MONITORUL OFICIAL AL ROMANIEI

P A R T E A I

Anul XIV - Nr. 542 LEGI, DECRETE, HOTÃRÂRI SI ALTE ACTE Miercuri, 24 iulie 2002

SUMAR

DECIZII ALE CURTII CONSTITUTIONALE

Decizia nr. 168 din 6 iunie 2002 referitoare la exceptia de neconstitutionalitate a dispozitiilor art. 141 alin. 1 teza întâi si ale art. 145 din Codul de procedurã penalã

Decizia nr. 176 din 18 iunie 2002 referitoare la exceptia de neconstitutionalitate a dispozitiilor art. 147, 246 si 289 din Codul penal, precum si ale art. 29 pct. 2 lit. a), art. 361 alin. 1 lit. c) si ale art. 3851 alin. 1 lit. c) din Codul de procedurã penalã

HOTÃRÂRI ALE GUVERNULUI ROMÂNIEI

748. - Hotãrâre pentru aprobarea Normelor privind protectia culturilor agricole, silvice si a animalelor domestice împotriva pagubelor ce pot fi cauzate de vânat

DECIZII ALE CURTII CONSTITUTIONALE

CURTEA CONSTITUTIONALÃ

DECIZIA Nr. 168

din 6 iunie 2002

referitoare la exceptia de neconstitutionalitate a dispozitiilor art. 141 alin. 1 teza întâi si ale art. 145 din Codul de procedurã penalã

Nicolae Popa - presedinte

Costicã Bulai - judecãtor

Nicolae Cochinescu - judecãtor

Constantin Doldur - judecãtor

Kozsokár Gábor - judecãtor

Petre Ninosu - judecãtor

Serban Viorel Stãnoiu - judecãtor

Ioan Vida - judecãtor

Iuliana Nedelcu - procuror

Mihaela Senia Costinescu - magistrat-asistent

Pe rol se aflã solutionarea exceptiei de neconstitutionalitate a dispozitiilor art. 141 alin. 1 teza întâi si ale art. 145 din Codul de procedurã penalã, exceptie ridicatã de Gheorghe Neculai si Duman Palfi în Dosarul nr. 524/2002 al Curtii de Apel Pitesti - Sectia penalã.

La apelul nominal lipseste autorul exceptiei, fatã de care procedura de citare este legal îndeplinitã.

Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere a exceptiei de neconstitutionalitate ca fiind neîntemeiatã, arãtând cã asupra constitutionalitãtii dispozitiilor art. 141 alin. 1 teza întâi din Codul de procedurã penalã, Curtea Constitutionalã s-a mai pronuntat prin Decizia nr. 179/2001 si prin Decizia nr. 180/2001, statuând cã aceste dispozitii sunt constitutionale.

CURTEA,

având în vedere actele si lucrãrile dosarului, retine urmãtoarele:

Prin Încheierea din 21 februarie 2002, pronuntatã în Dosarul nr. 524/2002, Curtea de Apel Ploiesti - Sectia penalã a sesizat Curtea Constitutionalã cu exceptia de neconstitutionalitate a dispozitiilor art. 141 alin. 1 teza întâi si ale art. 145 din Codul de procedurã penalã, exceptie ridicatã de Neculai Gheorghe si Palfi Duman în dosarul acelei instante.

În motivarea exceptiei de neconstitutionalitate autorul acesteia sustine cã art. 141 alin. 1 teza întâi din Codul de procedurã penalã este contrar prevederilor constitutionale ale art. 20 alin. (2), deoarece nu prevede calea de atac a recursului si împotriva încheierii prin care se respinge cererea de revocare a unei mãsuri preventive. Se sustine cã dispozitiile criticate contravin prevederilor art. 2 pct. 1 din Protocolul nr. 7 aditional la Conventia pentru apãrarea drepturilor omului si a libertãtilor fundamentale, care stabilesc cã “Orice persoanã declaratã vinovatã de o infractiune de cãtre un tribunal are dreptul sã cearã examinarea declaratiei de vinovãtie sau a condamnãrii de cãtre o jurisdictie superioarã. Exercitarea acestui drept, inclusiv motivele pentru care acesta poate fi exercitat, sunt reglementate de lege”, articolul fiind intitulat “Dreptul la douã grade de jurisdictie”.

Autorul exceptiei de neconstitutionalitate sustine, de asemenea, cã dispozitiile art. 145 din Codul de procedurã penalã contravin prevederilor art. 16 alin. (1), art. 23 alin. (1) si ale art. 25 alin. (1) din Constitutie. Se sustine cã art. 145 alin. 2 se referã exclusiv la faza urmãririi penale, de unde rezultã cã atunci când mãsura este dispusã de instantã aceasta nu mai este limitatã în timp si dureazã pânã la solutionarea cauzei.

Aceasta conduce la neconstitutionalitatea textului de lege criticat, creându-se solutii diferite, dupã cum mãsura se dispune în cursul urmãririi penale, când durata acesteia nu poate depãsi 30 de zile, sau în cursul judecãtii, când durata nu este limitatã. Autorul exceptiei sustine cã este o situatie similarã celei reglementate prin dispozitiile art. 149 alin. 3 din Codul de procedurã penalã, constatate ca fiind neconstitutionale prin Decizia nr. 546 din 4 decembrie 1997, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 98 din 2 martie 1998. Prin urmare, autorul exceptiei sustine cã mãsura obligãrii de a nu pãrãsi localitatea nu putea fi dispusã decât pentru cel mult 30 de zile, iar nu sine die, asa cum s-a procedat.

Exprimându-si opinia asupra exceptiei, Curtea de Apel Pitesti - Sectia penalã aratã cã nu existã nici o neconcordantã între dispozitiile art. 141 alin. 1 teza întâi din Codul de procedurã penalã si ale art. 20 alin. (2) din Constitutie, cele douã categorii de norme vizând materii diferite. Se preciazã cã este mai curând o problemã de modificare a dispozitiilor art. 141, astfel încât acestea sã permitã atacarea, separat cu recurs, a încheierii prin care s-a respins cererea de revocare a mãsurii preventive. Reglementãrile internationale au prioritate, în conformitate cu prevederile art. 20 alin. (2) din Constitutie, dar acestea nu se pot substitui dreptului intern, care poate reglementa reguli de procedurã penalã pentru anumite situatii, competenta si cãile de atac fiind materii în care reglementarea este atributul exclusiv al legiuitorului intern.

