MONITORUL OFICIAL AL ROMANIEI

 

P A R T E A  I

Anul 173 (XVII) - Nr. 1048         LEGI, DECRETE, HOTĂRÂRI SI ALTE ACTE         Vineri, 25 noiembrie 2005

 

SUMAR

 

DECIZII ALE CURTII CONSTITUTIONALE

 

Decizia nr. 537 din 18 octombrie 2005 referitoare la exceptia de neconstitutionalitate a prevederilor art. 2 si art. 6 din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 –  22 decembrie 1989, republicată

 

HOTĂRÂRI ALE GUVERNULUI ROMÂNIEI

 

1.323. – Hotărâre pentru modificarea Hotărârii Guvernului nr. 539/2004 privind limitarea nivelului emisiilor de zgomot în mediu produs de echipamente destinate utilizării în exteriorul clădirilor

 

ACTE ALE ORGANELOR DE SPECIALITATE ALE ADMINISTRATIEI PUBLICE CENTRALE

 

1.735. – Ordin al ministrului finantelor publice pentru publicarea în Monitorul Oficial al României, Partea I, a Amendamentului nr. 4 la Memorandumul de finantare dintre Guvernul României si Comisia Europeană privind asistenta financiară nerambursabilă acordată prin Instrumentul pentru Politici Structurale de Preaderare pentru măsura “Asistentă tehnică pentru îmbunătătirea conditiilor de navigatie pe Dunăre, România“

 

ACTE ALE CURTII EUROPENE A DREPTURILOR OMULUI

 

Hotărârea din 24 martie 2005, definitivă la 24 iunie 2005, în Cauza Sandor împotriva României (Cererea nr. 67.289/01)

 

DECIZII ALE CURTII CONSTITUTIONALE

 

CURTEA CONSTITUTIONALĂ

 

DECIZIA Nr. 537

din 18 octombrie 2005

referitoare la exceptia de neconstitutionalitate a prevederilor art. 2 si art. 6 din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, republicată

 

Ioan Vida – presedinte

Aspazia Cojocaru – judecător

Constantin Doldur – judecător

Acsinte Gaspar – judecător

Koszokár Gábor – judecător

Petre Ninosu – judecător

Ion Predescu – judecător

Serban Viorel Stănoiu – judecător

Ion Tiucă – procuror

Maria Bratu – magistrat-asistent

Pe rol se află solutionarea exceptiei de neconstitutionalitate a prevederilor art. 2 si art. 6 din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, exceptie ridicată de Panait Praisler în Dosarul nr. 3.969/C/2004 al Curtii de Apel Galati – Sectia civilă.

La apelul nominal lipsesc părtile, fată de care procedura de citare a fost legal îndeplinită.

Reprezentantul Ministerului Public solicită respingerea exceptiei ca nefondată, arătând că, de fapt, autorul exceptiei este nemultumit de modul cum instanta de judecată si Ministerul Finantelor Publice au interpretat si aplicat prevederile art. 2 si 6 din Legea nr. 10/2001.

CURTEA,

având în vedere actele si lucrările dosarului, constată următoarele:

Prin Încheierea din 28 ianuarie 2005, pronuntată în Dosarul nr. 3.969/C/2004, Curtea de Apel Galati – Sectia civilă a sesizat Curtea Constitutională cu exceptia de neconstitutionalitate a prevederilor art. 2 si 6 din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, exceptie ridicată de Panait Praisler într-un proces civil având ca obiect plata unor despăgubiri civile.

În motivarea exceptiei de neconstitutionalitate autorul acesteia sustine că interpretarea dată de statul român, prin Ministerul Finantelor Publice, precum si de instanta de judecată, prevederilor art. 6 din Legea nr. 10/2001, în sensul că bunul (slep) a cărui retrocedare a fost solicitată de către acesta nu face parte din categoriile de bunuri care constituie obiectul de reglementare al acestei legi, ar contraveni dispozitiilor art. 11, 44 si 136 din Constitutie, precum si art. 1 din primul Protocol aditional la Conventia pentru apărarea drepturilor omului si a libertătilor fundamentale. În opinia autorului exceptiei, prin imobile preluate în mod abuziv, în sensul art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001, se întelege si întreprinderea de transporturi nationalizată prin Legea nr. 119/1948 si, prin urmare, toate mijloacele de transport nationalizate, inclusiv slepul care face obiectul cererii sale de retrocedare. De aceea, el consideră că definitia dată de art. 6 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 imobilelor ce constituie obiectul acesteia nu face decât să completeze prevederile art. 2 alin. (1) lit. a) din lege.

Instanta de judecată apreciază că exceptia este neîntemeiată, arătând în acest sens că, prin reglementarea dată de art. 2 din Legea nr. 10/2001, se evidentiază domeniul de aplicare a legii, sub aspectul modalitătii de preluare a imobilelor, iar prevederile art. 6 reglementează natura bunurilor ce pot face obiectul restituirii. Fiind vorba de acordarea prin reglementări legislative a unor reparatii pentru bunuri preluate în mod abuziv de stat sau alte persoane juridice, legiuitorul este liber să opteze în privinta sferei bunurilor pentru care stabileste măsuri reparatorii.

Potrivit art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată presedintilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului si Avocatului Poporului, pentru a-si exprima punctele de vedere asupra exceptiei de neconstitutionalitate ridicate.

Guvernul arată că, de fapt, autorul exceptiei ridică o problemă de interpretare si aplicare a legii, care este de competenta instantei de judecată. În consecintă consideră exceptia neîntemeiată.

Avocatul Poporului apreciază prevederile legale criticate ca fiind constitutionale, sustinând că solutia de restituire a unor categorii de imobile este rezultatul optiunii legiuitorului si are la bază exercitarea dreptului acestuia de a decide asupra modului de reparare a injustitiilor si abuzurilor din legislatia trecută, cu privire la dreptul de proprietate.

