MONITORUL OFICIAL AL ROMÂNIEI

 

P A R T E A I

Anul XII - Nr. 267    LEGI, DECRETE, HOTARÂRI SI ALTE ACTE   Miercuri, 14 iunie 2000

 

SUMAR

 

DECIZII ALE CURTII CONSTITUTIONALE

 

            Decizia nr. 178 din 16 noiembrie 1999 referitoare la exceptia de neconstitutionalitate a dispozitiilor art. 2-8 din Legea nr. 105/1997 pentru solutionarea obiectiunilor, contestatiilor si a plângerilor asupra sumelor constatate si aplicate prin actele de control sau de impunere ale organelor Ministerului Finantelor, modificatã prin Ordonanta Guvernului nr. 13 din 28 ianuarie 1999, si a dispozitiilor art. 1 si 2 din Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru

   

            - Opinie separatã

   

            Decizia nr. 15 din 25 ianuarie 2000 referitoare la exceptia de neconstitutionalitate a Ordonantei de urgentã a Guvernului nr. 23/1999 pentru abrogarea Legii nr. 31/1996 privind regimul monopolului de stat

   

- Opinii separate

 

ORDONANTE SI HOTÃRÂRI ALE GUVERNULUI ROMÂNIEI

 

            70. - Ordonantã de urgentã pentru modificarea Legii nr. 29/2000 privind sistemul national de decoratii al României

 

            434. - Hotãrâre pentru aprobarea Normelor metodologice privind procedura de eliberare si de anulare a permiselor de muncã

 

DECIZII ALE CURTII CONSTITUTIONALE

 

CURTEA CONSTITUTIONALÃ

 

DECIZIA Nr. 178

din 16 noiembrie 1999

referitoare la exceptia de neconstitutionalitate a dispozitiilor art. 2-8 din Legea nr. 105/1997 pentru solutionarea obiectiunilor, contestatiilor si a plângerilor asupra sumelor constatate si aplicate prin actele de control sau de impunere ale organelor Ministerului Finantelor modificatã prin Ordonanta Guvernului nr. 13 din 28 ianuarie 1999, si a dispozitiilor art. 1 si 2 din Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru

 

Lucian Mihai - presedinte

Costica Bulai - judecator

Constantin Doldur - judecator

Kozsokár Gábor - judecator

Ioan Muraru - judecator

Nicolae Popa - judecator

Lucian Stangu - judecator

Florin Bucur Vasilescu - judecator

Romul Petru Vonica - judecator

Paula C. Pantea - procuror

Mihai Paul Cotta - magistrat-asistent

 

            Pe rol se aflã solutionarea exceptiei de neconstitutionalitate a dispozitiilor art. 2-8 din Legea nr. 105/1997 pentru solutionarea obiectiunilor, contestatiilor si a plângerilor asupra sumelor constatate si aplicate prin actele de control sau de impunere ale organelor Ministerului Finantelor, modificatã prin Ordonanta Guvernului nr. 13 din 28 ianuarie 1999, si a dispozitiilor art. 1 si 2 din Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru exceptie ridicatã de Societatea Comercialã "Betania Impex” - S.R.L. din Caransebes în Dosarul nr. 985/CA/1999 al Curtii de Apel Timisoara.

            La apelul nominal au rãspuns reprezentantul autorului exceptiei si reprezentantul Ministerului Finantelor, lipsind Directia generalã a finantelor publice si controlului financiar de stat a judetului Caras-Severin.

            Procedura de citare a fost legal îndeplinitã.

            Cauza fiind în stare de judecatã, reprezentantul autorului exceptiei pune concluzii de admitere a exceptiei ridicate, solicitând Curtii Constitutionale:

            a) sã constate neconstitutionalitatea principiului taxelor procentuale de timbru în cazul cererilor si actiunilor evaluabile în bani, stabilit la art. 1 si 2 din Legea nr. 146/1997 si la art. 6 din Legea nr. 105/1997. Acest principiu reprezintã o discriminare în functie de avere, ceea ce contravine dispozitiilor art. 16 alin. (1) din Constitutie, precum si ale art. 26 din Pactul international privitor la drepturile civile si politice;

            b) sã se pronunte asupra procedurii jurisdictional-administrative instituite prin Legea nr. 105/1997, procedurã care încalcã art. 134 alin. (2) lit. a) si f) din Constitutie, deoarece, prin suplimentarea cãilor de atac cu încã trei grade de jurisdictie, ajungându-se, în felul acesta, la cinci grade de jurisdictie, se îngreuneazã accesul la justitie. Existenta celor trei grade de jurisdictie administrativã contravine si dispozitiilor art. 6 pct. (1) din Conventia pentru apãrarea drepturilor omului si a libertãtilor fundamentale, privitor la termenele rezonabile în care urmeazã sã se solutioneze litigiile;

            c) sã se pronunie o decizie interpretativã a art. 9 pct. 9.7 din Ordinul ministrului finantelor nr. 1.495/1997, în sensul cã termenele procedurale pentru exercitarea cãilor de atac sunt termene de decãdere.

            Reprezentantul Ministerului Finantelor solicitã respingerea exceptiei ca fiind neîntemeiatã, deoarece instituirea procedurii administrativ-jurisdictionale prin Legea nr. 105/1997 nu contravine nici unei dispozitii constitutionale, iar stabilirea taxelor de timbru nu este o problemã de constitutionalitate, ci o optiune a legiuitorului.

            Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere a exceptiei ridicate ca fiind nefondatã, deoarece prin deciziile sale Curtea s-a mai pronuntat asupra procedurii administrativ-jurisdictionale instituite prin Legea nr. 105/1997 si a statuat cã aceasta nu încalcã Constitutia, atâta timp cãi partea nemultumitã de hotãrârea organului administrativ se poate adresa instantelor judecãtoresti. În legãturã cu modalitatea de platã a taxelor de timbru, aceasta este o problemã care apartine competentei organului legislativ.

CURTEA,

            având în vedere actele si lucrãrile dosarului, constatã urmãtoarele:

            Prin Încheierea din 31 martie 1999 Curtea de Apel Timisoara a sesizat Curtea Constitutionalã cu exceptia de neconstitutionalitate a dispozitiilor art. 2-8 din Legea nr. 105/1997 pentru solutionarea obiectiunilor, contestatiilor si a plângerilor asupra sumelor constatate si aplicate prin actele de control sau de impunere ale organelor Ministerului Finantelor, modificatã prin Ordonanta Guvernului nr. 13 din 28 ianuarie 1999, si a dispozitiilor art. 1 si 2 din Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru, exceptie ridicatã de Societatea Comercialã "Betania Impex" - S.R.L. din Caransebes într-o cauzã civilã având ca obiect solutionarea plângerii formulate de autorul exceptiei împotriva deciziei Ministerului Finantelor prin care s-a admis în parte cererea de exonerare de la plata unei amenzi fiscale.

            În motivarea exceptiei se sustine cã, în cazul interpretãrii de cãtre instantã a textului art. 2-8 din Legea nr. 105/1997 care reglementeazã cãile administrative de atac, în sensul cã stabileste termene de recomandare pentru organele administrativ-jurisdictionale, iar nu de decãdere, "sã fie sesizatã Curtea Constitutionalã a României, în vederea elaborãrii unei decizii interpretative care sã stabileascã cã interpretarea corectã a textului este cea propusã, si anume cã aceste termene sunt de

decãdere, orice altã interpretare fiind contrarã dispozitiilor art. 16 din Constitutie si ale art. 6 alin. (1) din Conventia Europeanã a Drepturilor Omului. Sanctiunea decãderii în acest caz este pierderea dreptului organelor abilitate de a se mai pronunta cu privire la obiectiunile, contestatiile si plângerile cu care au fost legal învestite sau o achiesare tacitã la motivele cuprinse in aceastã cerere". În existenta celor trei grade de jurisdictie autorul exceptiei considerã cã solutionarea cererii se face cu timbrarea la valoare, fãrã participarea si punerea în discutia pãrtilor, mentinându-se, astfel, pe o perioadã îndelungatã, stãri de fapt care prejudiciazã contestatorul. De altfel, însãsi procedura administrativ-jurisdictionalã introdusã prin Legea nr. 105/1997 este neconstitutionalã, întrucât, fãrã asigurarea unei cenzuri din partea autoritãtii judecãtoresti, nu ar putea fi înlãturate abuzurile sãvârsite de organele fiscale si nu ar putea fi respectate egalitatea pãrtilor si dreptul la apãrare. Deoarece prin existenta unor dispozitii, precum cea cuprinsã în Ordonanta Guvernului nr. 11/1996 privind executarea creantelor bugetare, creantele se executã indiferent de exercitarea cãilor de atac; se încalcã, astfel, principiul separatiei puterilor în stat. Pe de altã parte, obligarea la plata unei taxe de timbru la valoare, conform Legii nr. 146/1997, si nu a unei sume fixe rezonabile, conduce la o discriminare în functie de avere, precum si la lipsa cadrului favorabil de valorificare a tuturor factorilor de productie si crestere a calitãtii vietii, ceea ce contravine art. 1 alin. (3), art. 41 alin. (1) si (2), art. 45 alin. (5), art. 166 si art. 134 alin. (2) lit. a) si f) din Constitutie.

            Exprimându-si opinia asupra exceptiei ridicate, instanta de judecatã apreciazã cã aceasta este neîntemeiatã, deoarece cererea de a se pronunta o interpretare obligatorie a unor prevederi legale de cãtre Curtea Constitutionalã nu are temei în Legea nr. 47/1992 privind organizarea si functionarea Curtii Constitutionale, lege prin care este stabilitã, imperativ, competenta Curtii. Pe de altã parte, interpretarea prevederilor legale în sensul dispozitiilor constitutionale este un atribut al instantelor judecãtoresti, solutia fiind supusã controlului jurisdictional prin exercitarea cãilor legale de atac. În conformitate cu art. 2 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, republicatã, Curtea Constitutionalã nu se poate pronunta asupra modului de interpretare si de aplicare a legii, ci numai asupra întelesului sãu contrar legii.

            Cât priveste existenta unei jurisdictii administrative, prealabile, se apreciazã cã aceasta nu exclude recurgerea la sistemul instantelor judecãtoresti si nu încalcã principiul constitutional al liberului acces la justitie.

            În legãturã cu critica referitoare la instituirea unor taxe pentru exercitarea cãilor administrativ-jurisdictionale, instanta considerã cã prevederea acestor taxe nu este neconstitutionalã, deoarece stabileste o contributie în sarcina celor care recurg la aceste proceduri si cu scopul de a limita posibilitatea exercitãrii lor abuzive.

            Potrivit art. 24 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicatã, încheierea de sesizare a fost comunicatã presedintilor celor douã Camere ale Parlamentului si Guvernului, pentru a-si exprima punctele de vedere asupra exceptiei de neconstitutionalitate ridicate.

            În punctul de vedere primit din partea Guvernului se considerã cã exceptia de neconstitutionalitate a dispozitiilor Legii nr. 105/1997, precum si ale Legii nr. 146/1997 este neîntemeiatã, datoritã urmãtoarelor motive:

            1. În legãturã cu solicitarea autorului exceptiei privind "elaborarea de cãtre Curtea Constitutionalã a unei decizii interpretative" a textelor din Legea nr. 105/1997, se apreciazã cã, în raport cu prevederile art. 144 din Constitutia României, care stabilesc atributiile Curtii Constitutionale, precum si cu dispozitiile art. 2 alin. (3) teza a doua din Legea nr. 47/1992 privind organizarea si functionarea Curtii Constitutionale, republicatã, Curtea nu se poate pronunta asupra modului de interpretare si aplicare a legii, ci numai asupra întelesului sãu contrar Constitutiei.

            2. Referitor la sustinerea autorului exceptiei, potrivit cãreia însãsi procedura administrativ-jurisdictionalã introdusã de Legea nr. 105/1997 este neconstitutionalã, încãlcându-se astfel principiul separatiei puterilor în stat", aceasta nu poate fi retinutã, întrucât, asa cum rezultã din prevederile art. 9 din legea mentionatã, "Împotriva deciziei Ministerului Finantelor se poate face actiune, în termen de 15 zile de la comunicarea deciziei, la instanta judecãtoreascã prevãzutã în legea specialã de instituire a impozitelor si taxelor contestate.

            În situatia în care legea specialã nu precizeazã instanta judecãtoreascã competentã sã solutioneze actiunea, aceasta va fi remisã spre solutionare curtii de apel în a cãrei razã teritorialã petentul îsi are sediul sau domiciliul, dupã caz.

            Împotriva sentintei curtii de apel sau a judecãtoriei se poate face recurs la Curtea Supremã de Justitie sau la tribunal, dupã caz în termen de 15 zile de la comunicare. Jurisprudenta Curtii Constitutionale în aceastã problemã a fost constantã, prin respingerea exceptiei de neconstitutionalitate.

            3. Cu privire la sustinerea autorului exceptiei cã "obligatia plãtii unei taxe de timbru la valoare si nu a unei sume fixe rezonabile conform Legii nr. 105/1997 si Legii nr. 146/1997 conduce la discriminare în functie de avere si lipsa cadrului favorabil de valorificare a tuturor factorilor de productie si cresterea calitãtii vietii, ceea ce, de asemenea, contravine art. 1 alin. (3), art. 41 alin. (1) si (2), art. 45 alin. (5), art. 166 si art. 134 alin. (2) lit. a) si f) din Constitutie", Guvernul considerã cã nu se contestã constitutionalitatea celor douã legi, ale cãror taxe în sume fixe sunt "rezonabile", ci "obligatia plãtii unei taxe de timbru la valoare". Justificarea unei asemenea taxe constã, însã, în stãvilirea unor abuzuri care s-ar putea comite în exercitiul acestui drept, dacã orice sesizare ar fi scutitã de timbrare.

