MONITORUL OFICIAL AL ROMANIEI Nr. 136/2011

MONITORUL OFICIAL AL ROMANIEI

 

P A R T E A  I

Anul XXIII - Nr. 136         LEGI, DECRETE, HOTĂRÂRI SI ALTE ACTE         Miercuri, 23 februarie 2011

 

SUMAR

 

HOTĂRÂRI ALE SENATULUI

 

8. - Hotărâre cu privire la propunerea de regulament al Parlamentului European si al Consiliului privind măsurile specifice din domeniul agriculturii în favoarea insulelor mici din Marea Egee

DECIZII ALE CURTII CONSTITUTIONALE

 

Decizia nr. 2 din 4 ianuarie 2011 referitoare la obiectia de neconstitutionalitate privind Legea educatiei nationale, în ansamblul său, precum si, în special, art. 45 alin. (5), (6), (7) si (9), art. 46 alin. (2), art. 121, art. 125 alin. (1) lit. a), b) si c), art. 125 alin. (2), art. 128 alin. (5), art. 132 alin. (5), art. 212 alin. (3), art. 215 alin. (1), (3) si (4), precum si art. 361 alin. (2) din lege

 

Opinie separată

 

Opinie concurentă


 

HOTĂRÂRI ALE SENATULUI

PARLAMENTUL ROMÂNIEI

SENATUL

 

HOTĂRÂRE

cu privire la propunerea de regulament al Parlamentului European si al Consiliului privind măsurile specifice din domeniul agriculturii în favoarea insulelor mici din Marea Egee

 

Având în vedere Raportul Comisiei pentru agricultură, silvicultură si dezvoltare rurală nr. XXIII 18 din 7 februarie 2011, în temeiul dispozitiilor art. 67 si art. 148 alin. (2) si (3) din Constitutia României, republicată, si ale Protocolului nr. 2 anexat la Tratatul de la Lisabona de modificare a Tratatului privind Uniunea Europeană si a Tratatului de instituire a Comunitătii Europene, semnat la Lisabona la 13 decembrie 2007, ratificat prin Legea nr. 13/2008,

 

Senatul adoptă prezenta hotărâre.

 

Art. 1. - Senatul constată că propunerea de regulament al Parlamentului European si al Consiliului privind măsurile specifice din domeniul agriculturii în favoarea insulelor mici din Marea Egee respectă principiile subsidiaritătii si proportionalitătii.

Art. 2. - Opinia cuprinsă în prezenta hotărâre se transmite institutiilor europene si se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

 

Această hotărâre a fost adoptată de Senat în sedinta din 9 februarie 2011, cu respectarea prevederilor art. 76 alin. (2) din Constitutia României, republicată.

 

PRESEDINTELE SENATULUI

MIRCEA-DAN GEOANĂ

 

Bucuresti, 9 februarie 2011.

Nr. 8.

DECIZII ALE CURTII CONSTITUTIONALE

 

CURTEA CONSTITUTIONALĂ

DECIZIA Nr. 2

din 4 ianuarie 2011

referitoare la obiectia de neconstitutionalitate privind Legea educatiei nationale, în ansamblul său, precum si, în special, art. 45 alin. (5), (6), (7) si (9), art. 46 alin. (2), art. 121, art. 125 alin. (1) lit. a), b) si c), art. 125 alin. (2), art. 128 alin. (5), art. 132 alin. (5), art. 212 alin. (3), art. 215 alin. (1), (3) si (4), precum si art. 361 alin. (2) din lege

În temeiul dispozitiilor art. 146 lit. a) din Constitutie si al art. 15 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea si functionarea Curtii Constitutionale, republicată, la data de 15 decembrie 2010, un grup de deputati a solicitat Curtii Constitutionale să se pronunte asupra constitutionalitătii unor prevederi ale Legii educatiei nationale.

Sesizarea de neconstitutionalitate a fost înregistrată la Curtea Constitutională sub nr. 17.618 din 15 decembrie 2010 si constituie obiectul Dosarului nr. 4759A/2010.

Această sesizare a fost semnată de către următorii deputati: Cristian Mihai Adomnitei, Marin Almăjanu, Teodor Atanasiu, Vasile Berci, Viorel-Vasile Buda, Daniel-Stamate Budurescu, Cristian Buican, Mihăită Calimente, Mircea Vasile Cazan, Daniel Chitoiu, Tudor- Alexandru Chiuariu, Horia Cristian, Ciprian Minodor Dobre, Victor Paul Dobre, Mihai- Aurel Dontu, Gheorghe Dragomir, George lonut Dumitrică, Relu Fenechiu, Gheorghe Gabor, Gratiela Leocadia Gavrilescu, Andrei Dominic Gerea, Alina-Stefania Gorghiu, Titi Holban, Pavel Horj, Mircea Irimescu, Nicolae Jolta, Mihai Lupu, Dan-Stefan Motreanu, Gheorghe-Eugen Nicolăescu, Ludovic Orban, Ionel Palăr, Viorel Palască, Cornel Pieptea, Gabriel Plăiasu, Cristina- Ancuta Pocora, Virgil Pop, Marius Octavian Popa, Călin Constantin Anton Popescu-Tăriceanu, Adriana Ana Săftoiu, Nini Săpunaru, Adrian George Scutaru, Ionut-Marian Stroe, Radu Stroe, Gigel-Sorinel Stirbu, Gheorghe-Mirel Talos, Adriana Diana Tusa, Claudiu Taga, Radu Bogdan Tîmpău, Ioan Tintean, Florin Turcanu, Horea-Dorin Uioreanu, Lucia- Ana Varga, Mihai Alexandru Voicu, Mircea Dusa, Aurelia Vasile, Valeriu Stefan Zgonea, Laurentiu Nistor, Florin Iordache, Aurel Vlădoiu, Costică Macaleti, Angel Tîlvăr, Carmen Ileana Moldovan, Mădălin-Stefan Voicu, Nicolae


Bănicioiu, Eugen Bejinariu, Georgian Pop, Horia Teodorescu, Filip Georgescu, Gheorghe Ana, Ion Stan, Sorin Constantin Stragea, Cornel-Cristian Resmerită, Sonia-Maria Drăghici, Iulian Claudiu Manda, Vasile Popeangă, Dumitru Chirită, Victor Cristea, Vasile Mocanu, luliu Nosa, Dan-Mircea Popescu, Ion Călin, Marian Neacsu, Ioan Damian, Gheorghe Antochi, Neculai Rătoi, Robert Sorin Negoită, Ioan Sorin Roman, Mugurel Surupăceanu, Marian Ghiveciu, Ion Burnei, Florentin Bălosin Gust, Dumitru Boabes, Andrei Dolineaschi, Oana Tohme Stefănescu Niculescu-Mizil, Antonella Marinescu, Ileana Cristina Dumitrache, Manuela Mitrea, Radu Eugeniu Coclici, Lucretia Rosea, Viorel Stefan, Ioan Cindrea, Mircea Silvestru Lup, Cornel Itu, Victor Socaciu, Vasile Ghiorghe Gliga, Rodica Nassar, Florian Popa si Dan Nica.

Autorii obiectiei de neconstitutionalitate au solicitat constatarea neconstitutionalitătii prevederilor Legii educatiei nationale pentru următoarele motive:

I. Se apreciază că sunt încălcate dispozitiile art. 1 alin. (4) si (5) coroborate cu dispozitiile art. 61 alin. (1) si ale art. 114 din Constitutie. Astfel, mentionându-se Decizia Curtii Constitutionale nr. 1.557 din 18 noiembrie 2009, deputatii consideră că Legea educatiei nationale este neconstitutională în ansamblul său, adoptarea acesteia fiind realizată cu încălcarea normelor constitutionale referitoare la procedura de legiferare prin asumarea răspunderii de către Guvern. Posibilitatea Guvernului de legiferare - ca autoritate legislativă delegată - nu poate fi neîngrădită, această prerogativă nereprezentând un drept nesusceptibil de exercitare abuzivă, deoarece în caz contrar s-ar permite eludarea principiului fundamental al separatiei puterilor în stat, consacrat de art. 1 alin. (4) din Constitutia României. O astfel de procedură nu ar trebui utilizată decât in extremis, atunci când adoptarea proiectului de lege în procedură obisnuită ori în procedură de urgentă nu este posibilă, ori când structura politică a Parlamentului nu permite adoptarea proiectului de lege.

Or, în opinia autorilor sesizării, în cazul Legii educatiei nationale nu se poate retine vreuna dintre aceste justificări pentru recurgerea la procedura de urgentă, întrucât, de vreme ce există o majoritate parlamentară care rezultă din faptul că partidele respective au format Guvernul, adoptarea acesteia sub forma asumării răspunderii nu este oportună, cu atât mai mult cu cât intrarea sa în vigoare a acestei legi nu se face imediat, ci pentru anul preuniversitar si universitar 2011-2012 [iar unele dintre prevederile actului normativ sunt aplicabile începând cu anul scolar 2012-2013 conform art. 361 alin. (3) din proiect]. Se mai mentionează că instanta de contencios constitutional a constatat deja, prin Decizia nr. 1.431 din 3 noiembrie 2010, că nu a fost identificat niciun demers al Guvernului adresat Senatului pentru dezbaterea proiectului Legii educatiei nationale în procedură de urgentă, retinându-se deja în jurisprudenta constitutională că dezbaterea în procedură obisnuită în Parlament nu numai că ar fi fost beneficiara unor amendamente, dar ar fi permis implicarea societătii civile în problema educatiei nationale.

Acceptarea ideii potrivit căreia Guvernul îsi poate asuma răspunderea asupra unui proiect de lege în mod discretionar ar semnifica transformarea acestei autorităti în putere legiuitoare, interferând cu atributiile de legiferare ale Parlamentului, si ar fi de natură să încalce în mod flagrant dispozitiile art. 1 alin. (4) si ale art. 61 alin. (1) din Constitutie. În acest sens, Curtea Constitutională a statuat deja pe cale jurisprudentială că asumarea răspunderii Guvernului asupra proiectului Legii educatiei nationale apare ca fiind neconstitutională, recurgerea la o astfel de modalitate de legiferare negăsindu-si vreo motivare în fapt ori în drept.

Asadar, nerespectarea normelor constitutionale ale art. 114 atrage si înfrângerea dispozitiilor art. 1 alin. (4) si (5) coroborate cu dispozitiile art. 61 alin. (1) din Constitutie, care dau expresie obligativitătii respectării Legii fundamentale.

De asemenea, se mai arată că Legea educatiei nationale, prin modalitatea în care a fost adoptată, vine în conflict cu prevederile art. 1 alin. (5) coroborate cu cele ale art. 147 alin. (4) din Constitutie. Astfel, asa cum a statuat si Curtea Constitutională în Decizia nr. 415 din 14 aprilie 2010, atât considerentele, cât si dispozitivul deciziilor sale sunt general obligatorii, potrivit dispozitiilor art. 147 alin. (4) din Constitutie, si se impun cu aceeasi fortă tuturor subiectelor de drept.

Potrivit autorilor obiectiei de neconstitutionalitate, Guvernul României a ignorat vădit cele două decizii anterioare pronuntate de Curtea Constitutională a României, în privinta formei de adoptare a acestei legi prin angajarea răspunderii Guvernului. Astfel, în prezent, are loc cea de-a treia tentativă a Guvernului de a-si angaja răspunderea pe Legea educatiei nationale, desi, fată de situatiile pentru care a fost sesizată Curtea Constitutională în septembrie 2009 si octombrie 2010 nu a intervenit nicio schimbare. Din contră, în fapt, stadiul dezbaterii proiectului de lege a educatiei nationale în Senat a avansat fată de perioada în care s-a făcut sesizarea din octombrie 2010. Concret, raportul asupra legii a fost deja adoptat în comisia de specialitate a Senatului, iar proiectul Legii educatiei nationale se afla pe ordinea de zi a plenului Senatului.

Autorii sesizării solicită Curtii Constitutionale să constate că demersul Guvernului de a-si angaja răspunderea pentru adoptarea aceleiasi Legi a educatiei nationale este neconstitutional, deoarece deciziile Curtii Constitutionale au putere obligatorie, inclusiv asupra Guvernului si Parlamentului. De fapt, Guvernul doreste să se substituie în activitatea de legiferare a Parlamentului, fapt inadmisibil, având în vedere dispozitiile art. 61 alin. (1) din Constitutia României, potrivit cărora Parlamentul este organul reprezentativ suprem si unica autoritate legiuitoare a tării.

II. Autorii sesizării consideră că dispozitiile art. 45 alin. (5), (6), (7) si (9), art. 46 alin. (2), art. 121, art. 125 alin. (1) lit. a), b) si c), art. 125 alin. (2), art. 128 alin. (5), art. 132 alin. (5), art. 212 alin. (3), art. 215 alin. (1), (3) si (4), precum si art. 361 alin. (2) din Legea educatiei nationale contravin dispozitiilor art. 4 alin. (2), art. 16 alin. (1) si (2) privind egalitatea în drepturi, art. 32 alin. (6) privind garantarea autonomiei universitare, precum si ale art. 37 alin. (1) privind dreptul de a fi ales.

