MONITORUL OFICIAL AL ROMÂNIEI Nr. 562/2012

MONITORUL OFICIAL AL ROMÂNIEI

 

P A R T E A  I

Anul XXIV - Nr. 562         LEGI, DECRETE, HOTĂRÂRI SI ALTE ACTE         Miercuri, 8 august 2012

 

SUMAR

 

DECIZII ALE CURŢII CONSTITUŢIONALE

 

Decizia nr. 648 din 19 iunie 2012 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 3 lit. c) din Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru

 

Decizia nr. 661 din 19 iunie 2012 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor Legii nr. 119/2010 privind stabilirea unor masuri în domeniul pensiilor, precum şi ale Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 1/2011 privind stabilirea unor măsuri în domeniul pensiilor acordate beneficiarilor proveniţi din sistemul de apărare, ordine publică şi siguranţă naţională

 

Decizia nr. 678 din 26 iunie 2012 asupra excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 4 alin. (1) şi (2) din Decretul-lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum şi celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri

 

ORDONANŢE SI HOTĂRÂRI ALE GUVERNULUI ROMÂNIEI

 

11. - Ordonanţă pentru modificarea art. II alin. (2) lit. a) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 26/2012 privind unele măsuri de reducere a cheltuielilor publice şi întărirea disciplinei financiare şi de modificare şi completare a unor acte normative

 

799. - Hotărâre pentru modificarea anexei nr. 1 la Hotărârea Guvernului nr. 368/2010 privind revocarea unor membri ai Consiliului de supraveghere şi îndrumare a activităţii Autorităţii pentru Valorificarea Activelor Statului, pentru aprobarea structurii organizatorice a Autorităţii pentru Valorificarea Activelor Statului, precum şi pentru modificarea Hotărârii Guvernului nr. 837/2004 privind organizarea si funcţionarea Autorităţii pentru Valorificarea Activelor Statului

 

ACTE ALE COMISIEI DE SUPRAVEGHERE A ASIGURĂRILOR

 

429. - Decizie privind autorizarea ca furnizor de programe educaţionale în domeniul asigurărilor a Societăţii Comerciale TANDEM LEARNING - S.R.L.

 

ACTE ALE CONSILIULUI DE MEDIERE

 

259. - Hotărâre pentru publicarea în Monitorul Oficial al României, Partea I, a Tabloului mediatorilor autorizaţi

 

DECIZII ALE CURŢII CONSTITUŢIONALE

 

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

DECIZIA Nr. 648

din 19 iunie 2012

referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 3 lit. c) din Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru

 

Augustin Zegrean - preşedinte

Aspazia Cojocaru - judecător

Acsinte Gaspar - judecător

Petre Lăzăroiu - judecător

Mircea Ştefan Minea - judecător

Iul ia Antoanella Motoc - judecător

Ion Predescu - judecător

Puskás Valentin Zoltán - judecător

Tudorel Toader - judecător

Ioniţa Cochinţu - magistrat-asistent

 

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Antonia Constantin.

 

Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 3 lit. c) din Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru, precum şi ale art. unic pct. 3 din Legea nr. 276/2009 privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 212/2008 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru, excepţie ridicată de Kibedi Árpád şi Kibedi Viorica în Dosarul nr. 3.313/320/2008 al Judecătoriei Târgu Mureş, care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 92D/2012.

La apelul nominal se constată lipsa părţilor, faţă de care procedura de citare a fost legal îndeplinită.

Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate ca neîntemeiată, având În vedere jurisprudenţa Curţii Constituţionale în materie. De asemenea, arată că prevederile criticate nu aduc atingere dreptului de acces liber la justiţie, precum şi celorlalte drepturi pretins a fi încălcate, sens în care este şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, iar prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 51/2008 privind ajutorul public judiciar în materie civilă s-a instituit un sistem de scutiri, reduceri, amânări sau eşalonări de fa plata taxelor judiciare de timbru.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:

Prin încheierea din 9 decembrie 2011, pronunţată în Dosarul nr. 3.313/320/2008, Judecătoria Târgu Mureş a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 3 lit. c) din Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru, precum şi ale art. unic pct. 3 din Legea nr. 276/2009 privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 212/2008 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru, excepţie ridicată de Kibedi Árpád şi Kibedi Viorica cu ocazia soluţionării unei cauze având ca obiect succesiune.

În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorii acesteia susţin, în esenţă, că prevederile criticate contravin dispoziţiilor constituţionale privind dreptul la un proces echitabil, dreptul la moştenire, dreptul de proprietate privată, aşezarea justă a sarcinilor fiscale, precum şi celor referitoare la restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi, deoarece impun persoanelor care formulează cereri pentru stabilirea masei succesorale, respectiv, pentru partajarea masei succesorale, să achite o taxă de timbru raportată la valoarea totală a masei succesorale partajabile, neavându-se în vedere îndreptăţirea sau cota persoanei care solicită aceasta.

Se arată că accesibilitatea justiţiei nu înseamnă caracterul gratuit al acesteia, accesul liber la justiţie putând fi condiţionat de plata unei taxe de timbru, necesară pentru acoperirea cheltuielilor de judecată, însă atunci când se stabilesc taxe judiciare de timbru exorbitante, care depăşesc cu mult cheltuielile prilejuite de realizarea actului de justiţie şi posibilităţile de plată ale justiţiabilului, limitarea dreptului de acces nu mai are caracter de proporţionalitate. Într-o atare situaţie, în speţă, dreptul de moştenire, respectiv dreptul de proprietate privată, nu mai este garantat în mod efectiv, instituind totodată o indiviziune forţată, întrucât exercitarea acestor drepturi nu mai este posibilă, ca urmare a stabilirii unei sume mari ce reprezintă taxa de timbru.

Judecătoria Târgu Mureş opinează în sensul că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată, întrucât prevederile criticate nu contravin dispoziţiilor constituţionale invocate. În acest sens arată că taxele de timbru constituie cheltuielile necesare desfăşurării actului de justiţie, cuantumul acestora neconstituind o piedică în calea liberului acces la justiţie atâta timp cât Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 51/2008 reglementează acordarea ajutorului public judiciar în materie civilă, în condiţiile în care situaţia materială a părţilor reclamă acordarea unui astfel de ajutor, şi nu încalcă dreptul de proprietate sau de moştenire.

Potrivit dispoziţiilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

Avocatul Poporului consideră că dispoziţiile criticate sunt neconstituţionale, deoarece stabilesc reguli privind plata taxelor judiciare de timbru în materie succesorală de natură să îngrădească dreptul părţilor de a se adresa instanţelor judecătoreşti pentru apărarea drepturilor, libertăţilor şi intereselor legitime, statul nepăstrând un echilibru just între interesul său de a percepe cheltuieli de judecată şi interesul reclamanţilor de a îşi expune pretenţiile în faţa unei instanţe, iar o atare măsură, apreciată în lumina circumstanţelor unei anumite cauze, inclusiv solvabilitatea reclamantului şi faza procedurii în care este impusă restricţia respectivă, nu este proporţională cu scopul urmărit.

Totodată, arată că apărarea şi garantarea dreptului de proprietate, respectiv a dreptului de moştenire, rămâne teoretică, iluzorie şi nu este concretă şi efectivă, întrucât justiţiabilul este împiedicat din motive financiare să îşi exercite dreptul la o instanţă şi, implicit, neputându-şi exercita în plenitudinea lor toate atributele dreptului de proprietate, scutirea sau eşalonarea de la plata acestor taxe nefiind un remediu eficient.

Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernul nu au comunicat punctele lor de vedere cu privire la excepţia de neconstituţionalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:

Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze prezenta excepţie.

Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate, astfel cum reiese din încheierea de sesizare, îl constituie dispoziţiile art. 3 lit. c) din Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru, precum şi ale art. unic pct. 3 din Legea nr. 276/2009 privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 212/2008 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru.

Prevederile art. 3 lit. c) din Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru au fost modificate şi completate prin art. I pct. 21 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 212/2008 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 837 din 12 decembrie 2008, precum şi prin art. unic pct. 3 din Legea nr. 276/2009 privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 212/2008 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru, publicată în Monitorul Oficial a! României, Partea I, nr. 482 din 13 iulie 2009.

Or, potrivit art. 62 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 260 din 21 aprilie 2010, dispoziţiile de modificare şi de completare se încorporează, de la data intrării lor în vigoare, în actul de bază, identificându-se cu acesta.

Astfel, Curtea observă că, în realitate, obiect al excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 3 lit. c) din Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 173 din 29 iulie 1997, cu modificările şi completările ulterioare, care au următorul cuprins:

- Alt 3 Iii. c): „Acţiunile şi cererile neevaluabile în bani se taxează astfel: [...]

c) cereri pentru:

- stabilirea calităţii de moştenitor - 50 lei/moştenitor - stabilirea masei succesorale - 3% la valoarea masei succesorale;

- cereri de raport - 3% la valoarea bunurilor a căror raportare se solicită;

- cereri de reducţiune a liberalităţilor - 3% la valoarea rezervei caro urmează a fi reîntregită prin reducţiunea liberalităţilor,

- cereri de partaj - 3% la valoarea masei partajabile. Separat de această taxă, dacă părţile contestă bunurile de împărţit, valoarea acestora sau drepturile ori mărimea drepturilor coproprietarilor în cadrul cererilor de mai sus, taxa judiciară de timbru se datorează de titularul cererii la valoarea contestată în condiţiile art. 2 alin. (1).

