nr. 6.860/1998.
În motivarea exceptiei se sustine cã dispozitiile legale atacate sunt neconstitutionale în raport cu prevederile art. 22 alin. (2) din legea fundamentalã, deoarece constituie o "limitare", datoritã cãreia "în procesul de individualizare a pedepsei nu se tine seama de principiul umanismului sanctiunii aplicate, respectiv ca pedeapsa sã fie în concordantã cu constiinta moralã si juridicã a societãtii", si astfel se încalcã "drepturile fundamentale ale omului".
Exprimându-si opinia, instanta de judecatã apreciazã cã exceptia ridicatã este neîntemeiatã, deoarece dispozitiile art. 81 alin. 3 din Codul penal, "care limiteazã aplicarea beneficiului suspendãrii executãrii pedepsei", nu pot fi considerate neconstitutionale.
Potrivit art. 24 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicatã, încheierea de sesizare a fost comunicatã presedintilor celor douã Camere ale Parlamentului si Guvernului, pentru a-si exprima punctele de vedere asupra exceptiei de neconstitutionalitate ridicate.
În punctul sãu de vedere Guvernul considerã cã exceptia este neîntemeiatã, deoarece nu se poate sustine cã, prin limitarea sferei de aplicare a suspendãrii conditionate a executãrii pedepsei, se aduce atingere dispozitiei constitutionale a art. 22 alin. (2), "întrucât executarea efectivã a pedepsei închisorii, în conditiile prevãzute de Codul penal si de Legea pentru executarea pedepselor, nu poate echivala cu supunerea persoanei condamnate la torturã, la pedepse sau la tratamente inumane sau degradante". Se fac referiri si la jurisprudenta Curtii Europene a Drepturilor Omului (cazul "Tyrer contra Regatului Unit", 1978, privitor la pedepse judiciare corporale), arãtându-se cã, în opinia Curtii, pentru ca o pedeapsã sã fie "degradantã" si contrarã art. 3 din Conventia pentru apãrarea drepturilor omului si a libertãtilor fundamentale, umilirea si dispretuirea provocate trebuie sã atingã un nivel deosebit si sã difere de elementul obisnuit de umilire pe care îl comportã în mod normal si aproape inevitabil pedepsele  judiciare. De asemenea, se invocã deciziile Curtii Constitutionale, si anume Decizia nr. 25 din 23 februarie 1999, prin care a fost respinsã exceptia de neconstitutionalitate a aceluiasi text de lege (art. 81 alin. 3 din Codul penal), raportatã însã la alte prevederi constitutionale [art. 4 alin. (2) si art. 16 alin. (1) din legea fundamentalã] si prin care Curtea a statuat cã "regimul pedepselor constituie o problemã de politicã penalã, pe care organul legislativ este singurul îndreptãtit sã o solutioneze în functie de împrejurãrile existente la un moment dat în domeniul criminalitãtii".
Presedintii celor douã Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere.
C U R T E A,
examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Guvernului, raportul  întocmit de judecãtorul-raportor, concluziile procurorului, dispozitia legalã criticatã, raportatã la prevederile Constitutiei, precum si dispozitiile Legii nr. 47/1992, retine urmãtoarele:
Potrivit art. 144 lit. c) din Constitutie, art. 12 si 23 din Legea nr. 47/1992, republicatã, Curtea Constitutionalã a fost legal sesizatã si este competentã sã solutioneze exceptia de neconstitutionalitate ridicatã.
Obiectul exceptiei îl constituie dispozitiile art. 81 alin. 3 din Codul penal, care au urmãtoarea redactare: "Suspendarea conditionatã a executãrii pedepsei nu poate fi dispusã în cazul infractiunilor intentionate pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de 12 ani, precum si în cazul infractiunilor de vãtãmare corporalã gravã, viol si torturã."
Autorul exceptiei sustine cã aceste dispozitii încalcã prevederile art. 22 alin. (2) din Constitutie, potrivit cãrora "Nimeni nu poate fi supus torturii si nici unui fel de pedeapsã sau de tratament inuman ori degradant", întrucât prin executarea efectivã a pedepsei închisorii i se refuzã condamnatului posibilitatea îndreptãrii în conditii de normalitate si a reeducãrii în mijlocul societãtii.
