MONITORUL OFICIAL AL ROMÂNIEI Nr. 586/2012

MONITORUL OFICIAL AL ROMÂNIEI

 

P A R T E A  I

Anul XXIV - Nr. 586         LEGI, DECRETE, HOTĂRÂRI SI ALTE ACTE         Joi, 16 august 2012

 

SUMAR

 

DEGRETE

 

552. - Decret privind rechemarea unui ambasador

 

DECIZII ALE CURŢII CONSTITUŢIONALE

 

Decizia nr. 664 din 26 iunie 2012 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor Legii nr. 263/2004 privind asigurarea continuităţii asistenţei medicale primare prin centrele de permanenţă, în ansamblul său. si, în mod special, a prevederilor art. 2 alin. (3) si (4), art. 7 alin. (1), (2), (4) şi (5), art. 10 alin. (1)-(5), art. 13 şi art. 141 alin. (1)

 

Decizia nr. 691 din 28 iunie 2012 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor Legii nr. 63/2011 privind încadrarea şi salarizarea în anul 2011 a personalului didactic şi didactic auxiliar din învăţământ

 

Decizia nr. 692 din 28 iunie 2012 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor Legii nr. 63/2011 privind încadrarea şi salarizarea în anul 2011 a personalului didactic şi didactic auxiliar din învăţământ

 

ACTE ALE ORGANELOR DE SPECIALITATE ALE ADMINISTRAŢIEI PUBLICE CENTRALE

 

1.291. - Ordin al ministrului transporturilor şi infrastructurii privind publicarea acceptării amendamentelor la Convenţia internaţională din 1974 pentru ocrotirea vieţii omeneşti pe mare, aşa cum a fost amendată, adoptate de Organizaţia Maritimă Internaţională prin Rezoluţia MSC.317(89) a Comitetului de siguranţă maritimă din 20 mai 2011

 

ACTE ALE CURŢII EUROPENE A DREPTURILOR OMULUI

 

Decizie cu privire la Cererea nr. 63.627/11 introdusă de Constantin Abăluţă şi alţii împotriva României

 

DECRETE

 

PREŞEDINTELE ROMÂNIEI

DECRET

privind rechemarea unui ambasador

În temeiul prevederilor art. 91 alin. (2) şi ale art. 100 din Constituţia României, republicată,

având în vedere propunerea Guvernului,

 

Preşedintele României decretează:

 

Art. 1. - Doamna Elena Ştefoi se recheamă din calitatea de ambasador extraordinar şi plenipotenţiar al României în Canada.

Art. 2. - Doamna Elena Ştefoi îşi va încheia misiunea în termen de cel mult 90 de zile de la publicarea prezentului decret în Monitorul Oficial al României, Partea I.

 

PREŞEDINTELE ROMÂNIEI

- interimar –

GEORGE-CRIN LAURENŢIU ANTONESCU

În temeiul art. 100 alin. (2) din Constituţia României,

republicată, contrasemnăm acest decret.

PRIM-MINISTRU

VICTOR-VIOREL PONTA

 

Bucureşti, 9 august 2012.

Nr. 552.

 

DECIZII ALE CURŢII CONSTITUŢIONALE

 

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

DECIZIA Nr. 664

din 26 iunie 2012

referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor Legii nr. 263/2004 privind asigurarea continuităţii asistenţei medicale primare prin centrele de permanenţă, în ansamblul său, şi, în mod special, a prevederilor art. 2 alin. (3) şi (4), art. 7 alin. (1), (2), (4) şi (5), art. 10 alin. (1)-(5), art. 13 şi art. 141 alin. (1)

 

Augustin Zegrean - preşedinte

Aspazia Cojocaru - judecător

Acsinte Gaspar - judecător

Petre Lăzăroiu - judecător

Mircea Ştefan Minea - judecător

Iulia Antoanella Motoc - judecător

Ion Predescu - judecător

Puskás Valentin Zoltán - judecător

Tudorel Toader – judecător

Claudia-Margareta Krupenschi - magistrat-asistent

 

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Carmen-Cătălina Gliga.

 

Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor Legii nr. 263/2004 privind asigurarea continuităţii asistenţei medicale primare prin centrele de permanenţă, în ansamblul său, şi, în mod special, a prevederilor art. 2 alin. (21), (3), (4) şi (6), art. 7 alin. (2), (4) şi (7), art. 10 alin. (1)-(5), art. 13 şi ale art. 141 din aceasta, excepţie ridicată de Federaţia Naţională a Patronatelor Medicilor de Familie în Dosarul nr. 4.229/2/2011 al Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal şi care formează obiectul Dosarului nr. 106D/2012 al Curţii Constituţionale.

La apelul nominal se constată lipsa părţilor, faţă de care procedura de citare a fost legal îndeplinită.

Magistratul-asistent referă asupra faptului că autorul excepţiei a transmis la dosarul cauzei note scrise prin care solicită admiterea excepţiei de neconstituţionalitate.

Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere, ca neîntemeiată, a excepţiei de neconstituţionalitate. Susţine, în esenţă, că legea criticată concretizează, în contextul principiului constituţional a! statului social, dreptul cetăţenilor la ocrotirea sănătăţii, reglementat de art. 34 din Constituţie, şi urmăreşte, potrivit Notei de fundamentare a Ordonanţei Guvernului nr. 7/2011 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 263/2004 privind asigurarea continuităţii asistenţei medicale primare prin centrele de permanenţă, asigurarea accesului pacienţilor la servicii de asistenţă medicală primară indiferent de oră şi zonă, obiectiv realizat prin participarea obligatorie a medicilor de familie la asigurarea continuităţii asistenţei medicale prin centrele de permanenţă, în afara programului de lucru al cabinetelor medicale individuale, precum şi în zilele libere. Prin urmare, apreciază că nu sunt incidente normele art. 27 din Constituţie, privind inviolabilitatea domiciliului, invocate de autorul excepţiei şi că nu pot fi reţinute nici criticile de neconstituţionalitate referitoare la încălcarea dreptului la proprietate sau la restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi. Cât priveşte pretinsa nesocotire a principiului egalităţii şi al nediscriminării, consacrat de art. 16 din Legea fundamentală, se arată că între medicii de familie care se află în relaţie contractuală cu casa de asigurări de sănătate şi ceilalţi medici de familie, care nu se află într-un astfel de raport juridic, există tocmai această deosebire, având caracter obiectiv şi raţional, care justifică diferenţa de tratament juridic, ceea ce echivalează cu respectarea exigenţelor principiilor de drept invocate.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:

Prin încheierea din 14 noiembrie 2011, pronunţată în Dosarul nr. 4.229/2/2011, Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a Legii nr. 263/2004 privind asigurarea continuităţii asistenţei medicale primare prin centrele de permanenţă, excepţie ridicată de Federaţia Naţională a Patronatelor Medicilor de Familie într-o cauză având ca obiect soluţionarea cererii de anulare a unor acte administrative normative emise în baza Legii nr. 263/2004.

În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorul acesteia susţine că prevederile Legii nr. 263/2004 nu corespund cadrului constituţional, legai şi deontologic specific exercitării profesiei de către medicii de familie. Astfel, dispoziţiile de lege criticate prevăd obligaţia medicilor de familie care se află în relaţie contractuală cu casa de asigurări de sănătate să asigure, în regim de gardă, continuitatea asistenţei medicale primare prin centrele de permanenţă fixe sau mobile, organizate la nivelul colectivităţilor locale arondate. Or, legislaţia ce reglementează funcţiile medicinei de familie delimitează clar competenţele acestora şi, prin raportare la pregătirea de specialitate, rezultă cu evidenţă că deplasarea medicilor de familie la „urgenţe majore” pune în pericol viaţa şi sănătatea pacientului, care necesită, în astfel de situaţii, asistenţă medicală specifică, acordată, într-un timp cât mai scurt, de un echipaj cu competenţe în acest sens, în cadrul asistenţei medicale prespitaliceşti, având un regim special. În acest sens, Regulamentul privind timpul de muncă, organizarea şi efectuarea gărzilor în unităţile publice din sectorul sanitar, aprobat prin Ordinul ministrului sănătăţii nr. 870/2004, prevede, la art. 54 alin. (3), că „în linia de gardă unică pe unitate nu pot fi incluşi medicii de medicină generală sau medicii de familie care îşi desfăşoară activitatea în cabinete medicale organizate în conformitate cu prevederile Ordonanţei Guvernului nr. 124/1998 privind organizarea şi funcţionarea cabinetelor medicale, republicată. Această normă legală are ca scop tocmai asigurarea unor servicii medicale specializate, adecvate nevoilor bolnavilor aflaţi în situaţia unei urgenţe medicale majore. În plus, selectarea cazurilor reprezentând urgenţe majore se face telefonic, de către dispeceratul medical de urgenţă, având deci o marjă ridicată de eroare în aprecierea dacă un caz este „mai urgent” decât altul. Prin urmare, se încalcă dreptul la viaţă şi integritate fizică şi psihică al bolnavului, deoarece medicii de familie nu deţin pregătirea şi experienţa necesară unor intervenţii de urgenţă. Mai mult, se creează şi premisele unei discriminări între bolnavii care vor beneficia de ajutor specializat şi cei care se vor afla în îngrijirea unui medic de familie.

Pe de altă parte, textele de lege criticate impun munca forţată în cazul unei profesii liberale, de vreme ce medicii de familie aflaţi în relaţie contractuală cu casa de asigurări de sănătate sunt obligaţi să presteze, suplimentar faţă de cele 35 de ore de muncă săptămânale stabilite prin Normele metodologice de aplicare a Contractului-cadru privind condiţiile acordării asistenţei medicale în cadrul sistemului de asigurări sociale de sănătate pentru anul 2010, asistenţă medicală în regim de gardă, în caz contrar fiind sancţionaţi potrivit art. 141 alin. (1) din Legea nr. 263/2004. Prin urmare, medicii de familie sunt obligaţi să presteze o muncă forţată, în afara programului de lucru normal, stabilit prin norme legale şi contractuale, având în vedere ca, potrivit art. 11 din Legea nr. 263/2004 „Programul de funcţionare a centrelor de permanenţă se stabileşte între orele 15,00-8,00 în zilele lucrătoare şi permanent, în zilele nelucrătoare.” Mai mult, medicii de familie trebuie să asigure continuitatea asistenţei medicale în zone greu accesibile sau izolate, fără a se ţine seama şi de necesitatea efectivă a populaţiei din zonele vizate.