În susţinerea neconstituţionalităţii acestor dispoziţii legale sunt invocate prevederile constituţionale ale art. 21 alin. (3) privind dreptul la un proces echitabil şi la soluţionarea cauzelor într-un termen rezonabil, art. 44 alin. (1) şi (2) referitor la garantarea şi ocrotirea proprietăţii private, art. 46 privind dreptul la moştenire, art. 53 privind restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi şi art. 56 privind contribuţiile financiare. De asemenea, este invocat art. 6 par. 1 privind dreptul la un proces echitabil din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, art. 10 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, referitor la dreptul oricărei persoane de a fi audiată în mod echitabil şi public de un tribunal independent şi imparţial, precum şi art. 14 par. 1 din Pactul internaţional privind drepturile civile şi politice, referitor la egalitatea în faţa tribunalelor şi a curţilor de justiţie şi examinarea în mod echitabil şi public a litigiului de către un tribunal competent, independent şi imparţial.

Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea observă că prevederile criticate au mai fost supuse controlului de constituţionalitate 1n raport cu critici şi prevederi constituţionale similare, în acest sens fiind, spre exemplu. Decizia nr. 948 din 6 iulie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I nr. 546 din 4 august 2010, sau Decizia nr. 197 din 6 martie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 350 din 23 mai 2012, prin care Curtea a respins ca neîntemeiată excepţia de neconstituţionalitate.

Curtea a reţinut că, potrivit dispoziţiilor constituţionale, accesul liber la justiţie nu echivalează cu gratuitatea serviciului prestat de instanţele judecătoreşti, legiuitorul având deplina legitimitate constituţională de a impune taxe judiciare de timbru fixe sau calculate la valoare în funcţie de obiectul litigiului.

Nicio dispoziţie constituţională nu interzice stabilirea taxelor de timbru în justiţie, fiind justificat ca persoanele care se adresează autorităţilor judecătoreşti să contribuie la acoperirea cheltuielilor prilejuite de realizarea actului de justiţie. Regula este cea a timbrării acţiunilor în justiţie, excepţiile fiind posibile numai în măsura în care sunt stabilite de legiuitor. Cheltuielile ocazionate de realizarea actului de justiţie sunt cheltuieli publice, la a căror acoperire, potrivit art. 56 din Constituţie, cetăţenii sunt obligaţi să contribuie prin impozite şi taxe, stabilite în condiţiile legii.

Echivalentul taxelor judiciare de timbru este integrat în valoarea cheltuielilor stabilite de instanţa de judecata prin hotărârea pe care o pronunţă în cauză, piaţa acestora revenind părţii care cade în pretenţii.

În acelaşi sens este, de altfel, şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, prin care s-a statuat că o caracteristică a principiului liberului acces ia justiţie este aceea că nu este un drept absolut - Hotărârea din 28 mai 1985, pronunţată în Cauza Ashingdane împotriva Regatului Unit al Marii Britanii, paragraful 57. Astfel, acest drept, care cere prin însăşi natura sa o reglementare din partea statului, poate fi subiectul unor limitări, atât timp cât nu este atinsă însăşi substanţa sa.

De asemenea, Curtea a statuat că, potrivit prevederilor Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 51/2008 privind ajutorul public judiciar în materie civilă, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 327 din 25 aprilie 2008, justiţiabilii pot obţine scutiri, reduceri, amânări sau eşalonări de la plata taxelor judiciare de timbru, în acest sens fiind, spre exemplu Decizia nr. 722 din 2 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 547 din 2 august 2011.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu majoritate de voturi,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge ca neîntemeiată excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 3 lit. c) din Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru, excepţie ridicată de Kibedi Árpád şi Kibedi Viorica în Dosarul nr. 3.313/320/2008 al Judecătoriei Târgu Mureş. Definitivă şi general obligatorie. Pronunţată în şedinţa publică din data de 19 iunie 2012.

 

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE,

AUGUSTIN ZEGREAN

Magistrat-asistent,

Ioniţa Cochinţu

 

CURTEA CONSTITUŢIONALA

DECIZIA Nr. 661

din 19 iunie 2012

referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor Legii nr. 119/2010 privind stabilirea unor măsuri în domeniul pensiilor, precum şi ale Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 1/2011 privind stabilirea unor măsuri în domeniul pensiilor acordate beneficiarilor proveniţi din sistemul de apărare, ordine publică şi siguranţă naţională

 

Augustin Zegrean - preşedinte

Aspazia Cojocaru - judecător

Acsinte Gaspar - judecător

Petre Lăzăroiu - judecător

Mircea Ştefan Minea - judecător

Iulia Antoanella Motoc - judecător

Ion Predescu - judecător

Puskás Valentin Zoltán - judecător

Tudorel Toader - judecător

Mihaela Ionescu - magistrat-asistent

 

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Antonia Constantin.

 

Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor Legii nr. 119/2010 privind stabilirea unor măsuri în domeniul pensiilor, precum şi ale Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 1/2011 privind stabilirea unor măsuri în domeniul pensiilor acordate beneficiarilor proveniţi din sistemul de apărare, ordine publică şi siguranţă naţională, excepţie ridicată de Lilian Florin Gheorghe Velicu în Dosarul nr. 5.006/91/2011 al Curţii de Apel Galaţi - Secţia conflicte de muncă şi asigurări sociale si care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 978D/2012.

La apelul nominal lipsesc părţile, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită.

Cauza este în stare de judecată.

Preşedintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere ca neîntemeiată a excepţiei de neconstituţionalitate, având în vedere jurisprudenţa Curţii Constituţionale în materie.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, reţine următoarele;

Prin încheierea din 26 aprilie 2012, pronunţată în Dosarul nr. 5.006/91/2011 Curtea de Apel Galaţi - Secţia conflicte de muncă şi asigurări sociale a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor Legii nr. 119/2010 privind stabilirea unor măsuri în domeniul pensiilor, precum şi ale Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 1/2011 privind stabilirea unor măsuri în domeniul pensiilor acordate beneficiarilor proveniţi din sistemul de apărare, ordine publică şi siguranţă naţională. Excepţia a fost ridicată de Lilian Florin Gheorghe Velicu într-o cauză având ca obiect soluţionarea unei contestaţii la decizia de pensionare.

În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorul arată, în esenţă, că o lege retroactivează atunci când reglementează fapte care, înainte de intrarea ei în vigoare, au dat naştere, au modificat sau au stins o situaţie juridică sau efecte pe care acea situaţie juridică Ie-a produs înainte de această dată - facta praeterita. Pensia nu este facta pendentia sau facta Mura, pentru a putea fi modificată, pentru viitor, prin micşorarea cuantumului acesteia, deoarece operaţiunea de recalculare, prin schimbarea metodologiei de calcul în raport de stagiul de cotizare, este un aspect care vizează trecutul. Face referire la Deciziile Curţii Constituţionale nr. 120/2007 şi nr. 82/2009 în care s-a reţinut că „operaţiunea de recalculare priveşte în mod inevitabil trecutul, pentru că stagiul de cotizare a fost realizat în trecut”, iar „actul normativ criticat nu poate desfiinţa un drept câştigat, de vreme ce dreptul la pensie este un drept garantat de art. 47 alin. (2) din Constituţie.” în continuare, arată că pensia este un contract social încheiat în momentul pensionării, pentru activităţi anterioare, cuantumul pensiei fiind unul dintre elementele esenţiale ale acestui contract. Dacă statul modifică, în mod unilateral, acest contract şi diminuează cuantumul pensiei, este evident că actul normativ prin care face acest lucru modifică un element esenţial al unui act juridic anterior, deci retroactivează asupra formării elementelor esenţiale ale contractului.

Susţine, de asemenea, că prevederile Legii nr. 119/2010 sunt neconstituţionale, întrucât aceasta a fost promulgată în chiar ziua adoptării ei, fiind astfel contrară atât dispoziţiilor art. 1 alin. (3) şi (5), art. 16 alin. (1) şi art. 146 din Constituţie, cât şi prevederilor art. 15 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale.

Arată că unele dintre motivele care au stat la baza adoptării Legii nr. 119/2010 au fost criza economică, diminuarea dezechilibrelor bugetare existente şi menţinerea deficitului bugetar, asigurarea sustenabilităţii financiare^ sistemului public de pensii publice, eliminarea discrepanţelor. În continuare arată că bugetul pentru pensii a crescut în cadrul Serviciului Român de Informaţii - S.R.I. cu 6% în anul 2012, aceasta demonstrând, pe de o parte, că scopul preconizat de Guvern de a reduce deficitul bugetar nu s-a realizat, fiind creat un şi mai mare dezechilibru, iar, pe de altă parte, că pentru majoritatea pensionarilor S.R.I. pensiile au crescut ca urmare a recalculării, situaţia autorului excepţiei fiind una minoritară. Aceasta demonstrează lipsa raportului de proporţionalitate între mijloacele folosite şi scopul urmărit, reclamantului fiindu-i impusă o sarcină excesivă, nerezonabilă şi discriminatorie, deoarece restul categoriei din care face parte autorul excepţiei beneficiază de creşterea pensiei. Consideră, astfel, că se aduce atingere dispoziţiilor art. 14 din Convenţie. Susţine, de asemenea, că actele normative criticate nu îndeplinesc condiţiile de previzibilitate şi coerenţă. În fine, arată că pensia este un bun ce intră sub incidenţa art. 1 din primul Protocol la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

