MONITORUL OFICIAL AL ROMANIEI Nr. 886/2011

MONITORUL OFICIAL AL ROMANIEI

 

P A R T E A  I

Anul XXIII - Nr. 886         LEGI, DECRETE, HOTĂRÂRI SI ALTE ACTE         Miercuri, 14 decembrie 2011

 

SUMAR

DECIZII ALE CURTII CONSTITUTIONALE

 

Decizia nr. 1.376 din 18 octombrie 2011 referitoare la exceptia de neconstitutionalitate a dispozitiilor art. 5 alin. (6) din Ordonanta de urgentă a Guvernului nr. 1/2010 privind unele măsuri de reîncadrare în functii a unor categorii de personal din sectorul bugetar si stabilirea salariilor acestora, precum si alte măsuri în domeniul bugetar

 

Decizia nr. 1.434 din 25 octombrie 2011 referitoare la exceptia de neconstitutionalitate a dispozitiilor art. 32, art. 33 si art. 34 alin. (i) din Ordonanta Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contraventiilor

 

Decizia nr. 1.463 din 8 noiembrie 2011 referitoare la exceptia de neconstitutionalitate a dispozitiilor art. 34 din Ordonanta Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contraventiilor

 

Decizia nr. 1.467 din 8 noiembrie 2011 referitoare la exceptia de neconstitutionalitate a dispozitiilor art. 97 alin. (1) lit. a) din Ordonanta de urgentă a Guvernului nr. 195/2002 privind circulatia pe drumurile publice

 

Decizia nr. 1.472 din 8 noiembrie 2011 referitoare la exceptia de neconstitutionalitate a dispozitiilor art. 32 alin. (2) din Ordonanta Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contraventiilor, precum si ale art. 109 alin. (2) si (3) si art. 118 alin. (1) din Ordonanta de urgentă a Guvernului nr. 195/2002 privind circulatia pe drumurile publice

 

ACTE ALE OFICIULUI ROMÂN PENTRU DREPTURILE DE AUTOR

 

299. - Decizie privind constituirea Comisiei pentru negocierea Metodologiei privind comunicarea publică de opere cinematografice si alte opere audiovizuale

 

ACTE ALE ÎNALTEI CURTI DE CASATIE SI JUSTITIE

 

Decizia nr. 17 din 17 octombrie 2011


DECIZII ALE CURTII CONSTITUTIONALE

 

CURTEA CONSTITUTIONALĂ

DECIZIA Nr. 1.376

din 18 octombrie 2011

referitoare la exceptia de neconstitutionalitate a dispozitiilor art. 5 alin. (6) din Ordonanta de urgentă a Guvernului nr. 1/2010 privind unele măsuri de reîncadrare în functii a unor categorii de personal din sectorul bugetar si stabilirea salariilor acestora, precum si alte măsuri în domeniul bugetar

 

Augustin Zegrean - presedinte

Aspazia Cojocaru - judecător

Acsinte Gaspar - judecător

Petre Lăzăroiu - judecător

Mircea Stefan Minea - judecător

Ion Predescu - judecător

Puskás Valentin Zoltán - judecător

Tudorel Toader - judecător

Benke Károly - magistrat-asistent-sef

 

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Carmen-Cătălina Gliga.

 

Pe rol se află solutionarea exceptiei de neconstitutionalitate a dispozitiilor art. 5 alin. (6) din Ordonanta de urgentă a Guvernului nr. 1/2010 privind unele măsuri de reîncadrare în functii a unor categorii de personal din sectorul bugetar si stabilirea salariilor acestora, precum si alte măsuri în domeniul bugetar, exceptie ridicată de Sindicatul Liber învătământ Preuniversitar Buzău în Dosarul nr. 2.607/114/2010 al Curtii de Apel Ploiesti - Sectia conflicte de muncă si asigurări sociale si care formează obiectul Dosarului nr. 191D/2011.

La apelul nominal se constată lipsa părtilor, fată de care procedura de citare este legal îndeplinită.

Presedintele dispune a se face apelul si în dosarele nr. 218D/2011 si nr. 465D/2011, ambele privind o exceptie de neconstitutionalitate cu obiect identic, exceptie ridicată de Sindicatul Liber învătământ Preuniversitar Buzău în dosarele nr. 2.316/114/2010 si nr. 3.223/114/2010 ale Curtii de Apel Ploiesti - Sectia conflicte de muncă si asigurări sociale.

La apelul nominal se constată lipsa părtilor, fată de care procedura de citare este legal îndeplinită.

Curtea, având în vedere obiectul exceptiilor de neconstitutionalitate ridicate în dosarele sus-mentionate, din oficiu, pune în discutie conexarea dosarelor nr. 218D/2011 si nr. 465D/2011 la Dosarul nr. 191 D/2011.

Reprezentantul Ministerului Public este de acord cu măsura conexării dosarelor.

Curtea, în temeiul dispozitiilor art. 53 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, dispune conexarea dosarelor nr. 218D/2011 si nr. 465D/2011 la Dosarul nr. 191D/2011, care este primul înregistrat.

Cauza fiind în stare de judecată, presedintele Curtii acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care solicită respingerea exceptiei de neconstitutionalitate ca neîntemeiată, arătând că ordonanta de urgentă criticată nu afectează drepturi sau libertăti fundamentale, că nu încalcă principiul separatiei puterilor în stat si că, la momentul adoptării sale, a existat o situatie extraordinară în sensul art. 115 alin. (4) din Constitutie.

CURTEA,

având în vedere actele si lucrările dosarelor, constată următoarele:

Prin încheierile din 12, 13 ianuarie 2011 si 2 martie 2011, pronuntate în dosarele nr. 2.607/114/2010, nr. 2.316/114/2010 si nr. 3.223/114/2010, Curtea de Apel Ploiesti - Sectia conflicte de muncă si asigurări sociale a sesizat Curtea Constitutională cu exceptia de neconstitutionalitate a dispozitiilor art. 5 alin. (6) din Ordonanta de urgentă a Guvernului nr. 1/2010 privind unele măsuri de reîncadrare în functii a unor categorii de personal din sectorul bugetar si stabilirea salariilor acestora, precum si alte măsuri în domeniul bugetar, exceptie ridicată de Sindicatul Liber învătământ Preuniversitar Buzău în cauze având ca obiect solutionarea recursurilor formulate împotriva sentintelor prin care au fost respinse, în temeiul art. 5 alin. (6) din Ordonanta de urgentă a Guvernului nr. 1/2010, pretentiile bănesti ale cadrelor didactice reprezentate de sindicatul sus-mentionat.

În motivarea exceptiei de neconstitutionalitate se arată că textul legal criticat nu tine seama de prevederile Legii nr. 221/2008 si nici de deciziile Curtii Constitutionale prin care au fost constatate ca fiind neconstitutionale dispozitiile ordonantelor de urgentă ale Guvernului nr. 136/2008, nr. 151/2008 si nr. 1/2009. Or, atât timp cât Ordonanta de urgentă a Guvernului nr. 31/2009, si Ordonanta de urgentă a Guvernului nr. 41/2009 prelungesc în timp aplicarea unor dispozitii declarate deja neconstitutionale, textul legal criticat, stabilind salariile de bază la data de 31 decembrie 2009, nu se poate raporta tocmai la Ordonanta de urgentă a Guvernului nr. 41/2009, întrucât, în continuare, se va perpetua viciul de neconstitutionalitate. Mai mult, se sustine că instanta constitutională, prin Decizia nr. 124 din 9 februarie 2010, a statuat asupra faptului că dispozitiile art. 2 din Ordonanta de urgentă a Guvernului nr. 41/2009 contin vicii de neconstitutionalitate; chiar dacă nu au fost declarate expres ca fiind neconstitutionale, o atare apreciere făcută în considerentele deciziei este obligatorie si trebuie respectată.

Se mai arată că Ordonanta de urgentă a Guvernului nr. 1/2010 se constituie într-un act de contracarare a vointei Parlamentului, încălcând astfel art. 1 alin. (4) si art. 61 din Constitutie; de asemenea, se arată că Guvernul nu justifică urgenta măsurii, nu există o situatie extraordinară si afectează dreptul de proprietate privată, la salariu si la un nivel de trai decent, încălcând art. 115 alin. (4) si (6) din Constitutie.

În fine, se apreciază că, prin lipsa consultării Consiliului Economic si Social în adoptarea acestei măsuri, Guvernul a încălcat art. 102 si 141 din Constitutie.

Curtea de Apel Ploiesti - Sectia conflicte de muncă si asigurări sociale consideră că exceptia de neconstitutionalitate este neîntemeiată din moment ce ordonanta de urgentă criticată a fost aprobată prin Legea nr. 300/2009.

Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierile de sesizare au fost comunicate presedintilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului si Avocatului Poporului, pentru a-si exprima punctele de vedere asupra exceptiei de neconstitutionalitate ridicate.


Guvernul, în dosarele nr. 191D/2011 si nr. 218D/2011, apreciază că exceptia de neconstitutionalitate este inadmisibilă, textul legal criticat nemaifiind în vigoare. În Dosarul nr. 465D/2011, Guvernul nu a transmis punctul său de vedere.

Presedintii celor două Camere ale Parlamentului si Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra exceptiei de neconstitutionalitate.

CURTEA,

examinând încheierile de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului, rapoartele întocmite de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispozitiile legale criticate, raportate la prevederile Constitutiei, precum si Legea nr. 47/1992, retine următoarele:

Curtea Constitutională a fost legal sesizată si este competentă, potrivit dispozitiilor art. 146 lit. d) din Constitutie, precum si ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 si 29 din Legea nr. 47/1992, să solutioneze exceptia de neconstitutionalitate.

Obiectul exceptiei de neconstitutionalitate îl constituie dispozitiile art. 5 alin. (6) din Ordonanta de urgentă a Guvernului nr. 1/2010 privind unele măsuri de reîncadrare în functii a unor categorii de personal din sectorul bugetar si stabilirea salariilor acestora, precum si alte măsuri în domeniul bugetar, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 62 din 27 ianuarie 2010, care au următorul cuprins:

“Reîncadrarea personalului didactic din învătământ la data de 1 ianuarie 2010 se face luând în calcul salariile de bază la data de 31 decembrie 2009, stabilite în conformitate cu prevederile Ordonantei de urgentă a Guvernului nr. 41/2009 privind unele măsuri în domeniul salarizării personalului din sectorul bugetar pentru perioada mai-decembrie 2009, aprobată prin Legea nr. 300/2009.”

Autorul exceptiei consideră că textul legal criticat încalcă prevederile constitutionale ale art. 1 alin. (4) si (5) privind principiul separatiei si echilibrului puterilor în stat si respectarea suprematiei Constitutiei, ale art. 41 alin. (2) privind dreptul salariatilor la măsuri de protectie socială, ale art. 44 alin. (1)-(3) privind dreptul de proprietate privată, ale art. 47 privind nivelul de trai, ale art. 61 alin. (1) privind rolul Parlamentului, ale art. 102 alin. (1) si (2) privind rolul Guvernului, ale art. 115 alin. (4) si (6) privind conditiile de adoptare a ordonantelor de urgentă, precum si ale art. 141 privind Consiliul Economic si Social.

