MONITORUL OFICIAL AL ROMANIEI

 

P A R T E A  I

Anul XIV - Nr. 750         LEGI, DECRETE, HOTĂRÂRI SI ALTE ACTE         Marti, 15 octombrie 2002

 

SUMAR

 

DECIZII ALE CURTII CONSTITUTIONALE

 

Decizia nr. 183 din 20 iunie 2002 referitoare la exceptia de neconstitutionalitate a dispozitiilor art. 131 alin. 3 si 4 din Codul penal

 

Decizia nr. 223 din 11 iulie 2002 referitoare la exceptia de neconstitutionalitate a dispozitiilor art. 14 din Decretul nr. 92/1976 privind carnetul de muncă

 

Decizia nr. 235 din 10 septembrie 2002 referitoare la exceptia de neconstitutionalitate a dispozitiilor art. 40 alin. 2 din Codul de procedură penală

 

ACTE ALE ORGANELOR DE SPECIALITATE ALE ADMINISTRATIEI PUBLICE CENTRALE

 

242. - Ordin al ministrului agriculturii, alimentatiei si pădurilor pentru aprobarea Normei sanitare veterinare privind stabilirea listei tărilor terte din care România avizează importul de bovine, porcine, ecvidee, ovine, caprine, precum si de carne proaspătă si produse din carne

 

7.149. - Ordin al ministrului delegat la Ministerul Educatiei si Cercetării pentru activitatea de cercetare privind aprobarea bugetelor de venituri si cheltuieli pe anul 2002 ale institutelor nationale de cercetare-dezvoltare aflate în coordonarea Ministerului Educatiei si Cercetării

 

REPUBLICĂRI

 

Ordonanta Guvernului nr. 131/2000 privind instituirea unor măsuri pentru facilitarea exploatării porturilor

 

DECIZII ALE CURTII CONSTITUTIONALE

 

CURTEA CONSTITUTIONALĂ

 

DECIZIA Nr. 183

din 20 iunie 2002

referitoare la exceptia de neconstitutionalitate a dispozitiilor art. 131 alin. 3 si 4 din Codul penal

 

Nicolae Popa - presedinte

Costică Bulai - judecător

Nicolae Cochinescu - judecător

Constantin Doldur - judecător

Kozsokár Gábor - judecător

Petre Ninosu - judecător

Lucian Stângu - judecător

Serban Viorel Stănoiu - judecător

Ioan Vida - judecător

Iuliana Nedelcu - procuror

Mihaela Senia Costinescu - magistrat-asistent

Pe rol se află solutionarea exceptiei de neconstitutionalitate a dispozitiilor art. 131 alin. 3 si 4 din Codul penal, exceptie ridicată de Maria Răceanu si Ionela-Claudia Răceanu în Dosarul nr. 6.135/2001 al Judecătoriei Târgoviste.

La apelul nominal lipsesc părtile, fată de care procedura de citare este legal îndeplinită.

Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere a exceptiei de neconstitutionalitate ca fiind neîntemeiată, arătând că prin textul de lege criticat nu se instituie privilegii sau discriminări, care să contravină principiului egalitătii în drepturi prevăzut de art. 16 din Constitutie. Se mai arată că legiuitorul este singurul competent să reglementeze modul de tragere la răspundere a făptuitorilor care au săvârsit infractiuni, partea vătămată având un rol strict determinat în cadrul procedurii plângerii prealabile.

CURTEA,

având în vedere actele si lucrările dosarului, retine următoarele:

Prin Încheierea din 26 februarie 2002, pronuntată în Dosarul nr. 6.135/2001, Judecătoria Târgoviste a sesizat Curtea Constitutională cu exceptia de neconstitutionalitate a dispozitiilor art. 131 alin. 3 si 4 din Codul penal, exceptie ridicată de Maria Răceanu si Ionela-Claudia Răceanu în dosarul mentionat.

În motivarea exceptiei de neconstitutionalitate se sustine că dispozitiile legale criticate sunt contrare prevederilor art. 16 alin. (1) din Constitutie, referitoare la egalitatea cetătenilor în fata legii si a autoritătilor, întrucât creează un avantaj pentru partea vătămată si posibilitatea înfăptuirii unui abuz de drept din partea acesteia. Se consideră că dispozitiile legale criticate dau posibilitatea persoanei vătămate să îsi extindă plângerea si împotriva altor persoane, chiar dacă initial formulase plângerea numai cu privire la una sau unele persoane, în conditiile în care cunostea făptuitorul. Se arată, de asemenea, că aceleasi dispozitii contravin si prevederilor art. 284 din Codul de procedură penală, care obligă partea vătămată să introducă plângerea prealabilă în termen de două luni de la data când a luat cunostintă de persoana făptuitorului. În cazul în care nu a înaintat plângerea autoritătii competente, aceasta echivalează cu lipsa acestei plângeri, cauză care înlătură răspunderea penală.

Judecătoria Târgoviste arată că textul art. 131 alin. 4 din Codul penal se interpretează în raport cu dispozitiile art. 279 alin. 2 lit. a) teza finală din Codul de procedură penală, care prevăd că atunci când făptuitorul este necunoscut, persoana vătămată se poate adresa organului de cercetare penală pentru identificarea lui. Prin urmare, se apreciază că, dacă în plângerea sa persoana vătămată a precizat că au existat mai multi făptuitori, însă unii îi erau necunoscuti, îi revine organului de cercetare penală sarcina să îi identifice pe acesti făptuitori, astfel că nu se poate sustine că persoana vătămată si-a extins ulterior plângerea în fata instantei judecătoresti. În schimb, dacă persoana vătămată a precizat în plângere că au existat unul sau mai multi făptuitori, iar în fata instantei a indicat si alte persoane, după expirarea termenului de două luni, instanta apreciază că dispozitiile art. 131 alin. 4 din Codul penal sunt neconstitutionale.

În aplicarea dispozitiilor art. 24 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată, încheierea de sesizare a instantei a fost comunicată presedintilor celor două Camere ale Parlamentului si Guvernului, pentru a ransmite punctele de vedere asupra exceptiei de neconstitutionalitate ridicate în cauză.

Presedintele Camerei Deputatilor consideră că dispozitiile art. 131 alin. 3 si 4 din Codul penal sunt constitutionale, considerând exceptia ca fiind neîntemeiată.

Guvernul arată că dispozitiile art. 131 alin. 3 din Codul penal consacră principiul indivizibilitătii active a răspunderii penale, potrivit căruia, în cazul unei pluralităti de persoane vătămate, nu se poate vorbi de lipsa plângerii prealabile decât dacă nici una dintre acestea nu a introdus plângere în termenul legal. Dacă însă una dintre ele s-a plâns, este suficient pentru tragerea la răspundere penală a infractorului. Acesta nu are nici o legătură cu principiul egalitătii în drepturi, asa cum pretind autoarele exceptiei, nefiind vorba despre privilegii sau discriminări.