Curtea de Apel Galaţi - Secţia conflicte de muncă şi asigurări sociale apreciază că actele normative criticate nu încalcă dispoziţiile constituţionale invocate. Astfel, o lege nu este retroactivă atunci când modifică pentru viitor o stare de drept născută anterior şi nici atunci când suprimă producerea în viitor a efectelor unei situaţii juridice constituite sub imperiul legii vechi, pentru că în aceste cazuri legea nouă nu face decât să refuze supravieţuirea legii vechi şi să reglementeze modul de acţiune în timpul următor intrării ei în vigoare, adică în domeniul ei propriu de aplicare. Totodată, arată că prevederile criticate nu restrâng dreptul la pensie, ca drept fundamental prevăzut de art. 47 alin. (2} din Constituţie, ci prevăd recalcularea pensiilor de serviciu. De asemenea, nu se poate susţine că ne aflăm în prezenţa unei identităţi de situaţii, astfel că tratamentul juridic diferit nu poate dobândi semnificaţia unei încălcări a principiului egalităţii în drepturi a cetăţenilor ori a principiului neretroactivităţii legii civile. Art. 16 alin. (1) din Constituţie impune legiuitorului instituirea unui tratament juridic identic pentru situaţii obiectiv identice. Împrejurări diferite, care plasează diferitele categorii de persoane în situaţii obiectiv diferite, justifică însă, iar uneori chiar impun instituirea unui tratament juridic diferit, fără ca prin aceasta să se aducă atingere principiului egalităţii în drepturi. Reţine că obiectivul actului normativ criticat este acela de a transforma anumite pensii, în al căror cuantum se regăsea o semnificativă componentă necontributivă, în pensii întemeiate pe principiul contributivităţii. Din această perspectivă, Legea nr. 119/2010 nu face nicio deosebire între diferitele categorii de pensii supuse acestui proces, componenta necontributivă a pensiei speciale fiind deopotrivă eliminată pentru toate categoriile de pensii menţionate în actul normativ. Ceea ce diferă sunt condiţiile de recalculare a pensiilor în sistemul public de pensii, respectiv stagiile de cotizare în funcţie de care se calculează punctajul mediu anual şi cuantumul veniturilor care se iau în calcul la stabilirea pensiilor, dar care nu pot fi dovedite.

Potrivit art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile de lege criticate raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:

Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, s§ soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.

Obiect al excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie prevederile Legii nr. 119/2010 privind stabilirea unor măsuri în domeniul pensiilor, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 441 din 30 iunie 2010, precum şi ale Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 1/2011 privind stabilirea unor măsuri în domeniul pensiilor acordate beneficiarilor proveniţi din sistemul de apărare, ordine publică şi siguranţă naţională, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 81 din 31 ianuarie 2011.

În opinia autorului excepţiei, prevederile criticate contravin dispoziţiilor constituţionale cuprinse în art. 1 alin. (3) potrivit căruia România este stat de drept, democratic şi social, în care drepturile şi libertăţile, enumerate în cuprinsul acestui alineat, sunt garantate şi alin. (5) privind obligativitatea respectării Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor, art. 11 alin. (1)şi(2) - „Dreptul internaţional şi dreptul intern”, art. 20 referitoare la tratatele internaţionale privind drepturile omului, art. 15 alin. (2) privind principiul neretroactivităţii legilor, art. 16 alin. (1) privind egalitatea cetăţenilor în faţa legii şi a autorităţilor, fără privilegii şi fără discriminări şi alin. (2) potrivit căruia „Nimeni nu este mai presus de lege” şi art. 146 privind atribuţiile Curţii Constituţionale. Totodată, autorul excepţiei invocă şi dispoziţiile art. 14 privind interzicerea discriminării, cuprinse în Convenţia pentru apărarea drepturilor şi a libertăţilor fundamentale, şi ale art. 1 - Protecţia proprietăţii din primul Protocol adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că aceasta este neîntemeiată, pentru următoarele considerente:

I. În ceea ce priveşte criticile privind neconstituţionalitatea extrinsecă a Legii nr. 119/2010, prin încălcarea dispoziţiilor art. 1 alin. (3) şi (5), art. 16 alin. (1) şi art. 146 din Constituţie, cât şi a prevederilor art. 15 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, întrucât aceasta a fost promulgată în chiar ziua adoptării ei, Curtea constată că acestea sunt neîntemeiate, pentru considerentele statuate de Curte prin Decizia nr. 1.423 din 20 octombrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 885 din 14 decembrie 2011.

Astfel, în decizia menţionată, reiterând cele statuate în Decizia nr. 975 din 7 iulie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 568 din 11 august 2010, Curtea a reţinut că orice lege, indiferent de natura ei - organică sau ordinara -, de procedura de adoptare - procedura obişnuită, de urgenţă sau pe calea angajării răspunderii Guvernului în faţa celor două Camere ale Parlamentului -, poate fi atacata la Curtea Constituţională pentru motive de neconstituţionalitate în cadrul procedurilor prevăzute de regulamentele parlamentare şi Legea nr. 47/1992, republicată, cu modificările ulterioare, dar înainte de emiterea decretului de promulgare de către Preşedintele României. În această ordine de idei, Curtea a reţinut că procedura premergătoare trimiterii legii spre promulgare este reglementată prin Legea nr. 47/1992, care stabileşte, prin dispoziţiile art. 15 alin. (2), că în vederea exercitării dreptului de sesizare a Curţii Constituţionale, cu 5 zile înainte de a fi trimisă spre promulgare, legea se comunică Guvernului, Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, precum şi Avocatului Poporului şi se depune la secretarul general al Camerei Deputaţilor şi la cel al Senatului. Potrivit aceleiaşi norme, în cazul în care legea a fost adoptată cu procedură de urgenţă, termenul este de două zile. Prin aceeaşi decizie, Curtea a statuat că, în conformitate cu prevederile art. 147 alin. (2) din Constituţie şi ale art. 18 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, „în cazurile de neconstituţionalitate care privesc legile, înainte de promulgarea acestora, Parlamentul este obligat să reexamineze dispoziţiile respective pentru punerea lor de acord cu decizia Curţii Constituţionale”, observând că, în cazul legilor declarate parţial neconstituţionale, după punerea lor de acord cu decizia Curţii Constituţionale de către Parlament, Preşedintele României este obligat să promulge legea în termen de 10 zile, conform art. 77 alin, (3) din Legea fundamentală. În cadrul acestui termen, Preşedintele poate promulga legea în oricare dintre zilele care îi stau la dispoziţie, prin emiterea unui decret în temeiul art. 100 din Constituţie, care se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I, odată cu legea.

Curtea a observat că Legea nr. 119/2010, precum şi Decretul nr. 604/2010 au fost publicate în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 441 din 30 iunie 2010, De asemenea, Curtea a reţinut că decretul de promulgare a fost emis la data de 29 iunie 2010, deci în interiorul termenului de două zile prevăzut de Legea nr. 47/1992. Natura juridică a acestui termen este una de protecţie a titularilor dreptului de sesizare a Curţii Constituţionale, spre a se evita promulgarea intempestivă a legii şi eludarea, în acest fel, a controlului de constituţionalitate a priori. Pentru a întări finalitatea urmărită prin instituirea acestui termen, Curtea, prin Decizia nr. 975 din 7 iulie 2010, a stabilit că, în măsura în care titularii dreptului de sesizare şi-au exercitat acest drept în interiorul termenului respectiv, controlul de constituţionalitate a priori va fi exercitat chiar dacă decretul de promulgare a fost emis înainte ca aceştia să îşi fi exercitat dreptul prevăzut de art. 146 lit. a) din Constituţie. Or, cu privire la viitoarea Lege nr. 119/2010, titularii dreptului de sesizare prevăzuţi la art. 146 lit. a) din Constituţie nu şi-au exercitat acest drept. Astfel, chiar dacă Preşedintele a promulgat legea criticată pentru neconstituţionalitate, aceştia aveau dreptul şi posibilitatea să sesizeze Curtea Constituţională în termenul de două zile prevăzut de lege cu privire la textele care au făcut obiectul reexaminării. Încălcarea acestui termen nu se poate converti într-un motiv de neconstituţionalitate a legii, lege care a fost adoptată de către Parlament, din punct de vedere extrinsec, cu respectarea tuturor exigenţelor de ordin constituţional. Promulgarea este un act ulterior adoptării legii şi exterior voinţei emitentului actului, astfel încât eventualele probleme de constituţionalitate în legătură cu acesta nu afectează constituţionalitatea extrinsecă a legii.

De altfel, prin Decizia nr. 975 din 7 iulie 2010, Curtea a arătat că, „indiferent de forma de exercitare a controlului de constituţionalitate pe cale a priori sau a posteriori, acesta se va putea realiza, întotdeauna, numai prin respectarea strictă a Legii nr. 47/1992, republicată, cu modificările ulterioare, precum şi a dispoziţiilor regulamentelor celor două Camere ale Parlamentului de către autorităţile publice implicate, lipsirea de substanţă a uneia dintre cele două forme de control constituţional fiind de neconceput într-un stat de drept”, ceea ce demonstrează clar că respectarea termenului de două zile este o obligaţie a autorităţilor publice implicate în procedura de promulgare, fiind deci o condiţie exterioară legii. Nu în ultimul rând, Curtea a reţinut că obiectul controlului de constituţionalitate reglementat la art. 146 lit. d) din Constituţie îl constituie legile şi ordonanţele Guvernului, şi nu decretul de promulgare sau modul în care instituţiile publice înţeleg să îşi exercite competenţele constituţionale sau legale.

Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să determine schimbarea acestei jurisprudenţe, soluţia pronunţată de Curte prin deciziile menţionate, precum şi considerentele care le-au fundamentat sunt valabile şi în prezenta cauză.

