MONITORUL OFICIAL AL ROMANIEI Nr. 562/2010

MONITORUL OFICIAL AL ROMANIEI

 

P A R T E A  I

Anul XXII - Nr. 562         LEGI, DECRETE, HOTĂRÂRI SI ALTE ACTE         Marti, 10 august 2010

 

SUMAR

 

DECIZII ALE PRIMULUI-MINISTRU

 

206. - Decizie privind eliberarea din functie a responsabilului national cu autorizarea finantării PHARE, Facilitatea de tranzitie si SAPARD

 

207. - Decizie privind numirea responsabilului national cu autorizarea finantării PHARE, Facilitatea de tranzitie si SAPARD

 

ACTE ALE ORGANELOR DE SPECIALITATE ALE ADMINISTRATIEI PUBLICE CENTRALE

 

M.94. - Ordin al ministrului apărării nationale pentru modificarea si completarea Instructiunilor privind folosirea de către personalul armatei si alti beneficiari a fondului construit al Ministerului Apărării Nationale, destinat cazării, refacerii capacitătii de muncă si activitătilor recreative si sportive, aprobate prin Ordinul ministrului apărării nr.M. 128/2008

 

M.95. - Ordin al ministrului apărării nationale pentru modificarea si completarea Ordinului ministrului apărării nr. M. 126/2008 privind responsabilitătile structurilor militare pentru evacuarea medicală si monitorizarea rănitilor si bolnavilor din teatrele de operatii

 

1.066. - Ordin al ministrului sănătătii pentru modificarea Ordinului ministrului sănătătii nr. 50/2004 privind metodologia de trimitere a unor categorii de bolnavi pentru tratament în străinătate

 

ACTE ALE CURTII EUROPENE A DREPTURILOR OMULUI

 

Hotărârea din 16 decembrie 2008, definitivă la 16 martie 2009, în Cauza Rupă împotriva României (Nr. 1)

 

DECIZII ALE PRIMULUI-MINISTRU

GUVERNUL ROMÂNIEI

PRIMUL-MINISTRU

DECIZIE

privind eliberarea din functie a responsabilului national cu autorizarea finantării PHARE,

Facilitatea de tranzitie si SAPARD

 

Având în vedere prevederile:

- art. 3 din Hotărârea Guvernului nr. 1.011/1999 pentru aprobarea Memorandumului de întelegere dintre Guvernul României si Comisia Europeană privind înfiintarea Oficiului de Plăti si Contractare PHARE (O.P.C.P), semnat la Bucuresti la 16 iulie 1998, si a Memorandumului de întelegere dintre Guvernul României si Comisia Europeană privind înfiintarea Fondului National, semnat la Bruxelles la 20 octombrie 1998, cu modificările ulterioare;

- Memorandumului de întelegere dintre România si Comisia Europeană pentru punerea în aplicare a Facilitătii de tranzitie, publicat prin Ordinul ministrului economiei si finantelor nr. 1.849/2007;

- Legii nr. 316/2001 pentru ratificarea Acordului multianual de finantare dintre Guvernul României si Comisia Comunitătilor Europene, semnat la Bruxelles la 2 februarie 2001, cu modificările si completările ulterioare;

- Hotărârii Guvernului nr. 34/2009 privind organizarea si functionarea Ministerului Finantelor Publice, cu modificările si completările ulterioare;

- Memorandumului Ministerului Finantelor Publice nr. 80.320 din 16 iunie 2010 cu tema „Numirea responsabilului national cu autorizarea finantării", aprobat în sedinta Guvernului din data de 23 iunie 2010,

în temeiul art. 19 din Legea nr. 90/2001 privind organizarea si functionarea Guvernului României si a ministerelor, cu modificările si completările ulterioare,

 

primul-ministru emite prezenta decizie.

 

Articol unic. - La data intrării în vigoare a prezentei decizii, doamna Tarara Lucica Marilena se eliberează din functia de responsabil national cu autorizarea finantării PHARE, Facilitatea de tranzitie si SAPARD.

PRIM-MINISTRU

EMIL BOC

Contrasemnează:

Secretarul general al Guvernului,

Daniela Nicoleta Andreescu

 

Bucuresti, 6 august 2010.

Nr. 206.


GUVERNUL ROMÂNIEI

PRIMUL-MINISTRU

DECIZIE

privind numirea responsabilului national cu autorizarea finantării PHARE,

Facilitatea de tranzitie si SAPARD

 

Având în vedere prevederile:

- art. 3 din Hotărârea Guvernului nr. 1.011/1999 pentru aprobarea Memorandumului de întelegere dintre Guvernul României si Comisia Europeană privind înfiintarea Oficiului de Plăti si Contractare PHARE (O.P.C.P), semnat la Bucuresti la 16 iulie 1998, si a Memorandumului de întelegere dintre Guvernul României si Comisia Europeană privind înfiintarea Fondului National, semnat la Bruxelles la 20 octombrie 1998, cu modificările ulterioare;

- Memorandumului de întelegere dintre România si Comisia Europeană pentru punerea în aplicare a Facilitătii de tranzitie, publicat prin Ordinul ministrului economiei si finantelor nr. 1.849/2007;

- Legii nr. 316/2001 pentru ratificarea Acordului multianual de finantare dintre Guvernul României si Comisia Comunitătilor Europene, semnat la Bruxelles la 2 februarie 2001, cu modificările si completările ulterioare;

- Hotărârii Guvernului nr. 34/2009 privind organizarea si functionarea Ministerului Finantelor Publice, cu modificările si completările ulterioare;

- Memorandumului Ministerului Finantelor Publice nr. 80.320 din 16 iunie 2010 cu tema „Numirea responsabilului national cu autorizarea finantării", aprobat în sedinta Guvernului din data de 23 iunie 2010,

în temeiul art. 19 din Legea nr. 90/2001 privind organizarea si functionarea Guvernului României si a ministerelor, cu modificările si completările ulterioare,

 

primul-ministru emite prezenta decizie.

 

Articol unic. - La data intrării în vigoare a prezentei decizii, domnul Alexandru Nazare, secretar de stat în cadrul Ministerului Finantelor Publice, se numeste în functia de responsabil national cu autorizarea finantării PHARE, Facilitatea de tranzitie si SAPARD.

PRIM-MINISTRU

EMIL BOC

Contrasemnează:

Secretarul general al Guvernului,

Daniela Nicoleta Andreescu

 

Bucuresti, 6 august 2010.

Nr. 207.


 

ACTE ALE ORGANELOR DE SPECIALITATE ALE ADMINISTRATIEI PUBLICE CENTRALE

 

MINISTERUL APĂRĂRII NATIONALE

 

ORDIN

pentru modificarea si completarea Instructiunilor privind folosirea de către personalul armatei

si alti beneficiari a fondului construit al Ministerului Apărării Nationale, destinat cazării,

refacerii capacitătii de muncă si activitătilor recreative si sportive,

aprobate prin Ordinul ministrului apărării nr. M.128/2008

 

Pentru aplicarea prevederilor art. 22 si 26 din Legea nr. 80/1995 privind statutul cadrelor militare, cu modificările si completările ulterioare, ale art. 16 lit. o) din Legea nr. 44/1994 privind veteranii de război, precum si unele drepturi ale invalizilor si văduvelor de război, republicată, cu modificările si completările ulterioare, ale art. 41 din Legea nr. 346/2006 privind organizarea si functionarea Ministerului Apărării Nationale, cu modificările ulterioare, ale art. 108 si 135 din Legea nr. 128/1997 privind Statutul personalului didactic, cu modificările si completările ulterioare, ale art. 81 alin. (2) si art. 85 alin. (1) lit. d) din Ordonanta de urgentă a Guvernului nr. 82/2006 pentru recunoasterea meritelor personalului armatei participant la actiuni militare si acordarea unor drepturi acestuia si urmasilor celui decedat, aprobată cu modificări prin Legea nr. 111/2007, cu modificările si completările ulterioare, si ale art. 24 din Legea nr. 384/2006 privind statutul soldatilor si gradatilor voluntari, cu modificările si completările ulterioare,

în temeiul prevederilor art. 33 alin. (1) din Legea nr. 346/2006, cu modificările ulterioare,

ministrul apărării nationale emite următorul ordin:

Art. I. - Instructiunile privind folosirea de către personalul armatei si alti beneficiari a fondului construit al Ministerului Apărării Nationale, destinat cazării, refacerii capacitătii de muncă si activitătilor recreative si sportive, aprobate prin Ordinul ministrului apărării nr. M.128/2008, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 12 din 7 ianuarie 2009, se modifică si se completează după cum urmează:

1. La articolul 1, alineatul (1) se modifică si va avea următorul cuprins:

„Art. 1. - (1) Prezentele instructiuni reglementează accesul si conditiile în care se foloseste fondul construit al Ministerului Apărării Nationale destinat cazării, refacerii capacitătii de muncă si activitătilor recreative si sportive si stabilesc înlesnirile de care beneficiază următoarele categorii de personal:

a) cadrele militare în activitate si familiile acestora;

b) soldatii, gradatii voluntari si familiile acestora;

c) personalul civil din Ministerul Apărării Nationale;

d) veteranii si văduvele de război;

e) cadrele militare în rezervă si în retragere, pensionari militari si fosti pensionari militari de invaliditate si familiile acestora;

f) urmasii personalului armatei decedat, participant la actiuni militare;

g) membrii familiei si/sau alte persoane care vizitează personalul armatei rănit ca urmare a actiunilor militare si cel invalid."

2. La articolul 15 alineatul (2), litera f) se modifică si va avea următorul cuprins:

,,f) decizia medicală emisă de către comisia de expertiză medico-militară, pentru cadrele militare în rezervă sau în retragere, declarate inapte pentru serviciul militar ca urmare a unei boli contractate în timpul sau din cauza serviciului militar;".

3. La articolul 23, alineatul (1) se modifică si va avea următorul cuprins:

„Art. 23. - (1) în centrele de refacere a capacitătii de muncă se cazează categoriile de personal prevăzute la art. 1 alin. (1) lit. a)-f), pe baza actelor ce dovedesc calitatea acestora, cu suportarea tarifelor de cazare ce se stabilesc de către administratorii spatiilor pe baza cheltuielilor reale, fără alte adaosuri."

4. La articolul 23, după alineatul (1) se introduce un nou alineat, alineatul (11), cu următorul cuprins:

„(11) Persoanele cazate potrivit alin. (1) au dreptul, pe baza facturii si a chitantei fiscale emise de centrul de refacere a capacitătii de muncă, la decontarea a 90% din tariful achitat, pentru o serie de cazare, dar nu mai mult de 7 zile calendaristice, astfel:

a) de către unitătile militare în care sunt încadrate, pentru categoriile de personal prevăzute la art. 1 alin. (1) lit. a)-c);

b) de către centrele militare zonale/judetene/de sector în raza cărora domiciliază, pentru categoriile de personal prevăzute la art. 1 alin. (1) lit. d)-f)."

5. La articolul 29, alineatul (4) se modifică si va avea următorul cuprins:

„(4) în cabanele militare se cazează, în limita locurilor disponibile, cu suportarea tarifelor de cazare ce se stabilesc de către administratorii spatiilor, pe baza cheltuielilor reale, fără alte adaosuri, si pe baza actelor ce dovedesc calitatea acestora, categoriile de personal prevăzute la art. 1 alin. (1) lit. a)-f)".

6. La articolul 29, după alineatul (4) se introduce un nou alineat, alineatul (5), cu următorul cuprins:

„(5) Persoanele cazate potrivit alin. (4) au dreptul, pe baza facturii si a chitantei fiscale emise de administratorul cabanei militare, la decontarea a 90% din tariful achitat, pentru o serie de cazare, dar nu mai mult de 7 zile calendaristice, astfel:

a) de către unitătile militare în care sunt încadrate, pentru categoriile de personal prevăzute la art. 1 alin. (1) lit. a)-c);

b) de către centrele militare zonale/judetene/de sector în raza cărora domiciliază, pentru categoriile de personal prevăzute la art. 1 alin. (1) lit. d)-f)."

7. La articolul 35, alineatul (1) se modifică si va avea următorul cuprins:

„Art. 35. - (1) în sanatorii se cazează, în limita locurilor disponibile, pe baza actelor ce dovedesc calitatea acestora, cu suportarea tarifelor de cazare ce se stabilesc de către administratorii spatiilor, pe baza cheltuielilor reale, fără alte adaosuri, categoriile de personal prevăzute la art. 1 alin. (1) lit. a)-f)."


8. La articolul 35, după alineatul (1) se introduce un nou alineat, alineatul (11), cu următorul cuprins:

„(11) Persoanele cazate potrivit alin. (1) au dreptul, pe baza facturii si a chitantei fiscale emise de sanatoriu, la decontarea a 90% din tariful achitat, pentru o serie de cazare, dar nu mai mult de 14 zile calendaristice, astfel:

a) de către unitătile militare în care sunt încadrate, pentru categoriile de personal prevăzute la art. 1 alin. (1) lit. a)-c);

b) de către centrele militare zonale/judetene/de sector în raza cărora domiciliază, pentru categoriile de personal prevăzute la art. 1 alin. (1) lit. d)-f)."

9. Articolul 41 se modifică si va avea următorul cuprins: „Art. 41. - (1) Cheltuielile ce decurg din aplicarea înlesnirilor pentru categoriile de persoane prevăzute în prezentele instructiuni se suportă din bugetul Ministerului Apărării Nationale, prin grija:

a) ordonatorilor de credite care finantează unitătile militare în care sunt încadrati beneficiarii înlesnirilor si a centrelor militare zonale/judetene/de sector, după caz;

b) ordonatorilor de credite cu statut de utilizator al spatiilor de cazare.

(2) Înlesnirile prevăzute în cuprinsul ordinului se acordă cu conditia încadrării cheltuielilor în fondurile aprobate prin buget, cu această destinatie."

Art. II. - Prezentul ordin se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

 

Ministrul apărării nationale,

Gabriel Oprea

 

Bucuresti, 2 august 2010.

Nr. M.94.

 

MINISTERUL APĂRĂRII NATIONALE

 

ORDIN

pentru modificarea si completarea Ordinului ministrului apărării nr. M.126/2008

privind responsabilitătile structurilor militare pentru evacuarea medicală

si monitorizarea rănitilor si bolnavilor din teatrele de operatii

 

Pentru îmbunătătirea activitătilor de sprijin medical desfăsurate de către structurile de forte ale Armatei României în teatrele de operatii din afara teritoriului statului român si ca urmare a lectiilor învătate pe parcursul realizării evacuărilor medicale a rănitilor si bolnavilor,

în temeiul prevederilor art. 5 alin. (1) lit. p) si ale art. 33 alin. (1) din Legea nr. 346/2006 privind organizarea si functionarea Ministerului Apărării Nationale, cu modificările ulterioare,

ministrul apărării nationale emite prezentul ordin.

Art. I. - Ordinul ministrului apărării nr. M.126/2008 privind responsabilitătile structurilor militare pentru evacuarea medicală si monitorizarea rănitilor si bolnavilor din teatrele de operatii, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 887 din 29 decembrie 2008, se modifică si se completează după cum urmează:

1. La articolul 8, alineatul (3) se modifică si va avea următorul cuprins:

„(3) În cadrul măsurilor de sprijin medical, la nivelul statelor majore ale categoriilor de forte ale armatei, comandamentelor de armă si structurilor subordonate Directiei generale de informatii a apărării, se constituie un nucleu de sprijin medical format din personal medico-sanitar, cunoscător al limbii engleze."

2. La articolul 8, după alineatul (3) se introduce un nou alineat, alineatul (31), cu următorul cuprins:

„(31) La propunerea statelor majore ale categoriilor de forte ale armatei, comandamentelor de armă sau structurilor subordonate Directiei generale de informatii a apărării si cu aprobarea sefului Statului Major General, respectiv a directorului general al Directiei generale de informatii a apărării, personalul din cadrul nucleului de sprijin medical se dislocă în afara teritoriului national pe o perioadă determinată de timp, în scopul însotirii si acordării de sprijin medical rănitului sau bolnavului, prin facilitarea comunicării între medicul curant si rănit sau bolnav, între medicul curant si familia rănitului sau bolnavului, precum si prin asigurarea comunicării de specialitate între facilitatea medicală în care este internat rănitul/bolnavul si structurile cu responsabilităti din Ministerul Apărării Nationale."

Art. II. - Prezentul ordin se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

 

Ministrul apărării nationale,

Gabriel Oprea

 

Bucuresti, 2 august 2010.

Nr. M.95.

 

MINISTERUL SĂNĂTĂTII

 

ORDIN

pentru modificarea Ordinului ministrului sănătătii nr. 50/2004

privind metodologia de trimitere a unor categorii de bolnavi pentru tratament în străinătate

 

Văzând Referatul de aprobare al Serviciului pentru programe de sănătate nr. Cs.A. 8.060 din 23 iulie 2010,

având în vedere prevederile art. 3 din Ordonanta Guvernului nr. 28/2003 privind trimiterea bolnavilor pentru tratament în străinătate, aprobată cu modificări prin Legea nr. 119/2003,

în temeiul art. 7 alin. (4) din Hotărârea Guvernului nr. 144/2010 privind organizarea si functionarea Ministerului Sănătătii, cu modificările si completările ulterioare,

ministrul sănătătii emite următorul ordin:

Art. I. - Ordinul ministrului sănătătii nr. 50/2004 privind metodologia de trimitere a unor categorii de bolnavi pentru tratament în străinătate, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 76 din 29 ianuarie 2004, cu modificările si completările ulterioare, se modifică după cum urmează:

1. În cuprinsul ordinului si anexelor se înlocuiesc următoarele sintagme:

- Directia generală asistentă medicală se înlocuieste cu Serviciul pentru programe de sănătate;

- Directia generală de sănătate publică, asistentă medicală si programe se înlocuieste cu Serviciul pentru programe de sănătate;

- Directia generală buget si credite externe se înlocuieste cu Directia generală economică.

2. La articolul 5, alineatul (1) va avea următorul cuprins:

„Art. 5. - (1) Solicitările de trimitere a bolnavilor pentru tratament medical în străinătate se aprobă, ca urmare a analizării acestora de către o comisie constituită la nivelul Ministerului Sănătătii formată din:

a) un secretar de stat, în calitate de presedinte al comisiei;

b) 2 reprezentanti ai Serviciului pentru programe de sănătate;

c) un reprezentant al Directiei asistentă medicală;

d) un reprezentant al Directiei generale economice;".

3. La articolul 5 alineatul (5), litera d) se abrogă.

4. Anexa nr. 3 se modifică si se înlocuieste cu anexa nr. 1, care face parte integrantă din prezentul ordin.

5. Anexa nr. 9 se modifică si se înlocuieste cu anexa nr. 2, care face parte integrantă din prezentul ordin.

Art. II. - Directiile de specialitate din cadrul Ministerului Sănătătii, directiile de sănătate publică, precum si persoanele nominalizate vor duce la îndeplinire prevederile prezentului ordin.

Art. III. - Prezentul ordin se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

 

Ministrul sănătătii,

Cseke Attila

 

Bucuresti, 23 iulie 2010.

Nr. 1.066.

 

ANEXA Nr. 1

(Anexa nr. 3 la Ordinul nr. 50/2004)

 

PROCES-VERBAL MEDICAL

pentru trimiterea la tratament medical în străinătate, din data de........................

 

Membrii Comisiei medicale de specialitate:

1................................................................, presedintele comisiei;

2................................................................, membru;

3................................................................, membru;

4................................................................, membru;

5................................................................, membru.

În conformitate cu prevederile......................................................................., ne-am întrunit în comisie si am examinat bolnavul/bolnava ........................................., având ocupatia .................................., buletin/carte de identitate seria .... nr. .........., domiciliat/domiciliată în ...................................................., telefon......................., stabilind următoarele:

Concluzii

1. Diagnosticul complet (clinic, etiologic, forma evolutivă, boli asociate eto):

…………………………………………………………………………………………………………………………………………………………

…………………………………………………………………………………………………………………………………………………………

…………………………………………………………………………………………………………………………………………………………

2. Tratamentul efectuat până în prezent în tară:


…………………………………………………………………………………………………………………………………………………………

…………………………………………………………………………………………………………………………………………………………

…………………………………………………………………………………………………………………………………………………………

3. Tratamentul efectuat până în prezent în străinătate:

a) locul...................................................................................................................................................................................;

b) perioada............................................................................................................................................................................;

c) în ce a constat tratamentul

…………………………………………………………………………………………………………………………………………………………

…………………………………………………………………………………………………………………………………………………………

…………………………………………………………………………………………………………………………………………………………

d) beneficiul pentru bolnav al tratamentului efectuat până în prezent în străinătate:

…………………………………………………………………………………………………………………………………………………………

…………………………………………………………………………………………………………………………………………………………

…………………………………………………………………………………………………………………………………………………………

4. Starea actuală a afectiunii:

………………………………………………………………………………………………………………………………………………………

………………………………………………………………………………………………………………………………………………………

…..……………………………………………………………………………………………………………………………………………….…

……………………………………………………………………………………………………………………………………………………....

………………………………………………………………………………………………………………………………………………………

5. Recomandări de tratament (al stării actuale) în tară:

…………………………………………………………………………………………………………………………………………………………

…………………………………………………………………………………………………………………………………………………………

…………………………………………………………………………………………………………………………………………………………

…………………………………………………………………………………………………………………………………………………………

…………………………………………………………………………………………………………………………………………………………

6. Motivatia completă pentru care pacientul nu beneficiază de tratament în tară (de exemplu, lipsa dotării necesare, alte motivatii):

…………………………………………………………………………………………………………………………………………………………

…………………………………………………………………………………………………………………………………………………………

…………………………………………………………………………………………………………………………………………………………

…………………………………………………………………………………………………………………………………………………………

…………………………………………………………………………………………………………………………………………………………

7. Recomandări de tratament în străinătate (al stării actuale):

a) tipul tratamentului (specificarea tratamentului recomandat, de exemplu: interventie chirurgicală, protezare, continuare tratament etc):

…………………………………………………………………………………………………………………………………………………………

…………………………………………………………………………………………………………………………………………………………

…………………………………………………………………………………………………………………………………………………………

…………………………………………………………………………………………………………………………………………………………

…………………………………………………………………………………………………………………………………………………………

b) clinicile recomandate

(Se vor mentiona, obligatoriu, minimum 3 clinici la care pacientul poate efectua tratamentul în străinătate, inclusiv datele de contact ale acestora: tara, orasul, telefon, fax)

- clinica 1...............................................................................................................................................................................

…………………………………………………………………………………………………………………………………………………….

- clinica 2...............................................................................................................................................................................

…………………………………………………………………………………………………………………………………………………….

- clinica 3...............................................................................................................................................................................

…………………………………………………………………………………………………………………………………………………………

c) estimarea duratei pentru tratamentul recomandat

…………………………………………………………………………………………………………………………………………………………

………………………………………………………………………………………………………………………………………………………..

d) dacă bolnavul are nevoie de însotitor - motivare

…………………………………………………………………………………………………………………………………………………………

…………………………………………………………………………………………………………………………………………………………

…………………………………………………………………………………………………………………………………………………………

8. Estimarea riscului vital legat de evolutia bolii în lipsa tratamentului recomandat în străinătate:

a) risc major (mare)..........................................................................10 puncte;

b) risc mediu.......................................................................................5 puncte;

c) risc scăzut (mic)..............................................................................0 puncte.

9. Estimarea beneficiului pentru bolnav al tratamentului recomandat în străinătate:

a) foarte mare (recuperare totală)....................................................10 puncte;

b) satisfăcător (recuperare partială)...................................................5 puncte;

c) nesatisfăcător (fără beneficii evidente)..........................................0 puncte.

10. Estimarea beneficiului pentru societate al tratamentului recomandat în străinătate:

a) reintegrare socială si reinsertie profesională totală......................10 puncte;

b) reintegrare socială si reinsertie profesională partială.....................5 puncte;

c) fără reintegrare socială si reinsertie profesională..........................0 puncte.


PUNCTAJ TOTAL:

(reprezentând suma punctajelor acordate la criteriile 8, 9 si 10) =.........puncte

Nivel de prioritate:

A. Urgentă medicală, din următoarele motive medicale:

…………………………………………………………………………………………………………………………………………………………

…………………………………………………………………………………………………………………………………………………………

…………………………………………………………………………………………………………………………………………………………

…………………………………………………………………………………………………………………………………………………………

…………………………………………………………………………………………………………………………………………………………

B. Procedura curentă:

…………………………………………………………………………………………………………………………………………………………

…………………………………………………………………………………………………………………………………………………………

Semnăturile membrilor comisiei:

1..................................................................................

2..................................................................................

3..................................................................................

4..................................................................................

5..................................................................................

 

Presedinte,

........................................

 

ANEXA Nr. 2

(Anexa nr. 9 la Ordinul nr. 50/2004)

 

PROCES-VERBAL

Nr..... din data.............

 

Comisia constituită la nivelul Ministerului Sănătătii, numită prin Ordinul ministrului sănătătii nr......din................., a analizat următoarele solicitări de trimitere a bolnavilor pentru tratament medical în străinătate:

 

Nr. crt.

Numele si prenumele

Diagnosticul complet*

Numărul/Data

înregistrării solicitării

Punctaj total**

Punctaj pentru costul estimat al tratamentului

solicitat***

Punctaj pentru perioada

de timp****

Punctaj total final

Decizia comisiei

aprobat/ neaprobat

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

* Se va mentiona diagnosticul asa cum este consemnat în procesul-verbal medical întocmit în vederea trimiterii pentru tratament în străinătate. ** Se va mentiona punctajul total consemnat în procesul-verbal medical întocmit în vederea trimiterii pentru tratament în străinătate. *** Se va mentiona punctajul acordat de către comisia constituită la nivelul Ministerului Sănătătii pentru criteriul „costul estimat al tratamentului solicitat", în conditiile prevederilor ordinului.

