MONITORUL OFICIAL AL ROMANIEI

 

P A R T E A  I

Anul 173 (XVII) - Nr. 501         LEGI, DECRETE, HOTĂRÂRI SI ALTE ACTE         Marti, 14 iunie 2005

 

SUMAR

 

ACTE ALE ORGANELOR DE SPECIALITATE ALE ADMINISTRATIEI PUBLICE CENTRALE

 

606. – Ordin al ministrului sănătătii pentru modificarea Ordinului ministrului sănătătii nr. 858/2004 privind aprobarea Criteriilor utilizate pentru agrearea laboratoarelor ce măsoară continutul de gudron, nicotină si monoxid de carbon din produsele din tutun

 

ACTE ALE OFICIULUI ROMÂN PENTRU DREPTURILE DE AUTOR

 

123. – Decizie pentru publicarea în Monitorul Oficial al României, Partea I, a Hotărârii arbitrale din data de 23 mai 2005 privind plata remuneratiei compensatorii pentru copia privată pentru aparatele fotocopiator, imprimantă, scanner si aparat multifunctional, cu/fără functie de fotocopiere, de către importatorii si producătorii de astfel de aparate, precum si a cuantumului acestei remuneratii

 

ACTE ALE CURTII EUROPENE A DREPTURILOR OMULUI

 

Hotărârea din 17 decembrie 2004 în cauza Cumpănă si Mazăre împotriva României (Cererea nr. 33.348/96)

 

ACTE ALE ORGANELOR DE SPECIALITATE ALE ADMINISTRATIEI PUBLICE CENTRALE

 

MINISTERUL SĂNĂTĂTII

 

ORDIN

pentru modificarea Ordinului ministrului sănătătii nr. 858/2004 privind aprobarea Criteriilor utilizate pentru agrearea laboratoarelor ce măsoară continutul de gudron, nicotină si monoxid de carbon din produsele din tutun

 

Având în vedere prevederile art. 2 alin. (1) lit. a) din Ordonanta Guvernului nr. 38/1998 privind activitatea de acreditare a laboratoarelor si organismelor pentru evaluarea conformitătii, aprobată cu modificări prin Legea nr. 245/2002, cu modificările ulterioare,

văzând Referatul de aprobare nr. MC 7.102 al Directiei de sănătate publică,

în temeiul Hotărârii Guvernului nr. 168/2005 privind organizarea si functionarea Ministerului Sănătătii, cu modificările ulterioare,

ministrul sănătătii emite următorul ordin:

Art. I. – Punctul 3 al articolului 1 din anexa la Ordinul ministrului sănătătii nr. 858/2004 privind aprobarea Criteriilor utilizate pentru agrearea laboratoarelor ce măsoară continutul de gudron, nicotină si monoxid de carbon din produsele din tutun, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 645 din 16 iulie 2004, se modifică si va avea următorul cuprins:

“3. acreditarea laboratoarelor pentru determinarea gudronului, nicotinei si monoxidului de carbon din produsele din tutun, cu respectarea standardelor enumerate la art. 32 alin. (5) din Legea nr. 349/2002, astfel cum a fost modificată si completată prin Legea nr. 90/2004, se face în conformitate cu prevederile legislatiei nationale în domeniul acreditării.“

Art. II. – Prezentul ordin va fi publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I.

 

Ministrul sănătătii,

Mircea Cinteză

 

Bucuresti, 6 iunie 2005.

Nr. 606.

 

ACTE ALE OFICIULUI ROMÂN PENTRU DREPTURILE DE AUTOR

 

OFICIUL ROMÂN PENTRU DREPTURILE DE AUTOR

 

DECIZIE

pentru publicarea în Monitorul Oficial al României, Partea I, a Hotărârii arbitrale din data de 23 mai 2005 privind plata remuneratiei compensatorii pentru copia privată

pentru aparatele fotocopiator, imprimantă, scanner si aparat multifunctional, cu/fără functie de fotocopiere, de către importatorii si producătorii de astfel de aparate,

precum si a cuantumului acestei remuneratii

 

Având în vedere dispozitiile art. 107 si ale art. 1312 alin. (8) din Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor si drepturile conexe, cu modificările si completările ulterioare,

în baza prevederilor art. 2 alin. (2) si ale art. 6 alin. (3) din Hotărârea Guvernului nr. 758/2003 privind organizarea si functionarea Oficiului Român pentru Drepturile de Autor si a corpului de arbitri, precum si ale Hotărârii Guvernului nr. 210/2000 privind numirea în functia de director general al Oficiului Român pentru Drepturile de Autor (O.R.D.A.),

directorul general al Oficiului Român pentru Drepturile de Autor emite următoarea decizie:

Art. 1. – Se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I, Hotărârea arbitrală din data de 23 mai 2005 privind plata remuneratiei compensatorii pentru copia privată pentru aparatele fotocopiator, imprimantă, scanner si aparat multifunctional, cu/fără functie de fotocopiere, de către importatorii si producătorii de astfel de aparate, precum si a cuantumului acestei remuneratii, prevăzută în anexa care face parte integrantă din prezenta decizie.

Art. 2. – Prezenta decizie intră în vigoare la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I.

 

Directorul general al Oficiului Român pentru Drepturile de Autor,

Rodica Pârvu

 

Bucuresti, 1 iunie 2005.

Nr. 123.

 

ANEXĂ

 

Comisia arbitrală de pe lângă Oficiul Român pentru Drepturile de Autor

 

HOTĂRÂREA ARBITRALĂ

din data de 23 mai 2005

 

Comisia arbitrală formată din: Dragomir Toma

Iordănescu Cristian

Popovici Ernest

Ros Viorel

fiiclea Alexandru

Pe rol fiind pronuntarea în cauza având drept obiect medierea pentru stabilirea Listei aparatelor în cazul cărora se datorează remuneratia compensatorie pentru copia privată pentru operele reproduse de pe hârtie, precum si a cuantumului acestei remuneratii.

Părtile aflate în mediere sunt:

– pe de o parte, organismele de gestiune colectivă:

COPYRO – Societate de Gestiune Colectivă a Drepturilor de Autor, cu sediul în municipiul Bucuresti, str. Căderea Bastiliei nr. 62, sectorul 1, cod fiscal nr. 2787628, cod IBAN RO85RNCB5010000001850001, deschis la Banca Comercială Română – Filiala sector 1, Bucuresti, reprezentată de doamna Nicoleta Cofscinski, în calitate de director economic, si de domnul avocat Ionescu Mircea Felix Melinesti, si Societatea de Gestiune Colectivă a Drepturilor de Autor în Domeniul Artelor Vizuale (VISARTA), cu sediul în municipiul Bucuresti, str. Nicolae Iorga nr. 21, sectorul 1, cod fiscal 12868185, cod IBAN: R087RNCB5010000191930001, deschis la Banca Comercială Română – Sucursala sector 1, Bucuresti, reprezentată de domnul Gheorghe Voican, în calitate de director executiv; si

– pe de altă parte, Asociatia Producătorilor si Distribuitorilor de Echipamente de Tehnologia Informatiei si Comunicatiilor (APDETIC), cu sediul în municipiul Bucuresti, Str. Jiului nr. 2A, bloc Tornado, sectorul 1,

înscrisă în Registrul Asociatiilor si Fundatiilor aflat la Grefa Judecătoriei Sectorului 1, CUI 15798238, cod IBAN: RO42BUCU046849932511RO01, deschis la Alpha Bank – Sucursala Dorobanti, reprezentată de domnul Valentin Negoită, în calitate de presedinte, cu sediul ales pentru comunicarea actelor de procedură la Societatea Civilă de Avocati “Burchel si Asociatii“, cu sediul în municipiul Bucuresti, str. Ion Radovici nr. 8, sectorul 5.

Părtile au fost desemnate să negocieze Lista aparatelor în cazul cărora se datorează remuneratia compensatorie pentru copia privată pentru operele reproduse de pe hârtie, precum si cuantumul acestei remuneratii, în baza art. 1 pct. 1 din Decizia directorului general al Oficiului Român pentru Drepturile de Autor nr. 6/2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 52 din 17 ianuarie 2005.

Pentru organismele de gestiune colectivă, aparatele avute în vedere ca obiect al medierii si pentru care se solicită includerea în Lista aparatelor în cazul cărora se datorează remuneratia compensatorie pentru copia privată pentru operele reproduse de pe hârtie sunt:

1. fotocopiatorul;

2. aparatele multifunctionale;

3. scannerul;

4. imprimanta.

În cazul APDETIC, aparatele avute în vedere ca obiect al medierii sunt:

1. fotocopiatorul;

2. aparatele multifunctionale fără functie de fotocopiere;

3. scannerul;

4. imprimanta.

Părtile, în cursul negocierilor, au convenit, fără a semna un protocol în acest sens, că se datorează remuneratia compensatorie pentru copia privată pentru fotocopiator si pentru aparatul multifunctional cu functie de fotocopiere, însă nu au ajuns la un acord în privinta cuantumului remuneratiei ce se datorează pentru aceste aparate. Astfel, APDETIC a propus un cuantum al remuneratiei compensatorii pentru copia privată, în cazul fotocopiatorului de 1%, iar pentru aparatul multifunctional cu functie de fotocopiere un cuantum de 0,5%, în timp ce organismele de gestiune colectivă au solicitat pentru aceste două aparate o remuneratie în cuantum de 1,5%.

De asemenea, APDETIC nu a fost de acord cu includerea în Lista aparatelor în cazul cărora se datorează remuneratia compensatorie pentru copia privată pentru operele reproduse de pe hârtie a următoarelor 3 aparate: imprimantă, scanner si aparat multifunctional fără functie de fotocopiere.

În aceste conditii, părtile au hotărât să declanseze procedura medierii prevăzută de art. 1312 din Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor si drepturile conexe, cu modificările si completările ulterioare, depunând la Oficiul Român pentru Drepturile de Autor cererile de mediere înregistrate cu nr. 1.607 din 2 martie 2005 (COPYRO), respectiv nr. 1.737 din 7 martie 2005 (APDETIC).

Conform procesului-verbal încheiat la data de 10 martie 2005, se constată că numirea arbitrilor a fost făcută cu respectarea prevederilor Hotărârii Guvernului nr. 1.287/2002 privind numirea membrilor corpului de arbitri de pe lângă Oficiul Român pentru Drepturile de Autor, părtile procedând la tragerea la sorti a arbitrilor în vederea formării completului de mediere, în baza art. 1312 alin. (4) din Legea nr. 8/1996, cu modificările si completările ulterioare.

Dezbaterile au avut loc în zilele de 12 si 19 aprilie, 10 si 16 mai 2005, în prezenta celor două părti reprezentate prin Nicoleta Cofscinski, director economic COPYRO, si avocat Ionescu Mircea Felix Melinesti, Gheorghe Voican, director executiv VISARTA, si, respectiv, prin Valentin Negoită, presedinte APDETIC, Eduard Samson, vicepresedinte APDETIC, si avocat Magda Popescu.

Cu prilejul dezbaterilor părtile si-au sustinut punctele de vedere precizate anterior, în baza următoarelor probe: rapoarte de expertiză extrajudiciară, practică si legislatie internatională, note scrise si alte înscrisuri administrate de părti.

La termenul de mediere din data de 12 aprilie 2005 arbitrii au solicitat părtilor să efectueze un raport de expertiză extrajudiciară, realizat de către un expert neutru comun agreat de părti. Deoarece părtile nu au numit de comun acord un expert neutru care să realizeze expertiza extrajudiciară, la termenul de mediere din data de 19 aprilie 2005, acesta a fost desemnat de către arbitrii din lista comunicată de biroul local de expertize tehnice si contabile judiciare, în persoana domnului Dumitrascu Marin.

La următorul termen al medierii, din data de 10 mai 2005 reprezentantii Oficiului Român pentru Drepturile de Autor au comunicat arbitrilor si părtilor raportul de expertiză extrajudiciară neutru, întocmit de domnul Dumitrascu Marin.

La termenul de mediere din data de 16 mai 2005 părtile au realizat un experiment practic extrajudiciar si au sustinut concluziile scrise.

Deliberarea si pronuntarea în solutionarea medierii de fată au fost amânate, pentru studierea actelor si lucrărilor dosarului si pentru a se da părtilor posibilitatea de a depune note scrise, pentru data de 23 mai 2005, când Comisia arbitrală, deliberând cu participarea celor 5 membri ai săi, a pronuntat hotărârea de fată în unanimitate de voturi, la sediul Universitătii Ecologice din Bucuresti, Str. Franceză nr. 22, sectorul 3, Bucuresti.

COMISIA ARBITRALĂ

În analiza cererilor de mediere s-au avut în vedere următoarele texte legale: art. 5 alin. (2) lit. a) si b) cap. II din Directiva 2002/29/CE din 22 mai 2001 privind armonizarea unor aspecte ale dreptului de autor si drepturilor conexe în societatea informatională; recitalurile nr. (32), (35), (37), (38) si (39) din Directiva 2002/29/CE din 22 mai 2001 privind armonizarea unor aspecte ale dreptului de autor si drepturilor conexe în societatea informatională; art. 14, 34, 107, 1071, 1072, 108 si 110 din Legea nr. 8/1996, cu modificările si completările ulterioare.

Trecând la examinarea în fond a obiectului medierii, Comisia arbitrală retine si se pronuntă asupra următoarelor aspecte rămase în divergentă:

1. Aparatele aflate în mediere îndeplinesc din punct de vedere juridic si tehnic toate conditiile prevăzute la art. 34 alin. (2) din Legea nr. 8/1996, cu modificările si completările ulterioare, avându-se în vedere următoarele motive:

a) Sunt aparate de sine stătătoare, indiferent de modul de functionare

Dispozitiile art. 34 alin. (2) din Legea nr. 8/1996, cu modificările si completările ulterioare, nu conditionează încadrarea aparatelor la plata remuneratiei compensatorii, avându-se în vedere modul de functionare a acestora, de aceea nu are relevantă faptul că aparatele supuse medierii functionează independent sau conectate la un aparat.

Expresia îindiferent de modul de functionare“ are în vedere faptul că este irelevant dacă aceste aparate functionează independent sau prin conexiune cu alte aparate (în spetă cu calculatorul/sistemul de calcul).