II. Referitor la criticile de neconstituţionalitate intrinsecă, Curtea constată că Legea nr. 119/2010 a mai fost supusă controlului de constituţionalitate, prin raportare la motive similare de neconcordanţă cu Legea fundamentală, în acest sens fiind Decizia nr. 1.587 din 13 decembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 81 din 1 februarie 2012, Decizia nr. 1.270 din 27 septembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 826 din 22 noiembrie 2011, şi Decizia nr. 1.380 din 18 octombrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 847 din 29 noiembrie 2011.

În deciziile menţionate, Curtea a reţinut că pensiile de serviciu sunt compuse din două elemente, indiferent de nodul de calcul specific stabilit de prevederile legilor speciale, şi anume: pensia contributivă şi un supliment din partea statului care, cumulat cu pensia contributivă, formează pensia de serviciu stabilită în legea specială. Acordarea acestui supliment, neavând ca temei contribuţia la sistemul de asigurări sociale, ţine de politica statului în domeniul asigurărilor sociale şi nu se subsumează dreptului constituţional la pensie, ca element constitutiv al acestuia. Prin urmare, dobândirea dreptului la pensie specială nu poate fi considerată ca instituind o obligaţie ad aetemum a statului de a acorda acest drept, singurul drept câştigat reprezentând doar prestaţiile deja realizate până la intrarea în vigoare a noii reglementări şi asupra cărora legiuitorul nu ar putea interveni decât prin încălcarea dispoziţiilor art. 15 alin. (2) din Constituţie. Conformându-se dispoziţiilor art. 15 alin. (2} din Constituţie, textele de lege criticate afectează pensiile speciale doar pe viitor şi numai în ceea ce priveşte cuantumul acestora. Celelalte condiţii privind acordarea acestora, respectiv stagiul efectiv de activitate în profesie şi vârsta eligibilă, nu sunt afectate de noile reglementări. De asemenea, Legea privind stabilirea unor măsuri în domeniul pensiilor nu se răsfrânge asupra prestaţiilor deja obţinute anterior intrării sale în vigoare, care constituie facta praeterita.

Curtea a statuat, de asemenea, că partea necontributivă a pensiei de serviciu, chiar dacă poate fi încadrată, potrivit interpretării pe care Curtea Europeană a Drepturilor Omului a dat-o art. 1 din primul Protocol adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, în noţiunea de „bun”, ea reprezintă totuşi, din această perspectivă, un drept câştigat numai cu privire la prestaţiile de asigurări sociale realizate până la data intrării în vigoare a noii legi, iar suprimarea acestora pentru viitor nu are semnificaţia exproprierii.

În privinţa pretinsei încălcări a dispoziţiilor art. 16 din Constituţie şi ale art. 11 şi art. 20 din Legea fundamentală raportate la art. 14 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, Curtea reţine că stabilirea stagiilor de cotizare şi a metodologiei de calcul al pensiei pentru diferitele categorii profesionale prevăzute la art. 1 din Legea nr. 119/2010 este de competenţa exclusivă a legiuitorului, care, ţinând cont de particularităţile activităţii desfăşurate de către acestea, reglementează reguli specifice, fapt ce nu constituie o discriminare.

De altfel, prin Decizia nr. 1.237 din 6 octombrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 785 din 24 noiembrie 2010, Curtea, în privinţa cadrelor militare în activitate, soldaţii şi gradaţii voluntari, poliţiştii şi funcţionarii publici cu statut special din sistemul administraţiei penitenciarelor, din domeniul apărării naţionale, ordinii publice şi siguranţei naţionale, a statuat că aceştia au beneficiat şi continuă să beneficieze de un statut aparte, justificat de natura activităţii desfăşurate, care creează condiţiile unei uzuri corporale accentuate prin expunere la pericole de vătămare corporală şi chiar de ameninţare a vieţii. Principiul egalităţii, aşa cum s-a arătat în mod constant în jurisprudenţa Curţii Constituţionale, nu presupune uniformitate, ci, dimpotrivă, situaţii obiectiv diferite ce justifică şi chiar impun instituirea unui tratament juridic diferenţiat.

Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să justifice reconsiderarea jurisprudenţei în materie a Curţii Constituţionale, considerentele şi soluţia deciziilor amintite îşi păstrează valabilitatea şi în prezenta cauză.

III. Cât priveşte criticile de neconstituţionalitate intrinsecă având ca obiect prevederile Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 1/2011 privind stabilirea unor măsuri în domeniul pensiilor acordate beneficiarilor proveniţi din sistemul de apărare, ordine publică şi siguranţă naţională, autorul a invocat aceleaşi dispoziţii constituţionale şi convenţionale.

Având în vedere cele menţionate, Curtea apreciază că aceleaşi raţiuni impun în prezenta cauză respingerea ca neîntemeiată a criticilor de neconstituţionalitate intrinsecă având ca obiect prevederile Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 1/2011 raportat la aceleaşi dispoziţii constituţionale şi convenţie na Sc.

Distinct faţă de cele reţinute în deciziile menţionate, Curtea constată că Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 1/2011 a fost adoptată în virtutea faptului că în termenul prevăzut de Legea nr. 119/2010 nu au fost identificate documentele necesare dovedirii în totalitate a veniturilor în cadrul procesului de recalculare pentru aproximativ 140.000 de persoane, lucru care a avut un impact negativ asupra valorificării dreptului la pensie al beneficiarilor acestei legi, în sensul că, pentru cei care nu au prezentat acte care să dovedească veniturile obţinute, în funcţie de care s-a recalculat pensia de serviciu, s-a utilizat salariul mediu brut pe economie. Totodată, s-au avut în vedere atât instituirea unei etape de revizuire a cuantumului pensiilor cu respectarea principiului contributivităţii, scopul fiind acela de a nu sancţiona persoanele care, fără a avea vreo culpă, nu au reuşit în intervalul iniţial pus ia dispoziţie de legiuitor prin Legea nr. 119/2010 să identifice documentele doveditoare ale veniturilor realizate pe parcursul întregii activităţi, cât şi exigenţele subliniate de puterea judecătorească în cadrul controlului jurisdicţional exercitat cu ocazia aplicării Legii nr. 119/2010, în vederea instituirii unor măsuri legislative pe baza cărora instituţiile implicate să identifice şi să transmită caselor de pensii sectoriale toate elementele necesare pentru stabilirea drepturilor de pensie într-un mod obiectiv şi justificat. Toate aceste împrejurări se regăsesc în preambulul actului normativ criticat, vizează interesul public şi constituie elementele unei situaţii extraordinare, ce nu suferă amânare şi care au impus adoptarea de măsuri imediate pentru reglementarea unor aspecte în scopul revizuirii pensiilor recalculate potrivit art. 1 lit. a) şi b) din Legea nr. 119/2010.

Totodată, Curtea constată că actele normative criticate îndeplinesc condiţiile de claritate şi previzibilitate, astfel cum au fost acestea definite în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului. Astfel, instanţa europeană s-a pronunţat în mod constant, statuând că o normă este „previzibilă” atunci când este redactată cu suficientă precizie, în aşa fel încât să permită oricărei persoane - care, la nevoie, poate apela la consultanţă de specialitate - să îşi corecteze conduita (Hotărârea din 29 martie 2000, pronunţată în Cauza Rotam împotriva României, paragraful 55). Totodată, instanţa de contencios al drepturilor omului a statuat, de exemplu, prin Hotărârea din 20 mai 1999, pronunţată în Cauza Rekvenyi contra Ungariei, paragraful 34, că previzibilitatea consecinţelor ce decurg dintr-un act normativ determinat nu poate avea o certitudine absolută, întrucât, oricât de dorită ar fi aceasta, ea ar da naştere la o rigiditate excesivă a reglementării. Totodată, prin Hotărârea din 24 mai 2007, pronunţată în Cauza Dragotoniu şi Militaru-Pidhorni contra României, paragraful 35, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reţinut că însemnătatea noţiunii de previzibilitate depinde în mare măsură de contextul textului de lege, de domeniul pe care îl acoperă, precum şi de numărul şi calitatea destinatarilor săi. (A se vedea şi Hotărârea din 28 martie 1990, pronunţată în Cauza Groppera Radio AG şi alţii împotriva Elveţiei, paragraful 68.) Previzibilitatea legii nu se opune ca persoana interesată să fie nevoită să recurgă la o bună consiliere pentru a evalua, la un nivel rezonabil în circumstanţele cauzei, consecinţele ce ar putea decurge dintr-o anumită acţiune. Totodată, aceeaşi instanţă a mai reţinut că, din cauza principiului generalităţii legilor, conţinutul acestora nu poate prezenta o precizie absolută. Una din tehnicile de reglementare constă în recurgerea mai degrabă la categorii generale decât la liste exhaustive. De asemenea, numeroase legi se folosesc de eficacitatea formulelor mai mult sau mai puţin vagi pentru a evita o rigiditate excesivă şi a se putea adapta la schimbările de situaţie. Funcţia decizională acordată instanţelor serveşte tocmai pentru a îndepărta îndoielile ce ar putea exista în privinţa interpretării normelor, ţinând cont de evoluţiile practicii cotidiene, cu condiţia ca rezultatul să fie coerent.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu majoritate de voturi,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor Legii nr. 119/2010 privind stabilirea unor măsuri în domeniul pensiilor, precum şi ale Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 1/2011 privind stabilirea unor măsuri în domeniul pensiilor acordate beneficiarilor proveniţi din sistemul de apărare, ordine publică şi siguranţă naţională, excepţie ridicată de Lilian Florin Gheorghe Velicu în Dosarul nr. 5.006/91/2011 al Curţii de Apel Galaţi - Secţia conflicte de muncă şi asigurări sociale.