Articolul 131 alin. 4 din Codul penal consacră principiul indivizibilitătii pasive a răspunderii penale, care functionează în cazul în spetă. Dacă persoana vătămată se plânge împotriva unuia dintre participanti, este firesc să fie trasi la răspundere toti participantii, plângerea prealabilă fiind considerată ca fiind făcută împotriva tuturor. Dacă în cursul judecătii apar date sau indicii că la săvârsirea faptei au participat si alte persoane, procesul penal poate fi extins cu privire la aceste persoane, deoarece, prin lege, se consideră că plângerea prealabilă a fost făcută fată de toti participantii. Dispozitiile art. 131 alin. 4 din Codul penal nu numai că nu contravin dispozitiilor art. 16 alin. (1) din Constitutie, dar chiar constituie o reflectare a acestor dispozitii, deoarece asigură tragerea la răspundere penală a  tuturor făptuitorilor. Dacă persoana vătămată doreste ca unii dintre făptuitori să fie iertati, ea se poate împăca cu acestia.

Pentru aceste motive se consideră că exceptia de neconstitutionalitate a dispozitiilor art. 131 alin. 3 si 4 din Codul penal este neîntemeiată.

Presedintele Senatului nu a transmis punctul său de vedere.

CURTEA,

examinând încheierile de sesizare, punctele de vedere ale presedintelui Camerei Deputatilor si Guvernului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispozitiile legale criticate, raportate la prevederile Constitutiei, precum si dispozitiile Legii nr. 47/1992, retine următoarele:

Curtea Constitutională constată că este competentă, potrivit dispozitiilor art. 144 lit. c) din Constitutie, precum si ale art. 1 alin. (1), ale art. 2, 3, 12 si 23 din Legea nr. 47/1992, republicată, să solutioneze exceptia de neconstitutionalitate cu care a fost sesizată.

Obiectul exceptiei îl constituie dispozitiile art. 131 alin. 3 si 4 din Codul penal, care au următorul cuprins:  Fapta care a adus vătămare mai multor persoane atrage răspunderea penală, chiar dacă plângerea prealabilă s-a făcut sau se mentine numai de către una dintre ele.

Fapta atrage răspunderea penală a tuturor participantilor la săvârsirea ei, chiar dacă plângerea prealabilă s-a făcut sau se mentine cu privire numai la unul dintre ei.”

Textul constitutional invocat de autorul exceptiei ca fiind încălcat este art. 16 alin. (1) care are următoarea redactare: “Cetătenii sunt egali în fata legii si a autoritătilor publice, fără privilegii si fără discriminări.”

Examinând exceptia de neconstitutionalitate a dispozitiilor art. 131 alin. 3 si 4 din Codul penal, Curtea constată că sustinerea conform căreia aceste dispozitii creează o situatie privilegiată persoanei vătămate, prin regula instituită de alin. 4, deoarece, în cazul pluralitătii de infractori, este suficient ca persoana vătămată să formuleze plângere împotriva unuia dintre acestia pentru ca toti ceilalti să fie trasi la răspundere penală, este neîntemeiată.

Prin dispozitiile art. 131 alin. 3 si 4 din Codul penal au fost instituite principiile indivizibilitătii active a  răspunderii penale, în cazul pluralitătii de victime, si indivizibilitătii pasive a răspunderii penale, în cazul pluralitătii de infractori, pentru a asigura tragerea la răspundere a tuturor infractorilor în cadrul procedurii plângerii prealabile.

În cazul pluralitătii de făptuitori, ca în spetă, legea prevede că, dacă plângerea s-a realizat sau se mentine numai cu privire la unul dintre ei, toti făptuitorii vor fi trasi la răspundere penală, ca participanti la infractiune, chiar dacă persoana vătămată nu ar dori acest lucru.

Infractiunea fiind unică si fiind rezultatul contributiei tuturor făptuitorilor, indiferent de forma de participatie: coautorat, instigare, complicitate, ea constituite temeiul răspunderii penale pentru toti. Pluralitatea de infractori presupune contributii efective ce tin de latura obiectivă a infractiunii si vointa comună de a coopera la săvârsirea unei infractiuni.

De aceea legea prevede că pentru tragerea la răspundere penală a tuturor făptuitorilor este suficient ca  persoana vătămată să facă plângere numai cu privire la unul dintre acestia, indiferent dacă îi cunostea sau nu pe ceilalti ori nu a dorit să depună plângere împotriva lor. Datorită indivizibilitătii răspunderii penale, care decurge din unitatea infractiunii, plângerea prealabilă atrage răspunderea tuturor, indiferent de vointa persoanei vătămate, astfel încât, fiind formulată cu privire la unul sau la unii dintre făptuitori, ea atrage, prin vointa legii, răspunderea penală a tuturor.

Dacă persoana vătămată nu doreste să fie trasi la răspundere unii dintre participanti, ea se poate împăca cu acestia, fapt ce determină numai înlăturarea răspunderii lor penale, împăcarea având un caracter personal.

Dispozitia art. 279 alin. 2 lit. a) partea finală din Codul de procedură penală, care prevede că, dacă făptuitorul este necunoscut, persoana vătămată se poate adresa organului de cercetare penală pentru identificarea lui, nu înseamnă, în caz de pluralitate de infractori, că este necesar să fie identificati toti făptuitorii în momentul introducerii plângerii prealabile, fiind suficientă stabilirea identitătii numai a unuia dintre acestia. Dacă în cursul judecătii sunt identificati si ceilalti participanti, este firesc să fie trasi la răspundere si ei, în temeiul aceleiasi plângeri.

Prin urmare, Curtea retine că dispozitiile art. 131 alin. 3 si 4 din Codul penal nu instituie privilegii sau discriminări, ele se aplică tuturor persoanelor aflate în situatii similare, astfel încât nu poate fi pusă în discutie încălcarea prevederilor art. 16 alin. (1) din Constitutie.

Curtea Constitutională mai constată că nu pot fi primite sustinerile autoarelor exceptiei privind contrarietatea dintre dispozitiile legale criticate si prevederile Codului de procedură penală, întrucât în atributiile sale intră doar examinarea dispozitiilor legale în raport cu prevederile si principiile constitutionale. În acest sens este jurisprudenta constantă a Curtii, concretizată, de exemplu, prin Decizia nr. 67 din 27 aprilie 1999, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 307 din 30 iunie 1999, sau Decizia nr. 151 din 12 octombrie 1999, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 3 din 7 ianuarie 2000. Asa fiind, aceste sustineri urmează să fie respinse.

 

Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 144 lit. c) si al art. 145 alin. (2) din Constitutie, precum si al art. 1-3, al art. 13 alin. (1) lit. A.c), al art. 23 si al art. 25 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată,

CURTEA

În numele legii

DECIDE:

Respinge exceptia de neconstitutionalitate a dispozitiilor art. 131 alin. 3 si 4 din Codul penal, exceptie ridicată de Maria Răceanu si Ionela-Claudia Răceanu în Dosarul nr. 6.135/2001 al Judecătoriei Târgoviste.

Definitivă si obligatorie.

Pronuntată în sedinta publică din data de 20 iunie 2002.

 

PRESEDINTELE CURTII CONSTITUTIONALE,

prof. univ. dr. NICOLAE POPA

Magistrat-asistent,

Mihaela Senia Costinescu

 

CURTEA CONSTITUTIONALĂ

 

DECIZIA Nr. 223

 

din 11 iulie 2002

referitoare la exceptia de neconstitutionalitate a dispozitiilor art. 14 din Decretul nr. 92/1976

privind carnetul de muncă

 

Nicolae Popa - presedinte

Costică Bulai - judecător

Nicolae Cochinescu - judecător

Constantin Doldur - judecător

Kozsokár Gábor - judecător

Petre Ninosu - judecător

Serban Viorel Stănoiu - judecător

Lucian Stângu - judecător

Ioan Vida - judecător

Gabriela Ghită - procuror

Laurentiu Cristescu - magistrat-asistent

Pe rol se află solutionarea exceptiei de neconstitutionalitate a dispozitiilor art. 14 din Decretul nr. 92/1976 privind carnetul de muncă, exceptie ridicată, din oficiu, de Judecătoria Slobozia în Dosarul nr. 1.396/2002 având ca obiect reconstituirea vechimii în muncă.