Examinând exceptia de neconstitutionalitate, Curtea constată următoarele:

I. Prin Decizia nr. 877 din 28 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 706 din 6 octombrie

2011, Curtea a observat că textul legal criticat a fost abrogat prin dispozitiile art. 39 lit. x) din Legea-cadru nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 877 din 28 decembrie 2010, si nu produce efecte juridice asemenea celor cuprinse în motivarea exceptiei de neconstitutionalitate. Însă această situatie nu se datorează normei abrogatoare, ci faptului că, prin Decizia nr. 3 din 4 aprilie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 350 din 19 mai 2011, Înalta Curte de Casatie si Justitie a admis recursul în interesul legii care viza aplicarea dispozitiilor Legii nr. 221/2008, stabilind că acestea se aplică pe toată perioada cuprinsă între 1 octombrie 2008 si 31 decembrie 2009, astfel încât reîncadrarea personalului didactic din învătământ la data de 1 ianuarie 2010 se va face pe coeficientii si salariul avut în plată la 31 decembrie 2009, stabilit în conformitate cu Legea nr. 221/2008 pentru aprobarea Ordonantei Guvernului nr. 15/2008 privind cresterile salariale ce se vor acorda în anul 2008 personalului din învătământ, si nu cu Ordonanta de urgentă a Guvernului nr. 41/2009 privind unele măsuri în domeniul salarizării personalului din sectorul bugetar pentru perioada mai-decembrie 2009. O atare interpretare, departe de a constitui o ingerintă în sfera de competentă a puterii legiuitoare, reprezintă o aplicare corectă a deciziilor Curtii Constitutionale pronuntate în materia salarizării personalului din învătământ (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 124 din 9 februarie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 272 din 27 aprilie 2010, Decizia nr. 983 din 30 iunie 2009 sau Decizia nr. 989 din 30 iunie 2009, publicate în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 531 din 31 iulie 2009).

Asadar, Curtea a constatat că textul criticat, prin prisma interpretării date de Decizia Înaltei Curte de Casatie si Justitie nr. 3 din 4 aprilie 2011, îsi găseste o aplicare conformă cu Constitutia; în aceste conditii, având în vedere dispozitiile art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, a conchis că exceptia de neconstitutionalitate este inadmisibilă.

Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură a determina reconsiderarea jurisprudentei Curtii, considerentele si solutia deciziei mentionate îsi păstrează valabilitatea si în cauza de fată.

II. De asemenea, Curtea observă că exceptia de neconstitutionalitate ridicată, prin prisma consecintelor rezultate dintr-o decizie pronuntată de Curtea Constitutională pe fondul acesteia, antamează chestiuni care tin de modalitatea în care instantele judecătoresti trebuie să interpreteze si să aplice legile lato sensu. În acest sens este grăitor că textul de lege criticat, chiar în lipsa unei decizii de constatare a neconstitutionalitătii, a putut fi interpretat, în mod corect, chiar în sensul dorit de autorul exceptiei, dovadă fiind Decizia Înaltei Curti de Casatie si Justitie nr. 3/2011. Or, faptul că instanta de judecată a ales să îl interpreteze într-un sens contrar deciziei Înaltei Curti de Casatie si Justitie, anterior publicării acesteia, sau considerentelor de principiu rezultate din deciziile Curtii Constitutionale pronuntate în materia salarizării cadrelor didactice tine de puterea de apreciere a judecătorului cauzei, fără a se putea ridica problema de interpretare si aplicare a legii la rangul de chestiune de constitutionalitate ce ar putea fi cenzurată numai pe calea exceptiei de neconstitutionalitate. Mai mult, dacă s-ar aprecia că textul legal criticat este neconstitutional tocmai pentru motivele retinute de Înalta Curte de Casatie si Justitie de a-l aplica într-un anumit sens, ar însemna că aceasta din urmă si-a depăsit competenta, subrogându-se Curtii Constitutionale ca si legislator negativ. Or, astfel cum s-a arătat în Decizia nr. 877 din 28 iunie 2011, Înalta Curte a actionat într-un mod conform cu competenta sa stabilită prin lege si a stabilit efectele infraconstitutionale ale deciziilor Curtii Constitutionale.

Tinând cont de art. 3307 alin. 2 din Codul de procedură civilă, Decizia Înaltei Curti de Casatie si Justitie nr. 3 din 4 aprilie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 350 din 19 mai 2011, pronuntată în urma promovării unui recurs în interesul legii, “nu are efecte asupra hotărârilor judecătoresti examinate si nici cu privire la situatia părtilor din acele procese”. Acest lucru înseamnă că în cele 3 dosare aflate pe rolul Curtii Constitutionale, care la momentul de fată au fost solutionate definitiv si irevocabil de instantele judecătoresti, personalul didactic reprezentat de către sindicat nu va fi reîncadrat în functie cu salariul stabilit potrivit Legii nr. 221/2009.

În consecintă, Curtea retine că personalul didactic reprezentat nu îsi va putea recupera sumele de bani reprezentând diferenta dintre salariul stabilit potrivit Legii nr. 221/2008 si cel stabilit conform Ordonantei de urgentă a Guvernului nr. 41/2009 din moment ce recursul în toate cele 3 dosare a fost respins anterior Deciziei Înaltei Curti de Casatie si Justitie nr. 3/2011 de către Curtea de Apel Ploiesti, în conditiile în care si instanta de fond, Tribunalul Buzău, respinsese actiunile formulate de către reclamant prin care, în esentă, se solicita, în temeiul Legii-cadru nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, emiterea unor decizii de reîncadrare a personalului didactic reprezentat cu salariul de bază calculat potrivit Legii nr. 221/2008, si nu potrivit Ordonantei de urgentă a Guvernului nr. 41/2009. Însă o atare situatie nu se datorează nesolutionării unei probleme de constitutionalitate, ci aplicării, în mod gresit, a textului criticat în raport cu deciziile Curtii Constitutionale. Îndreptarea unei asemenea erori de apreciere a instantelor judecătoresti nu intră în competenta Curtii Constitutionale, aceasta, în lipsa unei competente exprese, neputând cenzura constitutionalitatea hotărârilor judecătoresti prin care se transează litigiile ce vizează drepturi subiective.

Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) si al art. 147 alin. (4) din Constitutie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1)lit. A.d) si al art. 29 din Legea nr. 47/1992,

CURTEA CONSTITUTIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca inadmisibilă, exceptia de neconstitutionalitate a dispozitiilor art. 5 alin. (6) din Ordonanta de urgentă a Guvernului nr. 1/2010 privind unele măsuri de reîncadrare în functii a unor categorii de personal din sectorul bugetar si stabilirea salariilor acestora, precum si alte măsuri în domeniul bugetar, exceptie ridicată de Sindicatul Liber învătământ Preuniversitar Buzău în dosarele nr. 2.607/114/2010, nr. 2.316/114/2010 si nr. 3.223/114/2010 ale Curtii de Apel Ploiesti - Sectia conflicte de muncă si asigurări sociale.

Definitivă si general obligatorie.

Pronuntată în sedinta publică din data de 18 octombrie 2011.

 

PRESEDINTELE CURTII CONSTITUTIONALE,

AUGUSTIN ZEGREAN

Magistrat-asistent-sef,

Benke Kâroly

 

CURTEA CONSTITUTIONALĂ

DECIZIA Nr. 1.434

din 25 octombrie 2011

referitoare la exceptia de neconstitutionalitate a dispozitiilor art. 32, art. 33 si art. 34 alin. (1) din Ordonanta Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contraventiilor

 

Augustin Zegrean - presedinte

Aspazia Cojocaru - judecător

Acsinte Gaspar - judecător

Petre Lăzăroiu - judecător

Mircea Stefan Minea - judecător

Ion Predescu - judecător

Puskás Valentin Zoltán - judecător

Tudorel Toader - judecător

Doina Suliman - magistrat-asistent-sef

 

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Daniela Maftei.

 

Pe rol se află solutionarea exceptiei de neconstitutionalitate a dispozitiilor art. 32, art. 33 si art. 34 alin. (1) din Ordonanta Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contraventiilor, exceptie ridicată de Liliana Serbănoiu în Dosarul nr. 1.302/199/2010 al Judecătoriei Buhusi si care formează obiectul Dosarului Curtii Constitutionale nr. 4.587D/2010.

La apelul nominal lipsesc părtile, fată de care procedura de citare este legal îndeplinită.

Cauza fiind în stare de judecată, presedintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere ca neîntemeiată a exceptiei de neconstitutionalitate, sens în care invocă jurisprudenta în materie a Curtii Constitutionale.

CURTEA,

având în vedere actele si lucrările dosarului, retine următoarele:

Prin încheierea din 9 noiembrie 2010, pronuntată în Dosarul nr. 1.302/199/2010, Judecătoria Buhusi a sesizat Curtea Constitutională cu exceptia de neconstitutionalitate a dispozitiilor art. 32, art. 33 si art. 34 alin. (1) din Ordonanta Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contraventiilor.

Exceptia a fost ridicată de petentul Liliana Serbănoiu cu ocazia solutionării unei plângeri contraventionale având ca obiect anularea unui proces-verbal de contraventie.

În motivarea exceptiei de neconstitutionalitate autorul acesteia sustine că dispozitiile legale mentionate încalcă prevederile art. 24 din Constitutie, deoarece “contravenientul nu are posibilitatea să îsi construiască o apărare eficientă, existând un evident dezechilibru între pozitia procesuală a organului constatator si pozitia procesuală a contravenientului”.

Judecătoria Buhusi consideră că exceptia de neconstitutionalitate este neîntemeiată.

Potrivit art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată presedintilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului si Avocatului Poporului, pentru a-si exprima punctele de vedere asupra exceptiei de neconstitutionalitate.


Guvernul consideră că exceptia de neconstitutionalitate este neîntemeiată.

Presedintii celor două Camere ale Parlamentului si Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra exceptiei de neconstitutionalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Guvernului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispozitiile de lege criticate, raportate la prevederile Constitutiei, precum si Legea nr. 47/1992, retine următoarele:

Curtea Constitutională a fost legal sesizată si este competentă, potrivit dispozitiilor art. 146 lit. d) din Constitutie, ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 si 29 din Legea nr. 47/1992, să solutioneze exceptia de neconstitutionalitate.

Obiectul exceptiei de neconstitutionalitate îl constituie dispozitiile art. 32, art. 33 si art. 34 alin. (1) din Ordonanta Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contraventiilor, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 410 din 25 iulie 2001, aprobată cu modificări si completări prin Legea nr. 180/2002, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 268 din 22 aprilie 2002, cu modificările si completările ulterioare, dispozitii care se referă la procedura de contestare a procesului-verbal de contraventie, având următorul cuprins:

- Art. 32: Alineatul (1) declarat neconstitutional.

“(2) Plângerea împreună cu dosarul cauzei se trimit de îndată judecătoriei în a cărei circumscriptie a fost săvârsită contraventia.

(3) Plângerea suspendă executarea. Plângerea persoanelor prevăzute la art. 31 alin. (2) suspendă executarea numai în ceea ce priveste despăgubirea sau, după caz, măsura confiscării.”;

- Art. 33: “(1) Judecătoria va fixa termen de judecată, care nu va depăsi 30 de zile, si va dispune citarea contravenientului sau, după caz, a persoanei care a făcut plângerea, a organului care a aplicat sanctiunea, a martorilor indicati în procesul-verbal sau în plângere, precum si a oricăror alte persoane în măsură să contribuie la rezolvarea temeinică a cauzei.

(2) în cazul în care fapta a avut ca urmare producerea unui accident de circulatie, judecătoria va cita si societatea de asigurări mentionată în procesul-verbal de constatare a contraventiei.”;

- Art. 34 alin. (1): “Instanta competentă să solutioneze plângerea, după ce verifică dacă aceasta a fost introdusă în termen, ascultă pe cel care a făcut-o si pe celelalte persoane citate, dacă acestia s-au prezentat, administrează orice alte probe prevăzute de lege, necesare în vederea verificării legalitătii si temeiniciei procesului-verbal, si hotărăste asupra sanctiunii, despăgubirii stabilite, precum si asupra măsurii confiscării.”

Autorul exceptiei de neconstitutionalitate sustine că aceste dispozitii legale încalcă prevederile constitutionale ale art. 24 privind dreptul la apărare.

Examinând exceptia de neconstitutionalitate, Curtea constată că textele de lege criticate au mai format obiectul controlului de constitutionalitate, în raport cu aceleasi prevederi constitutionale si conventionale invocate si în cauza de fată si cu motivare similară.