Definitivă şi general obligatorie.

Pronunţată în şedinţa publică din data de 19 iunie 2012.

 

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE,

AUGUSTIN ZEGREAN

Magistrat-asistent,

Mihaela Ionescu

 

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

DECIZIA Nr. 678

din 26 iunie 2012

asupra excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 4 alin. (1) şi (2) din Decretul-lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum şi celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri

 

Augustin Zegrean - preşedinte

Aspazia Cojocaru - judecător

Acsinte Gaspar - judecător

Petre Lăzăroiu - judecător

Mircea Ştefan Minea - judecător

Iulia Antoanella Motoc - judecător

Ion Predescu - judecător

Puskás Valentin Zoltán - judecător

Tudorel Toader - judecător

Ioana Marilena Chiorean - magistrat-asistent

 

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Carmen-Cătălina Gliga.

 

Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 4 alin. (1)şi (2) din Decretul-lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum şi celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, excepţie ridicată de Avocatul Poporului, în temeiul art. 146 lit. d) teza a două din Constituţie, şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 1.023D/2012.

La apelul nominal răspunde Gheorghe Iancu, Avocat al Poporului. Procedura de citare a fost legal îndeplinită.

Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă cuvântul Avocatului Poporului, care solicită admiterea excepţiei de neconstituţionalitate, deoarece dispoziţiile de lege criticate contravin art. 16 alin. (1) din Constituţie privind egalitatea în faţa legii. Astfel, o persoană care - în aceeaşi perioadă - a fost supusă ambelor măsuri represive, strămutarea şi obligarea la domiciliu forţat, nu este în aceeaşi situaţie juridică cu o persoană care a suferit o singură măsură represivă. Există, aşadar, o justificare obiectivă şi raţională care trebuie să ducă la tratamente juridice diferite şi, prin urmare, textele de lege criticate sunt neconstituţionale, imprecise şi neclare.

Domnul judecător Acsinte Gaspar îl întreabă pe autorul excepţiei de neconstituţionalitate dacă are cunoştinţă despre persoane care s-au aflat în dubla situaţie - a strămutării şi a obligării la domiciliu forţat - în aceeaşi perioadă şi care ar fi numărul acestor persoane.

Avocatul Poporului răspunde în sensul că există o Asociaţie a Strămutaţilor, Refugiaţilor şi Condamnaţilor Politici (formată din circa 400 membri), iar, urmare a memoriului acesteia adresat Avocatului Poporului, a ridicat excepţia de neconstituţionalitate. Arată că va depune la Curtea Constituţională o copie a acestui memoriu.

Domnul judecător Puskás Valentin Zoltán îl întreabă pe autorul excepţiei de neconstituţionalitate în ce a constat dubla situaţie a strămutării şi a domiciliului forţat.

Avocatul Poporului răspunde în sensul că nu se poate susţine că măsura strămutării ar absorbi măsura obligării la domiciliu forţat, întrucât strămutarea se făcea pe câmp, fără a fi

identificată vreo adresă precisă, or, noţiunea de „domiciliu” presupune o adresă exactă şi precisă.

Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere, ca inadmisibilă, a excepţiei de neconstituţionalitate, întrucât este vorba despre o chestiune de interpretare şi aplicare a legii, soluţionată de înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Decizia nr. 8/2012.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:

Prin Adresa nr. 5.750 din 28 mai 2012, Avocatul Poporului a sesizat Curtea Constituţională, în temeiul art. 146 lit. d) teza a două din Constituţie, cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 4 alin. (1) şi (2) din Decretul-lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum şi celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, republicat.

În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate Avocatul Poporului susţine următoarele:

I. În primul rând, dispoziţiile de lege criticate încalcă principiul securităţii juridice, stabilit de prevederile art. 1 alin. (5) din Constituţie, prevederi care „instituie o obligaţie generală impusă tuturor subiectelor de drept. Astfel, în activitatea sa, legiuitorul trebuie să respecte Legea fundamentală şi să asigure calitatea legislaţiei, pentru a fi destul de accesibilă şi de previzibilă, adică enunţată cu suficientă precizie pentru a permite individului - asistat, dacă este cazul, de consilieri - să îşi adapteze comportamentul (cauza Partidul Comuniştilor - Nepecerişti şi Ungureanu împotriva României).

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că, în situaţia în care statele decid să adopte legi în vederea despăgubirii victimelor pentru nedreptăţile comise în trecut, acestea trebuie aplicate cu o claritate şi o coerenţă rezonabile pentru a evita, pe cât posibil, insecuritatea juridică şi incertitudinea pentru persoanele îndreptăţite. În această privinţă, trebuie subliniat că incertitudinea, fie ea legislativă, administrativă sau jurisdicţională, este un factor important care trebuie luat în considerare pentru a aprecia comportamentul statului (cauza Beian împotriva României).”

După cum se poate observa din prevederile de lege criticate, legiuitorul foloseşte pentru persoanele care au fost strămutate expresia „în situaţiile”, iar pentru cele împotriva cărora s-a luat măsura domiciliului obligatoriu se menţionează expresia „în una dintre situaţiile”. Cele două expresii evidenţiază imprecizia conţinutului textelor legale supuse controlului de constituţionalitate şi conduc la o stare de confuzie şi incertitudine în acordarea drepturilor persoanelor beneficiare ale normelor indicate.

Pentru ca o lege să fie respectată, ea trebuie să fie înţeleasă, iar pentru a fi înţeleasă, ea trebuie să fie suficient de precisă şi previzibilă, aşadar să ofere securitate juridică destinatarilor săi. Or, modul în care este reglementată acordarea indemnizaţiilor pentru cele două măsuri represive nu conferă precizie textelor de lege şi nu oferă securitate juridică destinatarilor săi.

Avocatul Poporului menţionează că, în jurisprudenţa sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că „cetăţeanul trebuie să dispună de informaţii suficiente asupra normelor juridice aplicabile într-un caz dat şi să fie capabil să prevadă, într-o măsură rezonabilă, consecinţele care pot apărea dintr-un act determinat. Pe scurt, legea trebuie să fie, în acelaşi timp, accesibilă şi previzibilă” (Cazul Sunday Times împotriva Regatului Unit, 1979).

Este evident că, în situaţia în care normele criticate s-ar fi bucurat de o precizie bine conturată, ar fi rezultat, în mod indubitabil, că legiuitorul a avut în vedere două situaţii diferite, în sensul că măsura represivă a domiciliului obligatoriu era luată separat de măsura strămutării.

Avocatul Poporului apreciază că cele patru criterii privind claritatea, precizia, previzibilitatea şi predictibilitatea nu sunt îndeplinite, întrucât legiuitorul nu a stabilit în mod clar şi coerent dacă indemnizaţiile lunare stabilite pentru persoanele care au fost supuse ambelor măsuri represive, în aceeaşi perioadă sau în perioade diferite, se pot cumula sau care dintre cele două se poate acorda.

Aşadar, modul deficitar de redactare a acestor norme nu corespunde exigenţelor de tehnică legislativă specifice normelor juridice, iar nerespectarea principiului previzibilităţii duce la o incoerenţă a sistemului normativ.

Întrucât textele de lege nu îndeplinesc criteriul de calitate prevăzut de Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, în înţelesul consacrat de jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, acestea fiind lipsite de precizie şi claritate, a fost posibilă interpretarea şi aplicarea neunitară a acestora.

Aşadar, Avocatul Poporului consideră că textele criticate nu se încadrează în coordonatele principiului securităţii juridice, consacrat de art. 1 alin. (5) din Legea fundamentală, motiv pentru care nu se realizează o aplicare coerentă şi corectă a acestora.

Avocatul Poporului mai menţionează „faptul că strămutarea populaţiei şi/sau fixarea de domiciliu obligatoriu realizate după 6 martie 1945 a reprezentat o practică politică prin care s-a urmărit controlul asupra societăţii, afectând un număr mare de persoane, iar efectul strămutării s-a reflectat şi în dezvoltarea familiei, care s-a văzut deposedată de posibilitatea de a transmite, de la o generaţie la alta, valorile morale şi materiale”.

Or, prin lipsa de precizie a textelor de lege criticate, se pune în discuţie chiar scopul urmărit de legiuitor, care a avut în vedere repararea integrală a prejudiciului suferit ca urmare a măsurilor administrative abuzive care au fost luate atât în aceeaşi perioadă, dar şi în perioade diferite, împotriva unor categorii de persoane.

II. Dispoziţiile art. 4 alin. (1) şi (2) din Decretul-lege nr. 118/1990, republicat, vin în contradicţie şi cu principiul egalităţii în drepturi a cetăţenilor, instituit de art. 16 alin. (1).

Iniţial, Decretul-lege nr. 118/1990, la art. 3, nu prevedea indemnizaţii în cuantum distinct pentru fiecare tip de persecuţie politică, cuantumul acestora fiind stabilit identic, indiferent de gravitatea măsurii. Ca atare, legiuitorul a avut în vedere o absorbţie a celor două indemnizaţii, cea acordată pentru stabilirea domiciliului obligatoriu şi cea de strămutare.

Distincţia dintre situaţiile prevăzute la art. 1 din Decretul-lege nr. 118/1990 a fost realizată prin art. 1 pct. 1 din Legea nr. 53/1993 pentru modificarea si completarea Decretului-lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurata cu începere de la 6 martie 1945, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 157 din 12 iulie 1993, care a modificat acest articol. Astfel, prin noua reglementare, legiuitorul a dorit să evidenţieze indemnizaţiile acordate pentru fiecare dintre cele două măsuri represive.