            Cât priveste obligatia plãtii unei taxe de timbru la valoare, iar nu a unei sume fixe, aceasta nu reprezintã o problemã de constitutionalitate, ci de optiune a legiuitorului, respectiv de politicã fiscalã.

            4. Se precizeazã, totodatã, cã motivele invocate în sprijinul exceptiei de neconstitutionalitate ridicate, în afarã de faptul cã sunt neîntemeiate, nu au nici o concludentã pentru solutionarea cauzei.

Presedintii celor douã Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere.

CURTEA,

            Examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Guvernului, raportul întocmit de judecãtorul-raportor, concluziile pãrtilor prezente si ale procurorului, dispozitiile legale criticate, raportate la prevederile Constitutiei, precum si Legea nr. 47/1992, retine urmãtoarele:

            În temeiul art. 144 lit. c) din Constitutie si al art. 23 din Legea nr. 47/1992, republicatã, Curtea Constitutionalã a fost legal sesizatã si este competentã sã solutioneze exceptia ridicatã.

            Din examinarea încheierii de sesizare, precum si a sustinerilor formulate în dosarul cauzei de autorul exceptiei rezultã cã acesta a ridicat exceptia de neconstitutionalitate a dispozitiilor art. 2-8 din Legea nr. 105/1997 pentru solutionarea obiectiunilor, contestatiilor si a plângerilor asupra sumelor constatate si aplicate prin actele de control sau de impunere ale organelor Ministerului Finantelor, modificatã prin Ordonanta Guvernului nr. 13/1999, precum si a dispozitiilor art. 1 si 2 din Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru, solicitând Curtii Constitutionale sã se pronunte asupra cãilor de atac administrativ-jurisdictionale, precum si asupra modalitãtii de timbrare în cazul litigiilor prevãzute de Legea nr. 105/1997 si de Legea nr. 146/1997.

            Prevederile criticate din Legea nr. 105/1997, astfel cum au fost modificate prin Ordonanta Guvernului nr. 13/1999, au urmãtorul cuprins:

            "Art. 2 - Împotriva mãsurilor dispuse prin procesele-verbale sau prin alte acte ale organelor cu atributii de control sau de impunere se pot face obiectiuni care se depun în termen de 5 zile lucrãtoare de la comunicare, la organul care a încheiat procesul-verbal sau alt act al organului cu atributii de control sau de impunere.

            Rãspunsul la obiectiuni se comunicã în termen de 15 zile de la înregistrarea acestora, prin hotãrâre motivatã, semnatã de seful organului care a întocmit procesul-verbal sau care a comunicat actul organului cu atributii de control sau de impunere.

            Art. 3. - Împotriva hotãrârii se poate depune, în termen de 15 zile de la data comunicãrii acesteia, la organele care au emis hotãrârea, contestatie care se solutioneazã de directia generalã a finantelor publice si controlului financiar de stat judeteanã sau a municipiului Bucuresti, dupã caz.

Contestatia, împreunã cu actele care au stat la baza hotãrârii, va fi remisã directiei generale a finantelor publice si controlului financiar de stat judetene sau a municipiului Bucuresti, dupã caz, în termen de 5 zile de la înregistrarea acesteia.

            Contestatia adresatã directiei generale a finantelor publice si controlului financiar de stal judetene sau a municipiului Bucuresti, dupã caz, nu poate avea ca obiect alte sume si alte mãsuri decât cele asupra cãrora s-au emis hotãrâri prin care s-au solutionat obiectiunile.

            Contestatia se solutioneazã în termen de 30 de zile de la înregistrarea ei, prin dispozitie motivatã, semnatã de directorul general.

            Art. 4. - Împotriva dispozitiei date de directorul general al directiei generale a finantelor publice si controlului financiar de stat judetene sau a municipiului Bucuresti, dupã caz, se poate face plângere la Ministerul Finantelor în termen de 15 zile de la data comunicãrii acesteia.

            Ministerul Finantelor solutioneazã plângerea, prin decizie motivatã, în termen de 60 de zile de la primirea acesteia.

            Art. 5. - Plângerea adresatã Ministerului Finantelor se depune la directia generalã a finantelor publice si controlului financiar de stat judeteanã sau a municipiului Bucuresti dupã caz, care o va înainta, în termen de 5 zile, Ministerului Finantelor, împreunã cu documentul original de platã a taxei de timbru si cu dosarul contestatiei.

            Art. 6. - Contestatiile adresate directiilor generale ale finantelor publice si controlului financiar de stat judetene sau a municipiului Bucuresti, dupã caz, sunt supuse unei taxe de timbru de 2% la suma contestatã, dar nu mai putin de 10.000 lei, iar plângerile adresate Ministerului Finantelor sunt supuse unei taxe de timbru de 1 % la suma contestatã, dar nu mai putin de 10.000 /ei.

            Sumele plãtite cu titlu de taxe de timbru, aferente contestatiei si plângerii, se restituie, la cerere integral sau partial, în raport cu admiterea integralã sau partialã a acestora.

            Art. 7. - Plângerile adresate Ministerului Finantelor nu pot avea ca obiect alte sume si alte mãsuri decât cele asupra cãrora s-au emis dispozitii prin care s-au solutionat contestatiile de cãtre directiile generale ale finantelor publice si controlului financiar de stat judetene sau a municipiului Bucuresti, dupã caz.

            Art. 8. - Prin solutionarea contestatiilor si a plângerilor nu se poate crea petitionarului o situatie mai grea decât cea constatatã si aplicatã prin actul care face obiectul petitiei. "

            1. Potrivit art. 2 alin. (3) din Legea nr 47/1992, privind organizarea si functionarea Curtii Constitutionale, republicatã "În exercitarea controlului, Curtea Constitutionalã se pronuntã numai asupra problemelor de drept, fãrã a putea modifica sau completa prevederea legalã supusã controlului. De asemenea, Curtea Constitutionalã nu se poate pronunta asupra modului de interpretare si aplicare a legii, ci numai asupra întelesului sãu contrar Constitutiei. Prin urmare, cererea autorului exceptiei, adresatã Curtii Constitutionale, de a stabili, pe calea unei decizii de interpretare, cã termenele prevãzute de Legea nr. 105/1997 sunt termene de decãdere, cu consecinta pierderii dreptului organelor abilitate de a se mai pronunta asupra obiectiunilor, contestatiilor si plângerilor, cu care au fost legal învestite, iar nu termene de recomandare, nu poate fi examinatã, întrucât Curtea Constitutionalã nu este competentã sã se pronunte asupra interpretãrii unui text de lege, ci numai asupra întelesului sãu contrar Constitutiei.

            2. Procedura administrativ-jurisdictionalã prevãzutã de Legea nr. 105/1997 nu încalcã dispozitiile constitutionale ale art. 123, conform cãrora "(1) Justitia se înfãptuieste în numele legii. (2) Judecãtorii sunt independenti si se supun numai legii", si nici pe cele ale alin. (1) din art 125, potrivit cãrora  „…Justitia se realizeazã prin Curtea Supremã de Justitie si prin celelalte instante judecãtoresti stabilite de lege”; dupã cum nu încalcã nici principiul constitutional al separatiei puterilor în stat. Aceastã procedurã priveste exercitarea mai multor cãi administrative de atac, care, însã, nu sunt în competenta instaniei judecãtoresti, iar pe de altã parte, decizia organului administrativ de jurisdictie poate fi atacatã în fata unei instante judecãtoresti, conform art. 9 din Legea nr. 105/1997, potrivit cãruia: "Împotriva deciziei Ministerului Finantelor se poate face actiune, în termen de 15 zile de la comunicarea deciziei, la instanta judecãtoreascã prevãzutã în legea specialã de instituire a impozitelor si taxelor contestate.

            În situatia în care legea specialã nu precizeazã instanta judecãtoreascã competentã sã solutioneze actiunea, aceasta va fi remisã spre solutionare curtii de apel în a cãrei razã teritorialã petentul îsi are sediul sau domiciliul, dupã caz.

            Împotriva sentintei curtii de apel sau a judecãtoriei se poate face recurs la Curtea Supremã de Justitie sau la tribunal, dupã caz, în termen de 15 zile de la comunicare."

            Referitor la legitimitatea constitutionalã a procedurilor administrativ-jurisdictionale, instituite de Legea nr. 105/1997, Curtea Constitutionalã a statuat, de principiu, prin Decizia Plenului nr. 1 din 8 februarie 1994, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 16 martie 1994, cã instituirea unei proceduri administrativ-jurisdictionale nu contravine dispozitiilor constitutionale, atâta timp cât decizia organului administrativ de jurisdictie poate fi atacatã în fata unei instante judecãtoresti, iar "existenta unor organe administrative de jurisdictie nu poate sã ducã la înlãturarea interventiei instantelor judecatoresti în conditiile legii. În atare situatie este exclusã posibilitatea ca un organ al administratiei publice, chiar cu caracter jurisdictional, sã se substituie instantei judecãtoresti”, astfel încât pãrtilor nu li se poate limita exercitarea unui drept consfintit de Constitutie. Faptul cã prin Legea nr. 105/1997 s-au instituit trei modalitãti consecutive pentru solutionarea obiectiunilor contestatiilor si plângerilor împotriva actelor întocmite de organele Ministerului Finantelor, iar nu una singurã, este o optiune a legiuitorului si nu o problemã de constitutionalitate. Ceea ce intereseazã, însã, este posibilitatea accesului la justitie împotriva hotãrârii pronuntate de acest organ administrativ-jurisdictional.

            3. În legãturã cu critica referitoare la dreptul de apãrare, Curtea retine cã, în cazul procedurilor administrative, desi nu poate fi vorba de un proces în sensul art. 24 alin. (2) din Constitutie, similar cu cel realizat în fata instantelor judecãtoresti, legea nu interzice posibilitatea celor interesati de a formula obiectiuni, cereri ori de a administra probe, potrivit specificului acestor jurisdictii administrative. În acest context, termenele pentru realizarea celor douã categorii de proceduri - administrativ-jurisdictionale si judiciare -, în vederea solutionãrii contestatiilor si plângerilor prevãzute de Legea nr. 105/1997, sunt stabilite de lege tocmai pentru a da posibilitatea organelor fiscale care au emis actele contestate sã îsi corecteze eventualele greseli cuprinse în aceste acte, iar contestatorilor sã îsi poatã administra toate probele necesare în fata jurisdictiilor care solutioneazã aceste cereri.

            4. Analizâd sustinerea autorului exceptiei cã solutonarea unui litigiu este conditionatã o obligativitatea timbrãrii la valoare, iar nu de plata unei taxe stabilite conform prevederilor Legii nr. 105/1997 si ale Legii nr. 146/1997, Curtea constatã cã sunt criticate, în primul rând, prevederile art. 1 si 2 din Legea nr. 14611997 privind taxele judiciare de timbru, deoarece conditioneazã judecarea unui litigiu de obligativitatea timbrãrii la valoare, iar nu de plata unei taxe stabilite, fãrã însã sã se facã referire la obiectul cauzei, si anume la plângerea formulatã de autorul exceptiei împotriva Deciziei nr. 1.617/1998 a Ministerului Finantelor, plângere care, potrivit art. 3 lit. m) prima liniutã din Legea nr. 146/1997, se taxeazã cu suma fixã de 10.000 lei.

            În baza art. 23 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicatã, "Curtea Constitutionalã decide asupra exceptiilor ridicate în fata instantelor judecãtoresti privind neconstitutionalitatea unei legi sau ordonante ori a unei dispozitii dintr-o lege sau dintr-o ordonantã în vigoare, de care depinde solutionarea cauzei".

            Asa fiind, în temeiul art. 23 alin. (6) din Legea nr. 47/1992, republicatã, exceptia este inadmisibilã, întrucât Curtea Constitutionalã nu se poate pronunta asupra unor exceptii privind textele de lege care nu au legãturã cu cauza.

            Regula de bazã în materia impozitelor si taxelor, prevãzutã de legislatia fiscalã, care decurge din dispozitiile art. 53 alin. (1) din Constitutie, potrivit cãrora: "Cetãtenii au obligatia sã contribuie, prin impozite si prin taxe, la cheltuielile publice", este aceea cã pentru anumite activitãti desfãsurate de institutiile publice, inclusiv pentru solutionarea contestatiilor la impuneri si taxe, se datoreazã taxe de timbru, cu exceptia persoanelor care beneficiazã de scutire, aceste taxe având rolul de contributie la cheltuielile publice. Autorul exceptiei de neconstitutionalitate nu contestã însã obligatia plãtii unei taxe de timbru, ci pretinde numai cã aceastã taxã de timbru ar trebui sã fie stabilitã într-o sumã fixã. Stabilirea modalitãtii de platã a taxelor de timbru, ca, de altfel, si a cuantumului lor, nu este, însã, o problemã de constitutionalitate, ci o optiune a legiuitorului, tinând de politica legislativã fiscalã.

            5. Cât priveste ultima criticã, referitoare la lipsa cadrului favorabil de valorificare a tuturor factorilor de productie si de crestere a calitãtii vietii, determinatã de plata taxei de timbru la valoare, fapt care ar contraveni art. 1 alin. (3), art. 41 alin. (1) si (2), art. 45 alin. (5), art. 166 si art. 134 alin. (2) lit. a) si f) din Constitutie, Curtea constatã cã aceãsta nu are legãturã cu solutionarea exceptiei de neconstitutionalitate, iar art. 166, invocat de autorul exceptiei, nu este cuprins în Constitutie. Asa fiind, nici aceastã criticã nu poate fi primitã.

            Fatã de cele de mai sus, în temeiul art. 144 lit. c) si al art. 145 alin. (2) din Constitutie, precum si al art. 13 alin. (1) lit. A.c), al art. 23 si al art. 25 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicatã, cu majoritate de voturi,

CURTEA

În numele legii

D E C I D E :

            1. Respinge exceptia de neconstitutionalitate a dispozitiilor art. 2-8 din Legea nr. 105/1997 pentru solutionarea obiectiunilor, contestatiilor si a plângerilor asupra sumelor constatate si aplicate prin actele de control sau de impunere ale organelor Ministerului Finantelor, modificatã prin Ordonanta Guvernului nr. 13 din 28 ianuarie 1999, exceptie ridicatã de Societatea Comercialã "Betania Impex" - S.R.L. din Caransebes, judetul Caras-Severin, în Dosarul nr. 985/CA/1999 al Curtii de Apel Timisoara.