Expresia “indiferent dacă procedeul utilizat este unul analog sau digital“, prevăzută la art. 107 alin. (2) din Legea nr. 8/1996, cu modificările si completările ulterioare, este o precizare avută în vedere de legiuitor si se referă la procedeul de reproducere, adică la modalitatea de realizare a copiilor. Astfel se datorează remuneratia compensatorie pentru copia privată atât pentru aparatele ce realizează copii prin procedeu analogic, cât si pentru aparatele ce realizează copii prin procedeu digital.

Conectarea acestor aparate la un calculator constituie un mod de functionare a acestora si nu poate determina neîndeplinirea conditiei ca aceste aparate să fie de sine stătătoare, indiferent de modul de functionare.

Pentru toate aparatele aflate în discutie, în toate cazurile de utilizare, comanda este dată de om, prin urmare această modalitate de utilizare nu este de natură a înlătura caracterul de sine stătător al aparatului respectiv.

b) Sunt aparate concepute pentru realizarea de copii

Aparatele aflate în mediere au ca functie comună principală reproducerea; în acest sens aceste aparate sunt utilizate, în cazul imprimantei, pentru reproducerea informatiilor fixate în memoria unui calculator în format digital, iar în cazul scannerului, pentru transformarea în informatie digitală a datelor “citite“ de pe hârtie printr-un procedeu optic. Aparatele multifunctionale fără functie de fotocopiere pot îndeplini una sau mai multe functii ale aparatelor sus-mentionate, la care se pot adăuga si cele specifice de telefon–fax.

Pe cale de consecintă, dacă aparatele multifunctionale fără functie de fotocopiere îndeplinesc functiile scannerului de citire a datelor de pe hârtie, printr-un procedeu optic si de transformare a acestor date în informatie digitală, si ale imprimantei de reproducere pe hârtie a informatiilor digitale, atunci aceste aparate permit reproducerea. Din acest motiv, în Lista aparatelor în cazul cărora se datorează remuneratia compensatorie pentru copia privată a operelor reproduse de pe hârtie, va fi mentionat “aparatul multifunctional cu/fără functie de fotocopiere“.

Deoarece toate aparatele aflate în discutie sunt concepute pentru realizarea de copii, implicit acestea pot realiza copii ale unor opere pentru uzul personal sau pentru cercul normal al unei familii, îndeplinind astfel conditiile prevăzute de art. 34 alin. (1) din Legea nr. 8/1996, cu modificările si completările ulterioare. De altfel nu se poate stabili cu exactitate procentul în care sunt utilizate aceste aparate pentru “nevoi de business“ sau pentru realizarea de copii private.

c) Sunt aparate ce permit reproducerea operelor

Avându-se în vedere definitia reproducerii prevăzută de art. 14 din Legea nr. 8/1996, cu modificările si completările ulterioare, respectiv “realizarea uneia ori a mai multor copii, prin orice mijloc si sub orice formă...“, aparatele în discutie permit reproducerea operelor.

În privinta imprimantei, continutul paginii unei cărti aflate în memoria unui calculator are acelasi autor cu autorul operei îreproduse de pe hârtie“. Prin urmare, considerăm că autorii operei reproduse de pe hârtie beneficiază de o remuneratie compensatorie în toate cazurile în care se efectuează o copie privată, în mod direct sau indirect.

2. Aparatele aflate în mediere îndeplinesc conditiile prevăzute la art. 34 alin. (1) din Legea nr. 8/1996, cu modificările si completările ulterioare, astfel că toate cele 3 aparate pot fi folosite pentru realizarea de copii private.

3. Luând în consideratie limitele procentuale prevăzute de Legea nr. 8/1996, cu modificările si completările ulterioare, în art. 107 alin. (7) pct. B, procentele practicate pe plan european, precum si procentele solicitate de APDETIC în cererea subsidiară, se stabileste cuantumul remuneratiei compensatorii pentru copia privată pentru operele reproduse de pe hârtie astfel:

– pentru fotocopiator – 1%;

– pentru imprimantă – 0,5%;

– pentru scanner – 0,5%;

– pentru aparatele multifunctionale cu/fără functie de fotocopiere – 0,5%.

PENTRU ACESTE MOTIVE

HOTĂRĂSTE:

1. Fotocopiatorul, imprimanta, scannerul si aparatele multifunctionale, cu/fără functie de fotocopiere, sunt aparate pentru care se datorează remuneratia compensatorie pentru copia privată, prin urmare importatorii si fabricantii de astfel de aparate au obligatia să plătească această remuneratie.

2. Cuantumul remuneratiei pentru aceste aparate este următorul:

Tipul aparatelor

Procentul

1. Fotocopiatoare

1%

2. Imprimante

0,5%

3. Scannere

0,5%

4. Aparate multifunctionale cu/fără functie de fotocopiere

0,5%

 

Hotărârea a fost pronuntată astăzi 23 mai 2005, la sediul Universitătii Ecologice din Bucuresti, Str. Franceză nr. 22, sectorul 3, Bucuresti.

Hotărârea arbitrală este executorie de la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Cu apel în termen de 15 zile de la data publicării.

 

ACTE ALE CURTII EUROPENE A DREPTURILOR OMULUI

 

CURTEA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI

 

HOTĂRÂREA

din 17 decembrie 2004

în cauza Cumpănă si Mazăre împotriva României

(Cererea nr. 33.348/96)

 

În cauza Cumpănă si Mazăre împotriva României,

Curtea Europeană a Drepturilor Omului, reunită în Marea Cameră formată din: domnii L. Wildhaber, presedinte, C.L. Rozakis, J.-P. Costa, G. Ress, Sir Nicolas Bratza, domnul I. Cabral Barreto, doamna V. Strázˇnická, domnii C. Bîrsan, P. Lorenzen, J. Casadevall, B. Zupancˇicˇ, J. Hedigan, M. Pellonpää, A.B. Baka, R. Maruste, M. Ugrekhelidze, K. Hajiyev, judecători, si domnul P.J. Mahoney, grefier,

după deliberare în Camera de Consiliu la 1 septembrie 2004 si 10 noiembrie 2004, pronuntă prezenta hotărâre, adoptată la această ultimă dată.

PROCEDURĂ

1. La originea cauzei se află Cererea nr. 33.348/96 îndreptată împotriva României, prin care doi cetăteni ai acestui stat, domnii Constantin Cumpănă (primul reclamant) si Radu Mazăre (al doilea reclamant) au sesizat Comisia Europeană a Drepturilor Omului (Comisia) la data de 23 august 1996, în temeiul fostului art. 25 din Conventia pentru apărarea drepturilor omului si a libertătilor fundamentale (Conventia).

2. Reclamantii sunt reprezentati de domnul M. Mocanu-Caraiani, avocat la Constanta. Guvernul român (Guvernul) este reprezentat de agentul său, doamna R. Rizoiu, subsecretar de stat în Ministerul Afacerilor Externe.

3. Reclamantii sustin, în particular, o ingerintă nejustificată în dreptul lor la respectarea libertătii de exprimare, garantat de art. 10 din Conventie, datorată condamnării lor ca urmare a publicării la 12 aprilie 1994 a unui articol într-un ziar local.

4. Cererea a fost înaintată Curtii la 1 noiembrie 1998, dată intrării în vigoare a Protocolului nr. 11 la Conventie (art. 5 paragraful 2 din Protocolul nr. 11).

5. Cererea a fost atribuită primei sectiuni a Curtii (art. 52 paragraful 1 din regulament). În cadrul acesteia, camera însărcinată cu examinarea cauzei (art. 27 paragraful 1 din Conventie) a fost constituită în conformitate cu art. 26 paragraful 1 din regulament.

6. La 1 noiembrie 2001, Curtea a modificat componenta sectiunilor (art. 25 paragraful 1 din regulament). Prezenta cerere a fost atribuită celei de-a doua sectiuni, astfel remaniată (art. 52 paragraful 1).

7. La 10 septembrie 2002, a fost declarată partial admisibilă de o cameră a sectiunii amintite (camera), formată din următorii judecători: domnul J.-P. Costa, presedinte, domnul L. Loucaides, domnul C. Bîrsan, domnul K. Jungwiert, domnul V. Butkevych, doamna W. Thomassen, doamna A. Mularoni, judecători, precum si doamna S. Dollé, grefier de sectie.

8. La 10 iunie 2003, camera a pronuntat o hotărâre; cu cinci voturi la două (domnul J.-P.Costa si doamna W. Thomassen), a decis că dreptul reclamantilor garantat de art. 10 din Conventie nu a fost încălcat.

9. La 2 septembrie 2003, partea reclamantă a solicitat, în temeiul art. 43 din Conventie si al art. 73 din regulament, trimiterea cauzei în fata Marii Camere. Această solicitare a fost formulată si semnată, în numele celor doi reclamanti, de primul dintre acestia, domnul C. Cumpănă.

10. Un colegiu al Marii Camere a admis cererea la 3 decembrie 2003.

11. Compunerea Marii Camere a fost hotărâtă în conformitate cu art. 27 paragrafele 2 si 3 din Conventie si cu art. 24 din regulament.

12. La 15 martie 2004, Guvernul a prezentat observatii privind cererea de trimitere formulată de partea reclamantă.

13. Reclamantii au răspuns printr-o scrisoare din 17 august 2004. Al doilea reclamant a anexat la aceasta o declaratie în care a arătat că sustine cererea de trimitere a cauzei în fata Marii Camere, formulată de primul reclamant.

14. La 1 septembrie 2004 a avut loc, la Palatul Drepturilor Omului din Strasbourg, o audiere publică (art. 59 paragraful 3 din regulament).

S-au prezentat în fata Curtii:

• pentru Guvern:

– doamna R. Rizoiu, subsecretar de stat, agent,

– domnul R. Rotundu, coagent,

– doamnele R. Pasoi, A. Prelipcean, C. Rosianu, consilieri;

• pentru reclamanti:

– domnul M. Mocanu-Caraiani, avocat,

– doamna D. Mocanu-Caraiani, consilier.

Curtea a ascultat pledoariile domnului M. Mocanu-Caraiani, urmat de doamnele R. Rizoiu si C. Rosianu, precum si răspunsurile acestora la întrebările adresate de judecători.

ÎN FAPT

I. Împrejurările spetei

15. Reclamantii, domnii Constantin Cumpănă si Radu Mazăre, sunt născuti în anul 1951 si, respectiv, 1968 si locuiesc în Constanta.

A. Împrejurările spetei

1. Originile cauzei

a) Contractul de asociere între primărie si societatea “Vinalex“

16. Prin Hotărârea nr. 33 din 30 iunie 1992, Consiliul Local al Municipiului Constanta, în aplicarea Hotărârii Guvernului nr. 147 din 26 martie 1992, a impus o amendă în sarcina conducătorilor de vehicule stationate neregulamentar pe drumul public si a împuternicit societatea S.C. CBN din Constanta să desfăsoare activităti de ridicare, transport si depozitare a acestor vehicule.

17. Prin Dispozitia nr. 163 din 30 iunie 1992, primarul municipiului Constanta a autorizat firma “Vinalex“ să asigure serviciile de ridicare, transport si depozitare a vehiculelor stationate neregulamentar pe drumul public.

18. La 16 decembrie 1992 a fost încheiat un contract de asociere între primărie si firma respectivă, semnat, în numele autoritătilor, de viceprimar (în continuare D.M.) si de jurista primăriei (în continuare doamna R.M.). Printr-o scrisoare din 1 aprilie 1994, primarul municipiului Constanta a solicitat firmei “Vinalex“ să pună capăt activitătilor desfăsurate în temeiul contractului, informând-o cu această ocazie că analizează posibilitatea rezilierii contractului.

b) Continutul articolului în litigiu

19. La 12 aprilie 1994, reclamantii, jurnalisti de profesie, au publicat în ziarul local “Telegraf“, al cărui redactor-sef era al doilea reclamant, un articol intitulat “Fostul viceprimar D.M. si actuala judecătoare R.M., prin concurs de infractiuni, au realizat escrocheria Vinalex“. Numele fostului viceprimar si al fostei juriste a primăriei, doamna R.M., care devenise între timp judecător, figurau integral în titlu si în textul articolului.

20. Semnat de cei doi reclamanti, articolul avea următorul continut:

“Pe data de 30.06.1992, Consiliul Local al Municipiului Constanta a emis Hotărârea nr. 33, care, în art. 5, prevede: «Prestatia de blocare, ridicare, transport, depozitare si eliberare a mijloacelor de transport sau remorci se efectuează de S.C. CBN-SRL.» (...) Astfel, serviciile de specialitate din Primărie trebuia [sic] să urmărească si să stabilească modalitătile concrete pentru ducerea la îndeplinire a Hotărârii Consiliului local. Acest fapt nu s-a întâmplat. În schimb, după sase luni de la adoptarea Hotărârii nr. 33, în mod ilegal, încălcând cu bună stiintă prevederile Legii nr. 69/1991, a fost încheiat «Contractul de asociere în participatiune» (...) cu o cu totul altă firmă decât cea autorizată inital, denumită S.C. «Vinalex». Dar, retineti! Documentul respectiv este semnat astfel: în numele primarului de viceprimarul D.M. (...), iar în locul juristului M.T., semnătura apartine unei anume M.

De unde si prin ce minune a apărut S.C. Vinalex SRL ca asociat al Primăriei, dacă Hotărârea nr. 33/30.06.1992 a Consiliului Municipal nominalizează societatea CBN SRL să realizeze o simplă prestare de servicii ? De retinut că, în dosarul acestui caz, nu există nici un act potrivit căruia Societatea CBN SRL si-ar fi dat acordul de a renunta la activitatea de ridicare a masinilor! (...) Escrocul D.M. (fost viceprimar, acum avocat), prin contractul de asociere, a împuternicit niste hăndrălăi, angajatii Vinalex-ului, să constate stationarea neregulamentară a masinilor! – cu alte cuvinte să-si bată joc de cetăteni si de avutul lor personal.

În ce constă sau, mai corect spus, cum s-a efectuat escrocheria ? Conform Legii 69/91 (art. 82 si 29), orice contract de asociere cu o societate comercială poate fi încheiat doar în urma unei hotărâri a Consiliului local adoptată cu votul a cel putin două treimi din numărul consilierilor. Înainte de adoptarea sa în Consiliu, respectivul contract trebuie să aibă, obligatoriu, avizul tuturor comisiilor de specialitate (...).