Sub acest aspect, prin modificarea realizată s-au stabilit cuantum uri diferite pentru fiecare an de strămutare, respectiv domiciliu obligatoriu, tocmai în considerarea naturii şi gravităţii celor două măsuri, precum şi a consecinţelor diferite ale acestora asupra persoanelor vizate.

Scopul acestei măsuri legislative, şi anume acela de a trata diferit şi distinct cele două măsuri, strămutare şi domiciliu forţat, a fost asigurarea unei reparaţii complete şi echitabile, atunci când acestea au fost luate fie în perioade distincte, fie în aceeaşi perioadă, în decursul celei prevăzute de lege.

Acordarea, chiar şi în urma modificării intervenite, ă unei singure indemnizaţii persoanei asupra căreia s-au dispus cele două măsuri represive, în aceeaşi perioadă sau în perioade diferite, pe motiv că indemnizaţia pentru strămutare are un cuantum mai mare şi ar include-o şi pe cea de domiciliu forţat, conduce la o inegalitate între persoanele care au fost afectate doar de măsura strămutării şi cele care au suferit ambele măsuri represive. În atare condiţii, ambele categorii de persoane ar fi supuse aceluiaşi tratament, deşi sunt în situaţii diferite, justificate obiectiv sau raţional.

Este adevărat că legiuitorul este liber să opteze atât în privinţa măsurilor reparatorii, cât şi a întinderii şi a modalităţii de acordare a acestora, în funcţie de situaţia concretă a persoanelor îndreptăţite să beneficieze de aceste despăgubiri, însă prin aceasta nu ar trebui să se instituie acelaşi tratament juridic pentru categoriile de cetăţeni aflate în situaţii obiectiv şi raţional diferite.

Cele două măsuri represive, „strămutarea” şi „stabilirea domiciliului obligatoriu”, au fost reglementate în mod distinct şi diferit datorită efectelor produse, motiv pentru care s-a stabilit, raportat la fiecare dintre aceste măsuri, câte o indemnizaţie, iar indemnizaţia pentru strămutare este diferită de cea pentru stabilirea domiciliului obligatoriu.

Avocatul Poporului arată că în stabilirea unei indemnizaţii echitabile şi nediscriminatorii trebuie să plecăm de la definiţiile noţiunilor de „strămutare” ş\ „stabilirea domiciliului obligatoriu”.

În Dicţionarul explicativ al limbii române, „strămutarea” este definită ca fiind „acţiunea de mutare în alt loc”, fără o anumită adresă. Prin urmare, în lumina definiţiei enunţate, măsura strămutării este cea care se realizează dintr-o dată şi constă în dislocarea unei persoane dintr-o localitate - în care trăieşte şi pe care singură a ales-o - şi aşezarea ei forţată într-un alt spaţiu stabilit de către autorităţi (fie că era o localitate sau un spaţiu determinat între două localităţi).

Cu privire la noţiunea de „domiciliu obligatoriu”, Avocatul Poporului precizează că domiciliul unei persoane trebuie înţeles ca adresă la care persoana fizică îşi are locuinţa principală, iar adresa, fiind de esenţa domiciliului, trebuie înscrisă în toate documentele de evidenţă. Or, au fost cazuri în care familii întregi erau strămutate în afara localităţilor, în plin câmp, spre exemplu cei care au fost strămutaţi „în Bărăgan”, motiv pentru care stabilirea unui domiciliu nu era posibilă, întrucât strămutarea era realizată între localităţi.

Prin urmare, aplicarea aceluiaşi tratament asupra unor persoane aflate în situaţii obiectiv şi raţional diferite reprezintă o încălcare a principiului egalităţii în drepturi care nu poate fi acceptată. Scopul legiuitorului de a trata diferenţiat şi distinct cele două măsuri a fost asigurarea unei reparaţii complete şi echitabile, atunci când, în perioade distincte sau în aceeaşi perioadă, faţă de o persoană s-a luat atât măsura represivă a strămutării, cât şi cea a domiciliului forţat.

Avocatul Poporului apreciază că modul deficitar de redactare a normelor criticate a condus la instituirea încălcării principiului egalităţii în drepturi, având în vedere şi faptul că, în jurisprudenţa sa, Curtea Constituţională a statuat că egalitatea în drepturi implică posibilitatea unui tratament juridic diferit la situaţii diferite (Decizia nr. 140/1996). Or, în situaţia creată de dispoziţiile criticate, persoanele care au suferit o singură măsură represivă primesc aceeaşi indemnizaţie cu cei care au suferit cele două măsuri represive.

Din cele enunţate, rezultă că dispoziţiile de lege criticate nu indică într-un mod suficient de dar elementele şi condiţiile necesare pentru acordarea drepturilor prevăzute de lege persoanelor care au suferit, în aceeaşi perioadă sau în perioade diferite, măsurile reglementate de art. 1 alin (1) lit. d) şi e) din Decretul-lege nr. 118/1990, întrucât nu se poate desprinde o concluzie fermă cu privire la aplicabilitatea normelor.

În final, Avocatul Poporului face precizarea că argumentele de neconstituţionalitate nu se întemeiază pe aspecte care ţin de interpretarea şi aplicarea legii, însă folosirea de către legiuitor a unor expresii imprecise lasă loc interpretărilor care sunt de natură să conducă la neconstituţionalitatea dispoziţiilor criticate.

Textele de lege criticate ar fi constituţionale în măsura în care s-ar prevedea că se pot acorda indemnizaţii distincte dacă cele două măsuri administrative represive nu coincid ca perioadă şi nu se absorb una pe cealaltă.

Potrivit prevederilor art. 33 coroborate cu art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, actul de sesizare a fost comunicat preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernului pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernul nu au comunicat, până la data pronunţării, punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

CURTEA,

examinând actul de sesizare, susţinerile Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, înscrisurile depuse de Avocatul Poporului după închiderea dezbaterilor, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:

Curtea Constituţională este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) teza a două din Constituţie şi ale art. 1 alin. (1), ale art. 3,10, 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate cu care a fost sesizată.

Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 4 alin. (1) şi (2) din Decretul-lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum şi celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, republicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 631 din 23 septembrie 2009, care au următorul conţinut:

„(1) Persoanele care s-au aflat în situaţiile prevăzute la art. 1 alin. (1) lit. a), b) şi e) şi alin. (2) au dreptul la o indemnizaţie lunară de 200 lei pentru fiecare an de detenţie, strămutare în alte localităţi, deportare în străinătate sau prizonierat, indiferent dacă sunt sau nu sunt pensionate.

(2) Persoanele care s-au aflat în una dintre situaţiile prevăzute la art. 1 alin. (1) lit. c) şi d) au dreptul la o indemnizaţie lunară de 100 lei pentru fiecare an de internare abuzivă în spitalele de psihiatrie sau de domiciliu obligatoriu, indiferent dacă sunt sau nu sunt pensionate,”

Dispoziţiile art. 1 alin. (1) şi (2), la care fac trimitere textele de lege criticate, au următorul conţinut:

„(1) Constituie vechime în muncă şi se ia în considerare la stabilirea pensiei şi a celorlalte drepturi ce se acordă, în funcţie de vechimea în muncă, timpul cât o persoană, după data de 6 martie 1945, pe motive politice:

a) a executat o pedeapsă privativă de libertate în baza unei hotărâri judecătoreşti rămase definitivă sau a fost lipsită de libertate în baza unui mandat de arestare preventivă pentru infracţiuni politice;

b) a fost privată de libertate în locuri de deţinere în baza unor măsuri administrative sau pentru cercetări de către organele de represiune;

c) a fost internată în spitale de psihiatrie:

d) a avut stabilit domiciliu obligatoriu;

e) a fost strămutată într-o altă localitate,

(2) De aceleaşi drepturi beneficiază şi persoana care:

a) a fost deportată în străinătate după 23 august 1944;

b) a fost constituită în prizonier de către partea sovietică după data de 23 august 1944 ori, fiind constituită ca atare, înainte de această dată, a fost reţinută în captivitate după încheierea armistiţiului.”

Avocatul Poporului susţine că dispoziţiile de lege criticate contravin următoarelor dispoziţii din Constituţie: art. 1 alin. (5), potrivit căruia, „în România, respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie”, şi art. 16 alin. (1) privind egalitatea în faţa legii.

Analizând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată următoarele:

Autorul excepţiei de neconstituţionalitate critică dispoziţiile art. 4 alin. (1) şi (2) din Decretul-Lege nr. 118/1990, republicat, din perspectiva lipsei de claritate şi precizie a reglementării elementelor şi condiţiilor necesare pentru acordarea drepturilor prevăzute de lege persoanelor care au suferit, în aceeaşi perioadă sau în perioade diferite, măsurile reglementate de art. 1 alin. (1) lit. d) şi e) din Decretul-lege nr. 118/1990, respectiv strămutarea şi stabilirea domiciliului obligatoriu, ceea ce ar conduce la o interpretare şi aplicare neunitară de către instanţele judecătoreşti.

În analiza dispoziţiilor de lege criticate, Curtea reţine că este necesar a se distinge între: pe de-o parte, cazurile în care o persoană s-a aflat în situaţiile prevăzute de art. 1 alin. (1) lit. d) şi e) din Decretul-lege nr. 118/1990, respectiv strămutarea şi stabilirea domiciliului obligatoriu, în aceeaşi perioadă; şi, pe de altă parte, cazurile în care o persoană s-a aflat în aceeaşi ipoteză, dar în perioade diferite.