La apelul nominal lipsesc părtile, fată de care procedura de citare a fost legal îndeplinită.

Reprezentantul Ministerului Public arată că dispozitiile art. 14 alin. (2) din Decretul nr. 92/1976 creează discriminări între persoanele aflate în activitate, care pot să îsi reconstituie vechimea în muncă, si cele pensionate care nu mai au această posibilitate. Sunt încălcate astfel dispozitiile art. 16 alin. (1) din Constitutie si, prin urmare, solicită admiterea exceptiei.

CURTEA,

având în vedere actele si lucrările dosarului, constată următoarele:

Prin Încheierea din 23 aprilie 2002, pronuntată în Dosarul nr. 1.396/2002, Judecătoria Slobozia, judetul Ialomita, a sesizat Curtea Constitutională cu exceptia de neconstitutionalitate a dispozitiilor art. 14 din Decretul nr. 92/1976 privind carnetul de muncă, exceptie ridicată, din oficiu, de instanta judecătorească.

Judecătoria Slobozia, autorul exceptiei de neconstitutionalitate, arată în încheiere că dispozitiile art. 14 din Decretul nr. 92/1976 sunt neconstitutionale în raport cu prevederile art. 16 alin. (1), ale art. 43 alin. (2) si ale art. 21 alin. (1) din Constitutie. În motivarea exceptiei instanta arată că, în cadrul atributiilor de conducere si coordonare a administratiei publice, sarcina “de a asigura păstrarea si arhivarea în bune conditii a actelor ce prezintă interes” revine statului, iar nu celui care urmăreste reconstituirea vechimii în muncă, or, “dreptul acestuia la stabilirea vechimii în muncă si a dreptului la pensie este limitat prin obligatia ce-i revine de a face dovada cu acte că arhiva a fost distrusă, în conditiile în care institutiile publice nu-i pot elibera astfel de acte, iar arhiva, se pare că, a dispărut în alte conditii decât distrugerea”. Mai arată că prevederea potrivit căreia numai persoana aflată în raporturi de muncă poate cere reconstituirea vechimii în muncă “contravine art. 21 din Constitutie prin aceea că îngrădeste dreptul persoanei de a-si stabili vechimea în muncă si de a beneficia de pensie sau de alte drepturi”.

Potrivit dispozitiilor art. 24 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată, încheierea de sesizare a Curtii Constitutionale a fost comunicată presedintilor celor două Camere ale Parlamentului si Guvernului, pentru a-si exprima punctele de vedere cu privire la exceptia ridicată.

De asemenea, potrivit dispozitiilor art. 181 din Legea nr. 35/1997, s-a solicitat punctul de vedere al institutiei Avocatul Poporului.

Guvernul apreciază că exceptia ridicată nu este întemeiată, întrucât prevederile art. 14 din Decretul nr. 92/1976 “nu contravin dispozitiilor art. 16 alin. (1) din Constitutie, ce instituie egalitatea cetătenilor în fata legii si a autoritătilor publice, fără privilegii si discriminări, precum si dispozitiilor art. 43 alin. (2) din Constitutie, ce prevăd dreptul cetătenilor la pensie si alte forme de asistentă socială”. De asemenea, aceste texte de lege nu contravin nici dispozitiilor art. 21 din Constitutie, referitor la accesul liber la justitie, deoarece nu contin reglementări de natură să îngrădească exercitiul acestui drept constitutional.

Avocatul Poporului consideră că dispozitiile art. 14 alin. (1) si (2) din Decretul nr. 92/1976 privind carnetul de muncă contravin prevederilor art. 16 alin. (1), ale art. 43 alin. (2) si ale art. 21 alin. (1) din Constitutie, deoarece:

a) art. 14 alin. (1) interpretat în sens limitativ, conditionând reconstituirea vechimii în muncă de dovedirea cu acte a distrugerii arhivelor, “contravine dreptului la pensie consfintit de art. 43 alin. (2) din Constitutie”, iar lit. b) alin. (2) al aceluiasi articol instituie “o discriminare între cetăteni, în sensul că cei care sunt încadrati în muncă pot solicita reconstituirea vechimii în muncă, iar cei care nu sunt încadrati în muncă, nu pot face acest lucru, desi si ei au avut o activitate pe baza căreia trebuie să beneficieze de pensie sau alte drepturi”.

Presedintii celor două Camere ale Parlamentului nu au transmis punctele lor de vedere.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului si Avocatului Poporului, raportul judecătorului-raportor, concluziile procurorului, dispozitiile legale criticate, raportate la prevederile Constitutiei, precum si dispozitiile Legii nr. 47/1992, retine următoarele:

Curtea Constitutională a fost legal sesizată si este competentă, potrivit dispozitiilor art. 144 lit. c) din Constitutie, precum si ale art. 1 alin. (1), ale art. 2, 3, 12 si 23 din Legea nr. 47/1992, republicată, să solutioneze exceptia de neconstitutionalitate ridicată.

Obiectul exceptiei de neconstitutionalitate îl constituie dispozitiile art. 14 din Decretul nr. 92/1976 privind carnetul de muncă, publicat în Buletinul Oficial, Partea I, nr. 37 din 26 aprilie 1976, dispozitii care au următorul continut: “(1) În cazul în care se dovedeste cu acte că arhivele au fost distruse, se va putea reconstitui, în conditiile prezentului decret, activitatea care s-a depus pe baza unui contract de muncă, functia, meseria sau specialitatea.

(2) Pot cere reconstituirea situatiilor prevăzute la alin. (1) numai persoanele care depun activitatea pe baza unui contract de muncă, cadrele permanente ale Ministerului Apărării Nationale si Ministerului de Interne si membrii cooperativelor mestesugăresti.”

În opinia instantei judecătoresti, autorul exceptiei, dispozitiile legale criticate sunt contrare următoarelor prevederi constitutionale:

- Art. 16 alin. (1): “(1) Cetătenii sunt egali în fata legii si a autoritătilor publice, fără privilegii si fără discriminări.”;

- Art. 21 alin. (1): “Orice persoană se poate adresa justitiei pentru apărarea drepturilor, a libertătilor si a intereselor sale legitime.”;

- Art. 43 alin. (2): “Cetătenii au dreptul la pensie, la concediu de maternitate plătit, la asistentă medicală în unitătile sanitare de stat, la ajutor de somaj si la alte forme de asistentă socială prevăzute de lege.”