Astfel, prin Decizia nr. 953 din 19 decembrie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 53 din 23 ianuarie 2007, alin. (1) al art. 32 din Ordonanta Guvernului nr. 2/2001 a fost declarat neconstitutional. În aceste conditii, potrivit art. 29 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea si functionarea Curtii Constitutionale, exceptia de neconstitutionalitate a dispozitiilor sus-mentionate este inadmisibilă.

De asemenea, într-o jurisprudentă constantă, Curtea a statuat că dispozitiile art. 32 alin. (2), art. 33 si art. 34 alin. (1) din Ordonanta Guvernului nr. 2/2001, criticate fie separat, fie împreună cu alte texte din acelasi act normativ, dar din perspectiva unor sustineri asemănătoare, sunt constitutionale. În acest sens, sunt, de exemplu, Decizia nr. 363/2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 328 din 12 mai 2011, sau Decizia nr. 421/2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 364 din 25 mai 2011, privind textele criticate din cuprinsul Ordonantei Guvernului nr. 2/2001, decizii prin care Curtea a statuat că acestea nu contravin art. 24 din Constitutie.

Astfel, prin deciziile mentionate, Curtea a retinut că, potrivit art. 34 alin. (1) din Ordonanta Guvernului nr. 2/2001, instanta de judecată competentă să solutioneze plângerea verifică dacă aceasta a fost introdusă în termen, îl ascultă pe cel care a făcut-o si pe celelalte persoane citate, între care, potrivit art. 33 din ordonantă, si organul care a aplicat sanctiunea, precum si orice alte probe prevăzute de lege, necesare în vederea verificării legalitătii si temeiniciei procesului-verbal, stabilind sanctiunea, despăgubirile si, dacă este cazul, măsura confiscării. Dispozitiile alin. (2) al art. 34 din ordonantă prevăd că hotărârea judecătorească prin care s-a solutionat plângerea poate fi atacată cu recurs, fără ca motivarea acestuia să fie obligatorie.

De asemenea, pe tot parcursul solutionării plângerii îndreptate împotriva procesului-verbal de constatare si sanctionare a contraventiei, atât la instanta de fond, cât si în recurs, contravenientul poate să îsi exercite fără nicio restrictie dreptul la apărare. Din procedura de solutionare a plângerii împotriva procesului-verbal de stabilire si sanctionare a contraventiei nu rezultă răsturnarea sarcinii probei, ci, mai degrabă, exercitarea dreptului la apărare.

Astfel, potrivit jurisprudentei sale aplicabile în materie, concretizate în mai multe decizii, precum Decizia nr. 1.096/2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 695 din 15 octombrie 2009, Curtea a retinut că procesul-verbal de constatare si sanctionare a contraventiei se bucură de prezumtia de legalitate, însă, atunci când este formulată o plângere împotriva acesteia, este contestată chiar prezumtia de care se bucură. În acest caz, instanta de judecată competentă va administra probele prevăzute de lege, necesare în vederea verificării legalitătii si temeiniciei procesului-verbal. Cel care a formulat plângerea nu trebuie să îsi demonstreze propria nevinovătie, revenind instantei de judecată obligatia de a administra tot probatoriul necesar stabilirii si aflării adevărului.

Instantele de judecată trebuie să manifeste un rol activ pentru aflarea adevărului din moment ce contraventia intră sub incidenta art. 6 din Conventia pentru apărarea drepturilor omului si a libertătilor fundamentale.

Întrucât nu au intervenit elemente noi, care să determine reconsiderarea acestei jurisprudente, cele statuate anterior de Curte sunt valabile si în prezenta cauză.


Pentru motivele expuse, în temeiul art. 146 lit. d) si al art. 147 alin. (4) din Constitutie, precum si al art. 1-3, al art. 11 alin. (1)lit. A.d) si al art. 29 din Legea nr. 47/1992,

CURTEA CONSTITUTIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

1. Respinge ca inadmisibilă exceptia de neconstitutionalitate a dispozitiilor art. 32 alin. (1) din Ordonanta Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contraventiilor, exceptie ridicată de Liliana Serbănoiu în Dosarul nr. 1.302/199/2010 al Judecătoriei Buhusi.

2. Respinge ca neîntemeiată exceptia de neconstitutionalitate a dispozitiilor art. 32 alin. (2) si (3), art. 33 si art. 34 alin. (1) din Ordonanta Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contraventiilor, exceptie ridicată de acelasi autor în acelasi dosar al aceleiasi instante.

Definitivă si general obligatorie.

Pronuntată în sedinta publică din data de 25 octombrie 2011.

 

PRESEDINTELE CURTII CONSTITUTIONALE,

AUGUSTIN ZEGREAN

Magistrat-asistent-sef,

Doina Suliman

 

CURTEA CONSTITUTIONALĂ

DECIZIA Nr. 1.463

din 8 noiembrie 2011

referitoare la exceptia de neconstitutionalitate a dispozitiilor art. 34 din Ordonanta Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contraventiilor

 

Augustin Zegrean - presedinte

Aspazia Cojocaru - judecător

Acsinte Gaspar - judecător

Petre Lăzăroiu - judecător

Mircea Stefan Minea - judecător

Iulia Antoanella Motoc - judecător

Ion Predescu - judecător

Puskás Valentin Zoltán - judecător

Tudorel Toader - judecător

Doina Suliman - magistrat-asistent-sef

 

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Antonia Constantin.

 

Pe rol se află solutionarea exceptiei de neconstitutionalitate a dispozitiilor art. 34 din Ordonanta Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contraventiilor, exceptie ridicată de Ionut Pătuleanu în Dosarul nr. 6.548/236/2008 al Tribunalului Giurgiu - Sectia civilă si care formează obiectul Dosarului Curtii Constitutionale nr. 4.712D/2010.

La apelul nominal lipsesc părtile, fată de care procedura de citare este legal îndeplinită.

Presedintele dispune să se facă apelul si în Dosarul Curtii Constitutionale nr. 4.719D/2010, care are ca obiect exceptia de neconstitutionalitate a dispozitiilor art. 34 alin. (1) din Ordonanta Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contraventiilor, exceptie ridicată de Ioan Octavian Ursu în Dosarul nr. 3.866/197/2009 al Tribunalului Brasov - Sectia comercială si de contencios administrativ si fiscal.

La apelul nominal lipsesc părtile, fată de care procedura de citare este legal îndeplinită.

Curtea, având în vedere obiectul partial identic al exceptiilor de neconstitutionalitate ridicate în dosarele sus-mentionate, pune în discutie, din oficiu, problema conexării cauzelor.

Reprezentantul Ministerului Public consideră că sunt îndeplinite conditiile legale pentru conexarea dosarelor.

Curtea, în temeiul prevederilor art. 53 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, dispune conexarea Dosarului nr. 4.719D/2010 la Dosarul nr. 4.712D/2010, care a fost primul înregistrat.

Cauza fiind în stare de judecată, presedintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere ca neîntemeiată a exceptiei de neconstitutionalitate, sens în care invocă jurisprudenta în materie a Curtii Constitutionale.

CURTEA,

având în vedere actele si lucrările dosarelor, retine următoarele:

Prin încheierea din 3 iunie 2010, pronuntată în Dosarul nr. 6.548/236/2008, Tribunalul Giurgiu - Sectia civilă a sesizat Curtea Constitutională cu exceptia de neconstitutionalitate a dispozitiilor art. 34 din Ordonanta Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contraventiilor.

Exceptia a fost ridicată de contestatorul Ionut Pătuleanu cu ocazia solutionării recursului declarat împotriva Sentintei civile nr. 5.641 din 10 iulie 2008, pronuntată de Judecătoria Giurgiu într-o cauză având ca obiect o plângere contraventională în contradictoriu cu intimatul Inspectoratul de Politie al Judetului Giurgiu.

În motivarea exceptiei de neconstitutionalitate autorul acesteia sustine că dispozitiile legale mentionate încalcă prevederile art. 23 alin. (11) din Constitutie si prevederile art. 6 din Conventia pentru apărarea drepturilor omului si a libertătilor fundamentale. În acest sens arată, în esentă, că judecătorii care solutionează plângerile împotriva proceselor-verbale de constatare si sanctionare a contraventiilor “administrează prost probele, în special inversând obligatia de prezentare a probelor”, obligatie care “revine acuzării si îndoiala e folosită în avantajul acuzatului”.

Prin încheierea din 26 noiembrie 2010, pronuntată în Dosarul nr. 3.866/197/2009, Tribunalul Brasov -Sectia comercială si de contencios administrativ si fiscal a sesizat Curtea Constitutională cu exceptia de neconstitutionalitate a dispozitiilor art. 34 alin. (1) din Ordonanta Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contraventiilor.

Exceptia a fost ridicată de recurentul-petent Ioan Octavian Ursu cu ocazia solutionării recursului declarat împotriva Sentintei civile nr. 3.866/197/2009, pronuntate de Judecătoria Brasov într-o cauză având ca obiect o plângere contraventională în contradictoriu cu intimatul Inspectoratul de Politie al Judetului Brasov.

În motivarea exceptiei de neconstitutionalitate autorul acesteia sustine, în esentă, că dispozitiile legale mentionate, prin instituirea prezumtiei relative de adevăr si legalitate asupra procesului-verbal de constatare si sanctionare a contraventiei, încalcă prezumtia de nevinovătie, dreptul de acces la justitie si la un proces echitabil, precum si dreptul la apărare, astfel cum sunt consacrate de prevederile constitutionale ale art. 21, art. 23 alin. (11) si art. 24, precum si prevederile art. 6 din Conventia pentru apărarea drepturilor omului si a libertătilor fundamentale.

Instantele de judecată consideră că exceptia de neconstitutionalitate este neîntemeiată.

Potrivit art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierile de sesizare au fost comunicate presedintilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului si Avocatului Poporului, pentru a-si exprima punctele de vedere asupra exceptiei de neconstitutionalitate.

Presedintii celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul si Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra exceptiei de neconstitutionalitate.

CURTEA,

examinând încheierile de sesizare, rapoartele întocmite de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispozitiile de lege criticate, raportate la prevederile Constitutiei, precum si Legea nr. 47/1992, retine următoarele:

Curtea Constitutională a fost legal sesizată si este competentă, potrivit dispozitiilor art. 146 lit. d) din Constitutie, ale art. 1 alin. (2), ale art. 2,3, 10 si 29 din Legea nr. 47/1992, să solutioneze exceptia de neconstitutionalitate.

Obiectul exceptiei de neconstitutionalitate îl constituie dispozitiile art. 34 din Ordonanta Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contraventiilor, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 410 din 25 iulie 2001, aprobată cu modificări si completări prin Legea nr. 180/2002, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 268 din 22 aprilie 2002, cu modificările si completările ulterioare, dispozitii care au următorul cuprins: “(1) Instanta competentă să solutioneze plângerea, după ce verifică dacă aceasta a fost introdusă în termen, ascultă pe cel care a făcut-o si pe celelalte persoane citate, dacă acestia s-au prezentat, administrează orice alte probe prevăzute de lege, necesare în vederea verificării legalitătii si temeiniciei procesului-verbal, si hotărăste asupra sanctiunii, despăgubirii stabilite, precum si asupra măsurii confiscării.

(2) Dacă prin lege nu se prevede altfel, hotărârea judecătorească prin care s-a solutionat plângerea poate fi atacată cu recurs în termen de 15 zile de la comunicare, la sectia contencios administrativ a tribunalului. Motivarea recursului nu este obligatorie. Motivele de recurs pot fi sustinute si oral în fata instantei. Recursul suspendă executarea hotărârii.”

Autorii exceptiei de neconstitutionalitate sustin că prin aceste texte legale sunt încălcate prevederile constitutionale ale art. 21 privind accesul liber la justitie, art. 23 alin. (11) privind prezumtia de nevinovătie si art. 24 privind dreptul la apărare, precum si prevederile art. 6 din Conventia pentru apărarea drepturilor omului si a libertătilor fundamentale privind dreptul la un proces echitabil.