            2. Respinge ca fiind inadmisibilã, exceptia de neconstitutionalitate a dispozitiilor art. 1 si 2 din Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru, exceptie ridicatã de Societatea Comercialã "Betania Impex" - S.R.L. din Caransebes, judetul Caras-Severin, în Dosarul nr. 985/CA/1999 al Curtii de Apel Timisoara.

            Definitivã si obligatorie.

            Pronuntatã în sedinta publicã din data de 16 noiembrie 1999.

 

PRESEDINTELE CURTII CONSTITUTIONALE,

LUCIAN MIHAI

Magistrat-asistent,

Mihai Paul Cotta

 

OPINIE SEPARATÃ

 

            Consider cã prevederile art. 2-5 din Legea nr. 105/1997 pentru solutionarea obiectiunilor, contestatiilor si a plângerilor asupra sumelor constatate si aplicate prin actele de control sau de impunere ale organelor Ministerului Finantelor, modificatã prin Ordonanta Guvernului nr. 13/1999, sunt neconstitutionale. Pe de altã parte, sunt de acord cu solutia de constatare a constitutionalitãtii celorlalte prevederi din aceeasi lege (art. 6-8) ce fac obiectul exceptiei de neconstitutionalitate precum si a prevederilor art. 1 si 2 din Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru.

            În lumina dispozitiilor art. 11 conform cãrora "(1) Statul român se obligã sã îndeplineascã întocmai si cu bunã-credintã obligatiile ce-i revin din tratatele la care este parte. (2) Tratatele ratificate de Parlament, potrivit legii, fac parte din dreptul intern" si a dispozitiile art. 20 alin 2 din Constitutie (conform cãrora "Dacã existã neconcordante între pactele si tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte si legile interne, au prioritate reglementãrile internationale”, prevederile art. 2-5 din Legea nr. 105/1997 contravin dispozitiilor art 6 paragraful 1, fraza întâi din Conveniia pentru apãrarea drepturilor omului si a libertãtilor fundamentale, potrivit cãrora: "Orice persoanã are dreptul la judecarea în mod ecbitabil, în mod public si într-un termen rezonabil a cauzei sale, de cãtre o instantã independentã si impartialã, instituitã de lege, care va hotãrî fie asupra încãlcãrii drepturilor si obligatiilor sale cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricãrei acuzatii în materie penalã îndreptate împotriva sa. (...)

            Într-adevãr, procedura reglementatã prin prevederile legale mentionate nu permite satisfacerea dreptului de solutionare în justitie "într-un termen rezonabil" a cauzelor referitoare la "obiectiunile, contestatiile sau plângerile asupra sumelor constatate si aplicate prin actele de control ale organelor Ministerului Finantelor”.

            1. La prima vedere, termenele stabilite prin aceste prevederi legale pentru diversele organe ale Ministerului Finantelor sunt extrem de scurte si, deci, rezonabile. Mai precis în succesiunea stabilitã prin lege, aceste termene sunt de 15 + 5 + 30 + 5 + 60 zile, ceea ce ar permite accesul în justitie în aproximativ 115 zile (aproape 4 luni) de la comunicarea "mãsurilor dispuse prin procesele-verbale sau prin alte acte ale organelor cu atributii de control sau de impunere, aceasta, desigur, numai dacã se presupune cã petitionarii ar putea actiona cu maximã diligentã prin depunerea obiectiunilor, contestatiilor si plângerilor în chiar prima zi din cadrul termenelor de 5 zile de 15 zile si, din nou, de 15 zile (în total, alte 35 zile, adicã mai mult de o lunã) prevãzute prin respectiv, art. 2 alin. 1, art. 3 alin. 1 si art. 9 alin. 1 din Legea nr. 105/1997, ceea ce, de bunã seamã nu poate sã corespundã pe deplin cu realitatea.

            De fapt, în circumstantele concrete ale acestor categorii de cauze, a cãror solutionare definitivã presupune, potrivit altor reglementãri legale aplicabile, parcurgerea a douã grade de jurisdictie (cel mai adesea, în fata curtii de apel componente si, apoi, a Curtii Supreme de Justitie, adicã în fata celor mai înalte instante judecãtoresti, a cãror activitate, din motive obiective, nu se poate caracteriza prin acordarea unor termene scurte) modul în care art. 2 si urmãtoarele din Legea nr. 105/1997 reglementeazã aceastã procedurã prealabila determinã încãlcarea dreptului la un proces echitabil, conferit prin art. 6 din Conventia pentru apãrarea drepturilor omului si a libertãtilor fundamentale.

            2. Nu este vorba despre neconstitutionalitatea instituirii, în sine, a acestei proceduri prealabile, întrucât, asttel cum se aratã prin decizia la care se reterã aceastã opinie separatã nu sunt încãlcate dispozitiile constitutionale referitoare la dreptul la apãrare (art. 24), la înfãptuirea justitiei (art. 123) sau la instantele judecãtoresti (art. 125), dupã cum nu este încãlcat nici accesul liber la justitie, prevãzut la art. 21 din Legea fundamentalã ["(1) Orice persoanã se poate adresa justitiei pentru apãrarea drepturilor, a libertãtilor si a intereselor sale legitime. (2) Nici o lege nu poate ingrãdi exercitarea acestui drept.”], câtã vreme art. 9 din Legea nr. 105/1997 dispune cã împotriva deciziei Ministerului Finantelor "[...] se poate face actiune, în termen de 15 zile de la comunicarea deciziei, la instanta judecãtoreascã competentã […].”

            3. Sub acest din urmã aspect, trebuie, însã, reamintit cã cea mai mare parte a reglementãrilor legale înlocuite prin Legea nr. 105/1997 - în mãsura în care este vorba despre continutul acestora în redactãrile existente anterior pronuntãrii de cãtre Plenul Curtii Constitutionale a Deciziei nr. 1 din 8 februarie 1994 privind liberul acces la justitie al persoanelor în apãrarea drepturilor, libertãtilor si intereselor lor legitime, publicatã în Monitorul Oficial âl României, Partea I, nr. 69 din 16 martie 1994 - stabileau, de regulã, cã decizia Ministerului Finantelor este "definitivã". Aceasta a fost de exemplu situatia reglementãrilor legale privind impozitul pe salarii, taxa pe valoarea adãugatã sau accizele la produsele din import si din tarã (mentionate explicit în cuprinsul art. 12 din Legea nr. 105/1997, printre actele normative ale cãror prevederi se abrogã, total sau partial). Toate aceste legi, în redactãrile anterioare anului 1994, prevedeau, de asemenea, si o procedurã administrativ-jurisdictionalã prealabilã sesizãrii Mmisterului Finantelor. Astfel încât se poate constata cã, în esentã, Legea nr. 105/1997 a recunoscut în mod expres (ca urmare a mentionatei Decizii nr. 1/1994 a Plenului Curtii Constitutionale) posibilitatea accesului în justitie împotriva actelor de control sau de impunere a organelor Ministerului Finantelor, mentinând însã procedura prealabilã administrativ-jurisdictionalã, pe care a unificat-o prin instituirea a trei paliere succesive: "organele cu atributii de control sau de impunere”; directia generalã a finantelor publice si controlului financiar de stat judeteanã sau a municipmlui Bucuresti; Ministerul Finantelor.

            4. Existenta unei proceduri prealabile administrativ-jurisdictionale este acceptatã, de altfel, si în jurisprudenta Curtii Europene a Drepturilor Omului asupra aplicãrii prevederilor art. 6 paragraful 1 din Conventia pentru apãrarea drepturilor omului si a libertãtilor fundamentale, care a subliniat cã

"Ratiuni de flexibilitate si eficientã care sunt pe deplin compatibile cu protectia drepturilor omului, pot justifica interventia anterioarã a unor organe administrative sau profesionale [...] ce nu satisfac sub fiecare aspect în parte exigentele mentionatelor prevederi; un asemenea sistem poate fi reclamat de tradituia juridicã a mai multor state membre ale Consiliului Europei" (cazul "Le Compte, Van Leuven si De Meyere contra Belgiei”,1981 ).

            5. Este însã stabilit, în aceeasi jurisprudentã cã imperativul solutionãrii cauzei "într-un termen rezonabil" include („dies ad quo”) si durata unor asemenea proceduri prealabile sesizãrii instantei judecãtoresti (de exemplu, cazurile "Golder contra Regatului Unit", 1975, si "Vallee contra Frantei”; 1994), precum si cã termenul rezonabil" se calculeazã pãnã la ("dies ad quem”) solutionarea finalã a cauzei (de exemplu, cazurile Eckle contra Republicii Federale a Germaniei”; 1982, si "Bricmont contra Belgiei”; 1986). Nu se considerã ca fiind solutionare finalã a cauzei pronuntarea unei hotãrâri judecãtoresti prin care doar se recunoaste existenta dreptului (de exemplu, existenta dreptului de a fi despãgubit, în cadrul rãspunderii civile) fãrã a se fi stabilit încã si cuantumul concret al sumei de bani (de exemplu, cuantumul despãgubirii), ceea ce ar presupune un proces separat (în acest sens, cazurile „Guincho contra Portugaliei”; 1984, si "Silva Pontes contra Portugaliei”; 1994). Procedurile pentru punerea în executare a hotãrârii judecãtoresti nu sunt acoperite de garantia "termenului rezonabil" (cazurile "X. contra Regatului Unit", 1981, si "Alsterlund contra Suediei”; 1988).

            6. Aceeasi jurisprudentã indicã, în legãturã cu caracterul "rezonabil" al duratei solutionãrii cauzei, cã acesta nu se determinã în mod abstract, ci sunt avute în vedere circumstantele concrete ale fiecãrei spete, neexistând limite absolute de timp (de exemplu, cazurile "Kõnig contra Republicii Federale a Germaniei”; 1978, si "Santilli contra Italiei”; 1991 ). Factorii care trebuie întotdeauna luati în considerare sunt: complexitatea cauzei; activitatea procesualã a pãrtii ale cãrei drepturi sau obligatii fac obiectul procesului; activitatea autoritãtilor administrative si judiciare (Idem;  în acelasi sens, cazul "Vallee contra Frantei", 1994). Desigur, numai întârzierea cauzatã de acest din urmã factor poate determina concluzia cã au fost încãlcate dispozitiile art. 6 paragraful 1 fraza întâi din conventie, referitoare la "termenul rezonabil”. Potrivit aceleiasi jurisprudente, statului îi revine o obligatie pozitivã si de rezultat de a asigura solutionarea cauzelor într-un "termen rezonabil”; prin toate mijloacele care îi stau la dispozitie (cazurile: "Zimmermann si Steiner contra Elvetiei”; 1983; "Martins Moreira contra Portugaliei”; 1988; "Moreira de Azevedo contra Portugaliei", 1991; "Francesco Lombardo contra Italiei”; 1992; "Muti contra Italiei”; 1994).

            7. În stabilirea modului în care cerinta "termenului rezonabil" este satisfãcutã, Curtea Europeanã a Drepturilor Omului a mai utilizat, pe lângã analiza celor trei factori permanenti (complexitatea cauzei, activitatea pãrtii implicate si activitatea autoritãtilor), si criteriul referitor la "miza specialã a procesului ("enjeu" sau "at stake”, expresii utilizate în redactarea francezã si, respectiv, în cea englezã a hotãrârilor acelei Curti). Este vorba, cu alte cuvinte, despre criteriul interesului special cãruia, în spetã, i se acordã importantã de cãtre partea ale cãrei drepturi ori obligatii fac obiectul judecãtii. Astfel, s-a considerãt cã o diligentã specialã trebuie acordatã atunci când "miza" procesului priveste materii precum: starea civilã (cazul "Bock contra Republicii Federale a Germaniei" 1989), calitatea de salariat (cazurile "Bucholz contra Republicii Federale a Germaniei”; 1981, si "Obermeier contra Republicii Federale a Germaniei”; 1990), acordarea de despãgubiri pentru victimele accidentelor de circulatie (cazurile "Martins Moreira contra Portugaliei”; 1988, si "Silva Pontes contra Portugaliei", 1994), recunoasterea titlului de proprietate asupra imobilelor (cazurile "Poiss contra Austriei”, 1987, si "Hentrich contra Frantei”; 1994), restabilirea relatiilor personale dintre pãrinti si copii (cazul "H. contra Regatului Unit”; 1987) etc.

            8. O asemenea relevantã specialã a fost acordatã si situatiei în care, pe parcursul solutionãrii litigiului, sunt percepute penalitãti sau dobânzi asupra sumei de bani ce constituie obiectul acestuia, astfel încât întârzierea solutionãrii procesului are caracter oneros pentru reclamant (cazul Schouten si Meldrum contra Olandei, 1994).

            9. Consider cã, mutatis mutandis, aceastã din urmã jurisprudentã, în care "miza" procesului include interesul reclamantului de a evita înrãutãtirea situatiei sale financiare, identificã ratiunea pentru care trebuie decis cã procedura reglementatã prin art. 2-5 din Legea nr. 105/1997 nu permite satisfacerea dreptului de solutionare în justitie "într-un termen rezonabil" a cauzelor referitoare la "obiectiunile, contestatiile sau plângerile asupra sumelor constatate si aplicate prin actele de control sau de impunere ale organelor Ministerului Finantelor.”

