MONITORUL OFICIAL AL ROMÂNIEI Nr. 244/2012

MONITORUL OFICIAL AL ROMÂNIEI

 

P A R T E A  I

Anul XXIV - Nr. 244         LEGI, DECRETE, HOTĂRÂRI SI ALTE ACTE         Miercuri, 11 aprilie 2012

 

SUMAR

 

DECIZII ALE CURŢII CONSTITUŢIONALE

 

Decizia nr. 57 din 26 ianuarie 2012 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 8 alin. (3) din Ordonanţa Guvernului nr. 15/2002 privind aplicarea tarifului de utilizare şi a tarifului de trecere pe reţeaua de drumuri naţionale din România

 

Decizia nr. 76 din 2 februarie 2012 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 1 alin. (1) si (3), art. 10 lit. b), art. 11 alin. (1) lit. b) şi alin. (3) şi art. 14 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţa a Guvernului nr. 28/1999 privind obligaţia operatorilor economici de a utiliza aparate de marcat electronice fiscale

 

Decizia nr. 114 din 9 februarie 2012 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 9 alin. (1) lit. c) din Ordonanţa Guvernului nr. 37/2007 privind stabilirea cadrului de aplicare a regulilor privind perioadele de conducere, pauzele şi perioadele de odihnă ale conducătorilor auto şi utilizarea aparatelor de înregistrare a activităţii acestora

 

HOTĂRÂRI ALE GUVERNULUI ROMÂNIEI

 

254. - Hotărâre pentru modificarea şi completarea Hotărârii Guvernului nr. 975/2011 privind aprobarea ajutoarelor de stat care se acordă producătorilor agricoli pentru perioada 2011-2012 şi a sumei totale alocate acestor ajutoare de stat

 

ACTE ALE ORGANELOR DE SPECIALITATE ALE ADMINISTRAŢIEI PUBLICE CENTRALE

 

1. - Decizie a preşedintelui Agenţiei Naţionale pentru Resurse Minerale privind încetarea concesiunii miniere de exploatare a nisipului şi pietrişului din perimetrul Calafat (Dunăre km 791,5-792,5)

 

3.677. - Ordin al ministrului educaţiei, cercetării, tineretului şi sportului privind echivalarea şi recunoaşterea actelor de studii obţinute în străinătate care nu corespund celor 3 cicluri de studii universitare tip Bologna implementate în România

 

ACTE ALE COMISIEI DE SUPRAVEGHERE A SISTEMULUI DE PENSII PRIVATE

 

9. - Hotărâre privind aprobarea Normei nr. 7/2012 pentru modificarea Normei nr. 14/2009 privind utilizarea activului personal al participantului la un fond de pensii facultative

 

DECIZII ALE CURŢII CONSTITUŢIONALE

 

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

DECIZIA Nr. 57

din 26 ianuarie 2012

referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 8 alin. (3) din Ordonanţa Guvernului nr. 15/2002 privind aplicarea tarifului de utilizare şi a tarifului de trecere pe reţeaua de drumuri naţionale din România

 

Acsinte Gaspar - preşedinte

Aspazia Cojocaru - judecător

Mircea Ştefan Minea - judecător

Ion Predescu - judecător

Puskás Valentin Zoltán - judecător

Tudorel Toader - judecător

Valentina Bărbăţeanu - magistrat-asistent

 

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Simona Ricu.

 

Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 8 alin. (3) din Ordonanţa Guvernului nr. 15/2002 privind aplicarea tarifului de utilizare şi a tarifului de trecere pe reţeaua de drumuri naţionale din România, excepţie ridicată de Societatea Comercială „Baran Impex” -- S.R.L. din Bucureşti în Dosarul nr. 6.568/288/2010 al Judecătoriei Râmnicu Vâlcea, şi care formează obiectul Dosarului nr. 100D/2011 al Curţii Constituţionale.

La apelul nominal se constată lipsa părţilor, faţă de care procedura de citare a fost legal îndeplinită.

Curtea dispune a se face apelul si în dosarele nr. 586D/2011, nr. 771 D/2011, nr. 1.037D/2011, nr. 1.225D/2011 şi nr. 1.475D/2011, având ca obiect o excepţie de neconstituţionalitate cu obiect identic, excepţie ridicată de Societatea Comercială „Baran Impex” - S.R.L. din Bucureşti În Dosarul nr. 6.568/288/2010 al Judecătoriei Râmnicu Vâlcea, de Societatea Comercială „Orient” - S.R.L. din Rădăuţi în Dosarul nr. 7.930/182/2010 al Judecătoriei Baia Mare - Secţia civilă, de Societatea Comercială „Agrevo” - S.R.L. din Corod în Dosarul nr. 1.104/324/2011 al Judecătoriei Tecuci, de Societatea Comercială „Comind Thamos” - S.R.L. din Focşani în Dosarul nr. 15.585/200/2011 al Judecătoriei Buzău - Secţia civilă, de Judecătoria Focşani în Dosarul său nr. 7.245/231/2010 şi de Ginel Trofin în Dosarul nr. 14.747/200/2011 al Judecătoriei Buzău.

La apelul nominal se constată lipsa părţilor, faţă de care procedura de citare a fost legal îndeplinită.

Magistratul-asistent învederează Curţii că, în Dosarul nr. 1.225D/2011, partea Direcţia Regională de Drumuri şi Poduri laşi a transmis note scrise în sensul respingerii excepţiei de neconstituţionalitate.

Curtea, din oficiu, văzând identitatea de obiect al cauzelor menţionate, pune în discuţie problema conexării lor.

Reprezentantul Ministerului Public este de acord cu propunerea de conexare a acestor cauze.

Curtea, în temeiul art. 53 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, dispune conexarea dosarelor nr. 586D/2011, nr. 771 D/2011, nr. 1.037D/2011, nr. 1.225D/2011 şi nr. 1.475D/2011 la Dosarul nr. 100D/2011, care a fost primul înregistrat.

Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate ca neîntemeiată. Consideră că textul de lege criticat nu aduce atingere drepturilor garantate prin dispoziţiile constituţionale şi convenţionale invocate de autorii excepţiei, impunerea obligaţiei de a plăti tariful de despăgubire criticat fiind o opţiune a legiuitorului pe care instanţa de contencios constituţional nu o poate cenzura.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarelor, reţine următoarele:

Prin Sentinţa civilă nr. 11.677 din 10 decembrie 2010 şi încheierile din 21 ianuarie 2011, 3 iunie 2011, 25 august 2011, 1 noiembrie 2011 si 11 noiembrie 2011 pronunţate în dosarele nr. 6.568/288/2010, nr. 7.930/182/2010, nr. 1.104/324/2011, nr. 15.585/200/2011, nr. 7.245/231/2010 şi nr. 14.747/200/2011, Judecătoria Râmnicu Vâlcea, Judecătoria Baia Mare - Secţia civilă, Judecătoria Tecuci, Judecătoria Buzău - Secţia civilă şi Judecătoria Focşani au sesizat Curtea Constituţională cu soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 8 alin. (3) din Ordonanţa Guvernului nr. 15/2002 privind aplicarea tarifului de utilizare şi a tarifului de trecere pe reţeaua de drumuri naţionale din România.

Excepţia a fost ridicată de Societatea Comercială „Baran Impex” - S.R.L. din Bucureşti, Societatea Comercială „Orient” - S.R.L. din Rădăuţi, Societatea Comercială „Agrevo” - S.R.L. din Corod, Societatea Comercială „Comind Thamos” - S.R.L. din Focşani, de Judecătoria Focşani din oficiu şi, respectiv, de Ginel Trofin în cauze având ca obiect soluţionarea plângerilor formulate împotriva unor procese-verbale de constatare şi sancţionare a unor contravenţii reglementate prin dispoziţiile Ordonanţei Guvernului nr. 15/2002.

În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se arată următoarele:

Autorul excepţiei ce formează obiectul Dosarului nr. 100D/2011 susţine că textul de lege criticat impune în mod abuziv şi nelegal obligaţia contravenientului de a achita, pe lângă amenda contravenţională, şi alte sume, cu titlu de tarif de despăgubire, în funcţie de tipul vehiculului folosit. Arată că Ordonanţa Guvernului nr. 15/2002 nu cuprinde o definiţie a noţiunii de „tarif de despăgubire”. În schimb, potrivit art. 3 alin. (1} teza Finală din Ordonanţa Guvernului nr. 2/20D1, în cadrul actelor normative care stabilesc contravenţii se pot prevedea şi tarife de determinare a despăgubirilor pentru pagubele pricinuite prin săvârşirea acestora, astfel că, în cazul în care s-a pricinuit o pagubă şi există tarife de despăgubire, pe lângă sancţiunea contravenţională se va aplica şi despăgubirea, dar numai cu acordul expres al persoanei vătămate. Or, prin săvârşirea contravenţiei de a circula pe drumurile naţionale fără rovinietă, autorul excepţiei susţine că nu s-a produs vreo pagubă nici drumului, nici concesionarului acestuia pentru a necesita impunerea unei despăgubiri.

Autorul excepţiei ce formează obiectul Dosarului nr. 586D/2011 arată că textul de lege criticat instituie o dublă sancţiune pentru aceeaşi faptă şi contravine dispoziţiilor art. 16 alin. (1) din Constituţie, întrucât instituie un tratament discriminatoriu faţă de ceilalţi cetăţeni ai Uniunii Europene, care plătesc o singură astfel de taxă.

Autorul excepţiei ce formează obiectul Dosarului nr. 771 D/2011 invocă şi încălcarea dreptului la un proces echitabil, ca urmare a faptului că instanţa nu are posibilitatea de a determina în mod corect cuantumul despăgubirilor, în funcţie de împrejurările în care s-a comis contravenţia, ci este obligată să facă aplicarea tarifelor stabilite de legiuitor.