Presedintii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra exceptiei de neconstitutionalitate ridicate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului si Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, prevederile legale criticate, raportate la dispozitiile Constitutiei, precum si prevederile Legii nr. 47/1992, retine următoarele:

Curtea Constitutională a fost legal sesizată si este competentă, potrivit dispozitiilor art. 146 lit. d) din Constitutie, ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 si 29 din Legea nr. 47/1992, să solutioneze exceptia de neconstitutionalitate ridicată.

Obiectul exceptiei de neconstitutionalitate îl constituie art. 2 si 6 din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 75 din 14 februarie 2001.

Examinând exceptia de neconstitutionalitate, Curtea constată că, ulterior sesizării, Legea nr. 10/2001 a fost republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 279 din 4 aprilie 2005, si apoi modificată prin titlul I din Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietătii si justitiei, precum si unele măsuri adiacente, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 653 din 22 iulie 2005. În urma acestor modificări Legea nr. 10/2001 a fost republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 798 din 2 septembrie 2005, textele de lege fiind renumerotate. Prevederile art. 2 si 6 din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, republicată, au fost modificate prin art. I pct. 3 si 10 al titlului I din Legea nr. 247/2005, păstrându-si numerotarea după republicarea legii.

În jurisprudenta sa, Curtea Constitutională a statuat în mod constant că, în cazul în care, după invocarea unei exceptii de neconstitutionalitate în fata instantelor judecătoresti, prevederea supusă controlului a fost modificată, Curtea se pronuntă asupra prevederii legale în noua sa redactare, numai dacă solutia legislativă din legea sau ordonanta modificată este, în principiu, aceeasi cu cea dinaintea modificării. Având în vedere că, în cauză, această cerintă este îndeplinită, Curtea urmează să se pronunte asupra exceptiei de neconstitutionalitate a prevederilor art. 2 si 6 din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, republicată, texte care au următoarea redactare:

– Art. 2: “(1) În sensul prezentei legi, prin imobile preluate în mod abuziv se întelege:

a) imobilele nationalizate prin Decretul nr. 92/1950 pentru nationalizarea unor imobile, cu modificările si completările ulterioare, prin Legea nr. 119/1948 pentru nationalizarea întreprinderilor industriale, bancare, de asigurări, miniere si de transporturi, precum si prin alte acte normative de nationalizare;

b) imobilele preluate prin confiscarea averii, ca urmare a unei hotărâri judecătoresti de condamnare pentru infractiuni de natură politică, prevăzute de legislatia penală, săvârsite ca manifestare a opozitiei fată de sistemul totalitar comunist;

c) imobilele donate statului sau altor persoane juridice în baza Decretului nr. 410/1948 privind donatiunea unor întreprinderi de arte grafice, a Decretului nr. 479/1954 privitor la donatiile făcute statului s.a., neîncheiate în formă autentică, precum si imobilele donate statului sau altor persoane juridice, încheiate în forma autentică prevăzută de art. 813 din Codul civil, în acest din urmă caz dacă s-a admis actiunea în anulare sau în constatarea nulitătii donatiei printr-o hotărâre judecătorească definitivă si irevocabilă;

d) imobilele preluate de stat pentru neplata impozitelor ca urmare a unor măsuri abuzive impuse de stat, prin care drepturile proprietarului nu puteau fi exercitate;

e) imobilele considerate a fi fost abandonate, în baza unei dispozitii administative sau a unei hotărâri judecătoresti pronuntate în temeiul Decretului nr. 111/1951 privind reglementarea situatiei bunurilor de orice fel supuse confiscării, confiscate, fără mostenitori sau fără stăpân, precum si a unor bunuri care nu mai folosesc institutiilor bugetare, în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989;

f) imobilele preluate de stat în baza unor legi sau a altor acte normative nepublicate, la data preluării, în Monitorul Oficial al României, Partea I, sau în Buletinul Oficial;

g) imobilele preluate de stat în baza Legii nr. 139/1940 asupra rechizitiilor si care nu au fost restituite ori pentru care proprietarii nu au primit compensatii echitabile;

h) orice alte imobile preluate de stat cu titlu valabil, astfel cum este definit la art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică si regimul juridic al acesteia, cu modificările si completările ulterioare;

i) orice alte imobile preluate fără titlu valabil sau fără respectarea dispozitiilor legale în vigoare la data preluării, precum si cele preluate fără temei legal prin acte de dispozitie ale organelor locale ale puterii sau ale administratiei de stat.

(2) Persoanele ale căror imobile au fost preluate fără titlu valabil îsi păstrează calitatea de proprietar avută la data preluării, pe care o exercită după primirea deciziei sau a hotărârii judecătoresti de restituire, conform prevederilor prezentei legi.“;

– Art. 6: “(1) Prin imobile, în sensul prezentei legi, se întelege terenurile, cu sau fără constructii, cu oricare dintre destinatiile avute la data preluării în mod abuziv, precum si bunurile mobile devenite imobile prin încorporare în aceste constructii.

(2) Măsurile reparatorii privesc si utilajele si instalatiile preluate de stat sau de alte persoane juridice odată cu imobilul, în afară de cazul în care au fost înlocuite, casate sau distruse.

(3) În situatia prevăzută la alin. (2), restituirea în natură se va dispune prin decizia sau dispozitia unitătii detinătoare.

(4) În situatia în care utilajele si instalatiile solicitate sunt evidentiate în patrimoniul unor societăti comerciale privatizate, altele decât cele prevăzute la art. 21 alin. (1) si (2), după stabilirea contravalorii acestora, prin decizia entitătii implicate în privatizare se va propune acordarea de despăgubiri în conditiile legii speciale privind regimul de stabilire si plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv.“

Textele constitutionale considerate a fi încălcate sunt cele ale art. 11, 44 si 136, având următorul continut:

– Art. 11: “(1) Statul român se obligă să îndeplinească întocmai si cu bună-credintă obligatiile ce-i revin din tratatele la care este parte.