Examinând exceptia de neconstitutionalitate, Curtea constatã cã prevederile art. 81 alin. 3 din Codul penal, referitoare la excluderea de la beneficiul suspendãrii conditionate a executãrii pedepsei a acelor infractori care au sãvârsit infractiuni intentionate grave sau infractiuni de violentã nominalizate, nu aduc atingere dispozitiei constitutionale cuprinse în art. 22 alin. (2). În mod evident, executarea efectivã a pedepsei închisorii, în conditiile prevãzute de Codul penal si de Legea nr. 23/1969 pentru executarea pedepselor, nu poate echivala cu supunerea persoanei condamnate la torturã, la pedepse ori tratamente inumane sau degradante.
Astfel, potrivit art. 52 din Codul penal, "Pedeapsa este o mãsurã de constrângere si un mijloc de reeducare a condamnatului. Scopul pedepsei este prevenirea sãvârsirii de noi infractiuni.
Prin executarea pedepsei se urmãreste formarea unei atitudini corecte fatã de muncã, fatã de ordinea de drept si fatã de sã cauzeze suferinte fizice si nici sã înjoseascã persoana condamnatului".
Dispozitia constitutionalã a art. 22 alin. (2) reproduce fidel dispozitiile art. 3 din Conventia pentru apãrarea drepturilor omului si a libertãtilor fundamentale, potrivit cãrora "Nimeni nu poate fi supus torturii, nici pedepselor sau tratamentelor inumane ori degradante". În interpretarea acestui text, Curtea Europeanã a Drepturilor Omului a retinut cã o pedeapsã penalã nu echivaleazã, prin ea însãsi, cu o torturã sau cu un rãu tratament si cã o astfel de mãsurã ar putea cãpãta un caracter degradant, deci contrar prevederilor art. 3 din conventie, doar dacã aplicarea ei ar produce "o umilire sau o dispretuire a persoanei condamnate", în conditiile în care ea "ar atinge un nivel deosebit, având un caracter diferit de elementele pe care le presupune, în mod normal, o pedeapsã judiciarã" (cazul " Tyrer contra Regatului Unit", 1978), ceea ce nu este cazul în care se aflã prevederea legalã criticatã prin exceptia de neconstitutionalitate de fatã.
De aceea, sustinerea autorului exceptiei referitoare la neconstitutionalitatea dispozitiilor art. 81 alin. 3 din Codul penal în raport cu prevederile art. 22 alin. (2) din Constitutie nu poate fi primitã, executarea unei pedepse neputând constitui o încãlcare a dispozitiei constitutionale mentionate.
În realitate, finalitatea textului de lege criticat este aceea de a exclude anumite categorii de inculpati de la posibilitatea acordãrii suspendãrii executãrii pedepsei, în scopul evitãrii riscului la care societatea s-ar expune prin lãsarea în libertate si fãrã supraveghere a infractorilor din aceste categorii.
Pentru motivele expuse, în temeiul art. 144 lit. c) si al art. 145 alin. (2) din Constitutie, precum si al art. 13 alin. (1) lit. A.c), al art. 23 si al art. 25 din Legea nr. 47/1992, republicatã,
C U R T E A
În numele legii
D E C I D E:
Respinge exceptia de neconstitutionalitate a dispozitiilor art. 81 alin. 3 din Codul penal, exceptie ridicatã de Daniel Marius Tcaciuc în Dosarul nr. 6.860/1998 al Tribunalului Sibiu.
Definitivã si obligatorie.
Pronuntatã în sedinta publicã din data de 18 noiembrie 1999.

PRESEDINTELE CURTII CONSTITUTIONALE,
LUCIAN MIHAI
Magistrat-asistent,
Marioara Prodan

CURTEA CONSTITUTIONALÃ

DECIZIA Nr. 191
din 18 noiembrie 1999
referitoare la exceptia de neconstitutionalitate a dispozitiilor art. 250 din Codul de procedurã penalã

Lucian Mihai - presedinte
Costicã Bulai - judecãtor
Constantin Doldur - judecãtor
Kozsokár Gábor - judecãtor
Ioan Muraru - judecãtor
Nicolae Popa - judecãtor
Lucian Stîngu - judecãtor
Florin Bucur Vasilescu - judecãtor
Romul Petru Vonica - judecãtor
Iuliana Nedelcu - procuror
Marioara Prodan - magistrat-asistent

Pe rol se aflã solutionarea exceptiei de neconstitutionalitate a dispozitiilor art. 250 din Codul de procedurã penalã, ridicatã de In Yasar în Dosarul nr. 2.224/1998 al Judecãtoriei Constanta.