Examinând exceptia de neconstitutionalitate, Curtea constată că dispozitiile art. 34 din Ordonanta Guvernului nr. 2/2001 instituie un ansamblu de reguli procedurale care reglementează solutionarea plângerilor formulate împotriva proceselor-verbale de constatare si sanctionare a contraventiilor. În jurisprudenta sa, Curtea a retinut că acestea nu sunt de natură să îngrădească accesul liber la justitie, satisfac pe deplin exigentele unui proces echitabil si totodată nu înfrâng prezumtia de nevinovătie. În acest sens sunt, de exemplu, Decizia nr. 768 din 24 iunie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 535 din 16 iulie 2008, Decizia nr. 552 din 29 aprilie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 403 din 17 iunie 2010, Decizia nr. 1.350 din 19 octombrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 817 din 7 decembrie 2010, Decizia nr. 183 din 8 mai 2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 425 din 17 iunie 2003, si Decizia nr. 1.054 din 16 septembrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 661 din 27 septembrie 2010.

De asemenea, cu acele prilejuri, Curtea a retinut că impartialitatea judecătorilor reprezintă o caracteristică intrinsecă a actului de justitie, fiind o notiune complexă, care exclude interventia oricăror elemente de natură subiectivă si care implică, printre altele, echidistanta absolută a acestora. Or, dispozitiile art. 34 din Ordonanta Guvernului nr. 2/2001, care, astfel cum s-a arătat mai sus, reprezintă normele procedurale aplicabile solutionării plângerilor contraventionale, nu contin niciun fel de elemente care să justifice aparitia vreunor suspiciuni legate de impartialitatea judecătorului, sustinerile autorilor exceptiei fiind, din această perspectivă, neîntemeiate.

Tot în legătură cu aceste sustineri ale autorilor exceptiei, potrivit cărora textele de lege criticate sunt neconstitutionale, deoarece însusi contravenientul trebuie să îsi probeze nevinovătia în fata instantei, Curtea a statuat, prin Decizia nr. 1.096 din 8 septembrie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 695 din 15 octombrie 2009, că “procesul-verbal de constatare si sanctionare a contraventiei se bucură de prezumtia de legalitate, însă, atunci când este formulată o plângere împotriva acesteia, este contestată chiar prezumtia de care se bucură. În acest caz, instanta de judecată competentă va administra probele prevăzute de lege, necesare în vederea verificării legalitătii si temeiniciei procesului-verbal. Cel care a formulat plângerea nu trebuie să îsi demonstreze propria nevinovătie, revenind instantei de judecată obligatia de a administra tot probatoriul necesar stabilirii si aflării adevărului. [...] Instantele de judecată nu pot face aplicarea strictă a regulii onus probandi incumbit actori, ci, din contră, chiar ele trebuie să manifeste un rol activ pentru aflarea adevărului din moment ce contraventia intră sub incidenta art. 6 din Conventia pentru apărarea drepturilor omului si a libertătilor fundamentale. Prin urmare, nu se poate sustine răsturnarea sarcinii probei.”

Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să determine schimbarea acestei jurisprudente, solutia pronuntată de Curte prin deciziile mentionate, precum si considerentele care le-au fundamentat sunt valabile si în prezenta cauză.


Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) si al art. 147 alin. (4) din Constitutie, precum si al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) si al art. 29 din Legea nr. 47/1992,

CURTEA CONSTITUTIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge ca neîntemeiată exceptia de neconstitutionalitate a dispozitiilor art. 34 din Ordonanta Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contraventiilor, exceptie ridicată de Ionut Pătuleanu în Dosarul nr. 6.548/236/2008 al Tribunalului Giurgiu - Sectia civilă si de Ioan Octavian Ursu în Dosarul nr. 3.866/197/2009 al Tribunalului Brasov - Sectia comercială si de contencios administrativ si fiscal.

Definitivă si general obligatorie.

Pronuntată în sedinta publică din data de 8 noiembrie 2011.

 

PRESEDINTELE CURTII CONSTITUTIONALE,

AUGUSTIN ZEGREAN

Magistrat-asistent-sef,

Doina Suliman

 

CURTEA CONSTITUTIONALĂ

DECIZIA Nr. 1.467

din 8 noiembrie 2011

referitoare la exceptia de neconstitutionalitate a dispozitiilor art. 97 alin. (1) lit. a) din Ordonanta de urgentă a Guvernului nr. 195/2002 privind circulatia pe drumurile publice

 

Augustin Zegrean - presedinte

Aspazia Cojocaru - judecător

Acsinte Gaspar - judecător

Petre Lăzăroiu - judecător

Mircea Stefan Minea - judecător

Iulia Antoanella Motoc - judecător

Ion Predescu - judecător

Puskás Valentin Zoltán - judecător

Tudorel Toader - judecător

Doina Suliman - magistrat-asistent-sef

 

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Antonia Constantin.

 

Pe rol se află solutionarea exceptiei de neconstitutionalitate a dispozitiilor art. 97 alin. (1) lit. a) din Ordonanta de urgentă a Guvernului nr. 195/2002 privind circulatia pe drumurile publice, exceptie ridicată de Al-Bashtawi Mohammed în Dosarul nr. 1.520/299/2008 al Judecătoriei Sectorului 1 Bucuresti si care formează obiectul Dosarului Curtii Constitutionale nr. 4.748D/2010.

La apelul nominal lipsesc părtile, fată de care procedura de citare este legal îndeplinită.

Cauza fiind în stare de judecată, presedintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere a exceptiei de neconstitutionalitate.

CURTEA,

având în vedere actele si lucrările dosarului, retine următoarele: Prin încheierea din 5 martie 2010, pronuntată în Dosarul nr. 1.520/299/2008, Judecătoria Sectorului 1 Bucuresti a sesizat Curtea Constitutională cu exceptia de neconstitutionalitate a dispozitiilor art. 97 alin. (1) lit. a) din

Ordonanta de urgentă a Guvernului nr. 195/2002 privind circulatia pe drumurile publice.

Exceptia de neconstitutionalitate a fost ridicată de petentul Al-Bashtawi Mohammed într-o cauză civilă având ca obiect o plângere contraventională.

În motivarea exceptiei de neconstitutionalitate autorul acesteia sustine, în esentă, că dispozitiile de lege criticate contravin art. 21 alin. (2) si (3) din Constitutie, întrucât permit unui organ administrativ să se substituie puterii judecătoresti, retinerea permisului putând fi dispusă numai în urma unui proces.

Instanta de judecată apreciază că exceptia de neconstitutionalitate este neîntemeiată.

Potrivit dispozitiilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată presedintilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului si Avocatului Poporului, pentru a-si formula punctele de vedere cu privire la exceptia de neconstitutionalitate.

Guvernul consideră că exceptia de neconstitutionalitate este neîntemeiată.

Presedintii celor două Camere ale Parlamentului si Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra exceptiei de neconstitutionalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Guvernului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispozitiile de lege criticate, raportate la prevederile Constitutiei, precum si Legea nr. 47/1992, retine următoarele:

Curtea Constitutională este competentă, potrivit dispozitiilor art. 146 lit. d) din Constitutie, precum si ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 si 29 din Legea nr. 47/1992, să solutioneze exceptia de neconstitutionalitate cu care a fost sesizată.


Obiectul exceptiei de neconstitutionalitate îl constituie dispozitiile art. 97 alin. (1) lit. a) din Ordonanta de urgentă a Guvernului nr. 195/2002 privind circulatia pe drumurile publice, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 670 din 3 august 2006, cu modificările si completările ulterioare, dispozitii care au următorul cuprins: “în cazurile prevăzute în prezenta ordonantă de urgentă, politistul rutier dispune si una dintre următoarele măsuri tehnico-administrative:

a) retinerea permisului de conducere si/sau a certificatului de înmatriculare ori de înregistrare sau, după caz, a dovezii înlocuitoare a acestora;”.

În sustinerea neconstitutionalitătii acestor dispozitii de lege, autorul exceptiei invocă art. 21 alin. (2) si (3) din Constitutie privind accesul liber la justitie si dreptul la un proces echitabil.

Examinând exceptia de neconstitutionalitate, Curtea retine că autorul exceptiei, nemultumit de solutia legislativă existentă, solicită modificarea textului de lege criticat, în sensul în care retinerea permisului să fie dispusă de instanta de judecată numai în urma unui proces. În aceste conditii se constată că exceptia de neconstitutionalitate, asa cum a fost formulată, are ca finalitate modificarea dispozitiilor de lege supuse controlului. Or, o asemenea solicitare nu intră în competenta de solutionare a Curtii Constitutionale, care, potrivit art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, “se pronuntă numai asupra constitutionalitătii actelor cu privire la care a fost sesizată, fără a putea modifica sau completa prevederile supuse controlului”. Asa fiind, exceptia de neconstitutionalitate este inadmisibilă.

Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) si al art. 147 alin. (4) din Constitutie, precum si al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) si al art. 29 din Legea nr. 47/1992,

CURTEA CONSTITUTIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge ca inadmisibilă exceptia de neconstitutionalitate a dispozitiilor art. 97 alin. (1) lit. a) din Ordonanta de urgentă a Guvernului nr. 195/2002 privind circulatia pe drumurile publice, exceptie ridicată de Al-Bashtawi Mohammed în Dosarul nr. 1.520/299/2008 al Judecătoriei Sectorului 1 Bucuresti.

Definitivă si general obligatorie.

Pronuntată în sedinta publică din data de 8 noiembrie 2011.

 

PRESEDINTELE CURTII CONSTITUTIONALE,

AUGUSTIN ZEGREAN

Magistrat-asistent-sef,

Doina Suliman

 

CURTEA CONSTITUTIONALĂ

DECIZIA Nr. 1.472

din 8 noiembrie 2011

referitoare la exceptia de neconstitutionalitate a dispozitiilor art. 32 alin. (2) din Ordonanta Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contraventiilor, precum si ale art. 109 alin. (2) si (3) si art. 118 alin. (1) din Ordonanta de urgentă a Guvernului nr. 195/2002 privind circulatia pe drumurile publice

 

Augustin Zegrean - presedinte

Aspazia Cojocaru - judecător

Acsinte Gaspar - judecător

Petre Lăzăroiu - judecător

Mircea Stefan Minea - judecător

Iulia Antoanella Motoc - judecător

Ion Predescu - judecător

Puskás Valentin Zoltán - judecător

Tudorel Toader - judecător

Doina Suliman - magistrat-asistent-sef

 

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Antonia Constantin.

 

Pe rol se află solutionarea exceptiei de neconstitutionalitate a dispozitiilor art. 32 alin. (2) din Ordonanta Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contraventiilor, precum si ale art. 109 alin. (2) si (3) si art. 118 alin. (1) din Ordonanta de urgentă a Guvernului nr. 195/2002 privind circulatia pe drumurile publice, exceptie ridicată de Ionut Barbu în Dosarul nr. 674/192/2009 al Tribunalului Giurgiu - Sectia civilă si care formează obiectul Dosarului Curtii Constitutionale nr. 8D/2011.

La apelul nominal lipsesc părtile, fată de care procedura de citare este legal îndeplinită.

Cauza fiind în stare de judecată, presedintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere ca neîntemeiată a exceptiei de neconstitutionalitate, sens în care invocă jurisprudenta în materie a Curtii Constitutionale.

CURTEA,

având în vedere actele si lucrările dosarului, retine următoarele: Prin încheierea din 22 septembrie 2010, pronuntată în Dosarul nr. 674/192/2009, Tribunalul Giurgiu - Sectia civilă a sesizat Curtea Constitutională cu exceptia de neconstitutionalitate a dispozitiilor art. 32 alin. (2) din Ordonanta Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contraventiilor, precum si ale art. 109 alin. (2) si (3) si art. 118 alin. (1) din Ordonanta de urgentă a Guvernului nr. 195/2002 privind circulatia pe drumurile publice.