(2) Tratatele ratificate de Parlament, potrivit legii, fac parte din dreptul intern.

(3) În cazul în care un tratat la care România urmează să devină parte cuprinde dispozitii contrare Constitutiei, ratificarea lui poate avea loc numai după revizuirea Constitutiei.“;

– Art. 44: “(1) Dreptul de proprietate, precum si creantele asupra statului, sunt garantate. Continutul si limitele acestor drepturi sunt stabilite de lege.

(2) Proprietatea privată este garantată si ocrotită în mod egal de lege, indiferent de titular. Cetătenii străini si apatrizii pot dobândi dreptul de proprietate privată asupra terenurilor numai în conditiile rezultate din aderarea României la Uniunea Europeană si din alte tratate internationale la care România este parte, pe bază de reciprocitate, în conditiile prevăzute prin lege organică, precum si prin mostenire legală.

(3) Nimeni nu poate fi expropriat decât pentru o cauză de utilitate publică, stabilită potrivit legii, cu dreaptă si prealabilă despăgubire.

(4) Sunt interzise nationalizarea sau orice alte măsuri de trecere silită în proprietate publică a unor bunuri pe baza apartenentei sociale, etnice, religioase, politice sau de altă natură discriminatorie a titularilor.

(5) Pentru lucrări de interes general, autoritatea publică poate folosi subsolul oricărei proprietăti imobiliare, cu obligatia de a despăgubi proprietarul pentru daunele aduse solului, plantatiilor sau constructiilor, precum si pentru alte daune imputabile autoritătii.

(6) Despăgubirile prevăzute în alineatele (3) si (5) se stabilesc de comun acord cu proprietarul sau, în caz de divergentă, prin justitie.

(7) Dreptul de proprietate obligă la respectarea sarcinilor privind protectia mediului si asigurarea bunei vecinătăti, precum si la respectarea celorlalte sarcini care, potrivit legii sau obiceiului, revin proprietarului.

(8) Averea dobândită licit nu poate fi confiscată. Caracterul licit al dobândirii se prezumă.

(9) Bunurile destinate, folosite sau rezultate din infractiuni ori contraventii pot fi confiscate numai în conditiile legii.“;

– Art. 136: “(1) Proprietatea este publică sau privată.

(2) Proprietatea publică este garantată si ocrotită prin lege si apartine statului sau unitătilor administrativ-teritoriale.

(3) Bogătiile de interes public ale subsolului, spatiul aerian, apele cu potential energetic valorificabil, de interes national, plajele, marea teritorială, resursele naturale ale zonei economice si ale platoului continental, precum si alte bunuri stabilite de legea organică, fac obiectul exclusiv al proprietătii publice.

(4) Bunurile proprietate publică sunt inalienabile. În conditiile legii organice, ele pot fi date în administrare regiilor autonome ori institutiilor publice sau pot fi concesionate ori închiriate; de asemenea, ele pot fi date în folosintă gratuită institutiilor de utilitate publică.

(5) Proprietatea privată este inviolabilă, în conditiile legii organice.“

De asemenea, mai este invocat ca fiind încălcat si art. 1 din primul Protocol aditional la Conventia pentru apărarea drepturilor omului si a libertătilor fundamentale, a cărui redactare este următoarea: “Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică si în conditiile prevăzute de lege si de principiile generale ale dreptului international.

Dispozitiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosinta bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contributii, sau a amenzilor.“

Analizând criticile de neconstitutionalitate, Curtea observă că autorul exceptiei este, de fapt, nemultumit de modul cum instanta de judecată si statul român, prin Ministerul Finantelor Publice, au interpretat si aplicat prevederile art. 2 si 6 din Legea nr. 10/2001, în sensul că bunul (slep) a cărui retrocedare a fost solicitată de către acesta nu face parte din categoriile ce constituie obiectul de reglementare al legii.

Potrivit competentei sale însă, asa cum este ea prevăzută în art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, si respectând principiul constitutional al separatiei puterilor, Curtea Constitutională nu poate modifica sau completa prevederea legală supusă controlului si nici nu se poate pronunta asupra modului de aplicare a legii, ci numai asupra întelesului ei contrar Constitutiei. Astfel fiind, exceptia de neconstitutionalitate apare ca inadmisibilă si urmează să fie respinsă ca atare.

Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) din Constitutie, precum si al art. 1–3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) si al art. 29 din Legea nr. 47/1992,

CURTEA CONSTITUTIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca inadmisibilă, exceptia de neconstitutionalitate a prevederilor art. 2 si art. 6 din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, republicată, exceptie ridicată de Panait Praisler în Dosarul nr. 3.969/C/2004 al Curtii de Apel Galati – Sectia civilă.

Definitivă si general obligatorie.

Pronuntată în sedinta publică din data de 18 octombrie 2005.

 

PRESEDINTELE CURTII CONSTITUTIONALE,

prof. univ. dr. IOAN VIDA

Magistrat-asistent,

Maria Bratu

 

HOTĂRÂRI ALE GUVERNULUI ROMÂNIEI

 

GUVERNUL ROMÂNIEI

 

HOTĂRÂRE

pentru modificarea Hotărârii Guvernului nr. 539/2004 privind limitarea nivelului emisiilor de zgomot în mediu produs de echipamente destinate utilizării în exteriorul clădirilor

 

În temeiul art. 108 din Constitutia României, republicată,

 

Guvernul României adoptă prezenta hotărâre.