Contractul cu Vinalex a fost negociat si semnat ilegal, în numele Consiliului, de cei trei, invocând Hotărârea din vară, care, asa cum am mai arătat, se referea la o altă firmă, dar la nici o asociere!

Având în vedere că, înaintea perfectării acestui contract, Primăria mai încheiase alte patru contracte (urmând calea legală), persoanele semnatare nu pot invoca necunoasterea legii, ci doar încălcarea ei cu bună stiintă! Si pentru că fiecare încălcare constientă a legii are un scop în sine, de obicei pentru a aduce foloase infractorului, în cazul de fată este de la sine înteles că dl ex-viceprimar, jurist, a luat mită (spagă) de la beneficiarul contractului obligându-si sau constrângându-si subordonatii, printre care R.M., să încalce legea.

Curtea de Conturi din Constanta a depistat această flagrantă escrocherie, care i-a adus beneficii uriase mituitorului (S.C. Vinalex) (...). Infractorul [S.C. Vinalex] nu a făcut niciodată dovada detinerii unor mijloace adecvate de ridicare, transportare si blocare a autoturismelor neregulamentar parcate. Este cauza distrugerii a numeroase masini particulare si, implicit, a existentei a mii de reclamatii în acest sens.

Mai mult, asa-zisul contract de asociere a fost încheiat doar pentru un an de zile, respectiv până la data de 16.12.1993. Din acel moment, verosul serelist nu mai avea dreptul, sub nici o formă, să atingă avutul particular al vreunui cetătean! Cu toate acestea, el a continuat să ridice masinile, să încaseze ilegal niste bani (...). Nu întelegem cum Politia si-a dat concursul, acordând asistentă infractorului, în ultimele patru luni!

Să ne oprim putin si asupra fostei juriste a Primăriei si actualei judecătoare R.M. Ori a semnat contractul de asociere necunoscând legile tării, si atunci nu întelegem cum ulterior a ajuns judecător (împărtind dreptatea pe baza acelorasi legi pe care nu le cunoaste), ori a luat spagă si poate lua în continuare! Nu ne miră că aceeasi judecătoare este cercetată de Curtea de Conturi... pentru o altă nelegiuire comisă tot de Primărie (despre care noi am scris la momentul oportun). Ni se pare însă ilar faptul că presedintele Judecătoriei nu a dispus nici o măsură (suspendare), motivând că suma ar fi ...prea mică!

Realizând parcă faptul că latul se strânge, Serviciul de coordonare, organizare resurse umane, al Primăriei (...) a emis adresa (...) către S.C. Vinalex, căreia îi pune în vedere posibilitatea rezilierii contractului de asociere, întrucât, în termenul contractual, până la data de 16.12.1993: «nu ati prezentat documente doveditoare privind achizitionarea unor alte utilaje, tip platformă, pentru buna desfăsurare a activitătii» (conform clauzei din contract prevăzută de art. 3 – n.n.). În aceeasi adresă, Vinalex este somată să se prezinte cu balantele lunare si i se pune în vedere că: «Întrucât nu ati făcut dovada detinerii lor (utilajele pe care le-a folosit n.n.) cu acte doveditoare, considerăm cota dvs. de participare doar în limita capitalului social al firmei, respectiv de 110.000 lei, urmând a se recalcula participarea la venitul net al asociatiunii în proportie egală cu constituirea părtilor».

Dar faptele sunt fapte, iar documentele aflate în posesia noastră «vorbesc» de la sine despre ilegalitatea si escrocheria «Vinalex».“

21. Articolul era însotit de fotografia unei masini de politie prezente la ridicarea unui vehicul stationat neregulamentar pe drumul public, de fotocopii de pe extrase din contractul de asociere si din Hotărârea Consiliului Local al Municipiului Constanta din 30 iunie 1992, precum si de pasaje din anumite articole din Legea nr. 69/1991 privind răspunderea si alte atributii ale primarului, ale prefectului si ale consilierilor locali si judeteni.

22. Articolul era însotit si de o caricatură reprezentând un bărbat si o femeie, brat la brat, cărând un sac inscriptionat “Vinalex“, plin cu bancnote. Dialogul dintre cele două personaje era următorul:

“Măi R [diminutivul prenumelui doamnei R.M.], lasă c-ai făcut treabă bună, tot am scos cât am fost viceprimar, ceva lovele, de-o Americă...

D [diminutivul prenumelui fostului viceprimar] ...dacă tu te faci avocat, io mă fac judecătoare si-o rezolvăm de-un mapamond...“

c) Concluziile controlorilor financiari ai Curtii de Conturi

23. La 6 iunie 1994, Compartimentul de Control Financiar al Camerei Judetene de Conturi Constanta a examinat un raport întocmit la 26 mai 1994 în urma unei verificări financiare efectuate la Consiliul Local al Municipiului Constanta pentru anul 1992, constatând următoarele:

a) alegerea, de către consiliul local, la 30 iunie 1992, a societătii S.C. CBN pentru efectuarea ridicării vehiculelor stationate neregulamentar nu a fost motivată de nici o ofertă scrisă din partea respectivei societăti, nici de obiectul de activitate al acesteia;

b) consiliul local nu si-a dat avizul pentru încheierea contractului de asociere dintre Primărie si societatea “Vinalex“ si nu a fost realizată si nici supusă aprobării consiliului o expertiză a bunurilor asociatului “Vinalex“, contrar dispozitiilor Legii nr. 69/1991 privind administratia publică locală;

c) repartizarea profitului asupra căruia părtile au convenit prin contract, anume 70% pentru societatea “Vinalex“ si 30% pentru consiliul local, nu era conformă cu aportul fiecăruia dintre asociati la data încheierii contractului, care era de 76,4% pentru consiliul local si 23,6% pentru societatea “Vinalex“, ceea ce a antrenat o pierdere de venit în detrimentul consiliului local.

Compartimentul de Control Financiar a estimat că era necesar să se solicite primarului municipiului Constanta, în calitatea sa de ordonator de credite, îsă intre în legalitate“ cu privire la obligatiile părtilor decurgând din contractul mentionat si să fie mai eficient când încheie astfel de asocieri cu agenti privati în viitor.

24. Reclamantii au prezentat în fata Curtii un raport al Curtii de Conturi, datat 17 martie 1994, care se referea, de asemenea, la neregulile descrise în paragraful 23 de mai sus, cu ocazia încheierii contractului de asociere dintre Primărie si societatea “Vinalex“, indicând că se impune rezilierea acestuia. Reclamantii nu au mentionat existenta unui astfel de raport în procedura penală îndreptată împotriva lor ca urmare a aparitiei în ziar a articolului în litigiu.

2. Procesul penal împotriva reclamantilor

a) Procedura în fata instantei de fond

25. La 14 aprilie 1994, după aparitia articolului, doamna R.M. i-a dat în judecată pe reclamanti la Judecătoria Constanta pentru insultă si calomnie, infractiuni prevăzute de art. 205 si 206 din Codul penal. Ea s-a plâns, în special, de caricatura care însotea articolul, care o înfătisa ca pe o «damă», avându-se grijă ca fusta să fie destul de scurtă, pentru a-mi evidentia anumite «elemente», cu care am fost dotată, în semn de batjocură, la bratul unui bărbat încărcat cu un sac de bani“. A afirmat că articolul, desenul si dialogul dintre personaje au îndemnat cititorii să creadă că avea relatii intime cu D.M. si a subliniat că atât ea, cât si fostul viceprimar erau căsătoriti, fiecare cu altcineva.

26. La termenul din 13 mai 1994, instanta a amânat cauza datorită lipsei reclamantilor, a fixat un nou termen la 27 mai 1994 si a dispus aducerea cu mandat a acestora.

27. La termenul din 27 mai 1994, al doilea reclamant a declarat că îsi asumă întreaga răspundere pentru ceea ce publicase în ziarul pe care-l conducea în calitate de redactor-sef. El a explicat, cu privire la caricatură, că aceasta este un mijloc de critică folosit în mod curent în presă si că nu a intentionat să aducă atingere reputatiei reclamantei. Ca răspuns la o întrebare a instantei, a recunoscut că a cunoscut că, în baza ordinului primarului municipiului Constanta, societatea “Vinalex“ a obtinut autorizatia primarului de a proceda la ridicarea vehiculelor stationate neregulamentar, dar a declarat că nu a considerat, totusi, util să publice această informatie. A mai subliniat, în final, că nu doreste să încheie o tranzactie cu partea vătămată, dar că este gata să publice un articol în favoarea acesteia, dacă aceasta dovedeste că ceea ce a publicat era fals.

28. La 10 iunie 1994, reclamantii au solicitat strămutarea cauzei. Au solicitat acordarea unui nou termen, arătând că, datorită calitătii de judecător a reclamantei, le era imposibil să găsească în Baroul Constanta un avocat care să accepte să îi reprezinte.

29. La o dată neprecizată, Baroul Constanta, la cererea judecătoriei, a certificat că reclamantii nu s-au lovit de refuzul tuturor avocatilor din Barou si că, în orice caz, conducerea Baroului nu a fost sesizată cu această problemă.

30. La 15 iunie si la 1 iulie 1994, instanta a amânat cauza pentru lipsa reclamantilor.

31. Printr-o încheiere din 21 iulie 1994, Curtea Supremă de Justitie a dispus strămutarea cauzei la Judecătoria Lehliu-Gară.

32. La 15 noiembrie 1994, cauza a fost înregistrată pe rolul acestei instante. La 21 decembrie 1994, 25 ianuarie, 27 februarie, 20 martie, 17 aprilie si 17 mai 1995 au avut loc mai multe sedinte de judecată.

33. La termenele din 21 decembrie 1994 si 25 ianuarie 1995, reclamantii, desi legal citati, nu s-au prezentat. Instanta a emis pe numele lor un mandat de aducere pentru termenele din 25 ianuarie si, respectiv, 27 februarie 1995. Reclamantii nu s-au prezentat.

34. La termenele din 27 februarie si 20 martie 1995, reprezentantii ziarului “Telegraf“ au solicitat în numele reclamantilor, care lipseau, amânarea cauzei. Instanta a admis cererea.

35. La 20 martie 1995, avocatul N.V. din Baroul Bucuresti a acceptat să îi apere pe reclamanti.

36. La termenul din 17 aprilie 1995, în cursul diminetii, N.V. a solicitat instantei să examineze cauza după ora 11,30. Instanta a admis cererea. Cu toate acestea, la strigarea cauzei la ora 12,00 si, ulterior, la ora 14,30, instanta a constatat că nici reclamantii, nici avocatii nu erau prezenti în sală si a amânat cauza pentru 17 mai 1995.

37. La termenul din 17 mai 1995 instanta a rămas în pronuntare, după ce a constatat că nici reclamantii, desi legal citati, nici avocatul acestora nu s-au prezentat. Printr-o hotărâre din aceeasi zi, instanta a apreciat că reclamantii s-au făcut vinovati de insultă si calomnie, infractiuni prevăzute de art. 205 si, respectiv, 206 din Codul penal si i-a condamnat la 3 luni închisoare pentru insultă si 7 luni închisoare pentru calomnie si a dispus executarea pedepsei mai severe, si anume 7 luni de închisoare. Instanta a aplicat si pedeapsa accesorie a interzicerii exercitării tuturor drepturilor civile prevăzute în art. 64 din Codul penal (paragraful 58 de mai jos).

Instanta a impus, de asemenea, reclamantilor interzicerea exercitării profesiei de jurnalist pentru o perioadă de un an după executarea pedepsei cu închisoarea, măsură de sigurantă prevăzută de art. 115 alin. 1 din Codul penal (paragraful 59 de mai jos).

În sfârsit, instanta i-a condamnat să plătească doamnei R.M. daune-interese în cuantum de 25 milioane lei, echivalentul a 2.033 euro la paritatea leu/euro de la data evenimentelor, cu titlu de prejudiciu moral.

38. În motivarea sentintei, instanta a retinut mai întâi că: “Instanta ia act că, atât la Judecătoria Constanta, cât si la Judecătoria Lehliu-Gară, partea vătămată a fost mereu prezentă, iar inculpatii, în mod nejustificat, au lipsit în general, desi au fost legal citati. În dovedirea plângerii sale prealabile, partea vătămată, R.M., a solicitat proba cu acte. Partea vătămată a depus la dosar exemplarul din ziarul local «Telegraf» din 12 aprilie 1994, unde apare articolul mentionat în plângerea prealabilă si caricatura unde este ridiculizată.

Instanta ia act că atât inculpatii, cât si partea responsabilă civilmente, desi legal citati, nu s-au prezentat la nici un termen de judecată, prezentă fiind numai partea vătămată.

Instanta ia act că inculpatii R. Mazăre si C. Cumpănă aveau cunostintă de dosarul penal în care erau implicati, de termenele de judecată, că aveau apărător ales (care a solicitat instantei o dată amânarea si a doua oară lăsarea la a doua strigare a dosarului după ora 11,30).

Instanta ia act că inculpatul R. Mazăre a fost audiat la Judecătoria Constanta, în sedinta publică din 27 mai 1994, retinându-se următoarele: inculpatul consideră că nu este obligatoriu pentru a exercita profesia de ziarist să fie absolvent al Facultătii de ziaristică; inculpatul refuză să răspundă instantei dacă a avut si alte acte dintre cele care au stat la baza emiterii Hotărârii nr. 33 de către Consiliul Local al Municipiului Constanta; întelege prin notiunea de concurs de infractiuni săvârsirea mai multor infractiuni; întelege încălcarea legii penale prin concurs, încălcarea mai multor infractiuni; consideră că partea vătămată, în calitate de juristă la Primărie, prin semnarea contractului a încălcat mai multe articole din Legea nr. 69/1991; precizează că nu poate face încadrarea juridică exactă a infractiunilor săvârsite de partea vătămată întrucât nu intră în competenta sa acest lucru; declară că tot ce a avut de spus în legătură cu partea vătămată a spus în articolul apărut în ziar; consideră că peste tot sunt folosite caricaturile, apreciind că prin ea (caricatura) nu a adus în nici un fel atingere reputatiei vreunei persoane (recte partea vătămată).