Se arată că prevederile Legii nr. 263/2004 creează o stare de discriminare negativă a medicilor de familie care au contract cu casa de asigurări de sănătate, faţă de medicii de familie care nu şi-au pus serviciile în slujba autorităţilor statului şi a cetăţenilor. În opinia autorului excepţiei, activitatea prestării de servicii medicale în cadrul centrelor de permanenţă ar trebui să reprezinte cel mult o facultate a medicilor de familie, şi nu o obligaţie, deoarece nu există niciun interes social major ocrotit prin normele Legii nr. 263/2004, iar activitatea medicului de familie se desfăşoară, cu prisosinţă, în timpul orelor de program şi la sediul cabinetului medical, iar urgenţele îşi găsesc rezolvarea, cum este şi firesc, prin intermediul serviciilor de specialitate, spitaliceşti şi prespitaliceşti, ele nefiind de competenţa medicului de familie.

În plus, faţă de normele de aplicare pentru organizarea şi funcţionarea serviciilor publice de ambulanţă, ar rezulta că toţi medicii de familie, fără să aibă cursuri de pregătire specializată în acest domeniu, vor fi obligaţi să urmeze specializarea pentru acordarea asistenţei medicale în regim de ambulanţă. Aici se include şi obligaţia implicită a medicului de familie de a conduce o autospecială, care are un regim de circulaţie prioritar, deoarece legea prevede şi ipoteza punerii la dispoziţia sa a unui astfel de vehicul, dar fără conducător auto.

Potrivit art. 13 din Legea nr. 263/2004, medicul de familie este obligat să-şi pună la dispoziţie propriul cabinet medical pentru rezolvarea situaţiilor de urgenţă, în cazul în care nu există spaţiu disponibil, ceea ce produce o violare nepermisă a domiciliului şi aduce o gravă încălcare dreptului de proprietate. Nicio persoană nu poate fi obligată să pună la dispoziţie un imobil pe care îl deţine/foloseşte şi administrează din venituri şi resurse proprii, către terţe persoane şi fără nicio limitare. Legea nr. 263/2004 reglementează o situaţie permanentă şi nicidecum o măsură aplicabilă în situaţii excepţionale şi nici nu explică noţiunea de „situaţie de urgenţă”, astfel că ar fi posibil ca orice cabinet medical să funcţioneze în regim de centru de permanenţă, iar ingerinţa/îngrădirea creată nu poate fi justificată prin ocrotirea interesului public.

Nu în ultimul rând, sancţiunea prevăzută de art. 141 din Legea nr. 263/2004 creează o confuzie între activitatea prestată de medicul de familie în virtutea contractului de furnizare de servicii medicale, încheiat cu casa de asigurări de sănătate, care generează drepturi şi obligaţii de sine stătătoare, pe de o parte, şi serviciile de asistenţă medicală prestate pentru asigurarea continuităţii în cadrul centrelor de permanentă, în temeiul legii, pe de altă parte. A sancţiona un medic de familie care şi-a îndeplinit cu rigurozitate obligaţiile contractuale cu diminuarea procentuală a veniturilor pentru încălcarea unei obligaţii distincte, ce decurge din lege, reprezintă o încălcare a art. 23 alin. (12) din Constituţie, constituind o ingerinţă nejustificată în dreptul de a fi remunerat pentru munca prestată şi creează, totodată, discriminări între medicii de familie, în raport cu veniturile acestora.

Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal consideră că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată, deoarece textele de lege criticate nu aduc atingere prevederilor constituţionale ale art. 16, art. 22 alin. (1) şi (2), art. 23 alin. (12), art. 27, art. 34, art. 42, art. 44 aţin. (1) şi (2) şi art. 53.

Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

Guvernul consideră că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Potrivit art. 34 alin. (3) din Constituţie, intră în atribuţiile exclusive ale legiuitorului reglementarea sistemului de organizare a asistenţei medicale, în vederea asigurării dreptului fundamental al cetăţenilor la ocrotirea sănătăţii, garantat de art. 34 alin. (1). Aşadar, legiuitorul are libertatea de a opta asupra soluţiilor legislative pe care le consideră adecvate în reglementarea acestui domeniu, cu respectarea celorlalte prevederi şi principii constituţionale. Prin urmare, masurile dispuse în sarcina medicilor de familie prin reglementările din cuprinsul legii atacate au ca scop asigurarea accesului pacienţilor la servicii de asistenţă medicală primară, şi anume în regim de gardă, în structuri organizate în centre de permanenţă, constituite în baza legii atacate, iar cei care doresc să practice profesia de medic de familie în cadrul cabinetelor medicale aflate în relaţie contractuală cu casele de asigurări de sănătate din sistemul public sunt datori să accepte şi să respecte regulile impuse de aceasta, chiar dacă profesia de medic este o profesie liberală şi independentă. Serviciile medicale prestate în cadrul centrelor de permanenţă sunt finanţate din fonduri publice, iar acordarea lor efectivă presupune neîndoielnic şi accesul pacienţilor în acele sedii, evident în cadrul programului stabilit, pentru a putea beneficia de aceste servicii medicale, care nu ţin de sfera privată ci, dimpotrivă, de cea publică, vizând, aşadar, ocrotirea unui interes general. Nu se poate vorbi, aşadar, de încălcarea art. 27 sau a art. 44 din Constituţie, referitoare la inviolabilitatea domiciliului, respectiv la dreptul de proprietate privată, prin aceea că, în situaţia în care nu există spaţiu disponibil pentru organizarea unui centru de permanenţă independent, rezolvarea situaţiilor de urgenţă se asigură, prin rotaţie, de către medicii de familie asociaţi în acest scop, la sediul fiecărui cabinet medical. În plus, dreptul de proprietate privată nu este un drept absolut, deoarece conţinutul şi limitele sale se stabilesc prin lege, potrivit prevederilor art. 44 alin. (1) teza a două din Constituţie.

Cât priveşte invocarea art. 16 din Legea fundamentală, se apreciază că susţinerile de neconstituţionalitate nu privesc veritabile critici de neconstituţionalitate, ci constituie probleme ivite în activitatea de interpretare şi aplicare a dispoziţiilor cuprinse în legea criticată, inclusiv în normele de aplicare a acestei legi. Referitor la art. 23 alin. (12) din Constituţie, care consacră principiul legalităţii în materie penală, se susţine că aceste norme nu au incidenţă în ipoteza prevăzută de art. 141 din legea atacată, care nu conţine dispoziţii privind stabilirea unei răspunderi penale. Având în vedere argumentele expuse, se arată că nu sunt incidente nici prevederile art. 53 din Constituţie, referitor la restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi fundamentale, critica autorului excepţiei fiind bazată mai mult pe aprecieri personale cu privire la soluţiile adoptate prin legea criticată.

Avocatul Poporului apreciază că dispoziţiile Legii nr. 263/2004, cu modificările şi completările ulterioare, sunt constituţionale. Se arată, în esenţă, că textele de lege criticate se aplică uniform pentru toţi cei cărora li se adresează, fără privilegii şi fără discriminări, şi nici nu restrâng exerciţiul unor drepturi sau al unor libertăţi, astfel că sunt respectate prevederile art. 16 şi art. 53 din Constituţie. Cât priveşte pretinsa încălcare a art. 34 din Legea fundamentală, se susţine că reglementarea asigurării continuităţii medicale primare prin centre de permanenţă la nivelul colectivităţilor locale arondate se încadrează în sfera măsurilor legale de protecţie a sănătăţii fizice şi mentale a persoanei şi constituie o modalitate de garantare a dreptului fundamental la ocrotirea sănătăţii, statul având obligaţia de a lua măsuri pentru asigurarea sănătăţii publice. Totodată, se arată că activitatea personalului medical se plăteşte de către medicul de familie, cu tariful orar stabilit în funcţie de salariul negociat pentru orele efectiv prestate în afara programului de lucru stabilit, şi se suportă din sumele decontate de către casele de asigurări de sănătate cabinetelor medicale care au încheiat contract distinct pentru asigurarea continuităţii asistenţei medicale primare prin centrele de permanenţă. Prin urmare, reglementările juridice sunt opozabile subiectelor de drept cărora le sunt aplicabile, atât la momentul negocierii şi al încheierii contractului, cât şi pe parcursul executării lor, şi nu sunt de natură a afecta dreptul la muncă şi protecţie socială şi nici nu instituie în vreun fel munca forţată, fiind în acord cu art. 41 şi art. 42 din Constituţie. În legătură cu susţinerile privind încălcarea art. 44 alin. (1) şi (2) din Legea fundamentală, se arată că exercitarea prerogativelor dreptului de proprietate nu trebuie absolutizată, deoarece, potrivit acestor norme fundamentale, conţinutul şi limitele acestui drept se stabilesc prin lege. Legiuitorul este, aşadar, competent să reglementeze cadrul juridic pentru exercitarea atributelor dreptului de

proprietate, în aşa fel încât să nu vină în coliziune cu interesele generale sau cu interesele particulare legitime ale altor subiecte de drept, instituind limite rezonabile în valorificarea acestuia, ca drept subiectiv garantat.

Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului şi Avocatului Poporului, notele scrise transmise de autorul excepţiei de neconstituţionalitate, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:

Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.

Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie, potrivit încheierii de sesizare şi susţinerilor autorului excepţiei, dispoziţiile Legii nr. 263/2004 privind asigurarea continuităţii asistenţei medicale primare prin centrele de permanenţă, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 568 din 28 iunie 2004, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi, în mod special, prevederile „art. 2 alin, (21), (3), (4) şi (6), art. 7 alin. (2), (4) şi (7), art. 10 alin. (1)- (5), art. 13 şi ale art. 141” din aceasta, astfel cum au fost modificate sau, după caz, introduse, prin prevederile art. I pct. 1 şi 5 din Ordonanţa Guvernului nr. 11/2008 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 263/2004 privind asigurarea continuităţii asistenţei medicale primare prin centrele de permanenţă, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 79 din 1 februarie 2008, aprobată prin Legea nr. 197/2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 723 din 24 octombrie 2008, prin articolul unic pct. 2 din Legea nr. 244/2009 privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 32/2009 pentru modificarea art. 7 din Legea nr. 263/2004 privind asigurarea continuităţii asistenţei medicale primare prin centrele de permanenţă, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 445 din 29 iunie 2009, precum şi prin articolul unic pct. 3, 4, 8, 9, 11, 13 şi 14 din Ordonanţa Guvernului nr. 7/2011 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 263/2004 privind asigurarea continuităţii asistenţei medicale primare prin centrele de permanenţă, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 78 din 31 ianuarie 2011. Din motivarea scrisă a autorului excepţiei, reiese însă că acesta vizează, în realitate, Legea nr. 263/2004 în ansamblul său şi, în mod special, dispoziţiile art. 2 alin. (3) şi (4), art. 7 alin. (1), (2), (4) şi (5), art. 10 alin. (1)-(5), art. 13 şi art. 14^ alin. (1) din această lege, care prevăd următoarele:

- Art. 2 alin. (3) şi (4): „(3) Centrele de permanenţă fixe sunt unităţi sanitare cu sediu stabil, fără personalitate juridică, care pot avea în dotare autospeciale pentru efectuarea consultaţiilor la domiciliul pacienţilor. Activitatea în cadrul centrelor de permanenţă fixe se desfăşoară în regim de gardă, la sediul acestora, precum şi în zona arondată centrului, în cazul în care centrul dispune de autospecială pentru efectuarea consultaţiilor la domiciliul pacienţilor.