 

Articol unic. – Hotărârea Guvernului nr. 539/2004 privind limitarea nivelului emisiilor de zgomot în mediu produs de echipamente destinate utilizării în exteriorul clădirilor, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 398 din 5 mai 2004, se modifică*) după cum urmează:

1. La articolul 12, tabelul cu valori limită va avea următorul cuprins:

 

        Tabel cu valori limită –

 

Pagina 1

Pagina a 2-a

Pagina a 3-a

Pagina a 4-a

Pagina a 5-a

Pagina a 6-a

Pagina a 7-a

Pagina a 8-a

Pagina a 9-a

Pagina a 10-a

Pagina a 11-a

Pagina a 12-a

Pagina a 13-a

Pagina a 14-a

Pagina a 15-a

Pagina a 16-a

Pagina a 17-a

Pagina a 18-a

Pagina a 19-a

Pagina a 20-a

Pagina a 21-a

Pagina a 22-a

 

 

 

PRIM-MINISTRU

CĂLIN POPESCU-TĂRICEANU

Contrasemnează:

Ministrul economiei si comertului,

Codrut Ioan Seres

Ministrul mediului si gospodăririi apelor,

Sulfina Barbu

Ministrul muncii, solidaritătii sociale si familiei,

Gheorghe Barbu

p. Ministrul integrării europene,

Adrian Ciocănea,

secretar de stat

 

Bucuresti, 27 octombrie 2005.

Nr. 1.323.

 

ACTE ALE ORGANELOR DE SPECIALITATE ALE ADMINISTRATIEI PUBLICE CENTRALE

 

MINISTERUL FINANTELOR PUBLICE

 

ORDIN

pentru publicarea în Monitorul Oficial al României, Partea I, a Amendamentului nr. 4 la Memorandumul de finantare dintre Guvernul României si Comisia Europeană privind asistenta financiară nerambursabilă acordată prin Instrumentul pentru Politici Structurale de Preaderare pentru măsura “Asistentă tehnică pentru îmbunătătirea conditiilor de navigatie pe Dunăre, România“

 

În temeiul prevederilor Hotărârii Guvernului nr. 208/2005 privind organizarea si functionarea Ministerului Finantelor Publice si a Agentiei Nationale de Administrare Fiscală, cu modificările si completările ulterioare,

în conformitate cu prevederile art. 28 alin. (2) din Legea nr. 590/2003 privind tratatele,

 

ministrul finantelor publice emite următorul ordin:

 

Art. 1. – Se aprobă publicarea în Monitorul Oficial al României, Partea I, a Amendamentului nr. 4, semnat la Bucuresti la 31 august 2005 si la Bruxelles la 17 octombrie 2005, la Memorandumul de finantare dintre Guvernul României si Comisia Europeană privind asistenta financiară nerambursabilă acordată prin Instrumentul pentru Politici Structurale de Preaderare pentru măsura “Asistentă tehnică pentru îmbunătătirea conditiilor de navigatie pe Dunăre, România“, ratificat prin Legea nr. 372/2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 713 din 13 octombrie 2003, cu modificările ulterioare. Acest amendament este cuprins în anexa care face parte integrantă din prezentul ordin.

Art. 2. – Autoritatea de management pentru infrastructură din cadrul Ministerului Finantelor Publice va urmări punerea în aplicare a prezentului ordin.

Art. 3. – Prezentul ordin se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

 

Ministrul finantelor publice,

Sebastian Teodor Gheorghe Vlădescu

 

Bucuresti, 15 noiembrie 2005.

Nr. 1.735.

 

ANEXĂ

 

AMENDAMENTUL Nr. 4

la Memorandumul de finantare dintre Guvernul României si Comisia Europeană privind asistenta financiară nerambursabilă acordată prin Instrumentul pentru Politici Structurale de Preaderare pentru măsura “Asistentă tehnică pentru îmbunătătirea conditiilor de navigatie pe Dunăre, România“

 

Memorandumul de finantare ISPA 2002/RO/16/P/PA/011 “Asistentă tehnică pentru îmbunătătirea conditiilor de navigatie pe Dunăre, România“, se modifică după cum urmează:

– la articolul 2 “Identificarea măsurii“, paragraful îdata finalizării“ va avea următorul cuprins:

“data finalizării: 30 iunie 2006“.

 

ACTE ALE CURTI EUROPENE A DREPTURILOR OMULUI

 

CURTEA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI

 

HOTĂRÂREA

din 24 martie 2005, definitivă la 24 iunie 2005, în Cauza Sandor împotriva României

(Cererea nr. 67.289/01)

 

În Cauza Sandor împotriva României,

Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Sectia a III-a), statuând în cadrul unei camere formate din: domnul B.M. Zupancic, presedinte, domnii: J. Hedigan, L. Caflisch, C. Bîrsan, doamnele A. Gyulumyan, R. Jaeger, domnul E. Myjer, judecători, si domnul M. Villinger, grefier adjunct de sectie, după ce a deliberat în Camera de consiliu la data de 3 martie 2005, pronuntă hotărârea următoare, adoptată la aceeasi dată:

PROCEDURA

1. La originea cauzei se află Cererea nr. 67.289/01 îndreptată împotriva României, prin care un cetătean al acestui stat, doamna Agneta Sandor (reclamanta), a sesizat Curtea la data de 12 septembrie 2000, în temeiul art. 34 din Conventia pentru apărarea drepturilor omului si a libertătilor fundamentale (Conventia).

2. Reclamanta este reprezentată de domnul Z.-F. Leszay. Guvernul român (Guvernul) este reprezentat de domnul B. Aurescu, agent guvernamental, apoi de doamna R. Rizoiu, care l-a înlocuit în functie pe acesta din urmă.

3. La data de 24 octombrie 2003, Curtea (Sectia a II-a) a hotărât comunicarea către Guvern a cererii. În conformitate cu dispozitiile art. 29 alin. 3, ea a decis examinarea în acelasi timp a admisibilitătii si a fondului cauzei.

4. La data de 1 noiembrie 2004, Curtea si-a modificat structura sectiilor (art. 25 alin. 1 din Regulament). Cererea a fost repartizată Sectiei a III-a, reorganizată astfel (art. 52 alin. 1 din Regulament).