1. Cu privire la persoanele din prima categorie, Curtea reţine următoarele:

în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 4 alin. (1) şi (2) din Decretul-lege nr. 115/1390, republic al, exista o practică judecătorească neunitară, potrivit căreia:

- unele instanţe judecătoreşti au considerat că, în cazul în care perioada de strămutare coincide cu perioada de domiciliu forţat, persoana în cauză poate beneficia de o singură indemnizaţie prevăzută de lege. Astfel, noţiunile de „strămutare” şi „domiciliu obligatoriu”sunt distincte, însă măsura strămutării implică în mod necesar şi fixarea unui domiciliu obligatoriu, în timp ce domiciliul obligatoriu nu presupune strămutarea persoanei. Prin stabilirea a două indemnizaţii pentru persoanele strămutate, în considerarea faptului că acestea au avut şi restricţii imobiliare, se ajunge ca aceste persoane să fie despăgubite cu o indemnizaţie totală mai mare decât persoanele condamnate sau private de libertate în mod abuziv, ceea ce înfrânge voinţa legiuitorului, a cărui intenţie a fost de a stabili despăgubiri echitabile în considerarea persoanei persecutate politic, şi nu în raport de numărul situaţiilor în care se poate încadra acea persoană persecutată politic. Prin urmare, aceste instanţe judecătoreşti au considerat că, atunci când cele două măsuri abuzive coincid ca perioadă, persoana îndreptăţită nu poate primi legal două indemnizaţii, ci doar una singură;

- alte instanţe judecătoreşti au considerat că, în aceeaşi ipoteză, cele două indemnizaţii pot fi cumulate, întrucât cuantumul lor este prevăzut distinct de Decretul-lege nr. 118/1990, iar interpretarea în sensul că situaţia de strămutare include şi pe cea vizând domiciliul obligatoriu privează persoanele îndreptăţite de un drept prevăzut de lege. Aceste instanţe au considerat că legiuitorul a reglementat, ca măsuri administrative abuzive, distinct „strămutarea” şi „stabilirea domiciliului obligatoriu”. Astfel, măsura strămutării este cea care se realizează dintr-odată şi constă în dislocarea unei persoane dintr-un spaţiu (localitate) în care trăieşte şt pe care singură l-a ales şi aşezarea ei forţată într-un alt spaţiu stabilit de către autorităţile regimului autoritar. Acestei persoane nu i s-a impus să nu părăsească localitatea stabilită pentru strămutare. Măsura domiciliului obligatoriu este diferită de cea a strămutării, strămutarea neincluzând şi domiciliul obligatoriu, deoarece strămutarea se finalizează odată cu mutarea persoanei într-un teritoriu impus, iar domiciliul obligatoriu se aplică după epuizarea măsurii strămutării şi se finalizează prin ridicarea interdicţiei.

Existenţa acestei practici neunitare a determinat Avocatul Poporului să sesizeze înalta Curte de Casaţie şi Justiţie cu soluţionarea unui recurs în interesul legii cu privire la aplicarea art. 1 alin. (1) lit. d) şi e) raportat la ari. 4 alin. (1) şi (2) din Decretul-lege nr. 118/1990, referitor la dreptul unor persoane persecutate din motive politice de dictatura instaurată în România cu începere de la 6 martie 1945, republicat, cu modificările şi completările ulterioare, de a cumula indemnizaţia pentru perioada de strămutare cu cea prevăzută pentru perioada de domiciliu forţat, atunci când aceste perioade au coincis.

Prin Decizia nr. 8 din 14 mai 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 387 din 11 iunie 2012, înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursurile în interesul legii declarate de procurorul general al Parchetului de pe lângă înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi de Avocatul Poporului, stabilind că, în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 1 alin. (1) lit. d) şi e), raportat la art. 4 alin. (1) şi (2) din Decretul-lege nr. 118/1990, republicat, atunci când perioada de strămutare coincide cu perioada de domiciliu obligatoriu, persoana îndreptăţită poate beneficia de o singură indemnizaţie prevăzută de lege, respectiv cea pentru perioada de strămutare. În acest sens, prin decizia sus-menţionată s-a reţinut că „acordarea a două indemnizaţii diferite se  justifică, în concepţia legiuitorului, atunci când cele două măsuri administrative diferite au fost luate în perioade de timp distincte. În situaţia în care perioada strămutării coincide cu perioada domiciliului obligatoriu, înalta Curte constată că nu se poate cumula indemnizaţia pentru cele două măsuri, pentru că domiciliul obligatoriu este consecinţa strămutării, fiind absorbit de aceasta din urmă. În acest caz, persoana îndreptăţită la mă sun reparatorii va beneficia de o singură indemnizaţie, cea care i se cuvine ca urmare a strămutării. Dacă s-ar accepta punctul de vedere contrar, potrivit căruia se pot cumula indemnizaţiile pentru perioada strămutării, ce coincide cu perioada domiciliului obligatoriu, s-ar ajunge la situaţii inechitabile, în care o persoană strămutată şi care nu a putut părăsi locul strămutării să poată beneficia de o indemnizaţie mai mare decât persoanele care au executat pedepse privative de libertate sau au fost arestate ori decât persoanele împotriva cărora a fost luată atât măsura strămutării, cât şi cea a domiciliului obligatoriu, însă în perioade diferite de timp”,

Prin urmare, problema dedusă controlului de constituţionalitate constituie, în realitate, o problemă de interpretare şi de aplicarea a dispoziţiilor de lege criticate, rezolvată de înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin soluţionarea recursului în interesul legii, potrivit competenţei sale prevăzute de Constituţie. Astfel, potrivit art. 126 alin. (3) din Constituţie, „Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie asigură interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către celelalte instanţe judecătoreşti, potrivit competenţei sale”.

Eventualele neclarităţi şi imprecizii ale textului de lege criticat care au condus la o aplicare neunitară de către instanţele judecătoreşti au fost înlăturate prin decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi justiţie, pronunţată în cadrul soluţionării recursului în interesul legii, decizie obligatorie pentru instanţele judecătoreşti, potrivit art. 3307 alin. 4 din Codul de procedură civilă.

În conformitate cu art. 142 din Constituţie, Curtea Constituţională este garantul supremaţiei Constituţiei, iar, potrivit art. 2 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 47/1992, Curtea Constituţională asigură controlul de constituţionalitate a legilor, a ordonanţelor Guvernului, a tratatelor internaţionale şi a regulamentelor Parlamentului, prin raportare la dispoziţiile şi principiile Constituţiei.

Aşadar, Curtea constată că nu intră sub incidenţa controlului de constituţionalitate aplicarea şi interpretarea legii, acestea fiind atributul exclusiv al instanţelor judecătoreşti.

2. Cu privire la persoanele din a două categorie, Curtea constată că, din conţinutul textelor de lege criticate, reiese cu claritate că se pot acorda indemnizaţii distincte şi considera vechime în muncă distinctă de care să se ţină seama la stabilirea pensiei şi a celorlalte drepturi ce se acordă, în situaţia în care cele două măsuri administrative abuzive nu coincid ca perioadă. Astfel, prin Decizia nr. 8 din 14 mai 2012, înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat că „Textul de lege nu interzice, cu privire la aceeaşi persoană, ca indemnizaţiile să fie acordate şi să fie recalculată vechimea în muncă în cazul în care cele două măsuri administrative, cea a strămutării şi cea a domiciliului obligatoriu, au fost luate în perioade de timp diferite”.

Prin urmare, în analiza excepţiei de neconstituţionalitate a art. 4 alin. (1) şi (2) din Decretul-lege nr. 118/1990, astfel cum a fost formulată şi motivată, nu se pune problema încălcării principiului egalităţii în drepturi a cetăţenilor, consacrat de art. 16 alin. (1) din Constituţie, ci u chestiune de interpretare şi aplicare a acestor dispoziţii, care intră în atribuţiile instanţelor judecătoreşti.

În concluzie, Curtea va respinge, ca inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 4 alin. (1) şi (2) din Decretul-lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum şi celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri.

Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 şi art. 33 din Legea nr. 47/1992,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 4 alin. (1)şi (2) din Decretul-lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum şi celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, excepţie ridicată de Avocatul Poporului în temeiul art. 146 lit. d) teza a două din Constituţie.

Definitivă şi general obligatorie.

Pronunţată în şedinţa publică din data de 26 iunie 2012.

 

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE,

AUGUSTIN ZEGREAN

Magistrat-asistent,

Ioana Mari lena Chiorean

 

ORDONANŢE ŞI HOTĂRÂRI ALE GUVERNULUI ROMÂNIEI

GUVERNUL ROMÂNIEI

ORDONANŢĂ

pentru modificarea art. II alin. (2) lit. a) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 26/2012 privind unele măsuri de reducere a cheltuielilor publice şi întărirea disciplinei financiare şi de modificare şi completare a unor acte normative

În temeiul art. 108 din Constituţia României, republicată, şi al art. 1 pct. I poziţia 3 din Legea nr. 127/2012 privind abilitarea Guvernului de a emite ordonanţe,

 

Guvernul României adoptă prezenta ordonanţă.

 

Articol unic. - La articolul II alineatul (2} din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 26/2012 privind unele măsuri de reducere a cheltuielilor publice şi întărirea disciplinei financiare şi de modificare şi completarea unor acte normative, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 392 din 12 iunie 2012, litera a) se modifică şi va avea următorul cuprins:

,,a) cheltuielile de protocol şi cheltuielile cu deplasările în străinătate aferente proiectelor finanţate din fonduri externe nerambursabile, vizitelor oficiale, vizitelor de stat, precum şi acţiunilor externe privind reprezentarea şi promovarea intereselor României, aprobate de primul-ministru;”.