            10. Spre a se ajunge la aceastã concluzie, este necesar sã fie avute în vedere si alte reglementãri legale ce îi sunt aplicabile persoanei care se aflã în situatia de a formula asemenea obiectiuni, contestatii sau plângeri, utilizând procedura prevãzutã de Legea nr. 105/1997. Este vorba despre unele dintre prevederile Ordonantei Guvernului nr. 11/1996 privind executarea creantelor bugetare (aprobatã, cu modificãri, prin Legea nr. 108/1996), modificatã si completatã prin Ordonanta Guvernului nr. 53/1997 (aprobatã, cu modificãri, prin Legea nr. 258/1998) si din nou, modificatã prin Ordonanta de urgentã a Guvernului nr. 113/1999. Într-adevãr, subiectul de drept care formuleazã, dupã caz, obiectiuni, contestatii sau plângeri în baza Legii nr. 105/1997 este, dintr-un alt punct de vedere, debitorul unei creante bugetare si, de aceea, el este supus, deopotrivã, si procedurii executãrii creantelor bugetare ce au ca obiect "sumele constatate si aplicate prin actele de control sau de impunere ale organelor Ministerului Finantelor", acte de care acest subiect de drept este nemultumit.

            10.a) Astfel, potrivit alin. 1 al art. 10 din Ordonanta Guvernului nr. 11/1996, "Obligatiile bugetare stabilite de organele competente, prin documente de verificare sau de constatare, se plãtesc în termen de cel mult 15 zile de la data semnãrii sau a comunicãrii documentului de verificare sau de constatare, care constituie si înstiintare de plata." Art. 23 si urmãtoarele din acelasi act normativ reglementeazã procedura executãrii silite a creantelor bugetare, procedurã care, în mod firesc, este caracterizatã prin maximã celeritate. În acest sens, art. 23 alin. 2 stabileste cã "Dacã debitorul nu a efectuat plata în termenul prevãzut în înstiintarea de platã, organul de executare va începe executarea silitã prin comunicarea unei somatii, prin care îi va face cunoscut debitorului cã, în termen de 15 zile, este obligat sã efectueze plata sumelor datorate." Iar conform art. 25 alin. 3, "Pentru obligatiile bugetare reprezentând impozite taxe, contributii, amenzi, majorãri de întârziere si alte sume datorate si neachitate la termenul legal de platã, titlul executoriu îl constituie actul, emis sau aprobat de organul competent, prin care acestea se stabilesc." Executarea silitã se poate face prin trei modalitãti care pot fi folosite succesiv ori concomitent: poprire, asupra bunurilor mobile, asupra bunurilor imobile (art. 40).

            10.b) Sub aspectele la care se referã prezenta opinie separatã, esential este cã, în toate aceste situatii de executare a creantelor bugetare, exercitarea cãilor de atac la organele competente, de cãtre plãtitori, cu privire la stabilirea obligatiilor bugetare nu suspendã obligatia acestora de platã." (alin. 2 al art. 10 din Ordonanta Guvernului nr. 11/1996, în redactarea datã prin art. I pct. 6 din Ordonanta Guvernului nr. 53/1997). Este adevãrat cã alin. 3 al aceluiasi text de lege (în redactarea datã prin art. I pct. 3 din Ordonanta de urgentã a Guvernului nr. 113/1999) dispune: "Cu toate acestea, Ministerul Finantelor sau, dupã caz, autoritãtile administratiei publice locale prin organele lor competente în solutionarea obiectiunilor, pot dipune la cererea platitorului si tinând seama de motivele invocate de acesta, suspendarea obligatiei de plata la bugetul de stat sau, respectiv, la bugetele locale, pânã la solutionarea primei cãi de atac."

            Trebuie, însã, observat, mai întâi, cã o asemenea suspendare intrã în puterea "organelor […] competente în solutionarea obiectiunilor” (iar nu si a organelor competente în solutionarea contestatiilor sau plângerilor), asadar, astfel cum rezultã din art. 2 alin. 1 din Legea nr. 105/1997, în competenta celui dintâi palier din succesiunea de organe ale Ministerului Finantelor având atributii în cadrul procedurii instituite prin aceastã lege; de aceea, apare evident cã solicitarea de suspendare va fi admisã extrem de rar, fiindcã este vorba despre o decizie a însesi organelor care au stabilit existenta creantei bugetare puse în executare si fiindcã, în aceastã etapã, nici nu existã posibilitatea vreunui control asupra acestei puteri discretionare. În al doilea rând - si mult mai relevant -, este de observat cã, inclusiv în cazul în care, în mod exceptional, suspendarea ar fi dispusã de cãtre organul care solutioneazã obiectiunea, aceastã mãsurã poate dãinui numai "pânã la solutionarea primei cãi de atac", moment dupã care se continuã executarea silitã.

            10.c) În aceeasi ordine de idei, este necesar sã fie cunoscut cã, desi art. 76 din Ordonanta Guvernului nr. 11/1996 permite formularea, la instanta judecãtoreascã, a unei contestatii la executare, înregistrarea acesteia nu determinã, eo ipso, suspendarea executãrii silite. Într-adevãr, conform art. 78 alin. 1 si 2 din acest act normativ, "Pânã la judecarea contestatiei, instanta, la cerere, prin încheiere motivatã, poate suspenda executarea silitã.

            O datã cu încuviintarea suspendãrii, contestatorul va putea fi obligat sã depunã o cautiune, dar nu mai mult decât suma ce reprezintã obligatia bugetarã pentru care se face executarea silitã si cheltuielile de executare. La stabilirea cautiunii, instanta va tine seama de înscrisul constatator al dreptului invocat de contestator de starea solvabilitãtii sale, de valoarea bunurilor supuse executãrii silite, de cuantumul sumei datorate, precum si de orice alte date ce intereseazã solutionarea contestatiei." Dificultatea obtinerii, în aceste conditii, a încuviintãrii suspendãrii este sporitã, ca urmare a faptului cã art. I pct. 27 din Ordonanta de urgentã a Guvernului nr. 113/1999 a abrogat dispozitiile imediat urmãtoare, cuprinse în alin. 3 al art. 78 din Ordonanta Guvernului nr. 11/1996, text care prevedea: În cazuri urgente, presedintele instantei, potrivit alin. 1, poate dispune suspendarea executãrii silite, fãrã citarea pãrtilor si fãrã dispunerea unei cautiuni."

            11. În esentã, rezultã din acest (atât de complicat si instabil, din pãcate) ansamblu de reglementãri legale cã procedura executãrii creantelor bugetare se caracterizeazã printr-o deosebitã celeritate si eficientã - ceea ce este pe deplin firesc având în vedere importanta acestei categorii de creante. Ca urmare, actele de control sau de impunere ale organelor Ministerului Finantelor, la care se referã obiectiunile, contestatiile si plângerile reglementate prin art. 2-5 din Legea nr. 105/1996, sunt puse în executare foarte rapid.

            12. Aceasta inseamnã cã, în imensa majoritate a cazurilor, executarea creantei bugetare este finalizatã mai înainte de parcurgerea procedurii prealabile administrativ-jurisdictionale astfel reglementate. Cu alte cuvinte, la momentul în care organele Ministerului Finantelor desfãsoarã aceastã procedurã subiectul de drept care a formulat obiectiunea, contestatia sau plângerea se vede deja lipsit, dupã caz, de sume de bani executate din contul sãu bancar ori de alte bunuri mobile sau de bunuri imobile din patrimoniul sãu ce au constituit obiectul executãrii silite. Iar pânã la obtinerea unei hotãrâri judecãtoresti care sã clarifice într-o modalitate definitivã si irevocabilã dacã reclamantul datoreazã sau nu vreo sumã de bani este cale lungã, ce include, cel mai adesea, proceduri în fata unor instante judecãtoresti (curtea de apel si Curtea Supremã de Justitie) care, în mod obiectiv, nu pot solutiona cauza foarte rapid. În acest context, este evident cã cele 4 + 1 luni de procedurã prealabilã administrativ-jurisdictionalã capãtã o altã semnificatie, nefiind onestã utilizarea de locutiuni de genul "numai 4 + 1 luni" ori "nici mãcar jumãtate de an"; în realitate, aceste 4 + 1 luni

(aproape jumãtate de an) constituie o duratã care nu corespunde conceptului de "termen rezonabil" impus prin art. 6 paragraful 1 fraza întâi din Conventia pentru apãrarea drepturilor omului si a libertãtilor fundamentale.

            Atunci când unei societãti comerciale (de exemplu, o întreprindere micã sau mijlocie) îi sunt poprite conturile bancare pentru mai multe luni, la care se adaugã o altã lungã perioadã de timp de continuare a acestei situatii (de obicei, aproape doi ani) pânã când este epuizatã definitiv si irevocabil si procedura judecãtoreascã ulterioarã, eventuala hotãrâre judecãtoreascã de restituire a sumei de bani executate cu titlu de creantã bugetarã va fi primitã, adeseori, de o societate comercialã aflatã într-o dificilã situatie financiarã sau (dacã este vorba despre o sumã mare de bani) chiar în stare de faliment. Când banii pentru care te judeci ti-au fost deja luati de adversar, orice zi de întârziere a solutionãrii actiunii tale în justitie devine foarte importantã, îndeosebi atunci când esti comerciant (si cu atât mai mult când actionezi în conditii economice neprielnice, asa cum sunt acelea impuse, obiectiv, de trecerea la o economie de piatã). Aici, "miza" procesului este nu numai obtinerea recunoasterii nelegalitãtii actului de control sau de impunere întocmit de organele Ministerului Finantelor, ci obtinerea cât mai rapidã a restituirii sumei de bani deja executate silit. Altfel, dreptatea vine prea târziu.

            Pe de altã parte, "Conventia pentru apãrarea drepturilor omului si a libertãtilor fundamentale subliniazã importanta acordatã ideii cã justitia nu trebuie realizatã cu întârzieri de naturã sã-i compromitã eficacitatea si credibilitatea" (cazul "Moreira de Azevedo contra Portugaliei", 1990; în acelasi sens, cazul "H contra Frantei”; 1989).

            13. Aspectele anterioare trebuie sã fie apreciate si prin prisma situatiei împovãrãtoare ce rezultã pentru reclamant prin aplicarea art. 6 din Legea nr. 105/1997, potrivit cãruia: "Contestatiile adresate directiilor generale ale finantelor publice si controlului financiar de stat judetene sau a municipiului Bucuresti, dupã caz, sunt supuse unei taxe de timbru de 2% la suma contestatã, dar nu mai putin de 10.000 lei, [...]

            Sumele plãtite cu titlu de taxe de timbru, aferente contestatiei si plângerii, se restituie, la cerere, integral sau partial, în raport cu admiterea integralã sau partialã a acestora."

            14. Nu trebuie omisã nici împrejurarea cã, în cele mai numeroase situatii, dupã obtinerea unei hotãrâri judecãtoresti prin care se constatã nelegalitatea actului de control sau de impunere întocmit de organele Ministerului Finantelor, este necesarã formularea unei alte actiuni în justitie, prin care sã se solicite actualizarea cuantumului sumei de bani ce trebuie restituitã (avându-se în vedere efectele inflatiei si alte efecte negative determinate de trecerea timpului în cadrul unei economii aflate în curs de reformã si restructurare), precum si sã fie stabilit cuantumul prejudiciului cauzat reclamantului prin lipsirea sa de posibilitatea utilizãrii acelei sume de bani de-a lungul procesului (de exemplu, lipsirea de încasarea dobânzilor bancare). Acest nou proces în justitie (pentru care, de altfel, trebuie avansate noi cheltuieli de judecatã) poate sã aibã o duratã comparabilã cu durata procesului anterior. Noul proces nu trebuie sã fie analizat separat, din punctul de vedere al .îndeplinirii exigentei "termenului rezonabil", ci împreunã cu durata celui dintâi proces (astfel cum rezultã din jurisprudenta Curtii Europene a Drepturilor Omului, de exemplu din hotãrârile pronuntate în cazurile "Guincho contra Portugaliei", 1984, si "Silva Pontes contra Portugaliei", 1994).

            15. La toate acestea, se adaugã necesitatea de a nu omite cã, o datã obtinutã hotãrârea judecãtoreascã definitivã si irevocabilã prin care se dispune restituirea unei anumite sume de bani cãtre reclamant, aceasta nu echivaleazã cu însãsi restituirea, adeseori procedura de restituire putând fi mai îndelungatã chiar si decât procedura stabilitã prin Legea nr. 105/1997. Desigur însã cã, astfel cum s-a statuat în jurisprudenta Curtii Europene a Drepturilor Omului (de exemplu în cazurile "X. contra Regatului Unit”; 1981 si "Alsterlund contra Suediei", 1988), procedurile pentru punerea în executare a hotãrârii judecãtoresti nu sunt acoperite de garantia "termenului rezonabil" prevãzutã de art. 6 paragraful 1 fraza întâi din conventie.

            16. Dar nu numai aspectul pur "temporal" al procedurii prealabile instituite prin art. 2-5 din Legea nr. 105/1997 intereseazã din perspectiva cerintei ca litigiul sã fie solutionat "într-un termen rezonabil". Într-adevãr în contextul dispozitiilor art. 6 din conventie, cu privire la dreptul la un "proces echitabil", finalitatea acestei locutiuni atrage si conotatia: "într-o modalitate rezonabilã". De aceea, procedura prealabilã administrativ-jurisdictionalã prevãzutã de art. 2-5 din Legea nr. 105/1997 contravine acestei finalitãti si prin stabilirea a nu mai putin de trei paliere succesive de organe apartinând aceleiasi structuri administrative ("organele cu atributii de control sau de impunere", directia generalã a finantelor publice si controlului fmanciar de stat judeteanã sau a municipiului Bucuresti, Ministerul Finantelor). Unui asemenea periplu administrativ i s-ar fi putut recunoaste, eventual, o ratiune, dar numai dacã ar fi avut o altã naturã juridicã decât aceea de procedurã prealabilã, compusã din secvente relativ omogene; bunãoarã, astfel cum s-a arãtat anterior, în conceptia care a determinat modul de redactare a actelor normative înlocuite prin Legea nr. 105/1997, deciziile Ministerului Finantelor erau considerate "definitive" (situatie declaratã neconstitutionalã prin jurisprudenta Curtii Constitutionale de exemplu prin Decizia Plenului nr. 1/1994). Dar, în conditiile în care acest periplu administrativ are doar semnificatia îndeplinirii unor conditii prealabile accesului în justitie, o asemenea modalitate complicatã de reglementare nu mai este "rezonabilã", impunând - inutil, din perspectiva conceptului de "proces echitabil" - proceduri intermediare similare si favorizând, de altfel, o excesivã birocratie si, uneori, coruptia. Cu alte

cuvinte, unul si acelasi termen (precum cel de 4 + 1 luni) poate prezenta dificultãti diferite, fiind, asadar, mai mult sau mai putin "rezonabil", dupã cum înãuntrul acestuia reclamantul trebuie sã desfãsoare o procedurã juridicã în fata unui singur organ abilitat, sau dimpotrivã, este obligat la eforturi mai mari, fiindcã trebuie sã se adreseze - cu cereri de fiecare datã motivate - unei succesiuni de trei organe administrative.