Se afirmă că dispozitiile din lege care prevăd că pe raza unei unităti administrativ-teritoriale, cu mai multe unităti de învătământ cu predare în limbile minoritătilor nationale, functionează cel putin o unitate scolară cu personalitate juridică, pentru fiecare limbă maternă, indiferent de efectivul de elevi, încalcă art. 16 alin. (1)si (2) din Constitutie, întrucât în judetele Harghita, Covasna si Mures, Satu Mare si Bihor se poate ajunge în situatia în care copiii populatiei de etnie română să nu aibă o scoală a lor, în conditiile în care prevederile art. 19 alin. (1) din lege stabilesc că numărul de elevi necesar pentru înfiintarea unei scoli cu personalitate juridică este de 300, în timp ce pentru elevii minoritătilor nationale care învată în limba maternă, indiferent de efectivul de elevi, pentru fiecare limbă maternă, se va înfiinta o scoală cu personalitate juridică, cu toată structura necesară: director, contabil etc. Discriminarea pozitivă care se face în privinta elevilor apartinând minoritătilor nationale nu trebuie aplicată cu ignorarea sau limitarea drepturilor majoritătii, prin inegalitatea în fata legii sau prin discriminări.

De asemenea, dispozitiile legii ce prevăd că elevii care, în localitatea de domiciliu, nu au posibilitatea de a învăta în limba lor maternă, sunt sprijiniti prin decontul transportului la cea mai apropiată scoală cu predare în limba maternă, sau primesc cazare si masă gratuite în internatul unitătii de învătământ cu predare în limba maternă instituie o discriminare fată de elevii care studiază în limba română, pentru că în cazul lor nu există o prevedere similară.

Dispozitiile conform cărora disciplina limba si literatura română se predă după programe scolare si manuale elaborate în mod special pentru minoritatea respectivă instituie, în opinia autorilor sesizării, un drept colectiv, făcându-se o discriminare pe baza unui criteriu interzis prin art. 4 alin. (2) din Constitutia României, si anume etnia. Există, în acest fel, o diferentă de tratament juridic prin instituirea unor programe diferite de studiu al limbii si literaturii române, în timp ce art. 13 din Constitutie prevede că limba oficială este limba română.

De altfel, dispozitiile art. 45 alin. (5), (6) si (7) din lege intră în contradictie cu art. 4 alin. (2) din Constitutie pentru că generează o discriminare vădită pe criteriul locului de nastere al cetăteanului român.

Faptul că dispozitiile legii prevăd că în unitătile scolare cu predare si în limbile minoritătilor nationale unul dintre directori va fi obligatoriu din rândul cadrelor didactice dintre minoritatea respectivă instituie o discriminare pozitivă pentru cadrele didactice din cadrul minoritătilor nationale, dezavantajând cadrele didactice ce predau în limba română.

Art. 16 alin. (1) din Constitutie este încălcat si prin faptul că legea interzice ocuparea oricărei functii de conducere la universitătile de stat, particulare si confesionale după îndeplinirea vârstei de pensionare, cu exceptia mandatelor în exercitiu la data intrării în vigoare a legii. Aceste persoane cu functii de conducere dintr-o universitate sunt puse într-o stare de inferioritate legislativă fată de alte categorii profesionale care au dreptul să ocupe functii de conducere după îndeplinirea vârstei de pensionare, cum ar fi persoanele care îndeplinesc functii de conducere la nivelul Parlamentului si la nivelul altor institutii.

Autonomia universitară prevăzută de art. 32 alin. (6) din Constitutie este încălcată prin dispozitiile legii care prevăd că Ministerul Educatiei, Cercetării, Tineretului si Sportului controlează modul în care universitătile îsi exercită autonomia universitară, că propune Guvernului initierea unui proiect de lege de reorganizare sau desfiintare a institutiei de învătământ superior în cauză si că documentul de bază al unei universităti - carta universitară - poate fi adoptată numai cu rezolutia pozitivă a ministrului educatiei, cercetării, tineretului si sportului. Autonomia înseamnă, în primul rând, libertate de reglementare, care, în niciun caz, nu se supune “controlului” unei autorităti executive cum este Ministerul Educatiei, Cercetării, Tineretului si Sportului. Sunt neconstitutionale si prevederile legale care dispun că Guvernul, la propunerea Ministerului Educatiei, Cercetării, Tineretului si Sportului, poate înfiinta facultăti, în cadrul universitătilor de stat, cu consultarea senatului universitar.

De asemenea, faptul că ministrul educatiei, cercetării, tineretului si sportului poate revoca din functie rectorul unei universităti încalcă principiul autonomiei universitare, precum si principiul simetriei în drept, potrivit căruia entitatea care a ales poate determina revocarea celui pe care l-a ales sau desemnat. Or, rectorul este ales de către senatul universitătii, fără implicarea ministerului sau a ministrului. Se mai invocă, în acest sens, Decizia Curtii Constitutionale nr. 72 din 18 iulie 1995.

Există si alte prevederi afectate de vicii de neconstitutionalitate, cum ar fi acelea care prevăd reducerea sau eliminarea temporară sau definitivă a accesului la finantările din surse publice la propunerea Consiliului de etică si management universitar. Însă acest consiliu este constituit din persoane din afara universitătii - reprezentanti ai ministerului, precum si ai altor organisme care nu au legătură cu universitatea.

Prevederile art. 37 alin. (1) privind dreptul la vot din Constitutia României sunt încălcate atunci când se interzice persoanelor care ocupă o functie de conducere sau de demnitate publică să exercite functia de rector pe perioada

exercitării mandatului sau atunci când interzice unui rector detinerea de functii de conducere în cadrul unui partid politic, pe perioada exercitării mandatului. Trebuie luate în considerare si dispozitiile prevederilor art. 40 alin. (3) din Constitutia României care prevăd categoriile de persoane ce nu fac parte din partidele politice, iar rectorii nu sunt mentionati printre aceste categorii. De altfel, în perioada interbelică, rectorii erau membri de drept ai Senatului României.

În opinia autorilor sesizării, Legea educatiei nationale procedează la o nationalizare efectivă de către stat, cu încălcarea art. 44 alin. (2), (3) si (4) din Constitutie, a patrimoniului unitătilor de învătământ particular si confesional preuniversitar. Acest lucru se realizează prin abrogarea “art. 110 alin. (5) din Legea învătământului nr. 84/1995”, care prevedea că patrimoniul unitătilor de învătământ particular si confesional este proprietatea fondatorilor, aceasta revenind, conform art. 60 din Ordonanta Guvernului nr. 26/2000 cu privire la asociatii si fundatii, altor persoane juridice decât fondatorii persoane fizice, inclusiv statului [art. 60 alin. (4)]. Această abrogare se face prin art. 361 alin. (2) din titlul VII - Dispozitii finale si tranzitorii, acest articol fiind considerat neconstitutional.

În conformitate cu dispozitiile art. 16 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, sesizarea a fost transmisă presedintilor celor două Camere ale Parlamentului si Guvernului, pentru a-si formula punctele de vedere asupra sesizării de neconstitutionalitate.

Presedintele Senatului a transmis Curtii Constitutionale, cu Adresa nr. 2.654 din 20 decembrie 2010, înregistrată la Curtea Constitutională sub nr. 17.793 din 20 decembrie 2010, punctul său de vedere, în care se arată că sesizarea de neconstitutionalitate este întemeiată, întrucât prevederile Legii educatiei nationale încalcă art. 114, art. 16 alin. (1)si (2), art. 32 alin. (6), art. 37 alin. (1) si art. 44 alin. (2) din Constitutie.

Invocând jurisprudenta Curtii Constitutionale în materie, Presedintele Senatului consideră că Guvernul nu poate recurge la procedura angajării răspunderii în fata Parlamentului asupra unui proiect de lege ori de câte ori constată că Parlamentul nu dezbate ori nu adoptă un proiect de lege pe cât de repede si-ar dori acesta, ori când constată că dezbaterile legislative nu converg într-o directie dorită de Executiv, ci numai atunci când fie proiectul de lege respectiv nu a figurat în programul de guvernare - caz în care votul dat la învestitură nu mai este suficient-, fie în cazul în care, fată de programul de guvernare aprobat de Parlament prin acordarea votului de încredere, măsura legislativă respectivă a devenit imperios necesar a fi adoptată altfel decât prin procedurile legislative obisnuite. Orice altă interpretare a dispozitiilor art. 114 din Constitutie reprezintă o eludare a principiului separatiei puterilor în stat si o încălcare a dispozitiilor art. 61 alin. (1) din Constitutie, potrivit cărora Parlamentul este organul reprezentativ suprem al poporului român si unica autoritate legiuitoare a tării.

Or, prin decizia de a-si angaja răspunderea asupra proiectului Legii educatiei nationale, Guvernul a actionat discretionar, depăsindu-si competentele, în conditiile în care, în prezent, la Senat, în calitate de cameră decizională, se află în dezbaterea comisiilor permanente un proiect de lege cu acelasi obiect de reglementare initiat tot de Guvern si depus la Parlament în luna aprilie a acestui an, iar în Programul de guvernare al actualului cabinet, la cap. V, educatia figurează ca o componentă esentială a dezvoltării durabile pentru orice societate, ce reclamă o reglementare unitară, completă, sistematică si coerentă a domeniului, cu participarea tuturor segmentelor sociale implicate în acest proces.

De asemenea, modul în care s-a derulat în Parlament procedura angajării răspunderii asupra proiectului Legii educatiei nationale, faptul că aceasta a fost considerată adoptată, în pofida faptului că acest proiect de act normativ a fost restituit Guvernului încă de la data de 30 noiembrie 2010, precum si decizia plenului reunit al Camerei Deputatilor si Senatului din data de 14 decembrie 2010 de a considera legea mentionată ca fiind adoptată prin procedura angajării răspunderii plasează adoptarea acestei legi în afara oricăror reguli procedurale constitutionale si regulamentare, ceea ce constituie o încălcare a dispozitiilor constitutionale referitoare la competenta de legiferare a Parlamentului, în general, si în special a celor prevăzute la art. 114 din Constitutie. Fată de situatia de fapt - ce tine de întreaga desfăsurare a procedurii de adoptare a Legii educatiei nationale - si având în vedere termenele constitutionale procedurale, a căror încălcare este evidentă în cazul Legii educatiei nationale, se impune constatarea neconstitutionalitătii acesteia, validarea de către Curtea Constitutională a întregii proceduri derulate putându-se constitui, pentru viitor, în opinia Presedintelui Senatului, într-un precedent extrem de periculos si într-un punct de plecare a unor abuzuri constitutionale la îndemâna oricărei majorităti parlamentare.

Nici Constitutia si nici regulamentele parlamentare nu cuprind referiri la consecintele juridice asupra procedurii parlamentare în cazul sesizării Curtii Constitutionale, cu privire ia solutionarea unui conflict juridic de natură constitutională; de asemenea, nici Curtea Constitutională - prin cele două decizii ale sale referitoare la cele două conflicte constatate - nu a statuat nimic în această privintă.

Mai mult decât atât, retragerea semnăturilor de sustinere a motiunii de cenzură de către unii dintre semnatarii acesteia - ceea ce a echivalat cu imposibilitatea prezentării si dezbaterii ei, întrucât nu mai îndeplinea conditiile constitutionale pentru promovare - reprezintă un alt eveniment survenit în cursul procedurii angajării răspunderii Guvernului asupra Legii educatiei nationale, care a angrenat depăsirea termenelor constitutionale în constatarea adoptării respectivei legi. Astfel, fată de această situatie - care lipseste de efecte Decizia Curtii Constitutionale nr. 1.525 din 24 noiembrie 2010 - Birourile permanente ale celor două Camere au considerat că, potrivit considerentelor cuprinse în Decizia nr. 1.431 din 3 noiembrie 2010, este de competenta Guvernului si a Parlamentului să se pronunte asupra proiectului Legii educatiei nationale si întreruperea procedurii parlamentare a proiectului de lege cu acelasi obiect de reglementare aflat în dezbatere la Senat, în calitate de Cameră decizională.

În acest context, presedintele Senatului consideră că decizia plenului celor două Camere ale Parlamentului de a considera Legea educatiei nationale ca fiind adoptată pe calea angajării răspunderii Guvernului este discretionară si abuzivă prin faptul că de la momentul deciziei Birourilor permanente reunite de restituire a proiectului Legii educatiei nationale către Guvern si până la momentul constatării adoptării legii au trecut mai bine de 15 zile, timp în care s-a adus la cunostinta membrilor Parlamentului faptul că proiectul de lege a fost restituit Guvernului. Totodată, prin adoptarea Legii educatiei nationale se încalcă si dispozitiile art. 1 alin. (4) din Constitutie, republicată, ce consacră, pe de o parte, separatia puterilor în stat, iar, pe de altă parte, obligatia autoritătilor publice de a-si îndeplini loial si cu bună-credintă competentele constitutionale, în consecintă, constatarea adoptării Legii educatiei nationale în afara oricăror termene constitutionale - după restituirea acestui proiect de lege către Guvern si în conditiile în care această procedură a fost constatată ca fiind neconstitutională prin Decizia nr. 1.431 din 3 noiembrie 2010 - reprezintă, în opinia presedintelui Senatului, o încălcare a competentelor de legiferare ale Parlamentului, ceea ce antrenează neconstitutionalitatea Legii educatiei nationale adoptate prin procedura angajării răspunderii Guvernului în fata Parlamentului.