Instanta retine că inculpatul R. Mazăre îsi asumă întreaga responsabilitate pentru tot ce se publică în ziarul pe care îl conduce în calitate de redactor-sef; (...) că are cunostintă de dispozitiile constitutionale referitoare la dreptul ziaristului de a informa opinia publică; că a citit integral Hotărârea Guvernului si nu a publicat-o integral din lipsă de spatiu; că inculpatul declară că a citit integral si contractul de asociere încheiat de Primărie si semnat de partea vătămată, doamna R.M., dar nu avea cunostintă ca Hotărârea Guvernului să facă vorbire de contracte de asociere; (...) că inculpatul avea cunostintă că printr-o dispozitie a primarului municipiului Constanta a fost împuternicită firma «Vinalex» să efectueze serviciul ridicării autoturismelor parcate neregulamentar, dar a considerat că nu este necesară publicarea ei în ziar; că, în încheiere, inculpatul declară că «având în vedere gravitatea faptelor comise cred că nu este necesar să discut în prealabil cu partea vătămată. În cazul în care ar exista documente care să dovedească nerealitatea celor arătate de mine, sunt de acord să public un articol care să fie în favoarea părtii vătămate».“

39. În ceea ce priveste înscrisurile de care s-a prevalat partea vătămată, instanta a arătat că:

“La dosar, partea vătămată, R.M., a depus, pe lângă articolul din ziarul «Telegraf», Hotărârea nr. 33 emisă de Consiliul Local al Municipiului Constanta, având la bază Hotărârea Guvernului nr. 147 din 26 martie 1992, prin care s-a hotărât ridicarea autovehiculelor sau remorcilor stationate neregulamentar pe drumurile publice, Dispozitia nr. 163 din 30 iunie 1992 a Primăriei Municipiului Constanta (...) prin care se dispune autorizarea firmei «Vinalex» să ridice, să transporte si să depoziteze autovehiculele stationate neregulamentar pe arterele de circulatie («Conditiile efectuării prestatiilor figurează în contractul de asociere ce urmează a fi perfectat»); Hotărârea Guvernului nr. 147 din 26 martie 1992, prin care sunt autorizati primarii să dispună ridicarea, transportul si depozitarea autovehiculelor parcate neregulamentar, apelând la unităti specializate, acordându-le autorizatie, si Dispozitia nr. 369 din 1 iulie 1994, emisă de primarul municipiului Constanta, prin care se autorizează firma «Vinalex» pentru efectuarea unor astfel de servicii.“

40. Cu privire mai ales la articolul si la caricatura în litigiu, instanta s-a pronuntat după cum urmează:

“... semnat de inculpatii R. Mazăre si C. Cumpănă, acest articol viza partea vătămată R.M., lezându-i onoarea, demnitatea, imaginea publică, afectându-i sentimentul propriu de autopretuire prin acuzatiile (în scris) aduse prin semnele si simbolurile cu tintă determinată asupra ei.

Instanta retine că aceste fapte există, sunt prevăzute de legea penală, prezintă pericol social nu atât prin rezultatul material (deformare materială a realitătii exterioare), cât mai ales prin consecintele psihosociale pe care le antrenează, prin dezinformarea sau informarea incorectă a publicului, ducând la aprecieri eronate cu privire la fapte si persoane, instaurându-se o scară de valori gresită, avându-se în vedere rolul si impactul mijloacelor de informare în masă asupra tuturor, creând traume psihice părtii vătămate. La această apreciere instanta a avut în vedere calitatea deosebită a părtilor în proces, respectiv partea vătămată, R.M., juristă, reprezentantă a autoritătii judecătoresti si inculpatii, R. Mazăre si C. Cumpănă, reprezentanti ai mass-media.

Instanta ia act că inculpatul R. Mazăre realizează gravitatea faptelor comise de el, dar, în mod iresponsabil, declară că «am cunostintă că printr-o dispozitie a primarului a fost împuternicită firma “Vinalex“, dar am considerat că nu este necesară publicarea si a acestei dispozitii» (...).

Instanta consideră că publicarea articolului în ziar nu putea avea la bază «un interes legitim», atât timp cât nu se baza pe fapte reale, pe o corectă informare a opiniei publice. Instanta retine că inculpatii (...) au «uitat» continutul art. 30 alin. (6) din Constitutie: «Libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viata particulară a persoanei si nici dreptul la propria imagine» si al art. 31 alin. (4) din Constitutie:

«Mijloacele de informare în masă publice si private sunt obligate să asigure informarea corectă a opiniei publice.»

Din cuprinsul «Concluziilor scrise» depuse de partea vătămată (...) reiese că aceasta a dorit permanent stingerea procesului penal prin împăcare, dacă inculpatii ar fi retractat cele scrise în articol.

Se retine că partea vătămată este persoană publică, că în urma aparitiei articolului în ziar, conducerea institutiei si conducerea ierarhic superioară au întrebat-o despre proces, mai ales că trebuie să se prezinte la examenul de definitivat“.

b) Procedura în fata instantei de recurs

41. La o dată neprecizată, reclamantii au declarat recurs împotriva sentintei primei instante din 17 mai 1995.

42. La termenul din 2 noiembrie 1995, Tribunalul Călărasi, după ce a constatat cauza în stare de judecată si lipsa reclamantilor, desi legal citati, precum si faptul că acestia nu si-au motivat recursul, a rămas în pronuntare.

43. Prin Decizia din 2 noiembrie 1995, Tribunalul, după examinarea cauzei reclamantilor sub toate aspectele, potrivit art. 3856 din Codul de procedură penală (în continuare CPP), a mentinut hotărârea primei instante, pe care a considerat-o legală.

Această decizie, trimisă la arhivă în data de 23 noiembrie 1995, a rămas definitivă si executorie, nefiind supusă nici unei căi ordinare de atac.

c) Procedura recursului în anulare promovat de procurorul general

44. La 10 aprilie 1996, Parchetul General a sesizat Curtea Supremă de Justitie cu un recurs în anulare împotriva hotărârilor din 17 mai 1995 si 2 noiembrie 1995, în care a arătat că:

a) instantele au făcut o încadrare juridică gresită a faptelor deduse judecătii. Subliniind că reclamantii nu au făcut decât să scoată în relief, prin caricatură, acuzatiile lor potrivit cărora anumiti functionari ai Primăriei erau corupti, el a arătat că faptele deduse judecătii nu constituiau elementul material al infractiunii de insultă, prevăzută de art. 205 din Codul penal;

b) cuantumul daunelor-interese pe care reclamantii au fost condamnati să le plătească era deosebit de ridicat si obiectiv nejustificat; si, în sfârsit,

c) conditiile art. 115 alin. 1 din Codul penal, în temeiul căruia instantele pot interzice exercitarea unei meserii unei persoane care a săvârsit acte ilegale pe motivul incapacitătii, lipsei de pregătire sau pentru alte motive care o fac nepotrivită pentru exercitarea meseriei, nu erau îndeplinite în cauză, nici o probă neatestând fără echivoc inaptitudinea reclamantilor de a continua exercitarea meseriei de jurnalist sau pericolul potential pe care îl comportă aceasta.

45. Prin decizia definitivă din 9 iulie 1996, Curtea Supremă de Justitie a respins recursul formulat de procurorul general ca neîntemeiat, pentru următoarele motive: “Prin probele administrate în cauză s-a stabilit că la data de 12 aprilie 1994, inculpatii R. Mazăre si C. Cumpănă au publicat în ziarul «Telegraf» din municipiul Constanta articolul intitulat «Fostul viceprimar D.M. si judecătoarea R.M., prin concurs de infractiuni au realizat escrocheria Vinalex», din cuprinsul căruia rezultă că în cursul anului 1992, în timp ce îndeplinea functia de consilier juridic din cadrul Consiliului Local al Municipiului Constanta, partea vătămată R.M. a participat la actiunile frauduloase ale societătii comerciale Vinalex.

Se constată, totodată, că în cuprinsul articolului mentionat inculpatii au inclus o caricatură în care partea vătămată a fost prezentată în compania unui bărbat purtând în spate un sac încărcat cu bani, de natură să lezeze onoarea, demnitatea si imaginea publică a acesteia. Rezultând, asadar, că prin articolul publicat în ziarul «Telegraf» inculpatii au imputat părtii vătămate săvârsirea unor fapte determinate, care, dacă ar fi adevărate, i-ar atrage răspunderea penală, în mod corect cele două instante au retinut în sarcina acestora comiterea infractiunii de calomnie, prevăzută de art. 206 din Codul penal.

Fapta acelorasi inculpati, care în cuprinsul articolului mentionat au inclus o caricatură, în care partea vătămată era prezentată în compania unui bărbat, purtând în spate un sac încărcat cu bani, de natură să aducă atingere onoarei si reputatiei acesteia, constituie infractiunea de insultă, prevăzută de art. 205 din Codul penal (...).“

46. În privinta cuantumului daunelor-interese pe care reclamantii a fost condamnati să le plătească, Curtea Supremă a arătat că: “(...) obligarea inculpatilor la plata daunelor morale, în sumă de 25 milioane lei, a fost justificată, fiind de notorietate faptul că, prin publicarea articolului din 12 aprilie 1994, într-un ziar de mare tiraj, inculpatii au lezat grav demnitatea si onoarea părtii vătămate.“

47. Curtea Supremă a decis, în sfârsit, cu privire la pretinsa ilegalitate a măsurii interzicerii temporare a exercitării profesiei de jurnalist, că: “(...) aplicarea măsurilor de sigurantă în alte limite decât cele prevăzute de lege, neregăsindu-se printre cazurile limitativ prevăzute de lege care permit procurorului să facă recurs în anulare, nu poate constitui temei de casare a hotărârilor atacate“.

3. Situatia reclamantilor după condamnarea lor prin decizia definitivă si executorie din 2 noiembrie 1995

a) Cu privire la executarea pedepsei închisorii si a pedepsei accesorii a interzicerii unor drepturi

48. Reclamantii nu au executat pedeapsa închisorii la care fuseseră condamnati prin decizia din 2 noiembrie 1995 deoarece, imediat după pronuntare, procurorul general a suspendat executarea pentru o perioadă de 11 luni, în temeiul art. 412 din CPP (paragraful 61 in fine de mai jos).

49. Printr-o scrisoare din 30 septembrie 1996, Parchetul General de pe lângă Curtea Supremă de Justitie i-a informat pe reclamanti că a prelungit suspendarea executării până la data de 27 noiembrie 1996.

50. La 22 noiembrie 1996, reclamantii au fost gratiati, măsură care a înlăturat executarea pedepsei cu închisoarea. În temeiul art. 71 din Codul penal, măsura a pus capăt pedepsei accesorii a interzicerii unor drepturi (paragraful 58 in fine de mai jos).

b) Cu privire la interzicerea exercitării profesiei de jurnalist

 (i) primul reclamant

51. După cum reiese din cartea de muncă a primului reclamant, care a prezentat Curtii o copie de pe aceasta, ulterior deciziei Tribunalului Călărasi din 2 noiembrie 1995: a) acesta a continuat să îsi desfăsoare activitatea la sediul ziarului «Telegraf» ca sef al rubricii “Eveniment“ până la data de 1 februarie 1996, dată la care a fost transferat în interes de serviciu la societatea C., pe un post identic si cu aceeasi remuneratie;

b) în perioada în care a lucrat la sediul societătii C., salariul său a fost majorat;

c) activitatea sa la societatea C. a încetat la 14 aprilie 1997, datorită reducerii numărului de posturi de către angajator, motiv de concediere prevăzut de art. 130 alin. (1) lit. a) din Codul muncii în vigoare la acea dată;

d) nu a mai desfăsurat o activitate salarizată până la data de 7 februarie 2000, dată la care a fost angajat în baza unui contract pe durată nedeterminată la societatea A., ca redactor-sef adjunct.

(ii) al doilea reclamant

52. În urma deciziei definitive si executorii din 2 noiembrie 1995, al doilea reclamant a continuat să detină functia de redactor-sef la ziarul “Telegraf“, după cum reiese dintr-o scrisoare pe care a prezentat-o Curtii la 19 ianuarie 2000.

53. Între 1 septembrie 1997 si 30 noiembrie 1999, în perioada în care a fost deputat în Parlamentul României, 25 milioane lei i-au fost dedusi din indemnizatia parlamentară si virati în contul bancar al doamnei R.M., în temeiul hotărârii Judecătoriei Lehliu-Gară din 2 noiembrie 1995 (paragraful 37 in fine de mai sus).

54. La o dată neprecizată, ulterioară acestei hotărâri, a fost ales primar al municipiului Constanta, functie pe care o ocupă si în prezent.

II. Drept intern pertinent

A. Codul penal

1. Infractiuni contra persoanei

55. Articolele pertinente, astfel cum erau redactate în momentul săvârsirii faptelor:

Articolul 205 – Insulta

“Atingerea adusă onoarei ori reputatiei unei persoane prin cuvinte, prin gesturi sau prin orice alte mijloace, ori prin expunerea la batjocură, se pedepseste cu închisoare de la o lună la 2 ani sau cu amendă.“

Articolul 206 – Calomnia

“Afirmarea ori imputarea în public, prin orice mijloace, a unei fapte determinate privitoare la o persoană, care, dacă ar fi adevărată, ar expune acea persoană la o sanctiune penală, administrativă sau disciplinară ori dispretului public, se pedepseste cu închisoare de la 3 luni la 3 ani sau cu amendă.“

56. În Rezolutia nr. 1.123 din 24 aprilie 1997 privind respectarea obligatiilor si angajamentelor asumate de România, Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei sublinia că art. 205 si 206 din Codul penal aduc atingere exercitiului libertătilor fundamentale si, în special, libertătii presei. Prin urmare, Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei a invitat autoritătile române să modifice fără întârziere aceste prevederi.