În ceea ce priveste exceptia de neconstitutionalitate a dispozitiilor art. 145 din Codul de procedurã penalã, în special a celor care limiteazã durata mãsurii obligãrii de a nu pãrãsi localitatea la 30 de zile, lãsând sã se înteleagã cã în cursul judecãtii aceastã duratã nu este limitatã, instanta apreciazã cã dispozitiile constitutionale prevãzute la art. 16 alin. (1) si la art. 23 alin. (1) nu au legãturã cu dispozitiile art. 145 alin. 2 din Codul de procedurã penalã. Singura dispozitie care ar putea fi pusã în discutie este cea prevãzutã de art. 25 alin. (1) din Constitutie, referitoare la dreptul la liberã circulatie. Textul mentioneazã însã cã numai legea stabileste conditiile exercitãrii dreptului la liberã circulatie în tarã si strãinãtate, astfel cã legea poate sã îngrãdeascã si sã limiteze exercitarea acestui drept. Dacã s-ar pune problema ca si în cursul judecãtii mãsura sã fie limitatã în timp, aceasta ar însemna modificarea legii, ceea ce excede competentei Curtii Constitutionale. Nu se poate accepta similitudinea invocatã între dispozitiile art. 149 alineatul final si cele ale art. 145 alin. 2 din Codul de procedurã penalã, deoarece, pe de o parte, metoda analogicã nu are suport în materie procesualã penalã, iar pe de altã parte, Constitutia se referã la mãsura arestãrii preventive atunci când limiteazã durata la 30 de zile, nu si la durata mãsurii obligãrii de a nu pãrãsi localitatea. În afarã de aceasta, desi nelimitatã ca duratã pe parcursul judecãtii, existã oricând posibilitatea revocãrii mãsurii obligãrii de a nu pãrãsi localitatea, din oficiu sau la cerere, în conformitate cu prevederile art. 139 sau 141 alin. 1 din Codul de procedurã penalã, atunci când nu mai existã temei pentru mentinerea ei sau când mãsura obligãrii de a nu pãrãsi localitatea este ilegalã.

În conformitate cu dispozitiile art. 24 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicatã, încheierea de sesizare a Curtii Constitutionale a fost comunicatã presedintilor celor douã Camere ale Parlamentului si Guvernului, pentru a trimite punctele de vedere asupra exceptiei de neconstitutionalitate ridicate în cauzã.

Guvernul considerã exceptia ca fiind neîntemeiatã. În ceea ce priveste critica dispozitiilor art. 141 alin. 1 din Codul de procedurã penalã, Guvernul precizeazã cã referirea la prevederile Conventiei pentru apãrarea drepturilor omului si a libertãtilor fundamentale nu este fundamentatã, întrucât acestea se referã la dreptul la o cale de atac împotriva hotãrârii judecãtoresti prin care se constatã vinovãtia unei persoane, pe când art. 141 alin. 1 se referã la încheiere, deci la o hotãrâre prin care nu se solutioneazã fondul cauzei, ci priveste o mãsurã procesualã provizorie.

În ceea ce priveste exceptia de neconstitutionalitate a dispozitiilor art. 145 din Codul de procedurã penalã, considerate ca fiind contrare prevederilor art. 16, 23 si 25 din Constitutie, Guvernul aratã cã mãsura obligãrii de a nu pãrãsi localitatea este o constrângere în strictã conformitate cu prevederile art. 49 din Constitutie, referitoare la restrângerea exercitiului unor drepturi sau al unor libertãti, precum si cu dispozitiile art. 125 alin. (3) din Constitutie, potrivitã cãrora competenta si procedura de judecatã sunt stabilite de lege. Mai mult, art. 25 alin. (1) teza a doua din Constitutie prevede cã legea stabileste conditiile exercitãrii dreptului la liberã circulatie, putând institui limitãri ale exercitiului acestui drept, fãrã a contraveni prevederilor constitutionale.

Presedintii Camerei Deputatilor si Senatului nu au trimis punctele lor de vedere.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Guvernului, raportul întocmit de judecãtorul-raportor, concluziile procurorului, dispozitiile legale criticate, raportate la prevederile Constituiei, precum si dispozitiile Legii nr. 47/1992, retine urmãtoarele:

Curtea Constitutionalã constatã cã este competentã, potrivit dispozitiilor art. 144 lit. c) din Constitutie, precum si ale art. 1 alin. (1), ale art. 2, 3, 12 si 23 din Legea nr. 47/1992, republicatã, sã solutioneze exceptia de neconstitutionalitate cu care a fost sesizatã.

Obiectul exceptiei de neconstitutionalitate îl constituie dispozitiile art. 141 alin. 1 teza întâi si ale art. 145 din Codul de procedurã penalã, care au urmãtorul continut:

- Art. 141 alin. 1 teza întâi: “Încheierea datã în primã instantã prin care se dispune luarea, revocarea, înlocuirea sau încetarea unei mãsuri preventive poate fi atacatã separat cu recurs, de procuror sau de inculpat.”;

- Art. 145: “Mãsura obligãrii de a nu pãrãsi localitatea constã în îndatorirea impusã învinuitului sau inculpatului, de procuror ori de instanta de judecatã, de a nu pãrãsi localitatea în care locuieste, fãrã încuviintarea organului care a dispus aceastã mãsurã. Procurorul poate lua aceastã mãsurã prin ordonantã si numai dacã sunt îndeplinite conditiile prevãzute în art. 143 alin. 1.

În cursul urmãririi penale, durata mãsurii prevãzute în alineatul precedent nu poate depãsi 30 de zile.

În caz de încãlcare a mãsurii aplicate se poate lua împotriva învinuitului sau inculpatului una din celelalte mãsuri preventive, dacã sunt îndeplinite conditiile prevãzute de lege pentru luarea acelor mãsuri.”

Dispozitiile constitutionale invocate de autorii exceptiei ca fiind încãlcate sunt urmãtoarele:

- Art. 16 alin. (1): “Cetãtenii sunt egali în fata legii si a autoritãtilor publice, fãrã privilegii si fãrã discriminãri.”;

- Art. 20 alin. (2): “Dacã existã neconcordante între pactele si tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, si legile interne, au prioritate reglementãrile internationale.”;

- Art. 23 alin. (1): “Libertatea individualã si siguranta persoanei sunt inviolabile.”;

- Art. 25 alin. (1): “Dreptul la liberã circulatie, în tarã si în strãinãtate, este garantat. Legea stabileste conditiile exercitãrii acestui drept.”

Examinând exceptia de neconstitutionalitate ridicatã, Curtea constatã cã prevederile art. 141 alin. 1 teza întâi si ale art. 145 din Codul de procedurã penalã sunt constitutionale, iar exceptia, sub acest aspect, este neîntemeiatã.

În ceea ce priveste sustinerea autorului exceptiei referitoare la îngrãdirea prin art. 141 alin. 1 din Codul de procedurã penalã a dreptului de exercitare a cãilor de atac, întrucât acesta nu prevede calea de atac a recursului si împotriva încheierii prin care se respinge cererea de revocare a unei mãsuri preventive, Curtea retine cã art. 141 alin. 1 din Codul de procedurã penalã este în deplinã concordantã cu art. 128 din Constitutie, care reglementeazã folosirea cãilor de atac.

Acest drept fundamental se realizeazã în conditiile legii si, prin urmare, este în competenta exclusivã a leguitorului de a stabili care sunt cãile de atac si în ce conditii pot fi exercitate.

Faptul cã încheierea prin care se respinge cererea de revocare a mãsurii arestãrii preventive nu poate fi atacatã separat cu recurs se explicã, pe de o parte, prin necesitatea de a evita o prelungire abuzivã a procesului, iar pe de altã parte, prin faptul cã respectiva încheiere poate fi atacatã cu recurs o datã cu hotãrârea prin care s-a solutionat fondul cauzei.