Examinând exceptia de neconstitutionalitate, Curtea constată următoarele:

Alin. (1) al art. 14 din Decretul nr. 92/1976 conditionează folosirea procedurii speciale pentru reconstituirea vechimii în muncă, respectiv activitatea care s-a depus pe baza unui contract de muncă, functia, meseria sau specialitatea, de dovedirea “cu acte” a faptului că arhivele în care se păstrau documentele din care rezultă aceste situatii “au fost distruse”. Această conditionare limitează în mod nejustificat posibilitatea cetătenilor de a cere reconstituirea vechimii în muncă. Imposibilitatea obtinerii unor acte doveditoare a activitătii depuse pe baza unui contract de muncă nu este determinată, în cele mai frecvente cazuri, de distrugerea completă a unor arhive. Arhivele respective s-ar putea să fi dispărut, fără să fie distruse, s-ar putea să fi dispărut ori să fi fost distruse doar o parte din documente sau, datorită altor situatii similare, să nu se mai găsească actele doveditoare a activitătii depuse de anumite persoane. Chiar siîn cazul distrugerii unor arhive, rareori există posibilitatea dovedirii cu acte a acestui fapt. Prin urmare, categoriile de cetăteni care nu pot obtine acte oficiale pentru dovedirea activitătii depuse pe baza unui contract de muncă si nici nu pot dovedi cu acte că arhivele au fost distruse nu îsi pot exercita drepturile în conditii egale cu celelalte categorii de cetăteni, textul de lege examinat instituind o discriminare contrară prevederilor art. 16 alin. (1) din Constitutie.

În ceea ce priveste dispozitiile alin. (2) al art. 14 din Decretul nr. 92/1976, acestea instituie, de asemenea, o discriminare între cetăteni, contrară principiului egalitătii în fata legii, statuat la art. 16 alin. (1) din Constitutie, permitând să ceară reconstituirea vechimii în muncă, printr-o procedură specială, doar “persoanele care depun activitate pe baza unui contract de muncă, cadrele permanente ale Ministerului Apărării Nationale si Ministerului de Interne si membrii cooperativelor mestesugăresti”, excluzând de la acest drept persoanele care, indiferent din ce motive, au încetat raporturile de muncă sau de serviciu.

Cele două categorii de cetăteni se află strict formal în situatii diferite, unii în activitate si altii nu, dar aceasta nu justifică tratamentul juridic diferentiat, întrucât, în ceea ce priveste substanta dreptului pretins, situatia lor este identică: fiecare a desfăsurat activitate în baza unor raporturi de muncă ori de serviciu într-o perioadă pe care nu o pot dovedi, fără culpa lor, prin acte originale.

Cetătenii care nu mai sunt în activitate, precum si cei care nu pot dovedi cu acte faptul că arhivele au fost distruse nu pot obtine confirmarea perioadei în care au depus activitate pe bază de contract de muncă, confirmare care le-ar fi necesară pentru a putea beneficia de pensie sau de alte drepturi de asigurări sociale. Curtea constată, asadar, că dispozitiile art. 14 din Decretul nr. 92/1976 sunt contrare si prevederilor art. 43 alin. (2) din Constitutie.

Curtea retine, de asemenea, si încălcarea prevederilor art. 21 din Constitutie prin îngrădirea liberului acces la justitie, deoarece conditionarea strictă de textul de lege examinat a posibilitătii cetătenilor de a cere reconstituirea activitătii depuse pe bază de contract de muncă îngrădeste exercitiul dreptului unor categorii de cetăteni de a solicita si de a obtine realizarea unor interese legitime prin intermediul justitiei.

Curtea Constitutională, având a se pronunta într-o situatie analoagă cu privire la constitutionalitatea dispozitiilor art. 2 alin. 1 din Decretul-lege nr. 68/1990 pentru înlăturarea unor inechităti în salarizarea personalului, prin care se acorda beneficiul încadrării în grupele I si II de muncă pentru perioadele anterioare doar celor aflati în activitate la data intrării în vigoare a decretului-lege, prin Decizia nr. 87 din 1 iunie 1999 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 352 din 26 iulie 1999) a statuat că “apare discriminatorie recunoasterea beneficiului drepturilor respective doar în favoarea persoanelor care sunt încă în activitate la locuri de muncă sau în activităti caracterizate prin conditii deosebite, nu si în favoarea celor care anterior au lucrat în aceleasi conditii, dar înainte de intrarea în vigoare a Decretului-lege nr. 68/1990, au încetat raporturile de muncă”. În consecintă, Curtea a admis exceptia si a constatat neconstitutionalitatea textului de lege examinat.

Desi Decretul nr. 92/1976, la fel ca si Decretul-lege nr. 68/1990, a fost adoptat anterior Constitutiei din 1991, Curtea nu poate retine abrogarea sa implicită, în sensul prevederilor art. 150 alin. (1) din Constitutie, potrivit cărora “Legile si toate celelalte acte normative rămân în vigoare, în măsura în care ele nu contravin prezentei Constitutii”. Curtea retine si în cazul dispozitiilor art. 14 alin. (1) si (2) din Decretul nr. 92/1976, ca si în cazul dispozitiilor art. 2 alin. 1 din Decretul-lege nr. 68/1990, că acestea “nu sunt neconstitutionale pentru că au recunoscut beneficiul acestor drepturi, ci pentru faptul că îl recunosc doar în favoarea unor categorii de cetăteni, nu si în favoarea altora care, realmente, se află în aceeasi situatie” (Decizia Curtii Constitutionale nr. 87/1999).

 

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 144 lit. c) si al art. 145 alin. (2) din Constitutie, precun si al art. 1, 2, al art. 13 alin. (1) lit. A.c), al art. 23 si al art. 25 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată,

CURTEA

În numele legii

DECIDE:

Admite exceptia de neconstitutionalitate ridicată, din oficiu, de Judecătoria Slobozia în Dosarul nr. 1.396/2002 si constată că dispozitiile art. 14 din Decretul nr. 92/1976 privind carnetul de muncă sunt neconstitutionale în măsura în care anumite categorii de persoane sunt excluse de la posibilitatea reconstituirii vechimii în muncă, în conditiile reglementate prin acest decret.

Definitivă si obligatorie.

Pronuntată în sedinta publică din data de 11 iulie 2002.

 

PRESEDINTELE CURTII CONSTITUTIONALE,

prof. univ. dr. NICOLAE POPA Magistrat-asistent,

Laurentiu Cristescu

 

CURTEA CONSTITUTIONALĂ

 

DECIZIA Nr. 235

din 10 septembrie 2002

referitoare la exceptia de neconstitutionalitate a dispozitiilor art. 40 alin. 2

din Codul de procedură penală

 

Nicolae Popa - presedinte

Nicolae Cochinescu - judecător

Constantin Doldur - judecător

Kozsokár Gábor - judecător

Petre Ninosu - judecător

Lucian Stângu - judecător

Serban Viorel Stănoiu - judecător

Ioan Vida - judecător

Iuliana Nedelcu - procuror

Mihaela Senia Costinescu - magistrat-asistent

Pe rol se află solutionarea exceptiei de neconstitutionalitate a dispozitiilor art. 40 alin. 2 din Codul de procedură penală, exceptie ridicată de Dumitru Puzdrea în Dosarul nr. 13.392/2001 al Judecătoriei Sectorului 1 Bucuresti.