ÎN FAPT

I. Circumstantele cauzei

5. Reclamanta s-a născut în 1923 si are domiciliul la Miske, în Ungaria.

6. La 28 martie 1998, reclamanta a sesizat Judecătoria Hunedoara cu o actiune în vederea obtinerii plătii despăgubirilor reprezentând contravaloarea părtii nerestituite dintr-un imobil nationalizat care îi apartinuse.

7. Prin Sentinta din 3 martie 1999, Judecătoria Hunedoara a obligat statul, reprezentat prin Ministerul Finantelor Publice (Ministerul), la plata către reclamantă a 21.460.500 lei (ROL), cu titlu de despăgubiri, si a 1.000.000 lei (ROL), cu titlu de cheltuieli de judecată.

Instanta a stabilit valoarea despăgubirilor în baza unei expertize tehnice pe care o dispusese în cauză.

În plus, instanta a dispus ca suma astfel stabilită să fie reactualizată în functie de data plătii efective, în virtutea art. 13 din Legea nr. 112/1995 pentru reglementarea situatiei juridice a unor imobile cu destinatia de locuinte, trecute în proprietatea statului.

8. La o dată neprecizată, Ministerul a declarat apel împotriva acestei sentinte în fata Judecătoriei Hunedoara.

La 7 septembrie 1999, reclamanta a solicitat instantei de apel să dispună efectuarea unei noi expertize. La 12 octombrie 1999, cererea sa a fost respinsă ca tardivă.

În aceeasi zi, tribunalul a pronuntat hotărârea în cauză, prin care a respins apelul si a condamnat Ministerul la plata către reclamantă a 500.000 lei (ROL), cu titlu de cheltuieli de judecată.

9. Printr-o decizie definitivă si irevocabilă din 1 februarie 2000, Curtea de Apel Alba Iulia a respins recursul introdus de Minister si l-a obligat pe acesta la plata către reclamantă a 700.000 lei (ROL), cu titlu de cheltuieli de judecată.

10. La 6 februarie 2000, sentinta Judecătoriei Hunedoara a fost învestită cu formulă executorie.

11. În aceeasi zi, reclamanta a depus o cerere în vederea efectuării plătii la Directia Generală a Finantelor Publice si Controlului Financiar Hunedoara (Directia), serviciu descentralizat al Ministerului.

La 25 februarie 2000, Directia i-a respins cererea si a indicat reclamantei să se adreseze direct Ministerului.

12. Prin Scrisoarea din 17 martie 2000, reclamanta a transmis cererea sa Ministerului, care i-a respins-o la data de 27 martie 2000, indicându-i să se adreseze Directiei.

13. Ca urmare a unei a doua cereri adresate Directiei, reclamanta a fost din nou invitată să se adreseze Ministerului, care, la rândul său, la 2 iunie 2000, i-a respins cererea. Încă o dată, Ministerul a sfătuit-o pe reclamantă să se adreseze Directiei.

14. La 2 august si 18 septembrie 2000, reclamanta a solicitat din nou Directiei efectuarea plătii dispuse de către instantele judecătoresti sau, în caz de refuz, restituirea documentelor justificative depuse de ea în vederea obtinerii plătii.

La 6 octombrie 2000, reclamantei i-au fost restituite toate documentele depuse anterior pentru plata despăgubirilor.

Reclamanta si-a lichidat contul bancar.

15. La 9 martie 2004, Ministerul a informat Agentul Guvernamental că este dispus să plătească reclamantei suma de 189.018.218 lei (ROL), reprezentând suma dispusă de către instante, reactualizată. Pentru a putea efectua plata, Ministerul solicită reclamantei să depună Sentinta din 3 martie 1999, învestită cu formulă executorie, si să-i comunice coordonatele bancare.

Din informatiile părtilor nu rezultă dacă reclamanta a furnizat aceste documente si informatii Ministerului.

ÎN DREPT

I. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 6 alin. 1 din Conventie

16. Reclamanta afirmă că neexecutarea Sentintei din 3 martie 1999, prin care s-a dispus acordarea de despăgubiri în favoarea sa pentru imobilul său nationalizat, a încălcat dreptul de acces la justitie, drept garantat de art. 6 alin. 1 din Conventie, ale cărui dispozitii pertinente prevăd următoarele:

“Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil a cauzei sale (...), de către o instantă (...) care va hotărî (...) asupra încălcării drepturilor si obligatiilor sale cu caracter civil (...).“

A. Asupra admisibilitătii

17. Curtea aminteste, în primul rând, că pretinsa încălcare a dreptului de acces la justitie reprezintă o situatie continuă, care nu ia sfârsit decât în momentul în care hotărârea judecătorească definitivă este executată. În consecintă, termenul de sase luni prevăzut de art. 35 alin. 1 din Conventie nu începe să curgă decât în momentul în care această situatie continuă ia sfârsit (Sabin Popescu împotriva României, Cererea nr. 48.102/99, paragraful 50, 2 martie 2004). În măsura în care hotărârea definitivă nu a fost încă executată, în spetă nu se pune problema respectării termenului de sase luni.

18. Curtea constată că acest capăt de cerere nu este în mod vădit neîntemeiat, în sensul art. 35 alin. 3 din Conventie. Ea arată că acesta nu este lovit de nici un alt motiv de inadmisibilitate. Ca atare, declară admisibil acest capăt de cerere.

B. Asupra fondului

19. Guvernul sustine că reclamanta nu a solicitat sprijinul instantelor si al executorilor judecătoresti în vederea executării hotărârilor judecătoresti pronuntate în cauză. În opinia sa, reclamanta nu a justificat existenta unor împrejurări speciale care să justifice nerecurgerea la procedura de executare silită. De altfel, el consideră că durata procedurii interne a fost rezonabilă, având în vedere criteriile ce reies din jurisprudenta constantă în materie a Curtii. Guvernul invocă în special Cauza Oneryildiz împotriva Turciei (Cererea nr. 48.939/99 din 18 iunie 2002).