Autorii excepţiei ce formează obiectul dosarelor nr. 1.037D/2011 şi nr. 1.475D/2011, precum şi Judecătoria Focşani, care a ridicat din oficiu excepţia ce formează obiectul Dosarului nr. 1.225D/2011, susţin că prevederile art. 8 alin. (3) din Ordonanţa Guvernului nr. 15/2002 contravin dispoziţiilor art. 21 alin. (1) şi (3) din Constituţie. Astfel, aceştia arată că, dacă se consideră că tariful de despăgubire are natura juridică a unei despăgubiri al cărei cuantum este evaluat legal, atunci petentul este lipsit de orice mijloc legal de a contesta modalitatea de stabilire a acestuia, existenţa şi întinderea prejudiciului şi existenţa legăturii de cauzalitate între faptă şi prejudiciu. Prin plângerea formulată împotriva procesului-verbal de constatare şi sancţionare a contravenţiei, petentul nu poate contesta măsura obligării la plata tarifului de despăgubire, decât dacă această măsură ar fi calificată ca sancţiune, întrucât art. 31 din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 acordă legitimare procesuală activă exclusiv părţii vătămate, nu şi contravenientului pentru a contesta despăgubirea. Or, aceasta reprezintă o încălcare a principiului egalităţii de arme, întrucât nu se pot administra probe care să tindă la dovedirea faptului că nu s-a produs un prejudiciu sau că prejudiciu! produs este mai mic decât cel predeterminat legal. Precizează că nici instanţa nu poate analiza legalitatea şi temeinicia măsurii obligării contravenientului la plata tarifului de despăgubire, întrucât, potrivit art. 31 din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001, aceasta scapă cenzurii instanţei, cu excepţia cazului în care însuşi organul constatator, în favoarea căruia se plăteşte tariful de despăgubire, ar contesta această măsură, dar o asemenea contestaţie ar fi evident lipsită de interes. În ipoteza în care obligarea la plata tarifului de despăgubire este considerată o sancţiune, situaţie în care instanţa învestită cu soluţionarea plângerii contravenţionale are posibilitatea de a analiza şi această măsură, se încalcă principiul aplicării unei singure sancţiuni principale pentru o faptă contravenţională, care reprezintă aplicarea în materie contravenţională a principiului din dreptul penal non bis in idem, potrivit căruia nimeni nu poate fi urmărit sau pedepsit încă o dată pentru aceeaşi faptă pentru care a fost deja urmărit sau condamnat. Autorii excepţiei consideră că măsura obligării la plata tarifului de despăgubire are natura unei sancţiuni, cu scop punitiv şi represiv. Cuantumul tarifului de despăgubire este foarte ridicat şi nu există nicio posibilitate de apreciere în concret a prejudiciului efectiv produs prin săvârşirea faptei contravenţionale, în plus, fapta de a circula fără rovinietă valabilă reprezintă o contravenţie de pericol, nesusceptibilă de a produce un prejudiciu material, concret, evaluabil. Ca atare, susţin că obligarea la plata tarifului de despăgubire reprezintă, de fapt, o altă sancţiune aplicabilă pentru aceeaşi faptă, întrucât între sancţiunea principală a amenzii contravenţionale şi sancţiunea obligării la plata tarifului de despăgubire nu se poate stabili un raport ca între sancţiunea principală şi sancţiunea complementară în sensul art. 5 din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001, deoarece ambele au natură pecuniară şi valori ridicate.

Judecătoria Râmnicu Vâlcea nu şi-a exprimat opinia cu privire la excepţia de neconstituţionalitate, contrar prevederilor art. 29 alin. (4) din Legea nr. 47/1992.

Judecătoria Baia Mare - Secţia civilă apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată, întrucât textul de lege criticat nu contravine dispoziţiilor art. 16 alin. (1) din Constituţie.

Judecătoria Tecuci opinează în sensul netemeiniciei excepţiei de neconstituţionalitate, precizând că prevederile art. 8 alin. (3) din Ordonanţa Guvernului nr. 15/2002 sunt în deplină concordanţă cu dispoziţiile art. 21 din Constituţie şi ale art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

Judecătoria Buzău - Secţia civilă apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată, menţionând că tariful de despăgubire stabilit prin textul de lege criticat are natura unui tarif de evaluare legală a prejudiciului, în sensul art. 23 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001. Arată că, potrivit art. 34 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001, instanţa competentă să soluţioneze plângerea, după ce verifică dacă aceasta a fost introdusă în termen, ascultă pe cel care a făcut-o şi pe celelalte persoane citate, dacă acestea s-au prezentat, administrează orice alte probe prevăzute de lege, necesare în vederea verificării legalităţii şi temeiniciei procesului-verbal şi hotărăşte asupra sancţiunii, a despăgubirii stabilite, precum şi asupra măsurii confiscării, dacă este cazul. Aşadar, instanţa verifică şi se pronunţă inclusiv asupra tarifului de despăgubire, putând stabili în raport cu situaţia concretă din speţă dacă se impune sau nu înlăturarea acestuia.

Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierile de sesizare au fost comunicate preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

Guvernul, în punctul de vedere transmis la Dosarul nr. 1.037D/2011, apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată, întrucât textul de lege ce formează obiectul acesteia nu aduce atingere accesului liber la justiţie sau dreptului la un proces echitabil. Consideră că este evidentă distincţia între amenda contravenţională ca sancţiune principală contravenţională, de natură administrativă, aplicabilă pentru nerespectarea obligaţiei, prealabile, de achitare a tarifelor de utilizare a drumurilor naţionale în condiţiile ordonanţei, pe de o parte, şi sumele datorate cu titlu de tarif de despăgubire, pe de altă parte. Arată că, în cazul încălcării de către utilizatorii drumurilor naţionale a obligaţiei achitării tarifului de utilizare al cărui nivel este prevăzut în anexa nr. 1 la ordonanţă, contravenienţilor le sunt aplicabile atât prevederile referitoare la sancţiunea ca amendă contravenţională (răspundere contravenţională), în cuantumul prevăzut în anexa nr. 2 din ordonanţă, cât şi prevederile referitoare la sumele datorate cu titlu de tarif de despăgubire (răspundere materială, civilă), prevăzute în anexa nr. 4 din acelaşi act normativ. Precizează că, astfel cum rezultă din anexele nr. 1 şi 4 ale ordonanţei, cuantumul tarifului de despăgubire datorat este echivalentul tarifului de utilizare pe durata cea mai mare (12 luni), aplicabil utilizatorilor drumurilor naţionale. Mai arată că, potrivit art. 34 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001, instanţei îi revine competenţa de a verifica legalitatea şi temeinicia procesului-verbal de contravenţie şi de a se pronunţa inclusiv asupra tarifului de despăgubire datorat.

Avocatul Poporului apreciază, în punctele de vedere transmise la dosarele nr. 100D/2011, nr. 586D/2011, nr. 1 225D/2011 şi nr. 1.475D/2Q11, că textul de lege criticat este constituţional, în opinia sa, prevederile art. 25 alin. (1) din Legea fundamentală nu sunt incidente în cauză, întrucât dreptul la libera circulaţie garantează, în condiţiile legii, libertatea de mişcare a persoanelor în ţară sau în străinătate şi nu vizează nici mijloacele materiale care pot concura la efectuarea acestor deplasări, nici plata unor taxe pentru folosirea drumurilor publice. Observă că prin Ordonanţa Guvernului nr. 15/2002 se instituie tariful de utilizare a reţelei de drumuri naţionale din România pentru toate vehiculele înmatriculate şi pentru toţi utilizatorii români şi străini, structurat în funcţie de perioada de parcurs şi staţionare, încadrarea în clasa de emisii poluante, masa totală maximă autorizată şi numărul de axe. De asemenea, textul de lege criticat nu conţine elemente de natură să determine un tratament inegal sau discriminatoriu între utilizatorii de vehicule. Consideră, totodată, că nu este nesocotit dreptul de acces liber la justiţie şi nici dreptul la un proces echitabil, întrucât, potrivit art. 31 alin. (1) şi art. 32 alin. (2) din Ordonanţa Guvernului nr. 272001, împotriva procesului-verbal de contravenţie se poate face plângere în termen de 15 zile de la data înmânării sau comunicării acestuia, iar plângerea, împreună cu dosarul cauzei, se trimite de îndată judecătoriei în a cărei circumscripţie a fost săvârşită contravenţia.

Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere.

CURTEA,

examinând actele de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului şi ale Avocatului Poporului, rapoartele întocmite de judecătorul-raportor, notele scrise depuse şi concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:

Curtea Constituţională a fost !egal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.

Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie prevederile art. 8 alin. (3) din Ordonanţa Guvernului nr. 15/2002 privind aplicarea tarifului de utilizare şi a tarifului de trecere pe reţeaua de drumuri naţionale din România, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I. nr. 82 din 1 februarie 2002, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 424/2002, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 468 din 1 iulie 2002, astfel cum au fost modificate şi completate prin Ordonanţa Guvernului nr. 8/2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 70 din 30 ianuarie 2010. Textul de lege criticat are următorul cuprins: „(3) Contravenientul are obligaţia de a achita, pe lângă amenda contravenţională, cu titlu de tarif de despăgubire, in funcţie de tipul vehiculului folosit fără a deţine rovinieta valabilă, sumele stabilite potrivit anexei nr. 4.

În opinia autorilor excepţiei de neconstituţionalitate, textul de lege criticat contravine următoarelor dispoziţii din Constituţie: art. 16 alin. (1) privind egalitatea în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi fără discriminări, art. 21 alin. (1) şi (3) privind accesul liber la justiţie şi dreptul ia un proces echitabil, art. 25 alin. (1) teza a două din Constituţie, potrivit căruia legea stabileşte condiţiile exercitării dreptului la liberă circulaţie. Se invocă, totodată, prevederile art. 6 paragraful 3 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale care consacră dreptul la un proces echitabil.

Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea observă că, prin Ordonanţa Guvernului nr. 15/2002, legiuitorul român a apreciat necesar să instituie obligaţia plăţii unui tarif pentru utilizarea reţelei de drumuri naţionale din România, aplicabil tuturor utilizatorilor români şi străini, pentru toate vehiculele înmatriculate, astfel cum se precizează în art. 1 alin. (2) al actului normativ menţionat. Neachitarea acestui tarif reprezintă contravenţie şi se sancţionează cu amendă, limitele acesteia fiind stabilite în funcţie de tipul vehiculului şi fiind cuprinse în anexa nr. 2 la ordonanţă.

Distinct de sancţiunea amenzii, textul de lege ce formează obiectul excepţiei de neconstituţionalitate prevede că în sarcina contravenientului se reţine şi obligaţia de a achita, cu titlu de tarif de despăgubire, o anumită sumă de bani, precizată în anexa nr. 4 la ordonanţă, în funcţie de tipul vehiculului care a fost folosit fără a deţine rovinieta valabilă, adică în lipsa documentului sau înregistrării în format electronic care atestă achitarea tarifului de utilizare a reţelei de drumuri naţionale din România.

Obligarea la plata acestui tarif de despăgubire este o consecinţă a răspunderii civile delictuale subiective a contravenientului ca urmare a săvârşirii unei fapte ilicite, respectiv utilizarea reţelei de drumuri fără plata tarifului corespunzător, care a avut ca rezultat un prejudiciu cauzat Companiei Naţionale de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România.

Principala critică de neconstituţionalitate formulată constă în faptul că instanţele de judecată nu au posibilitatea de a dimensiona acest tarif de despăgubire în funcţie de paguba efectiv suferită, ceea ce ar conduce, în opinia unora dintre autorii excepţiei, la nesocotirea dreptului la un proces echitabil.