**** Se va mentiona punctajul acordat de către comisia constituită la nivelul Ministerului Sănătătii pentru criteriul „perioada de timp care a trecut de la data înregistrării solicitării", în conditiile prevederilor ordinului.

 

NOTE:

Pentru bolnavii care au consemnat în cuprinsul procesului-verbal medical întocmit în vederea trimiterii pentru tratament în străinătate nivelul de prioritate „Urgentă medicală", nu se aplică criteriile suplimentare si nu se completează coloanele 5 si 6.

Prezentul proces-verbal s-a încheiat în 2 (două) exemplare, dintre care un exemplar se păstrează la nivelul Serviciului pentru programe de sănătate si alt exemplar de către presedintele comisiei.

 

1. Presedinte - secretar de stat,

...........................................................................

(numele si prenumele)

Semnătura

...........................................................................

2. Membri:

Reprezentantul Serviciului pentru programe de sănătate,

...........................................................................

(numele si prenumele)

Semnătura

...........................................................................

Reprezentantul Directiei asistentă medicală,

...........................................................................

(numele si prenumele)

Semnătura

...........................................................................

Reprezentantul Directiei generale economice,

...........................................................................

(numele si prenumele)

Semnătura

...........................................................................

3. Secretar,

...........................................................................

(numele si prenumele)

Semnătura

...........................................................................

 


ACTE ALE CURTII EUROPENE A DREPTURILOR OMULUI

 

CURTEA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI

 

HOTĂRÂREA

din 16 decembrie 2008, definitivă la 16 martie 2009,

în Cauza Rupă împotriva României (Nr. 1)

(Cererea nr. 58.478/00)

 

În Cauza Rupă împotriva României (Nr. 1),

Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Sectia a treia), statuând în cadrul unei camere formate din: Josep Casadevall, presedinte, Elisabet Fura-Sandstrom, Corneliu Bîrsan, Alvina Gyulumyan, Egbert Myjer, Ineta Ziemele, Luis Lopez Guerra, judecători, si Santiago Quesada, grefier de sectie,

după ce a deliberat în camera de consiliu la data de 18 noiembrie 2008,

pronuntă următoarea hotărâre, adoptată la această dată:

PROCEDURA

1. La originea cauzei se află o cerere (nr. 58.478/00) îndreptată împotriva României, prin care un cetătean al acestui stat, domnul Vili Rupă (reclamantul), a sesizat Comisia Europeană a Drepturilor Omului (Comisia) la data de 21 februarie 1998 în temeiul fostului articol 25 din Conventia pentru apărarea drepturilor omului si a libertătilor fundamentale (Conventia).

2. Reclamantul, căruia i-a fost acordat beneficiul asistentei judiciare din oficiu, a fost reprezentat succesiv de doamnele Monica Macovei, avocat în cadrul Baroului Bucuresti, Adriana Dăgălită si Raluca Stăncescu-Cojocaru, juriste în cadrul Asociatiei pentru Apărarea Drepturilor Omului din România - Comitetul Helsinki. Guvernul român (Guvernul) este reprezentat de agentul său, Răzvan-Horatiu Radu, subsecretar de stat la Ministerul Afacerilor Externe.

3. Reclamantul a sustinut în mod special că ar fi suferit rele tratamente la datele de 28 ianuarie si 11 martie 1998, cu ocazia imobilizării sale de către politie, si că ar fi fost detinut în două rânduri în conditii materiale inumane si degradante în spatiile de detentie ale organelor de politie din Hunedoara si Deva, din data de 28 până pe 29 ianuarie 1998 si între 11 martie si 4 iunie 1998. De asemenea, reclamantul s-a plâns atât de lipsa unei anchete efective referitoare la plângerile sale de rele tratamente, cât si de lipsa unei căi de recurs efective în dreptul intern pentru a obtine o reparatie pentru relele tratamente suferite.

4. Cererea i-a fost transmisă Curtii la data de 1 noiembrie 1998, data intrării în vigoare a Protocolului nr. 11 la Conventie (art. 5 § 2 din Protocolul nr. 11).

5. Cererea i-a fost atribuită Sectiei a treia a Curtii (art. 52 § 1 din Regulamentul Curtii). După ce a comunicat cererea Guvernului la data de 9 martie 2002, camera constituită în cadrul acestei sectii a declarat cererea partial admisibilă prin decizia din 14 decembrie 2004. La data de 1 februarie 2008, Curtea a modificat compunerea sectiilor sale (art. 25 din Regulament). Cererea de fată a fost atribuită Sectiei a treia, astfel remaniată (art. 52 §1).

6. Atât reclamantul, cât si Guvernul au depus observatii scrise complementare (art. 59 § 1 din Regulament). Deoarece camera a hotărât, după consultarea părtilor, că nu este necesar să aibă loc o audiere privind fondul cauzei (art. 59 § 3 in fine din Regulament), fiecare parte a transmis observatii scrise referitoare la observatiile formulate de cealaltă parte.

IN FAPT

I. Circumstantele cauzei

7. Reclamantul s-a născut în anul 1973 si locuieste în Hunedoara.

8. Este somer si suferă din anul 1990 de tulburări psihice (vezi mai jos §§ 80-83) si este înscris din acest motiv la Directia de Muncă si Protectie Socială ca persoană cu handicap de gradul 2. La data evenimentelor, avea vârsta de douăzeci si sase de ani si locuia cu mama sa si cu fratele său.

9. Faptele cauzei, ce dau nastere la controverse între părti, pot fi rezumate după cum urmează.

A. Incidentul din 28 ianuarie 1998

10. În luna ianuarie 1998, deoarece aflase că reclamantul avea intentia de a vinde mercur alb, substantă toxică a cărei detinere este interzisă în România, Politia din Hunedoara a pregătit un scenariu pentru a-l prinde în flagrant delict.

Astfel cum reiese dintr-o declaratie a politistului N.B. din data de 12 mai 1998, depusă la dosar de către Guvern, la momentul la care operatiunea politiei a fost organizată, reclamantul era cunoscut de mai multi ani de către serviciile de politie ca „personaj interlop, antisocial, violent si care suferă de afectiuni neuropsihice".

11. La data de 28 ianuarie 1998, în jurul orei 17,30, pe când se afla în apropierea hotelului Rusca, în centrul orasului Hunedoara (judetul Hunedoara), reclamantul a fost prins de mai multi politisti, 12 potrivit sustinerilor sale, 8 sau 3 în opinia Guvernului. Acestia l-ar fi lovit apoi în cap si în stomac. Reclamantul i-a recunoscut printre politisti pe căpitanul B., comandantul E. si locotenentul C. După ce l-au imobilizat la pământ, politistii l-au stropit cu gaz lacrimogen si i-au pus cătusele. Observând o sticlă de plastic aflată pe jos si care continea mercur alb, politistii l-au acuzat că el ar fi proprietarul acesteia.

12. Reclamantul a negat că ar fi proprietarul sticlei, însă a fost introdus cu forta în portbagajul unei masini de politie care I-a dus la Comisariatul de Politie din Hunedoara. El pretinde că si-ar fi pierdut căciula si un lant de aur în momentul arestării sale. De asemenea, el afirmă că politistii i-au confiscat suma de două milioane lei vechi (ROL), respectiv aproximativ 220 euro, pe care o avea asupra sa. Împreună cu el au fost prinse si alte persoane, printre care un anume I. Selaru. Acesta, fiind dus si el la comisariat, a fost eliberat la putin timp după sosirea sa la comisariatul de politie.


13. Într-o declaratie din data de 10 mai 2000 dată în fata reprezentantului reclamantului si depusă în fata Curtii, I. Selaru a precizat că a văzut mai multi politisti lovindu-l pe reclamant cu mâinile si picioarele, stropindu-l cu gaz lacrimogen si punându-i cătusele. Apoi l-ar fi introdus pe reclamant în portbagajul masinii de politie si l-ar fi transportat astfel la Comisariatul de Politie din Hunedoara. I. Selaru a declarat că i-a văzut pe politisti lovindu-l pe reclamant chiar si după sosirea lor la comisariatul de politie. De asemenea, el pretinde că l-ar fi auzit pe reclamant tipând în timp ce era lovit, după ce a fost dus la etaj.

14. La comisariat, reclamantul si celelalte persoane arestate au fost tinute o vreme pe un culoar de la parter. Apoi reclamantul a fost condus la etaj si instalat pe un scaun lângă biroul căpitanului B. În tot acest timp, a purtat cătuse. El pretinde că ar fi fost lovit în cap si în stomac, atât la parter, cât si la etaj, de către politisti tineri ale căror nume nu le cunoaste. Apoi, în biroul căpitanului B., reclamantul a fost interogat timp de două sau 3 ore. Politistii prezenti au afirmat că găsiseră asupra lui o sticlă din plastic ce continea mercur, pe care ar fi aruncat-o la pământ la sosirea politiei. Reclamantul a negat faptele si Ie-a cerut politistilor să verifice amprentele de pe sticlă. În continuare, el a semnat mai multe declaratii în care afirma că nu cunoaste nici sticla, nici provenienta si nici continutul ei. În declaratiile sale, el s-a plâns de faptul că ar fi fost deposedat de un lant de aur, de o pălărie si de două milioane ROL.

15. Politistii au întocmit un proces-verbal de flagrant delict, care nu a fost semnat nici de martori, nici de reclamant. Conform procesului-verbal, în jurul orei 17,30, politistii, care fuseseră sesizati în legătură cu un individ ce detinea mercur, au intervenit din oficiu. Astfel, ei au arestat în parcarea hotelului Rusca un suspect pe care, după verificarea actelor sale de identitate, l-au identificat ca fiind Vili Rupă. Totusi, când au vrut să procedeze la o perchezitie corporală, reclamantul a opus rezistentă si a încercat să fugă, astfel încât a fost nevoie să se recurgă la fortă pentru a-l imobiliza. În timpul operatiunii de imobilizare, partea interesată si-a deschis haina si a aruncat pe gazon, la o distantă de 2 metri, o sticlă de plastic de „7-Up" ce continea mercur. Confiscând sticla în vederea anchetei, politistii au cântărit-o si au constatat că ea continea 2,046 kg mercur alb. Procesul-verbal a consemnat că reclamantul a fost apoi dus la comisariat din motive legate de anchetă.

16. La comisariat, politistii au consemnat si depozitiile a 2 martori oculari, M.V.B. si I. Selaru. Acesta din urmă a confirmat că izbucnise o încăierare între persoana care îl însotea pe reclamant si un tert, că politistii au intervenit si că domnul Selaru fusese el însusi prins de politisti. I. Selaru a mai declarat: „nu pot spune cu certitudine ce a făcut [reclamantul] când i-a văzut pe politisti că sosesc".

Al doilea martor ocular, M.V.B., a declarat că reclamantul refuzase să îsi prezinte actele la cererea politistilor si că s-a împotrivit unei perchezitii corporale. Apoi, reclamantul ar fi scos din haină o sticlă verde si ar fi aruncat-o la pământ, după care politistii „l-au imobilizat si l-au condus într-o masină".

17. În jurul orei 21,00 reclamantul a fost condus într-o celulă în care a fost închis singur, până dimineată. În această încăpere se aflau numai câteva bănci metalice. Reclamantul afirmă că a petrecut toată noaptea cu mâinile prinse cu cătusele de o bară metalică, fără hrană si în imposibilitatea de a merge la toaletă. Nu a putut nici să îsi anunte familia despre faptul că fusese arestat.

18. În două declaratii redactate în mod similar, din data de 11 iunie 2002 si prezentate Curtii de către Guvern, politistii M.R. si A.P au arătat că reclamantul fusese tinut în sala de retinere întreaga noapte din 28 spre 29 ianuarie 1998, că îi aduseseră 2 hamburgeri si o sticlă de 2 litri cu suc de portocale si că fusese dus la toaletă de fiecare dată când a solicitat acest lucru. În final, acestia au declarat că reclamantul „a avut o atitudine violentă, că era cunoscut de politisti ca un element cu un comportament deviant si chiar capabil să riposteze în fata organelor de politie".

19. La data de 29 ianuarie 1998, în jurul orei 8,30, reclamantul a fost transferat la Comisariatul de Politie din Deva, Inspectoratul Judetean de Politie Hunedoara. În jurul orei 9,30 a fost condus la comandantul J. care, după ce I-a audiat, i-a spus că urma să vină un avocat, după care va fi pus în libertate, între timp, comandantul J. I-a invitat pe reclamant să semneze o declaratie. Partea interesată a semnat-o fără să i se dea voie să o citească înainte. În timpul interogatoriului, reclamantul a precizat că suferea de o boală psihică si că putea prezenta adeverinte medicale.

20. După un timp a sosit un avocat numit din oficiu, CM., care a schimbat câteva cuvinte cu comandantul J. si a contrasemnat declaratia semnată de reclamant, fără a i se adresa reclamantului, conform afirmatiilor acestuia din urmă.

21. În jurul orei 11,00, reclamantul a fost eliberat si s-a întors acasă, în Hunedoara. În timpul detentiei sale, reclamantul nu a fost informat că se afla în stare de arest si nu i s-a prezentat niciun mandat de arestare preventivă.

22. În zilele următoare, din cauza loviturilor primite în zona capului, reclamantul s-a simtit tot mai rău. Fiindu-i teamă de eventualele represalii din partea politistilor nu s-a supus examenului unui medic legist pentru a obtine o adeverintă medicală.

23. Deoarece durerile de cap au persistat, reclamantul a fost internat la data de 4 februarie 1998 la spitalul de psihiatrie din Zam (Hunedoara), unde a rămas până la data de 9 martie 1998. În timpul sederii sale la spital, el a depus la 21 si la 23 februarie două plângeri împotriva politistilor cu privire la care pretinde că l-ar fi lovit. La data de 3 martie 1998 a fost informat de Curtea Supremă de Justitie că plângerea sa fusese transmisă Parchetului Militar Craiova.

B. Prinderea reclamantului la data de 11 martie 1998

a) Versiunea reclamantului

24. La data de 11 martie 1998, în jurul orei 5,00, 4 politisti în civil ar fi bătut la usa de la domiciliul reclamantului. Atunci când mama sa, A.R., Ie-a deschis, ei ar fi împins-o si ar fi intrat în camera reclamantului. Acestia l-ar fi trezit pe reclamant si i-arfi cerut să îi însotească la sectia de politie. Reclamantul l-ar fi recunoscut pe căpitanul B., pe comandantul E. si pe locotenentul C. Pentru că acestia nu i-au prezentat un mandat de arestare, reclamantul ar fi refuzat să îi urmeze. Simtindu-se amenintat, având în vedere circumstantele primei sale arestări din data de 28 ianuarie 1998, acesta ar fi luat un briceag si le-ar fi cerut politistilor să părăsească apartamentul. Acestia s-au conformat.

25. Odată ce au iesit, acestia ar fi cerut ajutorul comisariatului. Mai târziu, două autovehicule de teren si un autovehicul special antiterorism, precum si vreo 50 de politisti, dintre care unii în civil, ar fi sosit la fata locului. Potrivit afirmatiilor unui martor, domnul Ion Radu Stoica, politistii proveneau de la mai multe unităti din judet, si anume din Hunedoara, Deva si Orăstie.

26. Politistii în uniforme ar fi încercuit imobilul reclamantului. Ceva mai târziu, un anumit colonel G., comandantul Politiei din Hunedoara, ar fi bătut la usa reclamantului si i-ar fi cerut acestuia să îl urmeze la sediul politiei, fără să îi arate vreun mandat de arestare. Reclamantul ar fi acceptat să se deplaseze la sediul politiei, cu conditia să fie însotit de avocatul său, domnul Rusu, si de un cameraman de la canalul local de televiziune Pro TV. După putin timp, un civil cu cameră de luat vederi ar fi sosit la fata locului. Colonelul G. ar fi precizat că acest civil lucra pentru canalul de televiziune Pro TV.


Reclamantul ar fi acceptat să iasă din imobil, însă odată ajuns afară, când a văzut numărul mare de membri ai fortelor de ordine prezenti acolo, ar fi bănuit că cameramanul nu lucra pentru televiziune si s-ar fi întors în apartamentul său. Mai târziu, ar fi aflat că acel cameraman era de fapt colonelul N. de la Politia Hunedoara.

27. Abia când o avocată numită din oficiu, L.P., a sosit la fata locului, în jurul orei 8,00, reclamantul ar fi acceptat să meargă la politie. Acesta ar fi luat cu el un topor si certificatul său de persoană cu handicap. La iesirea din imobil, în timp ce colonelul N. Îl filma, reclamantul ar fi fost imobilizat de mai multi politisti, care i-ar fi luat din mână toporul si i-ar fi aplicat o serie de lovituri de picior. Apoi ei l-ar fi încătusat, i-ar fi pus lanturi la picioare si l-ar fi condus la sediul politiei din Deva.

28. În procesul-verbal întocmit de politie cu ocazia prinderii reclamantului s-a mentionat faptul că reclamantul îl lovise cu un topor pe locotenent-colonelul I.R., însă că acesta nu ar fi suferit nicio leziune, deoarece toporul ar fi nimerit într-o agendă pe care acesta o avea la el. Reclamantul neagă că ar fi utilizat toporul si califică această sustinere drept pură inventie. Trebuie mentionat în acest sens că locotenent-colonelul I.R. nu a avut nicio urmă de la pretinsele lovituri pe îmbrăcăminte sau pe agendă si că, pe de altă parte, plângerea depusă de politie îl acuza pe reclamant de ultraj verbal la adresa unui politist, nicidecum de ultraj cu violentă.

29. Într-o declaratie din data de 10 mai 2000, dată în fata reprezentantului reclamantului în fata Curtii, un vecin de-al reclamantului, I.R. Stoica, martor ocular al prinderii reclamantului, a afirmat că i-ar fi văzut pe politisti lovindu-l pe reclamant si apoi conducându-l în masina de politie, „cu mâinile prinse cu cătuse la spate, cu fata tumefiată, în mod evident rănit si deplasându-se cu dificultate". El a negat că l-ar fi văzut pe reclamant lovindu-l pe I.R. cu toporul.

30. Într-o declaratie din data de 10 mai 2000, dată de asemenea în fata reprezentantului reclamantului în fata Curtii, mama reclamantului a confirmat că politistii au intrat fără mandat în apartamentul său si că l-au lovit pe reclamant înainte de a-l duce la sediul politiei din Deva. De asemenea, aceasta a mentionat că autoritătile nu i-au permis să îsi vadă fiul în timpul detentiei sale în acest loc si că nu a putut să îl vadă decât după ce a fost transferat la închisoare; atunci, aceasta a constatat că era rănit la picior. În final, ea a remarcat că fiul ei a fost adus la tribunal purtând cătuse la mâini si lanturi la picioare.

b) Versiunea Guvernului

31. Guvernul afirmă că 3 politisti s-au prezentat la data de 11 martie 1998 la domiciliul reclamantului pentru a executa un mandat de aducere emis de Parchetul de pe lângă Tribunalul Judetean Hunedoara la data de 10 martie 1998, în temeiul art. 183 din Codul de procedură penală (CPP). Într-adevăr, parchetul ar fi considerat că prezenta reclamantului era necesară în cadrul anchetei declansate cu privire la traficul cu mercur. Având în vedere că reclamantul refuzase să se prezinte la parchet, asa cum reiesea dintr-un proces-verbal de neprezentare întocmit la data de 3 februarie 1998, mandatul de aducere ar fi fost singurul mijloc de a-l audia cu privire la acuzatiile formulate de acesta împotriva politistilor.

32. După ce au intrat în apartamentul în care se aflau reclamantul si mama sa, cei 3 politisti ar fi fost amenintati de reclamant cu un briceag, de asa manieră încât au fost nevoiti să se retragă din apartament si ar fi fost obligati să cheme ca întăriri încă două echipaje totalizând 10 politisti. Când a iesit reclamantul, acesta ar fi fost înarmat cu un topor cu care l-ar fi lovit pe un ofiter de politie care ar fi încercat să îl imobilizeze. Având în vedere că reclamantul a fost prins în flagrant delict cu privire la infractiunea de ultraj, politistii l-ar fi prins pentru a-l conduce în fata autoritătii competente.

C. Arestarea preventivă a reclamantului

33. La data de 11 martie 1998, în jurul orei 10,00, procurorul de pe lângă Tribunalul Judetean Hunedoara a emis împotriva reclamantului un mandat de arestare preventivă pentru o perioadă de 30 de zile, în aplicarea art. 148 lit. c), d), e) si h) din CPP. Motivele invocate în sustinerea arestării au fost posesia ilegală a două kilograme de mercur la data de 28 ianuarie 1998 si ultrajul la adresa unui politist, comis la data de 11 martie 1998, care a constat în amenintarea acestuia cu un topor si cu un briceag, fapte pentru care pedeapsa prevăzută era mai mare de 2 ani închisoare; în plus, punerea sa în libertate ar fi pus în pericol ordinea publică. Pe mandatul de arestare nu figura nicio oră.

34. În jurul orei 10,30, după prinderea sa descrisă mai sus (paragrafele 24-32), reclamantul a fost dus, în baza acestui mandat, în fata comandantului J., de la Politia din Deva, pentru a fi audiat. Erau prezenti si un procuror si I., avocat numit din oficiu. Reclamantul pretinde că ar fi fost legat cu o mână de biroul comandantului J., iar cu cealaltă mână i se permitea să scrie o declaratie referitoare la incidentele din 28 ianuarie si 11 martie 1998.

35. În declaratia sa, reclamantul a prezentat incidentele în versiunea sa. În mod special, el a pretins că ar fi fost lovit de politisti cu lovituri de picior. Atât avocatul numit din oficiu, cât si procurorul au contrasemnat declaratia. Reclamantul pretinde că avocatul nu i-a adresat nicio întrebare si că nimeni dintre cei prezenti nu i-a cerut explicatii cu privire la leziunile de pe fata sa.

36. În jurul orei 11,00, partea interesată a fost dusă la centrul de detentie din cadrul Inspectoratului Judetean de Politie Deva si plasată într-o celulă cu mai multe persoane.

37. În cursul după-amiezii a fost examinat de un medic care i-a prescris somnifere, însă fără niciun tratament pentru leziunile sale. Registrul medical contine, pe lângă numele reclamantului, următoarele mentiuni: „Diagnostic: psihopatie polimorfă; gastrită cronică. Apt pentru detentie".

38. După arestarea părtii interesate la data de 11 martie 1998, canalul local de televiziune Pro TV a difuzat câteva imagini de la arestare, prezentându-l pe reclamant cu cătuse, urcând în masina de politie. Celelalte imagini ale arestării sale, în special cele cu altercatia sa cu politistii, nu au fost difuzate. Câtiva vecini ai reclamantului, printre care I. R. Stoica, l-au recunoscut în timpul difuzării imaginilor la televizor. Conform unei declaratii din data de 10 mai 2000, imaginile nu permiteau să se vadă dacă reclamantul era rănit sau nu.

Guvernul nu a precizat dacă aceste imagini proveneau de la înregistrarea efectuată de politie.

39. În primele zile de arest, sub efectul somniferelor administrate, reclamantul a dormit practic tot timpul. Nu îsi aminteste ce s-a întâmplat în acest interval de timp.

40. Câteva zile mai târziu, reclamantul a fost imobilizat cu un dispozitiv numit „T" (picioarele si mâinile erau legate strâns cu lanturi unite cu o bară metalică verticală). În plus, partea interesată afirmă că a fost legată de pat cu cătuse. A fost lăsat asa timp de 9 sau 16 zile, timp în care nu s-a putut spăla, nu a putut merge la toaletă (a fost nevoit să folosească o ploscă), nu a putut mânca singur si nu a putut iesi pentru plimbarea zilnică.

41. Într-o zi, a fost condus împreună cu alti detinuti la Spitalul Judetean din Deva pentru o expertiză psihiatrică. În timpul consultatiei a fost lăsat cu lanturile la picioare si cu cătusele la mâini. Expertiza a stabilit că discernământul său era diminuat [vezi g) de mai jos)].

42. După 9 sau 16 zile, politistii i-au scos dispozitivul „T" si cătusele de la mâini, lăsându-l legat numai la picioare. Reclamantul a cerut de mai multe ori să i se scoată lanturile de la picioare, plângându-se de dureri si de o senzatie neplăcută de amorteală, însă gardienii i-au răspuns că primiseră ordine si că nu aveau altă solutie. Din cauza acestui tratament, reclamantul striga adesea în timpul noptii, asa cum reiese dintr-o declaratie a unui coleg de celulă, CC.

43. Disperat, reclamantul a refuzat orice hrană timp de 10 zile. El sustine că a fost obligat să stea cu lanturile la picioare timp de 81 de zile.

44. Într-o adresă din data de 19 noiembrie 1999, Inspectoratul Judetean de Politie Hunedoara a explicat Ministerului de Interne că reclamantul fusese foarte violent în timpul arestului său la Comisariatul de Politie din Deva, reprezentând o amenintare pentru politisti si pentru colegii săi de celulă. Astfel, el ar fi smuls întrerupătorul de la sistemul de iluminare a celulei, ar fi îndoit capacul metalic al portitei de pe usa acesteia, ar fi spart un bec, i-arfi amenintat pe colegii săi de celulă si ar fi făcut zgomot, strigând si bătând în usă. Adresa preciza că politistii încercaseră din răsputeri să îl calmeze, însă fără rezultat, manifestările sale fiind asemănătoare manifestărilor unui animal. Din acest motiv, reclamantul ar fi fost pedepsit si pus timp de 10 zile în „izolare simplă, cu cătuse la mâini si lanturi la picioare". Abia când i-au permis să primească un pachet de la mama sa politistii au putut să îl calmeze, în ultima zi de izolare. Din motive similare, aceeasi pedeapsă i-a fost aplicată în aprilie 1998, de această dată pentru 15 zile. Adresa preciza faptul că sanctiunile fuseseră luate de conducerea închisorii după acordul medicului închisorii; aceasta preciza si că, în timpul detentiei sale în izolare celulară, singurele persoane care l-au vizitat pe reclamant au fost seful departamentului de cercetări penale si ofiterul responsabil cu persoanele detinute.