La apelul nominal lipsesc pãrtile In Yasar si Stejerel Stasencu, fatã de care procedura de citare este legal îndeplinitã.
Cauza fiind în stare de judecatã, reprezentantul Ministerului Public solicitã respingerea exceptiei, deoarece, în realitate, autorul exceptiei nu contestã constitutionalitatea dispozitiilor art. 250 din Codul de procedurã penalã, ci invocã doar neaplicarea în cauzã a acestora de cãtre organele de urmãrire penalã, fiind deci numai o problemã de aplicare a legii si nu de neconstitutionalitate.
C U R T E A,
având în vedere actele si lucrãrile dosarului, constatã urmãtoarele:
Prin Încheierea din 14 iulie 1999, pronuntatã în Dosarul nr. 2.224/1998, Judecãtoria Constanta a sesizat Curtea Constitutionalã cu exceptia de neconstitutionalitate a dispozitiilor art. 250 din Codul de procedurã penalã,
exceptie ridicatã de In Yasar.
În motivarea exceptiei de neconstitutionalitate autorul acesteia aratã cã dispozitiile art. 250 din Codul de procedurã penalã sunt neconstitutionale, deoarece contravin prevederilor art. 24 din Constitutie referitoare la dreptul la apãrare. În final, autorul exceptiei pretinde cã nu i s-a dat posibilitatea ca, dupã punerea în miscare a actiunii penale împotriva sa, sã îi fie prezentat materialul de urmãrire penalã în prezenta unui traducãtor autorizat, el necunoscând limba românã.
Exprimându-si opinia, la interventia Curtii si ulterior sesizãrii, printr-o notã separatã instanta de judecatã apreciazã cã exceptia de neconstitutionalitate ridicatã este nefondatã, întrucât, "în spetã organul de cercetare penalã nu avea
obligatia sã asigure asistenta juridicã a inculpatului".
Potrivit dispozitiilor art. 24 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicatã, încheierea de sesizare a fost comunicatã presedintilor celor douã Camere ale Parlamentului si Guvernului pentru a-si exprima punctele de vedere asupra exceptiei de neconstitutionalitate ridicate.
În punctul de vedere al Guvernului se apreciazã cã exceptia ridicatã este neîntemeiatã, dispozitiile textului de lege criticat trebuind sã fie corelate cu prevederile art. 8 din Codul de procedurã penalã referitoare la folosirea limbii oficiale prin traducãtor, precum si cu cele ale art. 6 din acelasi cod privind garantarea dreptului la apãrare. Se considerã cã dispozitiile art. 250, raportate la art. 6 si 8 din Codul de procedurã penalã, sunt în deplinã conformitate cu prevederile art. 24 din Constitutie referitoare la garantarea dreptului la apãrare.
Faptul cã în spetã nu a fost asiguratã prezenta traducãtorului la prezentarea materialului de urmãrire penalã reflectã o eronatã aplicare a legii si nu o neconcordantã a normelor procedurale cu cele constitutionale.
Presedintii celor douã Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere.
C U R T E A,
examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Guvernului, raportul întocmit de judecãtorul-raportor, concluziile procurorului, dispozitiile legale criticate, raportate la prevederile Constitutiei, precum si dispozitiile Legii nr. 47/1992, retine urmãtoarele:
În temeiul art. 144 lit. c) din Constitutie si al art. 23 din Legea nr. 47/1992, republicatã, Curtea Constitutionalã a fost legal sesizatã si este competentã sã solutioneze exceptia de neconstitutionalitate ridicatã.