Cu privire la acest aspect, Curtea reţine că, potrivit art. 3 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 410 din 25 iulie 2001, actele normative pot cuprinde, pe lângă amenda contravenţională ca sancţiune de drept administrativ, şi tarife de determinare a despăgubirilor pentru prejudiciile pricinuite prin săvârşirea contravenţiei. Ţinând cont de acest cadru general, reprezentat de Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001, legiuitorul a prevăzut, prin Ordonanţa Guvernului nr. 15/2002, obligaţia plăţii unui tarif de despăgubire fix, pe categorii de autovehicule, în sarcina utilizatorilor români şi străini ai reţelei de drumuri naţionale din România ce se află în administrarea Companiei Naţionale de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România. Curtea reţine că, în concepţia actului normativ criticat, utilizatorul a săvârşit o faptă ilicită (folosirea drumului naţional fără rovinieta), prin care a cauzat un prejudiciu reţelei de drumuri naţionale prin uzarea şi degradarea acestora şi, totodată, există un raport de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu, acesta fiind rezultatul direct al acţiunii de folosire a drumurilor naţionale fără plata rovinietei. Prin urmare, stabilirea tarifului de despăgubire este întemeiată pe dreptul Companiei Naţionale de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România de a beneficia de repararea prejudiciului cauzat prin fapta ilicită săvârşită de utilizator.

Din cele de mai sus, rezultă că, prin demonstrarea faptei ilicite săvârşite de către utilizator, se naşte o prezumţie legală absolută în favoarea Companiei Naţionale de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România în privinţa existenţei prejudiciului - sub forma tarifului de despăgubire - şi a raportului de cauzalitate între prejudiciu şi fapta ilicită. Valoarea prejudiciului suferit este stabilită în cuantum fix, în funcţie de categoria autovehiculului, pentru a se evita o probatio diabolica în sarcina administratorului drumului naţional, în caz contrar, acesta fiind pus în situaţia de a demonstra în instanţă potrivit principiului onus probandi incumbit actori prejudiciul suferit, aspect care este imposibil de determinat în cazuri individuale, ca urmare a multitudinii de elemente variabile ce intervin în această apreciere. De aceea, pentru a echilibra poziţia părţilor din acest raport procesual, legiuitorul a recurs la prezumarea unui prejudiciu fix, determinat, pentru acoperirea căruia este datorat tariful de despăgubire. În privinţa cuantumului acestui tarif de despăgubire, Curtea observă că acesta nu intră în sfera de incidenţă a art. 56 din Constituţie. Relaţia dintre administratorul drumului şi utilizatorul fără rovinieta este guvernată de răspunderea civilă delictuală, ceea ce presupune repararea prejudiciului suferit potrivit întinderii sale. Aşadar, nu există nicio legătură între tariful de despăgubire şi taxa de utilizare a drumului, fiecare având altă natură şi alt regim juridic, astfel încât nu se pot face comparaţii între cuantumurile acestora. În privinţa tarifului de despăgubire, legiuitorul a apreciat că sumele prevăzute în anexa nr. 4 la Ordonanţa Guvernului nr. 15/2002 reflectă în mod generic gradul de uzură a carosabilului prin folosirea drumului naţional fără plata rovinietei, situaţie cunoscută de utilizatori, astfel încât aceştia pot avea reprezentarea consecinţelor faptei de a nu respecta obligaţia prevăzută de Ordonanţa Guvernului nr. 15/2002.

În consecinţă, este neîntemeiată critica referitoare la încălcarea dispoziţiilor art. 21 alin. (1) şi (3) din Legea fundamentală ca urmare a imposibilităţii contravenientului de a contesta modalitatea de stabilire a prejudiciului, existenţa şi întinderea acestuia şi existenţa legăturii de cauzalitate între faptă şi prejudiciu. Aceasta, deoarece prin plângerea împotriva procesului-verbal de constatare şi sancţionare a contravenţiei, contravenientul are posibilitatea de a contesta atât sancţiunea contravenţională, cât şi existenţa faptei cauzatoare de prejudiciu.

Curtea nu poate reţine nici critica referitoare la încălcarea dreptului la un proces echitabil motivată prin pretinsa nesocotire a principiului non bis in idem. Semnificaţia acestuia este aceea că nimeni nu poate fi urmărit sau pedepsit penal pentru săvârşirea unei infracţiuni pentru care a fost deja achitat sau condamnat printr-o hotărâre definitivă. Transpus la domeniul contravenţional, acesta s-ar referi aşadar la interdicţia de a se pronunţa două hotărâri judecătoreşti definitive cu privire la săvârşirea aceleiaşi contravenţii. Prevederile de lege criticate nu vizează însă o asemenea ipoteză. De fapt, autorii excepţiei au în vedere o altă semnificaţie a principiului enunţat, şi anume cea potrivit căreia este interzisă aplicarea a două sancţiuni principale pentru aceeaşi faptă, regulă cuprinsă în art. 5 alin. (7) din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001, care reprezintă norma generală în materie contravenţională, fiind şi o aplicare a art. 23 alin. (12) din Constituţie (a se vedea, mutatis mutandis. Decizia Curţii Constituţionale nr. 1.360 din 27 octombrie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 874 din 15 decembrie 2009, Decizia de inadmisibilitate din 28 iunie 2011 pronunţată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în Cauza Ioan Pop împotriva României şi Hotărârea din 1 februarie 2005 pronunţată de instanţa de la Strasbourg în Cauza Ziliberberg împotriva Moldovei), Or, aşa cum s-a arătat mai sus, tariful de despăgubire nu are natura unei sancţiuni contravenţionale, ci a unei modalităţi de acoperire a unui prejudiciu material.

Curtea constată că posibilitatea cumulării răspunderii contravenţionale cu răspunderea civilă delictuală şi, subsecvent, impunerea achitării concomitente a unei amenzi contravenţionale şi a unui tarif de despăgubire se justifică prin diferenţa esenţială dintre fundamentele fiecărui tip de răspundere. Astfel, dacă în cazul răspunderii contravenţionale se urmăreşte sancţionarea unei conduite ilicite, prin stabilirea răspunderii civile se tinde la repararea prejudiciului produs unui anumit subiect de drept, în speţă Compania Naţională de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România. Curtea observă că, potrivit dispoziţiilor art. 1 alin. (2) şi (5) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 84/2003 pentru înfiinţarea Companiei Naţionale de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România - S.A. prin reorganizarea Regiei Autonome „Administraţia Naţională a Drumurilor din România”, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 694 din 3 octombrie 2003, aceasta este persoană juridica româna de interes strategic naţional, care desfăşoară, în principal, activităţi de interes public naţional în domeniul administrării drumurilor naţionale şi autostrăzilor. De aceea, stabilirea pe cale legală a tarifului de despăgubire se impune în vederea asigurării unei modalităţi eficiente de recuperare a prejudiciului suferit, în considerarea importanţei protejării reţelei de drumuri naţionale din România şi a necesităţii menţinerii acesteia într-o stare care să ofere deopotrivă siguranţă circulaţiei şi condiţii optime pentru desfăşurarea traficului rutier.

Curtea constată că nu poate reţine nici critica referitoare la contrarietatea dispoziţiilor art. 16 alin. (1) din Constituţie, generată, în opinia unuia dintre autorii excepţiei, de faptul că prevederile art. 8 alin. (3) din Ordonanţa Guvernului nr. 15/2002 ar institui, pentru cetăţenii români, un tratament discriminatoriu faţă de ceilalţi cetăţeni ai Uniunii Europene, care plătesc o taxă unică pentru utilizarea infrastructurii de transport rutier. În acest sens, Curtea observă că reglementările existente în legislaţiile altor state membre ale Uniunii Europene nu pot constitui repere de referinţă pentru aprecierea eventualelor diferenţe de tratament între cetăţenii români şi cei străini. Ca o consecinţă a principiului constituţional al universalităţii, consacrat de art. 15 alin. (1) din Legea fundamentală, Curtea Constituţională examinează exclusiv constituţionalitatea legislaţiei naţionale, neavând competenţa de a compara regimul juridic intern aplicabil într-o materie cu cel existent în ordinea juridică a altor state cu privire la acelaşi domeniu de reglementare. Cu alte cuvinte, Curtea nu poate examina diferenţe de tratament existente între cetăţeni supuşi unor sisteme legislative d ferite. Faptul că în alte state membre ale Uniunii Europene au fost instituite modalităţi specifice de reglementare a unui anumit domeniu nu poate să conducă la concluzia unei inegalităţi de tratament juridic între cetăţenii români şi cei străini.

Curtea constată că, pe teritoriul statului român, textul de lege criticat se aplică în mod identic atât cetăţenilor români, cât şi celor străini care circulă pe drumurile publice din România, cu încălcarea obligaţiei legale de achitare a tarifului de utilizare a acestora. Dispoziţiile art. 1 alin. (9) din Ordonanţa Guvernului nr. 15/2002 sunt revelatoare în acest sens, precizând explicit că „Tariful de utilizare se aplică în mod nediscriminatoriu pentru utilizatorii români şi utilizatorii străini ai reţelei de drumuri naţionale din România [...]”. De asemenea, art. 1 alin. (2) din acelaşi act normativ prevede că tariful de utilizare se aplică tuturor utilizatorilor români şi străini pentru toate vehiculele înmatriculate care sunt folosite pe reţeaua de drumuri naţionale din România.

De altfel, Curtea observă că, în art. 15 din Ordonanţa Guvernului nr. 15/2002, se menţionează că aceasta transpune Directiva 1.999/62/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 17 iunie 1999 de aplicare a taxelor la vehiculele grele de marfă pentru utilizarea anumitor infrastructuri, publicată în Jurnalul Oficial al Comunităţii Europene nr. L 187/42 din 20 iulie 1999, numai în ceea ce priveşte tarifarea utilizării infrastructurii de transport rutier.

În fine, Curtea constată că textul de lege criticat nu contravine nici dispoziţiilor art. 25 din Constituţie. Prin Decizia nr. 181 din 14 iunie 2001, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 39 din 21 ianuarie 2002, Curtea a reţinut că Legea fundamentală garantează dreptul la liberă circulaţie în ţară şi în străinătate, dar condiţiile exercitării acestui drept sunt stabilite prin lege, observând totodată că prevederile constituţionale nu se referă şi la mijloacele de transport prin care se realizează libera circulaţie, fiecare cetăţean având posibilitatea de a utiliza mijloacele de transport pe care le consideră potrivite (rutiere, feroviare, aeriene, fluviale, navale, mijloace de transport în comun sau personale). Pe de altă parte, „libera circulaţie” se desfăşoară potrivit unor reguli stabilite prin lege, reguli care au ca finalitate ocrotirea unor valori economice şi sociale, a drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor, precum şi a unei normale desfăşurări a relaţiilor interstatale.

Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992,

CURTEA CONSTITUŢIONALA

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 8 alin. (3) din Ordonanţa Guvernului nr. 15/2002 privind aplicarea tarifului de utilizare şi a tarifului de trecere pe reţeaua de drumuri naţionale din România, excepţie ridicată de Societatea Comercială „Baran Impex” - S.R.L. din Bucureşti în Dosarul nr. 6.568/288/2010 al Judecătoriei Râmnicu Vâlcea, de Societatea Comercială „Orient” - S.R.L. din Rădăuţi în Dosarul nr. 7.930/182/2010 al Judecătoriei Baia Mare - Secţia civilă, de Societatea Comercială „Agrevo” - S.R.L. din Corod în Dosarul nr. 1.104/324/2011 al Judecătoriei Tecuci, de Societatea Comercială „Comind Thamos” - S.R.L. din Focşani în Dosarul nr. 15.585/200/2011 al Judecătoriei Buzău - Secţia civilă, de Judecătoria Focşani, din oficiu, în Dosarul nr. 7.245/231/2010 şi de Ginel Trofin în Dosarul nr. 14.747/200/2011 al Judecătoriei Buzău.

Definitivă şi general obligatorie.

Pronunţată în şedinţa publică din data de 26 ianuarie 2012.

 

PREŞEDINTE,

ACSINTE GASPAR

Magistrat-asistent,

Valentina Bărbăţeanu

 

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

DECIZIA Nr. 76

din 2 februarie 2012

referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 1 alin. (1) şi (3), art. 10 lit. b), art. 11 alin. (1) lit. b) şi alin. (3) şi art. 14 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 28/1999 privind obligaţia operatorilor economici de a utiliza aparate de marcat electronice fiscale

 

Augustin Zegrean - preşedinte

Aspazia Cojocaru - judecător

Acsinte Gaspar - judecător

Petre Lăzăroiu - judecător

Mircea Ştefan Minea - judecător

Iulia Antoanella Motoc - judecător

Ion Predescu - judecător

Puskás Valentin Zoltán - judecător

Tudorel Toader - judecător

Ioniţa Cochinţu - magistrat-asistent

 

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Antonia Constantin,

 

Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 1, art. 10 lit. b), art. 11 şi ale art. 14 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 26/1999 privind obligaţia operatorilor economici de a utiliza aparate de marcat electronice fiscale, excepţie ridicată de Societatea Comercială „Comimpex Cezar” - S.R.L. din comuna Valu lui Traian, judeţul Constanţa, în Dosarul nr. 39.595/212/2009 al Tribunalului Constanţa - Secţia comercială, contencios administrativ şi fiscal şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr.777D/2011.

La apelul nominal se constată lipsa părţilor, faţă de care procedura de citare a fost legal îndeplinită.

Curtea dispune a se face apelul şi în Dosarul nr. 1.390D/2011, având ca obiect excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 10 lit. b) şi art. 11 alin. (1) lit. b) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 28/1999 privind obligaţia operatorilor economici de a utiliza aparate de marcat electronice fiscale, excepţie ridicată de Societatea Comercială „Detunata” - S.A. din Abrud în Dosarul nr. 2.173/203/2010 al Tribunalului Alba - Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

La apelul nominal se constată lipsa părţilor, faţă de care procedura de citare a fost legal îndeplinită.

Curtea, din oficiu, pune în discuţie problema conexării dosarelor.

Reprezentantul Ministerului Public arată că este de acord cu conexarea cauzelor.

Curtea, având în vedere obiectul cauzelor, în temeiul art. 53 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, dispune conexarea Dosarului nr. 1.390D/2011 la Dosarul nr. 777D/2011, care este primul înregistrat.

Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate ca neîntemeiată, având în vedere jurisprudenţa Curţii Constituţionale.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarelor, constată următoarele:

Prin Decizia civilă nr. 815/RCA din 20 aprilie 2011 şi prin încheierea nr. 901/R/2011 din 10 noiembrie 2011, pronunţate în dosarele nr. 39.595/212/2009 şi nr. 2.173/203/2010, Tribunalul Constanţa - Secţia comercială, contencios administrativ şi fiscal şi Tribunalul Alba - Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal au sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 1, art. 10 lit. b), art. 11 şi ale art. 14, respectiv ale art. 10 lit. b) şi art. 11 alin. (1) lit. b) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 28/1999 privind obligaţia operatorilor economici de a utiliza aparate de marcat electronice fiscale, excepţie ridicată de Societatea Comercială „Comimpex Cezar” - SRL. din comuna Valu lui Traian, judeţul Constanţa, şi de Societatea Comercială „Detunata” - S.A. din Abrud în cauze având ca obiect soluţionarea recursului formulat împotriva sentinţelor prin care a fost respinsă plângerea împotriva procesului-verbal de constatare şi sancţionare a contravenţiei.

În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se susţin, în esenţă, următoarele:

Dispoziţiile art. 1 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 28/1999 privind obligaţia operatorilor economici de a utiliza aparate de marcat electronice fiscale lasă loc unor interpretări contradictorii, întrucât acestea nu menţionează cazurile în care nu este obligatorie emiterea facturilor fiscale, iar cele ale art. 1 alin. (3) au o formulare „ambiguă şi subversivă”, deoarece nu precizează care sunt excepţiile de la obligaţia operatorului economic de a emite bonuri fiscale pentru bunurile vândute cu amănuntul şi facturile fiscale pentru vânzările cu ridicata. De asemenea, se consideră că art. 10 lit. b) nu reflectă gradul de vinovăţie al operatorului economic, iar sancţiunea aplicată nu are nicio logică în actuala economie de piaţă.

Totodată, în opinia autorului, dispoziţiile criticate contravin prevederilor constituţionale ale art. 57, precum şi celor referitoare la ocrotirea proprietăţii private în mod egal, indiferent de titular.

În continuare se arată că, prin prevederile legale reţinute de agentul constatator ca temei al antrenării răspunderii contravenţionale se încalcă liberul acces la o activitate economică, la liberă iniţiativă şi se încearcă aplicarea unor limitări în cazul unor activităţi care nu sunt de natură publică. Totodată, în opinia autorului excepţiei, statul trebuie să asigure libertatea comerţului, or aplicarea sancţiunilor şi cuantumul nejustificat, în raport cu pericolul social al faptelor contravenţionale, au ca efect distrugerea operatorului economic şi preluarea de către stat a patrimoniului acestuia, ceea ce echivalează cu o expropriere.

Tribunalul Constanţa - Secţia comercială, contencios administrativ şi fiscal opinează că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată, întrucât dispoziţiile criticate nu contravin prevederilor constituţionale invocate de autoarea excepţiei, în condiţiile în care legiuitorul a stabilit desfăşurarea activităţilor comerciale într-un climat de ordine şi prevenire a eventualelor abuzuri şi disfuncţionalităţi în desfăşurarea activităţilor economice de către societăţile comerciale.

Tribunalul Alba - Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal opinează în sensul respingerii excepţiei de neconstituţionalitate.

Potrivit dispoziţiilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, actele de sesizare au fost comunicate preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

Avocatul Poporului, în Dosarul nr. 1.390D/2011, îşi menţine punctul de vedere comunicat anterior şi reţinut în deciziile Curţii Constituţionale, spre exemplu în Decizia nr. 1.100 din 16 octombrie 2008, Decizia nr. 1.255 din 25 noiembrie 2008, Decizia nr. 210 din 17 februarie 2009 sau Decizia nr. 721 din 2 iunie 2011.

Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernul nu au comunicat punctele lor de vedere cu privire la excepţia de neconstituţionalitate.

CURTEA,

examinând actele de sesizare, rapoartele întocmite de judecătorul-raportor, punctul de vedere al Avocatului Poporului, concluziile procurorului, notele scrise depuse, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:

Curtea Constituţională a fost lega! sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze prezenta excepţie.

Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate, astfel cum reiese din actele de sesizare, îl constituie dispoziţiile art. 1, art. 10 lit. b), art. 11 şi art. 14 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 28/1999 privind obligaţia operatorilor economici de a utiliza aparate de marcat electronice fiscale, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 75 din 21 ianuarie 2005, cu modificările şi completările ulterioare. Din analiza actelor de sesizare si ale notelor autorilor excepţiei de neconstituţionalitate reiese că, în realitate, critica de neconstituţionalitate vizează numai art. 1 alin. (1) şi (3), art. 10 lit. b), art. 11 alin. (1} lit. b) şi alin. (3} şi art. 14 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 28/1999, texte asupra cărora Curtea urmează a se pronunţa. Acestea au următorul cuprins:

- Art. 1 alin. (1) şi (3): „(1) Operatorii economic! care efectuează livrări de bunuri cu amănuntul, precum şi prestări de servicii direct către populaţie sunt obligaţi să utilizeze aparate de marcat electronice fiscale.

(3) Aparatele de marcat electronice fiscale sunt livrate prin distribuitori autorizaţi. În sensul prezentei ordonanţe de urgenţă, prin distribuitor autorizat se înţelege operatorul economic pe numele căruia a fost eliberat avizul prevăzut ia art. 5 alin. (2). Distribuitorul autorizat are dreptul de a comercializa aparatele de marcat electronice fiscale, inclusiv produsele complementare acestora, pentru care a obţinut avizul, precum şi obligaţia să asigure service la aceste aparate atât în mod direct, cât fi prin alţi operatori economici acreditaţi de către acesta, denumiţi în continuare unităţi acreditate pentru comercializară şi/sau service. Distribuitor autorizat nu poate fi decât producătorul sau importatorul aparatului respectiv, în situaţia defectării aparatelor de marcat electronice fiscale utilizatorii sunt obligaţi ca în momentul constatării defecţiunii să anunţe distribuitorul autorizat care a livrat aparatul sau, după caz, unitatea de service acreditată a acestui distribuitor autorizat.”;

- Art. 10 lit. b): „Constituie contravenţii următoarele fapte dacă, potrivit legii penale, nu sunt considerate infracţiuni:

b) neîndeplinirea obligaţiei operatorilor economici de a se dota si de a utiliza aparate de marcat electronice fiscale avizate conform art. 5 alin. (2), la termenele stabilite la art. 6, cu excepţia prevăzută la art. 1 alin. (4), neemiterea bonului fiscal pentru toate bunurile livrate sau serviciile prestate ori emiterea de bonuri cu o valoare inferioară celei reale, precum şi nereintroducerea datelor înscrise pe rola jurnal privind tranzacţiile efectuate de la ultima închidere zilnică până în momentul ştergerii memoriei operative;”;

- Art. 11 alin. (1) lit. b) şi alin. (3): „(1) Amenzile pentru contravenţiile prevăzute la art. 10 se aplică operatorilor economici, cu excepţia celor prevăzute la art. 10 lit. d), astfel:

b) faptele prevăzute la art. 10 lit. a), b), hi), i), j), I) şi m) se sancţionează cu amendă de la 8.000 lei la 10.000 lei;

(3) Sumele găsite la punctele de vânzare a bunurilor sau de prestare a serviciilor aparţinând operatorilor economici prevăzut la art. 1 alin. (1), care nu pot fi justificate prin datele înscrise în documentele emise cu aparate de marcat electronice fiscale, în registrul special, menţionat la art. 1 alin. (4), ori prin facturi fiscale, după caz, sunt considerate fără provenienţă şi se confiscă, făcându-se venit la bugetul de stat. De asemenea, se confiscă sumele încasate din livrarea de bunuri ori prestarea de servicii după suspendarea activităţii operatorilor economici, potrivit art. 14.”;

- Art. 14 alin. (2): „(2) Nerespectarea de către operatorii economici a prevederilor art. 10 lit. b), referitoare la neutilizarea aparatelor de marcat electronice fiscale, neemiterea bonurilor fiscale pentru toate bunurile livrate sau serviciile prestate, emiterea de bonuri cu o valoare inferioară celei reale şi nereintroducerea datelor înscrise pe rola-jumal privind tranzacţiile efectuate de la ultima închidere zilnică până în momentul ştergerii memoriei operative, atrage şi suspendarea activităţii unităţii pe o perioadă de 3 luni.