În plus, reclamantul ar fi fost imobilizat cu ajutorul unor cătuse si lanturi la picioare de fiecare dată când a fost dus la interogatoriu, precum si „cu alte ocazii, pentru a-l împiedica de la actiuni agresive si de la automutilare".

45. Adresa confirma că, pentru a protesta împotriva imobilizării sale, reclamantul făcuse greva foamei si că se plânsese la Parchetul Militar Craiova. Drept urmare, a venit să îl vadă un procuror militar. În final, adresa preciza că, chiar si după transferul său în închisoare, la data de 4 iunie 1998, reclamantul fusese imobilizat cu ajutorul unor lanturi.

46. Reclamantul pretinde că în timpul detentiei sale la Politia din Deva nu i s-a permis să îsi vadă mama, venită de mai multe ori să vorbească cu el. În ziua de Pasti, aceasta i-a adus un pachet cu mâncare, însă i s-a spus că nu avea permisiunea să îsi vadă fiul. Prin urmare, ea a lăsat pachetul si a plecat. În semn de protest, reclamantul ar fi refuzat să primească pachetul, care nu i-a fost totusi returnat mamei sale. Pachetul i-arfi fost predat părtii interesate mai târziu, după greva foamei, însă mâncarea pe care o continea se alterase.

47. În urma plângerii penale depuse de reclamant, procurorul militar C, de la Parchetul Militar Craiova, s-a deplasat la centrul de detentie al Politiei din Deva pentru a lua o declaratie părtii interesate. Întrevederea a avut loc la data de 16 martie 1998, când reclamantul avea lanturi (sistemul „T") si cătuse la mâini.

48. Reclamantul a fost detinut la sediul central al Politiei din Deva până la data de 4 iunie 1998, perioadă în care nu a putut să se vadă cu un avocat si nici să primească vizite din partea familiei sale. El afirmă că până la această dată nu i s-au adus la cunostintă mai multe aspecte despre actele efectuate în cadrul procedurii îndreptate împotriva sa. Atât înainte, cât si după această dată, cererile sale de punere în libertate au rămas fără răspuns.

49. La data de 4 iunie 1998, reclamantul a fost transferat la închisoarea din Deva, unde a rămas până la eliberarea sa din data de 10 mai 1999. Conform dosarului medical de transfer, reclamantul suferea de o „patologie psihică polimorfă", era apt de muncă din punct de vedere psihologic, însă nu avusese un „comportament adecvat" în timpul detentiei sale la Politia din Deva.

50. Într-o adresă trimisă Guvernului la data de 11 iunie 2002, Directia Generală a Penitenciarelor (DGP) a explicat că reclamantul nu ar fi putut fi tinut în lanturi în timpul sederii sale la închisoarea din Deva, deoarece lanturile fuseseră interzise printr-o directivă a DGP din 21 februarie 1992; în schimb, aceasta a recunoscut că era posibil să fi fost legat cu un dispozitiv tip „T" în timpul detentiei sale la Politia din Deva timp de 81 de zile.

51. DGP a adăugat că reclamantul fusese internat în Spitalul Penitenciar Jilava (aproape de Bucuresti) în perioada 19 iunie- 21 iulie 1998, în vederea unei expertize psihiatrice; aceasta stabilise că el suferea de tulburări de personalitate de tip polimorf. I s-au prescris calmante (Diazepam si Clordelazin) „în caz de nevoie". A mai fost internat încă o dată în această institutie în perioada 7-18 august 1998.

52. Conform sustinerilor DGP, reclamantul se întâlnise cu un avocat de două ori în timpul detentiei sale si fusese examinat de un medic de 12 ori. Adresa preciza în continuare că reclamantul fusese sanctionat de 3 ori pentru abateri grave de la regulile de disciplină. Astfel, în perioada 1 februarie-1 aprilie 1999, i s-au interzis vizitele si pachetele. Adresa îl califica pe reclamant ca fiind violent, mereu nemultumit si protestatar fată de lege si de regulile vietii la comun. Aceasta concluziona că numai o expertiză medicală dispusă de autoritătile judiciare competente ar putea permite aprecierea compatibilitătii afectiunii de care suferea reclamantul cu regimul de detentie.

53. Referitor la tratamentul reclamantului în timpul detentiei sale la închisoarea din Deva, prefectul de Hunedoara i-a confirmat mamei părtii interesate, într-o adresă din data de 19 octombrie 1998, că acesta fusese supus unui regim de detentie „mai sever, tinând cont de amenintările grave proferate la adresa politistilor care procedaseră la arestarea sa". Cotidianul local „Actiunea HD" a denuntat tratamentul aplicat reclamantului în două articole din 10 si 11 decembrie 1998.

D. Procedura penală îndreptată împotriva reclamantului pentru detinerea de produse stupefiante/toxice si ultraj

54. Reclamantul afirmă că nu a fost tinut la curent cu derularea anchetei si că nu a putut să ia legătura cu un avocat.

55. Astfel cum reiese din rechizitoriul întocmit la data de 7 aprilie 1998, parchetul a audiat 4 martori: M.B. si M.R., politisti care au participat la arestarea reclamantului din data de 28 ianuarie 1998, I. Selaru, care a declarat că nu văzuse dacă reclamantul avusese o sticlă asupra sa, si un alt martor care a declarat că I-a văzut pe reclamant aruncând sticla la pământ. Acest din urmă martor a decedat înaintea începerii procedurii în fata instantei.

56. Politistul M.B. a precizat în depozitia sa că, la data de 28 ianuarie 1998, serviciul său, si anume Departamentul explozivi, produse toxice si stupefiante, detinând informatii conform cărora reclamantul intentiona să vândă mercur, organizase o operatiune de prindere în flagrant delict. În jurul orei 17,30, o echipă formată din mai multi politisti s-a deplasat în cartierul Hotelului Rusca si, când reclamantul a sosit cu o masină BMW pentru a se întâlni cu cumpărătorul de mercur, politistii au intervenit. Văzându-i pe politisti, reclamantul a iesit din masină si, încercând să fugă, a aruncat la pământ sticla ce continea mercur. Afost prins imediat de politisti.

57. Al doilea politist audiat, M.R., a declarat că serviciul său primise informatii conform cărora reclamantul avea intentia de a vinde mercur. Astfel, a fost organizată o operatiune de prindere în flagrant delict. În acest scop, echipa de politie s-a deplasat în apropierea Hotelului Rusca la data de 28 ianuarie 1998, spre ora 17,00, asteptând să sosească reclamantul, care urma să îi vândă mercur unei alte persoane. Când a sosit reclamantul, el s-a asezat pe o bancă. Conform planului organizat de politisti, a fost provocată o altercatie pentru a le permite acestora să intervină. Recunoscându-I pe politistul M.R., reclamantul a încercat să fugă si a aruncat sticla la pământ.

58. Rechizitoriul a confirmat că un locotenent de politie filmase incidentul din 11 martie 1998 în timpul căruia a fost prins reclamantul, că se confiscase un briceag în apartamentul părtii interesate si că avocata L.R fusese martoră la fapte.

59. Reclamantul a fost citat să se prezinte în fata Tribunalului Judetean Hunedoara la data de 3 iunie 1998. Cu aceeasi ocazie, i s-a comunicat rechizitoriul. Astfel, el a aflat că era trimis în judecată pentru trafic de stupefiante si ultraj verbal la adresa unui politist, infractiuni pedepsite de art. 312 si, respectiv, art. 239 § 1 din Codul penal.

60. Pe toată durata procesului său în fata Tribunalului Judetean Hunedoara, reclamantul a fost transferat aici cu cătuse si lanturi la picioare. Lanturile si cătusele nu i-au fost scoase în timpul sedintelor publice în fata instantei.

61. La prima sedintă, la data de 3 iunie 1998, a fost asistat de un avocat numit din oficiu, domnul R., pe care nu îl mai întâlnise până atunci. A cerut instantei să se depună la dosar caseta video înregistrată de colonelul N. În timpul arestării sale, la data de 11 martie 1998, însă nu a primit niciun răspuns, desi si-a reiterat cererea si în următoarea sedintă.

62. În schimb, instanta i-a admis cererea privind efectuarea unei expertize psihiatrice. Aceasta a fost realizată la data de 29 iulie 1998 la Spitalul Penitenciar Jilava. În pofida cererii Curtii, Guvernul nu a prezentat acest raport.

63. La sedinta din data de 29 iulie 1998, reclamantul a fost apărat de un avocat ales, domnul P. Acesta a depus la dosar o adeverintă medicală din care reiesea că clientul său suferea de tulburări psihiatrice de mai multi ani. Acesta i-a solicitat instantei să înlocuiască arestarea preventivă cu o măsură de internare la Spitalul Psihiatric din Zam, unde reclamantul mai fusese internat anterior.

64. Instanta a respins cererea de internare si a hotărât să îl tină pe reclamant în stare de arest preventiv. Apoi a audiat partea interesată, care a declarat că sticla ce continea mercur nu îi apartinea si că politistii prezenti la arestarea sa mintiseră când au afirmat că el o aruncase la pământ. În ceea ce priveste pretinsa infractiune de ultraj, el a confirmat că refuzase să îi urmeze pe politisti la data de 11 martie 1998, însă a adăugat că, având în vedere circumstantele în care se desfăsurase prinderea sa din data de 28 ianuarie 1998, îi era teamă de alte abuzuri din partea politistilor, cu atât mai mult cu cât nu i se prezentase niciun mandat de arestare.

65. La data de 5 mai 1999, după ce i-a audiat pe reclamant, pe I. Selaru si pe politistii M.B. si M.R., instanta a statuat că reclamantul era vinovat de trafic de stupefiante. Bazându-se pe declaratia dată în fata politiei la data de 28 ianuarie 1998 de către un martor decedat la putin timp după această dată (paragraful 55 de mai sus) si trimisă de parchet ca probă, pe declaratiile reclamantului si ale politistilor M.B. si M.R. care au venit să îl aresteze la data de 11 martie 1998, precum si pe un proces-verbal de infractiune flagrantă, instanta a stabilit astfel faptele: aflând că reclamantul se afla în posesia unei cantităti de mercur pe care dorea să îl vândă, politia organizase si pusese în scenă la data de 28 ianuarie 1998 un plan pentru a putea să îl prindă pe reclamant în flagrant delict. În timpul busculadei organizate de politie în timp ce reclamantul vorbea cu un individ în fata unui hotel, reclamantului i s-a făcut frică si a aruncat la pământ o sticlă ce continea mercur. La data de 11 martie 1998, reclamantul i-a amenintat cu un briceag pe politistii care intraseră în apartamentul său si i-a obligat să se replieze în exterior si să astepte întăriri. După sosirea acestora, politistii au încercat să dialogheze cu reclamantul prin usă pentru a-l convinge să îi urmeze, însă acesta a refuzat, solicitând prezenta unui avocat. Totusi, crezând că colonelul de politie N., aflat în spatele usii, îmbrăcat în civil si dotat cu o cameră de filmat, lucra pentru televiziune, reclamantul a iesit, însă dându-si seama de greseala făcută, s-a întors în apartamentul său. Abia după sosirea avocatei numite din oficiu, L.P, a acceptat să iasă, înarmându-se cu un topor. În timp ce politistii încercau să îl imobilizeze, el a încercat să lovească un politist, însă fără succes. Instanta I-a declarat, asadar, pe reclamant vinovat de comiterea infractiunii de ultraj la adresa unui politist, în sensul art. 239 § 1 din Codul penal. Pentru toate aceste fapte, instanta I-a condamnat la o pedeapsă de 1 an si două luni de închisoare, incluzând perioada de arest preventiv. Reclamantul a fost pus în libertate la data de 10 mai 1999.

66. Astfel cum reiese din declaratia dată în fata reprezentantului reclamantului în fata Curtii la data de 10 mai 2000, I. Selaru a fost audiat si el ca martor în cadrul procesului. Conform afirmatiilor acestuia, el ar fi încercat, în depozitia sa, să denunte relele tratamente aplicate reclamantului cu ocazia prinderii sale, însă presedintele completului de judecată i-ar fi interzis să mai continue.

67. Reclamantul a introdus apel împotriva sentintei din data de 5 mai 1999 prin intermediul unui avocat ales; el si-a sustinut nevinovătia. Apelul a fost respins prin decizia din data de 30 septembrie 1999 a Curtii de Apel Alba lulia. Aceasta a considerat că mărturiile celor 2 politisti erau suficiente pentru a dovedi că partea interesată încercase să comită trafic de mercur. În ceea ce priveste infractiunea de ultraj, curtea de apel a constatat că vinovătia era dovedită si prin afirmatiile reclamantului însusi, care recunoscuse că s-a opus arestării sale la data de 11 martie 1998, deoarece politistii nu i-au prezentat un mandat de arestare.

68. Recursul cu care reclamantul a sesizat Curtea Supremă de Justitie a fost respins printr-o decizie definitivă din data de 9 februarie 2000. Curtea supremă a apreciat că, în ciuda unei anchete oarecum defectuoase, deoarece amprentele de pe sticla ce continea mercur nu fuseseră analizate, vinovătia reclamantului era dovedită prin declaratiile lui M.B. si M.R., politistii prezenti la prinderea părtii interesate în flagrant delict la data de 28 ianuarie 1998. În plus, constatând c㠄probele depuse la dosar scoteau în evidentă atitudinea contrară deontologiei, abuzivă chiar, a politistilor în momentul în care au fost descoperite faptele, precum si în cursul anchetei", aceasta a statuat că aceste elemente „nu erau de natură să dovedească nevinovătia reclamantului".

E. Plângerile referitoare la relele tratamente

69. La data de 9 iunie 1998, parchetul militar de pe lângă tribunalul militar teritorial i-a adresat o scrisoare reclamantului, la domiciliul său, informându-l că fusese pronuntată neînceperea urmăririi penale în ceea ce privea plângerea sa referitoare la rele tratamente, cu motivarea c㠄faptele nu [au fost] confirmate".

70. Astfel cum reiese din rezolutia de neîncepere a urmăririi penale din 22 mai 1998, comunicată avocatului reclamantului după introducerea prezentei cereri în fata Curtii, procurorul a respins plângerea părtii interesate ca neîntemeiată, cu motivarea că aceasta nu adusese nicio adeverintă medicală care să îi dovedească sustinerile. Procurorul a arătat că si-a întemeiat rezolutia pe o declaratie a reclamantului din data de 16 martie 1998 si pe alte „probe" din care reiesea că politistilor nu le putea fi imputată nicio infractiune.

71. Reclamantul a atacat această rezolutie în fata parchetului militar de pe lângă curtea militară de apel, care a confirmat, prin decizia din data de 29 noiembrie 1999, rezolutia dată. Această solutie a fost confirmată de Sectia parchetelor militare de pe lângă Curtea Supremă de Justitie la data de 30 martie 2000.


72. Într-o plângere depusă la Parchetul Militar Timisoara la data de 16 martie 1999, reclamantul a denuntat din nou circumstantele arestării sale din data de 11 martie 1998, în special actele de brutalitate ale politiei si violarea domiciliului său.

73. După eliberarea sa, la data de 24 mai 1999, reclamantul a depus o plângere penală referitoare la relele tratamente si actele de tortură pe care pretindea că le-ar fi suferit în timpul detentiei sale la politia si la închisoarea din Deva. Parchetul Militar Craiova a pronuntat neînceperea urmăririi penale.

74. Reclamantul s-a plâns de tratamentul suferit în timpul detentiei sale si în fata Parlamentului, a Curtii Constitutionale, a biroului Inspectoratului Judetean de Politie Hunedoara, a Avocatului Poporului, a Asociatiei Nationale împotriva Abuzurilor si a Presedintelui României. Acesta din urmă l-a informat că cererea sa fusese transmisă autoritătilor competente, si anume Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justitie. De asemenea, petitia pe care i-a adresat-o reclamantul Parlamentului i-a fost transmisă parchetului de pe lângă Tribunalul Judetean Hunedoara.

75. În luna mai 1999, reclamantul s-a plâns de conditiile detentiei sale în fata Curtii Supreme de Justitie, care i-a răspuns la data de 1 iunie 1999 că nu era competentă să statueze cu privire la cereri ce tin de resortul altor autorităti.

76. La data de 2 noiembrie 1999, reclamantul a publicat în cotidianul „Evenimentul Zilei" o scrisoare deschisă adresată autoritătilor, în care denunta conditiile detentiei sale. Drept răspuns, Ministerul Justitiei l-a informat pe reclamant la data de 7 martie 2000 că Parchetul Militar de pe lângă Curtea Supremă de Justitie fusese sesizat cu privire la acest subiect.

77. Până în prezent, reclamantul nu a primit niciun alt răspuns din partea autoritătilor.

F. Incidentele ulterioare introducerii cererii în fata Curtii

78. La data de 17 septembrie 2000, pe când se afla în compania a 2 prieteni, reclamantul a fost abordat pe stradă de mai multi politisti. A urmat o discutie în cursul căreia reclamantul ar fi fost lovit de politisti. O adeverintă medicală eliberată a doua zi constata „plăgi de contuzii cauzate cu 18 ore în urmă; cu sigurantă agresiune". În urma acestui incident, reclamantul a fost trimis în judecată pentru ultraj la adresa unor politisti si condamnat în luna februarie 2001 la 6 luni închisoare, pedeapsă pe care a executat-o la închisoarea din Deva. În timpul detentiei sale, în luna aprilie sau mai 2001, l-au vizitat 2 politisti, ocazie cu care l-ar fi amenintat si i-ar fi cerut să îsi retragă toate plângerile. Reclamantul a informat imediat prin telefon ONG Comitetul Helsinki - România, care a cerut explicatii din partea Inspectoratului General de Politie. Printr-o adresă din data de 7 iunie 2001, inspectoratul a confirmat cu următoarele cuvinte faptul că 2 politisti se deplasaseră la închisoarea din Deva pentru a-l vedea pe reclamant:

„(...) Cel care sustine că, în timp ce era detinut, a fost vizitat de doi politisti care l-au amenintat cu moartea dacă nu îsi retrage plângerile prezintă diagnosticul de tulburări severe de personalitate de tip excitabil-impulsiv si antisocial, asociate unor grave tulburări de comportament, conform unui raport de expertiză medico-legală si psihiatrică. Tinând cont de personalitatea domnului Vili Rupă, politistii biroului judetean de politie din Hunedoara care anchetează circumstantele omorului unui anume B.M.V., comis în luna februarie 1998 de persoane necunoscute, au dorit să vorbească cu domnul Rupă. Prin urmare, la data de 10 aprilie 2001, în baza unui ordin oficial, căpitanul M.P si locotenentul CM. s-au deplasat la închisoarea din Deva si i-au arătat directorului închisorii scopul misiunii lor. Conform regulamentului închisorii, detinutul a fost adus la vorbitor si a discutat cu acesti doi ofiteri de politie în prezenta unui gardian al închisorii, plutonierul D.L.

Asa cum reiese din declaratiile ofiterilor, căpitanul M.P. a încercat să discute cu detinutul Rupă Vili, însă acesta a avut o reactie de respingere a dialogului, solicitând „miliarde de daune-interese", ceea ce era în afara subiectului. Cu exceptia detinutului, celelalte persoane prezente în timpul tentativei de dialog cu Rupă Vili pretind că nimeni nu l-a amenintat în niciun fel. Prin urmare, nu există probe care să permită dovedirea acuzatiilor domnului Rupă Vili.

În mod evident, politistii care l-au vizitat cunosteau consecintele unui act de amenintare sau de intimidare fată de un reclamant la Curtea Europeană a Drepturilor Omului, iar acest fapt constituie un motiv suplimentar de a se abtine."

79. La data de 5 mai 2005, reclamantul a fost convocat verbal la Comisariatul de Politie Hunedoara, politistii dorind să îl audieze cu privire la plângerile formulate împotriva anumitor agenti de politie. Odată ajuns la comisariat, un politist, A.F., l-a întrebat dacă îsi mentine plângerile. Reclamantul a răspuns afirmativ, după care A.F. l-ar fi amenintat cu un pistol.

Afost convocat din nou pentru data de 11 mai 2005, de data aceasta în scris, fără ca în actul de convocare să figureze vreun motiv de convocare. Când a telefonat pentru a se informa despre motivul acestei convocări, a fost informat că un comisar de la Inspectoratul General de Politie trebuia să ajungă de la Bucuresti pentru a discuta cu el despre plângerile sale formulate împotriva politistilor. Reclamantul nu s-a prezentat la comisariat. Mai târziu în aceeasi zi, a încercat să vorbească prin telefon cu comisarul respectiv, însă i s-a răspuns că înaltul functionar nu venise încă.

Reclamantul a informat imediat ONG Comitetul Helsinki - România, care a solicitat explicatii din partea Inspectoratului Judetean de Politie Hunedoara.

Printr-o adresă din luna iunie 2005, Inspectoratul General de Politie i-a răspuns Comitetului Helsinki - România că reclamantul fusese convocat drept răspuns la o scrisoare pe care acesta o trimisese Parlamentului României, în care sustinea acte de intimidare si hărtuire din partea Politiei din Hunedoara. În urma acestei scrisori, un înalt functionar al Inspectoratului se deplasase în locul respectiv, la Hunedoara, pentru o întrevedere cu reclamantul în vederea verificării veridicitătii acestor alegatii. Cu toate acestea, reclamantul nu răspunsese la convocarea din 11 mai 2005. În schimb, acesta a sunat pentru a discuta prin telefon cu înaltul functionar, însă politistul CM. de la Comisariatul de Politie din Hunedoara i-a spus să sune la secretariat. Reclamantul a fost ulterior asteptat în zadar de către înaltul functionar până la ora 16,00. În fine, ancheta condusă de înaltul functionar ajunsese la concluzia că reclamantul nu fusese supus unor acte de intimidare sau hărtuire. Scrisoarea se încheia cu punerea în evidentă a faptului că reclamantul era cunoscut ca suferind de o afectiunea psihică diagnosticată ca „psihopatie iritabilă impulsivă antisocială".

G. Adeverintele medicale referitoare la starea de sănătate a reclamantului

80. La data de 19 ianuarie 1994, medicul A.M. de la Directia Judeteană de Muncă si Protectie Socială Hunedoara i-a eliberat reclamantului o adeverintă medicală conform căreia acesta prezenta „o structură psihopatică" ce îl lipsea în totalitate de capacitatea de muncă si îi permitea să beneficieze de drepturile acordate persoanelor handicapate. Medicul a precizat c㠄boala" fusese semnalată pentru prima oară în anul 1990.

81. În anii următori au fost eliberate în mod regulat adeverinte similare.

82. Foaia de iesire din spitalul Zam întocmită după internarea reclamantului până la data de 9 martie 1998 indică faptul că a fost internat cu diagnosticul de „psihopatie de tip exploziv" si că a fost externat din spital la cererea sa, deoarece starea sa se îmbunătătise.


83. La data de 26 martie 1998, laboratorul judetean de medicină legală din Hunedoara a întocmit, în ceea ce îl priveste pe reclamant, la cererea Parchetului Hunedoara, un raport de expertiză psihiatrică redactat după cum urmează:

„Bolnav prezentând grave antecedente psihiatrice pentru care a fost internat de cinci ori cu diagnosticul Ťtulburări de personalitate de tip excitabil-impulsivť. Din cauza acestei afectiuni a fost declarat inapt pentru serviciul militar. Examenul psihic evidentiază tulburări severe de personalitate cu iesiri afective negative si restrictii impulsive însotite de agresivitate îndreptată împotriva anturajului său si împotriva propriei persoane. În timpul acestor manifestări, el prezintă o diminuare a câmpului constiintei si simte o nevoie imperioasă de a se manifesta într-un mod agresiv si antisocial. Autocontrolul este suprimat în timpul acestor episoade.

Diagnostic: Ťtulburare severă a personalitătii de tip excitabil-impulsiv si antisocial cu grave tulburări comportamentaleť (...) Având în vedere aceste elemente, comisia consideră că sus-numitul are discernământul diminuat."

II. Dreptul intern pertinent

84. Ordinul nr. 41.232 din 21 februarie 1992 al directorului Directiei Generale a Penitenciarelor

„Începând cu data prezentului ordin, până la noi dispozitii, se interzice cu desăvârsire folosirea lanturilor pentru mâini si picioare, ca mijloc de imobilizare, indiferent de gradul de periculozitate al detinutilor sau abaterile disciplinare săvârsite de acestia.

Toate aceste mijloace de imobilizare vor fi retrase si conservate în magazie.

Pentru imobilizarea detinutilor periculosi prezentati la instantele de judecată si organele de urmărire penală ori în alte situatii, se vor folosi numai cătusele din dotare si totodată se vor lua măsuri de întărire a escortelor, astfel încât să se prevină evenimentele negative."

85. Ordinul Inspectoratului General de Politie nr. S/925/1994 privind sălile de retinere

„În aplicarea prevederilor articolului 16 lit. b din Legea nr. 26/1994 privind organizarea si functionarea Politiei Române, la unitătile de politie ale prefecturilor, ale oraselor, ale sectiilor de politie înfiintate în prefecturi, ale sectiilor de politie ale gărilor, ale punctelor de oprire a trenurilor, ale porturilor si aeroporturilor sunt amenajate săli de retinere, dacă acest lucru este impus de factori de ordin practic. În aceste săli sunt plasate persoanele bănuite de comiterea unor fapte de natură să aducă atingere ordinii publice, vietii altora sau altor valori sociale, care refuză să îsi dezvăluie identitatea sau a căror identitate nu poate fi stabilită; aceste persoane sunt invitate să se deplaseze la sectia de politie în acest scop si, dacă este cazul, pentru a fi deferite organelor de cercetare penală competente. O astfel de măsură nu poate depăsi douăzeci si patru de ore.