            17). În concluzie, prevederile art. 2-5 din Legea nr. 105/1997 sunt neconstitutionale. Dacã aceastã concluzie ar fi fost împãrtãsitã prin decizia Curtii Constitutionale la care se referã prezenta opinie separatã, decizia astfel pronuntatã ar fi atras desigur, datoritã relatiei normative existente, si inaplicabilitatea prevederilor din textele de lege imediat urmãtoare (indeosebi a prevederilor art. 6), care însã nu contin, în sine, vreun element de neconstitutionalitate.

* * *

            Potrivit art. 1 alin. (3) din Constitutie, România este stat de drept. De aceea, considerentele si dispozitivul deciziei la care se referã prezenta opinie separatã (rezultat al vointei exprimate prin mecanisme democratice de cãtre majoritatea judecãtorilor Curtii Constitutionale) sunt singurele care produc efecte obligatorii „erga omnes”; conform art. 145 alin. (2) din Constitutie. Atât considerentele, cât si enuntul prezentei opinii separate constituie, exclusiv, exercitarea libertãtii de exprimare si afirmarea independentei unuia dintre judecãtorii Curtii Constitutionale, fãrã a produce însã vreun efect juridic în privinta solutionãrii litigiului aflat pe rolul instantei judecãtoresti sau în privinta constitutionalitãtii prevederilor art. 2-5 din Legea nr. 105/1997 pentru solutionarea obiectiunilor, contestatiilor si a plângerilor asupra sumelor constatate si aplicate prin actele de control sau de impunere ale organelor Ministerului Finantelor.

 

Lucian Mihai,

presedintele Curtii Constitutionale

 

CURTEA CONSTITUTIONALÃ

 

DECIZIA Nr. 15

din 25 ianuarie 2000

referitoare la exceptia de neconstitutionalitate a Ordonantei de urgentã a Guvernului nr. 23/1999 pentru abrogarea Legii nr. 31/1996 privind regimul monopolului de stat

 

            Lucian Mihai - presedinte

            Costicã Bulai - judecãtor

            Constantin Doldur - judecãtor

            Kozsokár Gábor – judecãtor

            Ioan Muraru - judecãtor

            Nicolae Popa - judecãtor

            Lucian Stângu - judecãtor

            Florin Bucur Vasilescu - judecãtor

            Romul Petru Vonica - judecãtor

            Paula C. Pantea - procuror

            Laurentiu Cristescu - magistrat-asistent

 

            Pe rol se aflã solutionarea exceptiei de neconstitutionalitate a Ordonantei de urgentã a Guvernului nr. 23/1999 pentru abrogarea Legii nr. 31/1996 privind regimul monopolului de stat, exceptie ridicatã de Parchetul de pe lângã Curtea de Apel Timisoara în Dosarul nr. 4.472/1999 al Curtii de Apel Timisoara - Sectia penalã.

            Dezbaterile au avut loc în sedinia publicã din data de 18 ianuarie 2000 si au fost consemnate în încheierea din aceeasi datã, când, având nevoie de timp pentru a delibera, Curtea a amânat pronuntarea pentru data de 25, ianuarie 2000.

CURTEA,

            având în vedere actele si lucrãrile dosarului, constatã urmãtoarele:

            Prin Încheierea din 22 iulie 1999, Curtea de Apel Timisoara - Sectia penalã a sesizat Curtea Constitutionalã cu exceptia de neconstitutionalitate a dispozitiilor Ordonantei de urgentã a Guvernului nr. 23/1999, ridicatã de Parchetul de pe lângâ Curtea de Apel Timisoara în Dosarul nr. 4.472/1999, aflat pe rolul acelei instante.

            În motivarea exceptiei se sustine cã Ordonanta de urgentã a Guvernului nr. 23/1999, care abrogã Legea nr. 31/1996 privind regimul monopolului de stat, este neconstitutionalã, întrucât se reglementeazã în domeniul legilor organice, încãlcându-se, astfel, dispozitiile art. 114 din Constitutie.

            Exprimându-si opinia, instanta judecãtoreascâ considerã cã exceptia este întemeiatã, deoarece Guvernul nu are dreptul sã reglementeze în domeniul legii organice. Legea nr. 31/1996 privind regimul monopolului de stat a fost adoptatã ca lege organicã si, în conseciniã, nu poate fi abrogatã prin ordonantã a Guvernului. "Competenta de legiferare în domeniul legilor organice - se aratã în încheierea instantei - nu poate fi delegatã de Parlament, tinând seama de importanta si natura acestor legi prin care se organizeazã statul si se reglementeazã raporturile sociale de bazã."

            În dezbaterile din cadrul Curtii Constitutionale reprezentantul Ministerului Public, în numele autorului exceptiei, învedereazã împrejurarea cã neconstitutionalitatea acestei ordonante de urgentã este determinatã de faptul cã din expunerea de motive a Guvernului nu rezultã existenta cazului exceptional care sã impunã mãsura de urgentã. Se considerã, de asemenea, cã relevarea acestei împrejurãri nu poate fi consideratã ca fiind echivalentã cu ridicarea unei exceptii direct în fata Curtii, situatie în care aceasta ar fi inadmisibilã, atâta vreme cât autorul exceptiei - procurorul de sedintã -, în fata instantei de judecatã, face referire, în motivarea exceptiei, la art. 114 din Constitutie în integralitatea sa, si, prin urmare, si la alin. (4) al acestui articol.

            Potrivit art. 24 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicatã, încheierea de sesizare a Curtii Constitutionale a fost comunicatã presedintlor celor douã Camere ale Parlamentului si Guvernului, pentru a-si exprima punctele de vedere asupra exceptiei de neconstitutonalitate ridicate.

            În punctul de vedere al presedintelui Camerei Deputatilor se apreciazã cã exceptia este neîntemeiatã, întrucât autorul sãu ignorã faptul ca "delegarea legislativã se poate realiza si prin adoptarea de cãtre Guvern a unor ordonante de urgentã care nu exclud posibilitatea reglementãrii unor domenii destinate legilor organice", în conformitate cu prevederile art. 114 alin. (4) din Constitutie.

            Guvernul considerã, de asemenea, exceptia ca fiind neîntemeiatã, deoarece art. 114 alin. (4) din Constitutie prevede dreptul Guvernului ca, în cazuri exceptionale, sã adopte ordonante de urgentã. Tocmai caracterul lor de urgentã, determinat de existenta unor situatii exceptionale, justificã emiterea acestora si în domeniul legilor organice.

            Presedintele Senatului nu a comunicat punctul sãu de vedere.

CURTEA,

            Examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere ale presedintelui Camerei Deputatilor si Guvernului, raportul judecãtorului-raportor, concluziile procurorului, dispozitiile legale criticate raportate la prevederile Constitutiei, precum si dispozitiile Legii nr. 47/1992, retine urmãtoarele:

            În conformitate cu prevederile art. 144 lit. c) din Constitutie si ale Legii nr. 47/1992, Curtea Constitutionalã a fost legal sesizatã si este competentã sã se pronunte asupra exceptiei de neconstitutionalitate ridicate.

            Critica de neconstitutionalitate priveste dispozitiile Ordonantei de urgentã a Guvernului nr. 23/1999, care au urmãtorul cuprins: "Articol unic - Prevederile Legii nr. 31/7996 privind regimul monopolului de stat se abrogã."

            Autorul exceptiei de neconstitutionalitate considerã cã "Ordonanta de urgentã nr. 23/1999, emisã în temeiul dispozitiile art. 114 din Constitutie, prin care se abrogã o lege organicã, este neconstitutionalã, întrucât încalcã dispozitiile constitutionale reglementând un domeniu care excede competentei sale legale".

            Examinând exceptia, Curtea constatã cã art. 114 din Constitutie contine cinci alineate, în care se stabileste un regim juridic diferentiat al ordonantelor emise de Guvern. Este, mai întâi, cazul ordonantelor Guvernului emise în temeiul unei legi speciale de abilitare alin. (1), (2) si (3)] si, apoi, cazul ordonantelor de urgentã alin. (4) si (5)]. Aceste texte constitutionale prevãd:

            "(1) Parlamentul poate adopta o lege specialã de abilitare a Guvernului pentru a emite ordonante în domenii care nu fac obiectul legilor organice.

            (2) Legea de abilitare va stabili în mod obligatoriu, domeniul si data pânã la care se pot emite ordonante.

            (3) Dacã legea de abilitare o cere ordonantele se supun aprobãrii Parlamentului potrivit procedurii legislative, pânã la împlinirea termenului de abilitare. Nerespectarea termenului atrage încetarea efectelor ordonantei.

            (4) În cazuri exceptionale, Guvernul poate adopta ordonante de urgentã. Acestea intrã în vigoare numai dupã depunerea lor spre aprobare la Parlament. Dacã Parlamentul nu se aflã în sesiune, el se convoacã în mod obligatoriu.

            (5) Aprobarea sau respingerea ordonantelor se face printr-o lege în care vor fi cuprinse si ordonantele ale cãror efecte au încetat potrivit alineatului (3)."

            Critica de neconstitutionalitate vizeazã douã aspecte: primul, referitor la posibilitatea Guvernului de a reglementa în domeniul legii organice; al doilea, referitor la faptul cã Guvernul nu justificã, la momentul emiterii Ordonantei de urgentã nr. 23/1999, în cuprinsul expunerii de motive, existenta cazului exceptional, care sã facã necesarã adoptarea unei ordonante de urgentã, care sã abroge o lege organicã.

            În jurisprudenta sa Curtea Constitutionalã a statuat cã interdictia reglementãrii de cãtre Guvern în domeniul legii organice priveste numai ordonantele Guvernului adoptate în baza unei legi speciale de abilitare, aceastã interdictie decurgând direct din textul constitutional. O asemenea limitare nu este prevãzutã însã de alin. (4) al art. 114 din Constitutie, referitor la ordonantele de urgentã, "deoarece cazul exceptional ce impune adoptarea unor mãsuri urgente pentru salvgardarea unui interes public ar putea reclama instituirea unei reglementãri de domeniul legii organice, nu numai ordinare care, dacã nu ar putea fi adoptatã, interesul public avut în vedere ar fi sacrificat, ceea ce este contrar finalitãtii constitutionale a institutiei" (Decizia Curtii Constitutionale nr. 34 dîn 17 februarie 1998, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 88 din 25 februarie 1998).      În aceastã luminã, ordonanta de urgentã nu este o varietate a ordonantei emise în temeiul. unei legi speciale de abilitare, ci reprezintã un act normativ, adoptat de Guvern, în temeiul unei prevederi constitutionale, care permite Guvernului, sub controlul strict al Parlamentului, sã facã fatã unui caz exceptional.

            Consecventã acestei jurisprudente, Curtea retine, totodatã, cã posibilitatea Guvernului ca, în cazuri exceptionale, sã poatã adopta ordonante de urgentã, în mod limitat, chiar în domeniul rezervat legii organice, nu poate echivala cu un drept discretionar al Guvernului si, cu atât mai mult, aceastã abilitare constitutionalã nu poate justifica abuzul în emiterea ordonantelor de urgentã. Posibilitatea executivului de a guverna prin ordonante de urgentã trebuie sã fie, în fiecare caz, justificatã de existenta unor situatii exceptionale, care impun adoptarea unor reglementãri urgente. În aceastã luminã, de altfel, Curtea Constitutionalã, prin Decizia nr. 65 din 20 iunie 1995, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 129 din 28 iunie 1995, referindu-se la cazul exceptional, de care depinde legitimitatea constitutionalã a emiterii unei ordonante de urgentã, a statuat cã acesta este definit în raport de "necesitatea si urgenta reglementãrii unei situatii care, datoritã circumstantelor sale exceptionale, impune adoptarea de solutii imediate, în vederea evitãrii unei grave atingeri aduse interesului public".

            În solutionarea exceptiei de neconstitutionalitate ridicate în acest dosar Curtea trebuie sã se pronunte în sensul de a constata dacã, în mod real, au existat circumstante exceptionale care sã justifice urgenta reglementãrii prin ordonanta de urgentã criticatã de cãtre autorul exceptiei.

            Examinând Expunerea de motive a Guvernului, Nota de fundamentare a Ministerului Finantelor, precum si celelalte acte aflate la dosar, Curtea considerã cã motivele invocate nu justificã abrogarea unei legi organice, în cazul de fatã a Legii monopolului de stat, pe calea emiterii unei ordonante de urgentã, neexistând elementele necesare definirii unui caz exceptional, în sensul constatãrii unui pericol public major si care sã nu poatã fi evitat decât pe calea emiterii unei ordonante de urgentã. De altfel, ordonanta de urgentã examinatã nu contine masuri urgente pentru salvarea unui interes public aflat în pericol, aceasta cuprinzând un unic articol.