La apelul nominal se prezintă autorul exceptiei, personal si asistat de avocat, lipsind celelalte părti, fată de care procedura de citare este legal îndeplinită. Autorul exceptiei de neconstitutionalitate sustine că dispozitiile art. 40 alin. 2 din Codul de procedură penală contravin prevederilor constitutionale ale art. 69. Se apreciază că se creează o confuzie între institutia «imunitătii parlamentare» si cea a calitătii persoanei care determină competenta organelor de urmărire penală si a instantelor judecătoresti. Astfel, se consideră că efectele imunitătii parlamentare: lipsa responsabilitătii penale, inviolabilitatea persoanei si imunitatea de jurisdictie, exercitate în limitele constitutionale, cu aprobarea prealabilă a Parlamentului, sunt pe deplin aplicabile tuturor persoanelor care au calitatea de deputat sau senator, indiferent de momentul săvârsirii infractiunii, anterior obtinerii mandatului sau în timpul exercitării acestuia.

Reprezentantul Ministerului Public consideră că sustinerile autorului exceptiei sunt neîntemeiate si invocă Decizia Curtii Constitutionale nr. 96/2002 prin care Curtea s-a pronuntat în sensul constitutionalitătii dispozitiilor art. 40 alin. 2 din Codul de procedură penală. Se arată că persoanele care au calitatea de deputat sau de senator sunt protejate în virtutea imunitătii parlamentare numai pentru faptele săvârsite în legătură directă cu continutul si cu exercitarea mandatului de parlamentar.

CURTEA,

având în vedere actele si lucrările dosarului, constată următoarele:

Prin Încheierea din 29 noiembrie 2001, pronuntată în Dosarul nr. 13.392/2001, Judecătoria Sectorului 1 Bucuresti a sesizat Curtea Constitutională cu exceptia de neconstitutionalitate a dispozitiilor art. 40 alin. 2 din Codul de procedură penală, exceptie ridicată de Dumitru Puzdrea în dosarul mai sus mentionat.

În motivarea exceptiei de neconstitutionalitate autorul sustine că aceste dispozitii încalcă prevederile constitutionale ale art. 69 alin. (1). Arată că, desi textul prevăzut de Constitutie se referă la trimiterea în judecată potrivit principiului oficialitătii, el trebuie interpretat în sensul că si în cazul infractiunilor care se judecă la plângerea prealabilă a persoanei vătămate este necesară încuviintarea Camerei, iar competenta de judecată apartine Curtii Supreme de Justitie, chiar dacă la momentul introducerii plângerii prealabile făptuitorul nu avea calitatea de deputat sau senator, aceasta fiind dobândită ulterior.

În opinia Judecătoriei Sectorului 1 Bucuresti dispozitia art. 40 alin. 2 din Codul de procedură penală este neconstitutională în raport cu prevederile art. 69 alin. (1) teza a doua din Constitutie. Instanta consideră că aceste prevederi constitutionale sunt incidente atât în cazul în care fapta penală este săvârsită în timpul exercitării mandatului de parlamentar, cât si în cazul în care fapta este săvârsită anterior dobândirii acestei calităti. De aceea, chiar dacă în spetă inculpatul a dobândit calitatea de deputat în cursul judecătii si desi trimiterea în judecată s-a făcut la plângerea prealabilă, asa cum prevede legea, este necesară efectuarea urmăririi penale de către un procuror de la Parchetul de pe lângă Curtea Supremă de Justitie. 

În conformitate cu dispozitiile art. 24 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată, încheierea de sesizare a Curtii Constitutionale a fost comunicată presedintilor celor două Camere ale Parlamentului si Guvernului pentru a transmite punctele lor de vedere asupra exceptiei de neconstitutionalitate ridicate în cauză.

Guvernul consideră exceptia de neconstitutionalitate a dispozitiei art. 40 alin. 2 din Codul de procedură penală, în raport cu prevederile art. 69 alin. (1) din Constitutie, ca fiind neîntemeiată. În sustinerea acestui punct de vedere Guvernul arată că imunitatea parlamentară, asa cum este reglementată în Constitutie, este o măsură de protectie a deputatilor si senatorilor fată de situatia în care acestia ar fi expusi unor presiuni în urma exercitării unor proceduri judiciare împotriva lor. Scopul a fost acela de a asiguraindependenta si exercitarea liberă a mandatului.

Pe de altă parte, imunitatea parlamentară nu functionează si nu trebuie să functioneze în situatiile în care, anterior dobândirii calitătii de parlamentar, persoanele aveau calitatea de inculpati în proceduri în curs de desfăsurare în fata instantei de judecată. Dacă legiuitorul constituant ar fi dorit să extindă imunitatea parlamentară si după momentul trimiterii în judecată, ar fi prevăzut aceasta în mod expres, textele referitoare la imunitatea parlamentară cuprinzând enumerări limitative si, prin urmare, de strictă interpretare si aplicare. Se mai arată că prin Decizia nr. 96 din 21 martie 2002, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 308 din 9 mai 2002, Curtea Constitutională s-a pronuntat în acest sens, arătând că imunitatea parlamentară trebuie să opereze doar ca o măsură de protectie a deputatului sau senatorului, iar nu ca un privilegiu al persoanelor ce detin această functie electivă.

În ceea ce priveste neconcordanta dintre textul legal criticat si dispozitiile art. 174 din Regulamentul Camerei Deputatilor, Guvernul arată că aceasta nu priveste contenciosul constitutional.

Presedintii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra exceptiei de neconstitutionalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere ale presedintelui Camerei Deputatilor si Guvernului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, sustinerile autorului exceptiei, concluziile procurorului, dispozitiile legale criticate, raportate la prevederile Constitutiei, precum si dispozitiile Legii nr. 47/1992, republicată, retine următoarele:  Curtea Constitutională este competentă, potrivit dispozitiilor art. 144 lit. c) din Constitutie, precum si celor ale art. 1 alin. (1), ale art. 2, 3, 12 si 23 din Legea nr. 47/1992, republicată, să solutioneze exceptia de neconstitutionalitate cu care a fost sesizată.

Obiectul exceptiei de neconstitutionalitate îl constituie dispozitiile art. 40 alin. 2 din Codul de procedură  penală, care prevede că: “Dobândirea calitătii după săvârsirea infractiunii nu determină schimbarea competentei.”

În sustinerea exceptiei de neconstitutionalitate autorul acesteia apreciază că prin dispozitiile legale criticate  sunt încălcate prevederile constitutionale ale art. 69 alin. (1) din Constitutie, potrivit cărora: “Deputatul sau senatorul nu poate fi retinut, arestat, perchezitionat sau trimis în judecată, penală sau contraventională, fără încuviintarea Camerei din care face parte, după ascultarea sa. Competenta de judecată apartine Curtii Supreme de Justitie.”    Examinând exceptia de neconstitutionalitate, Curtea constată că dispozitiile legale criticate reglementează competenta ratione personae, în cazul schimbării calitătii inculpatului, stabilind că dobândirea unei noi calităti după săvârsirea infractiunii nu determină schimbarea competentei.

Autorul exceptiei sustine că dispozitia legală criticată este contrară prevederilor art. 69 alin. (1) din Constitutie, care dispun că deputatul sau senatorul nu poate fi retinut, arestat sau trimis în judecată penală sau contraventională fără încuviintarea Camerei din care face parte, iar competenta de judecată apartine Curtii Supreme de Justitie.