57. În ceea ce priveste reforma legislativă, Legea nr. 301 din 28 iunie 2004 privind noul cod penal român pedepseste exclusiv cu amendă penală săvârsirea infractiunii de calomnie (art. 225 din noul cod penal). Insulta nu mai este incriminată ca infractiune. Aceste modificări legislative vor intra în vigoare la 29 iunie 2005. 2. Pedepsele

58. Articolele pertinente, astfel cum erau redactate la momentul săvârsirii faptelor:

Articolul 64 – Interzicerea unor drepturi

“Pedeapsa complimentară a interzicerii unor drepturi constă în interzicerea unuia sau a unora din următoarele drepturi:

a) dreptul de a alege si de a fi ales în autoritătile publice sau în functii elective publice;

b) dreptul de a ocupa o functie implicând exercitiul autoritătii de stat;

c) dreptul de a ocupa o functie sau de a exercita o profesie de natura aceleia de care s-a folosit condamnatul pentru săvârsirea infractiunii;

d) drepturile părintesti;

e) dreptul de a fi tutore sau curator.“

Articolul 71 – Continutul si executarea pedepsei accesorii

“Pedeapsa accesorie constă în interzicerea tuturor drepturilor prevăzute în articolul 64.

Condamnarea la pedeapsa detentiunii pe viată sau a închisorii atrage de drept interzicerea drepturilor arătate în alineatul precedent din momentul în care hotărârea de condamnare a rămas definitivă si până la terminarea executării pedepsei, până la gratierea totală sau a restului de pedeapsă [...].“

3. Măsurile de sigurantă

59. Articolul pertinent, astfel cum era redactat la momentul săvârsirii faptelor:

Articolul 115 – Interzicerea unei functii sau profesii

“Când făptuitorul a săvârsit fapta datorită incapacitătii, nepregătirii sau altor cauze care îl fac impropriu pentru ocuparea unei anumite functii, ori pentru exercitarea unei profesii, meserii sau alte ocupatii, se poate lua măsura interzicerii de a ocupa acea functie sau de a exercita acea profesie, meserie ori ocupatie.

Această măsură poate fi revocată la cerere, după trecerea unui termen de cel putin un an, dacă se constată că temeiurile care au impus luarea ei au încetat.“

4. Cauzele care înlătură răspunderea penală sau consecintele condamnării

60. Dispozitiile legale pertinente sunt redactate astfel:

Articolul 120 – Efectele gratierii

“Gratierea are ca efect înlăturarea [...] executării pedepsei [...].

Gratierea nu are efecte asupra măsurilor de sigurantă si măsurilor educative.“

Articolul 134 – Reabilitarea

“Reabilitarea are loc de drept în cazul condamnării la amendă sau la pedeapsa închisorii care nu depăseste un an, dacă în decurs de 3 ani condamnatul nu a săvârsit nici o altă infractiune.“

B. Codul de procedură penală (CPP)

61. Dispozitiile pertinente, astfel cum sunt redactate:

Articolul 409

“Procurorul general din oficiu sau la cererea ministrului justitiei poate ataca cu recurs în anulare la Curtea Supremă de Justitie orice hotărâre definitivă.“

Articolul 410

“Hotărârile definitive de condamnare (...) pot fi atacate cu recurs în anulare [...]: I. (...) 4. când s-au aplicat pedepse [...] în alte limite decât cele prevăzute de lege; (...) 7. când faptei săvârsite i s-a dat o gresită încadrare juridică; (...).“

Articolul 412

“Procurorul general poate dispune suspendarea executării hotărârii înainte de introducerea recursului în anulare.“

ÎN DREPT

Chestiune preliminară: Întinderea competentei Marii Camere

62. În observatiile Guvernului privind cererea de retrimitere a cauzei la Marea Cameră, formulată de unul dintre reclamanti, s-a subliniat că cel de-al doilea reclamant nu si-a dat în mod expres acordul pentru cererea de retrimitere. Or, cel de-al doilea reclamant nu era reprezentat de primul reclamant la data la care acesta din urmă a înaintat Curtii cererea de retrimitere mai sus mentionată.

63. Guvernul consideră că întinderea competentei Marii Camere este limitată la încălcarea libertătii de exprimare a primului reclamant. În consecintă, Guvernul solicită Marii Camere să nu se pronunte asupra capătului de cerere a celui de-al doilea reclamant în virtutea art. 10 din Conventie.

64. Reclamantii s-au opus cererii formulate de Guvern si solicită Curtii să solutioneze cauza în ansamblul ei, întrucât cererea de retrimitere la Marea Cameră a fost introdusă în numele amândurora, cu atât mai mult cu cât Conventia nu prevede expres consecintele nesemnării documentului de către unul dintre reclamanti.

65. În ceea ce priveste această controversă, sarcina Curtii este de a stabili care sunt limitele examinării prezentei cauze sub aspectul cererii de retrimitere la Marea Cameră, introdusă de reclamant în baza art. 43 din Conventie, care prevede:

“1. Într-un termen de 3 luni de la data hotărârii unei Camere, orice parte în cauză poate, în cazuri exceptionale, să ceară retrimiterea cauzei în fata Marii Camere.

2. Un Colegiu de cinci judecători ai Marii Camere acceptă cererea în cazul în care cauza ridică o problemă gravă referitoare la interpretarea sau la aplicarea Conventiei sau a Protocoalelor sale sau o altă problemă gravă cu caracter general.

3. În cazul în care Colegiul acceptă cererea, Marea Cameră se pronuntă asupra cauzei printr-o hotărâre.“

66. Conform jurisprudentei constante a Curtii, îcauza“ retrimisă în fata Marii Camere priveste în mod necesar toate aspectele cererii solutionate anterior de o Cameră în hotărârea sa, neexistând nici un fundament care să permită o retrimitere partială a cauzei (K. si T. împotriva Finlandei [GC], nr. 25.702/94, paragrafele 140–141, CEDO 2001-VII, si Perna împotriva Italiei [GC], Cererea nr. 48.898/99, paragrafele 23–24, CEDO 2003-V). “Cauza“ retrimisă în fata Marii Camere este cererea astfel cum a fost declarată admisibilă (a se vedea, mutatis mutandis, Irlanda împotriva Marii Britanii, Hotărârea din 18 ianuarie 1978, seria A nr. 25, pag. 63, paragraful 157; Azinas împotriva Ciprului [GC], Cererea nr. 56.679/00, paragraful 32, CEDO 2004-III), cu părtile care au participat la procedura desfăsurată în fata Camerei respective, evident cu păstrarea calitătii procesuale avute la data declarării admisibilitătii cererii.

67. Aceste aspecte sunt conforme cu spiritul si litera art. 37 paragraful 1 in fine din Conventie, în baza căruia Curtea poate continua examinarea cererii, dacă respectarea drepturilor omului garantate prin Conventie si prin Protocoalele sale o cere, inclusiv dacă din circumstantele cauzei se poate concluziona că persoana interesată nu doreste să o mai mentină, ipoteză expres prevăzută de art. 37 paragraful 1 c) si cu care poate fi asimilată nesemnarea cererii de retrimitere a cererii de către cel de-al doilea reclamant (mutatis mutandis, Karner împotriva Austriei, Cererea nr. 40.016/98, paragraful 28, CEDO 2003-IX).

68. O astfel de concluzie se impune cu atât mai mult cu cât dl Mazăre a achiesat în mod expres, prin declaratia sa din 17 august 2004, la cererea de retrimitere semnată de primul reclamant (paragrafele 9 si 13 de mai sus), mentinându-si astfel, desi a posteriori, capătul de cerere în baza art. 10 din Conventie, declarat admisibil de Cameră, precum si vointa de a supune cauza spre examinare Marii Camere.

69. În consecintă, competenta Marii Camere nu este limitată la modul indicat de Guvern.

III. Asupra pretinsei încălcări a art. 10 din Conventie

70. În opinia reclamantilor, condamnarea lor ca urmare a publicării unui articol într-un ziar local la data de 12 aprilie 1994 reprezintă o atingere adusă libertătii lor de exprimare, în sensul art. 10 din Conventie, care prevede următoarele:

“1. Orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept cuprinde libertatea de opinie si libertatea de a primi sau de a comunica informatii sau idei fără amestecul autoritătilor publice (...).

2. Exercitarea acestor libertăti, ce comportă îndatoriri si responsabilităti, poate fi supusă unor formalităti, conditii, restrângeri sau sanctiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare într-o societate democratică, pentru (...) protectia reputatiei sau a drepturilor altora, (...) sau pentru a garanta autoritatea si impartialitatea puterii judecătoresti.“

A. Argumentele părtilor

1. Reclamantii

71. Reclamantii consideră că atingerea adusă libertătii lor de exprimare decurgând din condamnarea lor de către instantele interne nu corespundea unei înevoi sociale imperioase“ pentru a fi justificată sub aspectul celui de-al doilea paragraf al art. 10 mentionat. Ei subliniază, în primul rând, că prin publicarea articolului incriminat într-un ziar local au urmărit să atragă atentia opiniei publice asupra unor chestiuni de natură publică si politică, legate de neregularitătile pe care, în opinia lor, primăria le-a comis prin încheierea unui contract public de asociere cu o societate privată.

72. Precizând că în articolul lor nu au făcut nici o referire legată de viata privată a părtii vătămate, doamna R.M., ceea ce demonstrează buna lor credintă, reclamantii sustin că acea caricatură despre care au fost acuzati că aduce atingere vietii private a fostei juriste de la primărie nu reprezintă decât o satiră umoristică si că, în aceste conditii, exagerarea anumitor trăsături caracteristice ale persoanelor si circumstantelor trebuie tolerată. În opinia lor, doar imaginatia bogată a doamnei R.M. a putut conduce la considerarea caricaturii în spetă ca fiind o insinuare cu privire la relatiile intime pe care aceasta le-ar fi întretinut cu fostul viceprimar, iar Guvernul nu ar fi trebuit să preia această interpretare răuvoitoare.

Ei afirmă că instantele interne nu au văzut în acea caricatură un mijloc de a sugera că ar fi existat relatii extraconjugale între personajele care sunt reprezentate. Mai adaugă că ei nu ar fi ezitat să descrie în articolul lor – într-o manieră detaliată, explicită si directă – eventualele relatii intime între doi functionari ai primăriei, dacă ar fi avut cunostintă de acestea.

73. Ei sunt de părere că trebuie să se considere că au verificat în mod adecvat informatiile aduse la cunostintă publicului, informatii care s-au întemeiat în acel moment pe un raport – a cărui credibilitate nu a fost contestată de nimeni – adoptat la 17 martie 1994 de către Curtea de Conturi, singura institutie publică abilitată să controleze gestionarea finantelor publice. Ei precizează că au avut, de asemenea, si surse în interiorul primăriei si la Curtea de Conturi, pe care nu le-ar fi putut dezvălui fără a le expune unor riscuri.

74. Reclamantii subliniază că nu au făcut proba veritătii afirmatiilor în fata instantelor interne datorită unor motive obiective, legate în principal de protectia surselor, precum si din cauza atitudinii instantelor nationale care nu au actionat, în virtutea rolului lor activ, pentru a stabili adevărul afirmatiilor lor. Ei apreciază că “adevărul jurnalistic“, care urmăreste să informeze rapid opinia publică asupra unei chestiuni de interes general, se distinge de îadevărul judiciar“ stabilit de instantele nationale si care urmăreste să angajeze responsabilitatea autorilor faptelor interzise de lege. Presa nu este chemată să dezvăluie faptele cu aceeasi exactitate cu care organele de anchetă sunt tinute să o facă.

75. Reclamantii arată că afirmatiile privind nelegalitatea contractului public încheiat de primărie si pentru care ei au fost condamnati au fost confirmate de raportul Curtii de Conturi. Ei justifică faptul că au atras atentia opiniei publice la doi ani după semnarea contractului prin aceea că la acel moment au intrat în posesia raportului mentionat. De asemenea, ei subliniază că articolul incriminat o viza pe doamna R.M. în calitatea sa de functionară a primăriei, la data săvârsirii faptelor descrise în articol, si nicidecum în calitatea sa de judecător, calitate pe care ea o avea la data aparitiei articolului.

76. În ultimul rând, ei arată că neexecutarea pedepsei cu închisoarea nu exonerează Guvernul de răspunderea privind atingerea adusă libertătii lor de exprimare si că ei consideră că sanctiunile la care au fost condamnati au fost excesive si puteau aduce atingere dezbaterilor libere asupra chestiunilor de interes public, printr-o cenzură individuală si generală.

2. Guvernul

77. În opinia Guvernului, condamnarea reclamantilor a fost o măsură necesară într-o societate democratică, din moment ce publicarea articolului în cauză constituia o încălcare manifestă a eticii jurnalistice. Având în vedere că reclamantii nu au adus la cunostintă publică informatii întemeiate si precise si nu au fost de bună-credintă când au afirmat că doamna R.M. era coruptă, Guvernul arată că reclamantii nu au dovedit în fata instantelor interne că au verificat aceste informatii, limitându-se la a preciza că au tinut cont de anumite decizii ale consiliului local si ale primăriei si de o hotărâre a Guvernului, care prin continutul lor nu justifică în nici un fel acuzatiile grave de coruptie aduse doamnei R.M.

78. Guvernul subliniază, de asemenea, că reclamantii nu au indicat niciodată în fata judecătorilor nationali un alt document sau alte informatii ca sursă pentru articolul lor, în ciuda faptului că erau constienti că există o decizie a primăriei care autorizase societatea “Vinalex“ să furnizeze serviciul public la care făcea referire contractul de asociere. Întemeindu-se în special pe declaratia făcută de cel de-al doilea reclamant în fata Tribunalului Constanta, Guvernul afirmă că pentru reclamanti publicarea acestui document nu era nici necesară si nici relevantă, având în vedere că ar fi contrazis, în realitate, mesajul transmis prin articolul în cauză. De altfel, Guvernul atrage atentia asupra a ceea ce consideră a fi referiri neechivoce la viata privată a doamnei R.M. – de exemplu, utilizarea de diminutive în textul care însotea caricatura – care, în mod evident, nu erau de natură să contribuie la dezbaterea asupra subiectului de interes general adus la cunostintă publicului.

79. De asemenea, Guvernul arată, pe de o parte, că reclamantii nu au făcut proba veritătii afirmatiilor lor de natură factuală (faptică) asupra pretinsei coruptii si complicităti a doamnei R.M. la încheierea ilegală a contractelor si, pe de altă parte, au omis să furnizeze în fata instantelor interne o bază factuală minimă, propice să fondeze judecătile lor de valoare asupra moralitătii si competentei fostei juriste de la primărie. În această privintă, Guvernul arată că instantele au apreciat că reclamantii se fac vinovati de săvârsirea infractiunii de insultă si de calomnie, după ce au stabilit reaua-credintă a reclamantilor.