            În aceastã situatie Curtea constatã cã abrogarea Legii nr. 31/1996, prin Ordonanta de urgentã a Guvernului nr. 23/1999, a creat un vid legislativ partial, fapt semnalat, de altfel, si de Consiliul Legislativ, care a avizat negativ proiectul acestei ordonante de urgentã. Din examinarea prevederilor Legii nr. 31/1996 rezultã cã acestea stabilesc activitãtile care constituie monopol de stat, modul de administrare si exploatare a monopolurilor, atributiile Ministerului Finantelor, ale ministerelor de resort sau ale Bãncii Nationale a României în acordarea licentelor pentru agentii economici si producãtorii individuali, creând, astfel, un cadru general pentru functionarea, în economie, a monopolului de stat. Actele normative care reglementeazã, separat, diverse activitãti considerate ca monopol de stat (regimul armelor si munitiilor, regimul materialelor explozive etc.) nu acoperã, în întregime, cadrul general asigurat prin prevederile Legii nr. 31/1996, motiv pentru care apare întemeiatã aprecierea în legãturã cu faptul cã aceastã abrogare creeazã, asa cum s-a arãtat, un partial vid legislativ. Pe de altã parte, Curtea constatã cã aceastã abrogare conduce la dezincriminarea unor fapte de un real pericol social, prevãzute de lege la art. 13, motiv pentru care, într-un proces penal, exceptia a si fost ridicatã.

            Urgenta mãsurii nu poate fi justificatã nici de nevoia armonizãrii legislatiei române . cu cea comunitarã, Curtea Constitutionalã statuând în practica sa cã "modificarea sau unificarea legislatiei într-un domeniu sau altul nu justificã, prin ea însãsi emiterea unei ordonante de urgentã" (Decizia Curtii Constitutionale nr. 34/1998, citatã anterior). În cazul existentei reale a unei asemenea necesitãti, aceasta îsi poate gãsi rezolvarea în conditiile obisnuite, prevãzute de legislatia în vigoare, fãrã a se recurge la emiterea unei ordonante de urgentã.

            Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 144 lit. c) si al art. 145 alin. (2) din Constitutie, precum si al art. 1-3, al art. 13 alin. (1) lit. A.c), al art. 23 si al art. 25 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicatã, cu majoritate de voturi,

CURTEA

În numele legii

D E C I D E :

            Admite exceptia de neconstitutionalitate ridicatã de Parchetul de pe lângã Curtea de Apel Timisoara în Dosarul nr. 4.472/1999 al acelei instante si constatã cã dispozitiile Ordonantei de urgentã a Guvernului nr. 23/1999 pentru abrogarea Legii nr. 31/1996 privind regimul monopolului de stat sunt neconstitutionale. Decizia se comunicã celor douã Camere ale Parlamentului si Guvernului. Definitivã si obligatorie.

            Pronuntatã în sedinta publicã din data de 25 ianuarie 2000.

 

PRESEDINTELE CURTII CONSTITUTIONALE,

LUCIAN MIHAI

Magistrat-asistent,

Laurentiu Cristescu

 

*

OPINIE SEPARATÃ

 

            Prin Decizia nr. 15 din 25 ianuarie 2000 s-a hotãrât, cu majoritate de voturi, admiterea exceptiei de neconstitutionalitate, constatându-se cã dispozitiile Ordonantei de urgentã a Guvernului nr. 23/1999 pentru abrogarea Legii nr. 31/1996 privind regimul monopolului de stat sunt neconstitutionale. Aceastã solutie a privit critica referitoare la încãlcarea dispozitiilor art. 114 alin. (4) din Constitutie privind cazurile exceptionale. Tot cu majoritate de voturi Curtea a decis respingerea exceptiei cât priveste încãlcarea dispozitiilor art. 114 referitoare la domeniul în care poate interveni ordonanta de urgentã. În ceea ce priveste aceastã a doua solutie formulãm opinie separatã pentru urmãtoarele considerente:

            1. Ordonanta de urgentã este mentionatã numai în alin. (4) al art. 114 din Constitutie, unde se stabileste: când poate fi emisã (cazuri exceptionale); intrarea în vigoare (numai dupã depunerea sa spre aprobare Parlamentului); obligatia convocãrii obligatorii a Parlamentului, dacã nu se aflã în sesiune.

            Fatã de aceste determinãri clare, se pare cã singura problemã "uitatã" de Constituant a fost "domeniul" în care poate fi emisã. Aceastã "lacunã" se dovedeste a fi cauza unei practici guvernamentale criticabile, a unor dispute doctrinare care, desi interesante, sunt neglijate, a, unei jurisprudente constitutionale discutabile.

            2. În practica statalã emiterea de ordonante de urgentã s-a transformat dintr-o exceptie constitutionalã într-o regulã comunã, care a cãpãtat aspectul unei "avalanse de zãpadã" scãpate de sub control.

            3. Mai intâi trebuie valorificatã interpretarea sistematicã a Constitutiei. Desigur argumentele pro si contra pot fi mai mult sau mai putin convingãtoare. Credem însã cã doctrina, Guvernul, Parlamentul si bineînteles Curtea Constitutionalã pot realiza o interpretare corectã si constructivã a dispozitiilor art. 114 din Constitutie dacã le-ar raporta la câteva categorii constitutionale incontestabile precum: suprematia Constitutiei, separatia puterilor, ierarhia legilor, raporturile dintre lege si actele normative ale executivului.

            Interpretarea sistematicã este în mãsurã sã ne dezvãluie regulile rezultând atât din litera, cât si din spiritul Constitutiei, permite identificarea interdependentei dintre dispozitii, precum si identificarea atât a regulilor generale, cât si a exceptiilor (si mai ales determinarea corectã a dimensiunilor lor). În lipsa unei asemenea interpretãri, se izoleazã art. 114 si mai ales alin. (4), acestea fiind scoase din ansamblul constitutional, fapt ce permite interpretãri eronate, uneori arbitrare. Iatã pentru ce un rãspuns corect impune o interpretare sistematicã atât a întregii Constitutii, cât si, in particular, a art. 114.

            Într-o asemenea viziune vom constata cã sistemul normativ constitutional valorificã marile principii traditionale, si anume: structurarea autoritãtilor publice în spiritul separatiei puterile publice; delimitarea clarã a competentelor care sã asigure atât echilibrul, cât si cooperarea; ierarhizarea sistemului normativ; asigurarea locului Parlamentului de organ suprem reprezentativ al poporului român si unicã autoritate legiuitoare a tãrii (art. 58 din Constitutie); reafirmarea, implicitã desigur, a principiului delegata potestas non delegatur, nominalizarea categoriilor de legi si departajarea lor clarã prin criterii de continut si procedurã (art. 72 din Constitutie); definirea delegarii legislative ca o exceptie constitutionalã si care, ca orice exceptie, este de strictã interpretare si aplicabilitate. Vom adãuga cã alin. (4) al art. 114 din Constitutie este o continuare logicã, în aceleasi dimensiuni, a alin. (1), el venind nu sã creeze exceptii, ci sã permitã în "cazuri exceptionale" emiterea "ordonantelor de urgentã". Se subîntelege cã si acestor ordonante de urgentã le sunt aplicabile, în mãsura în care explicit textul nu spune altfel, toate interpretãrile valabile pentru alin. (1).

            4. În al doilea rînd, desi Parlamentul este legiuitorul incontestabil, chiar el cunoaste unele limite constitutionale în elaborarea legilor. Astfel Parlamentul: nu poate, prin legi ordinare, modifica sau abroga legi organice si desigur nu poate reglementa în domeniile acestea; în situatia prelungirii mandatului pânã la întrunirea legalã a noului Parlament, nu poate revizui Constitutia si nu poate adopta, modifica sau abroga legi organice art. 60 alin. (4) din Constitutie, desi se aflã în exercitiul mandatului sãu constitutional.

            Asa vãzute lucrurile este oare bine, de dorit si posibil ca o lege organicã sã poatã fi modificatã sau abrogatã printr-o ordonantã de urgentã? Nu contravine literei si spiritului Constitutiei? Nu motivam un procedeu, o tehnicã periculoasã pentru chiar ordinea constitutionalã?

Sunt întrebãri ce tin de interpretarea si aplicarea corectã a Constitutiei.

            Vom adãuga faptul cã cei care admit, prin interpretare, posibilitatea Guvernului de a modifica sau abroga legi organice prin ordonante de urgentã, nu îsi duc mai departe propriul rationament si sã justifice (pe aceleasi argumente) dreptul Guvernului de a modifica chiar legi constitutionale. Iatã de ce interpretarea trebuie sã surprindã întregul mecanism constitutional, ea nu poate fi fragmentarã si de la caz la caz.

            5. În al treilea rând considerãm cã dispozitiile din art. 114 din Constitutie formeazã un tot, sistematizat si exprimat prin intitule-ul sãu "delegarea legislativã". Într-o asemenea viziune vom gãsi interpretãri corecte, chiar dacã s-ar putea reclama eventuale insuficiente ale textului.

            Eventuala insuficientã a alin. (4) trebuie interpretatã nu intr-un sens arbitrar, ci în sprijinul dimensiunilor corecte ale democratiei constitutionale.

            Într-o interpretare sistematicã, si ordonanta obisnuitã si ordonanta de urgentã se integreazã în categoria "delegare legislativã" si în categoria "ordonantã".

            Dacã pentru ordonanta de urgentã textul constitutional stabileste unele conditii de emitere (lipsa abilitãrii prin lege specialã, intrarea în vigoare), el nu-i conferã însã o altã naturã juridicã.

Cazurile exceptionale si urgenta nu pot exclude asemenea ordonante din categoriile mentionate.

            Art. 114 alin. (4) trebuie coroborat cu alin. (5) potrivit cãruia aprobarea sau respingerea ordonantelor se face printr-o lege în care vor fi cuprinse si ordonantele ale cãror efecte au încetat potrivit alin. (3).

            Fãrã o asemenea coroborare s-ar putea crede cã ordonantele de urgentã nu sunt aprobate sau respinse prin lege. Ducând mai departe rationamentul trebuie sã observãm cã legea prevãzutã de alin. (5) este o lege ordinarã si este greu de admis cã printr-o asemenea lege s-ar valida modificarea sau abrogarea unei legi organice, pentru motivele explicate deja la clasificarea legilor.

            6. În al patrulea rând art. 114 alin. (4) trebuie corelat si cu art. 107 din Constitutie potrivit cãruia: Guvernul adoptã hotãrâri si ordonante; hotãrârile si ordonantele adoptate de Guvern se semneazã de primul-ministru, se contrasemneazã de ministrii care au obligatia punerii lor în executare si se publicã în Monitorul Oficial al României.

            7. În al cincilea rând caracterul de exceptie al ordonantei de urgentã se explicã sau explicã: imposibilitatea emiterii, în prealabil, a unei legi speciale de abilitare; imposibilitatea adoptãrii unei legi prin angajarea rãspunderii Guvernului (art. 113 din Constitutie); imposibilitatea utilizãrii procedurii de urgentã pentru adoptarea unor proiecte de legi sau propuneri legislative art. 74 alin. (3) din Constitutie].

            8. În fine, se poate conchide, motivat si convingãtor, cã aprobarea art. 114 în Adunarea Constituantã a avut în vedere acelasi tip de ordonantã, supusã aceluiasi regim constitutional. Urgenta nu creeazã un alt tip de ordonantã, ci doar rãspunde unor împrejurãri exceptionale, când Parlamentul nu se poate întruni pentru a abilita Guvernul sau când nu pot fi utilizate procedurile din art. 74 sau art. 113 din Constitutie. Constituantul nu a înteles si nu a voit sã excludã ordonanta de urgentã din regimul general al ordonantei, iar când a creat exceptii a spus-o explicit asa cum se face în chiar alin. (4) al art. 114. În consecintã ordonantele de urgentã nu trebuie sã intervinã în domeniul legilor organice, aceasta fiind o conditie esentialã a constitutionalitãtii lor. Pentru cã, desi ordonanta de urgentã se apropie de criza constitutionalã, nu suntem în prezenta deplinãtãtii acestei crize.

 

Prof. univ. dr. Ioan Muraru,

judecãtor al Curtii Constitutionale

 

*

OPINIE SEPARATÃ

 

            Considerãm cã solutia care se impunea în speiã era aceea de respingere a sesizãrii Curtii Constitutionale ca fiind inadmisibilã.

            I. Potrivit art. 114 alin. (4) din Constitutie, "În cazuri exceptionale, Guvernul poate adopta ordonante de urgentã. Acestea intrã în vigoare numai dupã depunerea lor spre aprobare la Parlament. Dacã Parlamentul nu se aflã în sesiune, el se convoacã în mod obligatoriu."

            Conceptul de "cazuri exceptionale" nu este definit nici în cuprinsul art. 114 alin. (4) din Constitutie si nici în vreun alt text constitutional.

            În consecintã, aprecierea dacã existã sau nu un caz exceptional revine, în primul rând, Guvernului, care decide adoptarea ordonantei de urgentã si, în al doilea rând, Parlamentului, care - ulterior - aprobã sau respinge prin lege acea ordonantã de urgentã. În ambele situatii, existenta ori inexistenta cazului exceptional constituie o situatie de fapt, a cãrei identificare se realizeazã de cãtre cele douã autoritãti publice prin mijloacele specifice ce le stau la dispozitie, tinându-se seama si de ratiuni de oportunitate.

            Pe de altã parte, potrivit art. 2 alin. (3) teza întâi din Legea nr. 47/1992 privind organizarea si functionarea Curtii Constitutionale (republicatã în Monitorul Oficiaj al României, Partea I, nr. 187 din 7 august 1997), în exercitarea controlului de constitutionalitate], Curtea Constitutionalã se pronuntã numai asupra problemelor de drept (...)."Asa fiind, nu intrã în competenta Curtii Constitutionale efectuarea controlului asupra existentei sau inexistentei unei situatii de fapt, adicã, precum în spetã, asupra existentei ori inexistentei "cazurilor exceptionale" care permit recurgerea la dispozitiilor art. 114 alin. (4) din Constitutie în vederea emiterii ordonantelor de urgentã.