Prevederile art. 2 pct. 1 din Protocolul nr. 7 aditional la Conventia pentru apãrarea drepturilor omului si a libertãtilor fundamentale nu sunt aplicabile în cauza dedusã judecãtii, întrucât acestea se referã la dreptul persoanei la o cale de atac împotriva unei hotãrâri judecãtoresti prin care se solutioneazã un proces, în timp ce art. 141 alin. 1 se referã la încheierea prin care se dispune luarea, revocarea, înlocuirea sau încetarea unei mãsuri preventive, deci nu priveste o hotãrâre prin care se solutioneazã fondul cauzei.

Cu privire la exceptia de neconstitutionalitate a dispozitiilor art. 145 din Codul de procedurã penalã, Curtea constatã cã acestea nu sunt contrare prevederilor art. 16 alin. (1) din Constitutie, deoarece nu instituie nici un fel de privilegii sau discriminãri. Faptul cã legiuitorul a instituit numai pentru faza urmãririi penale o duratã maximã de 30 de zile în care învinuitul sau inculpatul este supus mãsurii obligãrii de a nu pãrãsi localitatea nu poate conduce la concluzia cã în acest mod s-ar crea o discriminare nejustificatã a persoanelor aflate în faza judecãtii, împotriva cãrora instanta poate dispune luarea mãsurii preventive pe întreaga duratã a desfãsurãrii procesului. Aceastã împrejurare este justificatã de necesitatea solutionãrii cu celeritate a procesului penal si pentru evitarea obstructionãrii cercetãrii judecãtoresti. Este evident cã situatiile în care se aflã aceste persoane nu sunt similare, astfel încât tratamentul juridic nu poate fi decât diferentiat. De altfel, în conformitate cu prevederile art. 139 sau 141 alin. 1 din Codul de procedurã penalã, existã oricând posibilitatea revocãrii mãsurii obligãrii de a nu pãrãsi localitatea, din oficiu sau la cerere, atunci când nu mai existã temei pentru mentinerea mãsurii preventive.

Curtea constatã, de asemenea, cã dispozitiile art. 145 din Codul de procedurã penalã nu sunt contrare prevederilor constitutionale ale art. 23 alin. (1) privind libertatea individualã sau ale art. 25 alin. (1) referitoare la libera circulatie, deoarece mãsura preventivã a obligãrii de a nu pãrãsi localitatea reprezintã o restrângere a exercitiului unor drepturi sau al unor libertãti în deplinã concordantã cu prevederile art. 49 din Constitutie. Aceastã mãsurã preventivã se impune pentru desfãsurarea în bune conditii a instructiei penale, iar legea reglementeazã cazurile si conditiile în care ea este aplicabilã.

În ceea ce priveste referirea la dispozitiile art. 149 alin. 3 din Codul de procedurã penalã, constatate ca fiind neconstitutionale prin Decizia nr. 546 din 4 decembrie 1997, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 98 din 2 martie 1998, Curtea constatã cã nu se poate stabili nici o legãturã între dispozitiile art. 145 si cele ale art. 149 alin. 3 din Codul de procedurã penalã, astfel încât solutia adoptatã în decizia mentionatã mai sus, precum si considerentele pe care aceasta se întemeiazã nu sunt valabile si în cauza de fatã.

Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 144 lit. c) din Constitutie, precum si al art. 13 alin. (1) lit. A.c) si al art. 23 din Legea nr. 47/1992, republicatã,

CURTEA

În numele legii

DECIDE:

Respinge exceptia de neconstitutionalitate a dispozitiilor art. 141 alin. 1 teza întâi si ale art. 145 din Codul de procedurã penalã, exceptie ridicatã de Gheorghe Neculai si Duman Palfi în Dosarul nr. 524/2002 al Curtii de Apel Pitesti - Sectia penalã.

Definitivã si obligatorie.

Pronuntatã în sedinta publicã din data de 6 iunie 2002.

PRESEDINTELE CURTII CONSTITUTIONALE,

prof. univ. dr. NICOLAE POPA

Magistrat-asistent,

Mihaela Senia Costinescu

CURTEA CONSTITUTIONALÃ

DECIZIA Nr. 176

din 18 iunie 2002

referitoare la exceptia de neconstitutionalitate a dispozitiilor art. 147, 246 si 289 din Codul penal, precum si ale art. 29 pct. 2 lit. a), art. 361 alin. 1 lit. c) si ale art. 3851 alin. 1 lit. c) din Codul de procedurã penalã

Nicolae Popa - presedinte

Nicolae Cochinescu - judecãtor

Constantin Doldur - judecãtor

Kozsokár Gábor - judecãtor

Petre Ninosu - judecãtor

Serban Viorel Stãnoiu - judecãtor

Lucian Stângu - judecãtor

Ioan Vida - judecãtor

Cristina Nicoarã - procuror

Laurentiu Cristescu - magistrat-asistent

Pe rol se aflã solutionarea exceptiei de neconstitutionalitate a dispozitiilor art. 147, 246 si 289 din Codul penal, precum si ale art. 29 pct. 2 lit. a), art. 361 alin. 1 lit. c) si ale art. 3851 alin. 1 lit. c) din Codul de procedurã penalã, exceptie ridicatã de Lidia Simona Seceleanu în Dosarul nr. 1.373/2001 al Curtii Supreme de Justitie - Sectia penalã.

La apelul nominal rãspund autorul exceptiei, Lidia Simona Seceleanu, si partea, Ioana Jabin, lipsind Pierre Jabin, fatã de care procedura de citare a fost legal îndeplinitã.

Autorul exceptiei ridicã direct în fata Curtii exceptia privind neconstitutionalitatea dispozitiilor art. 23 din Legea nr. 47/1992, republicatã, arãtând cã, întrucât procesul penal cuprinde si faza de urmãrire penalã, în aceastã fazã norma legalã criticatã nu este operantã, deoarece prevede cã sesizarea Curtii Constitutionale se face de instantele judecãtoresti. Textul de lege se referã exclusiv la instantã ca subiect oficial”. Or, controlul de constitutionalitate nu poate lãsa în afara sa o parte

a unui proces”, cu atât mai mult faza de urmãrire penalã în care “se angajeazã forma maximã a rãspunderii juridice, cea penalã”. Având în vedere importanta controlului de constitutionalitate, autorul exceptiei considerã cã se impune acceptarea ridicãrii acesteia si în fata Curtii Constitutionale, în spiritul dispozitiilor art. 144 din Constitutie si al tratatelor internationale la care România este parte.

În ceea ce priveste exceptia ridicatã în fata instantei judecãtoresti, aratã cã organul de urmãrire penalã a inclus pe lista functionarilor publici si notarul, desi acesta nu face parte din aceastã categorie. În acest sens prezintã un act provenind de la Agentia Nationalã a Functionarilor Publici. Mai aratã cã, potrivit prevederilor art. 72 alin. (3) lit. i) din Constitutie, statutul functionarilor publici se stabileste prin lege organicã, cerintã pe care nu o îndeplineste Legea notarilor publici si a activitãtii notariale nr. 36/1995, singura lege care trebuie avutã în vedere la stabilirea calitãtii de functionar public a notarului.

Dispozitiile art. 147, 246 si 289 din Codul penal sunt neconstitutionale, deoarece pe baza lor notarul este considerat functionar public. Referitor la dispozitiile art. 29 pct. 2 lit. a), art. 361 alin. 1 lit. c) si ale art. 3851 alin. 1 lit. c) din Codul de procedurã penalã, aratã cã acestea sunt neconstitutionale, deoarece asigurã o singurã cale de atac împotriva hotãrârilor date în procesele penale. Solicitã admiterea exceptiilor ridicate.