Prevederile primului punct se aplică si următoarelor persoane:

- persoanele urmărite de politie la nivel national sau local;

- minorii fără supraveghere si cei cunoscuti ca având un comportament deviant caracterizat prin vagabondaj, uz de substante eterate sau de medicamente cu efecte halucinogene, în vederea îndeplinirii formalitătilor pentru internarea lor în centre pentru minori sau pentru a îi încredinta unor familii sau unor institutii sociale;

- bolnavii mintali fugiti din spitale în care se aflau sub tratament sau internati conform articolelor 113 si 114 din Codul penal până la reinternarea lor, însă fără ca termenul mentionat mai sus să poată fi depăsit;

- persoanele arestate preventiv sau condamnate atunci când se află într-o gară, la un punct de oprire a trenurilor sau într-un aeroport în timpul transferului lor.

Sala de retinere trebuie situată în apropierea camerei ofiterului de gardă si trebuie prevăzută cu bare de fier la ferestre si la usa de la intrare. De asemenea, ea trebuie prevăzută cu bănci metalice bine armate la sol si la pereti si o bară metalică fixată de perete în vederea imobilizării persoanelor violente cu ajutorul cătuselor.

Supravegherea persoanelor aflate în sălile de retinere trebuie asigurată de un agent de gardă permanent. De asemenea, ea trebuie asigurată de ofiterul de gardă si de adjunctul său, pentru a preveni orice evadare sau orice alt act ilicit din partea persoanelor vizate, precum si o tentativă de suicid sau o automutilare.

Este interzisă lăsarea fără supraveghere a persoanelor aflate în sălile de retinere.

Persoanele vizate sunt plasate în sala de retinere după redactarea unui proces-verbal sau a unui raport de depistare aprobat de comandantul unitătii sau de loctiitorul său si numai după o perchezitie corporală realizată conform prevederilor legale.

În termenul stabilit de lege trebuie efectuate toate operatiunile politienesti necesare pentru clarificarea situatiei persoanelor în cauză.

Aceste operatiuni trebuie realizate de agenti experimentati, desemnati de comandantul unitătii de politie; toate măsurile trebuie luate cu respectarea legii.

Dacă este cazul, persoanele aflate în sălile de retinere beneficiază de o asistentă medicală asigurată de medicul unitătii sau de cea mai apropiată unitate medicală. Ele trebuie să aibă si posibilitatea de a-si satisface nevoile fiziologice.

Ofiterul de gardă înscrie persoanele aflate în sălile de retinere într-un registru tinut în acest scop, pe care îl prezintă zilnic conducerii unitătii la finalul programului de lucru.

Sunt consemnate în registru: ziua si ora la care persoana a fost introdusă în sala de retinere, starea sa civilă, motivul acestei măsuri, operatiunile realizate în vederea elucidării situatiei, ziua si ora eliberării persoanei respective si orice incident survenit.

Comandantii unitătilor de politie prevăzute cu săli de retinere sunt direct răspunzători de respectarea prevederilor prezentului ordin."

86. Prevederile relevante din Codul de procedură penală, în vigoare înainte de modificarea sa din data de 1 iulie 2003, sunt următoarele:

ARTICOLUL 101

(încuviintarea perchezitiei domiciliare)

„Organul de cercetare penală poate face perchezitii domiciliare cu autorizatia procurorului.

Perchezitia domiciliară se poate face fără autorizatia procurorului numai dacă persoana la domiciliul căreia urmează a se face perchezitia consimte în scris la aceasta.

(...)"

ARTICOLUL 143

(Conditiile retinerii)

„Măsura retinerii poate fi luată de organul de cercetare penală fată de învinuit, dacă sunt probe sau indicii temeinice că a săvârsit o faptă prevăzută de legea penală. (...) Sunt indicii temeinice atunci când din datele existente în cauză rezultă presupunerea că persoana fată de care se efectuează urmărirea penală a săvârsit fapta."


ARTICOLUL 144

(Durata retinerii)

„Măsura retinerii poate dura cel mult 24 de ore.

În ordonanta prin care s-a dispus retinerea trebuie să se mentioneze ziua si ora la care retinerea a început, iar în ordonanta de punere în libertate, ziua si ora la care retinerea a încetat.

(...)"

ARTICOLUL 146

(Conditiile pentru arestarea învinuitului)

„Procurorul, din oficiu sau la sesizarea organului de cercetare penală, când sunt întrunite conditiile prevăzute în art. 143 si există în mod corespunzător vreunul din cazurile prevăzute în art. 148, dacă consideră că în interesul urmăririi penale este necesară privarea de libertate a învinuitului, dispune prin ordonantă motivată arestarea acestuia, arătând temeiurile care justifică luarea măsurii si fixând durata arestării, care nu poate depăsi 5 zile."

ARTICOLUL 148

(Conditiile si cazurile în care se dispune arestarea inculpatului)

„Măsura arestării inculpatului poate fi luată dacă sunt întrunite conditiile prevăzute în art. 143 si numai în vreunul din următoarele cazuri: (...)

c) inculpatul a fugit ori s-a ascuns în scopul de a se sustrage de la urmărire sau de la judecată ori a făcut pregătiri pentru asemenea acte, precum si dacă în cursul judecătii sunt date că inculpatul urmăreste să se sustragă de la executarea pedepsei;

d) sunt date suficiente că inculpatul a încercat să zădărnicească aflarea adevărului, prin influentarea vreunui martor sau expert, distrugerea ori alterarea mijloacelor materiale de probă sau prin alte asemenea fapte;

e) inculpatul a comis din nou o infractiune ori există date care justifică temerea că va săvârsi si alte infractiuni;

(...)

h) inculpatul a săvârsit o infractiune pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de 2 ani, iar lăsarea sa în libertate ar prezenta un pericol pentru ordinea publică."

ARTICOLUL 149

(Durata arestării inculpatului)

„Durata arestării inculpatului nu poate depăsi 30 de zile, afară de cazul când ea este prelungită în conditiile legii."

ARTICOLUL 183

(Mandatul de aducere)

„(1) O persoană poate fi adusă în fata organului de urmărire penală sau a instantei de judecată pe baza unui mandat de aducere, întocmit potrivit dispozitiilor art. 176, dacă fiind anterior citată nu s-a prezentat, iar ascultarea ori prezenta ei este necesară.

(...)"

ARTICOLUL 184

(Executarea mandatului de aducere)

„Mandatul de aducere se execută prin organele politiei.

Dacă persoana arătată în mandat nu poate fi adusă din motive de boală sau din orice altă cauză, cel însărcinat cu executarea mandatului constată aceasta printr-un proces-verbal, care se înaintează de îndată organului de urmărire penală ori instantei de judecată.

(...)"

ARTICOLUL 221

(Modurile de sesizare)

„Organul de urmărire penală este sesizat prin plângere sau denunt, ori se sesizează din oficiu când află pe orice altă cale că s-a săvârsit o infractiune.

(...)"

ARTICOLUL 465 § 1

(Infractiunea flagrantă)

„Este flagrantă infractiunea descoperită în momentul săvârsirii sau imediat după săvârsire.

(...)"

ARTICOLUL 467

(Constatarea infractiunii)

„Organul de urmărire penală sesizat întocmeste un proces-verbal, în care consemnează cele constatate cu privire la fapta săvârsită. În procesul-verbal se consemnează, de asemenea, declaratiile învinuitului si ale celorlalte persoane ascultate.

(...)

Procesul-verbal se semnează de organul de urmărire penală, de învinuit si de persoanele ascultate."

ARTICOLUL 504

(Cazuri care dau dreptul la reparatie)

„Orice persoană care a fost condamnată definitiv are dreptul la repararea de către stat a pagubei suferite, dacă în urma rejudecării cauzei s-a stabilit prin hotărâre definitivă că nu a săvârsit fapta imputată ori că acea faptă nu există.

Are dreptul la repararea pagubei si persoana împotriva căreia s-a luat o măsură preventivă, iar ulterior, pentru motivele arătate în alineatul precedent, a fost scoasă de sub urmărire sau a fost achitată."

ARTICOLUL 505

(Actiunea pentru reparare)

„(...) Actiunea poate fi pornită în termen de un an de la rămânerea definitivă a hotărârii de achitare sau de la data ordonantei de scoatere de sub urmărire."

87. Articolul 410 alin. 3 din Codul de procedură penală a fost introdus prin Legea nr. 281/2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 468 din 1 iulie 2003. Acesta prevede următoarele:

„(3) De asemenea, pot fi atacate cu recurs în anulare hotărârile definitive pronuntate în cauzele în care Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat o încălcare a unui drept prevăzut de Conventia europeană pentru apărarea drepturilor omului si a libertătilor fundamentale. Instanta nu va putea obliga statul la plata unor despăgubiri care au fost acordate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului si încasate de victima încălcării unui drept prevăzut de aceasta.

[...]"

III. Izvoare internationale

A. Recomandarea nr. R (87) 3 a Comitetului Ministrilor Consiliului Europei către statele membre referitoare la regulile europene ale penitenciarelor (adoptată de Comitetul Ministrilor la 12 februarie 1987, în cadrul celei de-a 404-a reuniuni a Delegatilor Ministrilor)

88. Fragmentele relevante din regulile europene ale penitenciarelor sunt redactate după cum urmează:

„Disciplina si pedeapsa

(...)


Măsuri de constrângere

39. Utilizarea lanturilor sau cătuselor trebuie să fie interzisă. Cătusele, cămăsile de fortă si alte mijloace de constrângere corporală nu vor fi niciodată aplicate cu titlu de sanctiune. Ele nu vor putea fi folosite decât în cazurile următoare:

(...)

b. pentru motive medicale, ca urmare a indicatiilor si sub îngrijirea doctorului;

c. din ordinul directorului, în cazul în care celelalte mijloace de control au dat gres pentru protejarea detinutului împotriva automutilării (...)

40. Modelul si modul de utilizare a instrumentelor de constrângere autorizate în articolul precedent trebuie stipulate prin lege sau reglementări în vigoare. Aplicarea lor nu trebuie continuată peste timpul strict necesar."

B. Raportul Comitetului European pentru Prevenirea Torturii (CPT) privind vizita efectuată în România în perioada 24 septembrie-6 octombrie 1995

89. La data de 19 februarie 1998, CPT a publicat un raport în urma vizitei efectuate în România în perioada 24 septembrie-6 octombrie 1995, ce cuprinde următoarele constatări referitoare la conditiile materiale din locurile de detentie ale politiei:

,(...)

84. Pe lângă locurile de detentie ale politiei desemnate oficial

ca atare, delegatia CPT a mai vizitat si câteva alte clădiri ale politiei în care pot fi privati de libertate suspectii: sediile politiei municipale din Cluj-Napoca si Timisoara, comisariatele de politie nr. 2, 3 si 4 din Timisoara si două clădiri ale politiei transporturilor din Timisoara, si anume sediul politiei si localurile de politie situate în interiorul gării feroviare.

85. Sediul politiei municipale din Cluj-Napoca dispunea de o celulă de 15 m2 de care se servea pentru a plasa persoanele duse la sediu pentru a fi interogate. Celula continea o bancă, avea acces la lumina zilei si era prevăzută cu iluminat artificial, în consecintă, era potrivită pentru sederi temporare în detentie (adică pentru o durată de câteva ore).

Totusi, în momentul vizitei delegatiei (ora 21,00), în celulă se afla o persoană care, în mod evident, urma să îsi petreacă noaptea acolo; partea interesată nu avea la dispozitie nici saltea, nici pături.

86. La sediul politiei municipale din Timisoara, delegatiei i s-a prezentat mai întâi un amfiteatru folosit pentru a plasa persoanele duse la sediu pentru a fi interogate. Câteva astfel de persoane se aflau în sală - prinse cu cătusele de scaun - în momentul vizitei delegatiei. Din discutiile cu mai multe persoane detinute s-a constatat că sediul politiei dispunea si de un loc de retinere la parter/subsol. Deoarece delegatia a insistat să îl vadă (...), acest spatiu a fost în final localizat; părea să fie în curs de renovare.

Conform declaratiilor persoanelor detinute si ale functionarilor de politie, precum si din observatiile făcute de delegatia însăsi, era evident că în mod frecvent persoanele îsi petreceau noaptea în detentie la sediul politiei municipale, însă fără a avea la dispozitie nici saltea, nici pături.

87. Celelalte clădiri de politie vizitate la Timisoara nu dispuneau de niciun loc conceput special pentru a retine persoane. Persoanele private de libertate erau tinute într-un birou si ar fi putut fi prinse cu cătusele de un corp de mobilă dacă ar fi fost necesar din motive de securitate. (...)"

ÎN DREPT

I. Asupra exceptiilor preliminare ale Guvernului

90. În stadiul initial al analizei admisibilitătii prezentei cereri, Guvernul a invocat două exceptii de neepuizare a căilor de recurs interne: a) a sustinut că, chiar si în lipsa unei solutii de a cerceta penal persoanele pe care reclamantul le consideră răspunzătoare de relele tratamente pe care pretinde că le-ar fi suferit, acesta ar fi putut să obtină o redresare în dreptul intern introducând o actiune în daune-interese în fata instantelor civile, neînceperea urmăririi penale dată de parchet în urma plângerilor sale neîmpiedicând sesizarea instantelor civile; b) dacă reclamantul nu era multumit de avocatul său numit din oficiu, considerând că acesta nu i-a asigurat o apărare eficientă, asa cum prevede art. 6 § 3 c) din Conventie, ar fi putut să îi ceară fie procurorului sesizat cu ancheta, fie instantelor, să îl înlocuiască, în decizia sa din data de 14 decembrie 2004 asupra admisibilitătii, Curtea a apreciat că aceste chestiuni erau atât de strâns legate de fondul capetelor de cerere întemeiate pe art. 13 coroborat cu art. 3 din Conventie si, respectiv, pe art. 6 § 3, încât nu putea să le disocieze de analiza capetelor de cerere respective (paragrafele 98 si 100 din decizie). Din acest motiv, Curtea va analiza exceptiile preliminare ale Guvernului în cadrul aprecierii sale cu privire la capetele de cerere formulate de reclamant din perspectiva art. 3 coroborat cu art. 13 si din perspectiva art. 6 § 3 c) din Conventie.

II. Asupra pretinselor încălcări ale art. 3 din Conventie

91. Reclamantul sustine că ar fi avut loc mai multe încălcări ale art. 3 din Conventie, care prevede următoarele:

„Nimeni nu poate fi supus torturii, nici pedepselor sau tratamentelor inumane ori degradante."

92. Curtea constată că acest capăt de cerere se referă, pe de o parte, la tratamentele suferite de reclamant cu ocazia prinderii sale din data de 28 ianuarie 1998 si în timpul detentiei sale până la data de 29 ianuarie 1998 la sediul Politiei din Deva, precum si cu ocazia prinderii sale din data de 11 martie 1998 si în timpul detentiei sale la sediul Politiei din Deva până la data de 4 iunie 1998 si, pe de altă parte, la lipsa unei anchete efective în ceea ce priveste aceste sustineri.

A. Principii generale

93. Curtea reaminteste că art. 3 din Conventie consfinteste una dintre valorile fundamentale ale societătilor democratice. Chiar si în cele mai dificile situatii, cum ar fi lupta împotriva terorismului sau a crimei organizate, Conventia interzice în termeni absoluti tortura, pedepsele si tratamentele inumane sau degradante. Art. 3 nu prevede nicio restrictie, aspect prin care contrastează fată de majoritatea clauzelor normative ale Conventiei si Protocoalelor nr. 1 si 4, iar conform art. 15 § 2, el nu suferă nicio derogare, nici măcar în caz de pericol public ce amenintă viata natiunii (Labita împotriva Italiei [MC], nr. 26.772/95, § 119, CEDO 2000-IV; Selmouni împotriva Frantei [MC], nr. 25.803/94, § 95, CEDO 1999-V). Interzicerea torturiisi a pedepselor sau tratamentelor inumane sau degradante este absolută, indiferent de provocările victimei (Chahal împotriva Regatului Unit, hotărârea din 15 noiembrie 1996, Culegere de hotărâri si decizii 1996-V, p. 1.855, § 79). Natura infractiunii reprosate reclamantului este, asadar, lipsită de relevantă pentru analiza din perspectiva art. 3.

94. Pentru a intra sub incidenta art. 3, un rău tratament trebuie să atingă un nivel minim de gravitate. Aprecierea acestui nivel minim este relativă prin esentă; ea depinde de toate datele cauzei si, în special, de durata tratamentului, de efectele sale fizice si psihice, precum si, uneori, de sexul, vârsta si starea de sănătate a victimei. Atunci când un individ este privat de libertate, utilizarea fortei fizice asupra sa atunci când ea nu este strict necesară prin comportamentul său, lezează demnitatea umană si constituie, în principiu, o încălcare a dreptului garantat de art. 3 (Labita împotriva Italiei, § 120, Ribitsch împotriva Austriei, hotărârea din 4 decembrie 1995, seria A nr. 336, pp. 25-26, § 38, si Tekin împotriva Turciei din 9 iunie 1998, Culegere 1998-IV, pp. 1.517-1.518, §§ 52 si 53).

95. Curtea a considerat că un anumit tratament este „inuman", în special pentru că a fost aplicat cu premeditare ore întregi si pentru că a produs, dacă nu adevărate leziuni, cel putin puternice suferinte fizice si morale, si, în acelasi timp, „degradant", deoarece este capabil să producă victimelor sale sentimente de teamă, angoasă si inferioritate, menite să le umilească si să le înjosească. Pentru ca o pedeapsă sau tratamentul care o însoteste să fie considerate „inumane" sau „degradante", suferinta sau umilinta trebuie, în orice caz, să le depăsească pe cele pe care le presupune o anumită formă de tratament sau de pedeapsă legitimă. Întrebarea dacă tratamentul a avut ca scop umilirea sau înjosirea victimei este un alt element de luat în calcul (vezi, de exemplu, hotărârile V. Împotriva Regatului Unit [MC], nr. 24.888/94, § 71, CEDO 1999-IX, si Raninen împotriva Finlandei, mentionată mai sus, pp. 2821-2822, § 55). Totusi, lipsa unui asemenea scop nu exclude în mod definitiv o constatare de încălcare a art. 3.

În ciuda caracterului subsidiar al rolului său în raport cu cel al instantelor interne, în contextul special al drepturilor primordiale garantate de art. 2 si 3 din Conventie, pentru a stabili dacă în spetă a avut loc încălcarea acestor articole, Curtea nu se consideră legată nici de constatările de fapt ale instantelor nationale, nici de modul de solutionare a procedurilor interne, atunci când există motive serioase care fac inevitabilă abaterea de la ele.

96. Plângerile privind relele tratamente trebuie sustinute în fata Curtii prin elemente de probă adecvate (vezi, mutatis mutandis, Klaas împotriva Germaniei, Hotărârea din 22 septembrie 1993, seria A nr. 269, p. 17, § 30). Curtea precizează în acest sens că, pentru aprecierea elementelor de probă, ea retine criteriul probei „dincolo de orice îndoială rezonabilă". Totusi, ea nu a avut niciodată ca scop să împrumute demersul din ordinea juridică de la nivel national care aplică acest criteriu. Acesteia nu îi revine obligatia de a statua asupra vinovătiei în domeniul dreptului penal sau asupra răspunderii civile, ci asupra răspunderii statelor contractante fată de Conventie. Specificitatea sarcinii pe care i-o atribuie art. 19 din Conventie - să asigure respectarea de către înaltele părti contractante a angajamentului lor, ce constă în recunoasterea drepturilor fundamentale consfintite de acest instrument - îi conditionează modul de a aborda problematica legată de probatoriu. În cadrul procedurii în fata Curtii nu există niciun obstacol procedural în calea admisibilitătii unor elemente de probă sau a unor formule predefinite aplicabile la aprecierea lor. Curtea adoptă concluziile care, în opinia sa, sunt sustinute de o evaluare independentă a tuturor elementelor de probă, inclusiv deductiile pe care le poate extrage din faptele si observatiile părtilor.

În conformitate cu jurisprudenta sa constantă, proba poate rezulta dintr-un fascicul de indicii sau din prezumtii necontestate, suficient de grave, exacte si concordante. În plus, gradul de convingere necesar pentru a ajunge la o anumită concluzie si, în acest sens, repartizarea sarcinii probei sunt legate în mod intrinsec de specificitatea faptelor, de natura plângerii formulate si de dreptul conventional aflat în joc. Curtea este atentă si la gravitatea unei constatări conform căreia un stat contractant a încălcat drepturile fundamentale (vezi, printre altele, Natchova si altii împotriva Bulgariei [MC], nr. 43.577/98 si 43.579/98, § 147, CEDO 2005-VII, si jurisprudenta citată în aceasta).

97. Sensibilă la vulnerabilitatea deosebită a persoanelor aflate sub controlul exclusiv al agentilor statului, cum sunt persoanele detinute, Curtea reiterează că procedura prevăzută de Conventie nu se pretează întotdeauna unei aplicări riguroase a principiului affirmanti incumbit probatio (proba îi revine celui care afirmă). Într-adevăr, în procedurile legate de cauzele de acest tip, în care un individ acuză agenti ai statului că i-ar fi încălcat drepturile ce îi sunt garantate prin Conventie, este inevitabil ca Guvernul pârât să fie uneori singurul care are acces la informatiile capabile să confirme sau să infirme aceste afirmatii. Din acest motiv, faptul că Guvernul nu furnizează astfel de informatii, fără a da acestui lucru o justificare multumitoare, poate nu numai să aducă atingere respectării de către un stat pârât a obligatiilor ce îi revin conform art. 38 § 1 a) din Conventie, ci si să îi permită Curtii să tragă concluzii cu privire la temeinicia sustinerilor reclamantului (vezi Khoudoyorov împotriva Rusiei, nr. 6.847/02, § 113, CEDO 2005-X (extrase); pentru acelasi principiu, din perspectiva art. 2, vezi hotărârile Timurtas împotriva Turciei, nr. 23.531/94, § 66, CEDO 2000-VI, Akkumsi altii împotriva Turciei, nr. 21.894/93, § 185, CEDO 2005-II (extrase).

98. Pentru aplicarea acestor principii, fiind vorba de o sustinere ce pune la îndoială conformitatea cu art. 2 § 2 a unei recurgeri la fortă care provoacă moartea de către agenti ai statului, în circumstante aflate sub controlul lor, Curtea a statuat că imposibilitatea de a aduce lumină asupra circumstantelor exacte ale unei cauze nu ridică obstacole în calea constatării unei încălcări materiale a art. 2, atunci când Curtea s-a aflat în această imposibilitate din motive imputabile în mod obiectiv organelor statului, si anume nerespectarea de către guvernul pârât a obligatiei sale de a explica într-o manieră multumitoare si convingătoare desfăsurarea faptelor si de a expune elemente care să permită respingerea sustinerilor reclamantilor (Mansuroglu împotriva Turciei, nr. 43.443/98, §§ 80 si 99-100, 26 februarie 2008, si jurisprudenta citată în aceasta).

99. Această solutie a fost preferată de Curte datorită apropierii dintre situatia persoanelor găsite vătămate sau moarte într-o zonă aflată sub controlul exclusiv al autoritătilor statului si cea a detinutilor, a căror stare de sănătate tine de răspunderea statului. Astfel, Curtea a statuat că, în cele două cazuri, persoanele în discutie se află într-o stare deosebit de vulnerabilă fată de autorităti, iar evenimentele în discutie, în totalitatea lor sau doar într-o mare parte, sunt cunoscute exclusiv de acestea (vezi, mutatis mutandis, Akkum, mentionată mai sus, § 211).

100. Prin urmare, Curtea apreciază, de această dată din perspectiva art. 3, că imposibilitatea de a stabili circumstantele exacte în care o persoană a fost rănită, atunci când ea se afla sub controlul agentilor statului, nu o împiedică să ajungă la o constatare a încălcării laturii materiale a acestui articol, în lipsa stabilirii de către guvernul pârât a desfăsurării faptelor într-o manieră multumitoare si convingătoare, cu elemente de probă în sprijinul său.

B. Aplicarea acestor principii în spetă

1. Prima prindere a reclamantului si detentia sa din 28 până la 29 ianuarie 1998

a) Argumentele părtilor

101. Reclamantul sustine că ar fi fost agresat la data de 28 ianuarie 1998 de către 12 politisti care, după ce l-au bătut, l-ar fi condus la sectia de politie din Hunedoara în portbagajul masinii. Acesta se plânge de loviturile pe care le-ar fi primit în timp ce astepta să fie audiat, precum si de conditiile inumane în care ar fi petrecut noaptea de 28 spre 29 ianuarie 1998, închis într-o cameră fără pat si fără toaletă, prins cu cătusele de o bară metalică, fără să poată bea sau mânca si fără ca familia sa să fie anuntată. În fine, partea interesată consideră că ancheta începută în urma plângerilor sale penale nu a respectat cerintele art. 3 din Conventie, în ceea ce priveste latura sa procedurală.

102. Guvernul sustine că, la prinderea reclamantului în data de 28 ianuarie 1998, „singurul act de violentă aplicat în vederea imobilizării [sale]" a constat în stropirea lui cu gaz lacrimogen si în punerea acestuia în cătuse si că aceste acte erau proportionate, având în vedere necesitatea imobilizării părtii interesate. Acesta nu ar fi fost deloc agresat si nu ar fi prezentat nicio adeverintă medicală care să dovedească sustinerile sale. În ceea ce priveste mărturia pe care a adus-o în fata Curtii pentru a-si sustine pretentiile, ea ar fi îndoielnică, deoarece acelasi martor nu a semnalat actele de brutalitate politienească cu ocazia depozitiilor pe care Ie-a dat la parchet si în fata judecătorului, în cadrul procesului său penal.

Pentru a respinge sustinerile reclamantului, Guvernul se sprijină si pe concluziile anchetei conduse de parchetul militar teritorial. Admitând că există neconcordante între depozitiile politistilor în ceea ce priveste desfăsurarea interventiei lor si numărul de politisti care au participat la aceasta, Guvernul justifică aceste concluzii prin faptul că, fiind repartizati în parcul hotelului si în parcare la momentul evenimentelor, politistii nu au intervenit toti în acelasi moment.