Pe fond, presedintele Senatului s-a raliat opiniei autorilor sesizării de neconstitutionalitate.

Presedintele Camerei Deputatilor a transmis Curtii Constitutionale, cu Adresa nr. 51/6.126 din 20 decembrie 2010, înregistrată la Curtea Constitutională sub nr. 17.801 din 20 decembrie 2010, punctul său de vedere, în care se arată că sesizarea de neconstitutionalitate este neîntemeiată. Astfel, presedintele Camerei Deputatilor consideră că procedura utilizată de Guvern de angajare a răspunderii asupra Legii educatiei nationale a fost conformă cu dispozitiile art. 114 din Constitutie. De asemenea, nu sunt încălcate prevederile art. 1 alin. (5) coroborate cu cele ale art. 147 alin. (4) din Legea fundamentală. Se apreciază că, dacă s-ar uni dispozitivul si considerentele Deciziei nr. 1.431 din 3 noiembrie 2010, s-ar ajunge la concluzia constitutionalitătii procedurii de angajare a răspunderii Guvernului asupra proiectului Legii educatiei nationale, pentru că opinia concurentă a unui judecător este, cât priveste continutul, alături de opinia separată formulată de 4 judecători. În aceste conditii, opinia concurentă, datorită rolului său si faptului că judecătorul care a formulat-o a votat pentru dispozitivul deciziei, ar trebui să fie unită cu considerentele deciziei în cauză, si nu cu dispozitivul acesteia, astfel încât angajarea răspunderii în cauză ar fi constitutională.

Presedintele Camerei Deputatilor consideră că prevederile legii atacate sunt în conformitate cu dispozitiile art. 16 din Constitutie, cu dispozitiile art. 32 din Constitutie, având în vedere că autonomia universitară este garantată în conditiile legii, cu dispozitiile art. 37 alin. (1) din Legea fundamentală, tinând cont de faptul că legea poate institui “reguli specifice incompatibilitătii rectorilor sau altor functii specifice”, si cu dispozitiile art. 44 alin. (2)-(4), având în vedere că criticile nu sunt motivate în niciun fel.

Guvernul a transmis Curtii Constitutionale, cu Adresa nr. 5/9.829 din 20 decembrie 2010, înregistrată la Curtea Constitutională sub nr. 17.789 din 20 decembrie 2010, punctul său de vedere, în care se arată că sesizarea de neconstitutionalitate este neîntemeiată. Astfel, în viziunea Guvernului, contextul în care în prezent Guvernul si-a asumat din nou răspunderea pe calea aceleiasi proceduri de exceptie asupra Legii educatiei nationale prezintă neîndoielnic elemente de diferentă fată de momentul septembrie 2009, motivele relevate în Decizia Curtii Constitutionale nr. 1.557 din 18 noiembrie 2009 fiind înlăturate.

Proiectul Legii educatiei nationale asupra căruia Guvernul si-a asumat răspunderea în anul 2010 este cu totul distinct ca materie si parcurs legislativ de cel din anul 2009. Astfel, Guvernul si-a angajat răspunderea după parcurgerea procedurii legislative la Camera Deputatilor, legea fiind înaintată în luna mai 2010 la Senat, care a depăsit termenul rezonabil pentru finalizarea procesului legislativ. În conditiile în care la nivelul Senatului - în calitate de Cameră decizională - proiectul înregistra un veritabil blocaj, pe de o parte, si dată fiind necesitatea reglementării cu maximă celeritate într-un domeniu de importantă maximă (educatia reprezentând o componentă vitală a procesului de reformă a statului), pe de altă parte, întreruperea procedurii de examinare si dezbatere a proiectului de lege la nivelul Senatului poate fi apreciată drept legitimă si oportună.

Potrivit Programului de Guvernare 2009-2012, educatia reprezintă o componentă strategică, esentială a dezvoltării durabile pentru societate. Urgenta adoptării Legii educatiei nationale rezultă si din faptul că procesul de reformă într-un domeniu atât de important presupune în mod necesar parcurgerea unor etape pregătitoare prealabile implementării propriu-zise, etape care să se desfăsoare înainte de începerea unui nou an scolar.


Astfel, potrivit art. 327 din proiectul de lege examinat, acest act normativ ar urma să intre în vigoare în termen de 30 de zile de la publicarea în Monitorul Oficial al României, Partea I. În plus, se poate invoca si împrejurarea că măsurile de reorganizare a învătământului preuniversitar si universitar pe care implementarea dispozitiilor acestei legi le generează nu pot fi aplicate instantaneu, la momentul intrării în vigoare a legii, necesitând elaborarea si adoptarea unei ample si complexe legislatii secundare în această materie, care să fie de natură să asigure aplicarea într-o manieră adecvată si eficientă a prevederilor legii.

Mecanismul constitutional reglementat la art. 114 a fost instituit de către legiuitorul constituant în vederea asigurării unui mijloc de actiune si de control reciproc între puterea legislativă si puterea executivă, ca o garantie a respectării principiului separatiei puterilor în stat, însă instituirea unor modalităti de actiune si de control al Legislativului asupra Executivului nu presupune subordonarea puterii executive celei legislative, ci, dimpotrivă, reprezintă echilibrul si controlul reciproc al puterilor.

Este adevărat că nu se poate contesta rolul Parlamentului de “organ reprezentativ suprem al poporului român si unică autoritate legiuitoare a tării”, consfintit de art. 61 alin. (1) din Constitutie, însă chiar Legea fundamentală consacră două institutii juridice care permit Guvernului să participe, în mod exceptional, la actul legiferării, si anume: “angajarea răspunderii Guvernului” - art. 114 si “delegarea legislativă” - art. 115.

Odată declansată procedura asumării răspunderii de către Guvern, acesta nu mai poate să renunte la ea, iar dezbaterea unei motiuni de cenzură depuse în urma unei asumări a răspunderii de către Guvern este o obligatie, si nu o facultate a Parlamentului, având în vedere că, potrivit art. 113 alin. (3) din Legea fundamentală: “Motiunea de cenzură se dezbate după 3 zile de la data când a fost prezentată în sedinta comună a celor două Camere”.

De această obligatie Parlamentul nu poate fi exonerat nici prin pronuntarea Deciziei nr. 1.431 din 3 noiembrie 2010 a Curtii Constitutionale, deoarece, în conformitate cu art. 147 din Constitutie, efectele deciziilor Curtii Constitutionale se produc ope legis numai în măsura în care declară neconstitutionale actele normative supuse acestui tip de control. Deciziile pronuntate în materia conflictelor juridice dintre autorităti sunt obligatorii doar în modalitatea în care Curtea întelege să solutioneze aceste conflicte.

Or, Curtea Constitutională, prin decizia sus-mentionată, a constatat doar existenta unui conflict si a statuat, în cuprinsul motivării, că solicitarea autorului sesizării ca instanta de contencios constitutional să oblige Guvernul să renunte la procedura angajării răspunderii excedează competentei sale, solutia apartinând în exclusivitate autoritătilor publice aflate în conflict.

Fată de cele mai sus învederate, nu se poate retine, asadar, în opinia Guvernului, încălcarea, prin asumarea răspunderii Guvernului pe proiectul Legii educatiei nationale, a dispozitiilor art. 1 alin. (4) si (5), art. 61, art. 114 si art. 142 alin. (1)din Constitutie.

Mai mult decât atât, prin Decizia nr. 1.525 din 24 noiembrie 2010 Curtea Constitutională a stabilit că există un conflict juridic de natură constitutională între Guvern si Parlament, generat de refuzul Parlamentului de a dezbate motiunea de cenzură depusă de opozitia parlamentară, dezbatere care, odată declansată, tinând seama de prevederile Constitutiei, nu poate fi oprită.

Astfel, în decizie s-a apreciat că Parlamentul se află în culpă, deoarece “ignoră decizia Guvernului de angajare a răspunderii, motivat de pronuntarea de către Curtea Constitutională a Deciziei nr. 1.431 din 3 noiembrie 2010. Astfel, Parlamentul, prin presedintele Senatului, îsi justifică actiunea prin pronuntarea de către Curtea Constitutională a Deciziei nr. 1.431 din 3 noiembrie 2010, pe când Guvernul contestă aplicabilitatea deciziei mentionate într-o procedură de angajare a răspunderii sale deja începută”.

Asadar, în cuprinsul deciziei sus-mentionate s-a constatat că procedura asumării trebuie să continue si că blocajul constitutional creat poate fi eliminat doar prin continuarea procedurilor parlamentare de asumare a răspunderii Guvernului, întrucât “Parlamentul nu are competenta de a împiedica Guvernul să ia decizia angajării răspunderii; de asemenea, odată luată această decizie, Parlamentul nu poate împiedica Guvernul să continue procedura în cauză, întrucât s-ar ajunge la situatii inadmisibile în care un Guvern minoritar să nu îsi poată angaja niciodată răspunderea, ceea ce încalcă în mod flagrant art. 114 din Constitutie. De asemenea, nici Guvernul nu îsi poate retrage cererea de angajare a răspunderii, fiind un act irevocabil al său. În acest context constitutional, depunerea motiunii de cenzură are semnificatia declansării controlului parlamentar asupra activitătii Guvernului si mutatis mutandis constituie un act irevocabil în sensul initierii acestui control; este o armă pusă îndeobste la îndemâna opozitiei parlamentare si nu în ultimul rând este o formă de exprimare a opozitiei fată de măsurile adoptate de Guvern. În consecintă, împiedicarea prezentării si refuzul de a dezbate o motiune de cenzură deja depusă sunt contrare Constitutiei, deoarece acest lucru ar echivala cu eliminarea posibilitătii opozitiei parlamentare de a cenzura si controla deciziile guvernamentale de angajare a răspunderii”.

Si pe fond se consideră că obiectia de neconstitutionalitate este neîntemeiată. Astfel, prevederile art. 45 alin. (5) si (6) din lege nu creează, în opinia Guvernului, o discriminare pozitivă pentru elevii apartinând minoritătilor nationale din zonele indicate de autorii sesizării de neconstitutionalitate. În primul rând, nu se poate interpreta că elevii români din acele judete “nu vor putea avea o scoală”, textele criticate nefăcând altceva decât să stabilească modalitatea de dobândire a personalitătii juridice de către unitătile de învătământ cu predare în limbile minoritătilor nationale. Chiar dacă se poate întâlni în practică si “ipoteza în care în respectivele zone scolile cu predare în limbile minoritătilor nationale ar avea personalitate juridică, în timp ce cele cu predare în limba română nu, neîndeplinind conditia numărului minim de 300 de elevi, acest fapt nu înseamnă că acestea din urmă nu există, fiind doar modalitatea aleasă de legiuitor pentru organizarea celor două unităti de învătământ”. În rândul limbilor materne se află si limba română, care are acest statut pentru cetătenii români de nationalitate română.

Asadar, prevederea legală respectivă este valabilă pentru toate limbile materne (si a majoritătii si ale minoritătii).

În ceea ce priveste sustinerea că prin dispozitiile art. 45 alin. (7) din legea analizată se încalcă, de asemenea, art. 16 alin. (1) din Constitutie, Guvernul apreciază că aceasta nu are fundament real, întrucât regula impusă de Constitutie si respectată de legea în discutie este aceea a desfăsurării învătământului în limba română. Organizarea unitătilor de învătământ cu predare în limbile minoritătilor nationale este o situatie de exceptie, reglementată de legiuitor pentru această ultimă categorie, dat fiind faptul că, potrivit art. 4 alin. (2) din Constitutie, “România este patria comună si indivizibilă a tuturor cetătenilor săi, fără deosebire de nationalitate [...]”. Or, în aceste conditii, si pentru elevii ce fac parte din minoritătile nationale trebuie asigurat dreptul fundamental la învătătură garantat de art. 32 din Legea fundamentală.

Autorii sesizării au înteles, în mod gresit, că sintagma “limbă maternă” se referă doar la copiii apartinând minoritătilor nationale, desi limba română este, pentru copiii români, limbă maternă. Ca urmare, acest articol se aplică tuturor elevilor care, în localitatea de domiciliu, nu au posibilitatea de a studia limba maternă, inclusiv elevilor români aflati în această situatie.


Art. 46 alin. (2) din lege, care reglementează faptul că disciplina limba si literatura română se predă după programe scolare si manuale elaborate în mod special pentru minoritatea respectivă, nu aduce atingere, în opinia Guvernului, art. 16 coroborat cu art. 4 si art. 13 din Constitutie.

Astfel, textul legal criticat nu încalcă regula potrivit căreia limba oficială în România este limba română, ci doar reglementează o modalitate accesibilă de învătare a acestei limbi de către elevii apartinând minoritătilor nationale, având în vedere că si acestia au dreptul la garantarea dreptului la învătătură, la fel ca orice alt cetătean al acestei tări. În plus, posibilitatea utilizării limbii materne este reglementată si în alte domenii, cum ar fi: administratie publică, justitie si amenajarea teritoriului. Art. 46 alin. (2) din lege exprimă dreptul de “accesare” a limbii române al tuturor minoritătilor nationale, astfel încât acestea să poată dobândi competente tinând cont de specificul minoritătilor respective.