 

PRIM-MINISTRU

VICTOR-VIOREL PONTA

Contrasemnează:

Secretarul general al Guvernului,

Ion Morarii

Ministrul afacerilor externe,

Titus Corlăţean

Viceprim-ministru, ministrul finanţelor publice,

Florin Georgescu

 

Bucureşti, 7 august 2012.

Nr. 11.

GUVERNUL ROMÂNIEI

HOTĂRÂRE

pentru modificarea anexei nr. 1 la Hotărârea Guvernului nr. 368/2010 privind revocarea unor membri ai Consiliului de supraveghere şi îndrumare a activităţii Autorităţii pentru Valorificarea Activelor Statului, pentru aprobarea structurii organizatorice a Autorităţii pentru Valorificarea Activelor Statului, precum şi pentru modificarea Hotărârii Guvernului nr. 837/2004 privind organizarea şi funcţionarea Autorităţii pentru Valorificarea Activelor Statului

În temeiul art. 108 din Constituţia României, republicată,

 

Guvernul României adoptă prezenta hotărâre.

 

Art. I. - Anexa nr. 1 la Hotărârea Guvernului nr. 368/2010 privind revocarea unor membri ai Consiliului de supraveghere şi îndrumare a activităţii Autorităţii pentru Valorificarea Activelor Statului, pentru aprobarea structurii organizatorice a Autorităţii pentru Valorificarea Activelor Statului, precum şi pentru modificarea Hotărârii Guvernului nr. 837/2004 privind organizarea şi funcţionarea Autorităţii pentru Valorificarea Activelor Statului, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 275 din 28 aprilie 2010, se modifică şi se înlocuieşte cu anexa la prezenta hotărâre.

Art. II. - Prezenta hotărâre intră în vigoare la 30 de zile de la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I.

 

PRIM-MINISTRU

VICTOR-VIOREL PONTA

Contrasemnează:

Secretarul general al Guvernului,

Ion Moraru

Preşedintele Autorităţii pentru Valorificarea Activelor Statului,

Lucian Marius Obreja

Ministrul muncii, familiei şi protecţiei sociale,

Mariana Câmpeanu

Viceprim-ministru, ministrul finanţelor publice,

Florin Georgescu

 

Bucureşti, 31 iulie 2012.

Nr. 799.

 

ANEXĂ

(Arma nr. 1 /a Hotărârea Guvernului nr. 36&2Q1Q)

 

STRUCTURA ORGANIZATORICĂ

a Autorităţii pentru Valorificarea Activelor Statului

 


*) Anexa este reprodusă în facsimil.

 

ACTE ALE COMISIEI DE SUPRAVEGHERE A ASIGURĂRILOR

 

COMISIA DE SUPRAVEGHERE A ASIGURĂRILOR

 

DECIZIE

privind autorizarea ca furnizor de programe educaţionale în domeniul asigurărilor a Societăţii Comerciale TANDEM LEARNING - S.R.L.

În conformitate cu prevederile Legii nr. 32/2000 privind activitatea de asigurare şi supravegherea asigurărilor, cu modificările şi completările ulterioare, şi ale normelor emise în aplicarea acesteia şi cu prevederile Ordinului preşedintelui Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor nr. 8/2012 pentru punerea în aplicare a Normelor privind activitatea furnizorilor de programe educaţionale şi atestarea lectorilor în domeniul asigurărilor,

în baza hotărârii Consiliului Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor din data de 4 iulie 2012, prin care s-a aprobat cererea Societăţii Comerciale TANDEM LEARNING - S.R.L. de obţinere a autorizaţiei ca furnizor de programe educaţionale în domeniul asigurărilor,

Comisia de Supraveghere a Asigurărilor decide:

Art. 1. - Societatea Comercială TANDEM LEARNING - S.R.L., cu sediul social în municipiul Bucureşti, str. Amiral Horia Măcelariu nr. 59, et. 5, ap, 504, sectorul 1, număr de ordine în registrul comerţului J40/14029/01.09.2004, cod unic de înregistrare 16724115/01.09.2004, este autorizată ca furnizor de programe educaţionale în domeniul asigurărilor, conform prevederilor Legii nr. 32/2000 privind activitatea de asigurare şi supravegherea asigurărilor, cu modificările şi completările ulterioare, şi prevederilor Ordinului preşedintelui Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor nr. 8/2012 pentru punerea în aplicare a Normelor privind activitatea furnizorilor de programe educaţionale şi atestarea lectorilor în domeniul asigurărilor.

Art. 2. - Societatea comercială prevăzută la art. 1 are dreptul de a practica activitatea de furnizor de programe educaţionale în domeniul asigurărilor începând cu data înregistrării în Registrul furnizori tor de programe educaţionale în domeniul asigurărilor.

Art. 3. - Societatea Comercială TANDEM LEARNING - S.R.L. are următoarele obligaţii:

a) să plătească anual o taxă de menţinere în Registrul furnizorilor de programe educaţionale în domeniul asigurărilor, în cuantum de 2.000 lei. Taxa anuală de menţinere se achită în termen maxim de 12 luni de la data autorizării furnizorului de programe educaţionale în domeniul asigurărilor, pentru anul următor. Copia scanată a documentului care atestă plata taxei anuale de menţinere în Registrul furnizorilor de programe educaţionale în domeniul asigurărilor se va raporta Direcţiei autorizări şi avizări din cadrul Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor pe adresa de e-mail: autorizari@csa-isc. ro;

b) să publice pe website-ul propriu denumirea exactă a programelor educaţionale aprobate, informaţii despre data de începere a cursurilor, tarifele practicate, posibilităţi de negociere a tarifelor, serviciile incluse în tarife şi orice alte informaţii necesare participanţilor la cursuri, precum şi să precizeze cine asigură examinarea pentru absolvirea fiecărui program;

c) să menţină pe website-ul propriu un registru al absolvenţilor care să cuprindă toate persoanele care au promovat examenele de absolvire pe care furnizorul Ie-a organizat în urma desfăşurării cursurilor;

d) să publice gradul de promovabilitate a cursanţilor, determinat ca raport între numărul anual de persoane care au absolvit examenele într-un an calendaristic, pe de o parte, şi numărul total de cursanţi şcolarizaţi; în determinarea acestui grad vor fi luate în considerare şi persoanele care au promovat examenele de calificare profesională şi de pregătire profesională continuă a intermediarilor în asigurări.

 

Preşedintele Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor,

Constantin Buzoianu

 

Bucureşti, 18 iulie 2012.

Nr. 429.

 

ACTE ALE CONSILIULUI DE MEDIERE

 

CONSILIUL DE MEDIERE

HOTĂRÂRE

pentru publicarea în Monitorul Oficial al României, Partea I, a Tabloului mediatorilor autorizaţi

În temeiul art. 12, art. 19 alin. (4) şi art. 20 lit. f) din Legea nr. 192/2006 privind medierea şi organizarea profesiei de mediator, cu modificările şi completările ulterioare, şi al art. 15 alin. (7) din Regulamentul de organizare şi funcţionare a Consiliului de mediere, aprobat prin Hotărârea Consiliului de mediere nr. 5/2007, cu modificările şi completările ulterioare,

Consiliul de mediere adoptă prezenta hotărâre.

Art. 1. - Se aprobă publicarea în Monitorul Oficial al României, Partea I, a Tabloului mediatorilor autorizaţi actualizat, întocmit de Consiliul de mediere.

Art. 2. - În anul 2012, Tabloul mediatorilor autorizaţi cuprinde două secţiuni, astfel:

- Secţiunea I, care cuprinde mediatorii autorizaţi care îndeplinesc condiţiile prevăzute de art. 23 şi 24 din Legea nr. 192/2006 privind medierea şi organizarea profesiei de mediator, cu modificările şi completările ulterioare, pentru desfăşurarea activităţii de mediator, potrivit anexei nr. 1;

- Secţiunea II, prevăzută în anexa nr. 2, cuprinde subsecţiunile:

a) mediatori suspendaţi, prevăzuţi în subsecţiunea 2.1;

b) mediatori fără formă de exercitare a profesiei, prevăzuţi în subsecţiunea 2.2;

c) mediatori autorizaţi care nu îndeplinesc condiţiile prevăzute de art. 23 şi 24 din Legea nr. 192/2006, cu modificările şi completările ulterioare, pentru desfăşurarea activităţii de mediator, prevăzuţi în subsecţiunea 2.3.

Art. 3. - Tabloul mediatorilor autorizaţi, prevăzut în anexele nr. 1 şi 2 la prezenta hotărâre, va fi pus de Secretariatul tehnic

la dispoziţia oricărei persoane care solicită în scris acest lucru Consiliului de mediere şi va fi transmis instituţiilor prevăzute la art. 12 alin. (3) din Legea nr. 192/2006, cu modificările şi completările ulterioare.

Art. 4. - Anexele nr. 1 şi 2*) fac parte integrantă din prezenta hotărâre.

 

Preşedintele consiliului de mediere,

Dorin Valeriu Bădulescu

 

Bucureşti, 17 martie 2012.

Nr. 259.


*) Anexele nr. 1 şi 2 se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 562 bis, care se poate achiziţiona de la Centrul pentru relaţii cu publicul al Regiei Autonome „Monitorul Oficial”, Bucureşti, şos. Panduri nr. 1.