Obiectul exceptiei îl constituie dispozitiile art. 250 din Codul de procedurã penalã, care au urmãtorul cuprins: "Dupã punerea în miscare a actiunii penale, dacã au fost efectuate toate actele de urmãrire necesare, organul de cercetare penalã cheamã pe inculpat în fata sa si:
a) îi pune în vedere cã are dreptul de a lua cunostintã de materialul de urmãrire penalã, arãtându-i si încadrarea juridicã a faptei sãvârsite;
b) îi asigurã posibilitatea de a lua de îndatã cunostintã de material. Dacã inculpatul nu poate sã citeascã, organul de cercetare penalã îi citeste materialul;
c) îl întreabã, dupã ce a luat cunostintã de materialul de urmãrire penalã, dacã are de formulat cereri noi sau dacã voieste sã facã declaratii suplimentare."
Autorul exceptiei considerã cã aceste dispozitii legale sunt contrare prevederilor art. 24 din Constitutie referitoare la garantarea dreptului la apãrare, deoarece, în baza lor, nu i s-a dat posibilitatea ca dupã punerea în miscare a actiunii penale împotriva sa sã îi fie prezentat materialul de urmãrire penalã în prezenta unui  traducãtor autorizat, el fiind de nationalitate turcã si necunoscând limba românã, prezentarea în acest mod a materialului de urmãrire penalã constituind o obligatie si nu o facultate a organului de urmãrire penalã.
Examinând exceptia, Curtea Constitutionalã constatã cã dispozitiile textului de lege criticat nu trebuie examinate si interpretate izolat, ci în corelare cu alte dispozitii din acelasi cod, referitoare la dreptul la apãrare. În acest sens sunt dispozitiile art. 6 referitoare la "garantarea dreptului de apãrare", precum si dispozitiile art. 8 referitoare la "folosirea limbii oficiale prin traducãtor".
În temeiul art. 6 din Codul de procedurã penalã, dreptul de apãrare este garantat tuturor pãrtilor si în tot cursul procesului penal, organele judiciare având obligatia de a asigura acestora deplina exercitare a drepturilor procesuale, în conditiile prevãzute de lege, si de a administra probele necesare în apãrare.
Totodatã au obligatia sã îl încunostinteze pe învinuit sau pe inculpat despre fapta pentru care este învinuit si încadrarea juridicã a acesteia si sã îi asigure posibilitatea pregãtirii si exercitãrii apãrãrii. De asemenea, orice parte are dreptul sã fie asistatã de apãrãtor în tot cursul procesului penal, iar organele judiciare au obligatia sã îl încunostinteze pe învinuit sau pe inculpat, înainte de a i se lua prima declaratie, despre dreptul de a fi asistat de un apãrãtor, consemnându-se aceasta în procesul-verbal de ascultare. Acest text prevede si obligatia organelor judiciare, în conditiile si în cazurile prevãzute de lege, de a lua mãsuri pentru asigurarea asistentei juridice a învinuitului sau inculpatului, dacã acesta nu are apãrãtor ales.
Conform art. 8 din Codul de procedurã penalã, "Pãrtilor care nu vorbesc limba în care se desfãsoarã procesul penal li se asigurã posibilitatea de a lua cunostintã de piesele dosarului si dreptul de a vorbi în instantã si a pune concluzii, prin traducãtor". Acest text concretizeazã, pentru procesul penal, dreptul la interpret prevãzut de dispozitiile art. 127 alin. (2) din Constitutie, conform cãrora "Cetãtenii apartinând minoritãtilor nationale, precum si persoanele care nu înteleg sau nu vorbesc limba românã au dreptul de a lua cunostintã de toate actele si lucrãrile dosarului, de a vorbi în instantã si de a pune concluzii, prin interpret; în procesele penale acest drept este asigurat în mod gratuit". Textul art. 8 este situat în Codul de procedurã penalã în Partea Generalã, Titlul I, Capitolul I privind "scopul si regulile de bazã ale procesului penal", constituind un drept procesual prin care sunt garantate atât dreptul la apãrare al pãrtilor  care nu cunosc limba oficialã în care se desfãsoarã procesul, cât si dreptul la interpret, drepturi constitutionale prevãzute la art. 24 si 127 din legea fundamentalã.
Analizând dispozitiile legale criticate, Curtea constatã cã acestea nu sunt  contrare prevederilor art. 24 din Constitutie, referitoare la dreptul la apãrare, ci, dimpotrivã, ele reprezintã o concretizare a acestui drept în cadrul procesului penal.