            În sensul cã jurisdictia constitutionalã nu are ca obiect verificarea situatiilor de fapt au fost pronuntate mai multe decizii ale Curtii Constitutionale, printre care Decizia nr. 61 din 31 martie 1998, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 274 din 23 iulie 1998, si Decizia nr. 183 din 17 decembrie 1998, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 158 din 15 aprilie 1999.

            II. Conform art. 3 alin. (1) si (2) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea si functionarea Curtii Constitutionale, republicatã, "(1) Competenta Curtii Constitutionale este cea stabilitã prin Constitutie.

            (2) Curtea Constitutionalã este singura în drept sã hotãrascã asupra competentei sale. Ea hotãrãste în cazurile expres si limitativ prevãzute în art. 144 din Constitutie."

            De asemenea, potrivit art. 144 lit. c) din Constitutie, text în baza cãruia, în spetã, a fost sesizatã Curtea Constitutionalã, aceasta "hotãrãste asupra exceptiilor ridicate în fata instantelor judecãtoresti privind neconstitutionalitatea legilor si a ordonantelor”. Din acest din urmã text nu rezultã competenta Curtii Constitutionale de a hotãrî asupra unor elemente extrinseci continutului actului normativ supus controlului de constitutionalitate, adicã asupra identificãrii, în mod constitutional, de cãtre Guvern si - ulterior - de cãtre Parlament a "cazurilor exceptionale" în care este permisã adoptarea si, respectiv, aprobarea ori respingerea ordonantelor de urgentã de cãtre cele douã autoritãti publice.

            III. Fatã de cele de mai sus, rezultã cã, întrucât, în spetã, sesizarea Curtii Constitutionale s-a fãcut în privinta unui domeniu care nu intrã în competenta Curtii stabilitã expres si limitativ prin art. 144 din Constitutie, aceastã sesizare trebuia respinsã ca fiind inadmisibilã, la fel cum, în jurisprudenta sa constantã, Curtea Constitutionalã a procedat ori de câte ori a fost sesizatã prin încãlcarea dispozitiilor art. 2 alin. (3) teza întâi din Legea nr. 47/1992, republicatã, dispozitii care permit exercitarea controlului de constitutionalitate numai asupra problemelor de drept.

 

Lucian Mihai, presedintele Curtii Constitutionale

Costicã Bulai, judecãtor al Curtii Constitutionale

Constantin Doldur, judecãtor al Curtii Constitutionale

Kozsokár Gábor, judecãtor al Curtii Constitutionale

 

ORDONANTE SI HOTÃRÂRI ALE GUVERNULUI ROMÂNIEI

 

GUVERNUL ROMÂNIEI

 

ORDONANTÃ DE URGENTÃ

pentru modificarea Legii nr. 29/2000 privind sistemul national de decoratii al României

 

            În temeiul art. 114 alin. (4) din Constitutia României,

            Guvernul României emite prezenta ordonaniã de urgentã.

            Articol unic. - Legea .nr. 29/2000 privind sistemul national de decoratii al României, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 146 din 7 aprilie 2000, se modificã dupã cum urmeazã:

1. Punctul I.1 din alineatul (1) al articolului 11 va avea urmãtorul cuprins:

"1. Ordinul Steaua României, instituit prin Ordonanta de urgentã a Guvernului nr. 11/1998 pentru reinstituirea Ordinului national Steaua României, republicatã, cuprinde 6 grade:

a) Colan;

b) Mare Cruce;

c) Mare Ofiter;

d) Comandor;

e) Ofiter;

f) Cavaler."

2. Alineatul (1) al articolului 87 va avea urmãtorul cuprins:

"Art. 87. - (1) La data intrãrii în vigoare a prezentei legi se abrogã reglementãrile anterioare privitoare la decoratii si titluri de onoare, cu exceptia: Decretului-lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instauratã cu începere de la 6 martie 1945, precum si celor deportate în strãinãtate ori constituite în prizonieri,

republicat*), cu modificãrile ulterioare; Legii nr. 44/1994 privind veteranii de rãzboi, precum si unele drepturi ale invalizilor si vãduvelor de rãzboi, cu modificãrile ulterioare; Legii nr. 68/1994 privind înfiintarea Medaliei „Crucea Comemorativã a celui de-al doilea Rãzboi Mondial, 1941-1945”,

republicatã**); Ordonantei de urgentã a Guvernului nr. 11/1998 pentru reinstituirea Ordinului national Steaua României, republicatã***); Ordonantei de urgentã a Guvernului nr. 194/1999****) privind instituirea medaliei comemorative ”150 de ani de la nasterea lui Mihai Eminescu”."

*) Decretul-lege nr. 118/1990 a fost republicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 118 din 18 martie 1998.

**) Legea nr. 68/1994 a fost republicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 14 din 17 ianuarie 2000.

***) Ordonanta de urgentã a Guvernului nr. 11/1998 a fost republicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 271 din 14 iunie 1999.

****) Ordonanta de urgentã a Guvernului nr. 194/1999 a fost publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 612 din 15 decembrie 1999.

 

PRIM-MINISTRU

MUGUR CONSTANTIN ISÃRESCU

Contrasemneazã:

Ministrul culturii,

Ion Caramitru

 

Bucuresti, 6 iunie 2000.

Nr. 70.

 

GUVERNUL ROMÂNIEI

 

HOTÃRÂRE

pentru aprobarea Normelor metodologice privind

procedura de eliberare si de anulare a permiselor de muncã

 

În temeiul art. 107 din Constitutia României si al art. 10 din Legea nr. 203/1999 privind permisele de muncã,

Guvernul României adoptã prezenta hotãrâre.

Art. 1. - Se aprobã Normele metodologice privind procedura de eliberare si de anulare a permiselor de muncã, prevãzute în anexa care face parte integrantã din prezenta hotãrâre.

Art. 2. - Pentru realizarea activitãtilor privind eliberarea si prelungirea valabilitãtii permiselor de muncã si de evidentã a veniturilor si cheltuielilor din comisioanele încasate de la titularii permiselor de muncã se suplimenteazã numãrul maxim de posturi prevãzut în anexa nr. 1 la Hotãrârea Guvernului nr. 188/1999 privind organizarea si functionarea Ministerului Muncii si Protectiei Sociale, cu modificãrile si completãrile ulterioare, în aparatul propriu al Ministerului Muncii si Protectiei Sociale, cu douã posturi finantate din veniturile extrabugetare realizate din comisioanele încasate potrivit legii, cu încadrarea în cheltuielile prevãzute cu aceastã destinatie din veniturile extrabugetare.

Art. 3. - Sumele necesare în vederea acoperirii cheltuielilor initiale pentru tipãrirea permiselor de muncã vor fi avansate din creditele bugetare alocate Ministerului Muncii si Protectiei Sociale din bugetul de stat în anul 2000, urmând sã fie recuperate pe mãsura încasãrii comisioanelor percepute, potrivit legii, de la titularii acestor permise.

 

p. PRIM-MINISTRU,

VALERIU STOICA

Contrasemneazã:

Ministrul muncii si protectiei sociale,

Smaranda Dobrescu

p. Ministru de stat, ministrul afacerilor externe,

Mihai Rãzvan Ungureanu,

secretar de stat

Ministru de interne,

Constantin Dudu Ionescu

Ministrul finantelor,

Decebal Traian Remes

p. Ministrul educatiei nationale,

Mircea Fronescu,

secretar de stat

 

 Bucuresti, 25 mai 2000.

 Nr. 434.

 

ANEXÃ

 

NORME METODOLOGICE

privind procedura de eliberare si de anulare a permiselor de muncã

 

Art. 1. - (1) Permisul de muncã este documentul oficial care se elibereazã, la cerere, strãinilor, de Ministerul Muncii si Protectiei Sociale, în conditiile prevãzute de Legea nr. 203/1999 privind permisele de muncã si de prezentele norme metodologice, denumite în continuare norme.

(2) Titularul permisului de muncã eliberat potrivit alin. (1) se poate încadra în muncã pe baza contractului individual de muncã sau în alt mod prevãzut de lege la angajatorii prevãzuti la art. 4 din Legea nr. 203/1999, persoane fizice sau persoane juridice din România ori reprezentantele din România ale unor persoane juridice cu sediul în strãinãtate.

Art. 2. - Permisul de muncã poate fi eliberat, potrivit art. 2 din Legea nr. 203/1999, strãinilor care îndeplinesc conditiile prevãzute de legislatia din România cu privire la încadrarea în muncã si care au aplicatã pe documentele de trecere a frontierei viza pentru angajare în muncã.

Art. 3. - (1) Nu se considerã încadrati în muncã în România, în sensul prevederilor art. 1 si 5 din Legea nr. 203/1999, si nu au obligatia de a obtine permis de muncã strãinii care desfãsoarã activitãti didactice, stiintifice, artistice sau alte categorii de activitãti specifice, cu caracter temporar, în institutii de profil din România, pe o perioadã care nu depãseste 30 de zile.

(2) Strãinul care are calitatea de asociat unic al unei societãti comerciale din România nu este supus obligatiei de a obtine permis de muncã la acea societate.

Art. 4. - Nu se elibereazã permisul de muncã pentru domenii în care, potrivit legii, nu pot fi încadrati strãini.

Art. 5. - (1) Viza pentru angajare în muncã în România, necesarã pentru obtinerea permisului de muncã, se acordã strãinilor, la cerere, de misiunile diplomatice sau de oficiile consulare ale României din tara pe teritoriul cãreia acestia îsi au domiciliul sau  resedinta.

(2) La solicitarea vizei mentionate la alin. (1) se vor prezenta acordul angajatorului privind încadrarea în muncã a strãinului si avizul favorabil pentru acordarea acestei vize, eliberat de Ministerul Muncii si Protectiei Sociale, potrivit modelului prezentat în anexa nr. 1.

(3) Cetãtenilor Republicii Moldova care nu au si cetãtenia românã si care, potrivit Acordului dintre Guvernul României si Guvernul Republicii Moldova privind cãlãtoriile reciproce ale cetãtenilor, încheiat la Bucuresti la 29 august 1991, aprobat prin Hotãrârea Guvernului nr. 661/1991, nu au nevoie de vizã pentru trecerea frontierei li se elibereazã permis de muncã

numai pe baza avizului favorabil pentru încadrarea în muncã în România, eliberat de Ministerul Muncii si Protectiei Sociale, potrivit modelului prezentat în anexa nr. 2.

(4) Eliberarea permisului de muncã pentru persoanele prevãzute la alin. (3) se solicitã în termen de 5 zile de la obtinerea avizului favorabil al Ministerului Muncii si Protectiei Sociale, depãsirea acestui termen atrãgând pierderea valabilitãtii avizului.

Art. 6. - (1) În vederea obtinerii avizului prevãzut la art. 5 alin. (2) si (3), angajatorul, persoanã juridicã, va depune la Ministerul Muncii si Protectiei Sociale o cerere motivatã privind necesitatea încadrãrii în muncã a strãinului, însotitã de urmãtoarele documente:

a) actul constitutiv al societãtii comerciale sau, dupã caz, actul de înfiintare a persoanei juridice;

b) certificatul emis de oficiul registrului comertului de pe lângã camera de comert si industrie judeteanã sau a municipiului Bucuresti, unde îsi are sediul angajatorul, potrivit modelului prezentat în anexa nr. 3 sau, dupã caz, dovada înregistrãrii persoanei juridice la organul financiar, în conditiile legii;

c) dovada prin care se atestã bonitatea angajatorului, eliberatã de banca la care acesta îsi are deschis contul;

d) dovezi eliberate de directiile generale ale finantelor publice si controlului financiar de stat judetene si a municipiului Bucuresti sau de administratiile financiare municipale, respectiv ale sectoarelor municipiului Bucuresti, si de inspectoratele teritoriale de muncã, privind achitarea la zi a obligatiilor cãtre bugetul de stat, respectiv cãtre bugetul asigurãrilor sociale de stat.

(2) Angajatorul, persoanã fizicã, va depune la Ministerul Muncii si Protectiei Sociale numai cererea motivatã, mentionatã la alin. (1), si, dupã caz, autorizatia de exercitare a unei profesii sau activitãti independente, eliberatã de organul competent, potrivit legii.

(3) Cererea pentru eliberarea avizului favorabil al Ministerului Muncii si Protectiei Sociale se solutioneazã în termen de 7 zile de la înregistrarea acesteia.

(4) În cazul neacordãrii avizului favorabil Ministerul Muncii si Protectiei Sociale are obligatia de a comunica în scris motivele care au stat la baza acestei decizii.

Art. 7. - (1) Dosarul pentru eliberarea permisului de muncã se depune de cãtre angajator si va contine:

a) cererea strãinului pentru eliberarea permisului de muncã; în cazul în care acesta nu cunoaste limba românã, cererea se prezintã tradusã în limba românã, legalizatã de notarul public;

b) pasaportul strãinului, pe care este aplicatã viza pentru angajarea în muncã în România;

c) documentul de identitate si avizul favorabil eliberat de Ministerul Muncii si Protectiei Sociale, potrivit art. 5 alin. (3), în cazul cetãtenilor Republicii Moldova care nu au si cetãtenia românã;

d) actul de studii, necesar pentru încadrarea în functia sau în meseria pentru care se solicitã eliberarea permisului de muncã, tradus în limba românã si legalizat de notarul public; diplomele, certificatele si titlurile stiintifice, eliberate în strãinãtate, vor fi însotite de atestatul de recunoastere si de echivalare de cãtre Ministerul Educatiei Nationale, în conditiile art. 141 lit. w) din Legea învãtãmântului nr. 84/1995, republicatã;

e) copie de pe cazierul judiciar din tara de origine a strãinului, tradusã în limba românã si legalizatã de notarul public, în cazul functiilor pentru a cãror ocupare legislatia din România prevede prezentarea acestui act;

f) autorizatia sau atestatul eliberat de organul competent din România, în cazul profesiilor sau

activitãtilor pentru a cãror exercitare legislatia din România prevede conditia de autorizare sau de

atestare;

g) actul medical de atestare a stãrii de sãnãtate, eliberat de o institutie sanitarã competentã din România, din care sã rezulte cã strãinul este apt de a fi încadrat în muncã.