Ioana Jabin, în concluziile sale, lasã solutionarea exceptiei la aprecierea instantei constitutionale.

Reprezentantul Ministerului Public cere respingerea ca inadmisibilã a exceptiei de neconstitutionalitate a dispozitiilor art. 23 din Legea nr. 47/1992, republicatã, ridicatã direct în fata Curtii, deoarece legea nu prevede posibilitatea ridicãrii unei exceptii de neconstitutionalitate direct în fata Curtii Constitutionale, iar pe de altã parte, dispozitia criticatã nu are legãturã cu cauza. În ceea ce priveste exceptia care formeazã obiectul sesizãrii adresate Curtii în conditiile legii, reprezentantul Ministerului Public cere respingerea acesteia ca neîntemeiatã. Faptul cã legiuitorul nu a prevãzut între cãile de atac împotriva sentintei penale pronuntate în dosarul de fond si pe aceea a apelului nu constituie o încãlcare a dispozitiilor constitutionale privind accesul liber la justitie, deoarece, asa cum este statuat prin art. 125 alin. (3) din Constitutie, “Competenta si procedura de judecatã sunt stabilite de lege”. Exceptia este, asadar, nefondatã, deoarece critica nu priveste neconstitutionalitatea unor norme legale, ci aplicarea acestora.

CURTEA,

având în vedere actele si lucrãrile dosarului, constatã urmãtoarele:

Prin Încheierea din 30 ianuarie 2002, pronuntatã în Dosarul nr. 1.373/2001, Curtea Supremã de Justitie - Sectia penalã a sesizat Curtea Constitutionalã cu exceptia de neconstitutionalitate a dispozitiilor art. 147, art. 246 si 289 din Codul penal, precum si ale art. 29 pct. 2 lit. a), art. 361 alin. 1 lit. c) si ale art. 3851 alin. 1 lit. c) din Codul de procedurã penalã, exceptie ridicatã de Lidia Simona Seceleanu.

În motivarea exceptiei de neconstitutionalitate se sustine, în esentã, cã definirea prin Codul penal a notiunii de functionar public contravine dispozitiilor art. 72 alin. (3) lit. i) din Legea fundamentalã, dat fiind cã actul normativ la care face trimitere Constitutia este Legea nr. 188/1999 privind Statutul functionarilor publici, iar continutul notiunii de functionar folositã de Codul penal este diferit de cel consacrat prin aceastã lege. Astfel, desi notarul nu este functionar public, în sensul Legii nr. 188/1999, el este caracterizat ca atare în aplicarea Codului penal. Având în vedere atât continutul dispozitiilor art. 150 alin. (1) din Constitutie, cât si faptul cã reglementarea prevãzutã de Codul penal este anterioarã Constitutiei din 1991, autorul exceptiei sustine, de asemenea, cã prevederile textelor de lege criticate trebuie considerate ca iesite din vigoare.

În ceea ce priveste dispozitiile din Codul de procedurã penalã, autorul exceptiei sustine cã acestea încalcã egalitatea în drepturi a justitiabililor, deoarece îi priveazã de o cale de atac pe cei judecati în primã instantã de cãtre curtile de apel.

În încheierea prin care a sesizat Curtea Constitutionalã instanta de judecatã a formulat opinia cã exceptia de neconstitutionalitate este neîntemeiatã.

Considerentele pe care se sprijinã instanta de judecatã în sustinerea acestei opinii sunt urmãtoarele:

“Constitutia nu defineste notiunile de functionar public si de functionar, reglementarea statutului juridic al acestor categorii de persoane fiind atributul legiuitorului. Codul penal, care este o lege organicã, defineste notiunile de functionar public si de functionar prin dispozitiile art. 147, în conformitate cu prevederile art. 72 alin. (3) lit. f) din Constitutie. Tot de competenta exclusivã a legiuitorului tine si stabilirea infractiunilor sãvârsite de cãtre functionarii publici sau functionari, asa cum este cazul infractiunilor prevãzute la art. 246 si 289 din Codul penal.

Totodatã dispozitiile art. 147 din Codul penal nu contravin nici dispozitiilor art. 72 alin. (3) lit. i) din Constitutie, conform cãrora reglementarea statutului functionarilor publici se face prin lege organicã, deci de cãtre legiuitor, ceea ce s-a realizat de altfel prin Legea nr. 188/1999, care si ea defineste notiunea de functionar public.

Eventualele deosebiri între cele douã reglementãri legale nu reprezintã însã o problemã de constitutionalitate, ci una de interpretare si aplicare a legilor, ce este de atributul instantelor de judecatã.

Referitor la considerarea neconstitutionalitãtii dispozitiilor art. 29 pct. 2 lit. a), art. 361 alin. 1 lit. c), ale art. 3851 alin. 1 lit. c) din Codul de procedurã penalã este de mentionat cã legiuitorul poate institui, în considerarea unor situatii deosebite, reguli speciale de procedurã, precum si modalitãti de exercitare a drepturilor procedurale, astfel încât accesul liber la justitie nu înseamnã accesul, în toate cazurile, la toate structurile judecãtoresti si la toate cãile de atac. Instituirea unor reguli speciale, inclusiv în ceea ce priveste cãile de atac, atât timp cât ele asigurã egalitatea juridicã a cetãtenilor în utilizarea lor, nu încalcã principiul constitutional al egalitãtii cetãtenilor în fata legilor si a autoritãtilor publice.”

Potrivit dispozitiilor art. 24 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicatã, încheierea de sesizare a Curtii Constitutionale a fost comunicatã presedintilor celor douã Camere ale Parlamentului si Guvernului, pentru a-si exprima punctele de vedere cu privire la exceptia ridicatã.

Presedintele Camerei Deputatilor considerã exceptia de neconstitutionalitate neîntemeiatã.

În motivarea acestui punct de vedere se aratã cã “Prin dispozitiile Constitutiei nu se realizeazã definirea nici a notiunii de functionar public, nici a celei de functionar, aceasta, precum si statutul acestor categorii de salariati fiind de domeniul legii. Sensul acestor notiuni este stabilit în art. 147 din Codul penal si în Legea nr. 188/1999 care reglementeazã Statutul functionarilor publici, deosebirile dintre aceste douã reglementãri nefiind o problemã de constitutionalitate, ci una de interpretare si aplicare a legilor, ceea ce excede competentei Curtii Constitutionale”.

Întrucât constitutionalitatea unei dispozitii legale nu poate fi examinatã prin raportare la o altã dispozitie legalã, ci doar prin raportare la o normã constitutionalã, “reglementarea rãspunderii penale pentru infractiunile de serviciu, atât pentru functionarii publici, cât si pentru ceilalti functionari, nu poate fi consideratã neconstitutionalã, câtã vreme cele douã notiuni sunt de nivelul legii. Dispozitiile art. 147 din Codul penal, care le definesc, nu încalcã nici prevederile art. 72 alin. (3) lit. i) din Constitutie, întrucât Codul penal este o lege organicã”.