Pe de altã parte, faptul cã în cauzã nu i s-a adus la cunostintã inculpatului materialul de urmãrire penalã în prezenta unui traducãtor autorizat este o chestiune de aplicare a legii, de competenta instantelor judecãtoresti, iar nu o problemã de contencios constitutional, potrivit art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, republicatã.
Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 144 lit. c) si al art. 145 alin. (2) din Constitutie, precum si al art. 13 alin. (1) lit. A.c), al art. 23 si al art. 25 din Legea nr. 47/1992, republicatã,
C U R T E A
În numele legii
D E C I D E:
Respinge exceptia de neconstitutionalitate a dispozitiilor art. 250 din Codul de procedurã penalã, ridicatã de In Yasar în Dosarul nr. 2.224/1998 al Judecãtoriei Constanta.
Definitivã si obligatorie.
Pronuntatã în sedinta publicã din data de 18 noiembrie 1999.


PRESEDINTELE CURTII CONSTITUTIONALE,
LUCIAN MIHAI
Magistrat-asistent,
Marioara Prodan

CURTEA CONSTITUTIONALÃ

DECIZIA Nr. 238
din 27 decembrie 1999
referitoare la exceptia de neconstitutionalitate a dispozitiilor art. 220 alin. 4 din Codul penal

Lucian Mihai - presedinte
Costicã Bulai - judecãtor
Constantin Doldur - judecãtor
Kozsokár Gábor - judecãtor
Ioan Muraru - judecãtor
Nicolae Popa - judecãtor
Lucian Stîngu - judecãtor
Florin Bucur Vasilescu - judecãtor
Romul Petru Vonica - judecãtor
Iuliana Nedelcu - procuror
Florentina Geangu - magistrat-asistent

Pe rol se aflã solutionarea exceptiei de neconstitutionalitate a dispozitiilor art. 220 alin. 4 din Codul penal, exceptie ridicatã de Parchetul de pe lângã Judecãtoria Tulcea în Dosarul nr. 3.377/1999 al acelei instante.
Dezbaterile au avut loc în sedinta publicã din data de 25 noiembrie 1999, în prezenta reprezentantului Ministerului Public, fiind consemnate în încheierea de la aceeasi datã, când Curtea, având nevoie de timp pentru a delibera, a amânat pronuntarea pentru 7 decembrie 1999 si apoi la 20 decembrie 1999 si la 27 decembrie 1999.
C U R T E A,
având în vedere actele si lucrãrile dosarului, constatã urmãtoarele:
Prin Încheierea din 1 septembrie 1999, pronuntatã în Dosarul nr. 3.377/1999, Judecãtoria Tulcea a sesizat Curtea Constitutionalã cu exceptia de neconstitutionalitate a dispozitiilor art. 220 alin. 4 din Codul penal, exceptie ridicatã de parchetul de pe lângã acea instantã într-o cauzã penalã privind pe Anastase Tranulea, învinuit de sãvârsirea infractiunii de tulburare de posesie, prevãzutã la art. 220 din Codul penal. În motivarea exceptiei se aratã cã aceste prevederi încalcã dispozitiile art. 41 alin. (2) din Constitutie referitoare la ocrotirea în mod egal a proprietãtii private, indiferent de titular, deoarece instituie un regim juridic de ocrotire diferit, în functie de titularul dreptului de proprietate.
Exprimându-si opinia, instanta de judecatã apreciazã cã exceptia este întemeiatã, deoarece, pentru imobilele care sunt în întregime sau în parte ale statului, art. 220 alin. 4 din Codul penal prevede un regim juridic diferentiat sub aspectul plângerii prealabile, încãlcându-se astfel prevederile art. 41 alin. (2) din Constitutie.
Potrivit art. 24 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicatã, încheierea de sesizare a fost comunicatã presedintilor celor douã Camere ale Parlamentului si Guvernului pentru a-si exprima punctele de vedere asupra exceptiei de neconstitutionalitate ridicate.