103. În plus, Guvernul sustine că reclamantul nu a fost supus unor tratamente contrare art. 3 din Conventie în timpul detentiei sale în sala de retinere a Comisariatului de Politie din Hunedoara, în noaptea de 28 spre 29 ianuarie 1998; dimpotrivă, partea interesată ar fi avut acces la toaletă, politistii i-arfi oferit hrană si nu i s-ar fi pus cătusele.

104. În final, Guvernul consideră că ancheta condusă de procurorul parchetului militar teritorial a respectat cerintele de celeritate si de eficientă prevăzute de art. 3 din Conventie.

105. Reclamantul răspunde că forta politienească folosită în momentul prinderii sale a fost disproportionată si că nu a încercat sub nicio formă să îi atace pe politisti. Acesta arată că suferă de psihopatie de tip iritabil-impulsiv, pe care o califică drept boală psihică, si că discernământul său este diminuat. Din cauză că ar fi fost lovit în zona capului cu ocazia prinderii sale din data de 28 ianuarie 1998, ar fi fost nevoie sase interneze în spitalul psihiatric din Zam, unde ar fi fost îngrijit timp de o lună, până la data de 9 martie 1998. În timpul internării sale, simtindu-se mai în sigurantă, acesta ar fi depus două plângeri împotriva politistilor, la datele de 21 si 23 februarie 1998, însă, în mod evident, a fost prea târziu pentru a obtine o adeverintă cu privire la leziunile cauzate cu 3 săptămâni mai devreme. În fine, martorul I. Selaru i-arfi declarat judecătorului că i-arfi văzut pe politisti agresându-l, însă judecătorul nu l-ar fi lăsat să termine si ar fi refuzat să consemneze această parte a declaratiei.

106. În ceea ce priveste detentia sa în sala de retinere, reclamantul afirmă că ar fi avut mâinile legate cu cătuse de o bară metalică, a cărei descriere ar figura în Ordinul Inspectoratului General de Politie nr. S/925/1994 privind sălile de retinere. Deoarece si-a petrecut întreaga noapte de 28 spre 29 ianuarie 1998 imobilizat în acest fel, i-ar fi fost imposibil să doarmă, să meargă la toaletă si să se hrănească. În acest sens, reclamantul găseste prea putin credibile declaratiile date după mai mult de 4 ani de la incident de către politistii care l-au supravegheat cu această ocazie.

b) Aprecierea Curtii

107. Curtea se confruntă cu două versiuni divergente ale circumstantelor prinderii reclamantului si ale detentiei sale din 28 până la 29 ianuarie 1998 la Comisariatul de Politie din Hunedoara.

108. Prin urmare, sarcina sa este să îsi formeze o opinie cu privire la faptele denuntate de reclamant, analizând cu o atentie deosebită datele ce i-au fost furnizate de părti.

i. În ceea ce priveste prinderea reclamantului

α) Latura materială

109. În cauza de fată, Curtea distinge două grupuri de elemente referitoare la circumstantele exacte ale prinderii reclamantului din data de 28 ianuarie 1998. În primul rând, aceasta dispune de textul a două dintre cele 3 declaratii date de un martor ocular, I. Selaru, cu privire la evenimentele petrecute la data de 28 ianuarie 1998.

110. Analizând prima declaratie din data de 28 ianuarie 1998 (paragraful 16 de mai sus), Curtea observă că martorul a declarat că nu este în măsură să indice cu certitudine care a fost reactia reclamantului la sosirea politistilor. Circumstantele ce au caracterizat audierea martorului obligă Curtea să dea dovadă de prudentă în evaluarea acestei declaratii. În acest sens, este suficient să reamintim că I. Selaru a fost condus la comisariatul de politie în acelasi timp cu reclamantul, din motive ce rămân incerte, că a dat declaratia în fata ofiterilor ce apartineau aceleiasi unităti de politie, întocmai ca aceia care l-au prins pe reclamant, si că ulterior a fost lăsat liber.

111. În ceea ce priveste cea de-a doua declaratie dată de I. Selaru ca martor în fata Tribunalului Judetean Hunedoara (paragraful 66 de mai sus), dosarul lasă să se înteleagă că aceasta a corespuns afirmatiilor reclamantului, însă, deoarece Guvernul a omis să prezinte referatul cu privire la desfăsurarea sedintei, cuvintele exacte ale acestei depozitii rămân necunoscute.

112. În aceste circumstante, Curtea nu distinge niciun motiv de a se îndoi de veridicitatea relatării reclamantului, în măsura în care declaratia scrisă de I. Selaru în data de 10 mai 2000 (paragraful 13 de mai sus), pe care Guvernul a omis să o comenteze, corespunde cu cea dată de acelasi martor în fata tribunalului judetean cu privire la circumstantele ce au caracterizat prinderea din data de 28 ianuarie 1998 si la încercările lipsite de izbândă de a le denunta judecătorului.

113. Această concluzie se impune cu atât mai mult cu cât Curtea Supremă de Justitie a calificat drept „contrar deontologiei, abuziv chiar" comportamentul politistilor în momentul prinderii reclamantului în luna ianuarie 1998. În opinia Curtii, această recunoastere a faptelor pretinse de reclamant vine să confirme declaratia lui I. Selaru. O astfel de constatare, neurmată de o reactie din partea organelor judiciare, este capabilă să dea nastere unei prezumtii de coniventă sau, cel putin, de asentiment din partea instantelor nationale fată de faptele reprosate agentilor statului din perspectiva art. 3 din Conventie.

114. Declaratiile succesive ale lui I. Selaru, dintre care una confirmă fără echivoc relatarea reclamantului, iar celelalte două nu o infirmă sub niciun aspect, în concordantă cu constatarea Curtii Supreme de Justitie, precum si internarea reclamantului, la cererea sa, în spitalul din Zam, după 5 zile de la prinderea sa, constituie asadar primul grup de elemente relevante în analiza sustinerilor reclamantului.

115. În ceea ce priveste al doilea grup, acesta constă în elementele cunoscute numai de politistii care au participat la operatiunea din data de 28 ianuarie 1998. Dacă există documente referitoare la desfăsurarea faptelor, trebuie constatat că ele sunt detinute de organele statului pârât. Pentru a sustine afirmatia că forta de care au făcut uz politistii pentru a-l aresta pe reclamant s-a limitat la utilizarea gazului lacrimogen si a cătuselor, ar fi trebuit ca politia să se fi prezentat cu reclamantul la medic în momentul retinerii sale. În lipsa unui examen medical efectuat în acel moment, Guvernul îsi închide posibilitatea de a respinge sustinerile referitoare la loviturile aplicate reclamantului în cap si în stomac.

116. Constientă de necesitatea de a da dovadă de prudentă în analiza evenimentelor cu beneficiul de a putea reveni [Bubbins împotriva Regatului Unit, nr. 50.196/99, § 147, CEDO 2005-II (extrase)], Curtea este pregătită să admită că, în anumite circumstante, politia poate recurge la un anumit grad de fortă, poate utiliza gaz lacrimogen si cătuse pentru a imobiliza un suspect.

117. Mai rămâne de aflat dacă, în spetă, recurgerea la astfel de metode era indispensabilă. În circumstante precum cele din cauza de fată, Curtea se cuvine să insiste în analiza sa asupra pregătirii arestării. În acest sens, ea observă că reclamantul era înscris la autoritătile publice ca suferind de psihopatie de tip iritabil-impulsiv din anul 1994 si că, potrivit afirmatiilor politistului N.B. (paragraful 10 de mai sus), afectiunea de care suferea reclamantul era cunoscută de serviciile de politie de mai multi ani.

118. De asemenea, Curtea constată că operatiunea condusă de politie la data de 28 ianuarie 1998 a fost planificată, fiind vorba de organizarea unui flagrant delict asupra unei persoane cunoscute de serviciile de politie. Cu toate acestea, nu pare să fi fost prevăzută nicio măsură specifică pentru a preveni riscurile inerente unei operatiuni care ar implica prinderea unei persoane ce prezenta tulburări comportamentale, care s-ar fi putut manifesta prin riposte agresive si a cărei capacitate de autocontrol, asa cum precizează raportul de expertiză din 26 martie 1998, era suprimată în timpul acestor episoade. În cazul concret, reclamantul fiind cunoscut, ar fi putut fi mobilizate forte de politie mai numeroase în vederea arestării sale sau, în absenta acestei măsuri, s-ar fi putut folosi o furgonetă specială, pentru a evita să fie transportat în portbagajul masinii de politie.

119. În ceea ce priveste loviturile ce i-au fost date în regiunea capului, din dosar reiese că, după 5 zile de la prima sa prindere, la data de 4 februarie 1998, reclamantul a fost internat la spitalul psihiatric din Zam. Totusi, Guvernul nu a depus la dosar copia dosarului reclamantului din momentul internării sale în acest spital, în ciuda cererii adresate de Curte la data de 19 martie 2002.

120. Astfel, omitând să supună partea interesată unui examen medical imediat după prinderea sa si să furnizeze informatiile obtinute după 5 zile de la aceasta, Guvernul si-a anulat posibilitatea de a respinge sustinerile reclamantului în ceea ce priveste loviturile primite.

121. În aceste conditii, Curtea apreciază că reclamantul a suferit tratamente contrare art. 3 din Conventie.

β) Latura procedurală

122. În ceea ce priveste ancheta initiată pornind de la plângerile depuse de reclamant, pentru a fi considerată eficientă, aceasta ar fi trebuit să includă, de exemplu, investigatii detaliate si eficiente, care să conducă la stabilirea circumstantelor exacte ale prinderii reclamantului si, dacă ar fi fost cazul, la identificarea si la pedepsirea vinovatilor, precum si să permită accesul efectiv al reclamantului la procedura de anchetă (Ay împotriva Turciei, nr. 30.951/96, §§ 59-60, 22 martie 2005; Pantea împotriva României, mentionată mai sus, §199).

123. Curtea reaminteste că a statuat deja în mai multe cauze împotriva României că anchetele conduse de procurorii militari ridicau îndoieli serioase prin faptul că acestia nu erau independenti prin raportare la politistii pe care trebuia să îi cerceteze (Barbu Anghelescu împotriva României, nr. 46.430/99, § 67, 5 octombrie 2004; Bursuc împotriva României, nr. 42.066/98, § 107, 12 octombrie 2004).

124. În acest sens, Curtea constată că, în ciuda stării vulnerabile a reclamantului, procurorul militar s-a limitat la a constata în rezolutia sa de neîncepere a urmăririi penale din 22 mai 1998 că partea interesată nu prezentase niciun certificat medical în sprijinul sustinerilor sale. Astfel, procurorul nu a considerat necesar să identifice alti martori în afara politistilor care să fi participat la prinderea din 28 ianuarie 1998, nici să audieze martorii ce fuseseră identificati, cum ar fi I. Selaru, pentru a stabili desfăsurarea exactă a incidentului în discutie. De asemenea, procurorul nu i-a audiat nici pe membrii familiei reclamantului si a omis să cerceteze dacă dosarul părtii interesate de la spitalul psihiatric din Zam continea precizări referitoare la sustinerile sale de rele tratamente.

125. Dacă din dosarul anchetei reiese că politistii cercetati au dat declaratii, Curtea se află în imposibilitatea de a stabili dacă procurorul a putut să îi interogheze el însusi sau dacă era vorba de depozitii scrise ce îi fuseseră comunicate, conform practicii obisnuite folosite atunci când sunt pusi sub acuzare politisti. Dosarul nu lasă să se înteleagă nici dacă aceste depozitii au fost date în cadrul procedurii pornite împotriva reclamantului sau cu privire la plângerea acestuia împotriva politistilor. În plus, Curtea observă că nicio confruntare între reclamant si acestia nu a fost organizată, desi relatările lor referitoare la evenimentele din 28 ianuarie 1998 erau divergente în puncte esentiale.

126. Rezolutia de neîncepere a urmăririi penale din 22 mai 1998 reflectă, pe de altă parte, aceste lipsuri, în măsura în care procurorul s-a multumit să rezume în cadrul acesteia faptele pe care le considera stabilite, fără nicio trimitere la probele ce fuseseră strânse în cadrul anchetei si fără nicio analiză a acestora. În ceea ce îl priveste pe procurorul ierarhic superior, acesta a confirmat neînceperea urmării penale, tot fără a o motiva.

127. În concluzie, ancheta efectuată cu privire la plângerile penale ale reclamantului a dus la o rezolutie de neîncepere a urmăririi penale bazată exclusiv pe declaratia părtii interesate din 20 martie 1998 si pe probe neidentificate în rezolutia respectivă. În opinia Curtii, această anchetă este departe de a respecta cerintele de eficientă si efectivitate pe care le impune art. 3 din Conventie (Sultan Oner si altii împotriva Turciei, nr. 73.792/01, §§ 139-143, 17 octombrie2006).

128. Aceste elemente îi sunt suficiente Curtii pentru a constata, tinând cont de conditiile în care s-a desfăsurat prinderea reclamantului în data de 28 ianuarie 1998, încălcarea art. 3 din Conventie, atât sub aspectul laturii sale materiale, cât si pe latura sa procedurală.

ii. În ceea ce priveste detentia din 28 până la 29 ianuarie 1998 la Comisariatul de Politie din Hunedoara

α) Latura materială

129. În acest moment, Curtea trebuie să analizeze conditiile în care reclamantul afirmă că ar fi petrecut noaptea de 28 spre 29 ianuarie 1998 în sala de retinere a Comisariatului de Politie din Hunedoara.

Curtea se arată deosebit de preocupată de sustinerile reclamantului, având în vedere circumstantele ce au caracterizat prinderea părtii interesate si starea sa psihică. Sub acest din urmă aspect, Curtea constată că antecedentele medicale ale reclamantului fuseseră aduse la cunostinta politistilor de către acesta, după cum se arată în procesul-verbal întocmit cu ocazia plasării sale în sala de retinere.

130. În acest context, Curtea apreciază că este important să reamintească faptul că interdictia generală enuntată la art. 3 din Conventie le impune autoritătilor nationale obligatia de a veghea asupra sănătătii si confortului general ale unui detinut, ceea ce presupune, printre altele, obligatia de a-l hrăni corespunzător (vezi llascu si altii împotriva Moldovei si Rusiei [MC], nr. 48.787/99, § 451, CEDO 2004-VII; Moisejevs împotriva Letoniei, nr. 64.846/01, § 78, 15 iunie 2006).

131. Curtea observă în continuare că nu au apărut controverse între părti cu privire la faptul că în sala de retinere în care reclamantul a fost tinut singurul mobilier erau niste bănci metalice, precum si o bară metalică a cărei destinatie era să permită legarea cu ajutorul cătuselor a persoanelor violente. Referitor la acest lucru, Curtea face trimitere la constatările Comitetului European pentru Prevenirea Torturii referitoare la echiparea defectuoasă a sălilor de retinere, precum si la practica ce consta în legarea cu cătuse de diversele piese de mobilier a persoanelor retinute în aceste săli (paragraful 89 de mai sus).

132. Curtea nu consideră necesar să mai insiste asupra sustinerilor reclamantului, contestate de Guvern, conform cărora acesta a fost lipsit de hrană în timpul noptii si nu a putut merge la toaletă.

133. Într-adevăr, Curtii îi este suficient să constate faptul că reclamantul si-a petrecut noaptea următoare prinderii sale într-o sală prevăzută numai cu bănci metalice, vădit nepotrivită pentru detentia unei persoane ce prezenta probleme medicale precum cele de care suferea reclamantul, si fără niciun examen medical.

134. Tinând cont de vulnerabilitatea reclamantului, prins cu câteva ore mai înainte în conditii pe care Curtea Ie-a considerat contrare art. 3 din Conventie, aceasta consideră că starea de angoasă inerentă conditiilor descrise a fost fără îndoială exacerbată de faptul că supravegherea sa a fost încredintată unor politisti ce participaseră la prinderea sa.

135. Aceste considerente determină Curtea să constate că conditiile în care reclamantul a fost tinut în noaptea de 28 spre 29 ianuarie 1998 în sala de retinere a Comisariatului de Politie din Hunedoara au constituit un tratament degradant, contrar art. 3 din Conventie.

β) Latura procedurală

136. În ceea ce priveste ancheta începută în urma celor două plângeri ale reclamantului prin care acesta denunta, printre altele, conditiile de detentie din sala de retinere si, în mod special, faptul că a fost tinut cu cătuse întreaga noapte, Curtea nu distinge niciun element capabil să ducă la o concluzie diferită de cea la care a ajuns cu privire la sustinerile de rele tratamente aplicate cu ocazia prinderii reclamantului, si anume că această anchetă a fost lipsită de efectivitatea impusă de art. 3 din Conventie. Referitor la acest lucru, Curtea se limitează la a constata că rezolutia de neîncepere a urmăririi penale din 22 mai 1998 nu contine nicio trimitere la afirmatiile reclamantului referitoare la conditiile materiale de detentie din sala de retinere a Comisariatului de Politie din Hunedoara.

137. Pe scurt, este cazul să se constate încălcarea art. 3 din Conventie, sub aspectul laturii sale materiale, precum si pe latura sa procedurală, din cauza conditiilor în care a fost tinut reclamantul în noaptea de 28 spre 29 ianuarie 1998 si a ineficientei anchetei referitoare la acestea, desfăsurată de parchetul militar teritorial.

2. Prinderea reclamantului la data de 11 martie 1998 si detentia sa până la data de 4 iunie 1998 la Comisariatul de Politie din Deva

a) Argumentele părtilor

138. Reclamantul sustine că ar fi suferit rele tratamente la data de 11 martie 1998: câtiva politisti ar fi pătruns ilegal în apartamentul său, l-ar fi tras afară si l-ar fi snopit în bătaie cu lovituri de picioare, apoi l-ar fi condus la comisariat în lipsa unui mandat de arestare. În ceea ce priveste regimul detentiei sale până la data de 4 iunie 1998, reclamantul sustine că ar fi fost imobilizat timp de 16 zile cu ajutorul dispozitivului „T", cu picioarele si mâinile prinse în lanturi, că ar fi petrecut restul de 81 de zile de detentie cu picioarele prinse în lanturi si că, ocazional, ar fi fost legat de pat. În timpul acestor 81 de zile nu si-ar fi putut vedea familia si nu ar fi putut beneficia de asistentă medicală adecvată, ceea ce i-ar fi determinat o situatie de dependentă, frustrare, umilintă si de angoasă. Pe tot parcursul perioadei în care ar fi fost legat de pat, nu ar fi putut să se spele, să mănânce singur sau să meargă la toaletă si să se miste si ar fi fost nevoit să apeleze la colegii săi de celulă pentru a-si satisface nevoile fiziologice. Această situatie i-ar fi cauzat o suferintă si o umilintă teribilă, pe care o califică drept tortură. În fine, el sustine că în timpul procesului său penal, a fost dus în fata Tribunalului Judetean Hunedoara cu cătuse la mâini si cu lanturi la picioare si că aceste dispozitive de imobilizare nu i-au fost scoase în timpul sedintelor publice. El consideră că expunerea sa în acest mod în fata judecătorilor, a avocatilor, a familiei sale si a altor persoane constituie un tratament degradant.

139. Reclamantul mai sustine că plângerile sale referitoare la relele tratamente ce i-ar fi fost aplicate cu ocazia prinderii sale din data de 11 martie 1998 nu au făcut obiectul unor investigatii din partea autoritătilor nationale competente.

140. Guvernul subliniază caracterul periculos al reclamantului, care ar fi fost pregătit să recurgă la acte de violentă de îndată ce nu se mai afla într-o situatie familiară si ale cărui reactii ar fi fost disproportionate cu situatia cu care era confruntat. Guvernul califică psihopatia de care suferă reclamantul drept boală psihică si sustine că această boală este capabilă să îi accentueze înclinatia spre violentă. La data de 11 martie 1998, petentul i-ar fi amenintat cu un briceag pe politistii veniti să îl aresteze si chiar l-ar fi lovit pe unul dintre ei cu un topor. Politistii nu ar fi făcut uz excesiv de fortă, având în vedere caracterul periculos, violent si antisocial al reclamantului. Guvernul recunoaste totusi că, în lipsa unei anchete oficiale asupra circumstantelor prinderii, este greu de evaluat gradul de fortă utilizată împotriva reclamantului în momentul ridicării sale.

În ceea ce priveste conditiile de detentie, Guvernul afirmă că reclamantul a avut picioarele legate cu lanturi timp de 10 zile, si nu 81 de zile, drept sanctiune pentru diferitele abateri de la regulamentul de ordine interioară al institutiei de detentie în care fusese plasat. Această sanctiune ar fi avut ca scop protejarea persoanelor detinute în aceeasi celulă, si nu umilirea sau înjosirea reclamantului. În timpul detentiei sale, reclamantul ar fi putut să meargă în mod liber la toaletă; el ar fi beneficiat de asistentă medicală adecvată si ar fi primit de 8 ori vizita medicului institutiei. În plus, el ar fi avut contacte cu familia sa, deoarece a primit de la aceasta 3 pachete.

141. Reclamantul consideră că numărul de politisti prezenti la retinerea sa era în mod evident disproportionat fată de scopul urmărit, si anume obligarea sa de a prezenta în fata parchetului adeverintele medicale cerute. Politistii l-ar fi hărtuit pentru a-l face să cedeze din punct de vedere psihic si, astfel, ar fi dat politiei un motiv să îl aresteze. Reclamantul reiterează faptul că a avut picioarele legate cu lanturi în cele 81 de zile de detentie la Comisariatul de Politie din Deva si sustine că acest regim este contrar standardelor internationale în materie de persoane detinute, printre care si anexa la Recomandarea nr. R (87) 3 din 12 februarie 1987 a Comitetului de Ministri al Consiliului Europei, si nu se putea justifica.

În ceea ce priveste reactiile sale de irascibilitate, consecintă a handicapului său atestat de autoritătile medicale încă din anul 1994, reclamantul sustine că nu a primit un tratament medical adecvat, capabil să îi stabilizeze starea psihică, ci i s-au prescris de către medicul institutiei de detentie numai calmante utilizate în caz de insomnie.

b) Aprecierea Curtii

142. Ca si în cazul circumstantelor ce au caracterizat prima prindere a reclamantului si detentia sa din 28 până la 29 ianuarie 1998, Curtea observă că versiunile părtilor în ceea ce priveste desfăsurarea faptelor diferă sub aspecte esentiale. Astfel, spre deosebire de reclamant, Guvernul sustine că utilizarea fortei la prinderea sa a fost necesară tocmai din cauza reactiei petentului fată de politisti si că forta folosită a rămas proportională cu opozitia manifestată de acesta. În plus, regimul aplicat reclamantului în timpul detentiei sale la centrul de detentie al Comisariatului Central de Politie din Deva ar fi fost justificat de comportamentul său violent.

i. În ceea ce priveste conditiile prinderii

α) Latura materială

143. În analizarea circumstantelor ce au caracterizat prinderea reclamantului din data de 11 martie 1998, sarcina Curtii se dovedeste a fi deosebit de dificilă deoarece, după cum admite si Guvernul în observatiile sale, autoritătile nationale nu au efectuat investigatii referitoare la sustinerile de rele tratamente formulate de reclamant.

Prin urmare, Curtea se vede constrânsă să îsi limiteze analiza la documentele depuse de părti la dosar, întelegându-se faptul că va putea trage concluzii din absenta investigatiilor, în măsura în care elementele pe care le detine nu îi permit să stabilească în mod clar si neechivoc desfăsurarea faptelor contestate.

144. În spetă, Curtea observă că, astfel cum a afirmat reclamantul, după ce l-au imobilizat, politistii i-au aplicat lovituri de picioare înainte să îl conducă la comisariatul de politie. Această versiune a faptelor, mentinută în mod constant de către reclamant în fata autoritătilor interne, în special în depozitiile sale în fata procurorului din data de 11 martie 1998, este sustinută de declaratiile celor 2 martori oculari, mama părtii interesate si domnul Stoica (paragrafele 29-30). În declaratiile lor din data de 10 mai 2000, cei 2 martori au afirmat într-adevăr că i-au văzut pe politisti lovindu-l cu picioarele pe reclamant.

145. Curtea nu distinge motive pentru a pune la îndoială credibilitatea acestor declaratii, cu atât mai mult cu cât, pe de o parte, Guvernul admite că a fost folosită forta în vederea imobilizării reclamantului si, pe de altă parte, deoarece este imposibil, în absenta unei anchete, să se stabilească dacă forta utilizată cu această ocazie a fost proportională cu comportamentul reclamantului. Desigur, acesta din urmă a fost văzut de un medic chiar în ziua arestării sale preventive. Totusi, Curtea nu este sub nicio formă convinsă de caracterul riguros si aprofundat al examenului practicat cu această ocazie, într-adevăr, spre deosebire de situatia altor detinuti, fisa acestui examen medical nu indică ora la care a avut loc. În plus, singurele mentiuni înscrise în registrul medical se referă la antecedentele medicale ale reclamantului si constată faptul că acesta putea suporta conditiile de privare de libertate. Astfel, nu se mentionează rezultatul exact al investigatiilor si nici actele medicale efectuate la acest examen, pe baza cărora medicul a evaluat aptitudinea reclamantului de a suporta detentia înainte de a-l declara „apt de detentie". În final, Curtea acordă o importantă deosebită faptului că medicul nu a precizat că l-ar fi examinat cu stetoscopul pe reclamant si nici nu a constatat în mod formal lipsa urmelor de violentă de pe corpul părtii interesate, lipsa mentiunilor în acest sens neputând în sine, în circumstante precum cele ce au caracterizat retinerea reclamantului, să infirme sustinerile acestuia.