80. În particular, în ceea ce priveste raportul Curtii de Conturi, Guvernul apreciază că acest document nu ar fi constituit un fundament pentru a putea servi justificării afirmatiilor incriminate, în măsura în care a fost emis la 26 mai 1994, adică la mai mult de o lună după publicarea articolului. Pe de altă parte, reclamantii nu au invocat în fata instantelor interne nici existenta unui astfel de raport si nici faptul că verificările erau în curs la Curtea de Conturi, lipsind în acest fel instantele de posibilitatea de a solicita documentele oficiale pertinente de la autoritătile de control.

81. De asemenea, în opinia Guvernului, condamnarea ziaristilor răspundea unei nevoi sociale imperioase de a proteja viata privată si reputatia doamnei R.M. si, implicit, prestigiul justitiei, în măsura în care calitatea de judecător în functie a părtii vătămate a fost subliniată în mai multe rânduri în articolul incriminat. Guvernul consideră că afirmatiile reclamantilor, departe de a privi o dezbatere de interes general, contineau, în fapt, insulte la adresa judecătorului în cauză, ceea ce ar fi justificat, printre altele, gravitatea sanctiunii aplicate.

82. În această privintă, Guvernul arată că interdictia impusă reclamantilor de a exercita profesia de ziarist avea natura unei măsuri de sigurantă si nu caracterul unei pedepse, fiind necesară tinând cont de campania de defăimare declansată de reclamanti împotriva părtii vătămate; potrivit Guvernului, o astfel de măsură era de natură să prevină orice recidivă. În orice caz, se arată că această sanctiune nu a avut efecte practice asupra activitătii profesionale a reclamantilor.

83. În cele din urmă, subliniind că acestia nu au executat pedeapsa cu închisoarea la care fuseseră condamnati, Guvernul sustine că gratierea acordată reclamantilor se înscrie, în fapt, în politica generală a autoritătilor române de a se opune la condamnarea jurnalistilor la pedeapsa închisorii pentru delicte privind libertatea de exprimare. Guvernul arată că puterea legiuitoare a urmat aceeasi tendintă, recentele initiative de reforme legislative având ca rezultat dezincriminarea insultei si eliminarea pedepsei cu închisoarea pentru infractiunea de calomnie (a se vedea îdreptul intern pertinent“, paragraful 57 de mai sus).

B. Aprecierea Curtii

1. Asupra existentei unei ingerinte

84. Nu s-a contestat că sanctionarea reclamantilor de către instantele nationale ca urmare a publicării unui articol într-un ziar local, la care cel de-al doilea reclamant era redactor-sef, se analizează ca o “ingerintă“ în exercitarea de către reclamanti a libertătii de exprimare.

85. Asemenea limitare încalcă Conventia dacă nu respectă cerintele impuse de paragraful 2 al art. 10. Prin urmare, trebuie analizat dacă ingerinta “era prevăzută de lege“, dacă viza unul sau mai multe dintre scopurile legitime mentionate de respectivul paragraf si dacă era “necesară într-o societate democratică“ pentru atingerea acestor scopuri.

2. Asupra justificării ingerintei

86. Avându-se în vedere hotărârile instantelor nationale, este evident că ingerinta era îprevăzută de lege“, adică de art. 205, 206 din Codul penal, astfel cum erau reglementate la epoca faptelor (paragraful 55) si nu se pot contesta accesibilitatea si previzibilitatea acestora, si că se urmărea un scop legitim, adică “protectia drepturilor altuia“, în special a reputatiei doamnei R.M., functionară la primărie la data săvârsirii faptelor si judecător la data publicării articolului (paragrafele 40 si 45 de mai sus).

87. Opiniile părtilor sunt divergente asupra caracterului “necesar într-o societate democratică“ a ingerintei incriminate. Revine asadar Curtii să analizeze respectarea, în spetă, a acestei conditii impuse de paragraful 2 al art. 10 precitat, nu fără a reaminti în prealabil principiile care se degajă din jurisprudenta sa în materie.

a) Principii generale

88. Conditia “necesitătii într-o societate democratică“ impune Curtii să determine dacă ingerinta incriminată corespundea “unei nevoi sociale imperioase“. Statele contractante beneficiază de o anumită marjă de apreciere pentru a stabili existenta unei astfel de nevoi, dar această marjă este corelată cu un control european privind atât legea, cât si deciziile de aplicare, chiar atunci când provin de la o instantă independentă. Asadar, Curtea este competentă să statueze asupra chestiunii de a sti dacă o astfel de îlimitare“ se conciliază cu libertatea de exprimare prevăzută de art. 10 (a se vedea, printre multe altele, Perna împotriva Italiei [GC], Cererea nr. 48.898/99, paragraful 39, CEDO 2003-V; Asociatia Ekin împotriva Frantei, Cererea nr. 39.288/98, paragraful 56, CEDO 2001-VIII).

89. În exercitarea puterii sale de control, Curtea nu are în nici un caz sarcina de a se substitui instantelor interne competente, ci pe aceea de a verifica sub aspectul art. 10 hotărârile pronuntate în virtutea puterii lor de apreciere (Fressoz si Roire împotriva Frantei [GC], Cererea nr. 29.183/95, paragraful 45, CEDO 1999-1). Nu rezultă de aici că trebuie să se limiteze să verifice dacă statul pârât a folosit această putere cu bună-credintă, cu grijă si într-un mod rezonabil; trebuie ca ingerinta în litigiu să fie apreciată în lumina tuturor circumstantelor cauzei, inclusiv continutul comentariilor imputate reclamantilor si contextul în care acestia le-au făcut (News Verlags GmbH & CoKG împotriva Austriei, Cererea nr. 31.457/96, paragraful 52, CEDO 2000-I).

90. În special, Curtea trebuie să determine dacă argumentele invocate de autoritătile nationale pentru a justifica ingerinta sunt “pertinente si suficiente“ si dacă măsura incriminată era “proportională cu scopurile legitime urmărite“ (Chauvy si altii împotriva Frantei, Cererea nr. 64.915/01, paragraful 70, CEDO 2004-VI). În acest context, Curtea trebuie să se convingă că autoritătile nationale, întemeindu-se pe o apreciere rezonabilă a faptelor pertinente, au făcut aplicarea unor reguli conforme principiilor consacrate de art. 10 (a se vedea, printre multe altele, Hotărârea Zana împotriva Turciei din 25 noiembrie 1997, Culegere de hotărâri si decizii 1997-VII, pag. 2.547–2.546, paragraful 51).

91. Curtea trebuie să verifice dacă autoritătile interne au păstrat un just echilibru între, pe de o parte, protectia libertătii de exprimare, consacrată de art. 10, si, pe de altă parte, dreptul la reputatie al persoanelor în cauză, care, de asemenea, este protejat de art. 8 din Conventie ca element al vietii private.

Această ultimă conditie poate necesita adoptarea unor măsuri pozitive adecvate pentru a garanta respectarea efectivă a vietii private în relatiile dintre indivizi.

b) Aplicarea în spetă a principiilor sus-mentionate

(i) “Nevoie socială imperativă“

92. În cauza de fată, instantele interne au considerat că reclamantii au adus atingere, prin continutul articolului incriminat, demnitătii si imaginii publice ale doamnei R.M., prin aceea că i-au imputat fapte determinate, cum ar fi complicitatea la actele frauduloase ale societătii “Vinalex“ si prin reprezentarea într-o caricatură a doamnei la bratul unui bărbat purtând un sac umplut cu bani, ceea ce a fost de natură să o traumatizeze psihic si să dezinformeze publicul (paragrafele 40 si 45 de mai sus). Trebuie examinat dacă motivele invocate de autoritătile nationale pentru a justifica condamnarea reclamantilor au fost pertinente si suficiente.

93. Pentru a se pronunta în cauză, Curtea trebuie să tină cont de un element important: rolul indispensabil de “câine de pază“ care revine presei într-o societate democratică (Goodwin împotriva Marii Britanii, Hotărârea din 27 mai 1996, Culegere de decizii 1996-II, pag. 500, paragraful 39, si Bladet Tromsř si Stensaas împotriva Norvegiei [GC], Cererea nr. 21.980/93, paragraful 59, CEDO 1999-III). Presa nu trebuie să depăsească anumite limite, tinând în special de protectia reputatiei si drepturilor celuilalt. Totusi îi revine sarcina de a comunica, pentru îndeplinirea sarcinilor si responsabilitătilor sale, informatii si idei asupra unor chestiuni politice, precum si asupra altor subiecte de interes general (a se vedea, printre multe altele, De Haes si Gijsels împotriva Belgiei, Hotărârea din 24 februarie 1997, Culegerea 1997-I, pag. 233–234, paragraful 37; Thoma împotriva Luxemburgului, Cererea nr. 38.432/97, paragraful 45, CEDO 2001-III, si Colombani si altii împotriva Frantei, Cererea nr. 51.279/99, paragraful 55, CEDO 2002-V).

94. Trebuie constatat, în această privintă, că articolul incriminat contine în principal informatii privind gestionarea fondurilor publice de către anumiti alesi locali si functionari publici si, în special, privind anumite neregularităti care ar fi fost comise cu ocazia încheierii unui contract de asociere între primărie si o societate privată, pentru imobilizarea vehiculelor stationate neregulamentar pe drumurile publice (paragraful 20 de mai sus).

95. În mod incontestabil, era vorba de un subiect de interes general pentru comunitatea locală, pe care reclamantii aveau dreptul să-l aducă la cunostintă publicului prin intermediul presei.

Împrejurarea că aceeasi problemă a fost ridicată de Curtea de Conturi într-un raport întocmit în urma controlului efectuat la primărie de către controlori financiari (paragraful 23 de mai sus) nu face decât să confirme faptul că articolul incriminat se înscria în cadrul unei dezbateri de interes pentru comunitatea locală, care avea dreptul să fie informată.

96. În ceea ce priveste sustinerea Guvernului că raportul mentionat a fost adoptat după aproximativ o lună de la data publicării articolului, Curtea subliniază că rolul ziaristilor de investigatii este tocmai acela de a informa si de a atrage atentia publicului asupra unor asemenea fenomene, de nedorit pentru societate, din momentul în care acestia intră în posesia informatiilor pertinente. Or, la o simplă lectură a articolului se observă că la data redactării sale reclamantilor le era cunoscută cel putin versiunea initială a raportului Curtii de conturi, dacă nu raportul definitiv (paragrafele 23 si 24 de mai sus), mijloacele prin care părtile interesate si-au procurat textul în cauză fiind specifice libertătii de investigare inerente exercitării profesiei lor.

97. Ca si instantele nationale, Curtea notează că articolul litigios contine si afirmatii vizând-o direct pe doamna R.M., al cărei nume complet figura chiar în titlul articolului si în numeroase locuri în cadrul acestuia (paragrafele 19 si 20 de mai sus).

Aceste afirmatii transmit mesajul că partea interesată era implicată într-o serie de acte frauduloase ale societătii “Vinalex“. Acestea au fost redactate într-un stil virulent, după cum rezultă din utilizarea unor termeni duri precum “escrocherie“ si “concurs de infractiuni“ sau a unor fraze precum “persoanele semnatare nu pot invoca necunoasterea legii, ci doar încălcarea ei cu bună stiintă“, “dl ex-viceprimar (...) a luat mită (...) obligându-si sau cointeresându-si subordonatii, (...) R.M.“, “ori a semnat contractul de asociere necunoscând legile tării, si atunci nu întelegem cum ulterior a ajuns judecător (...), ori a luat spagă si poate lua în continuare“, sau, mai departe, “ni se pare însă ilar faptul că presedintele Judecătoriei nu a dispus nici o măsură (...) motivând că suma ar fi prea mică“ (paragrafele 19 si 20 de mai sus).

98. Trebuie amintită jurisprudenta constantă a Curtii, conform căreia, pentru aprecierea existentei unei “necesităti sociale imperioase“ care să justifice existenta unei ingerinte în exercitarea libertătii de exprimare, este necesar să se facă distinctia clară între fapte si judecăti de valoare. Dacă materialitatea primelor poate fi dovedită, cele din urmă nu pot fi supuse unei probări a exactitătii lor [a se vedea, de exemplu, hotărârile De Haes si Gijsels împotriva Belgiei, citată mai sus, pag. 235, paragraful 42, si Harlanova împotriva Letoniei, Cererea nr. 57.313/00 (dec.) din 3 aprilie 2003].

99. Bineînteles că, atunci când este vorba de afirmatii privind comportamentul unui tert, în unele cazuri poate fi dificil să se facă distinctia dintre acuzatii de fapt si judecăti de valoare. Nu este mai putin adevărat că si o judecată de valoare se poate dovedi excesivă dacă este lipsită de orice fundament de fapt (Jerusalem împotriva Austriei, Cererea nr. 26.958/95, paragraful 43, CEDO 2001-II).

100. În spetă, afirmatiile reclamantilor cu privire la doamna R.M. au fost formulate sub forma unei alternative – “ori a semnat contractul (...) necunoscând legile tării (...), ori a luat spagă“ –, ceea ce ar putea crea impresia că este vorba de o judecată de valoare. Totusi, dacă analizăm afirmatiile litigioase din perspectiva întregului articol, inclusiv caricatura care îl însoteste, se observă că ele includ, în realitate, acuzatii de fapt precise la adresa doamnei R.M., în sensul că ar fi fost complice la încheierea unor contracte ilegale si că ar fi primit mită. Afirmatiile reclamantilor au creat cititorilor impresia că doamna R.M. avusese un comportament necinstit si interesat si puteau conduce la formarea opiniei că “escrocheria“ de care erau acuzati ea si fostul viceprimar si mita pe care ar fi primit-o constituiau fapte stabilite si nu erau puse la îndoială.

101. Dacă în virtutea rolului care îi este acordat presa are efectiv obligatia de a alerta publicul atunci când este informată cu privire la existenta unor presupuse ilegalităti comise de alesi locali si functionari publici, referirea la persoane determinate, cu mentionarea numelor si functiilor acestora, implica pentru reclamanti obligatia de a furniza o bază factuală suficientă (Lesnik împotriva Slovaciei, Cererea nr. 35.640/97, paragraful 57 în fine, CEDO 2003-IV; Vides Aizsardzibas Klubs împotriva Letoniei, Cererea nr. 57.829/00, paragraful 44, 27 mai 2004).