În punctul de vedere al Guvernului se apreciazã cã exceptia ridicatã este întemeiatã, deoarece exceptarea de la cerinta plângerii prealabile a persoanei vãtãmate si punerea în miscare din oficiu a actiunii penale în cazul în care imobilul este în întregime sau în parte al statului duc la o diferentiere neconstitutionalã între protectia proprietãtii private a statului si protectia proprietãtii private a altor subiecti de drept. Or, datoritã acestei diferente, se aratã în continuare, dispozitiile art. 220 alin. 4 din Codul penal "contravin prevederilor art. 41 alin. (2) din Constitutie, care asigurã o ocrotire egalã proprietãtii apartinând persoanelor fizice ori persoanelor juridice de drept privat, precum si proprietãtii private a statului". În motivarea punctului sãu de vedere Guvernul face referire la jurisprudenta Curtii Constitutionale, si anume la deciziile nr. 177/1998 si nr. 5/1999, prin care, în cazul infractiunii de abuz de  încredere, prevãzutã la art. 213 din Codul penal, respectiv al infractiunii de gestiune frauduloasã, prevãzutã la art. 214 din Codul penal, s-a constatat neconstitutionalitatea dispozitiilor referitoare la punerea în miscare a actiunii  penale din oficiu, dacã bunul care constituie obiectul material al infractiunii apartine în întregime sau în parte statului.
Presedintii celor douã Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere.
C U R T E A,
examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Guvernului, raportul întocmit de judecãtorul-raportor, concluziile procurorului, dispozitiile legale criticate, raportate la prevederile Constitutiei, precum si dispozitiile Legii nr. 47/1992, retine urmãtoarele:
Potrivit art. 144 lit. c) din Constitutie si art. 23 din Legea nr. 47/1992, republicatã, Curtea Constitutionalã a fost legal sesizatã si este competentã sã solutioneze exceptia de neconstitutionalitate ridicatã.
Critica de neconstitutionalitate priveste dispozitiile art. 220 alin. 4 din Codul penal, care au urmãtorul cuprins: "Dacã imobilul este în posesia unei persoane private, cu exceptia cazului când acesta este în întregime sau în parte al statului, actiunea penalã se pune în miscare la plângerea prealabilã a persoanei vãtãmate. Împãcarea pãrtilor înlãturã rãspunderea penalã."
În motivarea exceptiei Parchetul de pe lângã Judecãtoria Tulcea considerã cã alin. 4 al art. 220 din Codul penal contravine prevederilor constitutionale cuprinse în art. 41 alin. (2) referitoare la ocrotirea în mod egal a proprietãtii
private, indiferent de titular, sustinând cã, desi prin acest text este ocrotitã posesia, în realitate aceasta este vizatã ca atribut al dreptului de proprietate. Se considerã, de asemenea, cã prin dispozitiile sale textul de lege criticat instituie o discriminare interzisã de Constitutie între protectia proprietãtii private a statului, caz în care actiunea penalã se pune în miscare din oficiu, si ocrotirea proprietãtii private a altor titulari ai dreptului de proprietate, caz în care actiunea penalã se pune în miscare la plângerea prealabilã a persoanei vãtãmate.
Examinând exceptia de neconstitutionalitate, Curtea Constitutionalã constatã cã asupra constitutionalitãtii dispozitiilor art. 220 alin. 4 din Codul penal Curtea s-a pronuntat prin Decizia nr. 165 din 21 octombrie 1999, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 624 din 21 decembrie 1999, decizie prin care a fost admisã exceptia de neconstitutionalitate, constatându-se cã dispozitia "cu exceptia cazului când acesta este în întregime sau în parte al statului" din art. 220 alin. 4 din Codul penal este neconstitutionalã.
În motivarea acelei decizii s-a arãtat cã:
a) Dispozitiile alin. 4 al art. 220 din Codul penal instituie o ocrotire  juridico-penalã diferitã, dupã cum imobilul, la a cãrui posesie se referã tulburarea, este ori nu este "în întregime sau în parte al statului". Astfel, textul de lege mentionat prevede cã actiunea penalã se pune în miscare din oficiu atunci când "acesta este în întregime sau în parte al statului" si, respectiv, se pune în miscare la plângerea prealabilã a persoanei vãtãmate, în celelalte cazuri, cu  posibilitatea, în aceastã din urmã ipotezã, ca, prin retragerea plângerii sau prin împãcarea pãrtilor, sã se înlãture rãspunderea penalã a fãptuitorului.