Exceptia a fost ridicată de Ionut Barbu într-o cauză civilă având ca obiect o plângere contraventională în contradictoriu cu IGPR - SPA Biroul de Politie A1.

În motivarea exceptiei de neconstitutionalitate autorul acesteia sustine, în esentă, că textele de lege criticate încalcă liberul acces la justitie, deoarece creează un obstacol considerabil pentru cetătenii care nu locuiesc în raza teritorială unde s-a produs fapta, determinând cheltuieli financiaresi timp irosit cu deplasarea petentului la instanta de judecată. În plus, aceste dispozitii legale se abat de la principiul legislatiei contenciosului administrativ, care prevăd posibilitatea alegerii competentei de către persoana contestatoare, si încalcă si prevederile art. 12 din Codul de procedură civila, care dau posibilitatea reclamantului să aleagă între mai multe instante deopotrivă competente. În ceea ce priveste art. 109 alin. (2) si (3) din Ordonanta de urgentă a Guvernului nr. 195/2002, se sustine că încalcă prevederile art. 26 din Constitutie, deoarece acordă, în mod nelegal, autoritătilor publice dreptul de a înregistra si prelucra date cu caracter personal în activitatea lor de constatare a contraventiilor.

Instanta de judecată nu îsi exprimă opinia cu privire la exceptia de neconstitutionalitate.

În conformitate cu dispozitiile art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată presedintilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului si Avocatului Poporului, pentru a-si exprima punctele de vedere asupra exceptiei de neconstitutionalitate.

Presedintii celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul si Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere cu privire la exceptia de neconstitutionalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispozitiile de lege criticate, raportate la prevederile Constitutiei, precum si Legea nr. 47/1992, retine următoarele:

Curtea Constitutională a fost legal sesizată si este competentă, potrivit dispozitiilor art. 146 lit. d) din Constitutie, ale art. 1 alin. (2), ale art. 2,3, 10 si 29 din Legea nr. 47/1992, să solutioneze exceptia de neconstitutionalitate.

Obiectul exceptiei de neconstitutionalitate îl constituie dispozitiile art. 32 alin. (2) din Ordonanta Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contraventiilor, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 410 din 25 iulie 2001, aprobată cu modificări si completări prin Legea nr. 180/2002, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 268 din 22 aprilie 2002, cu modificările si completările ulterioare, precum si dispozitiile art. 109 alin. (2) si (3) si art. 118 alin. (1) din Ordonanta de urgentă a Guvernului nr. 195/2002 privind circulatiape drumurilepublice, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 670 din 3 august 2006, cu modificările si completările ulterioare.

Textele de lege criticate au următorul cuprins:

- Art. 32 alin. (2) din Ordonanta Guvernului nr. 2/2001: “Plângerea împreună cu dosarul cauzei se trimit de îndată judecătoriei în a cărei circumscriptie a fost săvârsită contraventia.”;

- Art. 109 alin. (2) si (3) din Ordonanta de urgentă a Guvernului nr. 195/2002:”(2/) Constatarea contraventiilor se poate face si cu ajutorul unor mijloace tehnice certificate sau mijloace tehnice omologate si verificate metrologic, consemnându-se aceasta în procesul-verbal de constatare a contraventiei.

(3) în cazurile prevăzute la alin. (2), procesul-verbal se poate încheia si în lipsa contravenientului, după stabilirea identitătii conducătorului de vehicul, mentionându-se aceasta în procesul-verbal, fără a fi necesară confirmarea faptelor de către martori.”;

- Art. 118 aMn. (1) din Ordonanta de urgentă a Guvernului nr. 195/2002: “împotriva procesului-verbal de constatare a contraventiilor se poate depune plângere, în termen de 15 zile de la comunicare, la judecătoria în a cărei rază de competentă a fost constatată fapta.”

Autorul exceptiei sustine că aceste dispozitii legale încalcă prevederile constitutionale ale art. 16 privind egalitatea în drepturi, art. 21 alin. (1) si (2) referitoare la accesul liber la justitie si ale art. 26 care consacră obligatia autoritătilor publice de a ocroti viata intimă, familială si privată a persoanelor.

Examinând exceptia de neconstitutionalitate, Curtea constată că a mai examinat constitutionalitatea art. 32 alin. (2) din Ordonanta Guvernului nr. 2/2001, precum si a art. 118 alin. (1) din Ordonanta de urgentă a Guvernului nr.195/2002, în raport cu aceleasi prevederi constitutionale si cu o motivare similară.

Astfel, de exemplu, prin Decizia nr. 813 din 27 septembrie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 705 din 18 octombrie 2007, Decizia nr. 1.128 din 27 noiembrie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 872 din 20 decembrie 2007, si Decizia nr. 81 din 8 februarie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 160 din 7 martie 2007, Curtea a respins ca neîntemeiată exceptia de neconstitutionalitate a dispozitiilor art. 32 alin. (2) din Ordonanta Guvernului nr. 2/2001, statuând că acestea nu încalcă egalitatea în drepturi, liberul acces la justitie si dreptul la un proces echitabil. De asemenea, prin Decizia nr. 464 din 22 aprilie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 378 din 19 mai 2008, Curtea a statuat că art. 118 alin. (1) din Ordonanta de urgentă a Guvernului nr. 195/2002, care instituie norme de procedura privind solutionarea plângerii formulate împotriva procesului-verbal de constatare si sanctionare a contraventiei, nu îngrădeste accesul liber la justitie al persoanelor interesate si nu contravine dreptului la un proces echitabil. Dimpotrivă, reglementarea competentei teritoriale a instantelor judecătoresti în cauzele având ca obiect plângerile împotriva proceselor-verbale de contraventie prin care se constată încălcări ale dispozitiilor Ordonantei de urgentă a Guvernului nr. 195/2002 privind circulatia pedrumurile publice este menită să dea expresie garantiilor constitutionale invocate, prin asigurarea administrării cu celeritate a probelor strânse de lucrătorii politiei rutiere. În plus, această modalitate de reglementare reprezintă optiunea legiuitorului, fiind în conformitate cu prevederile art! 126 alin. (2) din Constitutie privind competenta si procedura în fata instantelor judecătoresti.

Considerentele care  fundamentează jurisprudenta mentionată sunt valabile si în prezenta cauză, deoarece nu au intervenit elemente noi.

Cât priveste criticile privind existenta unei contradictii între dispozitiile art. 32 alin. (2) din Ordonanta Guvernului nr. 2/2001 si ale art. 118 alin. (1) din Ordonanta de urgentă a Guvernului nr. 195/2002 cu normele care reglementează contenciosul administrativ, respectiv procedura civilă, acestea nu intră în sfera controlului de constitutionalitate.

În fine, referitor la critica de neconstitutionalitate a art. 109 alin. (2) si (3) din Ordonanta de urgentă a Guvernului nr. 195/2002 în raport cu art. 26 din Constitutie, Curtea retine că autorul exceptiei critică aceste dispozitii de lege întrucât prevăd dreptul autoritătilor publice de a înregistra si prelucra date cu caracter personal, solutie legislativă care îl nemultumeste si pe care o doreste modificată. Or, potrivit art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea si functionarea Curtii Constitutionale, aceasta “se pronuntă numai asupra constitutionalitătii actelor cu privire la care a fost sesizată, fără a putea modifica sau completa prevederile supuse controlului”.

În legătură cu acest aspect este de mentionat că persoana sanctionată ca urmare a constatării unei contraventii prin mijloacele în discutie, dacă apreciază că procesul-verbal de stabilire si sanctionare a contraventiei a fost întocmit în mod nelegal, are posibilitatea de a formula plângere în fata instantei de judecată si de a obtine anularea acestuia. Eventualele abuzuri la care autorul exceptiei face referire, respectiv folosirea nelegală a datelor obtinute întemeiul textului de lege criticat, nu intră sub incidenta controlului de constitutionalitate exercitat de Curte.


Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) si al art. 147 alin. (4) din Constitutie, precum si al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit.A.d) si al art. 29 din Legea nr. 47/1992,

CURTEA CONSTITUTIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge ca neîntemeiată exceptia de neconstitutionalitate a dispozitiilor art. 32 alin. (2) din Ordonanta Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contraventiilor, precum si ale art. 109 alin. (2) si (3) si art. 118 alin. (1) din Ordonanta de urgentă a Guvernului nr. 195/2002 privind circulatia pe drumurile publice, exceptie ridicată de Ionut Barbu în Dosarul nr. 674/192/2009 al Tribunalului Giurgiu - Sectia civilă.

Definitivă si general obligatorie.

Pronuntată în sedinta publică din data de 8 noiembrie 2011.

 

PRESEDINTELE CURTII CONSTITUTIONALE,

AUGUSTIN ZEGREAN

Magistrat-asistent-sef,

Doina Suliman

 

ACTE ALE OFICIULUI ROMAN PENTRU DREPTURILE DE AUTOR

 

OFICIUL ROMÂN PENTRU DREPTURILE DE AUTOR

 

DECIZIE

privind constituirea Comisiei pentru negocierea Metodologiei privind comunicarea publică de opere cinematografice si alte opere audiovizuale

 

Tinând cont de cererea formulată de către DACIN SARA - Drepturi de Autor în Cinematografie - Audiovizual - Societatea Autorilor Români din Audiovizual, înregistrată la Oficiul Român pentru Drepturile de Autor cu nr. RG ll/INT/13.073 din 21 octombrie 2011, precum si de Referatul nr. RG 11/14.745 din 5 decembrie 2011 al Directiei registre si gestiune colectivă,

având în vedere prevederile art. 1232 alin. (1) lit. b), art. 131 si art. 138 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor si drepturile conexe, cu modificările si completările ulterioare, precum si ale art. 3 alin. (2) lit. a) din Hotărârea Guvernului nr. 401/2006 privind organizarea, functionarea, structura personalului si dotările necesare îndeplinirii atributiilor Oficiului Român pentru Drepturile de Autor, cu modificările ulterioare,

în temeiul prevederilor art. 6 alin. (1) si art. 7 alin. (3) din Hotărârea Guvernului nr. 401/2006, cu modificările ulterioare,

directorul general al Oficiului Român pentru Drepturile de Autor emite următoarea decizie:

Art. 1. - Se constituie Comisia pentru negocierea Metodologiei privind comunicarea publică de opere cinematografice si alte opere audiovizuale, cu următoarea componentă:

- DACIN SARA- Drepturi de Autor în Cinematografie - Audiovizual - Societatea Autorilor Români din Audiovizual, reprezentând organismul de gestiune colectivă din domeniu, pe de o parte; si

- câte un reprezentant al Federatiei Patronatelor din Turismul Românesc (F.P.T.R.), Federatiei Industriei Hoteliere din România (F.I.H.R.) si Societătii Comerciale Unita Turism Holding - S.A., reprezentând utilizatorii, pe de altă parte.

Art. 2. - Comisia constituită potrivit art. 1 are obligatia să desfăsoare negocierile în conformitate cu dispozitiile art. 1311 si art. 1312 alin. (1) si (2) din Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor si drepturile conexe, cu modificările si completările ulterioare, pe o durată de maximum 30 de zile calendaristice de la data constituirii.

Art. 3. - Comisia prevăzută la art. 1 îsi va stabili programul întâlnirilor pe care îl va comunica Oficiului Român pentru Drepturile de Autor.

Art. 4. - Prezenta decizie se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I, în conformitate cu dispozitiile art. 131 alin. (2) din Legea nr. 8/1996, cu modificările si completările ulterioare, si intră în vigoare la data publicării, fiind postată si pe site-ul www.orda.ro

 

Directorul general al Oficiului Român pentru Drepturile de Autor,

Robert Bucur

 

Bucuresti, 7 decembrie 2011.

Nr. 299.