20. În plus, la data de 18 septembrie 2000, când a fost întreprins ultimul demers în vederea obtinerii plătii, dreptul reclamantei de a cere executarea hotărârii definitive era prescris începând cu 17 septembrie 2003, conform dreptului intern în materie.

21. În consecintă, Guvernul consideră că reclamanta nu a făcut dovadă de diligentă în ceea ce priveste executarea hotărârii definitive din 3 martie 1999.

22. Reclamanta contestă argumentele Guvernului.

23. Curtea aminteste că executarea unei sentinte sau a unei decizii, indiferent de instanta care o pronuntă, trebuie considerată ca făcând parte integrantă din îproces“, în sensul art. 6 alin. 1 din Conventie. Dreptul de acces la justitie ar fi iluzoriu dacă ordinea juridică internă a unui stat contractant ar permite ca o hotărâre definitivă si obligatorie să rămână fără efect în detrimentul unei părti [Immobiliare Saffi împotriva Italiei (M.C.), Cererea nr. 22.774/93, paragraful 63, CEDO 1999-V].

24. În cauza de fată, cu toate că reclamanta a obtinut o hotărâre judecătorească definitivă prin care autoritătile administrative au fost obligate la o actiune specifică, aceasta nu este nici acum executată din cauza refuzului debitorului de a respecta această hotărâre.

Or, administratia constituie un element al statului de drept, interesul său fiind identic cu cel al unei bune administrări a justitiei. Pe cale de consecintă, dacă administratia refuză sau omite să execute o hotărâre judecătorească ori întârzie în executarea acesteia, garantiile art. 6 de care a beneficiat justitiabilul în fata instantelor judecătoresti îsi pierd orice ratiune de a fi (Hornsby împotriva Greciei, Hotărârea din 19 martie 1997, Culegere de hotărâri si decizii 1997-II, pag. 510–511, paragraful 41).

25. În plus, Curtea nu subscrie la teza Guvernului conform căreia reclamanta ar fi trebuit să recurgă la executarea silită a Sentintei din 3 martie 1999. Ea aminteste că nu este oportun să-i ceri unei persoane, care în urma unei proceduri judiciare a obtinut o creantă împotriva statului, să recurgă la procedura de executare silită pentru a obtine satisfactie (Cauza Metaxas împotriva Greciei, Cererea nr. 8.415/02, paragraful 19, 27 mai 2004).

26. Curtea nu poate admite nici argumentele Guvernului referitoare la pretinsa lipsă de diligentă a reclamantei. Timp de opt luni, începând cu 1 februarie 2000, data deciziei Curtii de Apel, si până la 6 octombrie 2000, data la care debitorul i-a restituit reclamantei documentatia, toate demersurile efectuate de reclamantă în vederea obtinerii plătii datorate au fost fără succes. În aceste conditii, nu este rezonabil a cere reclamantei continuarea diligentelor sale.

27. În fine, dacă este adevărat că, în conformitate cu dreptul intern, desi trecuse termenul până la care se putea cere executarea silită a sentintei, cu toate acestea, creanta reclamantei împotriva statului este încă validă si suma nu i-a fost plătită. În plus, Curtea aminteste că Ministerul însusi, în scrisoarea din 9 martie 2004, a recunoscut existenta datoriei si si-a manifestat vointa de a efectua plata sumei reactualizate.

28. Aceste elemente sunt suficiente Curtii pentru a concluziona că, prin refuzul de a executa Sentinta din 3 martie 1999, precum si refuzul plătii cheltuielilor de judecată dispuse de către instantele judecătoresti, autoritătile nationale au lipsit reclamanta de un acces efectiv la justitie în privinta executării unei hotărâri definitive pronuntate în favoarea sa.

29. În consecintă, art. 6 alin. 1 din Conventie a fost încălcat.

II. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 1 din Primul Protocol aditional la Conventie

30. Reclamanta invocă, de asemenea, si încălcarea dreptului său de proprietate, ca urmare a refuzului statului de a-i plăti despăgubirile dispuse de către instantele de judecată. Ea invocă art. 1 din Primul Protocol aditional la Conventie, potrivit căruia:

“Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică si în conditiile prevăzute de lege si de principiile generale ale dreptului international.

Dispozitiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosinta bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contributii, sau a amenzilor.“

31. Guvernul admite că, în baza Sentintei din 3 martie 1999, reclamanta beneficiază de o creantă suficient de bine stabilită si exigibilă. În plus, el recunoaste că această creantă nu a fost plătită de Minister.

32. În orice caz, Guvernul consideră că autoritătile nu s-au opus niciodată plătii sumei si aminteste că aceste autorităti nu pot fi făcute responsabile pentru neexecutarea sentintei după septembrie 2000, în lipsa cererii exprese a reclamantei în vederea executării.

33. Curtea arată că acest capăt de cerere este legat de capătul de cerere examinat mai sus si trebuie, în consecintă, de asemenea, declarat admisibil.

34. Pe fond, Curtea observă mai întâi că nu este contestat faptul că reclamanta are o creantă suficient de bine stabilită pentru a fi exigibilă (conform cauzelor Rafinăriile grecesti Stran si Stratis Adreadis împotriva Greciei, Hotărârea din 9 decembrie 1994, seria A nr. 301-B, pag. 84, paragraful 59, si Jasiuniene împotriva Lituaniei, Cererea nr. 41.510/98, paragraful 44, 6 martie 2003).

35. În plus, reclamanta nu a primit încă suma dispusă de către instantele interne.