În susţinerea neconstituţionalităţii acestor dispoziţii legale sunt invocate prevederile constituţionale ale art. 20 alin. (1) referitor la tratatele internaţionale privind drepturile omului, art. 23 alin. (11) potrivit căruia, „Până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti de condamnare, persoana este considerată nevinovată”, art. 44 alin. (2) teza întâi şi alin. (8) referitor la dreptul de proprietate privată, art. 45 privind libertatea economică, art. 53 privind restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi, art. 56 referitor la contribuţii financiare, art. 57 care prevede exercitarea drepturilor şi libertăţilor constituţionale cu bună-credinţă, fără a fi încălcate drepturile şi libertăţile celorlalţi, precum şi art. 135 alin. (1) şi (2) lit. a) referitor la economia României. De asemenea, este invocat art. 6 paragraful 2 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, care prevede că „Orice persoană acuzată de o infracţiune este prezumată nevinovată până ce vinovăţia sa va fi legal stabilită”.

Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată următoarele;

1. În ceea ce priveşte critica de neconstituţionalitate a prevederilor art. 1 alin. (1) şi (3) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 28/1999, Curtea reţine că autoarea excepţiei este nemulţumită de faptul că acestea nu menţionează cazurile în care nu este obligatorie emiterea facturilor fiscale, având o formulare „ambiguă şi subversivă”, şi nu precizează care sunt excepţiile de la obligaţia operatorului economic de a emite bonuri fiscale pentru bunurile vândute cu amănuntul şi facturile fiscale pentru vânzările cu ridicata.

Or, din economia textelor criticate reiese că acestea prevăd, pe de o parte, că operatorii economici care efectuează livrări de bunuri cu amănuntul, precum şi prestări de servicii direct către populaţie sunt obligaţi să utilizeze aparate de marcat electronice fiscale şi nu stabilesc vreo excepţie de la obligaţia utilizării aparatelor de marcat electronice fiscale, iar, pe de altă parte, reglementează livrarea de aparate de marcat electronice fiscale prin distribuitorii autorizaţi.

Ca atare, excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 1 alin. (1) şi (3) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 28/1999 apare ca neîntemeiată.

2. În ceea ce priveşte critica de neconstituţionalitate a prevederilor art. 10 lit. b), art. 11 alin. (1) lit. b) şi alin. (3) şi art. 14 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 28/1999, Curtea constată că acestea au constituit în numeroase rânduri obiect al excepţiei de neconstituţionalitate, raportat la critici şi prevederi constituţionale similare, în acest sens fiind, spre exemplu, Decizia nr. 721 din 2 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea l, nr. 640 din 7 septembrie 2011, Decizia nr. 506 din 27 aprilie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 426 din 25 iunie 2010, sau Decizia nr. 670 din 30 aprilie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 430 din 24 iunie 2009.

Cu acele prilejuri, Curtea a reţinut că stabilirea unor contravenţii şi a unor sancţiuni reprezintă o opţiune legitimă a legiuitorului, care dă expresie, în contextul Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 28/1999, preocupării statului pentru a asigura libertatea comerţului, protecţia concurenţei loiale şi crearea cadrului favorabil pentru valorificarea tuturor factorilor de producţie. În situaţia textului de lege criticat, reglementarea contravenţiei este justificată de imperativul protejării interesului social şi al ordinii de drept prin adoptarea unor măsuri specifice de preîntâmpinare şi sancţionare a faptelor care generează sau ar putea genera fenomene economice negative, cum ar fi evaziunea fiscală. Operatorul economic în activitatea căruia s-a constatat săvârşirea unei contravenţii nu poate invoca principiul libertăţii economice, în condiţiile în care acesta nu respectă prevederile legale.

De asemenea, Curtea a constatat că dispoziţiile legale criticate reprezintă norme coercitive, instituind sancţiuni contravenţionale pentru operatorii economici care nu respectă dispoziţiile legale referitoare la justificarea sumelor de bani găsite la punctele de vânzare aparţinând operatorilor economici. Consecinţa încălcării acestor dispoziţii legale o constituie confiscarea sumelor a căror provenienţă nu poate fi justificată. Curtea a mai constatat că textele de lege criticate dau expresie prevederilor constituţionale în virtutea cărora „Bunurile destinate, folosite sau rezultate din infracţiuni sau contravenţii pot fi confiscate numai în condiţiile legii”, fiind, deci, în deplină concordanţă cu textele constituţionale menţionate în susţinerea excepţiei.

De asemenea, Curtea a reţinut că sancţiunea suspendării activităţii unităţii care nu a respectat obligaţiile stabilite de lege reprezintă o măsură prin care statul da expresie obligaţiilor instituite prin art. 135 alin. (2) lit. a) din Constituţie şi nu aduce atingere libertăţii comerţului sau valorificării factorilor de producţie.

În ceea ce priveşte invocarea prevederilor constituţionale ale art. 23 alin. (11) privind prezumţia de nevinovăţie şi ale art. 6 paragraful 2 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, Curtea a arătat că textele de lege criticate nu instituie o răspundere obiectivă, întrucât, fiind vorba de săvârşirea unor contravenţii, nu se poate aplica niciodată o sancţiune contravenţională în lipsa elementului vinovăţiei, care este de esenţa acesteia. Existenţa sau inexistenţa vinovăţiei este un element al stării de fapt, a cărei apreciere este de atributul exclusiv al instanţei de judecată, căreia persoana sancţionată contravenţional i se poate adresa fără nicio îngrădire, beneficiind în mod corespunzător de toate garanţiile dreptului la un proces echitabil.

Întrucât criticile de neconstituţionalitate privesc, în esenţă, aceleaşi aspecte deja examinate de Curte prin deciziile menţionate şi având în vedere că nu au intervenit elemente noi, de natură să determine schimbarea jurisprudenţei Curţii Constituţionale, soluţia şi considerentele cuprinse în acestea îşi menţin valabilitatea şi în cauza de faţă.

În aceste condiţii nu poate fi primită nici critica referitoare la înfrângerea prevederilor art. 53 din Constituţie, întrucât nu s-a constatat încălcarea vreunei prevederi constituţionale care consacră drepturi sau libertăţi fundamentale.

În ceea ce priveşte invocarea prevederilor art. 56 şi 57 din Constituţie, având în vedere conţinutul reglementărilor criticate, Curtea constată că acestea nu sunt incidente în cauză.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992,

CURTEA CONSTITUŢIONALA

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 1 alin. (1) şi (3), art. 10 lit. b), art. 11 alin. (1) lit. b) şi alin. (3) şi art. 14 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 28/1999 privind obligaţia operatorilor economici de a utiliza aparate de marcat electronice fiscale, excepţie ridicată de Societatea Comercială „Comimpex Cezar” - S.R.L. din comuna Valu lui Traian, judeţul Constanţa, în Dosarul nr. 39.595/212/2009 al Tribunalului Constanţa - Secţia comercială, contencios administrativ şi fiscal şi de Societatea Comercială „Detunata” - S.A. din Abrud în Dosarul nr. 2.173/203/2010 al Tribunalului Alba - Secţia a II-a Civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

Definitivă şi general obligatorie.

Pronunţată în şedinţa publică din data de 2 februarie 2012.

 

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE,

AUGUSTIN ZEGREAN

Magistrat-asistent,

Ioniţa Cochinţu

 

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

DECIZIA Nr. 114

din 9 februarie 2012

referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 9 alin. (1) lit. c) din Ordonanţa Guvernului nr. 37/2007 privind stabilirea cadrului de aplicare a regulilor privind perioadele de conducere, pauzele şi perioadele de odihnă ale conducătorilor auto şi utilizarea aparatelor de înregistrare a activităţii acestora

 

Augustin Zegrean - preşedinte

Acsinte Gaspar - judecător

Petre Lăzăroiu - judecător

Iulia Antoanella Motoc - judecător

Ion Predescu - judecător

Puskás Valentin Zoltán - judecător

Tudorel Toader – judecător

Claudia-Margareta Krupenschi - magistrat-asistent

 

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Carmen-Cătălina Gliga.

 

Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 9 alin. (1) lit. c) din Ordonanţa Guvernului nr. 37/2007 privind stabilirea cadrului de aplicare a regulilor privind perioadele de conducere, pauzele şi perioadele de odihnă ale conducătorilor auto şi utilizarea aparatelor de înregistrare a activităţii acestora, excepţie ridicată de Societatea Comercială „Sanex Corn” - S.R.L. din Deva în Dosarul nr. 15.668/325/2011 al Judecătoriei Timişoara - Secţia civilă şi care constituie obiectul Dosarului nr. 1.389D/2011 al Curţii Constituţionale.

La apelul nominal răspunde, pentru partea Autoritatea Rutieră Română - Agenţia Timiş, consilier juridic Arabela Nicolau, cu delegaţie depusă la dosar, lipsind autorul excepţiei, faţă de care procedura de citare a fost legal îndeplinită.

Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul părţii prezente. Aceasta reiterează considerentele reţinute de instanţa de contencios constituţional în materie, respectiv Decizia nr. 557 din 15 mai 2008, care se referă, în principal, la existenţa, pe de o parte, a unui raport de prepuşenie între societatea de transport rutier şi conducătorul auto, angajat al acesteia, în virtutea căruia comitentul are obligaţia de a impune conducătorului auto o anumită conduită, precum şi, pe de altă parte, la acţiunea în regres pe care comitentul o are la dispoziţie împotriva prepusului, argumente ce au fundamentat soluţia de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate ca neîntemeiată.

Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere, ca neîntemeiată, a excepţiei de neconstituţionalitate, pentru aceleaşi argumente expuse şi de partea prezentă. În ceea ce priveşte raportul dintre legislaţia naţională şi cea europeană, adus în discuţie de autorul excepţiei prin invocarea Regulamentului (CE) nr. 561/2006 al Parlamentului European şi al Consiliului, se arată că aplicarea legislaţiei europene este un atribut exclusiv al instanţei de judecată.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:

Prin încheierea din 2 noiembrie 2011, pronunţată în Dosarul nr. 15.668/325/2011, Judecătoria Timişoara - Secţia civilă a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor aii. 9 alin. (1) lit. c) din Ordonanţa Guvernului nr. 37/2007 privind stabilirea cadrului de aplicare a regulilor privind perioadele de conducere, pauzele şi perioadele de odihnă ale conducătorilor auto şi utilizarea aparatelor de înregistrare a activităţii acestora, excepţie de neconstituţionalitate ridicată de Societatea Comercială „Sanex Com” - S.R.L din Deva într-o cauză privind soluţionarea unei plângeri contravenţionale.