De asemenea, dispozitiile art. 45 alin. (9) din lege nu încalcă art. 16 din Legea fundamentală si nu creează o discriminare pozitivă a cadrelor didactice apartinând minoritătilor nationale, textul reglementând doar modalitatea de organizare si conducere a unitătilor de învătământ cu predare si în limbile minoritătilor nationale, solutie aleasă de legiuitor tocmai în considerarea faptului că si pentru acestea din urmă trebuie asigurate toate garantiile si drepturile din Constitutie. Functiile de conducere pot fi ocupate în mod egal de oricine îndeplineste criteriile de competentă profesională, indiferent de limba de predare în care se studiază în unitatea de învătământ respectivă, si nu limitează dreptul de acces la aceeasi functie de conducere al unui cetătean care nu apartine minoritătii respective într-o unitate de învătământ cu predare în limba acelei minorităti.

În ceea ce priveste critica autorilor obiectiei, potrivit căreia art. 121 din lege încalcă autonomia universitară garantată de art. 32 alin. (6) din Constitutie, Guvernul arată că nu este afectată autonomia universitară. Mentionând considerentele Deciziei Curtii Constitutionale nr. 23 din 20 ianuarie 2005, potrivit cărora autonomia universitară nu înseamnă independenta institutiilor de învătământ superior si nici nu implică existenta unei autonomii de reglementare si de decizie a acestora în afara cadrului legal, care este general obligatoriu, Guvernul consideră că prin Legea educatiei nationale s-a procedat chiar la o extindere a autonomiei universitare prin acordarea unor drepturi si responsabilităti extinse din asumarea unei misiuni clar definite prin Carta universitară privind activitatea asumată ca institutie ce furnizează servicii de educatie si formare, de cercetare, precum si alte activităti în cadrul societătii românesti, cu asumarea răspunderii publice. În aceste conditii de deschidere si de responsabilizare este evident că universitătile reprezintă parteneri responsabili ai societătii românesti în crearea unor servicii educationale de formare a cetătenilor României. Pe cale de consecintă, Ministerul Educatiei, Cercetării, Tineretului si Sportului (M.E.C.T.S.), în calitatea sa de autoritate publică, răspunde de modul în care este respectată legislatia învătământului de către toti furnizorii de servicii de educatie.

Cu privire la prevederile art. 125 alin. (1) lit. a) si art. 212 alin. (3) din lege, Guvernul învederează că în momentul în care o persoană îsi asumă calitatea de rector este obligată să îsi asume si răspunderea publică în exercitarea acestei calităti. În cazul în care aceste obligatii sunt încălcate, Consiliul de etică si management universitar are rolul de a constata si de a propune spre sanctionare aceste abateri. Astfel, revocarea din functia de rector prevăzută la acest articol intervine ca o sanctiune, ca urmare a încălcării obligatiilor în ceea ce priveste asumarea răspunderii publice, iar măsura revocării nu este o prerogativă absolută a ministrului educatiei, ci intervine, tocmai cu respectarea principiului simetriei actelor juridice la emiterea actului administrativ, ulterior unor demersuri reglementate de art. 125 alin. (1) din Legea educatiei nationale.

În ceea ce priveste dispozitiile art. 125 alin. (1) lit. b) din lege, acestea reprezintă tot o sanctiune. Statul, reprezentat în această ipoteză de Ministerul Educatiei, Cercetării si Tineretului, nu face decât să administreze, asa cum consideră de cuviintă, resursele bugetare, existând situatii în care poate aprecia că utilizarea acestora pentru finantarea activitătii unei institutii de învătământ superior nu este o solutie optimă. Solutia propusă nu echivalează cu interventia statului, prin minister, în modul de gestionare de către conducerea unei universităti a surselor de finantare publice.

Cu privire la dispozitiile art. 125 alin. (1) lit. c) din lege, Guvernul precizează că acestea apar ca o “sanctiune aplicată unui management defectuos, nefiind o modalitate de reorganizare într-un mod mai judicios, care într-adevăr este prerogativa structurilor de conducere ale universitătilor, conform art. 123 din Legea educatiei nationale”. În cadrul acestei proceduri, ministerul nu are o putere discretionară. Art. 128 alin. (5) nu încalcă principiul autonomiei universitare, întrucât rezolutia la care face referire textul de lege este o formă de exercitare a atributiilor M.E.C.TS. prin care se asigură respectarea legalitătii. Carta universitară reprezintă documentul de bază în temeiul căruia universitatea functionează, iar orice prevedere contrară legislatiei în vigoare este nulă de drept. Practica anilor anteriori a demonstrat că, fără o verificare de către M.E.C.TS., ca autoritate de stat în domeniu, apar nenumărate cazuri de invalidare a alegerilor structurilor de conducere din universităti, fapt ce a afectat în mod direct activitatea acestora prin prelungirea perioadelor de interimat, care în unele cazuri au ajuns la un an calendaristic.

Prevederile art. 132 alin. (5) din lege nu reprezintă o imixtiune în autonomia universitară si nici încălcarea acestui principiu, deoarece prin textul de lege se reglementează o exceptie, iar consultarea senatului garantează respectarea principiului autonomiei universitare.

În ceea ce priveste prevederile art. 215 alin. (1) din lege, Guvernul consideră că acele cadre didactice care candidează pentru ocuparea unei functii de conducere la universitătile de stat, particulare si confesionale se află într-o situatie diferită de cea a altor categorii socioprofesionale, cum este cazul parlamentarilor, astfel încât nici sub acest aspect nu poate fi retinută încălcarea principiului constitutional al egalitătii în drepturi.

Dispozitiile art. 215 alin. (3) si (4) din lege, care stabilesc incompatibilitatea calitătii de rector, pe perioada îndeplinirii mandatului, cu orice functie de conducere sau demnitate publică, respectiv cu detinerea unei functii de conducere în cadrul unui partid politic, nu încalcă dreptul de a fi ales prevăzut de art. 37 alin. (1) din Constitutie, ci doar stabilesc o incompatibilitate temporară, limitată la durata exercitării mandatului de rector si justificată de necesitatea asigurării tuturor conditiilor obiective pentru realizarea învătământului ca serviciu public, dar si ca drept fundamental având un continut economic-social si cultural.

Nu se pot retine nici argumentele referitoare la încălcarea art. 44 alin. (4) din Constitutie, prin abrogarea “art. 110 alin. (5) din Legea nr. 84/1995” care stabilea că patrimoniul institutiilor de învătământ particular si confesional preuniversitar este proprietatea fondatorilor. Aceasta deoarece patrimoniul institutiilor de învătământ este un element propriu al acestora, ca entităti juridice separate, iar bunurile ce îl constituie nu mai sunt în proprietatea fondatorilor din momentul în care acestia au consfintit să le aducă drept contributie la constituirea patrimoniului institutiei de învătământ, nefiind vorba asadar despre o nationalizare. Mai mult decât atât, patrimoniul unei persoane juridice se constituie din totalitatea drepturilor si obligatiilor ce privesc bunurile acesteia, fiind inacceptabil ca în acelasi timp să coexiste 2 proprietari asupra aceluiasi bun.

CURTEA,

examinând obiectia de neconstitutionalitate, punctele de vedere ale presedintelui Senatului, Camerei Deputatilor si Guvernului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, dispozitiile legii criticate, raportate la prevederile Constitutiei, precum si Legea nr. 47/1992, retine următoarele:

Curtea Constitutională a fost legal sesizată si este competentă, potrivit dispozitiilor art. 146 lit. a) din Constitutie, precum si ale art. 1, 10, 15 si 18 din Legea nr. 47/1992, republicată, să solutioneze sesizarea de neconstitutionalitate.

Obiectul controlului de constitutionalitate, astfel cum rezultă din sesizarea formulată, îl constituie dispozitiile Legii educatiei nationale, în ansamblul său. Totusi, din motivarea obiectiei de neconstitutionalitate, Curtea constată că aceasta vizează atât o critică de neconstitutionalitate extrinsecă referitoare la modul de adoptare a legii criticate, cât si o critică de neconstitutionalitate intrinsecă ce priveste, în special, prevederile legale ale art. 45 alin. (5), (6), (7) si (9), art. 46 alin. (2), art. 121, art. 125 alin. (1) lit. a), b) si c), art. 125 alin. (2), art. 128 alin. (5), art. 132 alin. (5), art. 212 alin. (3), art. 215 alin. (1), (3) si (4), precum si art. 361 alin. (2) din Legea educatiei nationale, prevederi care au următorul cuprins:

- Art.45 alin. (5), (6), (7) si (9): “(5) Pe raza unei unităti administrativ-teritoriale, cu mai multe unităti de învătământ cu predare în limbile minoritătilor nationale, functionează cel putin o unitate scolară cu personalitate juridică, pentru fiecare limbă maternă, indiferent de efectivul de elevi.

(6) în cazul unitătilor de nivel gimnazial sau liceal cu predare în limbile minoritătilor nationale, singulare în municipiu, oras sau comună se acordă personalitate juridică, indiferent de efectivul de elevi.

(7) Elevii care, în localitatea de domiciliu, nu au posibilitatea de a învăta în limba lor maternă, sunt sprijiniti prin decontul transportului la cea mai apropiată scoală cu predare în limba maternă, sau primesc cazare si masă gratuite în internatul unitătii de învătământ cu predare în limba maternă. [...]

(9) în unitătile scolare cu predare si în limbile minoritătilor nationale, unul dintre directori va fi un cadru didactic din rândul minoritătilor respective, cu respectarea criteriilor de competentă profesională.”;

- Art. 46 alin. (2): “Disciplina Limba si literatura română se predă, pe tot parcursul învătământului preuniversitar, după programe scolare si manuale elaborate în mod special pentru minoritatea respectivă.”;

- Art. 121: “Ministerul Educatiei, Cercetării, Tineretului si Sportului este autoritate publică si este abilitat să urmărească, să controleze aplicarea si respectarea reglementărilor legale în domeniul învătământului superior si să aplice, dacă este cazul, sanctiuni. De asemenea, Ministerul Educatiei, Cercetării, Tineretului si Sportului controlează modul în care universitătile îsi exercită autonomia universitară, îsi asumă misiunea generală si pe cea proprie si îsi exercită răspunderea publică.”;

- Art. 125 alin. (1) lit. a), b) si c): “în cazul în care se constată nerespectarea obligatiilor prevăzute la art. 124, Ministerul Educatiei, Cercetării, Tineretului si Sportului sesizează Senatul universitar în termen de 30 de zile de la data constatării. Dacă în termen de 3 luni de la data sesizării, universitatea continuă să nu respecte obligatiile prevăzute la art. 124, Ministerul Educatiei, Cercetării, Tineretului si Sportului aplică, în termen de maximum 6 luni de la data sesizării initiale a Senatului universitar, una sau mai multe dintre următoarele măsuri:

a) revocarea din functie a rectorului, în baza propunerii Consiliului de Etică si Management Universitar, cu consultarea Senatului universitar. În termen de maximum 5 zile lucrătoare

de la data revocării din functie a rectorului, Senatul universitar are obligatia să desemneze un prorector care reprezintă universitatea si care devine ordonator de credite până la confirmarea unui nou rector de către ministrul educatiei, cercetării, tineretului si sportului. În termen de 3 luni de la revocarea din functie a rectorului, Senatul universitar finalizează procedurile de desemnare a unui nou rector, cu respectarea prevederilor legale în vigoare, si trimite spre confirmare ministrului educatiei, cercetării, tineretului si sportului numele noului rector;

b) reduce sau elimină temporar sau definitiv accesul la finantările din surse publice, la propunerea Consiliului de Etică si Management Universitar;

c) propune Guvernului initierea unui proiect de lege de reorganizare sau desfiintare a institutiei de învătământ superior în cauză.”;

- Art. 125 alin. (2): “Constatarea încălcării obligatiilor prevăzute la art. 124 se face de către Consiliul de Etică si Management Universitar, format din 11 membri, după cum urmează: 3 reprezentanti numiti de către Consiliul National al Rectorilor, 3 reprezentanti ai Ministerului Educatiei, Cercetării, Tineretului si Sportului, numiti de ministrul educatiei, cercetării, tineretului si sportului, câte un reprezentant numit de către Agentia Română de Asigurare a Calitătii în învătământul Superior, denumită în continuare ARACIS, Consiliul National pentru Finantarea învătământului Superior, denumit în continuare CNFIS, Consiliul National al Cercetării Stiintifice, denumit în continuare CNCS, Consiliul National de Atestare a Titlurilor, Diplomelor si Certificatelor Universitare, denumit în continuare CNATDCU, si un reprezentant al federatiilor nationale ale studentilor.”;

- Art. 128 alin. (5): “Carta universitară se adoptă numai după rezolutia pozitivă a Ministerului Educatiei, Cercetării, Tineretului si Sportului privind avizul de legalitate asupra Cartei universitare. Rezolutia privind avizul de legalitate se emite de către Ministerul Educatiei, Cercetării, Tineretului si Sportului în termen de maximum 30 de zile de la data solicitării institutiei de învătământ superior.”;

- Art. 132 alin. (5): “Prin exceptie de la prevederile alin. (2), în situatii temeinic justificate, Guvernul, la propunerea Ministerului Educatiei, Cercetării, Tineretului si Sportului, poate înfiinta facultăti, în cadrul universitătilor de stat, cu consultarea Senatului universitar.”;

- Art. 212 alin. (3): “Ministrul educatiei, cercetării, tineretului si sportului poate revoca din functie rectorul în conditiile art. 125.”;

- Art. 215 alin. (1), (3) si (4): “(1) După împlinirea vârstei de pensionare, ocuparea oricărei functii de conducere în universitătile de stat, particulare si confesionale este interzisă, cu exceptia mandatelor în exercitiu la data intrării în vigoare a prezentei legi. [...]