102. Cu atât mai mult ar fi fost cazul în spetă, avându-se în vedere că era vorba de acuzatii grave referitoare la doamna R.M., de natură să angajeze răspunderea sa penală, cum a arătat de altfel Curtea Supremă de Justitie în decizia sa din 9 iulie 1996 (paragraful 45 de mai sus). În această privintă, trebuie amintit că exercitarea libertătii de exprimare implică obligatii si responsabilităti si că garantiile oferite jurnalistilor de art. 10 sunt supuse conditiei ca acestia să actioneze cu bună-credintă, astfel încât să furnizeze informatii exacte si credibile, cu respectarea deontologiei jurnalistice (Radio France s.a. împotriva Frantei, Cererea nr. 53.984/00, paragraful 37, CEDO 2004-II; Colombani s.a., citată mai sus, paragraful 65, Harlanova (dec.), citată mai sus; McVicar împotriva Regatului Unit al Marii Britanii,

Cererea nr. 46.311/99, paragrafele 83–86, CEDO 2002-III).

103. Or, nici unul dintre aceste elemente nu se regăseste în cauză. După analiza tuturor elementelor pe care le-au avut la dispozitie, instantele nationale au apreciat că acuzatiile reclamantilor cu privire la persoana interesată prezentau o realitate deformată si nu se sprijineau pe fapte reale (paragrafele 40 si 45 de mai sus). Curtea nu sustine teza reclamantilor conform căreia instantele române nu au avut un rol activ în investigarea faptelor, astfel încă să ajungă la “adevărul judiciar“ (paragraful 74 de mai sus). Dimpotrivă, din faptele cauzei rezultă că instantele sesizate au acordat reclamantilor timpul necesar pregătirii apărării (paragrafele 26, 30, 32, 33 si 36 de mai sus), mergând chiar până la emiterea de mandate de aducere pentru a se asigura de prezenta lor (paragrafele 26 si 33 de mai sus).

104. De asemenea, si un alt factor are însemnătate în spetă: atitudinea reclamantilor în timpul procedurii penale îndreptate împotriva lor. Trebuie constatat, după cum au făcut si Judecătoria Lehliu-Gară si Tribunalul Călărasi (paragrafele 38 si 42 de mai sus), că reclamantii au manifestat o evidentă lipsă de interes fată de procesul lor, neprezentându-se nici la audierile în fata judecătoriei, nici la cele în fata tribunalului, desi fuseseră legal citati. Acestia nu si-au motivat cererea de recurs (paragraful 42 de mai sus) si, în toate stadiile procedurii în fata instantelor nationale, nu au produs elemente de probă în sustinerea afirmatiilor lor sau care ar fi servit drept o bază factuală suficientă pentru acestea (paragrafele 24 si 27 de mai sus).

105. Curtea notează în special că reclamantii nu au prezentat în fata instantelor nationale o copie a raportului Curtii de Conturi si nici măcar nu au indicat, în cadrul procedurii penale îndreptate împotriva lor, că afirmatiile lor aveau la bază un astfel de raport oficial. Un asemenea demers ar fi permis judecătorilor nationali să ceară Curtii de Conturi prezentarea documentului cu titlu de probă în cadrul procesului penal, după cum, pe bună dreptate, a arătat Guvernul pârât (a se vedea paragraful 80 in fine).

106. Curtea nu este convinsă de argumentul reclamantilor conform căruia acestia nu au prezentat dovezi în sprijinul afirmatiilor lor pentru a-si proteja sursele. Reafirmându-si jurisprudenta constantă conform căreia protectia surselor ziaristilor reprezintă una dintre pietrele unghiulare ale libertătii presei, fără de care sursele ar putea fi descurajate să sprijine presa în vederea informării publicului cu privire la aspecte de interes general (a se vedea Goodwin, citată mai sus, pag. 500, paragraful 39; Roemen si Schmit împotriva Luxembourg, Cererea nr. 51.772/99, paragraful 57, CEDO 2003-IV), Curtea precizează că obligatia reclamantilor de a oferi o bază factuală solidă afirmatiilor în cauză nu implica deloc obligatia de a dezvălui numele persoanelor care le furnizaseră informatiile care au stat la baza articolelor. Mai mult, din elementele aflate la dispozitia Curtii nu rezultă că, pe întreaga durată a procedurii penale îndreptate împotriva reclamantilor sau chiar la data la care cel de-al doilea reclamant s-a prezentat în fata judecătoriei (paragraful 27 de mai sus), raportul Curtii de Conturi, pe care este evident că s-au întemeiat reclamantii, reprezenta un document cu caracter confidential a cărui divulgare ar fi putut duce la aplicarea unor sanctiuni pentru ei sau pentru sursele lor.

107. Cu atât mai mult, reclamantii nu ar trebui să sustină că motivele retinute de instantele nationale care i-au condamnat nu sunt pertinente sau suficiente, avându-se în vedere că ei însisi nu au oferit instantelor argumentele si elementele de probă de care se prevalează acum în fata Curtii, lipsind astfel instantele nationale de posibilitatea de a aprecia în deplină cunostintă de cauză dacă acestia au depăsit sau nu limitele criticii admisibile (a se vedea paragrafele 24, 73 si 75 de mai sus).

108. În plus, Curtea retine că dacă raportul respectiv – în măsura în care acesta fusese emis de Curtea de Conturi – putea fi considerat ca o bază factuală solidă si credibilă pentru afirmatiile care au pus sub semnul întrebării legalitatea contractului dintre primărie si societatea “Vinalex“ (a se vedea, mutatis mutandis, Colombani s.a., citată mai sus, paragraful 65; Bladet TromsŘ si Stensaas, citată mai sus, paragraful 68), acesta nu precizează nimic, nici măcar nu sugerează, cu privire la pretinsele încălcări ale legii, săvârsite de fostul viceprimar si de doamna R.M., sau cu privire la faptul că ar fi primit mită pentru încheierea contractului.

109. În ceea ce priveste modul în care autoritătile au abordat acest caz, Curtea retine că instantele române au admis exact că acesta privea un conflict între, pe de o parte, dreptul reclamantilor, în calitate de reprezentanti ai presei, de a comunica fapte si idei si, pe de altă parte, dreptul doamnei R.M. de a-si proteja reputatia si demnitatea (a se vedea paragraful 91 de mai sus). Pe baza elementelor pe care le are la dispozitie, Curtea apreciază că motivele retinute de instante în vederea condamnării reclamantilor au fost pertinente si suficiente.

110. Având în vedere marja de apreciere de care beneficiază statele părti în astfel de cazuri, Curtea apreciază, în lumina circumstantelor cauzei, că autoritătile nationale puteau să considere necesar să limiteze exercitarea dreptului la libertatea de exprimare a reclamantilor si că, astfel, condamnarea acestora pentru insultă si calomnie răspundea unei înevoi sociale imperioase“. Urmează să se analizeze în ce măsură limitarea mentionată a fost proportională scopului legitim urmărit, având în vedere pedepsele aplicate.

(ii) Proportionalitatea pedepsei

111. Natura si gravitatea pedepselor aplicate sunt elemente care trebuie avute în vedere la aprecierea proportionalitătii unei limitări aduse dreptului la libertatea de exprimare, garantat de art. 10 (Ceylan împotriva Turciei [GC], Cererea nr. 23.556/94, paragraful 37, CEDO 1999-IV; Tammer împotriva Estoniei; Cererea nr. 41.205/98, paragraful 69, CEDO 2001-I; Skalka împotriva Poloniei, Cererea nr. 43.425/98, paragrafele 41–42, Hotărârea din 27 mai 2003; Lesnik, citată mai sus, paragrafele 63–64). Astfel, Curtea trebuie să dea dovadă de atentie maximă atunci când măsurile luate sau pedepsele aplicate de autoritătile nationale sunt de natură să descurajeze participarea presei la dezbaterea unor chestiuni de interes general legitim (Jersild împotriva Danemarcei, Hotărârea din 23 septembrie 1994, seria A nr. 298, pag. 25–26, paragraful 35).

112. În cauză, pe lângă obligarea lor la plata de dauneinterese pentru prejudiciul moral cauzat doamnei R.M., reclamantilor li s-a aplicat o pedeapsă de 7 luni de închisoare cu executare, însotită de interzicerea unor drepturi civile si a practicării profesiei de ziarist timp de un an (paragraful 37 de mai sus). Aceste sanctiuni sunt, evident, foarte severe.

113. Chiar dacă statele părti au posibilitatea, adică răspunderea, în conformitate cu obligatiile pozitive care le revin în baza art. 8 din Conventie (paragraful 91 de mai sus, in fine), de a reglementa modul de exercitare a libertătii de exprimare, astfel încât să se asigure prin lege o protectie adecvată a reputatiei persoanelor, acestea trebuie să evite adoptarea unor măsuri de natură să descurajeze presa în realizarea functiei sale de alertare a publicului în cazul unor aparente sau presupuse abuzuri ale autoritătilor (paragraful 93 de mai sus). Există riscul ca jurnalistii de investigatie să se abtină de la exprimarea cu privire la chestiuni de interes general – precum presupuse nereguli în alocarea unor contracte publice către societăti comerciale – dacă acestia sunt supusi riscului de a fi condamnati, atunci când legislatia prevede astfel de sanctiuni pentru atacuri nejustificate la adresa reputatiei altuia, cum ar fi pedeapsa închisorii sau interzicerea exercitării profesiei.

114. Efectul descurajant pe care teama fată de asemenea sanctiuni îl are asupra exercitării de către ziaristi a libertătii de exprimare este evident (mutatis mutandis, Wille împotriva Liechtenstein [GC], Cererea nr. 28.396/95, paragraful 50, CEDO 1999-VII; Nikula împotriva Finlandei, Cererea nr. 31.611/96, paragraful 54, CEDO 2002-II, Goodwin, citată mai sus, pag. 500, paragraful 39; Elci s.a. împotriva Turciei, Cererea nr. 23.145/93 si 25.091/94, paragraful 714, 13 noiembrie 2003). Fiind nociv pentru societate în ansamblul său, acesta face si el parte din elementele care trebuie luate în considerare în cadrul aprecierii proportionalitătii – si, prin urmare, al justificării – pedepselor aplicate în cauză reclamantilor, care aveau, desigur, după cum Curtea a arătat mai sus, dreptul de a supune atentiei publicului problema semnării unui contract de parteneriat între autoritătile locale si societatea privată respectivă (paragrafele 94 si 95 de mai sus).

115. Desi stabilirea pedepselor este în principiu de competenta instantelor nationale, Curtea consideră că aplicarea pedepsei închisorii pentru o infractiune în domeniul presei nu este compatibilă cu libertatea de exprimare a jurnalistilor, garantată de art. 10 din Conventie, decât în circumstante exceptionale, mai ales atunci când au fost grav afectate alte drepturi fundamentale, ca de exemplu în cazul difuzării unui discurs de incitare la ură sau la violentă (a se vedea, mutatis mutandis, Feridun Yazar împotriva Turciei, Cererea nr. 42.713/98, paragraful 27, 23 septembrie 2004; Surek si Ozdemir împotriva Turciei [GC], Cererea nr. 23.927/94 si 24.277/94, paragraful 63, 8 iulie 1999).

În legătură cu acest aspect, Curtea ia notă de initiativele legislative ale autoritătilor române care, recent, au condus la dezincriminarea insultei si la eliminarea pedepsei cu închisoarea pentru calomnie (paragraful 57 de mai sus).

116. Nici un element din prezenta cauză, care este o cauză tipică de calomniere a unei persoane în contextul dezbaterii unui subiect de interes public, nu este de natură să justifice aplicarea pedepsei cu închisoarea. Prin însăsi natura sa, o astfel de pedeapsă are, fără îndoială, un efect descurajant, iar faptul că reclamantii nu au executat-o nu schimbă în nici un fel această concluzie din moment ce gratierea de care au beneficiat este o măsură apartinând puterii discretionare a presedintelui tării; în plus, dacă un asemenea act de clementă urmăreste scutirea persoanelor vinovate de executarea pedepsei, aceasta nu înlătură si condamnarea (paragrafele 50 si 60 de mai sus).

117. În plus, pedeapsa închisorii care le-a fost aplicată reclamantilor a fost însotită de interzicerea exercitării tuturor drepturilor civile prevăzute de art. 64 din Codul penal (paragraful 58 de mai sus). Într-adevăr, ca urmare a suspendărilor succesive ale executării, acordate de procurorul general (paragrafele 48 si 49 de mai sus), reclamantii nu au trebuit să suporte efectele pedepsei accesorii, înlăturată ca efect al gratierii, conform legislatiei interne în materie (paragraful 50 de mai sus in fine). Rezultă că o asemenea interdictie, aplicabilă în dreptul român în mod automat oricărei persoane condamnate la pedeapsa închisorii, indiferent de infractiunea pentru care se aplică pedeapsa principală si fără a fi supusă controlului instantelor în ceea ce priveste necesitatea (mutatis mutandis, Sabou si Pîrcălab împotriva României, Cererea nr. 46.572/99, paragraful 48, Hotărârea din 28 septembrie 2004), nu este adecvată în cauză si nu se justifică în raport cu natura infractiunilor pentru care s-a angajat răspunderea penală a reclamantilor.

118. În ceea ce priveste interzicerea exercitării profesiei de jurnalist timp de un an, aplicată reclamantilor, care a fost mentinută, Curtea reaminteste jurisprudenta sa constantă conform căreia măsurile prin care se limitează în prealabil activitatea ziaristilor trebuie examinate în amănunt si nu se justifică decât în circumstante exceptionale (a se vedea, mutatis mutandis, Association Ekin, citată mai sus, paragraful 56 in fine). Curtea consideră că, desi circumstantele cauzei indică faptul că pedeapsa nu a avut consecinte concrete în privinta reclamantilor (paragrafele 51 si 52 de mai sus), aceasta a fost de o gravitate deosebită, care nu se poate justifica doar prin riscul recidivei din partea reclamantilor.

119. Curtea apreciază că, aplicând activitătii jurnalistice a reclamantilor o astfel de interdictie generală cu caracter preventiv, chiar dacă aceasta este temporară, instantele interne nu au respectat principiul conform căruia presa trebuie să îsi poată realiza functia de “câine de pază“ în cadrul unei societăti democratice.