 

ACTE ALE ÎNALTEI CURTI DE CASATIE SI JUSTITIE

ÎNALTA CURTE DE CASATIE SI JUSTITIE

COMPLETUL COMPETENT SĂ JUDECE RECURSUL ÎN INTERESUL LEGII

DECIZIA Nr. 17

din 17 octombrie 2011

 

Dosar nr. 23/2011

Livia Doina Stanciu - presedintele Înaltei Curti de Casatie si Justitie, presedintele completului

Lavinia Curelea - presedintele Sectiei I civile

Corina Michaela Jîjîie - presedintele delegat al Sectiei penale

Gabriela Victoria Bîrsan - presedintele Sectiei de contencios administrativ si fiscal

Adrian Bordea -presedintele Sectiei a II-a civile

Alixandri Vasile - judecător, Sectia penală

Mariana Ghena - judecător, Sectia penală

Stefan Pistol - judecător, Sectia penală

Sandei Lucian Macavei - judecător, Sectia penală

Niculina Alexandru - judecător, Sectia penală

Ioana Bogdan - judecător, Sectia penală

Georgeta Barbălată - judecător raportor, Sectia penală

Geanina Cristina Arghir - judecător, Sectia penală

Victor Camenită Pasca - judecător, Sectia penală

Rodica Cosma - judecător, Sectia penală

Cristina Rotaru - judecător, Sectia penală

Livia Luminita Zglimbea - judecător, Sectia penală

Angela Dragne - judecător, Sectia penală

Ionut Matei - judecător, Sectia penală

Raluca Moglan - judecător, Sectia I civilă

Românită Vrânceanu - judecător, Sectia I civilă

Corina Alina Corbu - judecător, Sectia de contencios administrativ si fiscal

Carmen Frumuselu - judecător, Sectia de contencios administrativ si fiscal

Viorica Trestianu - judecător, Sectia a II-a civilă

Elena Daniela Marta - judecător, Sectia a II-a civilă

 

Completul competent să judece recursul în interesul legii ce formează obiectul Dosarului nr. 23/2011 este constituit conform art. 4144 alin. 3 din Codul de procedură penală, modificat si completat prin Legea nr. 202/2010, raportat la art. 272 din Regulamentul privind organizarea si functionarea administrativă a Înaltei Curti de Casatie si Justitie, republicat, cu modificările si completările ulterioare.

Sedinta completului este prezidată de doamna judecător Livia Doina Stanciu, presedintele Înaltei Curti de Casatie si Justitie.

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casatie si Justitie este reprezentat de doamna Gabriela Scutea, adjunct al procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casatie si Justitie.

La sedinta de judecată participă magistratul-asistent din cadrul Sectiilor Unite, doamna Cristina Pascu, desemnat în conformitate cu dispozitiile art. 273 din Regulamentul privind organizarea si functionarea administrativă a Înaltei Curti de Casatie si Justitie, republicat, cu modificările si completările ulterioare.

Înalta Curte de Casatie si Justitie - Completul competent să judece recursul în interesul legii - a luat în examinare recursul în interesul legii formulat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casatie si Justitie în vederea interpretării si aplicării unitare a dispozitiilor art. 1608a alin. 2 teza a II-a si alin. 6 teza a II-a din Codul de procedură penală, respectiv dacă, cu ocazia examenului de temeinicie efectuat în baza textului indicat, simpla constatare a subzistentei temeiurilor în baza cărora s-a dispus arestarea preventivă este suficientă sau, dimpotrivă, subzistenta temeiurilor este o conditie prealabilă, după verificarea căreia se impune un examen de oportunitate pentru a determina dacă buna desfăsurare a procesului penal, ca scop al măsurii preventive, se poate realiza si prin liberarea provizorie.

Reprezentantul procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casatie si Justitie a sustinut recursul în interesul legii, punând concluzii pentru admiterea acestuia si pronuntarea unei decizii prin care să se asigure interpretarea si aplicarea unitară a legii.

ÎNALTA CURTE,

deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele:

1. Problema de drept ce a generat practica neunitară

Prin recursul în interesul legii formulat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casatie si Justitie s-a arătat că în practica judiciară natională nu există un punct de vedere unitar cu privire la aplicarea dispozitiilor art. 1608a alin. 2 teza a II-a si alin. 6 teza a II-a din Codul de procedură penală, respectiv dacă, la realizarea examenului de temeinicie în baza textului indicat, simpla constatare a subzistentei temeiurilor în baza cărora s-a dispus arestarea preventivă este suficientă sau, dimpotrivă, subzistenta temeiurilor este o conditie prealabilă, după verificarea căreia se impune un examen de oportunitate pentru a determina dacă buna desfăsurare a procesului penal, ca scop al măsurii preventive, se poate realiza si prin liberarea provizorie.

2. Examenul jurisprudential

Prin recursul în interesul legii se arată că, în urma verificării jurisprudentei la nivel national, a fost relevată o practică neunitară cu privire la aplicarea dispozitiilor art. 1608a alin. 2 teza a II-a si alin. 6 teza a II-a din Codul de procedură penală, sub aspectul realizării examenului de temeinicie în baza textului indicat, respectiv dacă simpla constatare a subzistentei temeiurilor în baza cărora s-a dispus arestarea preventivă este suficientă sau, dimpotrivă, subzistenta temeiurilor este o conditie prealabilă, după verificarea căreia se impune un examen de oportunitate pentru a determina dacă buna desfăsurare a procesului penal, ca scop al măsurii preventive, se poate realiza si prin liberarea provizorie.

3. Solutiile pronuntate de instantele judecătoresti

3.1 .a) Unele instante, făcând trimitere si la scopul procesului penal, au apreciat că, din constatarea subzistentei temeiurilor care au determinat arestarea preventivă, se impune concluzia că liberarea provizorie nu poate fi acordată.

În argumentarea acestei opinii, instantele au apreciat că simpla îndeplinire formală a conditiilor prevăzute la art. 1602 din Codul de procedură penală nu poate duce automat la admiterea cererii, ci trebuie avute în vedere infractiunile pentru care inculpatul este cercetat, amploarea si complexitatea activitătii infractionale, perioada de timp în care aceasta s-a desfăsurat, criterii în raport cu care se apreciază dacă mai subzistă ori nu temeiurile care au stat la baza luării măsurii arestării preventive.

3.1 .b) La acelasi punct de vedere au aderat si instantele care, desi nu au analizat subzistenta temeiurilor arestării preventive, au considerat că atunci când temeiul arestării preventive l-a constituit art. 148 lit. f) din Codul de procedură penală, pericolul pentru ordinea publică nu poate fi înlăturat decât prin privare de libertate, liberarea provizorie neputându-se dispune.

În motivarea acestei solutii, instantele au apreciat că pentru a putea fi admisă cererea trebuie analizată si conditia ca lăsarea în libertate a inculpatului să nu prezinte pericol concret pentru ordinea publică, iar în cazul în care temeiul luării măsurii arestării l-a reprezentat art. 148 lit. f) din Codul de procedură penală, este necesar, pentru a se putea dispune liberarea provizorie, ca acest pericol să nu mai subziste, considerându-se că desi în mod formal pentru admiterea cererii de liberare provizorie legea prevede îndeplinirea numai a anumitor conditii, din analiza de ansamblu a dispozitiilor legale aplicabile în materie rezultă si o conditie implicită si anume aceea ca lăsarea în libertate a unei persoane să nu prezinte pericol pentru ordinea publică, caz în care pericolul nu poate fi înlăturat decât prin privare de libertate.

3.1.c) Alte instante au apreciat, dimpotrivă, că subzistenta temeiurilor în baza cărora a fost dispusă arestarea preventivă este o conditie fără de care institutia liberării provizorii nu este incidentă, o modificare sau încetare a acestor temeiuri atrăgând aplicarea altor institutii de drept procesual penal, respectiv înlocuirea ori revocarea arestării preventive, iar ceea ce se impune a fi examinat în vederea admiterii cererii de liberare provizorie este dacă buna desfăsurare a procesului penal poate fi asigurată si prin liberarea provizorie sub control judiciar sau pe cautiune.

În sustinerea acestui punct de vedere, instantele au apreciat că acordarea liberării provizorii are ca premisă tocmai mentinerea temeiurilor care au stat la baza arestării preventive, liberarea provizorie presupunând existenta măsurii arestării preventive, luată în conditii de legalitate si temeinicie si mentinută în aceleasi conditii, organul judiciar apreciind că prelungirea ori mentinerea stării de arest nu mai apare necesară, liberarea devenind posibilă sub rezerva respectării anumitor conditii, instanta urmând să verifice dacă scopul procesului penal ar putea fi alterat prin punerea în libertate a inculpatului, având în vedere si dispozitiile art. 136 din Codul de procedură penală.

3.1.d) Acelasi punct de vedere a fost exprimat si de instantele care, după constatarea expresă a faptului că se mentin temeiurile arestării preventive, au admis cererea de liberare provizorie.

Pentru a dispune astfel, instantele au apreciat că acordarea liberării provizorii nu este împiedicată de mentinerea temeiurilor care au determinat arestarea preventivă, întrucât dacă acestea ar fi încetat ori s-ar fi modificat, respectiva măsură ar fi trebuit revocată, respectiv, înlocuită, ceea ce se impune analizat fiind dacă scopul măsurii preventive poate fi realizat si prin liberare provizorie, cu impunerea unui control judiciar care, prin continutul concret al obligatiilor care îl compun, se înfătisează ca o adevărată alternativă legală la însăsi arestarea preventivă.

3.1.e) în opozitie cu acest din urmă punct de vedere, alte instante au admis cereri de liberare provizorie pe considerentul că pericolul pentru ordinea publică s-a diminuat cu trecerea timpului ori că lăsarea în libertate a inculpatului nu mai prezintă un pericol concret pentru ordinea publică, chiar si atunci când printre temeiurile în baza cărora s-a dispus arestarea preventivă, alături de cele ale art. 148 lit. f) au fost avute în vedere si dispozitiile art. 148 lit. a) sau d) din Codul de procedură penală.

În motivarea solutiilor dispuse instantele au considerat că pericolul social concret avut în vedere la luarea măsurii arestării s-a diminuat în timp, iar sustragerea inculpatului de la urmărirea penală nu mai este de actualitate si că aspectele legate de revolta fată de ignorarea valorilor sociale si perceptia publică fată de necesitatea unei reactii din partea autoritătii judiciare s-au atenuat ori au dispărut. Alte instante au considerat că nu mai există probe din care să rezulte că lăsarea în libertate a inculpatului ar prezenta un pericol concret pentru ordinea publică ori că temeiurile avute în vedere initial la luarea măsurii arestării nu se mai mentin în totalitate datorită faptului că cele mai importante probatorii din cauză au fost deja administrate.

3.2. În fine, unele instante au concluzionat în sensul că liberarea provizorie nu se poate acorda atunci când arestarea preventivă a fost dispusă în temeiul art. 148 lit. a), b) sau d) din Codul de procedură penală, chiar dacă a fost avut în vedere la luarea măsurii si cazul prevăzut la art. 148 lit. f) din acelasi cod.

Acest punct de vedere a fost argumentat pe dispozitiile art. 1602 alin. 2 teza I din Codul de procedură penală, potrivit cărora liberarea provizorie sub control judiciar nu se acordă în cazul în care există date din care rezultă necesitatea de a-l împiedica pe inculpat să săvârsească alte infractiuni, conditie apreciată ca fiind îndeplinită în situatia în care temeiul în baza căruia s-a dispus arestarea preventivă a fost art. 148 lit. d) din Codul de procedură penală. S-a argumentat că liberarea provizorie nu se poate dispune atunci când sunt indicii că inculpatul s-ar putea sustrage de la urmărirea penală sau de la judecată, ipoteză avută în vedere atunci când arestarea preventivă a fost întemeiată pe dispozitiile art. 148 lit. a) din Codul de procedură penală, si nici în cazul în care din actele dosarului rezultă că inculpatul ar putea zădărnici aflarea adevărului prin influentarea unui martor, considerent avut în vedere atunci când mandatul de arestare preventivă a fost dat în temeiul art. 148 lit. b) din Codul de procedură penală.