(3) Persoanele care ocupă o functie de conducere sau de demnitate publică nu pot exercita functia de rector pe perioada îndeplinirii mandatului.

(4) Functia de rector este incompatibilă cu detinerea de functii de conducere în cadrul unui partid politic, pe perioada exercitării mandatului.”;

- Art. 361 alin. (2): “La data intrării în vigoare a prezentei legi, se abrogă Legea învătământului nr. 84/1995, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 606 din 10 decembrie 1999, cu modificările si completările ulterioare, Legea nr. 128/1997 privind Statutul personalului didactic, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 158 din 16 iulie 1997, cu modificările si completările ulterioare, art. 14 alin. (2) din Ordonanta de urgentă a Guvernului nr. 75/2005 privind asigurarea calitătii educatiei, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 642 din 20 iulie 2005, aprobată cu modificări prin Legea nr. 87/2006, cu modificările ulterioare,


Ordonanta Guvernului nr. 10/2009 privind dreptul studentilor înmatriculati la formele de învătământ la distantă sau cu frecventă redusă de a continua studiile la programe de studii de licentă autorizate să functioneze provizoriu sau acreditate, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 581 din 20 august 2009, precum si orice alte dispozitii contrare.”

În opinia autorilor sesizării, legea criticată contravine prevederilor constitutionale ale art. 1 alin. (4) si (5) privind principiul separatiei si echilibrului puterilor în stat, respectiv al suprematiei Constitutiei, art. 4 alin. (2) privind criteriile de discriminare, art. 16 alin. (1) si (2) privind egalitatea în drepturi, art. 32 alin. (6) cu referire la autonomia universitară, art. 37 alin. (1) privind dreptul de a fi ales, art. 44 alin. (2), (3) si (4) privind dreptul de proprietate privată, art. 61 alin. (1) privind rolul si structura Parlamentului, art. 114 privind angajarea răspunderii Guvernului, art. 147 alin. (4) privind obligativitatea deciziilor Curtii Constitutionale.

Examinând obiectia de neconstitutionalitate, Curtea urmează a se pronunta, pe de o parte, asupra unor aspecte de ordin procedural ce se constituie în critici de neconstitutionalitate extrinsecă, iar pe de altă parte, asupra criticilor de neconstitutionalitate intrinsecă a legii supuse controlului.

I. Raportat la critica de neconstitutionalitate extrinsecă referitoare la încălcarea art. 1 alin. (4) si (5) coroborate cu dispozitiile art. 61 alin. (1) si ale art. 114 din Constitutie privind adoptarea legilor prin procedura angajării răspunderii Guvernului, Curtea constată următoarele:

1. Legea supusă examinării Curtii Constitutionale a fost adoptată prin procedura angajării răspunderii Guvernului, reglementată de art. 114 din Constitutie. Această procedură parlamentară implică raporturi de ordin constitutional între două puteri ale statului, deoarece este, prin continutul său, un act al Guvernului, iar, prin efectul său, fie produce un act de legiferare - asa cum este în cauza de fată -, fie determină demiterea Guvernului, în situatia în care o motiune de cenzură, depusă în termen de 3 zile de la prezentarea proiectului de lege, este adoptată cu votul majoritătii deputatilor si senatorilor.

2. Actul concret al angajării răspunderii Guvernului cu privire la proiectul Legii educatiei nationale a fost examinat sub aspectul constitutionalitătii de către Curtea Constitutională, cu prilejul solutionării conflictului juridic de natură constitutională declansat prin oprirea procedurii legislative de la Senat a proiectului Legii educatiei nationale si angajarea răspunderii de către Guvern asupra acestui proiect.

3. Prezenta sesizare supune controlului de constitutionalitate exercitat de Curtea Constitutională Legea educatiei nationale adoptată de către Parlament. Constatarea adoptării Legii educatiei nationale în conditiile descrise în sesizare este apreciată ca fiind o încălcare a competentei de legiferare a Parlamentului.

4. Curtea constată, în acest sens, că adoptarea Legii educatiei nationale s-a realizat în urma retragerii, de către unii dintre semnatari, a sustinerii motiunii de cenzură depuse ca urmare a angajării răspunderii Guvernului asupra proiectului Legii educatiei nationale, act care a determinat ca motiunea să nu mai respecte conditiile constitutionale pentru a fi prezentată si dezbătută. Aspectele de oportunitate care au determinat actul retragerii semnăturilor si, implicit, renuntarea la un instrument de control parlamentar al Guvernului prevăzut de Constitutie nu intră în competenta de examinare a Curtii Constitutionale, întrucât vizează însăsi decizia politică de adoptare a legii în cauză, decizie care nu este susceptibilă a fi supusă controlului Curtii câtă vreme, potrivit art. 61 alin. (1) din Constitutie, “Parlamentul este organul reprezentativ suprem al poporului român si unica autoritate legiuitoare a tării.”

5. Curtea reaminteste în acest context, creat printr-o succesiune de acte ale Guvernului, respectiv Parlamentului, precum si de conflicte juridice de natură constitutională între cele două autorităti, în legătură cu angajarea răspunderii asupra proiectului Legii educatiei nationale, că rolul său este, potrivit art. 142 alin. (1) din Legea fundamentală, acela de “garant al suprematiei Constitutiei”.

II. În ceea ce priveste neconstitutionalitatea intrinsecă a unor texte din legea criticată, Curtea constată că obiectia de neconstitutionalitate priveste mai multe probleme: învătământul pentru persoanele apartinând minoritătilor nationale, autonomia universitară, ocuparea unor functii de conducere în cadrul universitătilor, dreptul de a fi ales si dreptul de proprietate.

1. Curtea retine că autorii obiectiei de neconstitutionalitate îsi structurează critica pe două paliere în privinta dispozitiilor legale care privesc învătământul pentru persoanele apartinând minoritătilor nationale, primul vizând organizarea unitătilor de învătământ cu predare în limbile minoritătilor nationale, iar cel de-al doilea are în vedere predarea Limbii si literaturii române după programe scolare si manuale elaborate în mod special pentru minoritatea respectivă.

Pentru a răspunde criticilor formulate, Curtea urmează să clarifice notiunea de minoritate, să facă aplicarea instrumentelor nationale si internationale relevante controlului de constitutionalitate ce vizează acest concept si să stabilească dacă prevederile legale criticate corespund exigentelor acestora.

Astfel, Curtea observă că, desi nu există o definitie unanim acceptată a notiunii de minoritate, această notiune vizează, în esentă, “un grup inferior din punct de vedere numeric fată de restul populatiei unui stat, aflat într-o pozitie care nu este dominantă si ai cărui membri [...] posedă caracteristici etnice, religioase sau lingvistice diferite de cele ale restului populatiei si care manifestă, chiar si implicit, o anumită solidaritate în directia prezervării culturii, traditiilor, religiei sau limbii lor” (a se vedea

F. Capotorti - Study on the Rights of Persons belonging to Ethnic, Religious and Linguistic Minorities, UN Document E/CN.4/Sub.2/384/Add.1-7- 1979, precum si, în acelasi sens,

G. Alfredsson în contributia sa la Max Planck Encyclopedia of Public International Law). De asemenea, Curtea retine că, potrivit pct. 11 din Recomandarea 1134 (1990) cu privire la drepturile minoritătilor a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei, minoritătile nationale reprezintă grupuri separate sau distincte, bine definite si stabilite pe teritoriul unui stat, ai căror membri sunt cetăteni ai statului si au anumite caracteristici religioase, lingvistice, culturale sau alte caracteristici care le disting de majoritatea populatiei. În consecintă, Curtea retine că elementele subiective si obiective, care caracterizează notiunea de minoritate, sunt premisele obligatiei statului, mai ales în privinta persoanelor apartinând minoritătilor nationale, de a respecta si de a garanta dreptul la identitate al acestora. Rezultă că statul are atât o obligatie negativă, de abtinere, aceea de a nu aduce atingere, prin măsurile adoptate, identitătii persoanelor apartinând minoritătilor, cât si una pozitivă, de a sprijini păstrarea si dezvoltarea identitătii acestora, ca parte a patrimoniului cultural universal.

În acest sens, Curtea observă că art. 6 din Constitutie garantează dreptul la identitate persoanelor apartinând minoritătilor nationale, textul constitutional citat prevăzând, în mod expres, că “Statul recunoaste si garantează persoanelor apartinând minoritătilor nationale dreptul la păstrarea, la dezvoltarea si la exprimarea identitătii lor etnice, culturale, lingvistice si religioase”. Modalitatea de implementare a acestui drept conferit de Constitutie persoanelor apartinând minoritătilor nationale este prevăzută în alin. (2) al aceluiasi text constitutional, care vizează luarea unor măsuri corespunzătoare în acest sens. O atare obligatie procedurală pozitivă a statului este exprimată prin sintagma “măsurile de protectie luate de stat” sub conditia conformitătii acestora cu “principiile de egalitate si de nediscriminare în raport cu ceilalti cetăteni români”.

Având în vedere specificul cauzei de fată, Curtea va retine, în analiza sa, aplicarea si interpretarea coroborată, în temeiul art. 11 si 20 din Constitutie, a prevederilor art. 6 si art. 32 alin. (3) din Constitutie cu instrumentele internationale incidente în materie.

Astfel, Curtea observă că numeroase acte cu caracter international prevăd dreptul la educatie, atât în general, cât si cu privire la situatia particulară a persoanelor apartinând minoritătilor nationale; în acest sens, cu titlu exemplificativ, Curtea mentionează: Declaratia Universală a Drepturilor Omului (art. 26), Pactul international privind drepturile civile si politice (art. 27), Conventia privind drepturile copilului (art. 30), Conventia pentru eliminarea oricăror forme de discriminare la adresa femeilor [art. 14 pct. 2 lit. d)], Conventia Organizatiei Natiunilor Unite pentru Educatie, Stiintă si Cultură (UNESCO) privind lupta împotriva discriminării în educatie (art. 5), Conventia pentru apărarea drepturilor omului si a libertătilor fundamentale (art. 1 coroborat cu art. 14, respectiv art. 2 din Protocolul aditional la Conventie si art. 1 din Protocolul aditional nr. 12 la Conventie) si Carta socială europeană (art. 17).

Din instrumentele internationale enumerate, Curtea observă că, în acceptiunea pct. 1 din Comentariul general nr. 23 referitor la art. 27 din Pactul international privind drepturile civile si politice - Drepturile persoanelor apartinând minoritătilor -, acest articol din pact stabileste si recunoaste un drept care este conferit unor persoane apartinând grupurilor minoritare si care este distinct si complementar în raport cu toate celelalte drepturi de care acestea se bucură în baza Pactului, la fel ca oricare altă persoană (dreptul la propria viată culturală, de a profesa si de a practica propria religie sau de a folosi propria limbă). Pct. 6.1 din acelasi comentariu prevede că, desi art. 27 din pact este formulat în termeni negativi, acesta recunoaste totusi existenta unui “drept” si impune respectarea sa. În consecintă, statele părti sunt obligate să se asigure că existenta acestui drept este recunoscută, iar exercitarea sa protejată împotriva oricărei încălcări. Totodată, potrivit pct. 6.2 din comentariu, drepturile persoanelor apartinând minoritătilor nationale depind, la rândul lor, de capacitatea grupului minoritar de a-si păstra cultura, limba sau religia. Prin urmare, pot fi necesare, de asemenea, măsuri pozitive pentru protejarea identitătii minoritătii si a drepturilor membrilor acestui grup de a se bucura si de a-si dezvolta propria cultură si limbă si de a practica propria religie, în comun cu ceilalti membri ai grupului. În fine, protectia acestor drepturi este menită a asigura păstrarea si a continua dezvoltarea identitătii culturale, religioase si sociale a persoanelor apartinând minoritătilor respective, deci să îmbogătească structura societătii în întregul său (a se vedea, în acest sens, pct. 9 din comentariu).

De asemenea, în preambulul Declaratiei privind drepturile persoanelor apartinând minoritătilor nationale sau etnice, religioase sau lingvistice, adoptată prin Rezolutia nr. 47/135 din 18 decembrie 1992 a Adunării Generale a Organizatiei Natiunilor Unite, se arată că promovarea constantă si realizarea drepturilor persoanelor apartinând minoritătilor nationale, etnice, religioase si lingvistice, constituie parte a dezvoltării societătii în întregul ei într-un cadru democratic.