36. În consecintă, refuzul autoritătilor de a plăti despăgubirile constituie o atingere adusă drepturilor reclamantei ce decurg din art. 1 din Primul Protocol aditional la Conventie. Guvernul nu a oferit nici o justificare valabilă pentru ingerinta cauzată prin neexecutarea Sentintei din 3 martie 1999. Această ingerintă a fost, deci, arbitrară si constituie o încălcare a principiului legalitătii. O astfel de concluzie face inutilă verificarea de către Curte a aspectului dacă a fost mentinut un just echilibru între exigentele interesului general al comunitătii si imperativele apărării drepturilor individuale (Cauza Metaxas împotriva Greciei, precitată, paragraful 31).

37. În consecintă, art. 1 din Primul Protocol aditional la Conventie a fost încălcat.

III. Cu privire la celelalte pretinse încălcări

38. Reclamanta consideră că neexecutarea Sentintei din 3 martie 1999 a reprezentat, de asemenea, o atingere adusă drepturilor sale garantate de art. 1, 3, 5, 13, 14 si 17 din Conventie. Invocând art. 6 alin. 1 din Conventie, ea se plânge si de faptul că instantele judecătoresti nu au judecat cauza într-un mod echitabil, având în vedere nivelul despăgubirilor care i-au fost acordate. Ea invocă si lipsa de impartialitate a expertilor care au stabilit valoarea imobilului.

39. Având în vedere ansamblul elementelor aflate la dispozitia sa si în măsura în care este competentă să analizeze afirmatiile formulate, Curtea nu a observat nici o aparentă de încălcare a drepturilor si libertătilor garantate de Conventie sau de protocoalele acesteia.

40. În consecintă, această parte a cererii este în mod vădit neîntemeiată si trebuie respinsă, conform art. 35 alin. 3 din Conventie.

IV. Cu privire la aplicarea art. 41 din Conventie

41. Conform art. 41 din Conventie:

“În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Conventiei sau a protocoalelor sale si dacă dreptul intern al înaltei părti contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecintelor acestei încălcări, Curtea acordă părtii lezate, dacă este cazul, o reparatie echitabilă.“

A. Prejudiciu

42. Reclamanta solicită 13.012 euro cu titlu de prejudiciu material pe care pretinde că l-a suferit, din care 7.500 euro reprezintă contravaloarea imobilului în cauză si 5.512 euro contravaloarea terenului aferent. Ea solicită, de asemenea, 5.000 euro cu titlu de prejudiciu moral.

43. Guvernul apreciază aceste solicitări ca fiind excesive si nedovedite. În plus, în opinia sa, suma de 5.512 euro nu poate fi plătită, în măsura în care aceasta nu a fost dispusă de către instantele judecătoresti. Indemnizatia pentru imobil trebuie să se limiteze la valoarea stabilită prin Sentinta din 3 martie 1999, reactualizată la 9 martie 2004 (paragraful 15 de mai sus).

44. Curtea aminteste că o hotărâre prin care se constată o încălcare antrenează, pentru statul pârât, obligatia juridică de a pune capăt încălcării constatate si de a elimina consecintele acesteia, pentru a restabili, în măsura posibilului, situatia anterioară acesteia [cauzele Metaxas împotriva Greciei, precitată, paragraful 35, si Iatridis împotriva Greciei (satisfactie echitabilă) (M.C.), Cererea nr. 31.107/96, paragraful 32, CEDO 2000-XI].

45. Curtea a constatat o încălcare a drepturilor reclamantei datorată neexecutării unei hotărâri judecătoresti definitive prin care s-a dispus plata de către administratie a unei sume stabilite de către instantele judecătoresti, cu titlu de reparatie pentru partea nerestituită a imobilului său nationalizat. Această hotărâre este încă neexecutată. În consecintă, Curtea apreciază că reclamanta a suferit un prejudiciu material datorat neexecutării hotărârii judecătoresti definitive, precum si un prejudiciu moral, în special din cauza frustrării provocate de refuzul administratiei de a executa sentinta pronuntată în favoarea sa si de faptul că a fost directionată, timp de mai multe luni, de la Directie la Minister si invers, aceste institutii respingându-i, una după cealaltă, cererile sale de efectuare a plătii. Acest prejudiciu nu este compensat suficient prin constatarea încălcărilor.

46. În aceste împrejurări, având în vedere ansamblul informatiilor de care dispune si statuând în echitate, conform art. 41 din Conventie, ea acordă reclamantei 6.500 euro cu titlu de prejudiciu.

B. Cheltuieli de judecată

47. Reclamanta solicită, de asemenea, 500 euro cu titlu de cheltuieli de judecată în fata instantelor judecătoresti interne si în fata Curtii.

48. Guvernul se opune acordării acestei sume, pe care o consideră nedovedită. El nu se opune rambursării cheltuielilor pe care Curtea le apreciază ca fiind reale, necesare si rezonabile, în lumina jurisprudentei sale [acesta invocă, în special, cauzele Philis împotriva Greciei, Hotărârea din 27 august 1991, seria A nr. 209, pag. 26, paragraful 76, Malama împotriva Greciei (satisfactie echitabilă), Cererea nr. 43.622/98, 18 aprilie 2002, si Pialopoulos împotriva Greciei, Cererea nr. 37.095/97, paragraful 24, 27 iunie 2002].

49. Conform jurisprudentei Curtii, un reclamant nu poate obtine rambursarea cheltuielilor sale decât în măsura în care realitatea lor, necesitatea lor si caracterul rezonabil al valorii acestora sunt stabilite.

În spetă, Curtea observă că instantele judecătoresti interne au acordat reclamantei, cu titlu de cheltuieli de judecată, suma de 2.200.000 lei (ROL). Această sumă nu i-a fost niciodată plătită. În plus, reclamanta a prezentat Curtii facturi în valoare de 4.985 forinti unguresti în ceea ce priveste cheltuielile implicate de procedura în fata Curtii, în special pentru postă.

Având în vedere ansamblul informatiilor aflate la dispozitia sa si criteriile anterior mentionate, Curtea apreciază ca rezonabilă si acordă reclamantei suma de 160 euro, cu titlu de cheltuieli.