Referitor la critica adusã prin exceptia de neconstitutionalitate dispozitiilor cuprinse în art. 29 pct. 2 lit. a), art. 361 alin. 1 lit. c) si ale art. 3851 alin. 1 lit. c) din Codul de procedurã penalã, presedintele Camerei Deputatilor aratã cã “Liberul acces la justitie presupune accesul la mijloacele procedurale prin care se înfãptuieste actul de justitie, considerându-se cã stabilirea regulilor de desfãsurare a procesului în fata instantelor judecãtoresti este de competenta exclusivã a legiuitorului, solutie ce rezultã din art. 125 alin. (3) din Constitutie, conform cãruia «Competenta si procedura de judecatã sunt stabilite de lege.» [...] Principiul egalitãtii în fata legii nu înseamnã uniformitate, asa încât, dacã la situatii egale trebuie sã corespundã un tratament egal, la situatii diferite, tratamentul nu poate fi decât diferit.”

Guvernul României apreciazã, de asemenea, cã exceptia de neconstitutionalitate este neîntemeiatã.

În motivarea acestui punct de vedere se aratã cã “sustinerile privind neconstitutionalitatea notiunilor de functionar public si functionar sunt neîntemeiate, întrucât acestea nu încalcã o prevedere expresã a Constitutiei. Într-adevãr, cele douã notiuni definite în art. 147 din Codul penal nu sunt de rang constitutional, nici o dispozitie a Constitutiei necontinând vreo definitie a acestor notiuni.

Reglementarea rãspunderii penale pentru infractiunile de serviciu sau în legãturã cu serviciul, atât pentru functionarii publici, cât si pentru ceilalti functionari, nu poate fi consideratã neconstitutionalã atâta vreme cât reglementãrile privitoare la notiunile de functionar public si functionar, inclusiv incriminãrile care presupun o astfel de calitate a subiectului activ, sunt caracterizate de Constitutie ca tinând de domeniul legii”.

Pe de altã parte, se aratã în motivarea punctului de vedere al Guvernului, .neconcordanta între art. 147 din Codul penal si dispozitiile Legii nr. 188/1999, invocatã de autorul exceptiei, nu ridicã o problemã de ordin constitutional, ci o problemã de interpretare juridicã”.

În ceea ce priveste constitutionalitatea dispozitiilor art. 29 pct. 2 lit. a), art. 361 alin. 1 lit. c) si ale art. 3851 alin. 1 lit. c) din Codul de procedurã penalã, Guvernul, întemeindu-se pe jurisprudenta Curtii Constitutionale, considerã cã sustinerile autorului exceptiei nu sunt fondate, deoarece prin aceste dispozitii legale nu se încalcã nici principiul egalitãtii cetãtenilor în fata legii si nici principiul liberului acces la justitie. Astfel, se aratã în motivarea punctului de vedere al Guvernului, “În Conventia europeanã pentru apãrarea drepturilor omului si a libertãtilor fundamentale, în art. 2 din Protocolul nr. 7, se prevede un dublu grad de jurisdictie si nu un triplu grad, ca în legislatia românã, statuându-se cã «orice persoanã declaratã vinovatã de o infractiune de cãtre un tribunal are dreptul sã cearã examinarea declaratiei de vinovãtie sau a condamnãrii de cãtre o jurisdictie superioarã. Exercitarea acestui drept, inclusiv motivele pentru care poate fi exercitat, sunt reglementate de lege.» Prin urmare, prevederile art. 29 pct. 2 lit. a), art. 361 alin. 1 lit. c) si ale art. 3851 alin. 1 lit. c) din Codul de procedurã penalã, care stabilesc pentru anumite cauze douã grade de jurisdictie - judecatã în primã instantã si judecatã în recurs -, îndeplinesc conditiile prevãzute de art. 2 din Protocolul nr. 7, neputându-se astfel sustine cã ele nu ar fi compatibile cu prevederile Conventiei europene”.

Presedintele Senatului nu a comunicat punctul sãu de vedere cu privire la exceptia de neconstitutionalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere ale presedintelui Camerei Deputatilor si Guvernului, raportul judecãtorului-raportor, sustinerile pãrtilor prezente, concluziile procurorului, dispozitiile legale criticate, raportate la prevederile Constitutiei, precum si dispozitiile Legii nr. 47/1992, retine urmãtoarele:

Curtea Constitutionalã a fost legal sesizatã si este competentã, potrivit dispozitiilor art. 144 lit. c) din Constitutie, precum si ale art. 1 alin. (1), ale art. 2, 3, 12 si 23 din Legea nr. 47/1992, republicatã, sã solutioneze exceptia de neconstitutionalitate ridicatã.

Obiectul exceptiei de neconstitutionalitate îl constituie urmãtoarele dispozitii legale:

Codul penal:

- Art. 147: “Prin «functionar public» se întelege orice persoanã care exercitã permanent sau temporar, cu orice titlu, indiferent cum a fost învestitã, o însãrcinare de orice naturã, retribuitã sau nu, în serviciul unei unitãti dintre cele la care se referã art. 145.

Prin «functionar» se întelege persoana mentionatã în alin. 1, precum si orice salariat care executã o însãrcinare în serviciul unei alte persoane juridice decât cele prevãzute în acel alineat.”;

- Art. 246: “Fapta functionarului public, care, în exercitiul atributiilor sale de serviciu, cu stiintã, nu îndeplineste un act ori îl îndeplineste în mod defectuos si prin aceasta cauzeazã o vãtãmare intereselor legale ale unei persoane se pedepseste cu închisoare de la 6 luni la 3 ani.”;

- Art. 289: “Falsificarea unui înscris oficial cu prilejul întocmirii acestuia, de cãtre un functionar aflat în exercitiul atributiilor de serviciu, prin atestarea unor fapte sau împrejurãri necorespunzãtoare adevãrului ori prin omisiunea cu stiintã de a insera unele date sau împrejurãri, se pedepseste cu închisoare de la 6 luni la 5 ani.

Tentativa se pedepseste.”

Codul de procedurã penalã:

- Art. 29: “Curtea Supremã de Justitie: [...]

2. ca instantã de recurs, judecã:

a) recursurile împotriva hotãrârilor penale pronuntate, în primã instantã, de curtile de apel si Curtea Militarã de Apel;”

- Art. 361 alin. 1: .Sentintele pot fi atacate cu apel. Nu pot fi atacate cu apel: [...]

c) sentintele pronuntate de curtile de apel si Curtea Militarã de Apel;”

- Art. 3851:

“1 Pot fi atacate cu recurs: [...]

c) sentintele pronuntate de curtile de apel si Curtea Militarã de Apel.”

Prevederile din Constitutia României, invocate în sustinerea exceptiei de neconstitutionalitate a dispozitiilor din Codul penal, mentionate mai sus, sunt urmãtoarele:

- Art. 72 alin. (3): “Prin lege organicã se reglementeazã: [...]

f) infractiunile, pedepsele si regimul executãrii acestora; [...]

i) statutul functionarilor publici.”

În motivarea exceptiei de neconstitutionalitate a dispozitiilor din Codul de procedurã penalã, mentionate mai sus, au fost invocate, generic, Conventia pentru apãrarea drepturilor omului si a libertãtilor fundamentale, precum si prevederile cuprinse în art. 16 (Egalitatea în drepturi), art. 125 (Instantele judecãtoresti) si art. 128 (Folosirea cãilor de atac) din Constitutia României, fãrã însã a se motiva încãlcarea acestora.