Pe lângă instrumentele internationale sus-mentionate, Curtea observă că România este parte atât la Conventia-cadru pentru protectia minoritătilor nationale, ratificată prin Legea nr. 33/1995, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 82 din 4 mai 1995, cât si la Carta europeană a limbilor regionale sau minoritare, ratificată prin Legea nr. 282/2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 752 din 6 noiembrie 2007, ambele conventii fiind elaborate sub auspiciile Consiliului Europei.

Conventia-cadru pentru protectia minoritătilor nationale este primul instrument legal multilateral care vizează exclusiv protectia minoritătilor din Europa si care încearcă să promoveze egalitatea deplină si efectivă a persoanelor apartinând minoritătilor nationale prin crearea de conditii potrivite care să le permită păstrarea si dezvoltarea propriei culturi, precum si conservarea identitătii [a se vedea, în acelasi sens, pct. 11 si 13 din Recomandarea 1134 (1990) cu privire la drepturile minoritătilor a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei, care prevăd, printre altele, dreptul minoritătilor nationale de a-si mentine si dezvolta cultura, respectiv obligatia statului de a lua toate măsurile necesare pentru crearea unor conditii favorabile, care să permită minoritătilor nationale să îsi dezvolte educatia, cultura, traditiile si obiceiurile]. Conventia-cadru stabileste o serie de principii pentru persoanele apartinând minoritătilor nationale aplicabile în sfera vietii publice, cum ar fi dreptul la întrunire liberă, libertatea de asociere, libertatea de expresie, constiintă si religie, acces la mijloacele de informare în masă, precum si unele libertăti legate de limbă si educatie. În preambulul acestei conventii se prevede că o societate pluralistă si cu adevărat democratică trebuie nu numai să respecte identitatea etnică, culturală, lingvistică si religioasă a fiecărei persoane apartinând unei minorităti nationale, dar si, deopotrivă, să creeze conditii corespunzătoare care să le permită să îsi exprime, să păstreze si să dezvolte această identitate. De asemenea, art. 15 din conventia-cadru prevede că părtile semnatare vor crea conditiile necesare pentru participarea efectivă a persoanelor apartinând minoritătilor nationale la viata culturală, socială si economică si la treburile publice, în special acelea care le privesc direct. În raportul explicativ al conventiei-cadru se mentionează, prin raportare la art. 5 din Conventie, că se recunoaste importanta coeziunii sociale, reflectându-se dorinta, exprimată si în preambul, de a vedea în diversitatea culturală o sursă, ca si un factor, nu de divizare, ci de îmbogătire a fiecărei societăti.

Curtea constată că, de exemplu, art. 12 si 14 din Conventia-cadru privind protectia minoritătilor nationale prevăd următoarele:

- Art. 12: “1. Părtile, dacă este necesar, vor lua măsuri în domeniul educatiei si al cercetării, pentru a încuraja cunoasterea culturii, istoriei, limbii si religiei atât ale minoritătilor lor nationale, cât si ale majoritătii.

2. În acest context, părtile vor asigura, între altele, posibilităti corespunzătoare pentru pregătirea profesorilor, accesul la manuale si vor facilita contactele dintre elevi si profesori ai diferitelor comunităti.

3. Părtile se angajează să promoveze sanse egale de acces la educatia de toate nivelurile pentru persoanele apartinând minoritătilor nationale.”;

- Art. 14: “1. Părtile se angajează să recunoască dreptul oricărei persoane apartinând unei minorităti nationale de a învăta limba sa minoritară.

2. În ariile locuite traditional sau în număr substantial de persoane apartinând minoritătilor nationale, dacă există o cerere suficientă, părtile vor depune eforturi pentru a asigura, în măsura posibilului si în cadrul sistemului lor educational, ca persoanele apartinând acestor minorităti să beneficieze de posibilităti corespunzătoare de învătare a limbii lor minoritare ori de a primi o educatie în această limbă.

3. Paragraful 2 al acestui articol se va aplica fără a aduce atingere învătării limbii oficiale ori predării în această limbă.”

De asemenea, si Curtea Europeană a Drepturilor Omului, prin Hotărârea din 17 februarie 2004, pronuntată în Cauza Gorzelik si altii împotriva Poloniei, paragraful 93, citează preambulul Conventiei-cadru cu privire la minoritătile nationale (“societate pluralistă si cu adevărat democratică trebuie nu numai să respecte identitatea etnică, culturală, lingvistică si religioasă a fiecărei persoane apartinând unei minorităti nationale, dar si, deopotrivă, să creeze conditii corespunzătoare care să le permită să-si exprime, să păstreze si să dezvolte această identitate”) si mentionează termenii de “păstrare” si “apărare” a “drepturilor sale [ale minoritătilor nationale -s.n.J. Totodată, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit, în mod expres, faptul că respectarea minoritătilor nationale constituie o conditie sine qua non pentru o societate democratică (paragraful 68 din hotărârea citată).

Toate instrumentele internationale mai sus retinute mentionează si prevăd situatia specială a persoanelor apartinând minoritătilor nationale, ceea ce impune statului o conduită deosebită fată de acestea.

Astfel, actele infraconstitutionale trebuie să respecte si pot dezvolta atât exigentele Constitutiei, cât si cele cuprinse în actele internationale la care statul român este parte. În acest sens, Curtea constată că Legea educatiei nationale implementează si dezvoltă aceste exigente într-o manieră de natură a permite si garanta continua dezvoltare a identitătii culturale a persoanelor apartinând minoritătilor nationale.

Curtea observă că, în comentariul său cu privire la educatie din perspectiva Conventiei-cadru (Strasbourg, 2006), Comitetul consultativ al Conventiei-cadru pentru protectia minoritătilor nationale enumera mai multe modele utilizate în ciclul primar pentru prezervarea limbii persoanelor apartinând minoritătilor nationale, dintre care unele se regăsesc si în Legea educatiei nationale. Astfel, modelul implementat prin sectiunea a 12-a - învătământul pentru persoanele apartinând minoritătilor nationale a cap. II - Structura sistemului national de învătământ preuniversitar din titlul II - învătământul preuniversitar din Legea educatiei nationale este acela care consacră existenta scolilor cu predare în limba minoritătilor nationale, în care limba majoritătii este studiată ca o materie distinctă; desigur, legiuitorul român a prevăzut un model extins, reglementarea criticată nevizând numai ciclul primar. Astfel, legiuitorul a înteles să consacre o reglementare specială cu privire la învătământul preuniversitar, în ansamblu, pentru persoanele apartinând minoritătilor nationale.

Curtea constată că dispozitiile art. 45 alin. (9) din lege, care prevăd că în unitătile scolare cu predare si în limbile minoritătilor nationale unul dintre directori va fi obligatoriu din rândul cadrelor didactice din minoritatea respectivă, nu reprezintă o încălcare a prevederilor art. 16 din Constitutia României, avându-se însă în vedere faptul că trebuie să fie respectate si criteriile de competentă profesională. Aceste dispozitii legale reprezintă optiunea legiuitorului care a dorit ca în structurile de conducere ale institutiilor de învătământ respective să fie reprezentate si persoanele apartinând respectivelor minorităti nationale, ca o expresie a unei societăti în care se promovează cunoasterea si toleranta reciproce.

În ceea ce priveste dispozitiile art. 45 alin. (5) si (6) din lege, Curtea constată că acestea nu încalcă dispozitiile constitutionale invocate. Aceste prevederi fac aplicarea unui model organizational care presupune practici si politici care să satisfacă nevoile educationale speciale ale membrilor unei minorităti nationale. Nu se poate sustine că elevii apartinând populatiei majoritare românesti, dar minoritare într-o anumită zonă ar fi discriminati, întrucât legea se referă la functionarea a cel putin unei unităti scolare cu personalitate juridică pentru fiecare limbă maternă. Legea nu prevede înfiintarea unei unităti scolare numai pentru fiecare limbă a minoritătilor nationale, ci pentru fiecare limbă maternă, existând deci posibilitatea ca limba maternă să fie limba română a unor persoane care constituie o minoritate lingvistică într-o anumită zonă. O atare prevedere legală este derogatorie de la dispozitiile art. 19 alin. (1) din lege, care prevăd anumite conditii pentru acordarea personalitătii juridice unei unităti de învătământ. De altfel, alin. (2) al art. 19 din lege mai prevede o serie de exceptii de la regula cu caracter de principiu.

În ceea ce priveste personalitatea juridică a unitătilor de învătământ mentionate la art. 45 alin. (5) si (6) din lege, Curtea observă că este optiunea legiuitorului de a conferi personalitate juridică acestor unităti, pentru o mai bună administrare a activitătii de educatie.

În privinta textului art. 45 alin. (7) din lege, Curtea constată că, desi plasat în sectiunea a 12-a - învătământul pentru persoanele apartinând minoritătilor nationale, continutul său normativ vizează în mod explicit si situatia elevilor a căror limbă maternă este limba română. Astfel, atât elevii care au o limbă maternă diferită de cea română, cât si cei care au limba maternă limba română, dacă în localitatea de domiciliu nu au posibilitatea de a învăta în limba lor maternă, sunt sprijiniti de către autorităti prin decontarea transportului la cea mai apropiată scoală cu predare în limba maternă sau primesc cazare si masă gratuite în internatul unitătii de învătământ cu predare în limba maternă.

Curtea, analizând dispozitiile art. 46 alin. (2) din Legea educatiei nationale, prin raportare la critica de neconstitutionalitate formulată, constată că acestea nu contravin art. 4 alin. (2) din Constitutie. De asemenea, Curtea constată că Legea educatiei nationale nu consacră niciun drept colectiv pentru minoritătile nationale, ci numai drepturi individuale. De altfel, niciun instrument legal international nu consacră drepturi colective pentru minoritătile nationale, iar legiuitorul român nu si-a exprimat niciodată intentia de a le consacra.

Faptul că există programe scolare speciale pentru învătarea limbii române, care se adresează membrilor unei minorităti nationale, are semnificatia luării în considerare a situatiei lor specifice, respectiv a faptului că aceste persoane au o altă limbă maternă decât limba română. Asadar, situatia diferită a membrilor minoritătilor nationale în mod evident reclamă si un tratament juridic diferit pentru a se asigura o egalitate efectivă si accesul la o educatie de calitate pentru toate persoanele. Prin urmare, legiuitorul trebuie să tină cont de acest lucru si să adapteze cerintele de învătare a Limbii si literaturii române în functie de situatia concretă a persoanelor apartinând minoritătilor nationale. Nu în ultimul rând, institutiilor statului român le revine obligatia să asigure un număr optim de ore necesar pentru studiul adecvat al Limbii si literaturii române.

În fine, Curtea retine că dreptul cetătenilor apartinând minoritătilor nationale de a utiliza limba maternă în învătământ, administratie si justitie nu afectează caracterul oficial al limbii române prevăzut de art. 13 din Constitutie, caracter garantat, indirect, si prin art. 152 alin. (1) din Constitutie.

2. În ceea ce priveste sustinerile potrivit cărora mai multe dispozitii din Legea educatiei nationale încalcă principiul autonomiei universitare prevăzut de art. 32 alin. (6) din Constitutia României, potrivit căruia autonomia universitară este garantată, Curtea retine următoarele:

Autonomia universitară este foarte importantă pentru buna functionare a institutiilor de învătământ superior, fapt subliniat de mai multe documente internationale din domeniu.

Astfel, în Declaratia de la Bologna (1999), semnată de către ministrii educatiei din 29 de state europene, inclusiv România, care are ca scop principal crearea unui Spatiu European al învătământului Superior cu luarea în considerare si respectarea autonomiei universitare, se mentionează expres faptul că “independenta si autonomia universitătilor asigură adaptarea continuă a învătământului superior si a sistemelor de cercetare la nevoile în schimbare, la cerintele societătii si la progresele stiintifice”.

În Declaratia de la Praga din 2009 a Asociatiei Universitătilor Europene se prevede că universitătile trebuie să îsi întărească autonomia pentru a servi mai bine societatea si în particular să asigure un cadru de reglementare care să permită conducătorilor universitătilor să adopte o structură internă eficientă, să selecteze si să instruiască personalul lor, să elaboreze programele academice si să utilizeze resursele financiare, toate acestea trebuind să fie în concordantă cu misiunile si profilurile lor specifice.

De asemenea, Comisia Europeană si un număr important de guverne europene au recunoscut necesitatea existentei autonomiei universitare; în acest sens, Curtea retine Comunicarea Comisiei Europene din luna mai 2006 cu privire la Agenda de modernizare pentru universităti, care prevede ca obiectiv prioritar crearea unui nou cadru pentru universităti, caracterizat printr-o autonomie sporită si responsabilitate.

În acest cadru, autonomia universitară nu este numai relevantă pentru realizarea Spatiului European al învătământului Superior, dar este si un factor determinant în realizarea Spatiului European de Cercetare, asa cum a afirmat Comisia Europeană în Cartea Verde din aprilie 2007 “Spatiul European de Cercetare: Noi perspective.”