4. Opinia procurorului general

Procurorul general a opinat în sensul că instanta de judecată, cu ocazia examenului de temeinicie al cererii de liberare provizorie sub control judiciar sau pe cautiune, dacă constată că mai subzistă temeiurile care au impus arestarea preventivă, este obligată să verifice în ce măsură buna desfăsurare a procesului penal este ori nu împiedicată de admiterea cererii; dacă constată că nu mai subzistă ori s-au schimbat temeiurile care au impus arestarea preventivă, va dispune revocarea, respectiv înlocuirea arestării preventive.

În ipoteza în care temeiul arestării preventive l-a constituit unul sau mai multe dintre cazurile prevăzute la art. 148 lit. a), b), c) sau d) din Codul de procedură penală, exclusiv, cererea de liberare provizorie este inadmisibilă.

S-a argumentat că analiza temeiniciei cererii de liberare presupune verificarea îndeplinirii conditiilor prevăzute la art. 1602 alin. 2 din Codul de procedură penală, dar si a aptitudinii pe care această măsură o va avea de a asigura efectiv scopul măsurilor preventive, astfel cum sunt acestea reglementate de dispozitiile art. 136 alin. 1 din Codul de procedură penală, în acest sens fiind si dispozitiile art. 1605 alin. 4 lit. b) si alin. 6 din Codul de procedură penală.

Astfel, s-a concluzionat că pentru a se putea dispune liberarea provizorie este obligatoriu ca măsura arestării să fi fost legal luată, prelungită si mentinută, iar temeiurile arestării să subziste la momentul analizei cererii de liberare, dispozitiile legale care reglementează liberarea provizorie trebuind corelate cu dispozitiile art. 139 alin. 1 din Codul de procedură penală, care vizează înlocuirea măsurii arestării atunci când s-au schimbat temeiurile care au determinat luarea acestei măsuri, precum si cu cele ale art. 139 alin. 2 din acelasi cod, care prevăd revocarea măsurii preventive atunci când, printre altele, nu mai există vreun temei care să justifice mentinerea ei, în niciuna dintre cele două ipoteze anterior enuntate liberarea provizorie nefiind solutia legală.

S-a mentionat, de asemenea, că desi verificarea mentinerii temeiurilor în baza cărora s-a dispus arestarea trebuie efectuată, aceasta nu este suficientă, simpla constatare a subzistentei acestora neconducând automat la respingerea cererii de liberare, judecătorul învestit cu solutionarea cererii de liberare provizorie trebuind să verifice modul în care scopul măsurii preventive poate fi atins si prin liberarea provizorie.

Totodată, având în vedere dispozitiile art. 1602 alin. 2 din Codul de procedură penală si ale art. 136 alin. 1 si 2 din Codul de procedură penală s-a apreciat că liberarea provizorie nu poate fi acordată în ipoteza luării măsurii arestării preventive întemeiate pe dispozitiile art. 148 lit. a) (inculpatul a fugit ori s-a ascuns, în scopul de a se sustrage de la urmărire sau de la judecată ori există date că va încerca să fugă sau să se sustragă în orice mod de la urmărirea penală, de la judecată ori de la executarea pedepsei), iar dispozitiile art. 1602 alin. 2 din Codul de procedură penală fac inadmisibilă liberarea provizorie în ipoteza în care arestarea preventivă a fost întemeiată pe dispozitiile art. 148 lit. b) (există date că inculpatul încearcă să zădărnicească în mod direct sau indirect aflarea adevărului prin influentarea unei părti, a unui martor ori expert sau prin distrugerea, alterarea ori sustragerea mijloacelor materiale de probă), art. 148 lit. c) (există date că inculpatul pregăteste săvârsirea unei noi infractiuni) ori art. 148 lit. d) din Codul de procedură penală (inculpatul a săvârsit cu intentie o nouă infractiune), în cazurile anterior expuse singurele solutii legale care se pot pronunta fiind fie mentinerea stării de arest preventiv, în ipoteza în care subzistă temeiurile avute în vedere la luarea acestei măsuri, fie înlocuirea/revocarea măsurii arestării, în ipoteza în care aceste temeiuri s-au modificat, respectiv au dispărut.

Referitor la situatia în care temeiul luării măsurii arestării l-a constituit cazul prevăzut de art. 148 lit. f) din Codul de procedură penală, instanta învestită cu solutionarea cererii de liberare provizorie sub control judiciar sau pe cautiune trebuie să verifice dacă buna desfăsurare a procesului penal este ori nu afectată de liberarea învinuitului sau inculpatului, problema subzistentei pericolului pentru ordinea publică pe care lăsarea în libertate a persoanei cercetate îl reprezintă făcând parte din analiza preliminară a cererii de liberare provizorie; în cazul în care se constată că acest pericol s-a diminuat ori a dispărut, solutia legală este de înlocuire a măsurii arestării preventive cu o altă măsură preventivă, respectiv de revocare a măsurii arestării, iar nu de admitere a cererii de liberare provizorie.

5. Raportul asupra recursului în interesul legii

Punctul de vedere exprimat de judecătorul raportor a fost în sensul că instanta de judecată, cu ocazia examenului de temeinicie al cererii de liberare provizorie sub control judiciar sau pe cautiune, dacă constată că subzistă temeiurile care au impus arestarea preventivă ori că acestea s-au modificat, total sau partial, va verifica în ce măsură buna desfăsurare a procesului penal este ori nu împiedicată de judecarea inculpatului în stare de liberare provizorie sub control judiciar/cautiune, iar dacă se constată că nu mai subzistă temeiurile care au impus arestarea preventivă, se va dispune revocarea arestării preventive.

În sustinerea acestei opinii s-a argumentat că ratiunea liberării provizorii constă în garantarea libertătii individuale în procesul penal si presupune adoptarea unei măsuri care, fără a fi privativă de libertate, poate asigura desfăsurarea normală a procesului penal, în conditiile în care se apreciază că, desi temeiurile pentru luarea măsurii arestării preventive subzistă, totusi, datorită unor temeiuri legate de persoana inculpatului si de circumstantele cauzei, nu mai este necesară privarea de libertate, preventia putând fi realizată prin restrângerea unor drepturi, institutialiberării provizorii având caracter provizoriu si facultativ. În acest sens au fost invocate prevederile art. 5 paragraful 3 din Conventia Europeană pentru Apărarea Drepturilor si a Libertătilor Fundamentale si dispozitiile art. 136 alin. 1 si 2 din Codul de procedură penală si s-a subliniat, în esentă, că detentia preventivă trebuie să aibă un caracter exceptional si nu trebuie să se prelungească dincolo de limitele rezonabile, instantele având obligatia de a analiza posibilitatea dispunerii unor măsuri alternative cum ar fi liberarea provizorie.

Totodată, din analiza normelor interne în materie s-a apreciat că art. 1602 si 1606 din Codul de procedură penală reglementează conditiile de formă si de fond ale liberării provizorii, iar examinarea si admiterea în principiu a cererii de liberare provizorie sunt prevăzute în art. 1608 din Codul de procedură penală, instanta verificând, într-o primă fază, dacă sunt îndeplinite conditiile prevăzute de lege pentru admisibilitatea în principiu a acesteia, iar apoi, în faza a doua, solutionându-se cererea, după ascultarea învinuitului sau inculpatului, verificându-se îndeplinirea conditiilor prevăzute de lege referitoare la temeinicia acesteia.

S-a mentionat că examinarea pe fond a cererii de liberare provizorie presupune, în primul rând, verificarea prealabilă a subzistentei temeiurilor în baza cărora s-a dispus arestarea preventivă, întrucât pentru a se putea dispune liberarea provizorie este obligatoriu ca măsura arestării să fi fost legal luată, prelungită si mentinută, în caz contrar fiind incidente dispozitiile art. 139 alin. 2 din acelasi cod, care prevăd revocarea măsurii atunci când, printre altele, nu mai există vreun temei care să justifice mentinerea ei, un argument de text în sprijinul acestui punct de vedere fiind dat de dispozitiile art. 1605 alin. 4 lit. b) si alin. 6 din Codul de procedură penală.

S-a apreciat, de asemenea, că în cazul modificării, totale sau partiale, a temeiurilor care au stat la baza luării măsurii arestării preventive nu sunt incidente exclusiv dispozitiile art. 139 alin. 1 din Codul de procedură penală referitoare la înlocuirea arestării preventive, fiind posibilă si liberarea provizorie (numai dacă sunt îndeplinite si conditiile - pozitive si negative - prevăzute de art. 1602 alin. 1 si 2 din Codul de procedură penală, precum si cerinta oportunitătii ce se desprinde din corelarea dispozitiilor art. 1602 alin. 2 cu cele ale art. 136 alin. 1 din acelasi cod), deoarece atât obligarea de a nu părăsi localitatea ori tara (măsuri preventive cu care se poate înlocui arestarea preventivă în cazul prevăzut la art. 139 alin. 1 din Codul de procedură penală), cât si liberarea provizorie sub control judiciar sau pe cautiune (măsuri alternative care asigură scopul măsurilor preventive) au acelasi scop si finalitate, respectiv asigură buna desfăsurare a procesului penal cu inculpatul în stare de libertate, permitând în acelasi timp, prin existenta garantiilor stabilite de lege si/sau de instantă, controlul asupra prezentării inculpatului în fata organului judiciar, împiedicarea acestuia să zădărnicească aflarea adevărului prin influentarea unor martori ori experti, alterarea sau distrugerea mijloacelor de probă ori săvârsirea altor infractiuni; măsurile preventive prevăzute de art. 145 si 1451 din Codul de procedură penală se suprapun practic cu măsurile alternative prevăzute la art. 1602 si 1604 din acelasi cod, cuprinzând obligatii asemănătoare instituite în sarcina inculpatului.

S-a argumentat că analiza temeiniciei cererii de liberare presupune, în al doilea rând, atât verificarea îndeplinirii conditiilor - pozitive si negative - prevăzute la art. 1602 alin. 1 si 2 din Codul de procedură penală, cât si a aptitudinii pe care această măsură o va avea de a asigura efectiv scopul măsurilor preventive, respectiv oportunitatea acesteia, sens în care instanta trebuie să se raporteze atât la elementele ce privesc faptele pentru care este cercetat, cât mai ales la datele care circumstantiază persoana inculpatului.

S-a concluzionat în sensul că, analizând temeinicia cererii de liberare provizorie atât prin prisma textelor de lege incidente din dreptul intern, cât si a jurisprudentei CEDO, judecătorul poate constata că măsura liberării provizorii este suficientă pentru buna desfăsurare a procesului penal, putând fi dispusă indiferent de temeiul care a stat la baza arestării preventive, după constatarea îndeplinirii conditiilor formale de admisibilitate, precum si îndeplinirea cerintelor de legalitate, temeinicie si oportunitate.

6. Înalta Curte:

După cum rezultă din analiza dispozitiilor art. 136 alin. 1 si 2 din Codul de procedură penală, scopul măsurilor preventive îl constituie asigurarea bunei desfăsurări a procesului penal sau împiedicarea sustragerii învinuitului ori inculpatului de la urmărirea penală, de la judecată sau de la executarea pedepsei, acesta putând fi atins si prin liberarea provizorie sub control judiciar ori pe cautiune.

În acelasi sens sunt si dispozitiile art. 5 paragraful 3 din Conventia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului si a Libertătilor Fundamentale, care prevăd că persoana arestată sau retinută beneficiază, printre altele, de dreptul de a putea fi eliberată în cursul procedurii, punerea în libertate putând fi subordonată unei garantii care să asigure prezentarea persoanei în cauză la audiere.