Curtea Constitutională s-a pronuntat recent asupra exceptiei de neconstitutionalitate a dispozitiilor art. 40 alin. 2 din Codul de procedură penală, prin Decizia nr. 96 din 21 martie 2002, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 308 din 9 mai 2002. Curtea a respins exceptia ca fiind neîntemeiată, retinând cu acel prilej că simunitatea parlamentară fiind o exceptie de la dreptul comun, trebuie să opereze doar ca o măsură de protectie a deputatului sau senatorului, iar nu ca un privilegiu al persoanelor ce detin o functie electivă. De aceea prevederile constitutionale ale art. 69 alin. (1) teza întâi nu pot fi interpretate extensiv, în sensul că ar fi necesară ridicarea imunitătii parlamentare si pentru alte activităti decât cele prevăzute în mod expres”. Ceea ce se protejează prin intermediul art. 69 din Constitutie nu este persoana fizică, întrucât aceasta ar contraveni principiului egalitătii în drepturi a cetătenilor, ci mandatul pe care această persoană îl detine. În virtutea imunitătii instituite de Constitutie, deputatul sau senatorul este protejat pentru faptele care au legătură directă cu exercitarea si continutul mandatului si pentru aceste motive Curtea nu poate retine argumentele autorului exceptiei, în sensul că procedura ridicării imunitătii parlamentare ar fi necesară si pentru continuarea unei judecăti începute anterior dobândirii mandatului. De altfel, însusi autorul exceptiei arată că sinstituirea imunitătii parlamentare prin normele constitutionale acoperă întreaga activitate a parlamentarului în exercitarea mandatului său, ca urmare a importantei pe care o are functia parlamentară de reprezentare a poporului în forul legiuitor suprem”.

Curtea constată că, în cazul în care calitatea de parlamentar se dobândeste după trimiterea în judecată a persoanei, instanta învestită cu solutionarea cauzei rămâne competentă să judece, întrucât, procedându-se altfel, s-ar crea un privilegiu nejustificat si o perturbare a procesului de înfăptuire a justitiei, ceea ce este străin scopului urmărit de prevederile art. 69 din Constitutie.

Fată de cele mai sus arătate, în temeiul art. 144 lit. c) si al art. 145 alin. (2) din Constitutie, precum si al art. 13 alin. (1) lit. A.c), al art. 23 si al art. 25 alin. (1) si (4) din Legea nr. 47/1992, republicată, cu majoritate de voturi,

CURTEA

În numele legii

DECIDE:

Respinge exceptia de neconstitutionalitate a dispozitiilor art. 40 alin. 2 din Codul de procedură penală, exceptie ridicată de Dumitru Puzdrea în Dosarul nr. 13.392/2001 al Judecătoriei Sectorului 1 Bucuresti.

Definitivă si obligatorie.

Pronuntată în sedinta publică din data de 10 septembrie 2002.

 

PRESEDINTELE CURTII CONSTITUTIONALE,

prof. univ. dr. NICOLAE POPA Magistrat-asistent,

Mihaela Senia Costinescu

 

ACTE ALE ORGANELOR DE SPECIALITATE ALE ADMINISTRATIEI PUBLICE CENTRALE

 

MINISTERUL AGRICULTURII, ALIMENTATIEI SI PĂDURILOR

 

ORDIN

pentru aprobarea Normei sanitare veterinare privind stabilirea listei tărilor terte din care România avizează importul de bovine, porcine, ecvidee, ovine, caprine, precum si de carne proaspătă si produse din carne

 

În temeiul prevederilor art. 31 alin. 1 din Legea sanitară veterinară nr. 60/1974, republicată, cu modificările si completările ulterioare, în baza Hotărârii Guvernului nr. 362/2002 privind organizarea si functionarea Ministerului Agriculturii, Alimentatiei si Pădurilor, văzând Referatul de aprobare nr. 155.910 din 27 mai 2002, întocmit de Agentia Natională Sanitară Veterinară,

 

ministrul agriculturii, alimentatiei si pădurilor emite următorul ordin:

 

Art. 1. - Se aprobă Norma sanitară veterinară privind stabilirea listei tărilor terte din care România avizează importul de bovine, porcine, ecvidee, ovine, caprine, precum si de carne proaspătă si produse din carne, prevăzută în anexa care face parte integrantă din prezentul ordin.

Art. 2. - Directiile sanitare veterinare judetene si a municipiului Bucuresti vor aduce la îndeplinire prevederile prezentului ordin.

Art. 3. - Agentia Natională Sanitară Veterinară va controla modul de aducere la îndeplinire a prezentului ordin.

Art. 4. - La data intrării în vigoare a prezentului ordin, art. 3 lit. e) din Ordinul ministrului agriculturii, alimentatiei si pădurilor nr. 234/2001 pentru aprobarea Normei sanitare veterinare privind admiterea la import a produselor de origine animală, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 456 din 10 august 2001, se abrogă.

Art. 5. - Prezentul ordin va fi publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I.

 

Ministrul agriculturii, alimentatiei si pădurilor,

Ilie Sârbu

 

Bucuresti, 11 iunie 2002.

Nr. 242.

 

ANEXĂ

 

NORMĂ SANITARĂ VETERINARĂ

privind stabilirea listei tărilor terte din care România avizează importul de bovine, porcine, ecvidee, ovine, caprine, precum si de carne proaspătă si produse din carne

 

CAPITOLUL I

Prevederi generale

 

Art. 1. - Prezenta normă sanitară veterinară stabileste lista tărilor terte din care România avizează importul de bovine, porcine, ecvidee, ovine, caprine, precum si de carne proaspătă si produse din carne provenite de la acestea.

 

CAPITOLUL II

Prevederi speciale

 

Art. 2. - Autoritatea veterinară centrală din România avizează importurile de animale vii, carne proaspătă si produse din carne, conform listei mentionate în anexa nr. 1 la prezenta normă sanitară veterinară, fără a aduce atingere prevederilor cuprinse în Norma sanitară veterinară cu privire la problemele de sănătate animală si politie sanitară aplicabile importului de animale vii din speciile bovine, porcine, ovine, caprine, de carne proaspătă sau produse din carne provenite din tări terte.

Art. 3. - Autoritatea veterinară centrală din România poate aduce amendamente listei prezentate în anexa nr. 1 la prezenta normă sanitară veterinară ori de câte ori este necesar în vederea limitării sau extinderii avizului de import al unor anumite categorii de animale vii si carne proaspătă sau pentru a specifica atât pentru animalele vii, cât si pentru carnea proaspătă părtile din tările terte respective de unde importurile se avizează.

Art. 4. - (1) România importă anumite produse din carne provenite de la toate speciile domestice din tările terte precizate în anexa nr. 1 la prezenta normă sanitară veterinară, fără a aduce atingere prevederilor art. 2.

(2) În cazul importurilor de carne proaspătă provenite din anumite tări terte sau părti din acestea, care nu sunt avizate conform art. 2, România poate importa produse din carne obtinute din carne proaspătă, cu conditia să fie supuse unui tratament special conform celui mentionat în anexa nr. 1 la prezenta normă sanitară veterinară.

Art. 5. - Autoritatea veterinară centrală din România avizează importul din tări terte sau părti ale acestora, mentionate în anexa nr. 1 la prezenta normă sanitară veterinară, al cailor, admiterea temporară a cailor înregistrati si reimportul acestora în cazul în care au fost exportati temporar în tările terte sau în părti ale tărilor terte mentionate în  anexa nr. 1 la prezenta normă sanitară veterinară, fără a aduce atingere prevederilor Normei sanitare veterinare privind regionalizarea importurilor de ecvidee din anumite tări terte.