(4) Centrele de permanenţă mobile reprezintă forme de organizare a activităţii medicale care asigură continuitatea asistenţei medicale primare în regim de gardă, de la nivelul serviciilor de ambulanţă, cabinetelor de medicină de familie sau, după caz, de la domiciliul medicului, şi care utilizează autospecialele pentru consultaţii la domiciliu.”;

- Art. 7 alin. (1), (2), (4) şi (5): „(1) Continuitatea asistenţei medicale primare este asigurată, prin centrele de permanenţă, de medici de familie, medici de medicină generală şi asistenţi medicali care îşi exercită profesia în condiţiile legii.

(2) Medicii prevăzuţi la alin. (1), care îşi desfăşoară activitatea în localităţile arondate teritorial la centrele de permanenţă, aflat în relaţie contractuală cu casele de asigurări de sănătate, sunt obligaţi să asigure continuitatea asistenţei medicale primare prin centrele de permanenţă, în condiţiile prezentei legi. [...]

(4) Prin excepţie de la prevederile alin. (3), medicul se poate deplasa la urgenţe majore pe raza localităţii unde se găseşte situat centrul de permanenţă.

[Alineatul 3, la care se face referire, are următorul conţinut: „(3) Activitatea medicului se desfăşoară, de regulă, la sediul centrului de permanenţă.”]

(5) Prin centrele de permanenţă organizate în condiţiile legii se acordă serviciile medicale prevăzute în normele metodologice cu privire la asigurarea continuităţii asistenţei medicale primare prin centrele de permanenţă.”;

- Art. 10 alin. (1)-(5): „(1) Centrul de permanenţă este deservit, după caz, de ambulanţele celei mai apropiate substaţii a serviciului judeţean de ambulanţă sau a Serviciului de ambulanţă Bucureşti-Ilfov al municipiului Bucureşti şi al judeţului Ilfov, respectiv de serviciile de ambulanţă organizate de ministerele şi instituţiile cu reţea sanitară proprie care au înfiinţate centre de permanenţă.

(2) Medicului care funcţionează în regim de cameră de gardă în centrele de permanenţă i se asigură, după caz, în limita posibilităţilor, de către serviciul judeţean de ambulanţă sau de către Serviciul de ambulanţă Bucureşti-Ilfov al municipiului Bucureşti şi al judeţului Ilfov ori de către administraţia publică locală, un vehicul special dotat, cu sau fără conducător auto, pentru deplasări ia consultaţiile de urgenţă solicitate de pacienţii din teritoriul arondat centrului de permanenţă respectiv.

(3) Activitatea în afara centrului de permanenţă este coordonată de dispeceratul medical al serviciului public de ambulanţă sau, după caz, de dispeceratul integrat de urgenţă.

(4) Coordonatorii centrelor de permanenţă organizate în cadrul reţelei sanitare a Ministerului Internelor şi Reformei Administrative sunt numiţi conform prevederilor art. 8 alin. (3). Pentru activităţile desfăşurate în afara centrului de permanenţă, coordonarea va fi asigurată de conducătorii centrelor medicale de diagnostic şi tratament ambulatoriu ale Ministerului Internelor şi Reformei Administrative, respectiv ai centrelor medicale judeţene şi ale municipiului Bucureşti.

(5) în cazul centrelor de permanenţă organizate în cadrul reţelei sanitare a Ministerului Internelor şi Reformei Administrative, respectiv a Ministerului Transporturilor, vehiculul special dotat pentru deplasările medicilor la consultaţiile de urgenţă va fi asigurat de unităţile Ministerului Internelor şi Reformei Administrative, respectiv de unităţile Ministerului Transporturilor din teritoriul arondat centrului de permanenţă respectiv.”;

- Art. 13: (1) în situaţia în care nu există spaţiu disponibil pentru organizarea unui centru de permanenţă independent, rezolvarea situaţiilor de urgenţă în afara programului de activitate poate fi asigurată prin rotate de către medicii de familie asociaţi în acest scop, Ia sediul fiecărui cabinet medical.

(2) în situaţiile prevăzute la alin. (1) fiecare medic de familie are obligaţia de a afişa la cabinetul medical programarea şi locul unde se asigură rezolvarea situaţiilor de urgenţă, numele medicului, numărul de telefon al cabinetului medical programat, precum şi numărul de telefon la care poate fi apelată substaţia serviciului de ambulanţă corespunzător.”;

- Art. 141 alin. (1): (1) în cazul în care medicii de familie nu respectă obligaţia prevăzută la art. 7 alin. (2) sau la art. 7 alin. (7), după caz, casele de asigurări de sănătate cu care sunt în relaţie contractuală diminuează lunar, cu 10%, valoarea minimă garantată a punctului per capita, respectiv venitul lunar al medicilor nou-veniţi într-o localitate, stabilit în conformitate cu prevederile Contractului-cadru privind condiţiile acordării asistenţei medicale în cadrul sistemului de asigurări sociale de sănătate.”

Normele constituţionale invocate în motivarea excepţiei sunt cele ale art. 16 - Egalitatea în drepturi, art. 22 alin. (1) şi (2) privind dreptul la viaţă şi la integritate fizică şi psihică, art. 23 alin. (12) referitor la legalitatea pedepsei, art. 27 - Inviolabilitatea domiciliului, art. 34 - Dreptul la ocrotirea sănătăţii, art. 41 alin. (1)-(3) referitor la munca şi protecţia socială a muncii, art. 42 alin. (1) care interzic munca forţată, art. 44 alin. (1) şi (2) privind dreptul de proprietate privată şi ale art. 53 - Restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi. De asemenea, sunt invocate şi prevederile art. 4 şi ale art. 14 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, referitoare la interzicerea sclaviei şi a muncii forţate, respectiv la interzicerea discriminării, şi ale art. 1 - Interzicerea generală a discriminării din Protocolul nr. 12 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, ratificat prin Legea nr. 103/2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 375 din 2 mai 2006.

Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea Constituţională constată că aceasta urmează să fie respinsă ca neîntemeiată, pentru următoarele argumente:

Autorul excepţiei de neconstituţionalitate - Federaţia Naţională a Patronatelor Medicilor de Familie - critică, în esenţă, faptul că Legea nr. 263/2004 privind asigurarea continuităţii asistenţei medicale primare prin centrele de permanenţă obligă medicii de familie aflaţi în relaţie contractuală cu casa de asigurări de sănătate să asigure asistenţa medicală primară prin centrele de permanenţă, fixe sau mobile, prin efectuarea de gărzi, prin rotaţie, fie la sediile special destinate acestui scop, fie la sediul cabinetului medical de care aparţin, şi să ofere servicii de asistenţă medicală şi pentru cazurile considerate a fi „urgenţe majore”. În opinia autorului excepţiei, toate aceste obligaţii excedează cadrului constituţional, legal şi deontologic specific exercitării profesiei de medic de familie, şi încalcă, în concret, principiul egalităţii şi al nediscriminării, dreptul la viaţă şi la integritate fizică şi psihică, inviolabilitatea domiciliului, dreptul la ocrotirea sănătăţii, dreptul la proprietate privată şi impun, totodată, munca forţată, interzisă prin Constituţie.

Curtea Constituţională constată că prin consacrarea, la art. 34 din Constituţie, a dreptului cetăţenilor la ocrotirea sănătăţii, ca drept fundamental garantat şi complex, legiuitorul constituant a lăsat la latitudinea legiuitorului ordinar misiunea de a reglementa prin lege ansamblul de măsuri concrete ce ţin de sistemul de organizare a asistenţei medicale în România.

Prin legea supusă controlului de constituţionalitate - Legea nr. 263/2004 - legiuitorul ordinar, plecând de la realităţile de zi cu zi privind asigurarea continuităţii asistenţei medicale primare, a prevăzut constituirea unor centre de permanenţă, care, potrivit art. 2 alin. (1) din lege, reprezintă „forme de organizare a activităţii medicale în sistemul sanitar, fixe sau mobile, fără personalitate juridică, care funcţionează în afara programului de activitate al cabinetului de medicină de familie stabilit şi prevăzut în contractul de furnizare de servicii medicale în asistenţa medicală primară încheiat cu casa de asigurări de sănătate, care sunt organizate în condiţiile prevăzute de lege şi care asigură continuitatea asistenţei medicale primare”.

Fără îndoială, realizarea obligaţiei constituţionale a statului de a garanta dreptul la ocrotirea sănătăţii nu se poate realiza, alături de măsurile politico-legislative, programele şi strategiile guvernamentale destinate acestui scop, fără implicarea categoriei profesionale a medicilor, care, prin prestarea serviciilor de specialitate, veghează asupra stării de sănătate a populaţiei, o promovează şi intervin pentru îmbunătăţirea stării de sănătate publică.

Având în vedere faptul că sănătatea publică este un obiectiv de interes social major, natura liberală a acestei profesii nu exclude reglementarea unui statut care include drepturi şi obligaţii de natură profesională, precum şi elaborarea unor măsuri legale considerate necesare realizării asistenţei medicale pentru sănătate publică.

Prin încheierea unui contract cu casa de asigurări de sănătate, instituţie publică, medicul de familie aderă la sistemul de sănătate publică, în sensul că, în esenţă, este de acord să presteze servicii medicale către pacienţii care au calitatea de asigurat în sistemul public, contravaloarea prestaţiei sale fiind decontată prin casa de asigurări, potrivit prevederilor Contractului-cadru privind condiţiile acordării asistenţei medicale în cadrul sistemului de asigurări sociale de sănătate. Legea nr. 263/2004 are în vedere asigurarea continuităţii asistenţei medicale primare, prin înfiinţarea unor centre de permanenţă la nivelul colectivităţilor locale arondate, organizate în zone izolate sau greu accesibile ori în localităţi din mediul urban sau rural în care direcţiile de sănătate publică, respectiv direcţiile medicale din ministerele şi instituţiile cu reţea sanitară proprie, consideră că este necesară asigurarea continuităţii asistenţei medicale primare. Scopul reglementării actului normativ criticat constă în acoperirea, sub aspectul asigurării serviciilor medicale primare, a unor zone izolate sau greu accesibile, servicii medicale destinate inclusiv persoanelor care nu au calitatea de asigurat şi care să aibă caracter permanent, în sensul de a completa, prin orarul de funcţionare stabilit, programul de lucru normal al unui cabinet medical.