În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorul acesteia susţine că dispoziţiile de lege criticate contravin normelor art. 11 alin. (1) şi (2) din Constituţie, prin aceea că nu respectă prevederile Regulamentului (CE) nr. 561/2006 al Parlamentului European şi al Consiliului, regulament ce stă la baza adoptării Ordonanţei Guvernului nr. 37/2007 şi care se întemeiază pe ideea că răspunderea nu poate fi atrasă decât pentru acele fapte ce pot fi imputate în mod direct întreprinderii de transport sau reprezentanţilor legali ai acestora. Or, textul de lege atacat sancţionează cu amendă societatea de transport pentru fapte săvârşite de către conducătorii auto angajaţi ai acesteia şi care se referă la gestionarea programului de condus. Atât timp cât conducătorului auto nu i se impută nerespectarea prevederilor legii privind această obligaţie, se ajunge ca societatea de transport rutier să fie sancţionată nelegal, ceea ce reprezintă o transpunere în dreptul intern a legislaţiei europene în materie în dezacord cu prevederile art. 11 alin. (1) şi (2) din Constituţie.

Judecătoria Timişoara - Secţia civilă consideră că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Deşi contravenţia sancţionată de textul de lege criticat este săvârşită în mod direct şi nemijlocit de către conducătorul auto, se arată că între acesta şi societatea de transport există un raport de prepuşenie, în virtutea căruia comitentul are obligaţia de a impune conducătorului auto respectarea prevederilor legale în materie. Totodată, comitentul are la dispoziţie acţiunea în regres împotriva prepusului său, astfel că stabilirea în sarcina operatorului de transport a amenzii contravenţionale pentru o faptă săvârşită de conducătorul auto este o soluţie legislativă justificată prin raportul de prepuşenie, şi, prin urmare, instanţa de judecată apreciază că textul legal criticat nu contravine Regulamentului (CE) nr. 561/2006 al Parlamentului European şi al Consiliului.

Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

Guvernul apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Curtea Constituţională a arătat în jurisprudenţa sa în materie, de pildă prin Decizia nr. 683 din 11 septembrie 2007, Decizia nr. 934 din 7 iulie 2011 sau Decizia nr. 1.324 din 11 octombrie 2011, că între întreprindere sau operatorul de transport rutier şi conducătorul auto există un raport de prepuşenie, în virtutea căruia comitentul are obligaţia de a impune conducătorului auto utilizarea instrumentarului şi a documentelor prevăzute de lege, dar şi că răspunderea comitentului, fiind o formă de răspundere pentru fapta altuia, pune la dispoziţia acestuia acţiunea în regres împotriva prepusului, care este răspunzător în mod direct şi nemijlocit.

Avocatul Poporului consideră că dispoziţiile art. 9 alin. (1) lit. c) din Ordonanţa Guvernului nr. 37/2007 sunt constituţionale. Astfel cum s-a pronunţat Curtea Constituţională prin Decizia nr. 683 din 11 septembrie 2007 sau Decizia nr. 540 din 28 aprilie 2011, între întreprinderea sau operatorul de transport rutier şi conducătorul auto există un raport de prepuşenie, care presupune obligaţia primului de a impune conducătorului auto o anumită conduită în trafic, care să nu contravină prevederilor legale, astfel că este justificată obligarea comitentului la plata amenzii pentru o faptă săvârşită de prepusul său. În plus, întrucât răspunderea comitentului este o răspundere pentru fapta altuia, acesta are la dispoziţie o acţiune în regres împotriva prepusului.

Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, susţinerile părţii prezente, punctele de vedere ale Guvernului şi ale Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:

Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.

Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie prevederile art. 9 alin. (1) lit. c) din Ordonanţa Guvernului nr. 37/2007 privind stabilirea cadrului de aplicare a regulilor privind perioadele de conducere, pauzele şi perioadele de odihnă ale conducătorilor auto şi utilizarea aparatelor de înregistrare a activităţii acestora, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea J, nr. 565 din 16 august 2007, astfel cum au fost modificate prin dispoziţiile art. unic pct. 6 din Legea nr. 52/2010 privind aprobarea Ordonanţei Guvernului nr. 21/2009 pentru modificarea şi completarea Ordonanţei Guvernului nr. 37/2007 privind stabilirea cadrului de aplicare a regulilor privind perioadele de conducere, pauzele şi perioadele de odihnă ale conducătorilor auto şi utilizarea aparatelor de înregistrare a activităţii acestora, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 189 din 25 martie 2010. Textul de lege criticat are următorul cuprins:

Art. 9 alin. (1) lit. c): „(1) Contravenţiile prevăzute la art. 8 se sancţionează după cum urmează: (...) c) cu amendă de la 4.000 lei la 8.000 lei-faptele prevăzute la alin. (1) pct. 15-16, 18-20, 22-26, 28-30, 36 şi 38, aplicabilă conducătorului auto, şi faptele prevăzute la alin. (1) pct. 1-11, 31 şi 32, aplicabilă întreprinderii/operatorului de transport rutier.

În opinia autorului excepţiei de neconstituţionalitate, textul de lege examinat încalcă dispoziţiile constituţionale ale art. 11 alin. (1) şi (2) din Constituţie, care au următorul cuprins: „(1) Statul român se obligă să îndeplinească întocmai şi cu bună-credinţă obligaţiile ce-i revin din tratatele la care este parte.

(2) Tratele ratificate de Parlament, potrivit legii, fac parte din dreptul intern.”

Autorul excepţiei face trimitere la prevederile Regulamentului (CE) nr. 561/2006 al Parlamentului European şi al Consiliului din 15 martie 2006 privind armonizarea anumitor dispoziţii ale legislaţiei sociale în domeniul transporturilor rutiere, de modificare a Regulamentelor (CEE) nr. 3.821/85 şi (CE) nr. 2.135/98 ale Consiliului şi de abrogare a Regulamentului (CEE) nr. 3.820/85 al Consiliului, publicat în Jurnalul Oficia! al Uniunii Europene, seria L, nr. 102 din 11 aprilie 2006.

Din examinarea excepţiei de neconstituţionalitate invocate, Curtea Constituţională constată că prevederile art. 9 alin. (1) lit. c) din Ordonanţa Guvernului nr. 37/2007 stabilesc sancţiunile corespunzătoare săvârşirii contravenţiilor prevăzute la art. 8 din ordonanţă, acestea constând în amendă de la 4.000 lei la 8.000 lei, aplicabilă, după caz, conducătorului auto sau întreprinderii/operatorului de transport rutier. Textul legal criticat a mai fost examinat de Curtea Constituţională prin prisma unor critici de neconstituţionalitate asemănătoare celor formulate în prezenta cauză, referitoare la aplicarea sancţiunii amenzii întreprinderii sau operatorului de transport rutier pentru fapte săvârşite în mod direct si nemijlocit de către conducătorul auto.

Prin Decizia nr. 683 din 11 septembrie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 712 din 22 octombrie 2007, Curtea a reţinut că obligarea întreprinderii sau operatorului de transport la plata amenzii pentru o faptă săvârşită de către conducătorul auto este o soluţie legislativă justificată prin raportul de prepuşenie existent între întreprinderea sau operatorul de transport rutier şi conducătorul auto, angajat al acesteia/acestuia, raport în virtutea căruia comitentul are obligaţia de a impune conducătorului auto utilizarea instrumentarului şi a documentelor prevăzute de lege. Totodată, întrucât răspunderea comitentului este o răspundere pentru fapta altuia, acesta are la dispoziţie o acţiune în regres împotriva prepusului.

Considerentele reţinute de Curtea Constituţională prin decizia indicată îşi menţin valabilitatea şi în prezenta cauză, având în vedere similitudinea aspectelor de neconstituţionalitate invocate.

Distinct de cele menţionate, Curtea observă că autorul excepţiei invocă prevederile art. 11 alin. (1) şi (2) din Constituţie, cu trimitere la Regulamentul (CE) nr. 561/2006 al Parlamentului European şi al Consiliului. Or, art. 11, intitulat „Dreptul internaţional şi dreptul intern”, se referă la tratate, în sensul Legii nr. 590/2003 privind tratatele, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 23 din 12 ianuarie 2004. Acest instrument juridic de drept internaţional, deşi în contextul normei constituţionale indicate dobândeşte valenţe lato sensu, nu poate fi confundat cu regulamentul adoptat la nivelul Uniunii Europene, act juridic ce se încadrează în legislaţia secundară a dreptului european. Prin urmare, sub acest aspect, dispoziţiile art. 11 alin. (1) şi (2) din Constituţie nu pot fi incidente în cauză. Având în vedere motivarea scrisă a autorului excepţiei, reiese că temeiul constituţional pe care acesta ar fi trebuit în mod corect să îl invoce este art. 148 alin. (2), care se referă la prioritatea pe care o au „celelalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu faţă de dispoziţiile contrare din legile interne. Or, cu privire la acest aspect, Curtea Constituţională a arătat, de exemplu prin Decizia nr. 137 din 25 februarie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 182 din 22 martie 2010, că sarcina aplicării cu prioritate a reglementărilor comunitare obligatorii în raport cu prevederile legislaţiei naţionale revine instanţei de judecată. Este o chestiune de aplicare a legii, şi nu de constituţionalitate. Curtea a constatat că, în raporturile dintre legislaţia comunitară şi cea naţională (cu excepţia Constituţiei), se poate vorbi numai de prioritate de aplicare a celei dintâi faţă de cealaltă, chestiune ce intră în competenţa instanţelor judecătoreşti. Ca atare, sub acest aspect, critica de neconstituţionalitate formulată nu poate fi reţinută.

Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 9 alin. (1) lit. c) din Ordonanţa Guvernului nr. 37/2007 privind stabilirea cadrului de aplicare a regulilor privind perioadele de conducere, pauzele şi perioadele de odihnă ale conducătorilor auto şi utilizarea aparatelor de înregistrare a activităţii acestora, excepţie ridicată de Societatea Comercială „Sanex Corn” - S.R.L. din Deva în Dosarul nr. 15.668/325/2011 al Judecătoriei Timişoara - Secţia civilă.

Definitivă şi general obligatorie.

Pronunţată în şedinţa publică din data de 9 februarie 2012.