Independent de aceasta autorul exceptiei a ridicat direct în fata Curtii Constitutionale exceptia de neconstitutionalitate a dispozitiilor art. 23 din Legea nr. 47/1992, republicatã, care au urmãtorul cuprins:

- Art. 23: “(1) Curtea Constitutionalã decide asupra exceptiilor ridicate în fata instantelor judecãtoresti privind neconstitutionalitatea unei legi sau ordonante ori a unei dispozitii dintr-o lege sau dintr-o ordonantã în vigoare, de care depinde solutionarea cauzei.

(2) Exceptia poate fi ridicatã la cererea uneia dintre pãrti sau, din oficiu, de cãtre instanta de judecatã.

(3) Nu pot face obiectul exceptiei prevederile legale a cãror constitutionalitate a fost stabilitã potrivit art. 145 alin. (1) din Constitutie sau prevederile constatate ca fiind neconstitutionale printr-o decizie anterioarã a Curtii Constitutionale.

(4) Sesizarea Curtii Constitutionale se dispune de cãtre instanta în fata cãreia s-a ridicat exceptia de neconstitutionalitate, printr-o încheiere care va cuprinde punctele de vedere ale pãrtilor, opinia instantei asupra exceptiei, si va fi însotitã de dovezile depuse de pãrti. Dacã exceptia a fost ridicatã din oficiu, încheierea trebuie motivatã, cuprinzând si sustinerile pãrtilor; precum si dovezile necesare.

(5) Pe perioada solutionãrii exceptiei de neconstitutionalitate judecarea cauzei se suspendã.

(6) Dacã exceptia este inadmisibilã, fiind contrarã prevederilor alin. (1), (2) sau (3), instanta o respinge printr-o încheiere motivatã, fãrã a mai sesiza Curtea Constitutionalã.”

Autorul exceptiei de neconstitutionalitate ridicate în conditiile mai sus arãtate, în motivarea acesteia, desi nu face o trimitere directã la o dispozitie constitutionalã care ar fi încãlcatã, sustine cã o corectã interpretare a dispozitiilor art. 144 din Legea fundamentalã si a celor din tratatele internationale la care România este parte, implicã acceptarea ridicãrii exceptiei de neconstitutionalitate si direct în fata Curtii Constitutionale.

Examinând exceptia de neconstitutionalitate, Curtea constatã urmãtoarele:

Reglementarea prin lege implicã definirea de cãtre însãsi autoritatea legiuitoare a termenilor pe care îi foloseste, cu conditia sã nu fie vorba de termeni definiti prin Constitutie, în acest caz legiuitorul având obligatia sã nu se abatã de la sensul termenilor în cauzã, stabilit prin Legea fundamentalã.

Libertatea legiuitorului de a defini notiunile cu care opereazã în procesul de reglementare poate da nastere la diferente în determinarea continutului si a întelesului acelorasi termeni, în raport cu domeniul reglementat. Faptul poate genera dificultãti de interpretare cu ocazia aplicãrii dispozitiilor legale care contin notiuni omonime folosite cu sens diferit, dar - în mãsura în care nu se abate de la Constitutie - nu este neconstitutional.

În cazul notiunilor de functionar public si de functionar, definite la art. 147 din Codul penal, nu se poate retine cã textul de lege mentionat este neconstitutional, deoarece Constitutia nu contine definitii ale acestor notiuni, iar din faptul cã prin art. 72 alin. (3) lit. i) stabileste ca statutul functionarilor publici sã fie reglementat prin lege organicã nu se poate trage concluzia cã definitiile date în acel act normativ sunt obligatorii pentru întelegerea si aplicarea Codului penal.

Nu se poate admite nici sustinerea cã prin definirea în Codul penal a notiunii de functionar public s-au încãlcat dispozitiile art. 72 alin. (3) lit. i) din Constitutie, deoarece obiectul de reglementare al Codului penal nu îl constituie “statutul functionarilor publici”, ci stabilirea infractiunilor, a pedepselor si a conditiilor de tragere la rãspundere penalã a celor care comit infractiuni.

Pe de altã parte, chiar si în cazul în care s-ar avea în vedere un sens foarte larg al notiunii de “statut al functionarilor publici” - în care s-ar cuprinde si includerea în aceastã categorie a unor persoane, altele decât cele identificate prin acestnume în Legea nr. 188/1999, apte sã comitã infractiuni de serviciu - este de retinut cã legea penalã, prin care se stabilesc elementele constitutive ale infractiunilor, inclusiv elementele care caracterizeazã subiectul activ al acestor fapte, este o lege organicã, în sensul art. 72 alin. (3) lit. i) din Constitutie, astfel cã nici în acest caz exceptia de neconstitutionalitate a art. 147, 246 si 289 din Codul penal nu poate fi admisã.

Critica textelor din Codul de procedurã penalã mentionate în sesizarea instantei este fãcutã la modul general, fãrã argumente si fãrã referiri concrete la continutul prevederilor din Constitutie si din Conventia pentru apãrarea drepturilor omului si a libertãtilor fundamentale, pe care le invocã. Critica formulatã de autorul exceptiei, în sensul cã dispozitiile din Codul de procedurã penalã la care se referã încalcã egalitatea în drepturi a justitiabililor prin faptul cã îi priveazã de o cale de atac pe cei judecati în primã instantã de curtile de apel, este nefondatã, dat fiind cã nici Constitutia României si nici tratatele internationale la care România este parte nu prevãd obligativitatea mai multor cãi de atac în procesele penale, stabilirea numãrului si a continutului acestora fiind, potrivit art. 125 alin. (3) din Legea fundamentalã, de competenta legiuitorului.

De asemenea, Curtea retine cã în cadrul procedurii stabilite de legiuitor pãrtile în proces au aceleasi drepturi si obligatii, fãrã nici o discriminare.

În jurisprudenta sa Curtea Constitutionalã s-a mai pronuntat asupra dispozitiilor legale mai sus mentionate, respingând de fiecare datã exceptiile ridicate.

Astfel, referitor la exceptia de neconstitutionalitate a dispozitiilor art. 147, 246 si 289 din Codul penal, prin Decizia nr. 124 din 26 aprilie 2001, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 466 din 15 august 2001, Curtea a statuat cã “reglementãrile privitoare la notiunile de functionar public si functionar, inclusiv incriminãrile care presupun o astfel de calitate a subiectului activ, nu reprezintã o problemã de domeniul jurisdictiei constitutionale”.

De asemenea, în ceea ce priveste neconstitutionalitatea dispozitiilor art. 29 pct. 2 lit. a), art. 361 alin. 1 lit. c) si ale art. 3851 alin. 1 lit. c) din Codul de procedurã penalã, prin Decizia Plenului nr. 1 din 8 februarie 1994, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 16 martie 1994, Curtea a statuat cã liberul acces la justitie presupune si accesul la mijloacele procedurale prin care se înfãptuieste justitia. Instituirea regulilor de desfãsurare a procesului în fata instantelor judecãtoresti este de competenta exclusivã a legiuitorului. Aceastã solutie decurge din dispozitiile constitutionale ale art. 125 alin. (3), potrivit cãrora “Competenta si procedura de judecatã sunt stabilite de lege”, precum si din cele ale art. 128, conform cãrora, “Împotriva hotãrârilor judecãtoresti, pãrtile interesate si Ministerul Public pot exercita cãile de atac, în conditiile legii”.