Curtea constată, aşadar, că măsurile legale criticate reflectă intenţia legiuitorului de a lua măsuri concrete pentru garantarea efectivă a dreptului la ocrotirea sănătăţii, stabilit de art. 34 din Constituţie, fără ca prin aceasta să se poată reţine încălcarea vreunui drept fundamental.

Astfel, nu se poate susţine că măsurile criticate, adoptate prin Legea nr. 263/2004, au ca finalitate punerea în pericol a vieţii persoanei care apelează la serviciile medicale ale unui medic de familie sau care se află într-o situaţie de urgenţă majoră, acelaşi medic acordându-i asistenţa necesară şi aplicându-i măsurile de prim ajutor ce se impun. Chiar dacă medicina de familie sau medicina generală reprezintă o specializare distinctă de medicina de urgenţă, pregătirea medicală de bază, din perioada comună a studiilor superioare pe care cele două tipuri de specialităţi medicale le implică, oferă suficiente cunoştinţe şi competenţă astfel încât un medic de familie să fie apt a acorda primul ajutor unei persoane aflate într-o situaţie de urgenţă majoră. În astfel de cazuri, pacientul va fi transportat cât mai curând posibil spre o unitate spitalicească unde i se va acorda asistenţă medicală de specialitate sau se va aştepta sosirea unui echipaj medical specializat în urgenţe, însă asistenţa unui medic - de familie sau de medicină generală -, ce deţine cunoştinţe şi pregătire medicale peste nivelul mediu al unei persoane cu o altă meserie sau profesie, este absolut obligatorie. Este absurd şi chiar contrar interesului şi deontologiei medicale a susţine că acordarea, de către medicii de familie, a asistenţei medicale în situaţii de urgenţă, depăşeşte competenţa acestora şi pune în pericol viaţa pacientului. Faptul că prezenţa medicului la un astfel de caz ar pune în pericol viaţa altui pacient, aflat într-o reală necesitate de urgenţă, nu reprezintă un argument de natură juridică, ci vizează, în realitate, modalitatea concretă de organizare a asistenţei medicale permanente de către autorităţile locale, pe de o parte, precum şi de asociere a medicilor în scopul asigurării continuităţii asistenţei medicale primare, pe de altă parte. De aceeaşi natură sunt şi criticile referitoare la obligarea medicului de familie de a conduce o autospecială, în cazul în care nu are la dispoziţie un conducător auto.

Curtea constată că nu pot fi reţinute nici susţinerile privind obligarea medicilor vizaţi de prevederile Legii nr. 263/2004 la muncă forţată, interzisă prin art. 42 din Constituţie, Relaţia contractuală dintre medicii de familie şi casele de asigurări de sănătate din sistemul public implică respectarea de ambele părţi a anumitor drepturi şi obligaţii, într-un cadru legislativ prestabilit. Una dintre obligaţiile medicilor de familie este de a asigura continuitatea asistenţei medicale primare, în condiţiile Legii nr. 263/2004, corelativ cu dreptul acestora de a fi plătiţi pentru activitatea prestată în cadrul centrelor de permanenţă, în baza unui contract distinct încheiat între medic şi casa de asigurări de sănătate, în condiţiile prevăzute de normele metodologice de aplicare a legii. Potrivit art. 9 alin. (1) din Legea nr. 263/2004, finanţarea asigurării continuităţii serviciilor în asistenţa medicală primară se face de la bugetul de stat, prin bugetul Ministerului Sănătăţii, prin transferuri către bugetul Fondului naţional unic de asigurări sociale de sănătate, în limita sumelor aprobate anual cu această destinaţie, iar apartenenţa medicului de familie la sistemul public de sănătate, în virtutea contractului încheiat cu casa de asigurări de sănătate din sistemul public, exclude ideea de muncă forţată prestată în scopul asigurării, în acest mod, a sănătăţii publice, prin asigurarea continuităţii asistenţei medicale primare. Totodată, medicii vizaţi de Legea nr. 263/2004 beneficiază de aceleaşi măsuri de protecţie socială a muncii, prevăzute de art. 41 alin. (1)-(3) din Constituţie, ca şi ceilalţi medici care nu au aderat la sistemul public de sănătate şi care îşi exercită profesia exclusiv în mediul privat, în afara unui contract încheiat cu casa de asigurări de sănătate din sistemul public.

Nici criticile de neconstituţionalitate referitoare la încălcarea art. 27 şi a art. 44 din Legea fundamentală nu sunt întemeiate.

Prin Decizia nr. 296 din 9 iunie 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 724 din 10 august 2005, Curtea a reţinut că „în cazul sediilor industriale sau comerciale care nu sunt în acelaşi timp şi locuri de domiciliu, personalizarea locului nu este atât de pronunţată, astfel că inviolabilitatea sediului nu este supusă aceloraşi reguli ca domiciliul propriu-zis, cel în care se desfăşoară viaţa privată a persoanei, astfel că autorităţile pot exercita în alte condiţii, mult mai permisive, controlul asupra activităţilor profesionale care se desfăşoară în aceste sedii”. Cu alte cuvinte, atunci când la sediul persoanei juridice se desfăşoară activităţi de interes public, nu pot fi aplicate aceleaşi reguli specifice protecţiei domiciliului, tocmai în considerarea obiectului de activitate al acelei persoane juridice. În acelaşi sens a statuat şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului, care, prin Hotărârea din 16 aprilie 2002, pronunţată în Cauza Société Colas Est şi alţii contra Franţei, a stabilit că drepturile garantate de art. 8 al Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale „pot fi interpretate” în sensul că includ, pentru o societate, dreptul la respectul sediului său social, al agenţiilor sau ai localurilor sale profesionale, însă această interpretare se poate face numai „în anumite circumstanţe”, care se stabilesc de la caz la caz, în speţă, ţinându-se cont de competenţa exclusivă a agenţilor specializaţi de a aprecia oportunitatea, numărul, durata şi amploarea operaţiunilor de inspecţie.

Cât priveşte dreptul de proprietate, pretins a fi încălcat prin aceea că legea impune obligaţia medicilor de familie de a pune la dispoziţia pacienţilor spaţiul cu destinaţia de cabinete medicale pentru acordarea asistenţei medicale în situaţii de urgenţă, Curtea reaminteşte că, potrivit art. 44 alin. (1) teza a două din Constituţie, dreptul de proprietate nu este un drept absolut, limitele şi conţinutul său fiind stabilite prin lege. Dat fiind obiectivul urmărit prin promovarea acestei măsuri - şi anume garantarea sănătăţii publice prin asigurarea asistenţei medicale continue -, obiectiv de interes social major, este justificată reglementarea acestei măsuri care, mai mult, are caracter complementar şi excepţional, în sensul că se aplică numai în situaţia în care nu sunt organizate, la nivel local, centre de permanenţă fixe au mobile.

Relativ la susţinerile referitoare la crearea unei stări de discriminare, sub aspect financiar, între medicii vizaţi de Legea nr. 263/2004, care, neîndeplinindu-şi obligaţia prevăzută la art. 7 alin. (2) sau la art. 7 alin. (7) din aceasta, sunt sancţionaţi prin diminuarea lunară, cu 10%, a valorii minime garantate a punctului per capita, şi ceilalţi medici care „nu şi-au pus serviciile în slujba autorităţilor statului şi a cetăţenilor”, Curtea constată că această comparaţie este inacceptabilă, din moment ce ambii termeni de referinţă nu se află în situaţii egale. Distincţia dintre cele două tipuri de medici de familie, deşi fac parte din aceeaşi categorie profesională, constă în aceea că primii îşi desfăşoară activitatea în virtutea contractului încheiat cu casa de asigurări de sănătate din sistemul public, fiind plătiţi, aşadar, din fonduri publice, în timp ce ceilalţi nu se află într-o relaţie contractuală cu această instituţie ce aparţine sistemului public de sănătate.

În sfârşit, faţă de invocarea art. 23 alin. (12) din Constituţie, referitor la legalitatea pedepsei, Curtea observă că aceste norme juridice nu au incidenţă în cauză, deoarece textele de lege criticate nu aparţin domeniului penal şi, prin urmară, nici consecinţa nerespectării acestora nu poate fi supusă regimului de drept penal.

Întrucât nu se poate reţine nerespectarea vreunuia dintre drepturile fundamentale invocate de autorul excepţiei, prevederile art. 53 din Constituţie, referitoare la restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi, nu sunt incidente în cauză.

Nu în ultimul rând, Curtea constată, cu titlu general, că prevederile Legii nr. 263/2004 creează, la nivelul comunităţilor locale, o serie de nemulţumiri din partea celor chemaţi să asigure continuitatea asistenţei medicale primare. Acestea nu derivă însă dintr-o stare de neconstituţionalitate intrinsecă a actului normativ examinat, ci vizează aspecte legate de modalitatea concretă de aplicare a legii de către autorităţile publice locale, respectiv consiliile locale, ceea ce excedează, însă, controlului de constituţionalitate.

Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor Legii nr. 263/2004 privind asigurarea continuităţii asistenţei medicale primare prin centrele de permanenţă, în ansamblul său, şi, în mod special, a prevederilor art. 2 alin. (3) şi (4), art. 7 alin. (1), (2), (4) şi (5), art. 10 alin. (1)-(5), art. 13 şi art. 141 alin. (1), excepţie ridicată de Federaţia Naţională a Patronatelor Medicilor de Familie în Dosarul nr. 4.229/2/2011 al Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

Definitivă şi general obligatorie.

Pronunţată în şedinţa publică din data de 26 iunie 2012.

 

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE,

AUGUSTIN ZEGREAN

Magistrat-asistent,

Claudia-Margareta Krupenschi

 

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

DECIZIA Nr. 691

din 28 iunie 2012

referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor Legii nr. 63/2011 privind încadrarea şi salarizarea în anul 2011 a personalului didactic şi didactic auxiliar din învăţământ

 

Augustin Zegrean - preşedinte

Acsinte Gaspar - judecător

Petre Lăzăroiu - judecător

Mircea Ştefan Minea - judecător

Iulia Antoanella Motoc - judecător

Ion Predescu - judecător

Puskás Valentin Zoltán - judecător

Tudorel Toader - judecător

Afrodita Laura Tutunaru - magistrat-asistent

 

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Antonia Constantin.