146. Curtea reaminteste că nivelul probatoriului impus de art. 3 poate fi atins prin intermediul unei sume de indicii suficient de grave, exacte si concordante, asa cum este cazul în spetă, într-adevăr, în aprecierea sa, Curtea nu poate face abstractie de faptul că autoritătile nationale sunt cele care detin singurul mijloc de probă care ar putea să confirme sau să infirme aceste sustineri, si anume caseta video înregistrată în momentul prinderii reclamantului. Or, acest mijloc de probă nu i-a fost prezentat Curtii, iar explicatia Guvernului, care sustine că ar fi distrus caseta video deoarece nu putea fi folosită ca probă în procesul penal al reclamantului, nu convinge Curtea, din moment ce Guvernul nu a furnizat nici decizia autoritătii competente de a o distruge si nici actul procedural care să ateste executarea acestei decizii, si nici nu a formulat vreun comentariu cu privire la originea înregistrării cu prinderea reclamantului prezentată la televiziune (paragraful 38 de mai sus).

În acest sens, Curtea consideră că este cazul să reamintească faptul că, atunci când numai statul pârât are acces la informatiile care ar putea confirma sau infirma sustinerile unui reclamant, faptul că acesta nu furnizează aceste informatii, fără a oferi vreo justificare satisfăcătoare pentru omisiunea sa, îi poate permite Curtii să tragă concluzii referitoare la temeinicia sustinerilor reclamantului (Akkum si altii, mentionată mai sus, §209). _

147. În spetă, având în vedere tulburările de personalitate pe care le prezenta reclamantul, precum si propria versiune a faptelor, Curtea poate admite, astfel cum a procedat si în ceea ce priveste prinderea din 28 ianuarie 1998, că recurgerea la un anumit grad de fortă pentru a-l dezarma pe reclamant ar fi putut fi impusă de reactia părtii la încercările fortelor de ordine de a executa un mandat de aducere.

Cu toate acestea, având în vedere că în spetă nu era vorba de o operatiune inopinată si că tulburările de personalitate ale reclamantului erau cunoscute de fortele de ordine, Curtea nu îsi poate explica de ce autoritătile nu au luat nicio măsură pentru a preveni eventualele riscuri. Dimpotrivă, actiunile politistilor care s-au prezentat la domiciliul reclamantului în jurul orei 5,00 dimineata, îmbrăcati în civil, fără mandat de perchezitie sau de aducere, au determinat în mod sigur o crestere a nivelului de tensiune, făcând astfel previzibilă opozitia reclamantului.

148. Tocmai din cauza acestui comportament initial al politistilor, în spetă, reactia ulterioară a reclamantului nu ar putea simplifica sarcina probei ce îi revine Guvernului, care trebuie să demonstreze că forta folosită în timpul interventiei nu a fost excesivă sau disproportionată (vezi, per a contrarie, Abdulkadir Aktas împotriva Turciei, nr. 38.851/02, § 83, 31 ianuarie 2008).

149. Curtea observă că incidentul în cauză a fost mentionat de instantele interne numai cu ocazia procedurii penale îndreptate împotriva reclamantului pentru acuzatia de trafic de mercur si cea de ultraj verbal. Or, hotărârile instantelor nationale nu reusesc să convingă asupra proportionalitătii fortei utilizate de organele de politie deoarece, pe de o parte, măsurile luate de politisti pentru a-l imobiliza pe reclamant nu au fost deloc descrise în cadrul acestora, iar, pe de altă parte, probele ce au stat la baza declarării reclamantului ca vinovat de infractiunea de ultraj nu au fost precizate.

150. În aceste conditii, în lipsa unei anchete oficiale si efective cu privire la sustinerile reclamantului, astfel cum recunoaste Guvernul în observatiile sale, Curtii îi este imposibil să stabilească dacă forta utilizată a rămas proportională cu opozitia manifestată de reclamant.

151. Situatia ar fi putut fi alta dacă reclamantul ar fi fost supus înainte de încarcerarea sa unui examen medical conform legii, în urma căruia medicul ar fi constatat în mod categoric lipsa oricăror urme de violentă pe corpul său. Întrucât Guvernul nu a furnizat elemente care să poată respinge sustinerile reclamantului în ceea ce priveste caracterul excesiv al fortei utilizate pentru a-l imobiliza, Curtea nu poate decât să constate temeinicia capătului de cerere.

152. Curtea subliniază si că, în decizia sa din 20 februarie 2000, Curtea Supremă de Justitie a calificat drept abuzive actiunile politistilor cu ocazia prinderii reclamantului. Pentru Curte, această constatare confirmă nu numai realitatea faptelor sustinute de partea interesată, ci si lipsa de proportionalitate dintre interventia fortelor de ordine si opozitia manifestată de reclamant.

153. Aceste motive îi sunt suficiente Curtii pentru a concluziona în sensul că, la prinderea sa, reclamantul a fost victima unui recurs excesiv la fortă, constând în lovituri aplicate acestuia, acte de violentă ce constituie tratamente inumane.

Prin urmare, a avut loc încălcarea art. 3 din Conventie sub aspectul laturii sale materiale, din cauza circumstantelor ce au caracterizat prinderea reclamantului în data de 11 martie 1998.

β) Latura procedurală

154. În decizia sa asupra admisibilitătii din data de 14 decembrie 2004, Curtea a observat că reclamantul denuntase de mai multe ori autoritătilor relele tratamente suferite la data de 11 martie 1998, fără ca acest lucru să determine o anchetă în acest sens.

155. În aceste conditii, Curtea consideră că lipsa totală de reactie a autoritătilor sesizate cu pretentiile reclamantului în ceea ce priveste prinderea sa din data de 11 martie 1998 constituie, fără nicio îndoială, o încălcare a art. 3 din Conventie sub aspectul laturii sale procedurale.

ii. În ceea ce priveste conditiile de detentie la Comisariatul de Politie din Deva

α) Latura materială

156. Curtea constată că relele tratamente denuntate de reclamant constau în imobilizarea sa cu ajutorul dispozitivului „T" timp de cel putin 16 zile si prin legarea lanturilor la picioare în timpul celor 81 de zile petrecute în arest preventiv la Comisariatul de Politie din Deva. În plus, reclamantul se plânge că nu a primit îngrijiri medicale adecvate stării sale de sănătate, în fine, el sustine o încălcare distinctă a art. 3 din Conventie din cauza prezentării sale în fata Tribunalului Judetean Hunedoara cu cătuse la mâini si cu lanturi la picioare.

157. În spetă, informatiile cuprinse în adresa din data de 19 noiembrie 1999 a Inspectoratului Judetean de Politie Hunedoara îi permit Curtii să stabilească faptul că, în lunile martie si aprilie 1998, pe când se afla la Comisariatul de Politie din Deva, reclamantul a fost supus unei sanctiuni cu izolarea celulară pentru 25 de zile, măsură însotită de fiecare dată de imobilizarea sa cu ajutorul cătuselor la mâini si al lanturilor la picioare. Din această adresă mai reiese că ambele măsuri în discutie i-au fost aplicate reclamantului ca sanctiune pentru diferite abateri de la regulamentul de ordine interioară.

158. De asemenea, din adresa mentionată mai sus reiese că în timpul detentiei sale la comisariatul de politie, reclamantul a fost imobilizat cu ajutorul cătuselor la mâini sau al lanturilor la picioare de fiecare dată când a fost dus la interogatoriu, precum si „cu alte ocazii, pentru a-l împiedica de la actiuni agresive si de la automutilare" (paragraful 44 de mai sus). Pe de altă parte, Curtea observă că, în adresa sa din data de 11 iunie 2002, Directia Generală a Penitenciarelor nu a exclus posibilitatea ca reclamantul să fi avut picioarele si mâinile legate cu ajutorul dispozitivului „T" în timpul celor 81 de zile petrecute în detentie la Comisariatul de Politie din Deva (paragraful 50 de mai sus) si că Guvernul nu a comentat acest document.

159. În aceste circumstante, din moment ce elementele de probă mentionate mai sus sustin la prima vedere versiunea prezentată de reclamant, Curtea consideră că Guvernului îi revine obligatia de a preciza care au fost măsurile de constrângere aplicate reclamantului, precum si durata lor, comunicându-i procesele-verbale referitoare la episoadele în care comportamentul reclamantului ar fi făcut necesară imobilizarea sa. Or, astfel de documente nu i-au fost prezentate, astfel încât Curtea nu poate stabili cu exactitate numărul de zile în care reclamantul a fost imobilizat cu lanturi.

În orice caz, Curtea nu va mai insista asupra acestei chestiuni, dat fiind faptul că, în cauza de fată, îi este suficient să constate că măsurile de constrângere în discutie i-au fost aplicate reclamantului nu doar o dată, dar si pe perioade lungi în timpul detentiei sale la Comisariatul de Politie din Deva.

160. Prin urmare, Curtea consideră a fi un fapt cert faptul că, în perioada incriminată, reclamantul a fost plasat în izolare celulară timp de 25 de zile si că a fost imobilizat de mai multe ori si timp de mai multe zile cu ajutorul cătuselor la mâini si al lanturilor la picioare, precum si cu ajutorul dispozitivului „T". În plus, deoarece Guvernul nu a contestat versiunea reclamantului, Curtea consideră de asemenea un lucru deja stabilit faptul că, în prezentările sale în fata Tribunalului Judetean Hunedoara, în cadrul sedintelor de judecată, reclamantului i s-a impus să poarte lanturi la picioare si cătuse.

161. În trecut, Curtea a avut ocazia de a analiza compatibilitatea utilizării cătuselor si a altor instrumente de constrângere cu dispozitiile art. 3 din Conventie. Astfel, ea a statuat că recurgerea la astfel de mijloace de constrângere nu ridică în mod normal nicio problemă în ceea ce priveste art. 3 atunci când ea este legată de o detentie legală si nu este însotită de utilizarea fortei sau expunerea în public dincolo de ceea ce se poate considera ca necesar în limite rezonabile. În acest sens, trebuie luat în considerare, de exemplu, înlăturarea pericolului ca persoana să fugă sau să producă vătămări sau alte prejudicii (Raninen împotriva Finlandei, mentionată mai sus, p. 2.822, § 56; Mathew împotriva Olandei, nr. 24.919/03, § 180, CEDO 2005-IX).

Atunci când s-a recurs la mijloace de constrângere, Curtii îi revine obligatia de a stabili dacă nu s-a depăsit, în ceea ce priveste utilizarea fortei, gradul de proportionalitate impus de comportamentul reclamantului (Koutcherouk împotriva Ucrainei, nr. 2.570/04, §§ 140-145, CEDO 2007-...). În ceea ce priveste analiza necesitătii de a imobiliza persoanele detinute în afara mediului penitenciar, Curtea acordă o importantă deosebită circumstantelor fiecărei spete în parte si se pliază unei analize de la caz la caz (Gorodnitchev împotriva Rusiei, nr. 52.058/99, §102, 24 mai 2007).

162. În spetă, Curtea constată mai întâi că, potrivit afirmatiilor Guvernului, izolarea celulară si imobilizarea reclamantului au fost aplicate drept sanctiuni, în special pentru faptul că a distrus componente ale sistemului de iluminat natural din celulă, pentru că a proferat amenintări împotriva celorlalti detinuti, pentru că a lovit în usă si că a scos tipete.

163. Totusi, Curtea reaminteste că tratamentul denuntat ca fiind contrar art. 3 din Conventie a constat nu numai în imobilizarea reclamantului cu ajutorul cătuselor, dar si în utilizarea lanturilor la picioare pe o perioadă de timp care, în mod evident, a depăsit cele 25 de zile de izolare celulară impuse reclamantului.

164. Curtea nu dispune de niciun raport de incident care, potrivit afirmatiilor Guvernului, ar fi făcut necesare izolarea si imobilizarea reclamantului. Astfel, Guvernul nu a prezentat nici procesele-verbale referitoare la aceste episoade, nici fisele medicale întocmite cu aceste ocazii, desi a sustinut în observatiile sale că reclamantul fusese examinat de un medic înainte de plasarea sa în izolare celulară. Omitând să trimită aceste documente, Guvernul si-a suprimat încă de la început posibilitatea de a dovedi că măsurile de constrângere aplicate reclamantului au fost impuse de comportamentul acestuia si că perioada în care au fost aplicate aceste măsuri nu depăsise strictul necesar pentru a-l disciplina pe reclamant.

165. În orice caz, admitând chiar că, din cauza tulburărilor sale comportamentale, reclamantul ar fi putut să se manifeste în modul descris de Guvern, Curtea nu poate admite argumentele acestuia în ceea ce priveste necesitatea de a-l imobiliza, într-adevăr, ea consideră ca lipsită de relevantă justificarea întemeiată pe necesitatea de a-i proteja pe codetinuti împotriva manifestărilor agresive ale reclamantului, deoarece plasarea în izolare celulară ar fi fost mai mult decât suficientă în acest scop.

166. Dacă reclamantul reprezenta un pericol pentru propria persoană, astfel cum sustine Guvernul, Curtea remarcă faptul că plasarea în izolare celulară si imobilizarea părtii în cauză, în lipsa unui examen medical prealabil care să permită stabilirea compatibilitătii stării sale psihice cu o astfel de măsură si, la modul mai general, aptitudinea sa pentru viata în detentie, departe de a se dovedi necesare, ridică o problemă distinctă în ceea ce priveste obligatiile ce le revin statelor în temeiul art. 3 din Conventie.

167. Într-adevăr, astfel cum a mai afirmat Curtea în mai multe rânduri, autoritătile au obligatia de a proteja sănătatea persoanelor private de libertatea lor si, în acest context, lipsa îngrijirilor medicale adecvate poate constitui un tratament contrar art. 3 din Conventie (Kudfa împotriva Poloniei [MC], nr. 30.210/96, § 94, CEDO 2000-XI; Keenan împotriva Regatului Unit, nr. 27.229/95, § 111, CEDO 2001-111).


168. În spetă, reclamantul prezenta la data evenimentelor severe tulburări de personalitate care, conform raportului de expertiză psihiatrică din 26 martie 1998 al Laboratorului judetean de medicină legală din Hunedoara, presupuneau „o diminuare a câmpului constiintei" si „o nevoie imperioasă de a se manifesta într-un mod agresiv si antisocial" (paragraful 82 de mai sus), care îl lipseau de autocontrol în timpul acestor episoade. În plus, în aceste conditii, discernământul său era diminuat. Or, atât existenta tulburărilor de personalitate la reclamant, cât si modul în care acestea se manifestau, erau cunoscute de autorităti cu mult timp înainte de examenul psihiatric din 26 martie 1998 (paragrafele 10, 80-83 de mai sus).

169. Curtea observă în continuare că reclamantul a fost plasat în izolare celulară si imobilizat de două ori pentru o perioadă totală de cel putin 25 de zile, fără ca autoritătile să fi cerut în prealabil opinia unui medic psihiatru. În ceea ce priveste expertiza psihiatrică din 26 martie 1998, ea avea ca unic scop să stabilească dacă reclamantul avea discernământ, în contextul faptelor de care era acuzat.

În plus, niciun element din dosar nu indică faptul că reclamantul ar fi beneficiat de un control psihiatric în perioada petrecută în izolare celulară. Dimpotrivă, din adresa din data de 19 noiembrie 1999 a Inspectoratului Judetean de Politie Hunedoara reiese că singurele persoane autorizate să îl viziteze pe reclamant au fost seful departamentului de cercetări penale si ofiterul responsabil cu persoanele detinute.

170. Pe scurt, Curtea consideră că, având în vedere antecedentele medicale ale reclamantului, tulburările comportamentale care s-au manifestat imediat după arestarea sa preventivă si care ar fi putut să pună în pericol propria persoană a reclamantului, autoritătilor le revenea sarcina de a-l supune de îndată unui examen efectuat de un medic psihiatru pentru a determina compatibilitatea stării sale psihice cu detentia, precum si măsurile terapeutice ce trebuiau luate în cazul său special.

171. În ceea ce priveste perioadele în care reclamantul a avut picioarele legate cu lanturi, Curtii îi este suficient să constate că Guvernul nu a adus nicio justificare pentru această măsură.

172. Guvernul nu a încercat nici să dovedească necesitatea de a-l imobiliza pe reclamant în timpul înfătisărilor sale la Tribunalul Judetean Hunedoara cu lanturi la picioare si cătuse la mâini. În ceea ce o priveste, Curtea ar fi pregătită să admită că antecedentele medicale ale reclamantului dădeau motive de îngrijorare fată de existenta unui risc de violentă si că, în aceste circumstante, utilizarea cătuselor nu ridică o problemă din perspectiva art. 3 din Conventie. Cu toate acestea, în lipsa oricărei justificări din partea Guvernului, ea consideră că acest risc ar fi putut fi acoperit prin întărirea escortei care îl însotea pe reclamant si că, prin urmare, recurgerea la lanturi pentru a imobiliza picioarele reclamantului a avut ca obiect limitarea miscării părtii într-un mod nerezonabil (Gorodnitchev, mentionată mai sus, § 105). La aceasta se adaugă caracterul public necontestat al măsurii în cauză.

173. Pentru a încheia, Curtea consideră că Guvernul nu a arătat motivele relevante capabile să convingă că, în spetă, măsurile de constrângere aplicate reclamantului în timpul detentiei sale la Comisariatul de Politie din Deva au fost necesare. Prin urmare, imobilizarea părtii interesate timp de cel putin 25 de zile cu ajutorul cătuselor si lanturilor, precum si păstrarea prelungită a lanturilor la picioare, constituie un tratament contrar art. 3 din Conventie.

174. Curtea se arată în mod deosebit preocupată de utilizarea lanturilor, în ciuda consensului care există la nivel european în ceea ce priveste caracterul din punct de vedere obiectiv inuman si degradant al acestor mijloace de constrângere (vezi în acest sens anexa la Recomandarea nr. R (87) 3 din 12 februarie 1987 a Comitetului de ministri al Consiliului Europei). Aplicate pentru o perioadă atât de lungă, însotite de situatii atât de umilitoare precum imposibilitatea de a se spăla si cea de a-si satisface nevoile fiziologice fără ajutorul altor persoane si provocând dureri acute, aceste măsuri trebuie calificate, în opinia Curtii, drept tratament inuman. Fără îndoială, consecintele acestui tratament au fost amplificate de lipsa unui control medical adecvat, având în vedere starea psihică vulnerabilă a reclamantului, precum si de expunerea părtii interesate în public, în fata instantei, cu picioarele legate cu lanturi.

175. Pe de altă parte, Curtea apreciază că, omitând să îl supună pe reclamant unui examen medical în vederea stabilirii compatibilitătii stării sale psihice cu detentia, autoritătile si-au încălcat obligatiile care le sunt impuse de art. 3 din Conventie în materie de protectie a sănătătii si a confortului persoanelor detinute, în special prin acordarea unor îngrijiri medicale adaptate stării lor.

176. Rezultă că, în spetă, a avut loc încălcarea art. 3 din Conventie din cauza circumstantelor ce au caracterizat detentia reclamantului la Comisariatul de Politie din Deva, în perioada 11 martie-4 iunie 1998.

β) Latura procedurală

177. Referitor la acest capăt de cerere, Guvernul i-a reprosat reclamantului, încă din stadiul analizei initiale a admisibilitătii, că a omis să aducă la cunostinta parchetului competent doleantele sale referitoare la conditiile materiale de detentie impuse în Comisariatul de Politie din Deva în perioada 11 martie-4 iunie 1998 (Rupă împotriva României (dec), nr. 58.478/00, 14 decembrie 2004, § 91).

178. Curtea apreciază că poate să revină asupra argumentului initial pe care Guvernul l-a extras din nesesizarea parchetului referitor la această parte a cererii, având în vedere legătura strânsă pe care argumentul îl prezintă cu temeinicia acestui capăt de cerere din perspectiva laturii procedurale a art. 3 din Conventie.

În acest context, Curtea constată că, printre numeroasele petitii pe care reclamantul Ie-a adresat autoritătilor pentru a denunta conditiile de detentie la Comisariatul de Politie din Deva, cea pe care a trimis-o la Parlament a fost retransmisă Parchetului de pe lângă Tribunalul Judetean Hunedoara, iar cea cu care l-a sesizat pe Presedintele Republicii, Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justitie. Curtea mai observă că Codul de procedură penală român obligă foarte clar procurorul să facă cercetări cu privire la sustinerile de rele tratamente si de tortură, chiar si în lipsa unei plângeri penale formale din partea victimei, atunci când află prin orice mijloace că a fost comisă o astfel de infractiune (paragraful 86 de mai sus). Or, în spetă, desi plângerile cu care reclamantul a sesizat Camera Deputatilor si Presedintele Republicii au fost aduse la cunostinta organelor de urmărire penală, parchetul nu a pornit nicio anchetă pentru a stabili veridicitatea gravelor acuzatii de rele tratamente cu care a fost sesizat si, dacă ar fi fost cazul, pentru a stabili identitatea persoanelor vinovate.

179. Astfel, Curtea apreciază că a avut loc încălcarea art. 3 din Conventie si sub aspectul laturii sale procedurale, din cauza lipsei de reactie a organelor de urmărire penală fată de sustinerile reclamantului referitoare la conditiile materiale ale detentiei sale la Comisariatul de Politie din Deva.


III. Asupra pretinsei încălcări a art. 3 coroborat cu art. 13 din Conventie

180. Reclamantul pretinde că lipsa unei anchete eficiente cu privire la sustinerile sale de rele tratamente l-a lipsit de accesul ia o instantă care să poată statua asupra cererii sale de despăgubire si invocă în acest sens art. 6 § 1 din Conventie.

181. În contextul sustinerilor de încălcare a art. 3 din Conventie, Curtea a considerat întotdeauna că ar trebui să analizeze capetele de cerere ce tin de inexistenta, de nelegalitatea sau de ineficienta procedurilor de despăgubire din perspectiva art. 13 din Conventie, ale cărui garantii sunt mai mari decât cele ale art. 6 (Aydin împotriva Turciei, Hotărârea din 25 septembrie 1997, Culegere 1997-VI, p. 1895, § 102; Egmez împotriva Ciprului, nr. 30.873/96, § 102, CEDO 2000-XII).

182. Prin urmare, Curtea va analiza acest capăt de cerere al reclamantului din perspectiva art. 13 din Conventie, care prevede următoarele:

„Orice persoană, ale cărei drepturi si libertăti recunoscute de prezenta conventie au fost încălcate, are dreptul să se adreseze efectiv unei instante nationale, chiar si atunci când încălcarea s-ar datora unor persoane care au actionat în exercitarea atributiilor lor oficiale."

A. Argumentele părtilor

183. Guvernul sustine că rezolutia de neîncepere a urmăririi penale a parchetului, emisă pe 22 mai 1998, nu îl împiedica pe reclamant să sesizeze o instantă civilă cu o cerere în despăgubire pentru rele tratamente, întrucât, spre deosebire de dreptul francez, în care închiderea anchetei printr-o solutie de neîncepere a urmăririi penale ar fi hotărâtoare pentru drepturile cu caracter civil, în dreptul român procurorul care dă o solutie de neîncepere a urmăririi penale sau trimite cauza în fata instantei penale nu statuează asupra drepturilor cu caracter civil ale persoanei care s-a constituit parte civilă. Din acest motiv, în dreptul român, numai o hotărâre definitivă a unei instante penale ar putea dobândi autoritate de lucru judecat în ceea ce priveste existenta faptei reprosate, identitatea si vinovătia învinuitului. Rezolutia de neîncepere a urmăririi penale dată de procuror nu ar fi, asadar, învestită cu autoritate de lucru de judecat în ceea ce priveste latura civilă a cauzei si nu ar putea reprezenta un obstacol în calea solutionării favorabile a unei actiuni în despăgubiri, indiferent care ar fi motivele ce justifică rezolutia de a nu începe urmărirea penală.

184. Reclamantul sustine, pe de o parte, că nu ar fi putut să se constituie parte civilă în procesul penal decât dacă procurorul ar fi dispus începerea urmăririi penale. Rezolutia de neîncepere a urmăririi penale pronuntate l-ar fi lipsit asadar de dreptul de acces la o instantă competentă să îi analizeze cererea în reparatie pentru fapte cu caracter penal. Presupunând că ar fi introdus o actiune civilă în daune-interese în fata unei instante, în afara cadrului penal al cauzei, accesul nu ar fi fost efectiv, o astfel de actiune fiind sortită esecului; într-adevăr, temeiul cererii civile ar fi constituit de fapte pe care numai procurorul ar avea competenta să le stabilească în cadrul anchetei. Or, în spetă, neînceperea dată de procuror ar fi fost motivată de lipsa de temei faptic al sustinerilor reclamantului, iar această motivatie ar fi avut în practică o importantă decisivă în fata unei instante civile.

Reclamantul sustine, pe de altă parte, că o actiune civilă separată ar fi fost supusă unei taxe judiciare de timbru în valoare de 10% din suma reparatorie pretinsă. Or, având în vedere starea sa materială precară, imposibilitatea de a plăti o astfel de sumă ar constitui în sine un obstacol în calea sesizării instantelor civile.

În final, reclamantul denuntă pasivitatea organelor de urmărire penală în analiza plângerilor sale, precum si lipsa de reactie a procurorului care l-a audiat cu privire la sustinerile de rele tratamente, care i-au dat convingerea că orice alt remediu intern ar fi fost sortit esecului.

B. Aprecierea Curtii

185. Curtea reafirmă că art. 13 din Conventie garantează existenta în dreptul intern a unei căi de atac care să permită valorificarea drepturilor si libertătilor prevăzute de Conventie, astfel cum le consfinteste aceasta. Consecinta acestei prevederi este, asadar, că impune o cale de atac internă care să abiliteze instanta natională competentă să fie sesizată cu continutul unui „capăt de cerere pertinent", întemeiat pe Conventie, si să ofere reparatia potrivită, chiar dacă statele contractante se bucură de o anumită marjă de apreciere în ceea ce priveste modalitatea de a se conforma obligatiilor care le sunt impuse de această prevedere. Sfera de aplicare a obligatiei ce rezultă din art. 13 variază în functie de tipul capătului de cerere pe care reclamantul îl întemeiază pe Conventie. Totusi, calea de atac prevăzută de art. 13 trebuie să fie „efectivă" atât în drept, cât si în practică, în special în sensul că exercitarea sa nu trebuie să fie împiedicată nejustificat prin actele sau omisiunile autoritătilor statului pârât (Aydin împotriva Turciei, mentionată mai sus, pp. 1895-1896, § 103; Cobzaru împotriva României, nr. 48.254/99, § 80, 26 iulie 2007).