Referitor la reglementările interne în materie, se constată că art. 1606 si art. 1602 alin. 1 si 2 din Codul de procedură penală prevăd conditiile concrete în care aceasta poate fi acordată.

Astfel, liberarea provizorie sub control judiciar sau pe cautiune reprezintă o măsură procesuală alternativă la măsurile preventive privative de libertate a cărei acordare este lăsată la latitudinea instantei (art. 1602 alin. 1 din Codul de procedură penală) si care presupune îndeplinirea unor conditii expres reglementate privind cuantumul pedepsei închisorii pentru infractiunea comisă, forma de vinovătie cu care aceasta a fost săvârsită si inexistenta datelor din care să rezulte necesitatea de a-l împiedica pe învinuit sau inculpat să săvârsească alte infractiuni ori că acesta va încerca să zădărnicească aflarea adevărului prin influentarea unor părti, martori sau experti, alterarea ori distrugerea mijloacelor de probă sau prin alte asemenea fapte.

Totodată, dispozitiile art. 1606 alin. 2 din Codul de procedură penală reglementează conditiile formale de admisibilitate ale cererii de liberare provizorie sub control judiciar sau pe cautiune, conditii care privesc elementele de continut ale cererii (numele, prenumele, domiciliul si calitatea persoanei care formulează cererea, precum si mentiunea cunoasterii dispozitiilor legii privitoare la cazurile de revocare a liberării provizorii).

De asemenea, din interpretarea coroborată a dispozitiilor legale ce reglementează institutia juridică a liberării provizorii se retine că o conditie esentială si prealabilă formulării unei cereri de liberare provizorie, care reiese implicit din continutul normelor în materie, o constituie preexistenta măsurii arestării preventive legal luată (sau, după caz, prelungită ori mentinută) fată de învinuit sau inculpat.

În ceea ce priveste procedura de examinare a cererilor de liberare provizorie se retine că prevederile art. 1608 din Codul de procedură penală reglementează examinarea si admiterea în principiu a cererii, respectiv dacă sunt îndeplinite conditiile de admisibilitate în principiu a acesteia, iar apoi, în faza a doua, se solutionează cererea, după ascultarea învinuitului sau inculpatului, verificându-se îndeplinirea conditiilor prevăzute de lege referitoare la temeinicia acesteia.

Îndeplinirea conditiilor de admisibilitate a unei cereri de liberare provizorie determină posibilitatea instantei de a acorda sau nu liberarea provizorie sub control judiciar, iar nu obligativitatea acordării acesteia. Pentru a stabili dacă se poate acorda liberarea provizorie, instanta trebuie să verifice, pe lângă îndeplinirea conditiilor formale, si îndeplinirea conditiilor de fond, respectiv temeinicia cererii de liberare provizorie.

Asadar, prevederile legale incidente permit concluzia că acordarea liberării provizorii reprezintă o vocatie si nu un drept al învinuitului sau inculpatului, doar instanta fiind în măsură să aprecieze asupra oportunitătii dispunerii acestei măsuri, aprecierea în acest sens presupunând un examen al cauzei concrete cu privire la fapta pentru care s-a dispus arestarea învinuitului ori inculpatului, calitatea acestuia, modul de săvârsire a faptei, natura acesteia, circumstantele concrete ale cauzei si cele privind persoana învinuitului sau inculpatului. Dispozitiile art. 5 paragraful 3 din Conventia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului si a Libertătilor Fundamentale nu instituie o obligatie de acordare a liberării provizorii în cursul procedurii judiciare, iar luarea măsurilor alternative celor privative de libertate se subsumează în mod obligatoriu realizării scopurilor acestora.

Examinarea pe fond a cererii de liberare provizorie presupune, în primul rând, verificarea prealabilă a subzistentei temeiurilor în baza cărora s-a dispus arestarea preventivă, întrucât pentru a se putea dispune liberarea provizorie este obligatoriu ca măsura arestării să fi fost legal luată, prelungită si mentinută. În caz contrar sunt incidente dispozitiile art. 139 alin. 2 din acelasi cod, care prevăd revocarea măsurii atunci când, printre altele, nu mai există vreun temei care să justifice mentinerea ei.

Analiza temeiniciei cererii de liberare presupune, în al doilea rând, atât verificarea îndeplinirii conditiilor prevăzute la art. 1602 din Codul de procedură penală, cât si a aptitudinii pe care această măsură o va avea de a asigura realizarea efectivă a scopului măsurilor preventive, astfel cum acesta este reglementat de dispozitiile art. 136 alin. 1 cu trimitere la alin. 2 din Codul de procedură penală, respectiv oportunitatea acestei măsuri. Desi Codul de procedură penală si Conventia Europeană a Drepturilor Omului garantează dreptul persoanei acuzate de a obtine liberarea în cursul procedurii, aprecierea cu privire la oportunitatea unei asemenea cereri apartine instantei de judecată, prin raportare la conditiile de admisibilitate si având în vedere necesitatea bunei desfăsurări a procesului penal.

În absenta unor criterii legale care ar trebui să stea la baza aprecierii organului judiciar asupra temeiniciei cererii de liberare provizorie sub control judiciar a inculpatului, instanta trebuie să se raporteze atât la elementele ce privesc faptele pentru care este cercetat, cât si la datele care circumstantiază persoana inculpatului.

Pentru punerea în libertate provizorie trebuie să fie retinute nu numai aspecte referitoare la gravitatea faptei de care este acuzat un învinuit sau inculpat, ci trebuie cercetate toate circumstantele apte a conduce la concluzia că, într-o cauză concretă, există ori nu temeiuri care să justifice o derogare de la regula judecării în stare de libertate. Aceasta deoarece, desi inclusiv prin jurisprudenta Curtii Europene a Drepturilor Omului se admite că prin gravitatea deosebită a acuzatiilor si prin reactia publicului la acestea se justifică o detentie provizorie cel putin o perioadă de timp, la mentinerea măsurii arestării preventive pe parcursul desfăsurării procesului penal trebuie avute în vedere o categorie de riscuri care ar afecta ordinea publică, fie prin inducerea unui sentiment de îngrijorare în rândul publicului, fie prin crearea, mentinerea sau amplificarea unei stări de tensiune în rândul colectivitătii, riscul de recidivă ori necesitatea bunei desfăsurări a procesului penal.

Totodată, judecătorul trebuie să aprecieze în functie de datele concrete din dosar dacă temeiurile initiale justifică sau nu în continuare privarea de libertate, având în vedere probele administrate nemijlocit, gravitatea faptei, pericolul concret pentru ordinea publică demonstrat prin probe, impactul social al faptei retinute în sarcina inculpatului, limitele de pedeapsă, durata arestului, persoana inculpatului, vârsta, antecedente penale si sănătatea acestuia.

Astfel, gravitatea unei acuzatii nu este prin sine însăsi un motiv pertinent si suficient pentru a justifica privarea de libertate, decât dacă se bazează pe date concrete, de natură să demonstreze că eliberarea persoanei detinute preventiv ar crea un pericol real pentru ordinea publică, iar după trecerea unei perioade de timp de la data luării măsurii respective detentia provizorie nu mai poate fi mentinută exclusiv în considerarea naturii infractiunilor si a impactului lor asupra ordinii publice.

De asemenea, reactia opiniei publice nu poate să justifice, în mod singular, privarea de libertate, acceptarea concluziei contrare echivalând cu a considera că o persoană acuzată de fapte de o anumită gravitate ar trebui mentinută în stare de arest până la pronuntarea unei hotărâri pe fond de către instanta de judecată, fără posibilitatea liberării acesteia în cursul procedurii.

În concluzie, analizând temeinicia cererii de liberare provizorie atât prin prisma textelor de lege incidente din dreptul intern, cât si a jurisprudentei instantei europene, judecătorul poate constata că măsura liberării provizorii este suficientă pentru buna desfăsurare a procesului penal, fiind o măsură restrictivă de drepturi si libertăti care, prin seria de obligatii ce pot fi stabilite de instantă în sarcina inculpatului si prin posibilitatea revocării ei, în cazul săvârsirii de noi infractiuni sau încălcării obligatiilor fixate, asigură garantiile respectării acestora si a realizării finalitătii avute în vedere de legiuitor.

Rezultă, asadar, că liberarea provizorie poate fi dispusă indiferent de temeiul care a stat la baza arestării preventive, după constatarea îndeplinirii conditiilor formale de admisibilitate, precum si îndeplinirea cerintelor de legalitate, temeinicie si oportunitate, neputând fi acceptată opinia în sensul că în ipoteza în care temeiul arestării preventive l-a constituit unul sau mai multe dintre cazurile prevăzute la art. 148 lit. a), b), c) sau d) din Codul de procedură penală, cererea de liberare provizorie este inadmisibilă. Acesta întrucât conditiile formale prevăzute de lege pentru admisibilitatea în principiu a cererii de liberare provizorie sunt cele cuprinse în art. 1606 din Codul de procedură penală, iar o cerere poate fi inadmisibilă doar în situatia în care nu este obiectiv încuviintată de lege, când lipseste legitimitatea subiectivă a celui care o foloseste sau atunci când din datele cauzei rezultă inutilitatea ei functională, în sensul că nu poate produce efectele pe care legea a înteles să i le atribuie în cazul respectiv.

Pe de altă parte nu se poate sustine că dacă măsura arestării preventive a fost dispusă legal si apoi prelungită/mentinută în aceleasi conditii, nu se poate formula o cerere de liberare provizorie întrucât ar exista autoritate de lucru judecat, deoarece cererea de liberare provizorie are obiect si finalitate diferită, liberarea provizorie presupunând subzistenta temeiurilor în baza cărora a fost luată măsura arestării.

Astfel, după constatarea îndeplinirii cerintelor de admisibilitate prevăzute la art. 1606 din Codul de procedură penală, a conditiei pozitive prevăzute la alin. 1 al art. 1602 din Codul de procedură penală, precum si a subzistentei temeiurilor care au stat la baza luării măsurii preventive, judecătorul va verifica, în cadrul examenului de temeinicie a cererii, în functie de împrejurările concrete ale cauzei în discutie, dacă există sau nu date din care să rezulte necesitatea de a-l împiedica pe inculpat să săvârsească alte infractiuni ori că acesta va încerca să zădărnicească aflarea adevărului prin influentarea unor părti, martori sau experti, alterarea ori distrugerea mijloacelor de probă sau prin alte asemenea fapte, respectiv în ce măsură buna desfăsurare a procesului penal este ori nu împiedicată de punerea în libertate provizorie sub control judiciar sau pe cautiune a învinuitului ori inculpatului.

Pentru considerentele arătate, în temeiul art. 4144 si 4145 din Codul de procedură penală, astfel cum a fost modificat si completat prin Legea nr. 202/2010,

ÎNALTA CURTE DE CASATIE SI JUSTITIE

În numele legii

DECIDE:

Admite recursul în interesul legii formulat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casatie si Justitie si în consecintă:

În interpretarea si aplicarea unitară a dispozitiilor art. 1608a alin. 2 teza a II-a si alin. 6 teza a II-a din Codul de procedură penală stabileste că:

Instanta de judecată, în cadrul examenului de temeinicie a cererii de liberare provizorie sub control judiciar sau pe cautiune, în cazul în care constată că temeiurile care au determinat arestarea preventivă subzistă, verifică în ce măsură buna desfăsurare a procesului penal este ori nu împiedicată de punerea în libertate provizorie sub control judiciar sau pe cautiune a învinuitului ori inculpatului.

Obligatorie, potrivit art. 4145 alin. 4 din Codul de procedură penală.

Pronuntată în sedintă publică astăzi, 17 octombrie 2011.

 

PRESEDINTELE ÎNALTEI CURTI DE CASATIE SI JUSTITIE,

LIVIA DOINA STANCIU

Magistrat-asistent,

Cristina Pascu


Copyright 1998-2015 DSC.NET   All rights reserved.