b) Valoarea socialã explicit apãratã prin alin. 4 al art. 220 din Codul penal este posesia pasnicã si netulburatã a unui imobil aflat "în posesia unei persoane private". În consecintã, pentru existenta ca atare a infractiunii, nu este relevantã natura dreptului de proprietate asupra imobilului a cãrui posesie este tulburatã (proprietate publicã; proprietate privatã a statului; proprietate privatã particularã), ci numai calitatea de "persoanã privatã" a posesorului imobilului.
c) Prin dispozitiile art. 220 alin. 4 din Codul penal se creeazã un regim juridic favorabil posesiei ce poartã asupra imobilelor aflate în proprietatea privatã a statului, în comparatie cu posesia ce poartã asupra imobilelor aflate în
proprietate privatã particularã, ceea ce atrage, indirect, favorizarea uneia dintre formele proprietãtii private. Asa fiind, asemenea reglementãri care diferentiazã apãrarea, prin mijloace de drept penal, a unei valori sociale (posesia pasnicã si netulburatã a unui imobil) în functie de titularul dreptului de proprietate asupra acelui imobil (statul sau, respectiv, altã persoanã juridicã ori persoanã fizicã) încalcã, atunci când nu este vorba despre bunuri aflate în proprietate publicã, principiul consacrat în art. 41 alin. (2) din Constitutie, potrivit cãruia "Proprietatea privatã este ocrotitã în mod egal de lege, indiferent de titular ...".
d) Textul de lege criticat este asemãnãtor, atât ca formulare, cât si prin consecintele sale, cu textele art. 213 alin. 2 si ale art. 214 alin. 3 din Codul penal, în privinta cãrora Curtea Constitutionalã a constatat prin Decizia nr. 177 din 15 decembrie 1998, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 77 din 24 februarie 1999, si prin Decizia nr. 5 din 4 februarie 1999, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 95 din 5 martie 1999, cã dispozitiile "cu exceptia cazului când acesta este în întregime sau în parte al statului" si, respectiv, "cu exceptia cazului când acesta este în întregime sau în parte proprietatea statului" sunt neconstitutionale. Deoarece nu au intervenit elemente noi de naturã sã determine reconsiderarea jurisprudentei Curtii Constitutionale, solutia referitoare la dispozitiile art. 220 alin. 4 din Codul penal a fost identicã celor adoptate prin deciziile mentionate.
Fatã de cele arãtate, întrucât Curtea a constatat printr-o decizie anterioarã neconstitutionalitatea dispozitiei legale criticate, aceasta nu mai poate face din nou obiectul unei exceptii de neconstitutionalitate, operând o cauzã de
inadmisibilitate, în temeiul art. 23 alin. (3) si (6) din Legea nr. 47/1992, republicatã. Potrivit acestor texte legale, în situatia în care exceptia de neconstitutionalitate este inadmisibilã, instanta judecãtoreascã trebuie sã o respingã pentru acest temei printr-o încheiere motivatã. Curtea constatã însã cã, în spetã, aceastã cauzã de inadmisibilitate s-a ivit dupã data de 1 septembrie 1999, când s-a pronuntat de cãtre instanta de judecatã încheierea de sesizare a Curtii Constitutionale si, prin urmare, la acea datã exceptia de neconstitutionalitate era admisibilã, devenind inadmisibilã ulterior.
Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 144 lit. c) si al art. 145 alin. (2) din Constitutie, precum si al art. 13 alin. (1) lit. A.c), al art. 23 alin. (3) si al art. 25 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicatã,
C U R T E A
În numele legii
D E C I D E:
Respinge exceptia de neconstitutionalitate a dispozitiilor art. 220 alin. 4 din Codul penal, exceptie ridicatã de Parchetul de pe lângã Judecãtoria Tulcea în Dosarul nr. 3.377/1999 al acelei instante, constatând cã exceptia a devenit inadmisibilã.
Definitivã si obligatorie.
Pronuntatã în sedinta publicã din data de 27 decembrie 1999.

PRESEDINTELE CURTII CONSTITUTIONALE,
LUCIAN MIHAI
Magistrat-asistent,
Florentina Geangu