186. Când un individ formulează o pretentie cu aparentă de veridicitate, referitoare la acte de violentă contrare art. 3 din Conventie, notiunea de cale de atac efectivă presupune, pe lângă o anchetă aprofundată si efectivă de tipul celei pe care o impune art. 3 din Conventie, un acces efectiv al reclamantului la procedura de anchetă si plata eventuală a unei despăgubiri.

187. În baza probelor aduse în spetă, Curtea a considerat statul pârât ca fiind răspunzător, în ceea ce priveste art. 3 din Conventie, pentru relele tratamente pe care reclamantul Ie-a suferit cu ocazia retinerilor sale din 28 ianuarie si 11 martie 1998, precum si în perioada detentiei sale la Comisariatul de Politie din Deva din 28 până la 29 ianuarie 1998 si din perioada 11 martie-4 iunie 1998. Capetele de cerere enuntate de reclamant în această privintă pot, asadar, „să fie sustinute" în sensul art. 13 (Boyle si Rice împotriva Regatului Unit, Hotărârea din 27 aprilie 1988, seria A nr. 131, p. 23, § 52; Cobzaru, mentionată mai sus, § 83). Autoritătile aveau, asadar, obligatia de a realiza o anchetă efectivă cu privire la sustinerile reclamantului referitoare la relele tratamente suferite când s-a aflat sub autoritatea politiei.

188. Curtea reaminteste că a constatat deja încălcarea procedurală a art. 3 din Conventie cu privire la fiecare dintre incidentele denuntate de reclamant (paragrafele 128, 137, 155 si 179 de mai sus).

Prin urmare, Curtii îi revine sarcina de a stabili dacă, în aceste circumstante, o actiune civilă în despăgubiri îndreptată împotriva autorilor relelor tratamente denuntate de reclamant ar fi reprezentat o cale de atac efectivă, în sensul pe care art. 13 din Conventie îl dă acestei notiuni.

189. Curtea observă că în rezolutia de neîncepere a urmăririi penale din 22 mai 1998 procurorul a negat însăsi realitatea faptelor denuntate de reclamant. Rămâne de văzut dacă această constatare ar fi putut fi răsturnată în cadrul unei actiuni civile în despăgubiri.

190. Referitor la acest lucru, Curtea reaminteste că a analizat deja plângeri privind rele tratamente comise de agenti ai statului român si că a statuat că, desi instantele civile nu sunt tinute de aprecierea pe care organele de urmărire penală o dau faptelor, importanta acordată anchetei penale ce a precedat sesizarea instantei civile este atât de mare încât o actiune civilă separată ar fi fost iluzorie si teoretică, de vreme ce în practică ar fi fost înlăturate chiar si cele mai convingătoare probe (Cobzaru, mentionată mai sus, § 83).

191. Revenind la cauza de fată, Curtea constată că Guvernul nu aduce niciun element capabil să ducă la o altă concluzie, într-adevăr, nicio hotărâre a instantelor civile care să infirme constatările de neîncepere a urmăririi penale ale procurorului cu privire la realitatea faptelor reprosate unui politist nu a fost supusă atentiei Curtii.


192. Având în vedere cele de mai sus, Curtea constată că, în circumstantele spetei, calea civilă indicată de Guvern nu are caracterul efectiv prevăzut de art. 13 din Conventie.

193. Prin urmare, aceste elemente îi sunt suficiente Curtii pentru a respinge exceptia preliminară a Guvernului si pentru a constata încălcarea art. 13 coroborat cu art. 3 din Conventie în această privintă.

IV. Asupra pretinselor încălcări ale art. 5 din Conventie

194. Reclamantul a denuntat si încălcările art. 5 §§ 1 c), 3, 4 si 5 din Conventie. Astfel, el s-a plâns de: nelegalitatea detentiei sale din 28 până la 29 ianuarie 1998 si începând cu 11 martie 1998, în primul rând când politistii au pătruns în apartamentul său si s-au retras apoi în afară, împiedicându-l astfel să îsi părăsească în mod liber domiciliul, si ulterior la Comisariatul de Politie din Deva, deoarece mandatul de arestare emis împotriva sa nu era întemeiat pe motive plauzibile de a-l bănui că ar fi comis o infractiune; de neprezentarea sa în fata unui judecător sau magistrat abilitat prin lege să exercite functii judiciare; de imposibilitatea, în primele 30 de zile ale detentiei sale, începând cu data de 11 martie 1998, de a introduce un recurs în fata unei instante care să statueze în cel mai scurt timp asupra legalitătii detentiei sale si asupra cererii sale de reparatie pentru detentie nelegală.

Art. 5 din Conventie prevede următoarele în partea sa relevantă:

„1. Orice persoană are dreptul la libertate si la sigurantă. Nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa, cu exceptia următoarelor cazuri si potrivit căilor legale:

(...)

c) dacă a fost arestat sau retinut în vederea aducerii sale în fata autoritătii judiciare competente, atunci când există motive verosimile de a bănui că a săvârsit o infractiune sau când există motive temeinice ale necesitătii de a-l împiedica să săvârsească o infractiune sau să fugă după săvârsirea acesteia;

(...)

3. Orice persoană arestată sau detinută, în conditiile prevăzute de paragraful 1 lit. c) din prezentul articol trebuie adusă de îndată înaintea unui judecător sau a altui magistrat împuternicit prin lege cu exercitarea atributiilor judiciare (...);

4. Orice persoană lipsită de libertatea sa prin arestare sau detinere are dreptul să introducă un recurs în fata unui tribunal, pentru ca acesta să statueze într-un termen scurt asupra legalitătii detinerii sale si să dispună eliberarea sa dacă detinerea este ilegală.

5. Orice persoană care este victima unei arestări sau a unei detineri în conditii contrare dispozitiilor acestui articol are dreptul la reparatii."

A. Asupra pretinsei încălcări a art. 5 § 1

195. Reclamantul se plânge de faptul că a fost arestat si detinut nelegal, fără a exista motive plauzibile de a considera că era necesar să fie împiedicat să fugă după comiterea unei infractiuni. Această nerespectare a legii se referă la prinderea sa din data de 28 ianuarie si la două fapte distincte ce au avut loc la data de 11 martie 1998: a) intrarea în fortă a politistilor în apartamentul său fără mandat de perchezitie si replierea lor în exteriorul apartamentului după amenintările proferate de reclamant, având ca rezultat împiedicarea sa de a părăsi în mod liber propriul domiciliu; si b) arestarea sa pe baza unui mandat emis la data de 11 martie 1998, ce vizează atât incidentul din 28 ianuarie 1998, cât si cel din 11 martie 1998, mandat ce nu avea la bază motive plauzibile de a-l suspecta că ar fi comis o infractiune. Reclamantul arată că nu a fost emis niciun mandat pentru retinerea sa din noaptea de 28 spre 29 ianuarie 1998, cu încălcarea astfel a dreptului intern. În plus, pe de o parte, în mandatul emis de parchet la data de 11 martie 1998 nu figura niciun indiciu din care să reiasă că ar fi fost comisă o infractiune la data de 28 ianuarie 1998 si, pe de altă parte, la data de 11 martie 1998 nu fusese comisă nicio infractiune flagrantă în sensul art. 465 din CPP, decât poate de către politia însăsi, într-adevăr, amenintările verbale proferate de reclamant nu constituiau o infractiune, ci o reactie la o infractiune comisă de politisti, care în acel moment se aflau în apartamentul său. Aceste fapte nu puteau constitui o infractiune flagrantă în sensul art. 465 din CPP, care defineste infractiunea flagrantă ca o infractiune descoperită în timpul comiterii sale. Or, în momentul intrării în fortă a politistilor în apartamentul reclamantului, acesta nu era pe cale să comită nicio infractiune, deoarece dormea.

196. În observatiile sale rezumate în decizia de admisibilitate din 14 decembrie 2004, Guvernul sublinia că privarea de libertate din 28 până la 29 ianuarie 1998 se întemeia pe art. 16 lit. b) din Legea nr. 26/1994 privind organizarea si functionarea Politiei Române, care le conferea organelor de politie dreptul de a hotărî o privare de libertate de cel mult 24 de ore ce nu necesita mandat. În observatiile sale asupra temeiniciei, Guvernul adaugă că detentia reclamantului dispusă la data de 11 martie 1998 se întemeia pe art. 148 lit. c), d), e) si h) din CPP si viza atât incidentul din 28 ianuarie 1998, cât si delictul flagrant de ultraj la adresa unui politist, care poate atrage după sine o plasare în arest preventiv, conform art. 148 lit. b) din CPP. În plus, arestarea reclamantului era necesară, având în vedere caracterul său periculos si violent, boala psihică de care suferea fiind capabilă să accentueze aceste trăsături. Într-adevăr, reclamantul era cunoscut de politisti ca o persoană ce nu ezita să recurgă la violentă imediat ce nu se mai află într-o situatie familiară, reactiile sale fiind „disproportionate fată de stimulii externi".

197. În ceea ce priveste lipsa mandatului pentru privarea de libertate din 28 până la 29 ianuarie 1998, Curtea constată în primul rând că art. 143 si 144 din CPP, care stabilesc cadrul procedural, printre altele, si drepturile si obligatiile politiei, definite în Legea nr. 26/1994, îi permit acesteia să retină în custodie o persoană bănuită, pe baza unor indicii concludente, că ar fi comis o infractiune. Începutul si sfârsitul retinerii trebuie indicate în ordonantele de începere si încetare a retinerii (paragraful 86 de mai sus). Or, Curtea constată că reclamantul a fost retinut de pe 28 până pe 29 ianuarie 1998 în lipsa unei ordonante, contrar cerintelor art. 144 din CPP si, asadar, cu încălcarea căilor legale în sensul art. 5 § 1 din Conventie.

198. De asemenea, ea constată că din elementele depuse de părti la dosar reiese că faptele desfăsurate în dimineata zilei de 11 martie 1998 aveau ca punct de plecare executarea unui mandat ce urmărea să îl aducă pe reclamant în fata organelor de anchetă în legătură cu incidentul din 28 ianuarie 1998 (paragrafele 31 si 32 de mai sus). Arestarea reclamantului pentru ultraj a putut fi posibilă numai din cauza modului în care a fost condusă operatiunea de executare a mandatului de aducere de către fortele de politie. Prin urmare, Curtea va analiza în ansamblu cele două episoade de care se plânge reclamantul.

199. Curtea observă că, la data evenimentelor, art. 183 si 184 din CPP nu le permiteau autoritătilor nici să prindă o persoană, nici să o împiedice să circule liber în executarea unui mandat de aducere, cu atât mai putin să pătrundă în acest scop în domiciliul său fără un mandat de perchezitie.

Prin urmare, prinderea cu forta a reclamantului la data de 11 martie 1998 în lipsa unui mandat de arestare si după intrarea în fortă a politistilor în apartamentul său, precum si rămânerea lor în fata apartamentului timp de mai multe ore, au încălcat prevederile legale în sensul art. 5 § 1 din Conventie.

200. În ceea ce priveste mandatul emis câteva ore mai târziu în dimineata zilei de 11 martie, Curtea observă că în afară de enumerarea infractiunilor de care era acuzat reclamantul si de faptul că pedeapsa pe care o risca era mai mare de 2 ani, el s-a


limitat la a afirma periculozitatea reclamantului pentru ordinea publică dacă ar fi fost lăsat în libertate, fără a sustine în mod concret această afirmatie, în ciuda cerintelor art. 146 si 148 din CPP.

201. În aceste circumstante, Curtea apreciază că a avut loc „încălcarea conditiilor legale", atât la retinerea reclamantului din 28 ianuarie 1998, cât si la arestarea sa prin mandatul emis la data de 11 martie 1998.

202. Prin urmare, a avut loc încălcarea art. 5 § 1 din Conventie.

B. Asupra pretinsei încălcări a art. 5 § 3 din Conventie

203. Guvernul nu se pronuntă.

204. Curtea observă că în capătul de cerere pe care reclamantul îl întemeiază pe art. 5 § 3 din Conventie ridică în spetă două întrebări distincte: în primul rând, dacă procurorul care a dispus punerea în detentie a reclamantului la data de 11 martie 1998 era un „magistrat", în sensul art. 5 § 3; în continuare, dacă este cazul, chestiunea de a sti dacă controlul judiciar al detentiei reclamantului dispuse la data de 11 martie 1998 a avut loc „de îndată", în sensul aceleiasi prevederi a Conventiei.

205. Curtea reaminteste că a constatat deja că procurorii care erau competenti la data evenimentelor să dispună plasarea în detentie pentru o primă perioadă maximă de 30 de zile nu puteau fi considerati drept „magistrati împuterniciti prin lege cu exercitarea atributiilor judiciare" în sensul art. 5 § 3 din Conventie (vezi Cauza Pantea, mentionată mai sus, §§ 238-239).

206. Asadar, rămâne de văzut dacă un control judiciar al detentiei reclamantului a avut totusi loc „de îndată", în sensul aceleiasi prevederi a Conventiei.

207. Curtea constată că reclamantul a fost retinut prin ordonanta procurorului din 11 martie 1998. Asa cum reiese din elementele aflate la dosar, reclamantul a fost adus prima oară în fata unui judecător la data de 3 iunie 1998, când a început procesul său (paragraful 61 de mai sus), însă problema temeiniciei detentiei sale a fost analizată de Judecătoria Deva pentru prima oară la data de 29 iulie 1998 (paragrafele 63 si 64 de mai sus). Durata totală a detentiei reclamantului înainte de a fi adus în fata unui judecător sau a altui magistrat în sensul art. 5 § 3 a fost, asadar, de circa 4 luni.

Deoarece Curtea a statuat deja că o astfel de durată nu respectă cerintele paragrafului 3 al art. 5 din Conventie (Cauza Pantea, mentionată mai sus, § 242), rezultă că a avut loc încălcarea acestei prevederi.

C. Asupra pretinsei încălcări a art. 5 § 4 din Conventie

208. Reclamantul se plânge de faptul că nu a avut la dispozitie niciun recurs prin care să se poată verifica legalitatea rezolutiei procurorului general de retinere a reclamantului din data de 11 martie 1998, verificare care să fie exercitată de către un judecător.

209. În opinia Guvernului, Tribunalul Judetean Hunedoara a procedat din oficiu, în fiecare sedintă, la verificarea impusă de art. 5 § 4 din Conventie.

210. Având în vedere concluziile la care a ajuns în privinta art. 5 § 3 din Conventie (vezi mai sus paragraful 206), Curtea apreciază că nu se mai ridică nicio altă întrebare distinctă din perspectiva art. 5 § 4 din Conventie.

D. Asupra pretinsei încălcări a art. 5 § 5 din Conventie

211. Reclamantul se plânge că în lipsa unei hotărâri prin care să se recunoască nelegalitatea detentiei sale, el a fost lipsit de posibilitatea de a cere o reparatie, cu încălcarea art. 5 § 5. El subliniază că rezolutia de neîncepere a urmăririi penale pronuntată de parchet i-a înlăturat orice sansă de reusită, instantele civile neputând să analizeze problema legalitătii detentiei.

212. Guvernul consideră că reclamantul ar fi putut să încerce să obtină o reparatie introducând o actiune în daune-interese în fata instantelor civile. În orice caz, instantele care l-au judecat pe reclamant au statuat că detentia sa era legală.

213. Curtea reaminteste că paragraful 5 al art. 5 din Conventie este respectat atunci când se poate cere reparatie pentru o privare de libertate luată si executată în conditii contrare paragrafelor 1, 2, 3 sau 4 (Wassink împotriva Olandei, Hotărârea din 27 septembrie 1990, seria A nr. 185- A, p. 14, § 38). Dreptul la reparatie enuntat la paragraful 5 presupune asadar ca o încălcare a unuia dintre celelalte paragrafe să fi fost stabilită de o autoritate natională sau de institutiile Conventiei (N.C. Împotriva Italiei [MC],nr. 24.952/94, § 49, CEDO 2002-X), ceea ce s-a întâmplat în cauza de fată.

214. Curtea a constatat deja că prevederile legislative în vigoare la data evenimentelor nu permiteau obtinerea unei reparatii pentru o detentie contrară Conventiei, în lipsa unei solutii de achitare sau a unei rezolutii de neîncepere a urmăririi penale în beneficiul părtii interesate (Cauza Pantea, mentionată mai sus, §§264-271).

Or, deoarece reclamantul nu se află în niciuna dintre aceste situatii, Curtea nu distinge în spetă niciun motiv să se abată de la constatarea sa anterioară.

215. Prin urmare, Curtea constată că art. 5 § 5 din Conventie a fost încălcat.

V. Asupra pretinsei încălcări a art. 13 din Conventie coroborat cu art. 5

216. Reclamantul se plânge că nu a dispus de o cale de atac efectivă pentru pretinsele încălcări ale art. 5 din Conventie si invocă în acest sens art. 13 din Conventie.

217. Curtea reaminteste că în materie de privare de libertate, garantia prevăzută de art. 5 § 4 din Conventie are întâietate fată de cea prevăzută de art. 13 din Conventie, constituind lex specialis (Chahal împotriva Regatului Unit, Hotărârea din 15 noiembrie 1996, Culegere de hotărâri si decizii 1996-V, §§ 126 si 146; Bassafeva împotriva Rusiei, nr.74.237/01, § 159, 5 aprilie 2007; Smatana împotriva Republicii Cehe, nr. 18.642/04, § 145, 27 septembrie 2007).

Prin prisma propriilor concluzii de mai sus, luate din perspectiva art. 5, ce contine mai multe garantii procedurale referitoare la legalitatea detentiei (paragrafele 201, 206 si 214), Curtea nu consideră necesar în spetă să stabilească dacă a avut loc nerespectarea cerintelor mai putin stricte ale art. 13 din Conventie.

VI. Asupra pretinsei încălcări a art. 6 din Conventie

218. Reclamantul sustine că ar fi suferit din mai multe puncte de vedere, în timpul procedurii penale îndreptate împotriva sa, un refuz al unui proces echitabil si încălcări ale drepturilor apărării. El invocă art. 6 §§ 1, 2 si 3 din Conventie, a cărui parte relevantă în spetă prevede următoarele:

„1. Orice persoană are dreptul la judecarea cauzei sale în mod echitabil, public si în termen rezonabil, de către o instantă independentă si impartială, instituită de lege, care va hotărî (...) asupra temeiniciei oricărei acuzatii penale îndreptate împotriva sa.(...)

2. Orice persoană acuzată de o infractiune este prezumată nevinovată până ce vinovătia sa va fi legal stabilită.

3. Orice acuzat are, în special, dreptul: (...)

b) să dispună de timpul si de înlesnirile necesare pregătirii apărării sale;

c) să se apere el însusi sau să fie asistat de un apărător ales de el si, dacă nu dispune de mijloacele necesare remunerării unui apărător, să poată fi asistat în mod gratuit de un avocat din oficiu, atunci când interesele justitiei o cer;


d) să audieze sau să solicite audierea martorilor acuzării si să obtină citarea si audierea martorilor apărării în aceleasi conditii ca si martorii acuzării; (...)"

219. Reclamantul sustine în primul rând că nu a beneficiat de un proces echitabil, deoarece instantele au refuzat să dispună prelevarea amprentelor de pe sticla ce continea mercur si întrucât condamnarea pentru ultraj s-a întemeiat numai pe depozitiile politistilor implicati în incident, nefiind audiat niciun martor neutru, precum avocata L.P., prezentă în momentul prinderii reclamantului din data de 11 martie 1998. În plus, el sustine că în timpul anchetei derulate de parchet nu a putut să îsi contacteze familia si nici să se consulte cu un avocat, că nu a avut acces la dosarul său nici înainte de punerea sa sub acuzare si nici după aceea, cu încălcarea legislatiei române referitoare la drepturile apărării. În plus, de-a lungul unei bune părti a procedurii, a avut mai multi avocati numiti din oficiu, care nici nu l-au contactat si nici nu l-au tinut la curent cu desfăsurarea procedurii. Or, statul are obligatia de a asigura o apărare reală si efectivă a celor lipsiti de mijloace financiare, astfel încât judecătorilor le revenea obligatia de a constata din oficiu lipsa unei apărări efective a reclamantului.

De asemenea, reclamantul sustine o încălcare a dreptului său la respectarea prezumtiei de nevinovătie si se plânge în acest sens de transmiterea la televizor a imaginilor în care el purta cătuse în timpul arestării sale si de cuvintele folosite de prefectul judetului Hunedoara într-o scrisoare adresată mamei reclamantului la data de 19 octombrie 1998.

220. Guvernul consideră că nu era necesară prelevarea amprentelor de pe sticlă pentru a stabili vinovătia părtii, deoarece acesta fusese văzut când a aruncat sticla la pământ de către politistii care l-au arestat. În plus, reclamantul nu a solicitat instantei în niciun moment să o audieze pe avocata L.P.

El sustine că apărarea reclamantului a fost adecvată, deoarece a fost reprezentat de-a lungul întregii proceduri în principal de avocati numiti din oficiu. În plus, reclamantul nu s-a plâns niciodată instantei de calitatea apărării sale.

Invocând Hotărârea Butkevicius împotriva Lituaniei (nr. 48.297/99, CEDO 2002-II), Guvernul subliniază că imaginile difuzate la televizor erau justificate de nevoia de a informa publicul. În orice caz, aceste imagini nu erau foarte clare, deoarece un vecin al reclamantului a recunoscut că nu a fost capabil să distingă dacă partea avea sau nu urme de violentă pe fată. În orice caz, Guvernul consideră că nu este răspunzător pentru faptul că aceste imagini au fost difuzate de un canal de televiziune privat. În ceea ce priveste cuvintele prefectului, acestea au fost scoase din contextul lor, deoarece a folosit cuvintele „învinuit" si „cercetat de politie".

221. Cum cerintele paragrafelor 2 si 3 ale art. 6 din Conventie reprezintă aspecte speciale ale dreptului la un proces echitabil garantat de paragraful 1, Curtea va analiza capetele de cerere formulate de reclamant din perspectiva acestor texte coroborate (vezi, printre altele, Doorson împotriva Olandei, Hotărârea din 26 martie 1996, Culegere 1996-11, pp. 469-470, § 66, si Van Mechelen si altii împotriva Olandei, Hotărârea din 23 aprilie 1997, Culegere 1997-111, p. 711, § 49).

222. Curtea reaminteste că art. 6 din Conventie are ca obiectiv principal, în materie penală, asigurarea unui proces echitabil în fata unei „instante" competente să hotărasc㠄asupra temeiniciei acuzati[ei]", însă din aceste dispozitii nu rezultă că fazele care se desfăsoară înaintea procedurii de judecată nu ar fi avute în vedere. Cerintele art. 6 din Conventie, în special cele din paragraful 3 al acestuia, pot si ele să joace un rol înainte de sesizarea judecătorului fondului dacă si în măsura în care nerespectarea lor initială riscă să compromită în mod grav caracterul echitabil al procesului (vezi, de exemplu, Imbrioscia împotriva Elvetiei, Hotărârea din 24 noiembrie 1993, seria A nr. 275, p. 13, §36).

Modalitătile de aplicare a art. 6 §§ 1 si 3 c din Conventie în timpul urmăririi penale depind de particularitătile procedurii si de circumstantele cauzei. Pentru a se asigura că rezultatul urmărit de art. 6 din Conventie - dreptul la un proces echitabil - a fost atins, trebuie văzut în fiecare caz dacă, în lumina procedurii în ansamblul său, restrictia l-a privat pe acuzat de un proces echitabil (vezi, mutatis mutandis, John Murray împotriva Regatului Unit, Hotărârea din 8 februarie 1996, Culegere 1996-1, pp. 54-55, §§ 63-64, si Magee împotriva Regatului Unit, nr. 28.135/95, §§ 44-45, CEDO 2000-VI).

223. În ceea ce priveste admisibilitatea probelor, Curtea reaminteste că această chestiune intră în primul rând sub incidenta regulilor dreptului intern si că, în principiu, instantelor nationale le revine sarcina de a aprecia elementele de probă administrate de acestea. Sarcina stabilită în competenta Curtii prin Conventie constă în special în a cerceta dacă procedura privită în ansamblul său a îmbrăcat un caracter echitabil (vezi, printre altele, Doorson, mentionată mai sus, p. 470, § 67, Van Mechelen si altii, mentionată mai sus, p. 711, § 50, Sadak si altii împotriva Turciei, nr. 29.900/96, 29.901/96, 29.902/96 si 29.903/96, § 63, CEDO 2001-VIII, si Craxi împotriva Italiei (nr. 1), nr. 34.896/97, § 84, 5 decembrie 2002).

224. Pe de altă parte, dacă este adevărat faptul că probele trebuie în principiu să fie administrate în fata acuzatului în sedintă publică, în vederea unei dezbateri contradictorii, acest principiu nu este lipsit de exceptii, sub rezerva respectării drepturilor apărării. Astfel, drepturile apărării sunt limitate într-un mod incompatibil cu garantiile art. 6 din Conventie atunci când o condamnare se întemeiază exclusiv sau într-o măsură hotărâtoare pe depozitii ale unei persoane pe care acuzatul nu a putut să o interogheze sau să o vadă interogată nici în stadiul de urmărire penală, nici în timpul dezbaterilor (vezi Saîdi împotriva Frantei, Hotărârea din 20 septembrie 1993, seria A nr. 261-C, pp. 56-57, §§ 43-44).