 

Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor Legii nr. 63/2011 privind încadrarea şt salarizarea în anul 2011 a personalului didactic şi didactic auxiliar din învăţământ, excepţie ridicată de Liga Sindicatelor din învăţământ Botoşani în Dosarul nr. 7.165/40/2011 al Tribunalului Botoşani - Secţia I civilă şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 369D/2012.

La apelul nominal lipsesc părţile, faţă de care procedura de citare a fost legal îndeplinită.

Curtea dispune a se face apelul şi în dosarele nr. 649D/2012-656D/2012 şi nr. 711 D/2012-715D/2Q12, având ca obiect excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor Legii nr. 63/2011 privind încadrarea şi salarizarea în anul 2011 a personalului didactic şi didactic auxiliar din învăţământ, excepţie ridicată de Liga Sindicatelor din învăţământ Botoşani şi Sindicatul învăţământului Preuniversitar Botoşani în dosarele nr. 6.999/40/2011, nr. 7.133/40/2011, nr. 7.282/40/2011, nr. 7.143/40/2011» nr. 7.020/40/2011, nr. 7.008/40/2011, nr. 7.146/40/2011, nr. 7.732/40/2011, nr. 7,737/40/2011, nr. 7.704/40/2011, nr. 7.712/40/2011, nr. 7.718/40/2011 şi nr. 9.881/40/2011 ale Tribunalului Botoşani - Secţia I civilă.

La apelul nominal lipsesc părţile, faţă de care procedura de citare a fost legal îndeplinită.

Magistratul-asistent referă asupra faptului că în Dosarul nr. 651 D/2012 reprezentantul Şcolii cu clasele I-VIII „Octav Băncilă” din localitatea Corni, în calitate de parte, solicită judecata în lipsă.

Curtea, din oficiu, pune în discuţie conexarea dosarelor.

Reprezentantul Ministerului Public, având în vedere dispoziţiile art. 53 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, nu se opune conexării dosarelor.

Curtea, având în vedere identitatea de obiect a cauzelor, în temeiul art. 53 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, dispune conexarea dosarelor nr. 649D/2012-656D/2012 şi nr. 711 D/2012715D/2012 la Dosarul nr. 369D/2012, care a fost primul înregistrat.

Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate ca neîntemeiată, sens în care face trimitere la jurisprudenţa în materie a Curţii Constituţionale.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarelor, constată următoarele;

Prin încheierile din 15 decembrie 2011, 12 decembrie 2011, 12 ianuarie 2012, 8 februarie 2012, 16 ianuarie 2012 şi 12 martie 2012, pronunţate în dosarele nr. 7.165/40/2011, nr. 6.999/40/2011, nr. 7.133/40/2011, nr. 7.282/40/2011, nr. 7.143/40/2011, nr. 7.020/40/2011, nr. 7.008/40/2011, nr. 7.146/40/2011, nr. 7.732/40/2011, nr. 7.737/40/2011, nr. 7.704/40/2011, nr. 7.712/40/2011, nr. 7.718/40^2011 şi nr. 9.881/40/2011, Tribunalul Botoşani - Secţia I civilă şi, respectiv, Secţia civilă a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor Legii nr. 63/2011 privind încadrarea şi salarizarea în anul 2011 a personalului didactic şi didactic auxiliar din învăţământ.

Excepţia a fost ridicată, în dosarele de mai sus. de Liga Sindicatelor din învăţământ Botoşani şi Sindicatul învăţământului Preuniversitar Botoşani, în numele şi în calitate de reprezentant al reclamanţilor, în cadrul unor litigii de muncă.

În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorii acesteia susţin că, prin Legea 63/2011, legiuitorul a operat o nouă diminuare a drepturilor salariale ale personalului didactic şi didactic auxiliar din învăţământ, ceea ce este neconstituţional.

Legea nr. 63/2011 - constituind o lege separată - discriminează această categorie de personal în raport de toate celelalte categorii de bugetari, care sunt salarizaţi în baza Legii nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice şi a Legii nr. 285/2010 privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice, fiind unica lege care derogă de la principiul „unicităţii” modului de salarizare şi care este destinată special acestei categorii profesionale. Or, raţiunea fundamentală pentru care s-a apelat la o lege unică de salarizare constă tocmai în eliminarea oricărei forme de discriminare între diferitele categorii de bugetari, prin stabilirea unei singure unităţi de măsură a salariatului şi prin cuantificarea acestuia în funcţie de complexitatea, periculozitatea şi celelalte elemente specifice fiecăruia, conform coeficienţilor de ierarhizare de la 1 la 15 la care face trimitere art. 4 din lege.

Astfel, discriminarea rezultă din cel puţin două aspecte diferite:

1. personalul didactic şi didactic auxiliar din învăţământ este singura categorie de bugetari exclusă de la aplicarea unei legi „unice” de salarizare, neaplicându-se principiul unicităţii „unităţii de măsură” şi al creării „de oportunităţi egale şi remuneraţie egală pentru muncă de valoare egală” pentru toţi bugetarii;

2. personalul didactic şi didactic auxiliar din învăţământ este singura categorie de bugetari care a suferit o diminuare definitivă (nu temporară) a drepturilor salariale avute anterior intrării în vigoare a legilor succesive de salarizare unică în sistemul bugetar. În acest mod se încalcă un alt principiu stabilit pentru salarizarea întregului personal bugetar, conform căruia toţi membrii acestei categorii îşi vor păstra drepturile dobândite anterior intrării în vigoare a legilor nr. 330/2009 şi nr. 284/2010, în sensul că salariul nu va putea fi stabilit sub nivelul de salarizare din luna decembrie 2009.

Prin prisma principiului constituţional al preeminenţei normelor de drept al Uniunii Europene, consideră că Legea nr. 63/2011 contravine art. 20 şi 148 din Constituţie, deoarece diminuarea drepturilor salariale, prin actul normativ criticat, este intempestivă, nejustificată de un interes legitim al statului şi disproporţionată faţă de măsurile dispuse în cazul altor categorii de bugetari, fiind contrară şi principiului legalităţii. Invocă, în acest sens, Hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului pronunţată în Cauza Buzescu împotriva României şi Hotărârea din 23 aprilie 1986, pronunţată de Curtea Europeană de Justiţie, în Cauza 294/83 - Partidul Ecologist „Les Verts” împotriva Parlamentului European.

De asemenea, arată că prevederile legale criticate sunt contrare şi principiilor solidarităţii şi egalităţii de tratament, care presupun ca sarcina de a depune efortul financiar sau de orice altă natură, necesar pentru îndreptarea unei stări de necesitate, să fie suportată în comun şi în egală măsură de toţi cetăţenii statului respectiv. În cazul de faţă, reclamanţii fac parte „dintr-o categorie socio-profesională net defavorizată faţă de restul salariaţilor din sistemul bugetar prin aceea că suportă diminuări salariale superioare celorlalţi bugetari”.

În plus, nu este respectat nici principiul previzibilităţii normelor juridice, care „impune ca autorităţile publice să normeze relaţiile sociale prin adoptarea de acte normative care să intre în vigoare după trecerea unei anumite perioade de timp, astfel încât să permită oricărei persoane să poată recurge la consultanţă de specialitate şi să îşi corecteze conduita în concordanţa cu modificările ce urmează a surveni”. Astfel, în acord cu jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene (spre exemplu, hotărârile pronunţate în cauzele C-152/88R, Sofrimport împotriva Comisiei, C368/89 Crispoltoni împotriva Fattoria Tabacchi di Citta di Castello), cât şi cu jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului (spre exemplu, hotărârile pronunţate în cauzele Burghelea împotriva României, Kaya împotriva României, Beian împotriva României), calitatea normelor juridice presupune ca acestea să genereze stabilitate, autorităţile statului neputând fi inconsecvente faţă de o anumită realitate socială. În cazul de faţă, insecuritatea şi incertitudinea rezultă din însăşi vătămarea patrimonială suferită de reclamanţi şi din afectarea aşteptărilor şi prognozelor financiare ale acestora pentru o perioadă de timp apreciabilă.

Totodată, prevederile legii criticate înfrâng principiul securităţii raporturilor juridice, astfel cum acesta a fost consacrat în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului (a se vedea, spre exemplu, Hotărârea pronunţată în Cauza Tudor Tudor împotriva României şi Hotărârea pronunţată în Cauza Teodorescu împotriva României) şi în jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene (a se vedea hotărârile pronunţate în cauzele C24/69 Nebe împotriva Comisiei, C61/79 Amministrazione delle finanze dello Stato împotriva Denkavit Italia, C57/69 Azienda colori nazionali - ACNA S.p.A. Împotriva Comisiei). Astfel, „înşiruirea haotică de acte normative din domeniul salarizării personalului didactic şi didactic auxiliar din învăţământul preuniversitar care, deşi au fost în final clarificate prin însăşi hotărârea pronunţată de înalta Curte de Casaţie şi Justiţie pe calea recursului în interesul legii”, au fost înlăturate prin promulgarea unei noi legi de salarizare, si anume Legea nr. 63/2011.

În ceea ce priveşte încălcarea art. 44, art. 53 şi art. 136 alin. (1) din Constituţie, a art. 17 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului şi a art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţi lor fundamentale, susţin că Legea nr. 63/2011 încalcă grav dreptul de proprietate asupra bunului reprezentat de salariul cuvenit, fără a exista vreunul din cazurile prevăzute de art. 53 din Constituţie, fără a avea caracter temporar şi fără a se acorda în schimb vreo despăgubire proporţională cu privarea de bun. În acest sens, invocă hotărârile pronunţate în cauzele Kechko împotriva Ucrainei, Kopecky împotriva Slovaciei, Cazacu împotriva Moldovei şi Buchen împotriva Cehiei, prin care Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că drepturile salariale privite ca drept de creanţă reprezintă un „bun”în sensul art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, dreptul la salariu fiind asimilat dreptului de proprietate.

Tribunalul Botoşani - Secţia I civilă apreciază că dispoziţiile Legii nr. 63/2011 sunt constituţionale, sens în care invocă Decizia Curţii Constituţionale nr. 575 din 4 mai 2011.

Potrivit art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierile de sesizare au fost comunicate preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

Avocatul Poporului apreciază că dispoziţiile Legii nr. 63/2011 sunt constituţionale.

Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernul nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

CURTEA,

examinând încheierile de sesizare, punctele de vedere ale Avocatului Poporului, rapoartele întocmite de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate ia prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:

Curtea Constituţională a fost lega! sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.

Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile Legii nr. 63/2011 privind încadrarea şi salarizarea în anul 2011 a personalului didactic şi didactic auxiliar din învăţământ, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 323 din 10 mai 2011.

Autorii excepţiei de neconstituţionalitate susţin că prevederile legale menţionate încalcă dispoziţiile constituţionale ale art. 16 alin. (1) privind egalitatea în drepturi, art. 20 alin. (1) referitor la tratatele internaţionale privind drepturile omului, art. 44 privind dreptul de proprietate privată, art. 53 privind restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi, art. 136 alin. (1) şi (5) privind proprietatea publică şi privată şi caracterul inviolabil al proprietăţii private şi art. 148 privind integrarea în Uniunea Europeană. De asemenea, sunt invocate şi prevederile art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 fa Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi art. 17 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, referitoare la protecţia proprietăţii,

Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine că Legea nr. 63/2011 - act normativ cu caracter temporar, ale cărui efecte juridice continuă să se producă, a mai făcut obiect al controlului de constituţionalitate, exercitat din perspectiva unor critici similare cu cele invocate în prezenta cauză (a se vedea Decizia nr. 575 din 4 mai 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea J, nr. 368 din 26 mai 2011, si Decizia nr. 130 din 16 februarie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României Partea I, nr. 290 din 3 mai 2012).

Astfel, raportat la critica de neconstituţionalitate cu privire la încălcarea normelor constituţionale şi convenţionale privind proprietatea privată, formulată din perspectiva unei restrângeri a dreptului la salariu, considerat un „bun”, Curtea, în acord cu jurisprudenţa instanţei de contencios european al drepturilor omului, a subliniat distincţia dintre dreptul persoanei de a continua să primească, în viitor, un salariu într-un anumit cuantum şi dreptul de a primi efectiv salariul cuvenit pentru perioada în care munca a fost prestată (a se vedea Hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului din 19 aprilie 2007, pronunţată în Cauza Vilho Eskelinen împotriva Finlandei, paragraful 94).

În aceste condiţii, Curtea a reţinut, în esenţă, că legea supusă controlului de constituţionalitate stabileşte drepturile salariale ale cadrelor didactice de la data intrării sale în vigoare şi până la finele anului 2011, aşadar pentru viitor, fără a afecta în niciun mod drepturile salariale dobândite pentru perioada anterioară intrării sale în vigoare. Ca urmare, prevederile sale nu stabilesc o ingerinţă de tipul privării de proprietate.

Cât priveşte salariul care urmează a fi plătit în viitor, Curtea a constatat că este dreptul autorităţii legiuitoare de a elabora măsuri de politică legislativă în domeniul salarizării în concordanţă cu condiţiile economice şi sociale existente la un moment dat. În această privinţă, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reţinut că statul este cel în măsură să stabilească ce sume trebuie plătite angajaţilor săi din bugetul de stat. Statul poate dispune introducerea, suspendarea sau încetarea plăţii unor astfel de sume prin modificări legislative corespunzătoare (a se vedea, de exemplu, Hotărârea din 8 noiembrie 2005, pronunţată în Cauza Kechko împotriva Ucrainei, paragraful 23).

De altfel, printr-o jurisprudenţa constantă, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că statele se bucură de o largă marjă de apreciere pentru a determina oportunitatea şi intensitatea politicilor lor în acest domeniu (spre exemplu, Hotărârea din 8 decembrie 2009, pronunţată în Cauza Wieczorek împotriva Poloniei, paragraful 59, şi Hotărârea din 2 februarie 2010, pronunţată în Cauza Aizpurua Ortiz împotriva Spaniei, paragraful 57).

Totodată, examinând legea criticată prin prisma exigenţelor referitoare la previzibilitatea normelor juridice şi protecţia aşteptărilor legitime ale cetăţenilor, Curtea a constatat că acestea nu sunt încălcate, câtă vreme Legea nr. 63/2011 a fost adoptată pentru a realiza unificarea salarizării unei categorii profesionale, respectiv pentru reglementarea unitară a domeniului vizat. În plus, Curtea a reţinut că drepturile câştigate nu sunt cu nimic afectate prin reglementarea dedusă controlului de constituţionalitate.

Pe de altă parte, Curtea a constatat că este lipsită de temei critica privind încălcarea prevederilor art. 16 alin. (1) din Constituţie, susţinută de autorii excepţiei din perspectiva instituirii, prin prevederile legale criticate, a unei discriminări în cazul personalului didactic şi didactic auxiliar, faţă de restul salariaţilor plătiţi din fondurile publice.

Astfel, în jurisprudenţa sa. Curtea a statuat că instituirea de regimuri juridice diferite în situaţii care impun rezolvări diferite nu poate fi apreciată drept o încălcare a principiului egalităţii (a se vedea, de exemplu, Decizia nr. 17 din 12 ianuarie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 79 din 5 februarie 2010).

În acelaşi sens, Curtea a reţinut că art. 16 din Constituţie vizează egalitatea în drepturi între cetăţeni în ceea ce priveşte recunoaşterea în favoarea acestora a unor drepturi şi libertăţi fundamentale, nu şi identitatea de tratament juridic în aplicarea unor măsuri, indiferent de natura lor. În felul acesta se justifică nu numai admisibilitatea unui regim juridic diferit faţă de anumite categorii de persoane, dar şi necesitatea lui (Decizia nr. 53 din 19 februarie 2002, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 224 din 3 aprilie 2002).

Aplicând aceste considerente de principiu în cauză, Curtea a constatat că în materia salarizării personalului didactic şi didactic auxiliara existat o situaţie juridică specifică, determinată de succesiunea a numeroase acte normative cu acest obiect de reglementare şi de practica judiciară neunitară, care a condus la un sistem de salarizare neunitar.

În acest context specific salarizării personalului didactic şi didactic auxiliar, reglementarea criticată dă expresie unei măsuri de politică bugetară, determinată de impactul financiar major asupra cheltuielilor de personal aprobate pentru anul 2011, având în vedere consecinţele modificărilor legislative şi ale soluţiilor pronunţate de instanţele judecătoreşti, urmărind să elimine inechitatea în stabilirea salariilor din sistemul naţional de învăţământ. Se asigură astfel un raport rezonabil de proporţionalitate între mijloacele folosite şi scopul urmărit.

În aceste condiţii, Curtea a reţinut că situaţia obiectiv diferită a personalului didactic şi didactic auxiliar justifică instituirea unui tratament juridic distinct în ceea ce priveşte salarizarea acestei categorii profesionale, fără ca aceasta să aibă semnificaţia încălcării principiului egalităţii în drepturi.

În sfârşit, celelalte critici de neconstituţionalitate, astfel cum sunt formulate de autorii excepţiei, vizează aplicarea cu prioritate a unor principii statuate în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului şi a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene. Or, asemenea aspecte nu pun în discuţie probleme de constituţionalitate, ci ţin de aplicarea legii de către instanţele de judecată.

Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să determine reconsiderarea jurisprudenţei Curţii Constituţionale, atât soluţia, cât şi considerentele cuprinse în deciziile menţionate anterior îşi păstrează valabilitatea şi în cauza de faţă.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor Legii nr. 63/2011 privind încadrarea şi salarizarea în anul 2011 a personalului didactic şi didactic auxiliar din învăţământ, excepţie ridicată de Liga Sindicatelor din învăţământ Botoşani şi Sindicatul învăţământului Preuniversitar Botoşani în dosarele nr. 7.165/40/2011, nr. 6.999/40/2011, nr. 7.133/40/2011, nr. 7.282/40/2011, nr. 7.143/40/2011, nr. 7.020/40/2011, nr. 7.008/40/2011, nr. 7.146/40/2011, nr. 7.732/40/2011, nr. 7.737/40/2011, nr. 7.704/40/2011, nr. 7.712/40/2011, nr. 7.718/40/2011 şi nr. 9.881/40/2011 ale Tribunalului Botoşani - Secţia I civilă.

Definitivă şi general obligatorie.

Pronunţată în şedinţa publică din data de 28 iunie 2012.

 

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE,

AUGUSTIN ZEGREAN

Magistrat-asistent,

Afrodita Laura Tutunaru

 

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

DECIZIA Nr. 692

din 28 Iunie 2012

referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor Legii nr. 63/2011 privind încadrarea şi salarizarea în anul 2011 a personalului didactic şi didactic auxiliar din învăţământ

 

Augustin Zegrean - preşedinte

Acsinte Gaspar - judecător

Petre Lăzăroiu - judecător

Mircea Ştefan Minea - judecător

Iulia Antoanella Motoc - judecător

Ion Predescu - judecător

Puskás Valentin Zoltán - judecător

Tudorel Toader - judecător

Andreea Costin - magistrat-asistent

 

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Antonia Constantin.

 

Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor Legii nr. 63/2011 privind încadrarea şi salarizarea în anul 2011 a personalului didactic şi didactic auxiliar din învăţământ, excepţie ridicată de Sindicatul învăţământului Preuniversitar Botoşani,

În numele şi în calitate de reprezentant al doamnei Mihaela Laura Bolohan şi alţii, în Dosarul nr. 9.509/40/2011 al Tribunalului Botoşani - Secţia civilă şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 419D/2012.

La apelul nominal se constată lipsa părţilor, faţă de care procedura de citare a fost legal îndeplinită.

Preşedintele dispune a se face apelul si în dosarele nr. 433D/2012-435D/2012 şi nr. 475D/2012-484D/2012 având ca obiect excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor Legii nr. 63/2011 privind încadrarea şi salarizarea în anul 2011 a personalului didactic si didactic auxiliar din învăţământ, excepţie ridicată de Liga Sindicatelor din învăţământ Botoşani,

În numele şi în calitate de reprezentant al doamnei Carmen Elena Dobrescu şi alţii, Gheorghe Şulic şi alţii, Elena Gheban şi alţii, Tiberiu Oberofer Manoliu si alţii, Constantin Lohan şi alţii, Rica Chirilă şi alţii, Marioara Caia, Gheorghe Afloarei şi alţii, Mihaela Scutariu şi alţii, Maria Telisca şi alţii, Cristina Maria Aionitoaie si alţii, Geta Slabu si alţii si al doamnei Marinela Acsinte şi alţii, în dosarele nr. 7 261/40/2011, nr. 7.005/40/2011, nr. 7.150/40/2011, nr. 7.290/40/2011, nr. 6.994/40/2011, nr. 7.289/40/2011, nr. 7.279/40/2011, nr. 7.152/40/2011, nr. 7.171/40/2011, nr. 7.281/40/2011, nr. 7.168/40/2011, nr. 7.262/40/2011 si nr. 6.991/40/2011 ale Tribunalului Botoşani - Secţia civilă.