 

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE,

AUGUSTIN ZEGREAN

Magistrat-asistent,

Claudia-Margareta Krupenschi

 

HOTĂRÂRI ALE GUVERNULUI ROMÂNIEI

GUVERNUL ROMÂNIEI

HOTĂRÂRE

pentru modificarea şi completarea Hotărârii Guvernului nr. 975/2011 privind aprobarea ajutoarelor de stat care se acordă producătorilor agricoli pentru perioada 2011-2012 şi a sumei totale alocate acestor ajutoare de stat

În temeiul art. 108 din Constituţia României, republicată,

 

Guvernul României adoptă prezenta hotărâre.

 

Articol unic. - Hotărârea Guvernului nr. 975/2011 privind aprobarea ajutoarelor de stat care se acordă producătorilor agricoli pentru perioada 2011-2012 şi a sumei totale alocate acestor ajutoare de stat, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 720 din 12 octombrie 2011, se modifică şi se completează după cum urmează:

1. Articolul 2 se modifică şi va avea următorul cuprins:

„Art. 2. - Valoarea totală a ajutoarelor de stat prevăzute la art. 1 este de 800.359 mii lei şi se asigură de la bugetul de stat, în limita prevederilor bugetare aprobate Ministerului Agriculturii şi Dezvoltării Rurale pe anul 2012.”

2. La articolul 3, după litera c) se introduce o nouă literă, litera d), cu următorul cuprins:

„d) lunar, pentru categoria de ajutor de stat prevăzută la nr. crt. 5 din anexă.”

3. La anexă, după numărul curent 4 se Introduce un nou număr curent, numărul curent 5, cu următorul cuprins:

 

„5. Ajutoare pentru sectorul creşterii animalelor [art. 10 lit. g) din Ordonanţa Guvernului nr. 14/2010, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 74/2010, cu completările ulterioare]

Ajutoare de stat destinate acoperirii costurilor legate de întocmirea si menţinerea registrului genealogic şi de determinarea calităţii genetice a raselor de animale

1 ianuarie 2012-31 decembrie 2012

21.000

 

4. La anexă, valoarea totală de 779.359 se înlocuieşte cu valoarea de 800.359.

PRIM-MINISTRU

MIHAI-RĂZVAN UNGUREANU

Contrasemnează:

Ministrul agriculturii şi dezvoltării rurale,

Stelian Fuia

Ministrul afacerilor europene,

Leonard Orban

Ministrul finanţelor publice,

Bogdan Alexandru Drăgoi

 

Bucureşti, 3 aprilie 2012.

Nr. 254.

 

ACTE ALE ORGANELOR DE SPECIALITATE ALE ADMINISTRAŢIEI PUBLICE CENTRALE

 

AGENŢIA NAŢIONALĂ PENTRU RESURSE MINERALE

 

DECIZIE

privind încetarea concesiunii miniere de exploatare a nisipului şi pietrişului din perimetrul Calafat {Dunăre km 791,5-792,5)

 

Având în vedere:

- Referatul Direcţiei generale inspecţie, supraveghere teritorială a activităţilor miniere şi a operaţiunilor petroliere nr. 401.287 din 28 martie 2012;

- art. 31 lit. b) coroborat cu art. 32 din Legea minelor nr. 85/2003, cu modificările şi completările ulterioare, Th temeiul prevederilor art. 37 alin. (1) din Legea nr. 85/2003, cu modificările şi completările ulterioare,

preşedintele Agenţiei Naţionale pentru Resurse Minerale emite prezenta decizie.

Art. 1. - Concesiunea minieră de exploatare din perimetrul Calafat (Dunăre km 791,5-792,5), judeţul Dolj, convenită prin Licenţa de concesiune nr. 2.189/2001, încheiată între Agenţia Naţională pentru Resurse Minerale, în calitate de concedent, şi Societatea Comercială S.U.C.P.I. - S.A. Craiova, în calitate de concesionar, încetează la data publicării prezentei decizii.

Art. 2. - Prezenta decizie se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

 

Preşedintele Agenţiei Naţionale pentru Resurse Minerale,

Alexandru Pătruţi

 

Bucureşti, 3 aprilie 2012.

Nr. 1.

MINISTERUL EDUCAŢIEI, CERCETĂRII, TINERETULUI ŞI SPORTULUI

 

ORDIN

privind echivalarea şi recunoaşterea actelor de studii obţinute în străinătate care nu corespund celor 3 cicluri de studii universitare tip Bologna implementate în România

 

În conformitate cu dispoziţiile Legii educaţiei naţionale nr. 1/2011, cu modificările şi completările ulterioare, ale Legii nr. 288/2004 privind organizarea studiilor universitare, cu modificările şi completările ulterioare, şi ale Legii nr. 172/1998 privind ratificarea Convenţiei cu privire la recunoaşterea atestatelor obţinute în învăţământul superior în statele din regiunea Europei, adoptată la Lisabona la 11 aprilie 1997,

în baza Hotărârii Guvernului nr. 49/1999 privind înfiinţarea Centrului Naţional de Recunoaştere şi Echivalare a Diplomelor şi a Ordinului ministrului educaţiei, cercetării şi tineretului nr. 4.022/2008*) privind organizarea şi funcţionarea Centrului Naţional de Recunoaştere şi Echivalare a Diplomelor, cu modificările ulterioare,

în conformitate cu Ordinul ministrului educaţiei, cercetării, tineretului şi sportului nr. 3.223/2012 pentru aprobarea Metodologiei de recunoaştere a perioadelor de studii efectuate în străinătate,

în temeiul Hotărârii Guvernului nr. 536/2011 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului, cu modificările şi completările ulterioare,

ministrul educaţiei, cercetării, tineretului şi sportului emite prezentul ordin.

Art. 1. - (1) Centrul Naţional de Recunoaştere şi Echivalare a Diplomelor recunoaşte, în vederea accesului pe piaţa forţei de muncă, nivelul actelor de studii obţinute în străinătate care nu corespund celor 3 cicluri de studii universitare tip Bologna implementate în România.

(2) Instituţiile de învăţământ superior acreditate din România echivalează actele de studii obţinute în străinătate care nu corespund celor 3 cicluri de studii universitare tip Bologna implementate în România, în vederea continuării studiilor în România în cadrul aceluiaşi ciclu de studii universitare cu cel absolvit în străinătate.

(3) Actele de studii obţinute în străinătate care corespund celor 3 cicluri de studii universitare tip Bologna implementate în România, din punctul de vedere al duratei, numărului de credite transferabile acumulate şi al specializării, se recunosc şi se echivalează în continuare de către Centrul Naţional de Recunoaştere şi Echivalare a Diplomelor.

Art. 2. - (1) Echivalarea şi recunoaşterea studiilor prevăzute la art. 1 alin. (1) şi (2) se aplică pentru:

a) diplome de licenţă care nu corespund numărului minim de credite/ani de studii aprobat prin hotărâre a Guvernului pentru programele de studii şi specializările acreditate/autorizate din România;

b) diplome de maşter a căror durată, cumulată cu durata ciclului de studii universitare de licenţă, nu atestă cel puţin 300 de credite de studii transferabile.

(2) Diplomele care dau acces la învăţământ superior obţinute în străinătate se echivalează sau se recunosc de către Centrul Naţional de Recunoaştere şi Echivalare a Diplomelor, în vederea admiterii în România la ciclul I - studii universitare de licenţă.

Art. 3. - (1) Instituţiile de învăţământ superior elaborează o metodologie proprie pentru echivalarea şi recunoaşterea diplomelor prevăzute la art. 2.

(2) Centrele de resurse de informare şi documentare, denumite în continuare CRID, înfiinţate în baza art. 2 din Metodologia de recunoaştere a perioadelor de studii efectuate în străinătate, aprobată prin Ordinul ministrului educaţiei, cercetării, tineretului şi sportului nr. 3.223/2012, pun în aplicare dispoziţiile metodologiei menţionate la alin. (1).

(3) în procedura de evaluare în vederea recunoaşterii şi/sau a echivalării diplomelor prevăzute la art. 2, CRID-urile analizează şi verifică:

a} statutul instituţiei de învăţământ superior emitente;

b) nivelul diplomei;

c) numărul de ani de studii;

d) numărul de credite/puncte transferabile acumulate;

e) domeniul de studiu/profilul/programul de studiu/specializarea/forma de învăţământ;

f) curriculumul;

g) volumul de muncă/rezultatele învăţării;

h) calificarea profesională.

Art. 4. - Dosarele de echivalare sau recunoaştere care se încadrează în prevederile art. 1 alin. (3), depuse la instituţiile de învăţământ superior, se transmit de către aceste instituţii Centrului Naţional de Recunoaştere şi Echivalare a Diplomelor, cu respectarea cadrului general de organizare şi desfăşurare a admiterii în cele 3 cicluri de studii universitare.

Art. 5. - Prevederile prezentului ordin se aplică cetăţenilor din statele membre ale Uniunii Europene, ale Spaţiului Economic European şi din Confederaţia Elveţiană.

Art. 6. - De la data intrării în vigoare a prezentului ordin, instituţiile de învăţământ superior transmit Centrului Naţional de Recunoaştere şi Echivalare a Diplomelor, la fiecare 6 luni, o statistică cu privire la situaţia dosarelor de echivalare a diplomelor menţionate la art. 2 alin. (1).

Art. 7. - Centrul Naţional de Recunoaştere şi Echivalare a Diplomelor şi instituţiile de învăţământ superior vor duce la îndeplinire prevederile prezentului ordin.

Art. 8. - Prezentul ordin se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

 

Bucureşti, 4 aprilie 2012.

Nr. 3.677.

 

Ministrul educaţiei, cercetării, tineretului şi sportului,

Cătălin Ovidiu Baba


*) Ordinul nr. 4.022/2008 nu a fost publicat în Monitorul Oficial al Românie. Partea I.

 

ACTE ALE COMISIEI DE SUPRAVEGHERE A SISTEMULUI DE PENSII PRIVATE

 

COMISIA DE SUPRAVEGHERE A SISTEMULUI DE PENSII PRIVATE

 

HOTĂRÂRE

privind aprobarea Normei nr. 7/2012 pentru modificarea Normei nr. 1472009 privind utilizarea activului personal al participantului la un fond de pensii facultative

 

Având în vedere Nota de fundamentare nr. 1.032 din 21 martie 2012 a Direcţiei reglementare şi autorizare,

în temeiul dispoziţiilor art. 77 alin. (3) şi (4), art. 93 şi 94 din Legea nr. 204/2006 privind pensiile facultative, cu modificările şi completările ulterioare,

conform prevederilor art. 16,21,22, art. 23 lit. f) şi art. 24 lit. c) din Ordonanţa de urgentă a Guvernului nr. 50/2005 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Comisiei de Supraveghere a Sistemului de Pensii Private, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 313/2005, cu modificările şi completările ulterioare,

Comisia de Supraveghere a Sistemului de Pensii Private emite următoarea hotărâre:

Art. 1. - Se aprobă Norma nr. 7/2012 pentru modificarea Normei nr. 14/2009 privind utilizarea activului personal al participantului la un fond de pensii facultative, aprobată prin Hotărârea Consiliului Comisiei de Supraveghere a Sistemului de Pensii Private nr. 22/2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 606 din 2 septembrie 2009, prevăzută în anexa care face parte din prezenta hotărâre.