Art. 6. - Autoritatea veterinară centrală din România autorizează importul din tări terte sau părti ale acestora, mentionate în anexa nr. 2 la prezenta normă sanitară veterinară, al cailor, admiterea temporară a acestora, precum si reimportul cailor înregistrati care au fost exportati într-o tară tertă mentionată în anexa nr. 2, fără a aduce atingere prevederilor Normei sanitare veterinare privind regionalizarea importurilor de ecvidee din anumite tări terte.

Art. 7. - Autoritatea veterinară centrală din România avizează importul de animale vii, în particular de cai de măcelărie, carne si produse din carne, numai din tările terte sau părti ale acestora, prevăzute în anexa nr. 1 la prezenta normă sanitară veterinară, pentru care se dau garantii cu privire la reziduuri.

 

ANEXA Nr. 1*)

la norma sanitară veterinară


*) Anexa nr. 1 este reprodusă în facsimil.

 

B = bovine (inclusiv bivolul si bizonul)

O/C = oi/capre

P = porci

E = ecvidee

BO = animale cu copita despicată

X = avizat

O = neavizat

Mentiuni speciale:

(1) excluzând carnea de mistret;

(2) excluzând carnea cu os si organele;

(3) fără a aduce atingere restrictiilor precizate în lista de mai sus, produsele din carne care au suferit tratament termic în recipienti ermetic închisi Fo ł 3 sunt autorizate;

(4) fără a aduce atingere restrictiilor precizate în lista de mai sus, produsele din carne care au fost supuse unui tratament termic în centrul geometric de cel putin 80 ĽC sunt acceptate;

(5) România importă numai ecvidee în conformitate cu prevederile Normei sanitare veterinare privind regionalizarea importurilor de ecvidee din anumite tări terte;

(6) importul de bovine vii se referă la animale destinate reproductiei si la vitei în vârstă de până la două săptămâni, destinati îngrăsării;

(7) cod provizoriu care nu afectează denumirea definitivă a tării ce urmează a fi atribuită după încheierea negocierilor la Natiunile Unite;

(8) importurile ecvideelor pentru măcelărie nu sunt permise.

 

ANEXA Nr. 2*)

la norma sanitară veterinară


*) Anexa nr. 2 este reprodusă în facsimil.

 

X = avizat

(1) România va importa ecvidee numai în conformitate cu prevederile Normei sanitare veterinare privind regionalizarea importurilor de ecvidee din anumite tări terte.

 

MINISTERUL EDUCATIEI SI CERCETĂRII

 

ORDIN

privind aprobarea bugetelor de venituri si cheltuieli pe anul 2002 ale institutelor nationale

de cercetare-dezvoltare aflate în coordonarea Ministerului Educatiei si Cercetării

 

Având în vedere Adresa Ministerului Muncii si Solidaritătii Sociale nr. 2.250 din 12 iulie 2002 si Adresa Ministerului Finantelor Publice nr. 20.139 din 16 iulie 2002, în temeiul Legii nr. 292/2002 privind stabilirea modalitătii de aprobare a bugetelor de venituri si cheltuieli ale institutelor nationale de cercetare-dezvoltare, în baza Hotărârii Guvernului nr. 23/2001 privind organizarea si functionarea Ministerului Educatiei si Cercetării si a Ordinului ministrului educatiei si cercetării nr. 3.106/2001,

 

ministrul delegat la Ministerul Educatiei si Cercetării pentru activitatea de cercetare emite următorul ordin:

Art. 1. - Se aprobă bugetele de venituri si cheltuieli pe anul 2002 ale institutelor nationale de cercetare-dezvoltare aflate în coordonarea Ministerului Educatiei si Cercetării, prevăzute în anexele nr. 1-17*) care fac parte integrantă din prezentul ordin.

Art. 2. - (1) Nivelul cheltuielilor totale aferente veniturilor prevăzute în bugetele de venituri si cheltuieli ale institutelor nationale de cercetare-dezvoltare prevăzute la art. 1 reprezintă limite maxime si nu poate fi depăsit decât în cazuri justificate si numai cu aprobarea prin ordin al ministrului delegat la Ministerul Educatiei si Cercetării pentru activitatea de cercetare, după obtinerea avizului Ministerului Muncii si Solidaritătii Sociale si al Ministerului Finantelor Publice.

(2) În cazul în care în executie se înregistrează depăsiri sau nerealizări ale veniturilor aprobate, institutele nationale de cercetare-dezvoltare mentionate la art. 1 vor efectua cheltuieli în functie de realizarea veniturilor, cu încadrarea în indicatorii de eficientă aprobati.

Art. 3. - Nerespectarea prevederilor prezentului ordin atrage răspunderea contraventională în conditiile legii.

Art. 4. - Directia generală buget finante si institutele nationale de cercetare-dezvoltare mentionate la art. 1 vor aduce la îndeplinire prevederile prezentului ordin.

Art. 5. - Prezentul ordin va fi publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I.

 

Ministrul delegat la Ministerul Educatiei si Cercetării

pentru activitatea de cercetare,

Serban Constantin Valeca

 

Bucuresti, 7 august 2002.

Nr. 7.149.


*) Anexele nr. 1-17 se comunică institutelor nationale de cercetare-dezvoltare mentionate la art. 1, la solicitarea acestora.

 

REPUBLICĂRI

 

ORDONANTA GUVERNULUI Nr. 131/2000*)

privind instituirea unor măsuri pentru facilitarea exploatării porturilor

 


*) Republicată în temeiul art. II din Legea nr. 99 din 5 martie 2002, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 169 din 11 martie 2002, dându-se textelor numerotarea corespunzătoare.

Ordonanta Guvernului nr. 131 din 31 august 2000 a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 434 din 3 septembrie 2000 si a fost aprobată cu modificări prin Legea nr. 99/2002.

 

Art. 1. - (1) Prin prezenta ordonantă se instituie unele măsuri pentru facilitarea exploatării porturilor.

(2) Porturile care beneficiază de facilitătile prevăzute în prezenta ordonantă se stabilesc prin hotărâre a Guvernului, la propunerea Ministerului Lucrărilor Publice,  transporturilor si Locuintei, cu avizul Ministerului Finantelor Publice si al Consiliului Concurentei.

(3) Porturile prevăzute la alin. (2) constituie destinatie vamală a mărfurilor.

Art. 2. - (1) În porturile prevăzute la art. 1 alin. (2) ca destinatie vamală se aplică prevederile art. 126 alin. (1) si (3), ale art. 127, 128, 129, 132, 133 si ale art. 134 alin. (1) din Legea nr. 141/1997 privind Codul vamal al României, cu modificările ulterioare, si prevederile prezentei ordonante.

(2) În sensul prezentei ordonante, prin următorii termini se întelege:

a) mărfuri străine si mărfuri românesti - mărfurile astfel cum sunt definite în Codul vamal al României, aprobat prin Legea nr. 141/1997, cu modificările ulterioare;

b) mărfuri străine si mărfuri românesti, aflate în porturile prevăzute la art. 1 alin. (2) - acele mărfuri care se găsesc în aceste porturi în momentul în care porturile respective îndeplinesc conditiile de acordare a facilitătilor prevăzute în prezenta ordonantă.