La apelul nominal se constată lipsa părţilor, faţă de care procedura de citare a fost legal îndeplinită.

Curtea, având în vedere identitatea de obiect a excepţiilor de neconstituţionalitate ridicate în dosarele sus-menţionate, din oficiu, pune în discuţie conexarea dosarelor nr. 433D/2012- 435D/2012 si nr. 475D/201 2-484D/201 2 la Dosarul nr. 419D/2012.

Reprezentantul Ministerului Public arată că este de acord cu măsura conexării dosarelor.

Curtea, în temeiul art. 53 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, dispune conexarea dosarelor nr. 433D/2012-435D/2012 si nr. 475D/2012-484D/2012 la Dosarul nr. 419D/2012, care este primul înregistrat.

Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate ca neîntemeiată şi menţinerea jurisprudenţei Curţii Constituţionale.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarelor, constată următoarele:

Prin încheierile din 17 noiembrie 2011, 23 noiembrie 2011, 14 decembrie 2011 şi 1 februarie 2012, pronunţate în dosarele nr. 9.509/40/2011, nr. 7.261/40/2011, nr. 7.005/40/2011, nr. 7.150/40/2011, nr. 7.290/40/2011, nr. 6.994/40/2011, nr. 7.289/40/2011, nr. 7.279/40/2011, nr. 7.152/40/2011, nr. 7.171/40/2011, nr. 7.281/40/2011, nr. 7.168/40/2011, nr. 7.262/40/2011 şi nr. 6.991/40/2011, Tribunalul Botoşani - Secţia civilă a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor Legii nr. 63/2011 privind încadrarea şi salarizarea în anul 2011 a personalului didactic şi didactic auxiliar din învăţământ, excepţie ridicată de Sindicatul învăţământului Preuniversitar Botoşani,

În numele şi în calitate de reprezentant al doamnei Mihaela Laura Bolohan şi alţii, Liga Sindicatelor din învăţământ Botoşani,

În numele şi în calitate de reprezentant al doamnei Carmen Elena Dobrescu şi alţii, Gheorghe Şulic şi alţii, Elena Gheban şi alţii, Tiberiu Oberofer Manoliu şi alţii, Constantin Lohan şi alţii, Rica Chirilă şi alţii, Marioara Caia, Gheorghe Afloarei şi alţii, Mihaela Scutariu şi alţii, Maria Telisca şi alţii, Cristina Mariâ Aionitoaie şi alţii, Geta Slabu şi alţii şi al doamnei Marinela Acsinte şi alţii în cauze având ca obiect soluţionarea contestaţiilor formulate împotriva unor decizii de stabilire a drepturilor salariale emise în baza Legii nr. 63/2011 şi revenirea la salarizarea anterioară, respectiv la stabilirea drepturilor salariale prin raportare la valoarea de 400 (lei) a coeficientului de multiplicare 1.

În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se susţine, în esenţă, că dispoziţiile Legii nr. 63/2011, reprezentând o reglementare distinctă care operează o diminuare a drepturilor salariale ale personalului didactic şi didactic auxiliar din învăţământ, discriminează această categorie de personal în raport cu toate celelalte categorii de personal bugetar, care sunt salarizaţi în baza Legii-cadru nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice. Legea nr. 63/2011 instituie astfel o abatere de la principiul unei legi unice de salarizare, astfel cum a fost statuat prin Legea-cadru nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice şi Legea-cadru nr. 284/2010. Prin urmare, personalul didactic şi didactic auxiliar este singura categorie de bugetari exclusă de la aplicarea unei legi unice de salarizare şi care a suferit o diminuare definitivă şi nu temporară a drepturilor salariale avute anterior intrării în vigoare a legilor succesive de salarizare unică în sistemul bugetar.

Diminuarea drepturilor salariale este intempestivă, nejustificată de un interes legitim al statului şi disproporţionată faţă de măsurile dispuse în cazul altor categorii de bugetari. Prin prezentarea unor aspecte din jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene şi a Curţii Europene a Drepturilor Omului, sunt invocate principiile priorităţii şi aplicabilităţii directe a dreptului comunitar, precum şi principiul legalităţii.

De asemenea, prevederile legale criticate sunt contrare şi principiilor solidarităţii şi egalităţii de tratament, care presupun ca sarcina de a depune efortul financiar sau de orice altă natură, necesar pentru îndreptarea unei stări de necesitate, să fie suportată în comun şi în egală măsură de toţi cetăţenii statului respectiv. Autorii excepţiei subliniază, în acest sens, că fac parte dintr-o categorie profesională net defavorizată faţă de restul salariaţilor din sistemul bugetar, prin aceea că suportă diminuări salariale superioare celor incidente în cazul celorlalţi bugetari. Se mai susţine că, deşi s-a diminuat salariul, obligaţia corelativă nu a fost restrânsă, norma de muncă rămânând aceeaşi. A fost invocat şi faptul că s-a realizat o discriminare prin aceea că scopul declarat al legii de salarizare unice a fost încălcat, pentru personalul din învăţământ fiind aplicată o lege de salarizare separată cu venituri mult diminuate.

În plus, nu este respectat nici principiul previzibilităţii normelor juridice, care impune ca autorităţile publice să normeze relaţiile sociale prin adoptarea de acte normative care să intre în vigoare după trecerea unei anumite perioade de timp, astfel încât să permită oricărei persoane să poată recurge la consultanţă de specialitate şi să-şi corecteze conduita în concordanţă cu modificările ce urmează a surveni. Consideră că, în acord cu jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene (spre exemplu, hotărârile din 26 iunie 1990 şi din 11 iulie 1991, pronunţate în cauzele C-152/88R, Sofrimport SARL împotriva Comisiei Comunităţilor Europene, C-368/89 Crispoltoni contra Fattoria autonoma tabacchi di Citta di Castello), cât şi cu jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului (spre exemplu, hotărârile din 4 mai 2000, din 27 ianuarie 2009, din 12 octombrie 2006 şi din 6 decembrie 2007, pronunţate în cauzele Rotaru împotriva României 2000, Burgheiea împotriva României, Kaya împotriva României, Beian împotriva României), calitatea normelor juridice presupune ca acestea să genereze o oarecare stabilitate, autorităţile statului neputând fi inconsecvente faţă de o anumită realitate socială. În cazul de faţă, insecuritatea şi incertitudinea rezultă din însăşi vătămarea patrimonială suferită şi din afectarea aşteptărilor şi prognozelor financiare ale acestora pentru o perioadă de timp apreciabilă.

Pe de altă parte, prevederile legale criticate înfrâng principiul securităţii raporturilor juridice, astfel cum acesta a fost consacrat în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului (a se vedea, spre exemplu, hotărârea din 24 martie 2009, pronunţată în Cauza Tudor Tudor împotriva României) şi în jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene (a se vedea hotărârile din 14 aprilie 1970, 27 martie 1970 şi 14 iulie 1972, pronunţate în Cauza 24-69 Theo Nebe împotriva Comisiei Comunităţilor Europene, Cauza 61/79 Amministrazione delle finanze dello Stato împotriva Denkavit italiana Srt şi Cauza 57-69 Azienda colorinazionali - ACNA S.p.A. Împotriva Comisiei Comunităţilor Europene). Astfel, prin grilele de calcul incluse în anexele sale, Legea nr. 63/2011 a dus la o diminuare cu aproximativ 25% a veniturilor ce erau anterior deja diminuate.

Autorii susţin, totodată, că Legea nr. 63/2011 încalcă dreptul de proprietate asupra bunului reprezentat de salariul cuvenit pentru munca prestată, fără a exista vreunul din cazurile prevăzute de art. 53 din Constituţie, fără a avea caracter temporar şi fără a se acorda în schimb vreo despăgubire proporţională cu privarea de bun.

Invocă aspecte din jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului (hotărârile din 8 noiembrie 2005, din 7 ianuarie 2003 şi din 23 octombrie 2007, pronunţate în cauzele Kechko împotriva Ucrainei, Kopecky împotriva Slovaciei, Cazacu împotriva Republicii Moldova) prin care s-a statuat că drepturile salariale privite ca drept de creanţă reprezintă un „bun” în Sensul art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

Tribunalul Botoşani - Secţia civilă apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Atributul stabilirii sistemului de salarizare al personalului bugetar aparţine legiuitorului, astfel încât în realizarea politicii sale şi a luării măsurilor necesare în perioada de criză economică, acesta poate prevedea un regim salarial special, distinct pentru anumite categorii ub bugetari. Potrivit art. 16 alin. (1) din Constituţia, egalitatea presupune uniformitate în cadrul aceleiaşi categorii de subiecţi ai drepturilor, ceea ce presupune - în speţă - aplicarea aceloraşi criterii de salarizare tuturor cadrelor didactice şi didactice auxiliare, şi nu tuturor categoriilor de bugetari. De asemenea, se mai arată că legea criticată elimină inechitatea stabilirii salariilor din sistemul naţional din învăţământ, respectiv salarizarea neunitară în concordanţă cu principiile care stau la baza salarizării unitare a personalului plătit din fondurile publice. Astfel cum se prevede şi în expunerea de motive a legii criticate, salariaţii care ocupă funcţii identice în cadrul învăţământului de stat sunt remuneraţi diferit, deşi în cadrul acestor unităţi se desfăşoară aceleaşi activităţi didactice.

În ceea ce priveşte raportarea la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, Tribunalul Botoşani - Secţia civilă are în vedere că este dreptul autorităţii legiuitoare de a elabora măsuri de politică legislativă în domeniul salarizării în concordanţă cu condiţiile economice şi sociale existente la un moment dat.

Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierile de sesizare au fost comunicate preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernuluişi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate ridicate.

Avocatul Poporului îşi menţine punctul de vedere exprimat în dosarele nr. 1.301 D/2011 şi nr. 1.302D/2011 ale Curţii Constituţionale având ca obiect o excepţie de neconstituţionalitate cu acelaşi obiect si motivare similară şi consideră că prevederile Legii nr. 63/2011 sunt constituţionale. Invocă Decizia Curţii Constituţionale nr. 575 din 4 mai 2011.

Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernul nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

CURTEA,

examinând actele de sesizare, punctele de vedere ale Avocatului Poporului, rapoartele întocmite de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, reţine următoarele:

Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.

Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie prevederile Legii nr. 63/2011 privind încadrarea şi salarizarea în anul 2011 a personalului didactic şi didactic auxiliar din învăţământ, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 323 din 10 mai 2011.