Art. 2. - Prezenta hotărâre şi norma menţionată la art. 1 se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Art. 3. - Direcţia secretariat şi directorul general asigură ducerea la îndeplinire a prevederilor prezentei hotărâri.

 

Preşedintele Comisiei de Supraveghere a Sistemului de Pensii Private,

Mircea Oancea

 

Bucureşti, 4 aprilie 2012.

Nr. 9.

 

ANEXA

 

NORMA Nr. 7/2012

pentru modificarea Normei nr. 14/2009 privind utilizarea activului personal al participantului la un fond de pensii facultative

 

Având în vedere prevederile art. 77 alin. (3) şi (4), art. 93 şi 94 din Legea nr. 204/2006 privind pensiile facultative, cu modificările şi completările ulterioare,

în temeiul dispoziţiilor art. 16, 21, 22, art. 23 lit. f) şi art. 24 lit. c) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 50/2005 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Comisiei de Supraveghere a Sistemului de Pensii Private, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 313/2005, cu modificările şi completările ulterioare,

Comisia de Supraveghere a Sistemului de Pensii Private emite prezenta normă

Art. I. - Norma nr. 14/2009 privind utilizarea activului personal al participantului la un fond de pensii facultative, aprobată prin Hotărârea Consiliului Comisiei de Supraveghere a Sistemului de Pensii Private nr. 22/2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 606 din 2 septembrie 2009, se modifică după cum urmează:

1. La articolul 1, litera b) va avea următorul cuprins:

,,b) beneficiază de pensie de invaliditate în condiţiile Legii nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice, cu modificările şi completările ulterioare, denumită în continuare Legea pensiilor publice”.

2. La articolul 4, litera a) va avea următorul cuprins:

,,a) intrarea în posesia contravalorii activului personal net, ca plată unică;”.

3. Articolul 5 va avea următorul cuprins:

„Art. 5. - Participantul care, după împlinirea vârstei de 60 de ani, continuă să desfăşoare o activitate în sensul art. 74 alin. (1) din Lege are dreptul să solicite oricând, pe baza unei cereri de plată, contravaloarea activului personal net.”

4. La articolul 6, alineatele (1) şi (2) vor avea următorul cuprins:

„Art. 6. - (1) în cazul prevăzut la art. 94 lit. b) din Lege, participantul are dreptul să obţină contravaloarea activului personal net, ca plată unică.

(2) în cazul invalidităţii de gradul I şi în cazul invalidităţii de gradul II, când se constată pierderea totală a capacităţii de muncă, participantul are dreptul să obţină contravaloarea activului personal net.”

5. Articolul 8 va avea următorul cuprins:

„Art. 8. - Prescripţia dreptului de a cere plata contravalorii activului personal net al participantului decedat începe să curgă de la data decesului sau de la data rămânerii definitive a hotărârii de declarare a decesului.”

6. Titlul capitolului III va avea următorul cuprins:

„CAPITOLUL III

Plata sumei reprezentând contravaloarea activului personal net”

7. Articolul 9 va avea următorul cuprins:

„Art. 9. - Plata sumei reprezentând contravaloarea activului personal net al participantului/beneficiarului se efectuează prin virament în cont bancar sau prin mandat poştal.”

8. Articolul 11 va avea următorul cuprins:

„Art. 11. - (1) Pentru a primi contravaloarea activului personal net în condiţiile art. 6 alin. (2), participantul, personal sau prin mandatar având procură specială şi autentică, depune la sediul administratorului fondului de pensii facultative următoarele documente:

a) cerere scrisă prin care solicită plata drepturilor cuvenite;

b) copia deciziei administrative privind acordarea pensiei de invaliditate;

c) copia deciziei medicale privind capacitatea de muncă, decizie care conţine menţiunea «nerevizuibil prin afecţiune» sau «nerevizuibil» conform Legii pensiilor publice, după caz;

d) copia actului de identitate valabil la data depunerii cererii, cu semnătura în original pe aceeaşi pagină cu imaginea reprodusă prin copiere;

e) copia certificatului de încadrare în grad de handicap grav sau accentuat eliberat de comisiile teritoriale de evaluare a persoanelor adulte cu handicap sau o declaraţie pe propria răspundere privind faptul că nu deţine acest certificat, după caz.

(2) Documentele prevăzute la alin. (1) lit. b)-e) se prezintă în original şi în copie, administratorul păstrând copiile acestora după ce verifică conformitatea cu originalul, sau în copie legalizată.

(3) în situaţia în care participantul este reprezentat prin mandatar, mandatarul depune, de asemenea, copia actului său de identitate, valabil la data depunerii cererii, cu semnătura în original pe aceeaşi pagină cu imaginea reprodusă prin copiere.”

9. Articolul 12 va avea următorul cuprins:

„Art. 12. - (1) Pentru a primi contravaloarea activului personal net în conformitate cu prevederile art. 7, fiecare beneficiar, personal sau prin mandatar având procură specială şi autentică, depune la sediul administratorului fondului de pensii facultative următoarele documente:

a) cerere scrisă prin care îşi revendică drepturile;

b) copia certificatului de deces;

c) copia certificatului de moştenitor/legatar ori a certificatului de moştenitor suplimentar, după caz, sau copia hotărârii judecătoreşti definitive şi irevocabile, din care să rezulte calitatea de moştenitor/legatar şi cota-parte cuvenită din activul personal net al participantului decedat;

d) copia actului de identitate valabil la data depunerii cererii, cu semnătura în original pe aceeaşi pagină cu imaginea reprodusă prin copiere.

(2) Documentele prevăzute la alin. (1) lit. b)-d) se prezintă în original şi în copie, administratorul păstrând copiile acestora după ce verifică conformitatea cu originalul, sau în copie legalizată.

(3) în situaţia în care beneficiarul este reprezentat prin mandatar mandatarul depune, de asemenea, copia actului său de identitate, valabil la data depunerii cererii, cu semnătura în original pe aceeaşi pagină cu imaginea reprodusă prin copiere.”

10. La articolul 13, alineatele (1) şi (4) vor avea următorul cuprins:

„Art. 13. - (1) în cererea scrisă, depusă la sediul administratorului, participantul/beneficiarul sau mandatarul, după caz, indică modalitatea de efectuare a plăţii sumelor cuvenite, respectiv prin mandat poştal sau prin virament în cont bancar.

(4) Plata sumelor prevăzute la alin. (1) se face către participantul/beneficiarul fondului de pensii facultative, reprezentarea prin mandatar a acestuia fiind permisă numai pentru depunerea cererii şi a documentelor însoţitoare,”

11. Articolul 14 va avea următorul cuprins:

,Art. 14. - (1) Administratorul efectuează plata sumelor aferente drepturilor participantului/beneficiarului din contul fondului de pensii facultative:

a) în contul bancar al participantului sau al fiecărui beneficiar, după caz, consemnat în cererea scrisă; sau

b) în contul unui furnizor de servicii poştale, în vederea transmiterii de către acesta a sumelor cuvenite participantului/beneficiarului, prin mandat poştal.

(2) în situaţia prevăzută la alin. (1) lit. b), administratorul întocmeşte documentaţia necesară pentru plata sumelor către participant/beneficiar şi o transmite furnizorului de servicii poştale, în termenul prevăzut la art. 16 alin. (1).”

12. La articolul 15, alineatele (1) şi (2) vor avea următorul cuprins:

„Art. 15. - (1) La data efectuării plăţii, administratorul fondului de pensii facultative transmite către participant, pe suport hârtie, prin servicii poştale, o informare cu privire la contravaloarea activului personal net cuvenit participantului.

(2) La data efectuării plăţii, administratorul fondului de pensii transmite către beneficiar/beneficiari, pe suport hârtie, prin servicii poştale, o informare cuprinzând următoarele informaţii:

a) contravaloarea activului personal net al participantului decedat;

b) suma cuvenită beneficiarului căruia i se adresează informarea.”

13. La articolul 16, alineatele (1) şi (3) vor avea următorul cuprins:

„Art. 16. - (1) Plata sumelor cuvenite participantului/beneficiarului se efectuează în maximum 10 zile lucrătoare de la data depunerii cererii de plată.

(3) Suma care urmează a fi plătită către participant/beneficiar se calculează având la bază ultima valoare unitară a activului net, calculată şi raportată de administrator şi de depozitar în ziua precedentă zilei în care se face plata, din care se scad deducerile legale, iar anularea unităţilor de fond aferente plăţii contravalorii activului personal net al participantului se efectuează la aceeaşi dată.”

14. Articolul 20 va avea următorul cuprins:

„Art. 20. - Calitatea de participant la fondul de pensii facultative încetează ia momentul efectuării plăţii reprezentând contravaloarea activului personal net, iar anularea unităţilor de fond aferente plăţii contravalorii activului personal net al participantului se efectuează la aceeaşi dată.”

15. Articolul 21 va avea următorul cuprins:

„Art. 21. - Administratorul are obligaţia să păstreze şi să arhiveze istoricul operaţiunilor participantului de la prima contribuţie şi până la plata contravalorii activului personal net, împreună cu documentele aferente acestora, în conformitate cu prevederile legale.”

16 Articolul 22 va avea următorul cuprins:

„Art. 22. - (1) Constituie contravenţii următoarele fapte:

a) neefectuarea sau efectuarea cu întârziere a plăţii sumelor aferente participantului/beneficiarului conform prevederilor art. 9, art. 13 alin. (4), art. 14, 16 şi 17;

b) netransmiterea informării/istoricului operaţiunilor către participant/beneficiar conform prevederilor art. 15;

c) neadministrarea în mod corespunzător a activului personal al participantului aflat în situaţiile prevăzute la art. 93 alin. (2) lit. a) şi la art. 94 lit. b) şi c) din Lege până la data efectuări plăţii unice a drepturilor cuvenite participantului/beneficiarului;

d) nerespectarea celorlalte dispoziţii prevăzute în prezenta normă.

{2) Săvârşirea vreuneia dintre faptele prevăzute la alin. (1) se sancţionează în conformitate cu prevederile legislaţiei în vigoare, respectiv art. 120, art. 121 alin. (1} lit. k), alin. (2)-(7), (9) şi (10) din Lege.”

Art. II. - (1) Prevederile prezentei norme se aplica şi în cazul cererilor nesoluţionate până la data intrării în vigoare a prezentei norme ale participanţilor/beneficiarilor care au depus la administratorii de fonduri de pensii facultative documentele pentru plata drepturilor cuvenite.

(2) Administratorii întreprind demersurile în vederea soluţionării situaţiilor prevăzute la alin. (1) în termen de 30 de zile calendaristice de la data intrării în vigoare a prezentei norme.


Copyright 1998-2015 DSC.NET   All rights reserved.