(2) Pasaportul sau actul de identitate al strãinului se depune în original, însotit de o copie xerox.

(3) Cererea pentru eliberarea permisului de muncã se solutioneazã în termen de 7 zile de la data depunerii dosarului. La eliberarea permisului de muncã titularul va prezenta dovada privind achitarea taxei si a comisionului perceput de Ministerul Muncii si Protectiei Sociale, prevãzute la art. 6 alin. (1) si (3) din Legea nr. 203/1999.

(4) În cazul în care se constatã cã strãinul nu îndeplineste conditiile prevãzute de legislatia românã privind încadrarea în muncã, cererea pentru eliberarea permisului de muncã nu se aprobã.

Respingerea cererii si motivele neeliberãrii permisului de muncã se comunicã solicitantului în termenul prevãzut la alin. (3).

Art. 8. - (1) Permisul de muncã se acordã pentru un interval de 6 luni, cu posibilitatea prelungirii, la cerere, pe noi intervale de câte 6 luni în cadrul perioadei de valabilitate a pasaportului.

(2) În temeiul unor conventii sau acorduri internationale încheiate de România, permisul de muncã poate fi acordat, respectiv prelungit, si pentru intervale mai mari de 6 luni.

(3) Cererea pentru prelungirea permisului de muncã se depune la Ministerul Muncii si Protectiei Sociale cu cel putin 10 zile înainte de expirarea perioadei de valabilitate a acestuia. La cerere se anexeazã: pasaportul, respectiv documentul de identitate în cazul cetãtenilor Republicii Moldova care nu au si cetãtenia românã, contractul individual de muncã sau alt document prevãzut de lege care atestã încadrarea în muncã, încheiat în baza permisului de muncã, legitimatia de sedere temporarã în România, documentele care atestã achitarea taxei pentru prelungirea permisului de muncã si a comisionului perceput de Ministerul Muncii si Protectiei Sociale, potrivit art. 6 alin. (2) si (3) din Legea nr. 203/1999.

Cererea se solutioneazã în termen de 15 zile de la data înregistrãrii.

(4) În cazul în care cererea pentru prelungirea permisului de muncã nu este depusã cu respectarea termenului prevãzut la alin. (3), pentru mentinerea încadrãrii în muncã a strãinului este necesar sã fie eliberat un nou permis de muncã.

Art. 9. - (1) În termen de 10 zile de la data eliberãrii permisului de muncã strãinul are obligatia sã se încadreze în muncã pe baza contractului individual de muncã sau în alt mod prevãzut de lege.

(2) Angajatorul, persoanã fizicã sau juridicã, este supus obligatiei de a înregistra contractul individual de muncã, încheiat cu salariatul strãin, la inspectoratul teritorial de muncã, în conditiile si în

termenul prevãzute de Legea nr. 130/1999 privind unele mãsuri de protectie a persoanelor încadrate în muncã, cu modificãrile si completãrile ulterioare.

Art. 10. - În termen de 5 zile de la data încadrãrii în muncã cu contract individual de muncã sau în alt mod prevãzut de lege strãinul are obligatia sã se prezinte la Directia generalã de pasapoarte, strãini si probleme de migrãri din cadrul Ministerului de Interne, prin Directia pentru strãini si probleme de migrãri sau, dupã caz, prin serviciile teritoriale ale acesteia, pentru a solicita acordarea vizei în vederea eliberãrii legitimatiei de sedere temporarã în România.

Art. 11. - (1) Permisul de muncã se anuleazã de Ministerul Muncii si Protectiei Sociale în urmãtoarele cazuri:

a) la solicitarea angajatorului, ca urmare a încetãrii, din initiativa sa, a raportului de muncã al strãinului;

b) la solicitarea strãinului, ca urmare a încetãrii raportului de muncã din initiativa acestuia;

c) la sesizarea organelor competente, potrivit legii, în cazul în care strãinului i s-a ridicat sau i s-a limitat dreptul de sedere în România sau în cazul în care acesta nu mai îndeplineste conditiile prevãzute de lege privind încadrarea în muncã;

d) în cazul nerespectãrii termenului prevãzut la art. 9 alin. (1) pentru încadrarea în muncã;

e) în cazul nerespectãrii termenului prevãzut la art. 8 alin. (3) pentru prelungirea permisului de muncã.

(2) Permisul de muncã anulat se retine la Ministerul Muncii si Protectiei Sociale.

Art. 12. - (1) Permisul de muncã pierdut se declarã nul de cãtre titular prin publicarea unui anunt într-un ziar de largã circulatie. Pierderea permisului de muncã se comunicã Ministerului Muncii si Protectiei Sociale - Directia pentru programe de ocupare a  fortei de muncã în strãinãtate, în termen de 3 zile de la data constatãrii pierderii. În acelasi termen se comunicã Ministerului Muncii si Protectiei Sociale deteriorarea sau distrugerea permisului de muncã.

(2) La cererea titularului Ministerul Muncii si Protectiei Sociale va elibera un duplicat al permisului de muncã pierdut, deteriorat sau distrus.

(3) Pentru eliberarea duplicatului, la cererea titularului se anexeazã documentele prevãzute la art. 8 alin. (3). Duplicatul se elibereazã pentru perioada de valabilitate rãmasã a permisului de muncã pierdut, deteriorat sau distrus.

Art. 13. - (1) Permisul de muncã se pãstreazã si se gestioneazã de angajator, pentru a face dovada legalitãtii încadrãrii în muncã a strãinului.

(2) Dacã raportul de muncã al strãinului înceteazã înainte de expirarea perioadei pentru care a fost eliberat permisul de muncã, încadrarea în muncã la alt angajator se poate face numai dacã se obtine un nou permis de muncã.

(3) Pentru eliberarea unui nou permis de muncã se vor depune la Ministerul Muncii si Protectiei Sociale cererea si documentele prevãzute la art. 6 si 7.

(4) Cererea pentru eliberarea unui nou permis de muncã se solutioneazã în termen de 15 zile de la înregistrarea acesteia.

Art. 14. - (1) Taxele datorate de titulari la eliberarea sau la prelungirea permiselor de muncã potrivit prevederilor art. 6 alin. (1) si (2) din Legea nr. 203/1999, precum si amenzile aplicate conform art. 7 din aceeasi lege se încaseazã în contul bugetului de stat 20.21.01.30 "Alte venituri de la institutiile publice", deschis la trezoreriile statului.

(2) Comisionul perceput titularului permisului de muncã potrivit art. 6 alin. (3) din Legea nr. 203/1999 se încaseazã în contul 50.03.2 "Disponibil din mijloace extrabugetare ale ministerelor si institutiilor subordonate", deschis pe seama Ministerului Muncii si Protectiei Sociale, la Trezoreria municipiului Bucuresti.

Art. 15. - (1) Sumele încasate de Ministerul Muncii si Protectiei Sociale din comisionul plãtit pentru eliberarea, respectiv pentru prelungirea valabilitãtii permiselor de muncã, au regim de venituri

extrabugetare si se utilizeazã pentru acoperirea cheltuielilor de personal, materiale si de capital legate

de eliberarea si de prelungirea permiselor de muncã.

(2) Sumele încasate din comisioane si necheltuite pânã la sfârsitul anului se reporteazã în anul urmãtor, pentru a fi utilizate cu aceeasi destinatie.

(3) Evidenta sumelor încasate si a cheltuielilor efectuate din comisioane, potrivit Legii nr. 203/1999, se realizeazã de Ministerul Muncii si Protectiei Sociale, prin Directia pentru programe de ocupare a fortei de muncã în strãinãtate.

Art. 16. - (1) Permisele de muncã pentru strãinii care au intrat în România, în vederea încadrãrii în muncã înainte de data intrãrii în vigoare a Legii nr. 203/1999, se elibereazã si se prelungesc fãrã obligatia obtinerii vizei pentru angajare în muncã, prevãzutã la art. 2 din aceeasi lege si la art. 5 din prezentele norme, si, respectiv, a avizului Ministerului Muncii si Protectiei Sociale, pentru cetãtenii Republicii Moldova care nu au si cetãtenia românã.

(2) Eliberarea si prelungirea permisului de muncã pentru strãinii prevãzuti la alin. (1) se fac dupã primirea de cãtre Ministerul Muncii si Protectiei Sociale a confirmãrii de la Directia relatii consulare din cadrul Ministerului Afacerilor Externe sau de la Directia generalã de pasapoarte, strãini si probleme de migrãri din cadrul Ministerului de Interne cã scopul pentru care acesti strãini au primit viza de intrare în România este angajarea în muncã si pe baza documentelor prevãzute la art. 7.

Art. 17. - (1) Controlul încadrãrii în muncã a strãinilor, constatarea si sanctionarea contraventiilor prevãzute la art. 7 din Legea nr. 203/1999 se fac, potrivit art. 8 alin. (1) din aceeasi lege, de salariatii Ministerului Muncii si Protectiei Sociale desemnati prin ordin al ministrului muncii si protectiei sociale si de ofiteri si subofiteri de politie.

(2) Pot constata si sanctiona contraventiile prevãzute la art. 7 din Legea nr. 203/1999 si inspectorii de muncã din cadrul Inspectiei Muncii potrivit art. 23 din Legea nr. 108/1999 privind înfiintarea si organizarea Inspectiei Muncii, cu modificãrile si completãrile ulterioare.

Art. 18. - Comunicarea între Ministerul Muncii si Protectiei Sociale, Ministerul Afacerilor Externe si Ministerul de Interne referitoare la acordarea avizului pentru încadrarea în muncã a strãinilor, eliberarea, evidenta si anularea permiselor de muncã se stabilesc prin protocoale încheiate între aceste ministere.

Art. 19. - Modelul permisului de muncã este prezentat în anexa nr. 4.

Art. 20. - Anexele nr. 1-4 fac parte integrantã din prezentele norme.

 

ANEXA Nr. 1

la norme

 

ROMÂNIA

MINISTERUL MUNCII SI PROTECTIEI SOCIALE

 

AVIZ

 

            În baza cererii înregistrate cu nr. ............... din  ................ si a documentatiei depuse de ................, cu sediul/domiciliul în ............., nr. de înmatriculare în registrul comertului ..........., codul fiscal ........, Ministerul Muncii si Protectiei Sociale avizeazã favorabil acordarea vizei pentru angajare în muncã în România domnului/doamnei .........................., nãscut/nãscutã la data de .................. în localitatea  ..................., tara .................., cu domiciliul în ........................ .

 

Semnãtura*)

si

stampila

 

Nr. ........... data .............

 

*) Persoana împuternicitã sã semneze documentul, desemnatã prin ordin al ministrului muncii si protectiei sociale.

 

ANEXA Nr. 2

a norme

 

ROMÂNIA

MINISTERUL MUNCII SI PROTECTIEI OCIALE

 

AVIZ

 

 În baza cererii înregistrate cu nr. ............... din ................ si a documentatiei depuse de ................, cu sediul/domiciliul în ............., nr. de înmatriculare în registrul comertului ..........., codul fiscal ........, Ministerul Muncii si Protectiei Sociale avizeazã favorabil încadrarea în muncã în România a domnului/doamnei ...................., cetãtean al Republicii Moldova, nãscut/nãscutã la data de ............ în localitatea ..............., tara ................, cu domiciliul în ....................... .

 

Semnãtura*)

si

stampila

 

Nr. ........... data .............

*) Persoana împuternicitã sã semneze documentul, desemnatã prin ordin al ministrului muncii si protectiei sociale.

 

ANEXA Nr. 3

la norme

 

CAMERA DE COMERT

SI INDUSTRIE TERITORIALÃ

Oficiul registrului comertului

din judetul ............../municipiul Bucuresti

 

CERTIFICAT

 

 În conformitate cu prevederile Legii nr. 26/1990 privind registrul comertului, republicatã,

noi (oficiul registrului comertului de pe lângã camera de comert si industrie teritorialã) certificãm prin prezenta cã Societatea Comercialã ................, cu sediul în .................., este înmatriculatã în registrul comertului sub nr. .................., având ca obiect de activitate: ..............................................................................

 

De asemenea, confirmãm cã în registrul comertului are înscrise urmãtoarele mentiuni:

- falimente;

- fals;

- condamnãri;

- concurentã neloialã;

- amenzi;

- alte abateri.

- abuz de încredere;

 

Oficiul Registrului comertului

din judetul ................./municipiul Bucuresti

............................................

 (semnãtura persoanei autorizate si stampila)

 

ANEXA Nr. 4

la norme

 

Fila 1

 

- recto -	- verso -
ROMÂNIA
MINISTERUL MUNCII SI PROTECTIEI SOCIALE
foto PERMIS DE MUNCÃ Seria .... nr. ...... Numele .......................... Prenumele ....................... Semnãtura*) si stampila Data nasterii ................... Locul nasterii .................. Cetãtenia ....................... Pasaport seria ........ nr. ..... Eliberat la data de ............. Valabil pânã la data de .........	Este salariat la .......................... cu sediul în .............................. în functia de ............................. Data emiterii ............................

 

Fila 2

 

- recto -		- verso -
Anul		Anul
VIZA Semestrul I	VIZA Semestrul II	VIZA Semestrul I	VIZA Semestrul II
VIZA Semestrul I	VIZA Semestrul II	VIZA Semestrul I	VIZA Semestrul II

*) Persoana împuternicitã sã semneze documentul, desemnatã prin ordin al ministrului muncii si protectiei sociale.