Art. 3. - (1) Pentru mărfurile străine care se introduc în porturile prevăzute la art. 1 alin. (2) sau pentru cele aflate în astfel de porturi si care se scot din tară nu se depun declaratii vamale.

(2) Pentru mărfurile străine aflate în porturile prevăzute la art. 1 alin. (2), care urmează să fie introduse în tară, se depun declaratii vamale conform reglementărilor în vigoare.

Art. 4. - (1) Pentru mărfurile românesti care se introduc în porturile prevăzute la art. 1 alin. (2) si sunt destinate exportului, consumului sau utilizării în astfel de porturi se întocmesc formalităti simplificate de evidentă operativă, stabilite de autoritatea vamală. Aceste mărfuri se pot reintroduce în tară după efectuarea unor formalităti simplificate de evidentă operativă similare.

(2) Pentru mărfurile românesti aflate în porturile prevăzute la art. 1 alin. (2) si care sunt destinate exportului se depun la biroul vamal din port declaratii vamale de export după încărcarea acestora pe mijlocul de transport.

(3) Fac exceptie de la prevederile alin. (2) mărfurile românesti vămuite pentru export la un birou vamal de interior.

Art. 5. - Mijloacele de transport înmatriculate, străine sau române, de folosintă personală ori comercială, pot fi introduse în porturile prevăzute la art. 1 alin. (2) sau scoase din acestea fără întocmirea formalitătilor vamale.

Art. 6. - Prin derogare de la prevederile art. 94 din Legea nr. 141/1997 privind Codul vamal al României, cu modificările ulterioare, pentru mărfurile străine aflate în porturile prevăzute la art. 1 alin. (2) si plasate în regim vamal suspensiv, precum si pentru operatiunile de transbordare a acestora dintr-un mijloc de transport în altul, autoritatea vamală nu va solicita constituirea de garantii care să asigure încasarea drepturilor de import ce ar putea fi datorate.

Art. 7. - Sunt scutite de la plata drepturilor de import, cu respectarea prevederilor legale, masinile, utilajele, echipamentele si instalatiile de lucru, instalatiile de dirijare si control al traficului, instalatiile utilizate pentru siguranta navigatiei si protectia mediului, aparatele si instalatiile de măsurare, control si reglare, mijloacele de transport, cu exceptia autoturismelor, si piesele de schimb aferente, care reprezintă bunuri ce se constituie în active corporale amortizabile, conform prevederilor Legii nr. 15/1994 privind amortizarea capitalului imobilizat în active corporale si necorporale, republicată, cu completările ulterioare, importate, pentru utilizarea exclusivă în porturile prevăzute la art. 1 alin. (2), de către administratia portului si de către acei operatori portuari care prestează următoarele servicii portuare:

a) încărcare, descărcare, depozitare, stivuire, amarare si sortare;

b) marcare si alte servicii privind mărfurile;

c) paletizare, pachetizare, containerizare, însăcuire de mărfuri;

d) curătare de hambare si magazii de mărfuri;

e) curătare si degazare de tancuri;

f) servicii de sigurantă a navigatiei, de protectie a mediului si de prevenire si stingere a incendiilor.

Art. 8. - Administratiile porturilor prevăzute la art. 1 alin. (2) au obligatia să informeze autoritatea vamală, la solicitarea acesteia, despre activitătile desfăsurate în aceste porturi de către agentii economici cu care au relatii contractuale.

Art. 9. - Operatorii portuari care execută servicii portuare de încărcare/descărcare sau depozitare, precum si ceilalti agenti economici care desfăsoară activităti în porturile prevăzute la art. 1 alin. (2) au obligatia să înfiinteze si să tină o evidentă operativă a mărfurilor, în forma aprobată de autoritatea vamală, si să comunice acesteia mărfurile aflate în aceste porturi si care sunt supuse drepturilor de import sau de export ori care fac obiectul unor reglementări privind politica comercială.

Art. 10. - Operatiunile de transbordare a mărfurilor dintr-un mijloc de transport în altul se efectuează, în porturile prevăzute la art. 1 alin. (2), fără prezentarea la autoritatea vamală a permisului de transbordare.

Art. 11. - Prin derogare de la prevederile art. 94 din Legea nr. 141/1997 privind Codul vamal al României, cu modificările ulterioare, pentru mărfurile străine care se scot din porturile prevăzute la art. 1 alin. (2) sau se introduc în acestea si sunt transportate pe teritoriul tării, pe apă sau pe calea ferată, autoritatea vamală acordă regimul de tranzit vamal fără să solicite constituirea garantiei care să asigure încasarea drepturilor de import ce ar putea fi datorate.

Art. 12. - Prevederile art. 2-11 se aplică în limitele porturilor prevăzute la art. 1 alin. (2), stabilite prin planurile cadastrale, aprobate de Ministerul Lucrărilor Publice, Transporturilor si Locuintei potrivit legii, cu exceptia, după caz, a perimetrelor zonelor libere, aflate în limitele porturilor, instituite si organizate potrivit prevederilor Legii nr. 84/1992 privind regimul zonelor libere.

Art. 13. - (1) În scopul aplicării măsurilor pentru facilitarea exploatării porturilor, prevăzute la art. 2-11, si pentru asigurarea exercitării supravegherii vamale, perimetrul dinspre uscat al porturilor prevăzute la art. 1 alin. (2), precum si perimetrele comune cu terenurile cu destinatia de zonă liberă trebuie să fie împrejmuite.

(2) Împrejmuirile si punctele de intrare si iesire în/din port se realizează de administratiile porturilor prevăzute la art. 1 alin. (2), cu avizul prealabil al autoritătii vamale.

Art. 14. - (1) Pentru fiecare port care beneficiază de facilitătile prevăzute în prezenta ordonantă, stabilit prin hotărâre a Guvernului, prevederile art. 2-11 se aplică după realizarea conditiilor prevăzute la art. 13, iar constatarea îndeplinirii acestora se face, prin decizie, de către Directia Generală a Vămilor.

(2) Directia Generală a Vămilor asigură publicarea în Monitorul Oficial al României, Partea a IV-a, într-un ziar de circulatie internatională, într-un ziar central si în unul local a deciziei de constatare si a datei de la care se aplică măsurile instituite prin art. 2-11.

Art. 15. - Directia Generală a Vămilor îsi reorganizează activitatea în vederea punerii în aplicare a prevederilor prezentei ordonante, cu respectarea dispozitiilor Legii nr. 141/1997 privind Codul vamal al României, cu modificările ulterioare.

Art. 16. - Mărfurile care se află pe teritoriul porturilor prevăzute la art. 1 alin. (2) la data începerii aplicării măsurilor instituite la art. 2-11, stabilită conform prevederilor art. 14, vor fi inventariate de fiecare operator portuar, respectiv agent economic, prevăzut la art. 9 si vor fi comunicate autoritătii vamale, în vederea clarificării regimului vamal si a efectuării formalitătilor vamale.

Art. 17. - În termen de 90 de zile de la intrarea în vigoare a prezentei ordonante Directia Generală a Vămilor va emite norme metodologice pentru efectuarea formalitătilor vamale privind mărfurile care se introduc sau se scot în/din porturile prevăzute la art. 1 alin. (2), precum si norme tehnice privind realizarea supravegherii si a controlului vamal în aceste porturi, care vor fi publicate în Monitorul Oficial al României, Partea I.