Totusi, varietatea situatiilor din Europa reflectă o multitudine de abordări în privinta autonomiei universitare, autoritătile centrale detinând, încă, un rol central în reglementarea sistemului de educatie superioară. În general, în Europa, autonomia universitară este legată de capacitatea institutiilor de învătământ superior de a decide în privinta organizării lor, a chestiunilor financiare, a politicii de personal si a politicii curriculare, însă gradul de libertate al universitătilor diferă foarte mult de la tară la tară. De exemplu, demiterea rectorului se face în majoritatea cazurilor de către organul care l-a numit, dar există si exceptii: în Ungaria, Polonia, Portugalia, Suedia si Turcia, procesul de demitere a unui rector poate fi declansat de o înaltă autoritate, de obicei ministrul educatiei, atunci când conduita acestuia este neconformă cu standardele universitare.

Referitor la politica de personal a universitătilor, în state precum Bulgaria, Franta, Polonia, SIovacia, unele landuri din Germania (a se vedea, în acest sens, raportul întocmit în 2008 de T. Esterman si T. Nokkala - UniversityAutonomy in Europe. Exploratory Study, raport întocmit sub auspiciile Asociatiei Universitătilor Europene) numirea unor anumite categorii de personal (de obicei profesorii) este supusă confirmării de către autoritatea publică relevantă în acest domeniu (ministrul educatiei sau Presedintele statului); astfel, spre exemplu, în Polonia titlul de profesor este conferit de Presedintele Republicii.

Cu privire la programul curricular, trebuie mentionat faptul că îndeplinirea obiectivelor din Programul Bologna a fost însotită în majoritatea tărilor europene de înfiintarea la nivel local sau regional a unor agentii externe universitătilor care se asigură de calitatea programelor de studii ale acestor universităti. De asemenea, în majoritatea cazurilor, introducerea unor noi programe are nevoie de aprobarea ministrului de resort ori a unei alte autorităti publice, în urma unui proces de acreditare.

Din analiza situatiei existente la nivel european reiese faptul că nu se poate pune semnul de egalitate între autonomie si independentă. Statul sau organele administratiei publice locale are/au destule competente care îi/le permit să se asigure că universitătile respectă standardele de calitate necesare pentru realizarea Spatiului European al învătământului Superior.

Curtea Constitutională s-a mai pronuntat în privinta unor probleme ridicate de conceptul de autonomie universitară. Astfel, prin Decizia nr. 72 din 18 iulie 1995, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 167 din 31 iulie 1995, Curtea a stabilit unele elemente de continut ale principiului autonomiei universitare: astfel, o confirmare a numirii rectorului prin ordinul ministrului educatiei, cercetării si tineretului este necesară nu doar pentru verificarea respectării procedurilor democratice de alegere, dar si pentru verificarea îndeplinirii conditiilor pentru alegere. De asemenea, Curtea a retinut că autonomia universitară a fost definită chiar de legiuitor, în virtutea competentei sale atribuite în acest sens prin Constitutie.

Prin Decizia nr. 444 din 26 octombrie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 15 din 5 ianuarie 2005, Curtea a statuat că “în cadrul autonomiei universitare [...] revine fiecărei institutii de învătământ superior sarcina de a aprecia cu privire la activitatea desfăsurată de fiecare cadru universitar”. În Decizia nr. 23 din 20 ianuarie 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 151 din 21 februarie 2005, Curtea a retinut că “legiuitorul constituant a lăsat legiuitorului ordinar libertatea de a stabili elementele autonomiei universitare si conditiile în care aceasta se exercită”.

Prin Decizia nr. 731 din 7 mai 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 395 din 11 iunie 2009, Curtea a observat că prevederile constitutionale consacră si garantează o singură formă de autonomie, si anume cea universitară, indiferent că este vorba de învătământul superior de stat sau de învătământul superior particular, autonomie al cărei continut trebuie să fie identic în ambele cazuri. În aceste conditii si având în vedere faptul că aceste institutii fac parte din sistemul national de învătământ, Curtea a constatat că principiul constitutional al autonomiei universitare trebuie să se reflecte, în egală măsură, în organizarea si functionarea procesului de învătământ, în statutul cadrelor didactice, în promovarea în functie a acestora, în norma didactică etc.

Art. 123 din Legea educatiei nationale criticată, preluând observatiile generale rezultând din jurisprudenta Curtii Constitutionale, reglementează notiunea de autonomie universitară. Acest text legal prevede: “(1) Autonomia universitară este garantată prin Constitutie. Libertatea academică este garantată prin lege. Institutiile de învătământ superior se organizează si functionează independent de orice ingerinte ideologice, politice sau religioase.

(2) Autonomia universitară dă dreptul comunitătii universitare să îsi stabilească misiunea proprie, strategia institutională, structura, activitătile, organizarea si functionarea proprie, gestionarea resurselor materiale si umane, cu respectarea strictă a legislatiei în vigoare.

(3) Aspectele fundamentale ale autonomiei universitare se exprimă în Carta universitară, aprobată de Senatul universitar, în concordantă strictă cu legislatia în vigoare.

(4) Autonomia universitară se exercită numai cu conditia asumării răspunderii publice.

(5) în institutiile de învătământ superior este asigurată libertatea cercetării în ceea ce priveste stabilirea temelor, alegerea metodelor, procedeelor si valorificarea rezultatelor, conform legii.

(6) în institutiile de învătământ superior este interzisă periclitarea sub orice formă a dreptului la exprimarea liberă a opiniilor stiintifice si artistice.

(7) Studentilor le este asigurat dreptul la liberă alegere a cursurilor si specializărilor, în conformitate cu normele legale în vigoare si cu planurile de învătământ.

(8) Structurile si functiile de conducere ale universitătilor particulare si confesionale, atributiile, modul de constituire, precum si alte considerente legate de statutul acestora sunt stabilite în conformitate cu prevederile prezentei legi, cu avizul consultativ al fondatorilor si cu aprobarea Senatului universitar”.

Analizând criticile autorilor sesizării referitoare la încălcarea principiului autonomiei universitare, Curtea constată că acestea nu sunt întemeiate. Faptul că Ministerul Educatiei, Cercetării, Tineretului si Sportului controlează modul în care universitătile îsi exercită autonomia universitară, faptul că propune Guvernului initierea unui proiect de lege de reorganizare sau desfiintare a institutiei de învătământ superior în cauză si faptul că documentul de bază al unei universităti - carta universitară - poate fi adoptat numai cu aprobarea ministrului educatiei sau că Guvernul, la propunerea Ministerului Educatiei, Cercetării, Tineretului si Sportului, poate înfiinta facultăti în cadrul universitătilor de stat cu consultarea senatului universitar nu reprezintă altceva decât garantii ale faptului că învătământul superior românesc se va face pe baza standardelor de calitate definite la nivel national si european. O astfel de reglementare este absolut necesară în conditiile unei proliferări fără precedent a universitătilor de stat si particulare, universităti care nu au avut timpul necesar să se consacre pe plan national sau international.

Revocarea din functie a rectorului nu se face în mod arbitrar de ministrul educatiei, cercetării, tineretului si sportului, ci numai în baza propunerii Consiliului de etică si management universitar, cu consultarea senatului universitar. În cadrul acestui consiliu se regăsesc reprezentanti ai mediului stiintific si academic, precum si alti membri avizati cu privire la viata universitară. Aceste elemente reprezintă garantii suficiente cu privire la procedura eliberării din functie a rectorului unei universităti. Din aceleasi considerente, nici dispozitiile conform cărora ministerul de resort reduce sau elimină temporar ori definitiv accesul la finantările din surse publice nu încalcă vreo dispozitie constitutională. O asemenea măsură nu poate surveni decât în conditiile unei crize financiare sau ale săvârsirii unor abateri grave de la normele de conduită universitară. De altfel, majoritatea universitătilor existente dispun si de surse proprii de finantare rezultate, în principal, din taxele percepute studentilor pentru sistemul de învătământ cu taxă. Potrivit art. 119 alin. (3) din lege: “Institutiile de învătământ superior au autonomie în stabilirea cuantumului taxelor si au obligatia să le comunice tuturor celor interesati, inclusiv pe site-ul universitătii.”

Nici critica referitoare la dreptul Guvernului ca la propunerea Ministerului Educatiei, Cercetării, Tineretului si Sportului să poată înfiinta facultăti în cadrul universitătilor de stat cu consultarea senatului universitar nu este întemeiată. În cadrul competentelor sale de gestiune si administrare, Guvernul poate actiona pentru a rezolva diferite situatii în care este necesară înfiintarea unor noi facultăti, cum ar fi, de exemplu, situatia în care piata muncii reclamă aparitia unor noi categorii de persoane specializate într-un anumit domeniu.

În ceea ce priveste interzicerea ocupării unor functii de conducere în universitătile de stat, particulare si confesionale, după îndeplinirea vârstei de pensionare, cu exceptia mandatelor în exercitiu la data intrării în vigoare a legii, Curtea constată că o atare măsură nu este de natură să încalce principiul egalitătii prevăzut de art. 16 din Constitutie. În acest sens, sunt aplicabile mutatis mutandis considerentele care au stat la baza Deciziei Curtii Constitutionale nr. 444 din 26 octombrie 2004, precitată, si anume că, în spetă, criteriul vârstei are “doar natura unei conditii legale pentru exercitarea unei profesii, aplicabilă în mod egal tuturor persoanelor aflate în situatii identice, respectiv acelora care se încadrează în ipoteza prevăzută de norma juridică”. De asemenea, Curtea retine că “dreptul la muncă, alegerea profesiei, a meseriei sau a ocupatiei, precum si a locului de muncă vizează posibilitatea oricărei persoane de a exercita profesia sau meseria pe care o doreste, în anumite conditii stabilite de legiuitor, si nu vizează obligatia statului de a garanta accesul tuturor persoanelor la toate profesiile” (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 513 din 20 iunie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 598 din 11 iulie 2006).

3. O altă categorie de critici se referă la dreptul de a fi ales. Astfel, persoanele care ocupă o functie de conducere sau de demnitate publică nu pot exercita functia de rector pe perioada îndeplinirii mandatului, iar functia de rector este incompatibilă cu detinerea de functii de conducere în cadrul unui partid politic, pe perioada exercitării mandatului. Aceste dispozitii reprezintă rezultatul optiunii legiuitorului, care a dorit să ferească mediul universitarele subiectivismul care caracterizează viata politică.

Astfel, prevederile art. 215 alin. (3) si (4) din lege, prin care legiuitorul a dorit doar să stabilească anumite conditii cu privire la ocuparea pozitiei de rector al unei universităti, constituie o garantie pentru evitarea atât a ingerintelor de natură să afecteze autonomia universitară, cât si a posibilitătii de deturnare a finalitătii actului de educatie.

În consecintă, Curtea nu poate retine încălcarea art. 37 din Constitutie privind dreptul de a fi ales.

4. Încălcarea dreptului de proprietate a fost invocată în legătură cu abrogarea, prin art. 361 alin. (2) din Legea educatiei nationale, a dispozitiilor art. 115 alin. (5) din Legea învătământului nr. 84/1995, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 606 din 10 decembrie 1999, cu modificările si completările ulterioare, dispozitii care prevedeau: “Patrimoniul unitătilor de învătământ particular si confesional preuniversitar este proprietatea privată a fondatorilor.”

Curtea constată că o asemenea critică de neconstitu-tionalitate nu poate fi primită. În conceptia legiuitorului patrimoniul institutiilor de învătământ superior particulare si confesionale particulare constă din patrimoniul initial al fondatorilor, la care se adaugă patrimoniul dobândit ulterior; institutiile de învătământ mentionate dispun de acest patrimoniu, pe durata existentei lor, conform legii [art. 229 alin. (1) si (2) din lege].

De asemenea, art. 230 din lege prevede că: “(1) Desfiintarea, dizolvarea sau lichidarea institutiilor de învătământ superior particulare si confesionale particulare se face în conditiile legii. Initiativa desfiintării institutiilor de învătământ superior particulare sau confesionale particulare poate apartine si fondatorilor.

(2) în caz de desfiintare, dizolvare sau lichidare, patrimoniul institutiilor de învătământ superior particulare si confesionale particulare revine fondatorilor.

(3) Desfiintarea universitătilor particulare se va face cu protectia intereselor studentilor.”

Este adevărat că există o diferentă între vechea si noua reglementare, dar, potrivit art. 230 alin. (2) din Legea educatiei nationale, în caz de desfiintare, dizolvare sau lichidare, patrimoniul institutiilor de învătământ superior particulare si confesionale particulare revine fondatorilor.

Temeiul constitutional al unei asemenea măsuri se regăseste în art. 44 alin. (1) teza a doua din Constitutie, potrivit căreia continutul si limitele dreptului de proprietate privată sunt stabilite de lege. De altfel, Curtea constată că art. 44 din Constitutie garantează dreptul de proprietate, precum si creantele asupra statului si tot el statuează că legea stabileste “continutul si limitele acestor drepturi”.