225. Curtea reaminteste si faptul că, dacă îi recunoaste oricărui acuzat dreptul „să se apere el însusi sau să fie asistat de un apărător (...)", art. 6 § 3 c) din Conventie nu precizează conditiile de exercitare a acestui drept. Astfel, el le lasă statelor contractante dreptul să aleagă mijloacele potrivite pentru a permite sistemului lor judiciar să îl garanteze; sarcina Curtii constă în a cerceta dacă metoda pe care au ales-o respectă cerintele unui proces echitabil (Quaranta împotriva Elvetiei, Hotărârea din 24 mai 1991, seria A nr. 205, p. 16, §30). În acest sens, nu trebuie uitat faptul că Conventia are ca scop „protejarea unor drepturi nu teoretice sau iluzorii, ci concrete si efective" si că doar numirea unui avocat nu asigură prin ea însăsi eficienta asistentei pe care i-o poate acorda acuzatului (Imbrioscia împotriva Elvetiei, Hotărârea din 24 noiembrie 1993, seria A nr. 275, p. 13, § 38, si Artico împotriva Italiei, Hotărârea din 13 mai 1980, seria A nr. 37, p. 16, § 33).

226. Din acest motiv, statului nu i se poate imputa răspunderea pentru orice deficientă a asistentei din partea unui avocat numit din oficiu sau ales de acuzat. Din independenta baroului fată de stat rezultă faptul că organizarea apărării apartine, în mare parte, acuzatului si avocatului său, numit din oficiu cu titlu de asistentă judiciară sau retribuit de clientul său (Cuscani împotriva Regatului Unit, nr. 32.771/96, § 39, 24 septembrie 2002). Art. 6 § 3 c din Conventie nu obligă autoritătile nationale competente să intervină decât dacă lipsurile avocatului numit din oficiu sunt vădite sau dacă sunt informate despre acest lucru într-un mod neechivoc printr-o altă modalitate (Kamasinski împotriva Austriei, Hotărârea din 19 decembrie 1989, seria A nr. 168, p. 33, § 65, si Daud împotriva Portugaliei, Hotărârea din 21 aprilie 1998, Culegere 1998-11, pp. 749-750, §38).


227. În spetă, Curtea observă că partea de considerente a deciziei de condamnare a reclamantului se referă în primul rând la declaratiile politistilor M.B. si M.R., implicati în prinderea părtii la data de 28 ianuarie 1998, si la un proces-verbal de infractiune flagrantă, în timp ce si I. Selaru fusese audiat. Nu a fost administrată nicio altă probă, în ciuda cererii reclamantului de a se analiza amprentele de pe sticla cu mercur, în ciuda refuzului reclamantului de a recunoaste acuzatiile aduse împotriva sa si în ciuda sustinerilor sale referitoare la rele tratamente aplicate de politisti în momentul prinderii sale si cu ocazia interogatoriului său.

Curtea mai observă nerespectarea legislatiei interne într-una dintre probele decisive, si anume în proces ui-verb al de flagrant delict (paragrafele 15 si 86 de mai sus).

Considerentele condamnării pentru ultraj se referă numai la acuzatiile politistilor care au procedat la prinderea reclamantului. Cu exceptia lui I. Selaru, a cărui mărturie nici măcar nu este mentionată în considerentele deciziei, nu a fost audiat niciun alt martor în afară de organele de politie, nici mama reclamantului, nici avocata numită din oficiu, L.P., prezente în momentul prinderii părtii interesate, nici vecinii. Instantele nu si-au motivat în niciun mod această decizie.

Curtea observă si că în decizia sa din data de 9 februarie 2000, Curtea Supremă de Justitie a constatat caracterul defectuos al anchetei si comportamentul abuziv al politistilor, însă s-a multumit să afirme că aceste fapte nu ar putea readuce în discutie vinovătia reclamantului. Curtea găseste regretabil faptul că cea mai înaltă instantă română a omis să tragă concluzii din propriile constatări din punctul de vedere al drepturilor acuzatului.

228. Curtea constată si că până la data de 29 iulie 1998 (paragraful 63), reclamantul a fost asistat succesiv de mai multi avocati numiti din oficiu, câte un alt avocat pentru fiecare sedintă de judecată. Asa cum reiese din elementele aflate la dosar, interventia acestor avocati s-a limitat la prezenta lor fizică în timpul depozitiilor reclamantului în fata politiei si a parchetului. Niciunul dintre acesti avocati nu a discutat cu reclamantul nici înainte, nici după declaratiile acestuia, si nu i-au permis reclamantului să aibă acces, oricât de limitat, la dosarul anchetei. Nimic nu lasă să se înteleagă că avocatii prezenti în timpul urmăririi penale cunosteau oricât de putin dosarul. De altfel, Guvernul recunoaste acest lucru.

Astfel, pe întreaga durată a instrumentării dosarului si chiar după începerea procesului, si până la data de 29 iulie 1998, reclamantul nu a beneficiat nici de asistentă juridică, nici de o apărare efectivă din partea unui apărător.

De altfel, Curtea observă că, cu exceptia sedintei din data de 29 iulie 1998 si a apelului în fata Curtii de Apel Alba-lulia, reclamantul a continuat să fie reprezentat pe toată durata procesului de către avocati numiti din oficiu, de fiecare dată altul, al căror rol pare să se fi limitat, având în vedere elementele din dosar, la a confirma spusele reclamantului.

229. În decizia sa din 14 decembrie 2004 asupra admisibilitătii, Curtea a unit cu fondul exceptia preliminară a Guvernului întemeiată pe neepuizarea căilor de atac interne în ceea ce priveste pretinsa lipsă de apărare efectivă asigurată de apărătorul reclamantului, considerând că întrebarea dacă autoritătile nationale erau sau nu obligate să intervină din oficiu pentru a asigura o apărare efectivă si, deci, dacă reclamantul era scutit de epuizarea căilor de atac interne, tinea de analiza pe fond a cererii.

Prin urmare, Curtea trebuie să analizeze dacă, în spetă, statul avea obligatia de a se asigura că reclamantul dispune de o asistentă efectivă.

230. Este adevărat că reclamantul nu a informat instanta despre dificultătile pe care le întâmpina în pregătirea apărării, asa cum în mod corect subliniază Guvernul.

Totusi, Curtea apreciază că comportamentul reclamantului nu putea, în spetă, să exonereze autoritătile de obligatia lor de a reactiona pentru a garanta eficienta reprezentării acuzatului, într-adevăr, atât starea de vulnerabilitate a reclamantului datorată, pe de o parte, afectiunii sale psihice si, pe de altă parte, conditiilor în care s-au desfăsurat arestările si detentia sa, conditii ce au fost denuntate instantelor, cât si carentele vădite ale avocatilor numiti din oficiu, enumerate mai sus, obligau autoritătile interne să intervină. Or, din dosar nu reiese că acestea ar fi luat măsuri pentru a-i garanta acuzatului o apărare si o reprezentare eficiente.

Din acest motiv, trebuie respinsă exceptia Guvernului întemeiată pe neepuizarea căilor de atac interne.

231. Curtea subliniază, în fine, importanta pe care trebuie să i-o acorde, în analiza notiunii de proces echitabil, aparentelor precum si sensibilitătii crescute a publicului fată de garantiile unei bune justitii (Borgers împotriva Belgiei, Hotărârea din 30 octombrie 1991, seria A nr. 214 B, § 24; Ocalan împotriva Turciei [MC], nr. 46.221/99, CEDO 2005-IV). Ea reaminteste si faptul că, în materie de echitate, statele contractante se bucură de o marjă de apreciere mai redusă în anchetele penale decât în domeniul contenciosului civil (Dombo Beheer B.V. Împotriva Olandei,.Hotărârea din 27 octombrie 1993, seria A nr. 274, § 32).

232. În acest sens, Curtea nu poate ignora anumite incidente apărute pe când procesul reclamantului nu se finalizase încă si care erau susceptibile să influenteze perceptia publicului în ceea ce priveste persoana reclamantului: difuzarea la televizor a imaginilor cu partea interesată si cuvintele prefectului, agent al statului, cu privire la vinovătia sa (paragrafele 38 si 53 de mai sus). În ceea ce priveste imaginile difuzate la televizor, Curtea acordă o importantă deosebită faptului că, în ciuda invitatiei ce i-a fost adresată, Guvernul a omis să formuleze comentarii în ceea ce priveste originea înregistrării aflate în posesia canalului de televiziune care a difuzat-o. Ea consideră la fel de surprinzător faptul că înregistrarea video efectuată de colonelul N., mentionată în depozitia politistilor M.B. si M.R. pe care s-a bazat Tribunalul Judetean Hunedoara în stabilirea vinovătiei reclamantului pentru ultraj la adresa unui politist, nu se afla nici măcar în dosarul acestei instante (paragraful 65 de mai sus).

233. Având în vedere aceste considerente, Curtea apreciază că ansamblul dificultătilor mentionate mai sus a avut în spetă un efect global atât de restrictiv asupra drepturilor apărării, încât principiul procesului echitabil, enuntat la art. 6 din Conventie, a fost încălcat. Prin urmare, ea nu consideră necesar să se pronunte separat asupra celorlalte puncte invocate de reclamant.

234. Prin urmare, a avut loc încălcarea dreptului reclamantului la un proces echitabil în sensul art. 6 §§ 1, 2 si 3c din Conventie.

VII. Asupra pretinsei încălcări a art. 8 din Conventie

235. Reclamantul se plânge de o încălcare a dreptului la respectarea domiciliului său din cauza pătrunderii politiei în domiciliul acestuia în dimineata zilei de 11 martie 1998 si invocă în acest sens art. 8 din Conventie, care prevede următoarele:

„1. Orice persoană are dreptul la respectarea vietii sale private si de familie, a domiciliului său si a corespondentei sale.

2. Nu este admis amestecul unei autorităti publice în exercitarea acestui drept decât în măsura în care acest amestec este prevăzut de lege si dacă constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea natională, siguranta publică, bunăstarea economică a tării, apărarea ordinii si prevenirii faptelor penale, protejarea sănătătii sau a moralei, ori protejarea drepturilor si libertătilor altora."

236. Reclamantul sustine în continuare că politistii au pătruns cu forta în apartamentul său la data de 11 martie 1998, în jurul orei 5,00 dimineata, fără să aibă mandat de perchezitie.


237. Guvernul afirmă că politistii nu au intrat în apartament, ci că au asteptat pe culoarul imobilului.

238. Curtea observă că afirmatiile Guvernului sunt contrazise fără urmă de îndoială de documentele aflate în posesia sa. Într-adevăr, atât parchetul, cât si instantele au admis că politia pătrunsese în apartamentul reclamantului (paragrafele 58 si 65 de mai sus).

De asemenea, ea constată că nu a fost emis niciun mandat de perchezitie. Aceste fapte constituie în mod evident o ingerintă lipsită de temei legal în dreptul reclamantului la respectarea domiciliului său în sensul art. 8 § 2 din Conventie.

239. Prin urmare, a avut loc încălcarea art. 8 din Conventie.

VIII. Asupra pretinsei încălcări a art. 34 din Conventie

240. Reclamantul sustine că actiunile politiei după introducerea cererii sale în fata Curtii aveau ca scop intimidarea lui pentru a-l determina să îsi retragă cererea. El invocă art. 34 din Conventie, care prevede următoarele:

„Curtea poate fi sesizată, printr-o cerere, de orice persoană fizică, organizatie neguvernamentală sau grup de particulari care se pretind victime ale unei încălcări de către una dintre înaltele părti contractante a drepturilor recunoscute în conventie sau în protocoalele sale. Înaltele părti contractante se angajează să nu împiedice prin nicio măsură exercitiul eficace al acestui drept."

241. Guvernul contestă sustinerile reclamantului.

242. Curtea reaminteste că, pentru ca mecanismul de recurs individual instaurat de art. 34 din Conventie să fie eficient, este de maximă importantă ca reclamantii, declarati sau potentiali, să fie liberi să comunice cu institutiile Conventiei, fără ca autoritătile să le preseze în vreun fel să îsi retragă sau să îsi modifice cererile (cauzele Akdivar si altii împotriva Turciei, Hotărârea din 16 septembrie 1996, Culegere 1996-IV, p. 1.219, § 105, Aksoy împotriva Turciei, Hotărârea din 18 decembrie 1996, Culegere 1996-VI, p. 2.288, § 105, Kurt împotriva Turciei, Hotărârea din 25 mai 1998, Culegere 1998-111, p. 1.192, § 159, Ergi împotriva Turciei, Hotărârea din 28 iulie 1998, Culegere 1998-IV, p. 1.784, § 105, si Salman împotriva Turciei [MC], nr. 21.986/93, § 130, CEDO2000-VII). În acest sens, termenul „să preseze" vizează nu numai coercitia directă si actele flagrante de intimidare, ci si actele sau contactele indirecte de rea-credintă menite să îi descurajeze pe reclamanti sau să îi facă să renunte la recursul oferit de Conventie (Kurt, mentionată mai sus, § 160).

243. În spetă, nu au apărut controverse între părti referitor la faptul că, după introducerea cererii de fată, reclamantul a fost interogat de politie mai întâi în aprilie 2001 si apoi pe data de 5 mai 2005 cu privire la plângerile pe care acesta le formulase împotriva politistilor din Hunedoara. Conform afirmatiilor reclamantului, politistii veniti să îl vadă în închisoare chiar l-au amenintat să îsi retragă plângerile. Reclamantul a fost convocat si la comisariat la data de 11 mai 2005 cu privire la aceste plângeri.

Este adevărat că atât convocările adresate reclamantului, cât si vizita pe care i-au făcut-o politistii în detentie nu au fost însotite de alte acte care să poată dovedi caracterul real al unei eventuale anchete privind sustinerile reclamantului. Totusi, Curtea a analizat deja mai sus aspectele legate de lipsa unei anchete eficiente referitoare la plângerea reclamantului privind relele tratamente (paragrafele 128, 137, 155, 179 de mai sus).

În rest, asa cum reiese din documentele aflate în posesia sa, Curtea observă că reclamantul nu a fost interogat în niciun moment cu privire la cererea depusă în fata Curtii.

244. În aceste conditii, având în vedere mijloacele de probă supuse aprecierii sale, Curtea apreciază că faptele nu sunt suficient de bine stabilite pentru a-i permite să constate că autoritătile statului pârât l-au intimidat sau hărtuit pe reclamant în circumstante menite să îl determine să îsi retragă sau să îsi modifice cererea sau să îl împiedice în orice alt fel să îsi exercite dreptul de recurs individual (vezi de exemplu, Berktay, mentionată mai sus, §§ 208 si 209, Demiray împotriva Turciei, nr. 27.308/95, §§ 58-63, CEDO 2000-XII, Togcu împotriva Turciei, nr. 27.601/95, §§ 146-149, 31 mai 2005, Elgi si altii împotriva Turciei, nr. 23.145/93 si 25.091/94, §§ 711-725, 13 noiembrie 2003, si Timurtas împotriva Turciei, nr. 23.531/94, §§ 119-123, CEDO 2000-VI)

245. Prin urmare, statul pârât nu si-a încălcat obligatiile ce îi reveneau conform art. 34 din Conventie.

IX. Asupra aplicării art. 41 din Conventie

246. Conform art. 41 din Conventie:

„Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a conventiei sau a protocoalelor sale si dacă dreptul intern al înaltei părti contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecintelor acestei încălcări, Curtea acordă părtii lezate, dacă este cazul, o reparatie echitabilă."

A. Prejudiciu

247. Reclamantul arată că a fost deposedat de un lant de aur ce cântărea 7 grame, de o căciulă, precum si de suma de 2.000.000 lei vechi (ROL) cu ocazia prinderii sale din 28 ianuarie 1998. El estimează valoarea totală a acestor bunuri la 330 euro (EUR), sumă pe care o solicită drept daune materiale.

În plus, el sustine că ar fi suferit un prejudiciu moral de 110.000 EUR rezultat din suferintele fizice si psihice pe care Ie-a suferit în principal din cauza relelor tratamente aplicate de agenti ai statului. El roagă Curtea să tină cont, când îi analizează cererea de reparatie echitabilă, de sumele alocate în cauze similare prin natura si complexitatea lor, citând în acest sens cauzele Pantea împotriva României (mentionată mai sus, § 301) si Notar împotriva României (solutionare amiabilă), nr. 42.860/98, §49, 20 aprilie 2004).

248. Guvernul contestă realitatea prejudiciului material pretins de reclamant si consideră ca excesivă suma pe care acesta o solicită ca reparatie a prejudiciului moral sustinut. Referitor la acest lucru, acesta arată că în cauzele evocate de reclamant suma maximă acordată de Curte a fost de 40.000 EUR si este, asadar, mai mică decât cea solicitată în spetă.

249. Curtea constată că prejudiciul material pretins nu este probat. Prin urmare, nu este cazul să acorde vreo despăgubire în acest sens.

250. În schimb, Curtea reaminteste că a constatat încălcări ale Conventiei în ceea ce priveste art. 3, 5, 6, 8 si 13.

251. Pentru Curte, fără îndoială, pe lângă efectele psihice ale tratamentelor ce i-au fost aplicate, reclamantul trebuie să fi încercat puternice sentimente de umilintă, neliniste, frustrare si nesigurantă, amplificate de lipsa de reactie a autoritătilor la doleantele sale. La acest lucru se adaugă, pentru Curte, indiferenta evidentă a autoritătilor în fata plângerilor reclamantului si starea sa psihică, căreia nu au stiut să îi asigure o protectie adecvată.

252. De asemenea, Curtea reaminteste că, atunci când constată că s-a pronuntat condamnarea unui reclamant în ciuda existentei unei eventuale abateri de la cerintele de echitate a procedurii, un nou proces sau o redeschidere a procedurii, la cererea părtii interesate, reprezintă în principiu un mijloc adecvat de redresare a încălcării constatate (vezi, mutatis mutandis, Somogyi împotriva Italiei, nr. 67.972/01, § 86, CEDO 2004-IV; Balsân împotriva Republicii Cehe, nr. 1.993/02, § 40, 18 iulie 2006). În acest sens, Curtea reaminteste că modificarea adusă Codului de procedură penală prin Legea nr. 281/2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 468 din 1 iulie 2003, îi conferă celui care a fost parte într-o procedură penală internă si care obtine din partea Curtii constatarea că drepturile omului si libertătile fundamentale au fost încălcate de autoritătile publice în ceea ce îl priveste posibilitatea de a solicita redeschiderea procedurii în fata Curtii de Casatie.

253. În aceste circumstante, statuând în echitate si fără a pierde din vedere că, în spetă, nu este vorba de un incident izolat, ci de 4 episoade diferite si prelungite în timp, în privinta cărora a ajuns la numeroase constatări de încălcare, Curtea îi alocă reclamantului suma de 30.000 EUR, cu titlu de daune morale.

B. Cheltuieli de judecată

254. Reclamantul solicită pentru cheltuielile de judecată efectuate în procedura în fata Curtii o sumă totală de 12.034 EUR, pentru care trimite documente justificative.

255. În ceea ce îl priveste, Guvernul consideră excesivă cererea formulată.

256. Curtea, conform jurisprudentei sale, trebuie să cerceteze dacă cheltuielile a căror rambursare se solicită au fost

efectuate cu adevărat, dacă corespund unei necesităti si dacă sunt rezonabile în ceea ce priveste cuantumul lor (vezi, de exemplu, Nilsen si Johnsen împotriva Norvegiei [MC], nr. 23.118/93, § 62, CEDO 1999-VIII).

257. Având în vedere criteriile mentionate mai sus, decontul detaliat al orelor de lucru ce i-a fost trimis, precum si numărul si complexitatea prolemelor pe care Ie-a ridicat cauza de fată, Curtea acordă suma solicitată cu acest titlu, ce urmează să îi fie plătită direct doamnei avocat Macovei. Din această sumă trebuie dedusă suma de 660 EUR plătită de Consiliul Europei pe calea asistentei judiciare.

C. Dobânzi moratorii

258. Curtea consideră potrivit ca rata dobânzii moratorii să se bazeze pe rata dobânzii facilitătii de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene, majorată cu 3 puncte procentuale.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

În unanimitate,

CURTEA

1. respinge exceptiile preliminare ale Guvernului (§§ 193 si 230);

2. hotărăste că a avut loc încălcarea art. 3 din Conventie din cauza circumstantelor în care s-au desfăsurat prinderile reclamantului din 28 ianuarie si 11 martie 1998, a conditiilorde detentie a reclamantului în sala de arest a Comisariatului de Politie din Hunedoara în noaptea de 28 spre 29 ianuarie 1998, precum si a conditiilor arestării sale preventive în clădirile Comisariatului de Politie din Deva în perioada 11 martie-4 iunie 1998, inclusiv, pentru această din urmă perioadă, din cauza neasumării unei supravegheri medicale adaptate stării psihice a reclamantului (§§ 121, 135, 153 si 176);

3. hotărăste că a avut loc încălcarea art. 3 din Conventie din cauza lipsei caracterului efectiv al anchetei conduse cu privire la circumstantele ce au caracterizat prinderea reclamantului la data de 28 ianuarie 1998 si la detentia sa din ziua de 28 spre 29 ianuarie 1998, precum si din cauza lipsei unei anchete cu privire la circumstantele prinderii reclamantului din data de 11 martie 1998 si ale detentiei sale din perioada 11 martie 1998-4 iunie 1998 (§§ 128, 137, 155, 179);

4. hotărăste că a avut loc încălcarea art. 13 din Conventie coroborat cu art. 3 din cauza imposibilitătii reclamantului de a dispune de o cale de atac efectivă pentru a obtine plata unei despăgubiri pentru relele tratamente pe care Ie-a suferit (§ 193);

5. hotărăste că a avut loc încălcarea art. 5 § 1 din Conventie (§ 201);

6. hotărăste că a avut loc încălcarea art. 5 § 3 din Conventie (§ 206);

7. hotărăste că nu este cazul să statueze asupra încălcării art. 5 § 4 din Conventie (§ 209);

8. hotărăste că a avut loc încălcarea art. 5 § 5 din Conventie (§ 214);

9. hotărăste că nu este cazul să statueze asupra încălcării art. 13 coroborat cu art. 5 din Conventie (§ 216);

10. hotărăste că a avut loc încălcarea art. 6 §§ 1, 2 si 3c din Conventie (§ 233);

11. hotărăste că a avut loc încălcarea art. 8 din Conventie (§ 238);

12. hotărăste că nu a avut loc încălcarea art. 34 din Conventie (§ 244);

13. hotărăste:

a) ca statul pârât să îi plătească reclamantului, în termen de 3 luni de la data rămânerii definitive a prezentei hotărâri conform art. 44 § 2 din Conventie, următoarele sume, care să fie convertite în moneda statului pârât la cursul de schimb valabil la data plătii:

(i) 30.000 EUR (treizeci mii euro), plus orice sumă ce ar putea fi datorată ca impozit, drept daune morale;

(ii)11.374 EUR (unsprezece mii trei sute saptezeci si patru euro), plus orice sumă ce ar putea fi datorată ca impozit, pentru cheltuielile de judecată, care va fi plătită direct primei reprezentante a reclamantului, doamna avocat Macovei;

b) ca, începând de la expirarea termenului mentionat mai sus si până la efectuarea plătii, aceste sume să se majoreze cu o dobândă simplă având o rată egală cu cea a facilitătii de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene valabilă în această perioadă, majorată cu 3 puncte procentuale;

14. respinge cererea de reparatie echitabilă în rest.

Întocmită în limba franceză, ulterior fiind comunicată în scris la data de 16 decembrie 2008, în conformitate cu art. 77 §§ 2 si 3 din Regulament.

 

Josep Casadevall,

Santiago Quesada,

presedinte

grefier

 

La această hotărâre este anexată, conform art. 45 § 2 din Conventie si 74 § 2 din Regulament, expunerea opiniei concordante a judecătorului Myjer.

 

J.C.M.

S.Q.


Opinia concordantă a judecătorului Myjer

(traducere)

 

Am votat împreună cu colegii mei pentru toate constatările de încălcare a Conventiei.

Doresc totusi să fac câteva remarci generale cu privire la motivele referitoare la încălcările art. 3 în spetă.

În hotărâre, Curtea analizează cu grijă si în profunzime fiecare detaliu al pretentiilor formulate de reclamant. Versiunile asupra evenimentelor, asa cum au fost date de acesta si de Guvern, fiind uneori mult diferite, Curtea a încercat de fiecare dată să îsi dea seama cui trebuia să îi dea crezare. Însăsi lungimea hotărârii arată faptul că, pentru a reusi acest lucru, Curtea a trebuit să îndeplinească o sarcină enormă, ce i-a luat foarte mult timp.

Sunt de acord cu faptul că există cauze în care acest mod de a proceda poate fi considerat ca necesar.

În spetă, însă, as fi preferat ca Curtea să fi tratat mult mai simplu sustinerile raportate la art. 3. Lăsând deoparte considerentele de eficientă si posibilitatea teoretică că este posibil ca aceasta să fi apreciat gresit o chestiune minoră, numeroasele mesaje importante pe care le trimite această hotărâre nu ar fi trebuit să fie disimulate în spatele întregului rationament detaliat în jurul faptelor contestate. Cu alte cuvinte: în această cauză specială, imperfectiunile ce au caracterizat în general în mod negativ actele autoritătilor sunt atât de clare, încât nu mai era nevoie să fie descrise detaliat. Ceea ce contează este mesajul care se transmite.

Or, acest mesaj se referă la obligatiile pe care le au autoritătile de a lua si mai multe măsuri de precautie atunci când stiu că au de-a face cu o persoană care prezintă tot felul de probleme de natură psihiatrică si care poate reactiona agresiv atunci când este supusă unor presiuni. Solutia nu poate consta în recurgerea la simpla fortă fizică. Pe de altă parte, trebuie asigurate îngrijirile medicale adecvate odată ce partea interesată a fost prinsă (paragrafele 117-120 si 147). Conditiile în care intervine privarea de libertate trebuie să fie umane si, atunci când se stie dinainte că o persoană are probleme de natură psihiatrică, ele trebuie să fie adaptate la aceste probleme (paragrafele 166-175).

Mai mult, autoritătile aveau obligatia pozitivă de a avea grijă ca toate actele care ar fi putut naste suspiciuni să facă imediat obiectul unei analize adecvate.