(iii) Concluzie

120. Dacă atingerea adusă de autoritătile interne dreptului la libertatea de exprimare a reclamantilor poate fi justificată prin interesul restabilirii echilibrului dintre diversele interese concurente în cauză, pedeapsa aplicată persoanelor interesate si interdictiile aplicate alături de aceasta de către instantele nationale au fost evident disproportionate, prin natura si gravitatea lor, în raport cu scopul legitim urmărit prin condamnarea reclamantilor pentru insultă si calomnie.

121. Curtea consideră că, în spetă, instantele interne au depăsit cadrul unei limitări “necesare“ libertătii de exprimare a reclamantilor.

122. Prin urmare, art. 10 din Conventie a fost încălcat.

III. Cu privire la aplicarea art. 41 din Conventie

123. Conform art. 41 din Conventie,

“În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Conventiei sau a Protocoalelor sale si dacă dreptul intern al înaltei părti contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecintelor acestei încălcări, Curtea acordă părtii lezate, dacă este cazul, o reparatie echitabilă.“

A. Prejudiciul

124. Primul reclamant solicită 2.537,65 dolari S.U.A., echivalentul a 2.108 euro, pentru prejudiciul material ca urmare a beneficiului neîncasat prin încetarea contractului său de muncă între 14 aprilie 1997 si 7 februarie 2000, dată la care a fost angajat de o altă societate de presă.

Cel de-al doilea reclamant solicită 2.445,10 dolari S.U.A., echivalentul a 2.033 euro, reprezentând echivalentul a 25 milioane lei la plata cărora au fost obligati în solidar ambii reclamanti, dar care, în realitate, au fost achitati doar de către el doamnei R.M.

125. Reclamantii solicită, de asemenea, câte 100.000 dolari S.U.A., echivalentul a 83.151 euro, pentru prejudiciul moral pe care sustin că l-ar fi suferit ca urmare a suferintelor psihice ce le-au fost cauzate prin condamnarea lor la o pedeapsă cu închisoarea de o asemenea gravitate, afectării reputatiei si carierei lor si a stresului determinat de nesiguranta în care au trăit timp de mai mult de un an după condamnarea lor, avându-se în vedere că pedeapsa privativă de libertate putea fi pusă oricând în executare.

126. Guvernul consideră că daunele-interese care ar putea fi acordate, dacă este cazul, primului reclamant nu ar trebui să acopere decât beneficiul nerealizat pe durata interdictiei exercitării profesiei, adică între 22 noiembrie 1996 si 22 noiembrie 1997. Nu formulează obiectii fată de cererea de acordare a daunelor materiale formulată de al doilea reclamant.

127. În schimb, Guvernul apreciază că reclamantilor nu trebuie să li se acorde despăgubiri pentru prejudiciul moral. Evidentiind că condamnarea celui de-al doilea reclamant nu a avut consecinte asupra reputatiei si carierei sale, având în vedere alegerea sa ca deputat în Parlamentul României si ca primar al Constantei, Guvernul consideră că hotărârea Curtii ar putea reprezenta, în sine, o reparatie echitabilă suficientă.

128. În ceea ce priveste pretentiile referitoare la pierderea veniturilor salariale ale primului reclamant, Curtea arată că nu există o legătură de cauzalitate directă suficient stabilită între aceasta si încălcarea art. 10 din Conventie constatată de Curte. Concret, concedierea din 14 aprilie 1997 a fost motivată de reducerea personalului unitătii (paragraful 51 de mai sus), iar reclamantul nu a transmis nici un element din care să rezulte că s-a străduit fără succes să îsi găsească un nou loc de muncă înainte de încetarea interdictiei. Prin urmare, Curtea respinge cererea reclamantului.

129. Având în vedere concluzia sa conform căreia condamnarea reclamantilor ar fi putut fi considerată ca o măsură înecesară într-o societate democratică“ în vederea restabilirii echilibrului între diversele interese concurente în cauză dacă sanctiunea penală si interdictiile aplicate nu ar fi fost evident disproportionate (paragrafele 120 si 121 de mai sus), Curtea va respinge si cererea celui de-al doilea reclamant privind restituirea sumei acordate cu titlu de prejudiciu moral pe care a trebuit să o achite părtii vătămate în baza hotărârilor interne.

130. Având în vedere circumstantele cauzei, Curtea apreciază că simpla constatare a încălcării art. 10 din Conventie reprezintă, în sine, o reparatie echitabilă suficientă pentru repararea oricărui prejudiciu moral ce ar fi fost suferit de reclamanti.

B. Cheltuieli de judecată

131. Fără a indica valoarea acestora si fără a oferi acte justificative, reclamantii solicită restituirea cheltuielilor de judecată suportate de acestia în fata instantelor interne si în fata Curtii.

Acestia lasă la aprecierea Curtii stabilirea sumei care ar putea fi acordată cu acest titlu.

132. Guvernul nu se opune, în principiu, acestei cereri, sub rezerva transmiterii actelor justificative necesare.

133. Curtea reaminteste că, în aplicarea art. 41 din Conventie, aceasta acordă doar cheltuieli de judecată cu privire la care se stabileste că au fost cu adevărat suportate, că acestea au fost necesare si că au o valoare rezonabilă. În plus, art. 60 paragraful 2 din regulament prevede că orice pretentie formulată în baza art. 41 din Conventie trebuie indicată în cifre exacte, detaliată si însotită de actele justificative necesare, în lipsa cărora Curtea poate respinge o asemenea cerere, în întregime sau în parte (a se vedea, de exemplu, Vides Aizsardzibas Klubs, citată mai sus, paragraful 56).

134. În cauză, Curtea constată că reclamantii nu si-au precizat cererea în nici un fel, neindicând cuantumul si nejustificând cheltuielile de judecată pretinse. În consecintă, hotărăste să nu acorde nici o sumă cu acest titlu.

PENTRU MOTIVELE DE MAI SUS,

CURTEA:

1. hotărăste, în unanimitate, că art. 10 din Conventie a fost încălcat;

2. hotărăste, cu 6 voturi la 1, că simpla constatare a unei încălcări reprezintă, în sine, o reparatie echitabilă suficientă pentru prejudiciul moral care ar fi fost eventual suferit de reclamanti;

3. respinge, cu 6 voturi la 1, restul cererii de reparatie echitabilă.

Redactată în limbile franceză si engleză si pronuntată în sedintă publică în Palatul Drepturilor Omului, la Strasbourg, la 17 decembrie 2004.

Paul Mahoney,

grefier

Luzius Wildhaber,

Presedinte

 

La prezenta hotărâre sunt anexate, conform art. 45 paragraful 2 din Conventie si art. 74 paragraful 2 din regulament, opiniile următoare:

– opinia concordantă a domnului Cabral Barreto, la care s-au alăturat domnii Ress si Bîrsan;

– opinia partial dizidentă a domnului Costa.

 

OPINIA CONCORDANTĂ

a domnului judecător Cabral Barreto la care se alătură domnii judecători Bîrsan si Ress

 

Împărtăsesc opinia majoritătii că Marea Cameră este competentă să examineze prezenta cauză în întregul ei în legătură cu ambii reclamanti, dar nu pot fi de acord cu întreaga motivare.

După părerea mea, factorul semnificativ este că domnul Mazăre a sustinut si a acceptat cererea de trimitere în fata Marii Camere, făcută în numele său de domnul Cumpănă.

Cu toate acestea, dacă majoritatea sugerează în paragraful 68 din hotărâre că, atunci când există mai multi reclamanti, trimiterea cauzei la Marea Cameră îi permite acesteia să examineze global aspectele cererii examinate de cameră (a se vedea paragraful 66), nu pot fi de acord.

După părerea mea, trebuie făcută distinctia între cauzele în care există un singur reclamant si cele în care sunt mai multi.

În prima situatie, trimiterea în fata Marii Camere la cererea părtilor – statul sau reclamantul – implică examinarea globală a cererii, chiar dacă solicitarea se limitează la anumite aspecte sau capete de cerere (K. si T. împotriva Finlandei, citată în hotărâre).

În ipoteza în care există mai multi reclamanti, iar cererea de trimitere la Marea Cameră provine de la un singur reclamant, părerea mea este că Marea Cameră nu are competenta de a examina capetele de cerere ale altui reclamant împotriva vointei acestuia, decât dacă obiectul litigiului este legat indivizibil de toti reclamantii (care să fi fost reuniti în aceeasi procedură).

Mi se pare dificil de sustinut că totalitatea reclamantilor se află într-o astfel de situatie de indivizibilitate si că interesele lor nu pot fi analizate separat.

Chiar si într-o situatie unică, adică un act izolat al autoritătilor care a cauzat încălcări ale Conventiei pentru mai multe persoane, examinarea diferentiată si autonomă a capetelor de cerere ale reclamantilor este posibilă din punct de vedere juridic si chiar dezirabilă.

În aceste împrejurări, Curtea a acceptat întotdeauna rezolvarea cauzei cu privire la unul dintre reclamanti; de exemplu, nimic nu împiedică solutionarea amiabilă a cauzei între un reclamant si stat, care să pună capăt cererii sale, procedura continuând cu examinarea capetelor de cerere ale celorlalti reclamanti.

Dacă interpretez corect paragraful 67, majoritatea consideră că, în temeiul art. 37 alin. 1 din Conventie, Marea Cameră poate examina capetele de cerere ale unui reclamant care nu i-a solicitat interventia.

După părerea mea, o astfel de interpretare merge prea departe. Posibilitatea de a continua examinarea este, în fapt, supusă conditiei ca cererea să fi fost radiată de pe rol pentru unul dintre motivele enuntate în alin. 1 din art. 37.

Odată ce camera si-a pronuntat hotărârea, hotărâre acceptată de stat, Marea Cameră trebuie să se limiteze la examinarea cererii reclamantului care solicită trimiterea cauzei.

Pentru ceilalti reclamanti, hotărârea Camerei va deveni definitivă în conformitate cu art. 44 alin. 2.

Desigur, este posibil ca între hotărârea Camerei si hotărârea Marii Camere să existe contradictii si, în consecintă, să se aplice solutii juridice diferite pentru aceeasi situatie.

Totusi, aceasta poate interveni si în alte situatii, în special în ipoteza în care anumiti reclamanti solutionează cauza pe cale amiabilă, în vreme ce altii obtin în final o hotărâre în care se arată că nu a existat o încălcare.

Solutia pe care o recomand, în ciuda riscului pronuntării unor hotărâri contradictorii de către Cameră si Marea Cameră, este singura care garantează respectarea principiilor care guvernează procedura în fata Curtii, cum sunt principiul egalitătii armelor si principiul contradictorialitătii.

E dificil de spus cum poate Marea Cameră să solutioneze “cauza“ unei persoane care nu se prezintă în fata sa ca parte în procedură fără să aducă atingere principiilor care trebuie respectate în spetă.

 

OPINIA PARTIAL SEPARATĂ

a domnului judecător Costa

 

Sunt de acord cu hotărârea Marii Camere, pe care o consider excelentă. Cu exceptia unui singur punct: refuzul de a acorda reclamantilor orice reparatie echitabilă.

Curtea a considerat că nu este cazul să acorde o reparatie pentru prejudiciul material, desi cel de-al doilea reclamant a plătit daune-interese doamnei R.M.: or, Curtea ia în considerare sumele plătite de un reclamant părtii adverse în temeiul hotărârilor judecătoresti si în mod normal condamnă statul pârât să le ramburseze atunci când legătura de cauzalitate este stabilită (a se vedea, de exemplu, Nikula împotriva Finlandei, Cererea nr. 31.611/96, paragraful 63, CEDO 2002-II).

Curtea a apreciat, de asemenea, în ceea ce priveste daunele morale, că faptul că a constatat o încălcare a Conventiei constituie o reparatie suficientă. Este adevărat că ea a ajuns frecvent, desi nu întotdeauna, la această concluzie (a se vedea, de exemplu, Nilsen si Johnsen împotriva Norvegiei [GC], Cererea nr. 23.118/96, paragraful 56, CEDO 1999-VIII – dar în sens invers Hotărârea Nikula împotriva Finlandei citată mai sus, paragraful 65), în vreme ce în cauzele privind durata procedurii ea acordă în mod sistematic reclamantilor sume cu titlu de daune morale, datorită “anxietătii“ sau îangoasei“ cauzate de o durată nerezonabilă a procedurii. Se ridică semne de întrebare cu privire la această severitate în cazul încălcării unui drept material si cu privire la această generozitate în caz de încălcare procedurală (a se vedea în acest sens, de exemplu, opiniile separate în cauza Di Mauro împotriva Italiei [GC], Cererea nr. 34.256/96, CEDO 1999-V). Se poate observa, de asemenea, că, în prezenta cauză, reclamantii, condamnati la pedeapsa închisorii, au încercat cu certitudine sentimente de anxietate sau chiar angoasă, cel putin până la gratiere, care, în plus, nu a înlăturat pedepsele accesorii.

În sfârsit, Curtea a decis să nu acorde nimic domnilor Cumpănă si Mazăre pentru cheltuieli de judecată, desi au fost reprezentati în fata instantelor interne si în fata Marii Camere a Curtii. Este drept că au lăsat la aprecierea acesteia stabilirea cuantumului ce le va fi acordat cu acest titlu (paragraful 131 din hotărâre). Curtea s-a limitat să constate că nu au justificat cheltuielile. Or, statuând în echitate, ar fi putut tot atât de bine să considere că unele cheltuieli au fost făcute în orice caz si să admită cererea acordând o sumă forfetară, ceea ce se întâmplă frecvent.

Pe scurt, reclamantii n-au obtinut decât o satisfactie platonică sau o victorie ŕ la Pyrrhus (după cum preferăm o imagine desprinsă din filosofia ateniană sau din regatul lui Epir). Aceasta mi se pare, indiferent de comportamentul lor, oarecum excesiv: încă o dată, un reclamant care pierde toate procesele în fata instantelor interne obtine, practic în toate cazurile, sume deloc neglijabile în temeiul art. 41, chiar dacă a avut o atitudine dilatorie sau a actionat cu rea-credintă. Consider că aceasta reprezintă, în sine, o justificare (chiar dacă izolată!) a dezacordului cu pct. 2 si 3 din dispozitiv.