C. Majorări de întârziere

50. Curtea apreciază adecvat să stabilească valoarea majorărilor de întârziere în raport cu rata dobânzii pentru facilitatea de credit marginal practicată de Banca Centrală Europeană, majorată cu trei procente.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

CURTEA:

1. declară, cu sase voturi contra unul, cererea admisibilă în ceea ce priveste capetele de cerere întemeiate pe art. 6 alin. 1 din Conventie (acces la justitie) si pe art. 1 din Primul Protocol aditional la Conventie si inadmisibilă pentru rest;

2. hotărăste, cu sase voturi contra unul, că a fost încălcat art. 6 alin. 1 din Conventie;

3. hotărăste, cu sase voturi contra unul, că a fost încălcat art. 1 din Primul Protocol aditional la Conventie;

4. hotărăste, cu sase voturi contra unul:

a) că statul pârât trebuie să plătească reclamantei, în 3 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii, în conformitate cu art. 44 alin. 2 din Conventie, 6.500 euro (sase mii cinci sute euro) pentru prejudiciul material si moral, precum si 160 euro (o sută saizeci euro) pentru cheltuielile de judecată, plus orice sumă putând fi datorată cu titlu de impozit;

b) că, începând de la expirarea acestui termen si până la efectuarea plătii, aceste sume vor fi majorate cu o dobândă simplă egală cu rata dobânzii pentru facilitatea de credit marginal practicată de Banca Centrală Europeană, majorată cu trei procente;

5. respinge, cu sase voturi contra unul, cererea de acordare a unei satisfactii echitabile pentru rest. Redactată în limba franceză, apoi comunicată în scris la data de 24 martie 2005, în aplicarea art. 77 alin. 2 si 3 din Regulament.

 

Bostjan M. Zupancic,

presedinte

 

Mark Villinger,

grefier adjunct

 

La prezenta hotărâre se află anexat, conform art. 45 alin. 2 din Conventie si art. 74 alin. 2 din Regulament, continutul opiniei dizidente a doamnei judecător R. Jaeger.

 

OPINIA DIZIDENTĂ

a doamnei judecător Jaeger

 

Nu am votat cu majoritatea pentru că, în materie civilă, hotărârea definitivă poate fi urmată de o procedură de executare, care începe cu învestirea, de către judecător, a hotărârii cu formulă executorie. În măsura în care procedurile administrative intră în câmpul de aplicare al art. 6 alin. 1 din Conventie (si sunt incluse în notiunea de “drepturi cu caracter civil“) si în care dreptul intern prevede reguli similare sau identice pentru hotârârile pronuntate împotriva Guvernului sau organelor administrative, acestia pot, de asemenea, în cazul în care refuză să se conformeze unei hotărâri definitive, să demareze o procedură de control jurisdictional, întrucât acest lucru constituie o posibilitate deschisă celor două părti din proces. Conventia nu cere ca autoritătile administrative să fie supuse unor dispozitii diferite, ci doar ca ele să utilizeze în mod rezonabil si întemeiat dispozitiile aplicabile, chiar dacă executarea unei hotărâri poate dura mai mult.

În România, procedurile de executare sunt deschise autoritătilor administrative, aspect recunoscut de Curte în decizia adoptată în Cauza Manoilescu si Dobrescu împotriva României si Rusiei (Cererea nr. 60.861/00). În această cauză, refuzul unei primării din România de a se conforma unei hotărâri definitive a fost sanctionat de către instantele interne, iar Curtea a concluzionat că procedura în cauză nu era contrară Conventiei, cu toate că reclamantii au trecut, în van, prin proceduri de executare care au durat aproape trei ani. Subscriu în totalitate la această constatare a neîncălcării. Hotărârile definitive nu sunt, în mod automat, executorii si contestatiile la executare pot fi întemeiate, chiar dacă acestea sunt introduse de Guvern sau de orice alt organ administrativ.

Curtea nu a fost chemată să analizeze chestiuni de acest tip în jurisprudenta sa anterioară, de exemplu în hotărârile Hornsby împotriva Greciei (Hotărârea din 19 martie 1997, Culegere de hotărâri si decizii 1997-II, pag. 495) sau Metaxas împotriva Greciei (Cererea nr. 8.415/02, 27 mai 2004). În aceste cauze si în altele precedente, refuzul de a se conforma unei hotărâri definitive nu era motivat în nici un mod. În ceea ce mă priveste, lipsa justificării neexecutării este crucială. Această chestiune trebuie analizată nu doar prin prisma art. 1 din Protocolul nr. 1 (Hotărârea Metaxas împotriva Greciei, precitată, paragraful 31), ci si sub aspectul art. 6 alin. 1.

Procedurile de executare prevăd garantii specifice pentru debitor. Nu văd de ce Guvernul sau un organ administrativ nu ar putea beneficia de aceste dispozitii. Trebuie să fie posibilă, în cadrul procedurii de executare, prezentarea de informatii noi, apărute după pronuntarea hotărârii definitive – de exemplu, trebuie să poată fi precizat care este, în practică, organul care trebuie să efectueze plata sumei mentionate în hotărârea definitivă. Acesta este motivul pentru care instanta judecătorească trebuie să învestească hotărârea cu formulă executorie, astfel cum a procedat în spetă o instantă românească, în fata căreia putea fi introdusă o nouă actiune.

În opinia mea, nu se poate constata o încălcare decât în cazul în care Guvernul sau organul administrativ în cauză nu este în măsură să prezinte un oarecare motiv rezonabil care să justifice refuzul de a executa imediat hotărârea definitivă si se află, astfel, la originea unei întârzieri considerabile. Aceasta ar fi putut constitui problema în spetă, lucru care ar fi justificat constatarea unei încălcări. Însă hotărârea adoptată de majoritate nu privea această chestiune.