Curtea mai retine că începând cu anul 1990 s-au înfiintat institutii de învătământ superior de stat si particulare, având la bază temeiuri juridice diferite. Astfel, de cele mai multe ori, acestea au fost înfiintate fie în temeiul Legii nr. 21/1924 pentru persoanele juridice (asociatii si fundatii), publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 27 din 6 februarie 1924, fie al Legii nr. 31/1990 privind societătile comerciale, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.066 din 17 noiembrie 2004, fie al Decretului nr. 31 din 30 ianuarie 1954 privitor la persoanele fizice si persoanele juridice, publicat în Buletinul Oficial nr. 8 din 30 ianuarie 1954. În anul 1993 a fost adoptată Legea nr. 88/1993 privind acreditarea institutiilor de învătământ superior si recunoasterea diplomelor, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 552 din 11 noiembrie 1999, iar toate institutiile cu activităti de învătământ superior înfiintate anterior Legii nr. 88/1993 au trebuit să treacă printr-o procedură de acreditare, nemaivorbind de institutiile de învătământ superior înfiintate după intrarea în vigoare a legii mentionate.

Curtea constată că dispozitiile art. 230 alin. (2) din lege prevăd în mod neechivoc faptul că, în caz de desfiintare, dizolvare sau lichidare, patrimoniul institutiilor de învătământ superior particulare si confesionale particulare revine fondatorilor, nefiind încălcate dispozitiile art. 44 alin. (2), (3) si (4) din Constitutie.

Pentru considerentele arătate, în temeiul art. 146 lit. a) si al art. 147 alin. (4) din Constitutie, precum si al art. 11 alin. (1) lit. A.a), al art. 15 alin. (1) si al art. 18 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, cu majoritate de voturi,

CURTEA CONSTITUTIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

1. Constată că obiectia de neconstitutionalitate referitoare la Legea educatiei nationale, fundamentată pe critici de neconstitutionalitate extrinseci, este inadmisibilă.

2. Constată că dispozitiile art. 45 alin. (5), (6), (7) si (9), art. 46 alin. (2), art. 121, art. 125 alin. (1) lit. a), b) si c), art. 125 alin. (2), art. 128 alin. (5), art. 132 alin. (5), art. 212 alin. (3), art. 215 alin. (1), (3) si (4), precum si art. 361 alin. (2) din Legea educatiei nationale sunt constitutionale.

Definitivă si general obligatorie.

Decizia se comunică Presedintelui României si se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Dezbaterea a avut loc la data de 4 ianuarie 2011 si la aceasta au participat: Augustin Zegrean, presedinte, Aspazia Cojocaru, Acsinte Gaspar, Petre Lăzăroiu, Mircea Stefan Minea, Iulia Antoanella Motoc, Ion Predescu, Puskás Valentin Zoltán si Tudorel Toader, judecători.

 

PRESEDINTELE CURTII CONSTITUTIONALE,

AUGUSTIN ZEGREAN

Magistrat-asistent,

Fabian Niculae

*

OPINIE SEPARATĂ

 

Fără a reveni asupra unor argumente pe care le-am formulat în opiniile separate la deciziile Curtii Constitutionale pronuntate în materia Legii educatiei nationale, în dezacord cu opinia majoritară, considerăm că Legea educatiei nationale este neconstitutională, iar sesizarea de neconstitutionalitate trebuia admisă, pentru motivele de neconstitutionalitate extrinsecă.

Neconstitutionalitatea extrinsecă rezultă, în primul rând, din perpetuarea viciilor de neconstitutionalitate constatate prin Decizia Curtii Constitutionale nr. 1.557 din 18 noiembrie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 40 din 19 ianuarie 2010. Constatând neconstitutionalitatea Legii educatiei, adoptată prin aceeasi procedură a angajării răspunderii Guvernului, în temeiul prevederilor art. 114 din Constitutie, Curtea Constitutională a statuat că “la această modalitate simplificată de legiferare trebuie să se ajungă in extremis atunci când adoptarea proiectului de lege în procedură obisnuită sau în procedura de urgentă nu mai este posibilă ori atunci când structura politică a Parlamentului nu permite adoptarea proiectului de lege în procedura uzuală sau de urgentă”. Considerentele deciziei citate îsi mentin valabilitatea, cu atât mai mult, cu cât noua Lege a educatiei nationale a fost adoptată prin angajarea răspunderii Guvernului, în timp ce proiectul de lege, având acelasi initiator, se afla în proces de legiferare, la Senat, în calitate de Cameră decizională.

Neconstitutionalitatea extrinsecă rezultă, în al doilea rând, si din perpetuarea viciilor de neconstitutionalitate constatate prin Decizia Curtii Constitutionale nr. 1.431 din 3 noiembrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 758 din 12 noiembrie 2010. Prin această decizie instanta de contencios constitutional a statuat că angajarea răspunderii de către

Guvern în fata Camerei Deputatilor si a Senatului, în temeiul art. 114 alin. (1) din Constitutie, asupra proiectului Legii educatiei nationale este neconstitutională si a declansat un conflict juridic de natură constitutională între Guvern si Parlament, în conditiile în care proiectul de lege se afla în proces de legiferare la Senat, în calitate de Cameră decizională. Astfel, prin exercitarea de către Guvern a unei competente, cu nerespectarea cadrului constitutional, s-a încălcat competenta Parlamentului de unică autoritate legiuitoare.

Dacă un fapt ilicit are consecinte ilicite, tot astfel, un fapt neconstitutional are consecinte neconstitutionale. Neconstitutionalitatea procedurii angajării răspunderii Guvernului asupra proiectului Legii educatiei nationale, astfel cum a fost constatată prin Decizia Curtii Constitutionale nr. 1.431 din 3 noiembrie 2010, nu putea fi acoperită prin continuarea procedurilor parlamentare începute în acest sens. Numai o procedură parlamentară declansată cu respectarea prevederilor art. 114 din Constitutie nu poate fi retrasă de către Guvern, în calitate de initiator, în timp ce Parlamentul este obligat să continue derularea acesteia. Pe cale de consecintă, o procedură parlamentară declarată neconstitutională nu poate fi continuată cu nesocotirea Deciziei Curtii Constitutionale si fără suport constitutional.

Din moment ce angajarea răspunderii Guvernului asupra proiectului de lege a fost declarată neconstitutională, si rezultatul acestei proceduri, Legea educatiei nationale, este tot neconstitutional.

 

*


Este de observat si faptul că prin motivarea prezentei decizii au fost depăsite limitele criticilor de neconstitutionalitate, creându-se premisele si prejudecându-se, în acelasi timp, elementele unui altfel de statut al minoritătilor din România, în dezacord cu “spiritul traditiilor democratice ale poporului român si idealurilor Revolutiei din decembrie 1989”, valori garantate prin prevederile art. 1 alin. (3) din Constitutie.

În sensul celor arătate, în acord cujurisprudenta Curtii, astfel cum s-a statuat spre exemplu prin Decizia Plenului Curtii

Constitutionale nr. 1/1995, privind obligativitatea deciziilor pronuntate în cadrul controlului de constitutionalitate, avem în vedere si faptul că puterea de lucru judecat ce însoteste actele jurisdictionale, deci si deciziile Curtii Constitutionale, se atasează nu numai dispozitivului, ci si considerentelor pe care se sprijină acesta. În acest sens, Curtea a statuat că atât considerentele, cât si dispozitivul deciziilor sale sunt general obligatorii si se impun cu aceeasi fortă tuturor subiectelor de drept.

 

Judecător,

Ion Predescu

Judecător,

prof. univ. dr. Aspazia Cojocaru

Judecător,

prof. univ. dr. Tudorel Toader

 

OPINIE CONCURENTĂ

 

În acord cu solutia pronuntată de Curtea Constitutională, cu majoritate de voturi, prin Decizia nr. 2 din 4 ianuarie 2011 si apreciind modalitatea în care se motivează decizia respectivă, consider că aceasta a elaborat si valorificat o parte din doctrina de specialitate (vezi si opinia concurentă la Decizia nr. 1.106 din 22 septembrie 2010).

Cu privire la textele constitutionale incidente, Curtea ar fi trebuit să mentioneze art. 32 alin. (3) din Constitutie, care reglementează dreptul persoanelor apartinând minoritătilor nationale de a învăta limba lor maternă si dreptul de a putea fi instruite în această limbă, art. 62 alin. (2) din Constitutie cu referire la organizatiile cetătenilor apartinând minoritătilor nationale care nu întrunesc în alegeri numărul de voturi pentru a fi reprezentate în Parlament, art. 120 alin. (2) din Constitutie, potrivit căruia cetătenii apartinând unei minorităti nationale au dreptul la folosirea limbii minoritătii nationale respective, în scris si oral, în relatiile cu autoritătile administratiei publice locale si cu serviciile publice deconcentrate, si art. 128 alin. (2) din Constitutie, în conformitate cu care persoanele apartinând minoritătilor nationale au dreptul să se exprime în limba maternă în fata instantelor de judecată.

Totodată, Curtea nu a făcut referire la cazurile D.H. si altii împotriva Cehiei (2007), Sampanis si altii împotriva Greciei (2008) si Orsus si altii împotriva Croatiei (2010). Ca principiu, în Cauza Orsus si altii împotriva Croatiei Curtea Europeană a Drepturilor Omului a condamnat statul respectiv deoarece dispozitiile luate de acesta pentru scolarizarea copiilor minoritari (romi) nu au fost însotite de garantii suficiente de natură să asigure că, în exercitarea marjei sale de apreciere în domeniul educatiei, statul a tinut cont de nevoile particulare ale acestor copii, printre acestea numărându-se, în opinia noastră, nevoia de studiu a limbii oficiale la un nivel adaptat întelegerii copiilor.

De asemenea, în plan international, Curtea ar fi trebuit să observe recomandările de la Haga privind dreptul la educatie al minoritătilor nationale, adoptate în 1996 sub auspiciile Organizatiei pentru Securitate si Cooperare în Europa (OSCE), care prevăd următoarele: “Dreptul persoanelor apartinând minoritătilor nationale de a-si mentine identitatea lor poate fi pe deplin realizat numai dacă acestea dobândesc o bună cunoastere a limbii lor materne în timpul procesului educational.

În acelasi timp, persoanele apartinând minoritătilor nationale au responsabilitatea de a se integra în societatea natională largă prin intermediul unei bune stăpâniri a limbii statului”. Un astfel de instrument international, desi, de principiu, nu are forta juridică obligatorie în dreptul international public, poate dobândi caracter cutumiar, ceea ce ar l-ar plasa în cadrul izvoarelor de drept si ar urma să fie respectat de state, ca subiecte de drept international public (a se vedea, în acest sens, Nguyen Quoc Dinh - Droit international public, L.G.D.J., Lextenso Editions, 2009).

Totodată, apreciem că era necesară, în aplicarea prevederilor art. 11 si 20 din Constitutie, o mai bună întelegere a faptului că Legea educatiei nationale nu face decât să transpună în plan intern conventiile internationale si actele elaborate de organele de monitorizare a acestor conventii, care au fortă obligatorie.

Astfel, în decizia Curtii nu sunt mentionate principiile continute în comentariul Comitetului consultativ al Conventiei-cadru pentru protectia minoritătilor nationale, ce enumera mai multe metode utilizate în ciclul primar pentru prezervarea limbii minoritătilor nationale, după cum urmează:

1. există scoli în care limba minoritătii nationale este dominantă, iar limba majoritătii este studiată ca o materie distinctă;

2. există scoli în care limba minoritătii nationale este dominantă, iar mai multe sau mai putine materii sunt studiate în limba majoritătii (cum ar fi istoria, geografia sau religia);

3. există scoli în care limba majoritătii este dominantă si doar anumite materii sunt predate în limba minoritătii;

4. mai există scoli bilingve, scoli în care se încearcă predarea în ambele limbi (majoritară si minoritară), la acelasi nivel, grupurile de elevi si profesori fiind mixte.

Considerăm că prevederile Legii educatiei nationale dau expresie preocupării legiuitorului român de a respecta dreptul la identitate al minoritătilor nationale. Statul român protejează aceste minorităti nationale prin recunoasterea dreptului acestora de a-si păstra limba, cultura, precum si prin conferirea accesului la diverse functii ce privesc sistemul de învătământ si la dezvoltarea propriilor culturi. În acest sens, la pct. 66 din Comentariul la Declaratia privind drepturile persoanelor apartinând minoritătilor nationale sau etnice, religioase sau lingvistice (2005) se arată că există nevoia atât pentru educatie multiculturală, cât si interculturală. Educatia multiculturală implică politici educationale care vin în întâmpinarea nevoilor individuale educationale ale grupurilor din societate ce apartin unor culturi traditionale diferite, în timp ce educatia interculturală implică politici si practici educationale acolo unde persoane ce apartin unor culturi diferite, aflate pe o pozitie de majoritate sau de minoritate, învată să interactioneze constructiv unele cu altele [a se vedea, în acest sens, si Will Kymlicka - Multicultural Citizenship: A Liberal Theory ofMinority Rights (Oxford Political Theory) si The Internationalization of Minority Rights; P.Thornberry si D.Gibbons - Education and Minority Rights: A Short Survey of International Standards în International Journal on Minority and Group Rights. Special Issue on the Education Rights of National Minorities 4: 2, 1996/1997, 115-152].

Apreciem că aspectele mentionate ar fi trebuit cuprinse în Decizia nr. 2 din 4 ianuarie 2011 pentru a conferi caracter complet motivării si a integra-o perfect în modul în care instantele constitutionale europene cu traditie îsi motivează deciziile.

 

Judecător,

prof. univ. dr. Iulia Antoanella Motoc


Copyright 1998-2015 DSC.NET   All rights reserved.