Considerentele din acele decizii îsi mentin valabilitatea si în cauza de fatã.

În ceea ce priveste exceptia de neconstitutionalitate a art. 23 din Legea nr. 47/1992, republicatã, invocatã în timpul dezbaterilor din sedinta publicã a Curtii Constitutionale, aceasta este inadmisibilã, deoarece o astfel de procedurã contravine atât dispozitiilor art. 144 lit. c) din Constitutie, care prevãd: “Curtea Constitutionalã. [...] hotãrãste asupra exceptiilor ridicate în fata instantelor judecãtoresti privind neconstitutionalitatea legilor si a ordonantelor”, dar si prevederilor art. 13 alin. (1) lit. A.c) si ale art. 23 alin. (1), care reiau textul constitutional precizând cã “decide asupra exceptiilor ridicate în fata instantelor judecãtoresti privind neconstitutionalitatea unei legi sau ordonante ori a unei dispozitii dintr-o lege sau dintr-o ordonantã în vigoare, de care depinde solutionarea cauzei”. În jurisprudenta sa Curtea, prin Decizia nr. 212 din 7 decembrie 1999, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 99 din 6 martie 2000, a statuat cã “Dispozitiile art. 144 lit. c) din Constitutie prevãd în mod expres si limitativ competenta Curtii Constitutionale în materia controlului concret de constitutionalitate [...]”.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 144 lit. c) si al art. 145 alin. (2) din Constitutie, precum si al art. 1, 2, al art. 13 alin. (1) lit. A.c), al art. 23 si al art. 25 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicatã,

CURTEA

În numele legii

DECIDE:

1. Respinge exceptia de neconstitutionalitate a dispozitiilor art. 147, 246 si 289 din Codul penal si ale art. 29 pct. 2 lit. a), art. 361 alin. 1 lit. c) si ale art. 3851 alin. 1 lit. c) din Codul de procedurã penalã, exceptie ridicatã de Lidia Simona Seceleanu în Dosarul nr. 1.373/2001 al Curtii Supreme de Justitie - Sectia penalã.

2. Respinge, ca fiind inadmisibilã, exceptia de neconstitutionalitate a dispozitiilor art. 23 din Legea nr. 47/1992, republicatã, ridicatã de acelasi autor în acelasi dosar.

Definitivã si obligatorie.

Pronuntatã în sedinta publicã din data de 18 iunie 2002.

PRESEDINTELE CURTII CONSTITUTIONALE,

prof. univ. dr. NICOLAE POPA

Magistrat-asistent,

Laurentiu Cristescu

HOTÃRÂRI ALE GUVERNULUI ROMÂNIEI

GUVERNUL ROMÂNIEI

HOTÃRÂRE

pentru aprobarea Normelor privind protectia culturilor agricole, silvice si a animalelor domestice împotriva pagubelor ce pot fi cauzate de vânat

În temeiul prevederilor art. 107 din Constitutia României si ale art. IV din Legea nr. 654/2001 pentru modificarea si completarea Legii fondului cinegetic si a protectiei vânatului nr. 103/1996,

Guvernul României adoptã prezenta hotãrâre.

Art. 1. - Se aprobã Normele privind protectia culturilor agricole, silvice si a animalelor domestice împotriva pagubelor ce pot fi cauzate de vânat, prevãzute în anexa care face parte integrantã din prezenta hotãrâre.

Art. 2. - Gestionarii fondurilor de vânãtoare si detinãtorii cu orice titlu de culturi agricole, silvice sau animale domestice sunt obligati sã aducã la îndeplinire prevederile prezentei hotãrâri.

Art. 3. - Organismul distinct specializat în domeniul cinegetic din cadrul autoritãtii publice centrale care rãspunde de silviculturã si structurile teritoriale aflate în subordinea autoritãtii publice centrale care rãspunde de silviculturã, precum si Asociatia Generalã a Vânãtorilor si Pescarilor Sportivi din România pentru organizatiile vânãtoresti afiliate vor controla modul de aducere la îndeplinire de cãtre persoanele prevãzute la art. 2 a prevederilor prezentei hotãrâri.

Art. 4. - (1) Se interzice însotirea turmelor si cirezilor, pe fondurile de vânãtoare, de câini fãrã jujeu reglementat de cãtre autoritatea publicã centralã care rãspunde de silviculturã, nevaccinati, nedehelmintizati si în numãr mai mare de 3 în zona de munte, de 2 în zona de deal si de 1 la câmpie.

(2) Nerespectarea dispozitiilor alin. (1) constituie contraventie si se sanctioneazã cu amendã de la 5.000.000 lei la 15.000.000 lei.

(3) Constatarea faptei prevãzute la alin. (1) si aplicarea amenzii prevãzute la alin. (2) se fac de cãtre personalul salariat, cu atributii de ocrotire a vânatului, al persoanelor juridice care gestioneazã fonduri de vânãtoare, de personalul de specialitate împuternicit în acest scop de conducãtorul autoritãtii publice centrale care rãspunde de silviculturã si de ofiterii si subofiterii de politie.

(4) Contraventiei prevãzute la alin. (1) îi sunt aplicabile prevederile Ordonantei Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contraventiilor, aprobatã cu modificãri si completãri prin Legea nr. 180/2002.

Art. 5. - Pe data intrãrii în vigoare a prezentei hotãrâri se abrogã Ordinul ministrului apelor, pãdurilor si protectiei mediului si al ministrului agriculturii si alimentatiei nr. 567/1999 pentru aprobarea Normelor privind protectia culturilor agricole, silvice si a animalelor domestice împotriva pagubelor care pot fi cauzate de vânat, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 252 din 7 iunie 2000, precum si orice alte dispozitii contrare.

PRIM-MINISTRU

ADRIAN NÃSTASE

Contrasemneazã:

p. Ministrul agriculturii, alimentatiei si pãdurilor,

Petre Daea,

secretar de stat

Ministrul apelor si protectiei mediului,

Petru Lificiu

Ministrul administratiei publice,

Octav Cozmâncã

Bucuresti, 18 iulie 2002.

Nr. 748.

ANEXÃ

NORME

privind protectia culturilor agricole, silvice si a animalelor domestice împotriva pagubelor care pot fi cauzate de vânat

Art. 1. - Pentru asigurarea protectiei culturilor agricole, silvice si a animalelor domestice împotriva pagubelor ce pot fi cauzate de vânat, în sensul prevederilor art. 14 din Legea fondului cinegetic si a protectiei vânatului nr. 103/1996, republicatã, proprietarii sau detinãtorii acestora si gestionarii fondurilor de vânãtoare au obligatiile prevãzute în prezentele norme.

Art. 2. - Proprietarii sau detinãtorii de culturi agricole si/sau silvice întreprind urmãtoarele actiuni, cu sprijinul gestionarilor fondurilor de vânãtoare:

a) asigurã paza corespunzãtoare în culturile agricole si/sau silvice în perioadele în care acestea sunt frecvent cãutate de vânat pentru hranã;

b) amplaseazã în cultura agricolã si/sau silvicã periclitatã instalatii de speriat vânatul (fixe sau miscãtoare), permise de lege, cu ajutorul cãrora vor alunga sau vor împiedica pãtrunderea animalelor sãlbatice în interiorul culturii.

Art. 3. - Proprietarii sau detinãtorii de animale domestice trebuie sã întreprindã urmãtoarele actiuni, pentru paza acestora:

a) asigurã paza animalelor domestice aflate la pãsunat sau la diferite munci;

b) folosesc pentru pãsunatul animalelor domestice numai acele suprafete admise, potrivit legii, la pãsunat;

c) adãpostesc, pe timp de noapte, animalele domestice numai în locuri împrejmuite, pãzite si prevãzute cu mijloace de speriat sau de îndepãrtat vânatul, permise de lege;

d) deplaseazã animalele domestice prin pãdurile proprietate publicã, spre locurile de pãsunat si adãpat, numai pe traseele stabilite în acest scop, de comun acord, de cãtre gestionarul fondului de vânãtoare, administratorul fondului forestier si detinãtorul animalelor.

Art. 4. - Gestionarii fondurilor de vânãtoare întreprind urmãtoarele actiuni pentru protectia culturilor agricole, silvice si a animalelor domestice:

a) extrag integral cotele anuale de recoltã pentru mentinerea efectivelor de vânat la nivelul efectivelor optime;

b) asigurã si administreazã hrana complementarã pentru vânat, în scopul mentinerii acestuia în zonele de hrãnire si pentru abaterea de la terenurile cultivate agricol sau silvic;

c) pun la dispozitie detinãtorilor sau proprietarilor de terenuri agricole si/sau silvice, la cererea acestora, din resurse proprii si cu titlu de folosintã gratuitã, instalatii de speriat vânatul (fixe sau miscãtoare), permise de lege;

d) executã actiuni de îndepãrtare a vânatului din zonele periclitate;

e) solicitã, în conditiile legii, aprobãrile necesare pentru vânarea, în afara perioadelor legale de vânare, a acelor exemplare de animale sãlbatice care produc pagube culturilor agricole si silvice si vâneazã acele exemplare în locurile unde produc prejudicii.

Art. 5. - (1) Se considerã cã detinãtorii de culturi agricole, silvice si de animale domestice, dupã caz, si-au îndeplinit toate obligatiile privind paza si protectia lor, numai în mãsura în care fac dovada cã au întreprins actiunile prevãzute la art. 2 si 3.

(2) În cazul gestionarilor fondurilor de vânãtoare, se considerã cã si-au îndeplinit obligatiile ce le revin pentru asigurarea protectiei bunurilor, numai când fac dovada cã au realizat toate actiunile prevãzute la art. 4.

Art. 6. - (1) Proprietarii sau detinãtorii de culturi agricole si/sau silvice fac dovada îndeplinirii actiunilor prevãzute în prezentele norme, cu urmãtoarele acte:

a) actul de constatare încheiat de comisiile constituite în conformitate cu prevederile art. 14 din Legea nr. 103/1996, republicatã;

b) adresa cãtre gestionarul fondului de vânãtoare, prin care solicitã punerea la dispozitie a instalatiilor de speriat vânatul, permise de lege, si procesul-verbal încheiat de gestionarul fondului de vânãtoare cu acestia, cu ocazia predãrii, pentru îndeplinirea obligatiei prevãzute la art. 2 lit. b).

(2) Adresa cãtre gestionarii fondurilor de vânãtoare, prevãzutã la alin. (1) lit. b), poate fi depusã si la primãriile în a cãror razã teritorialã se aflã culturile agricole sau silvice. Primãriile au obligatia sã transmitã adresa mentionatã mai sus gestionarilor fondurilor de vânãtoare.

Art. 7. - Proprietarii sau detinãtorii de animale domestice fac dovada îndeplinirii actiunilor prevãzute în prezentele norme, dupã cum urmeazã:

a) prin detinerea numãrului maxim de câini pentru pazã, admis în conditiile Legii nr. 103/1996, republicatã, pentru îndeplinirea obligatiei prevãzute la art. 3 lit. a);

b) prin contractul de pãsunat încheiat cu proprietarul terenului respectiv, în care se prevãd suprafetele admise la pãsunat si încãrcãtura la hectar admisã, pentru îndeplinirea obligatiei prevãzute la art. 3 lit. b);

c) prin constatarea la fata locului, de cãtre comisia prevãzutã la art. 14 din Legea nr. 103/1996, republicatã, a existentei mijloacelor de pazã si de speriat sau de îndepãrtat vânatul, pentru îndeplinirea obligatiei prevãzute la art. 3 lit. c);

d) prin aprobarea prevãzutã de lege pentru trecerea animalelor domestice prin fondul forestier, pentru situatia prevãzutã la art. 3 lit. d).

Art. 8. - Gestionarii fondurilor de vânãtoare fac dovada îndeplinirii actiunilor prevãzute în prezentele norme, dupã cum urmeazã:

a) prin numãrul de exemplare extrase, înscrise în autorizatiile de vânãtoare, raportat la cotele anuale de recoltã, pentru îndeplinirea obligatiei prevãzute la art. 4 lit. a);

b) prin procesele-verbale de administrare a hranei complementare, în locurile destinate pentru hrãnire si abatere, pentru îndeplinirea obligatiei prevãzute la art. 4 lit. b);

c) prin procesul-verbal încheiat de cãtre acestia împreunã cu proprietarul sau detinãtorul bunurilor cu ocazia predãrii instalatiilor de speriat vânatul (fixe sau miscãtoare), permise de lege, pentru îndeplinirea obligatiei prevãzute la art. 4 lit. c);

d) prin procesele-verbale încheiate cu ocazia desfãsurãrii actiunilor de îndepãrtare a vânatului din zonele periclitate, în perioadele în care acestea sunt frecvent cãutate de vânat pentru hranã, pentru îndeplinirea obligatiei prevãzute la art. 4 lit. d);

e) prin solicitarea scrisã si transmisã pentru aprobãrile necesare, pentru recoltarea în afara perioadelor legale de vânare, a exemplarelor de animale sãlbatice care produc pagube, prin autorizatiile de vânãtoare eliberate pentru împuscare si prin împuscarea efectivã a exemplarelor respective, pentru îndeplinirea obligatiei prevãzute la art. 4 lit. e). În situatia în care gestionarul constatã cã nu poate împusca exemplarele care au produs pagube în anumite zone, pentru cã acestea nu mai frecventeazã zonele respective, încheie un act de constatare în acest sens cu reprezentantul în domeniul cinegetic din cadrul structurilor teritoriale ale autoritãtii publice centrale care rãspunde de silviculturã.

Art. 9. - Comisiile prevãzute la art. 14 alin. (3) din Legea nr. 103/1996, republicatã, au sarcina sã verifice si sã consemneze în procesul-verbal de constatare a pagubelor cauzate de vânat modul în care fiecare parte a întreprins actiunile ce îi reveneau conform dispozitiilor prezentelor norme.

Art. 10. - Rãspunderea civilã pentru pagubele cauzate de vânat, precum si cuantumul despãgubirilor se stabilesc în conditiile legii.