În susţinerea neconstituţionalităţii acestor dispoziţii legale sunt invocate prevederile constituţionale ale art. 16 alin. (1) privind egalitatea în drepturi a cetăţenilor, art. 20 referitor la tratatele internaţionale privind drepturile omului, art. 44 privind dreptul de proprietate privată, art. 53 privind restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi, art. 136 alin. (1)şi (5) privind tipurile de proprietate - publică şi privată ş\ caracterul inviolabil ai proprietăţii private, în condiţiile legii organice, şi art. 148 alin. (2} privind prioritatea reglementărilor Uniunii Europene cu caracter obligatoriu.

Sunt invocate şi dispoziţiile privind proprietatea cuprinse în art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi art. 17 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului.

Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată următoarele:

Legea nr. 63/2011, act normativ cu caracter temporar, ale cărui efecte juridice continuă să se producă, a mai făcut obiect al controlului de constituţionalitate, exercitat din perspectiva unor critici similare cu cele invocate în prezenta cauză (a se vedea în acest sens Decizia nr. 575 din 4 mai 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 368 din 26 mai 2011, şi Decizia nr. 130 din 16 februarie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea i, nr. 290 din 3 mai 2012).

Astfel, raportat la critica de neconstituţionalitate cu privire la încălcarea normelor constituţionale şi convenţionale privind proprietatea privată, formulată din perspectiva unei restrângeri a dreptului la salariu, considerat un „bun”, Curtea, în acord cu jurisprudenţa instanţei de contencios european al drepturilor omului, a subliniat distincţia dintre dreptul persoanei de a continua să primească, în viitor, un salariu într-un anumit cuantum şi dreptul de a primi efectiv salariul cuvenit pentru perioada în care munca a fost prestată (a se vedea Hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului din 19 aprilie 2007, pronunţată în Cauza Vilho Eskelinen împotriva Finlandei, paragraful 94).

În aceste condiţii, Curtea a reţinut, în esenţă, că legea supusă controlului de constituţionalitate stabileşte drepturile salariale ale cadrelor didactice de la data intrării sale în vigoare si până la finele anului 2011, aşadar pentru viitor, fără a afecta în niciun mod drepturile salariale dobândite pentru perioada anterioară intrării sale în vigoare. Ca urmare, prevederile sale nu stabilesc o ingerinţă de tipul privării de proprietate.

Cât priveşte salariul care urmează a fi plătit în viitor, Curtea a constatat că este dreptul autorităţii legiuitoare de a elabora măsuri de politică legislativă în domeniul salarizării în concordanţă cu condiţiile economice şi sociale existente la un moment dat. În aceasta privinţă, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reţinut că statul este cel în măsură să stabilească ce sume trebuie plătite angajaţilor săi din bugetul de stat. Statul poate dispune introducerea, suspendarea sau încetarea plăţii unor astfel de sume prin modificări legislative corespunzătoare (a se vedea, de exemplu, Hotărârea din 8 noiembrie 2005, pronunţată în Cauza Kechko împotriva Ucrainei, paragraful 23).

De altfel, printr-o jurisprudenţă constantă, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că statele se bucură de o targa marjă de apreciere pentru a determina oportunitatea şi intensitatea politicilor lor în acest domeniu (spre exemplu, Hotărârea din 8 decembrie 2009, pronunţată în Cauza Wieczorek împotriva Poloniei, paragraful 59, şi Hotărârea din 2 februarie 2010, pronunţată în Cauza Aizpurua Ortîz împotriva Spaniei, paragraful 57).

Totodată, examinând legea criticată prin prisma exigenţelor referitoare la previzibilitatea normelor juridice şi protecţia aşteptărilor legitime ale cetăţenilor, Curtea a constatat că acestea nu sunt încălcate, câtă vreme Legea nr. 63/2011 a fost adoptată pentru a realiza unificarea salarizării unei categorii profesionale, respectiv pentru reglementarea unitară a domeniului vizat. În plus, Curtea a reţinut că drepturile câştigate nu sunt cu nimic afectate prin reglementarea dedusă controlului de constituţionalitate.

Pe de altă parte, Curtea a constatat că este lipsită de temei critica privind încălcarea prevederilor art. 16 alin. (1) din Constituţie, susţinută de autorii excepţiei din perspectiva instituirii, prin prevederile legale criticate, a unei discriminări în cazul personalului didactic şi didactic auxiliar, faţă de restul salariaţilor plătiţi din fondurile publice.

Astfel, în jurisprudenţă sa, Curtea a statuat că instituirea de regimuri juridice diferite în situaţii care impun rezolvări diferite

nu poate fi apreciată drept o încălcare a principiului egalităţii (a se vedea, de exemplu, Decizia nr. 17 din 12 ianuarie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 79 din 5 februarie 2010).

În acelaşi sens, Curtea a reţinut că art. 16 din Constituţie vizează egalitatea în drepturi între cetăţeni în ceea ce priveşte recunoaşterea în favoarea acestora a unor drepturi şi libertăţi fundamentale, nu şi identitatea de tratament juridic asupra aplicării unor măsuri, indiferent de natura lor. În felul acesta se justifică nu numai admisibilitatea unui regim juridic diferit faţă de anumite categorii de persoane, dar şi necesitatea lui (Decizia nr. 53 din 19 februarie 2002, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 224 din 3 aprilie 2002).

Aplicând aceste considerente de principiu în cauză, Curtea a constatat că, în materia salarizării personalului didactic şi didactic auxiliar, a existat o situaţie juridică specifică, determinată de succesiunea a numeroase acte normative cu acest obiect de reglementare şi de practica judiciară neunitară, care a condus la un sistem de salarizare neunitar.

În acest context specific salarizării personalului didactic şi didactic auxiliar, reglementarea criticată dă expresie unei măsuri de politică bugetară, determinată de impactul financiar major asupra cheltuielilor de personal aprobate pentru anul 2011, având în vedere consecinţele modificărilor legislative şi ale soluţiilor pronunţate de instanţele judecătoreşti, urmărind să elimine inechitatea în stabilirea salariilor din sistemul naţional de învăţământ. Se asigură astfel un raport rezonabil de proporţionalitate între mijloacele folosite şi scopul urmărit.

În aceste condiţii, Curtea a reţinut că situaţia obiectiv diferită a personalului didactic şi didactic auxiliar justifică instituirea unui tratament juridic distinct în ceea ce priveşte salarizarea acestei categorii profesionale, fără ca aceasta să aibă semnificaţia încălcării principiului egalităţii în drepturi.

În fine, celelalte critici de neconstituţionalitate, astfel cum sunt formulate de autorii excepţiei, vizează aplicarea cu prioritate a unor principii statuate în jurisprudenţă Curţii Europene a Drepturilor Omului şi a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene. Or, asemenea aspecte nu pun în discuţie probleme de constituţionalitate, ci ţin de aplicarea legii de către instanţele de judecata.

Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să modifice jurisprudenţă Curţii, atât soluţiile, cât şi considerentele deciziilor menţionate îşi păstrează valabilitatea şi în prezenta cauză.

Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) si al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor Legii nr. 63/2011 privind încadrarea şi salarizarea în anul 2011 a personalului didactic şi didactic auxiliar din învăţământ, excepţie invocată de Sindicatul învăţământului Preuniversitar Botoşani

În numele şi în calitate de reprezentant al doamnei Mihaela Laura Bolohan şi alţii, Liga Sindicatelor din învăţământ Botoşani

În numele şi în calitate de reprezentant al doamnei Carmen Elena Dobrescu şi alţii,Gheorghe Şulic şi alţii, Elena Gheban şi alţii, Tiberiu Oberofer Manoliu şi alţii, Constantin Lohan şi alţii, Rica Chirilă şi alţii, Marioara Caia, Gheorghe Afloarei si alţii, Mihaela Scutariu si alţii, Maria Teiisca si alţii, Cristina Maria Aioniţoaie si alţii, Geta Slabu si alţii, si al doamnei Marinela Acsinte si alţii, în dosarele nr. 9.509/40/2011, nr. 7.261/40/2011, nr. 7.005/40/2011, nr. 7.150/40/2011, nr. 7.290/40/2011, nr. 6.994/40/2011, nr. 7.289/40/2011, nr. 7.279/40/2011, nr. 7.152/40/2011, nr. 7.171/40/2011, nr. 7.281/40/2011, nr. 7.168/40/2011, nr. 7.262/40/2011 şi nr. 6.991/40/2011 ale Tribunalului Botoşani - Secţia civilă.

Definitivă şi general obligatorie.

Pronunţată în şedinţa publică din data de 28 iunie 2012.

 

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE,

AUGUSTIN ZEGREAN

Magistrat-asistent,

Andreea Costin

 

ACTE ALE ORGANELOR DE SPECIALITATE ALE ADMINISTRAŢIEI PUBLICE CENTRALE

 

MINISTERUL TRANSPORTURILOR ŞI INFRASTRUCTURII

 

ORDIN

privind publicarea acceptării amendamentelor la Convenţia internaţională din 1974 pentru ocrotirea vieţii omeneşti pe mare, aşa cum a fost amendată, adoptate de Organizaţia Maritimă Internaţională prin Rezoluţia MSC.317(89) a Comitetului de siguranţă maritimă7 din 20 mai 2011

 

Având în vedere prevederile art. VIII (b)(vi)(2)(bb) şi ale art. VIII (b)(vii)(2) din Convenţia internaţională din 1974 pentru ocrotirea vieţii omeneşti pe mare (SOLAS 1974),

în temeiul prevederilor art. 4 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 42/1997 privind transportul maritim si pe căile navigabile interioare, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi ale art. 2 pct. 18 şi art. 5 alin. (4) din Hotărârea Guvernului nr. 76/2009 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Transporturilor şi Infrastructurii, cu modificările şi completările ulterioare,

ministrul transporturilor si infrastructurii emite următorul ordin:

Art. 1. - Se publică amendamentele la Convenţia internaţională din 1974 pentru ocrotirea vieţii omeneşti pe mare, aşa cum a fost amendată, adoptate de Organizaţia Maritimă Internaţională prin Rezoluţia MSC.317(89) a Comitetului de siguranţă maritimă din 20 mai 2011, prevăzută în anexa care face parte integrantă din prezentul ordin.

Art. 2. - Autoritatea Navală Română va duce la îndeplinire prevederile prezentului ordin.

Art. 3. - Prezentul ordin se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

 

p. Ministrul transporturilor şi infrastructurii,

Răducu Valentin Preda,

secretar de stat

 

 

Bucureşti, 9 august 2012.

Nr. 1.291.

 

ANEXĂ

 

REZOLUŢIA MSC.317(89)

(adoptată la 20 mai 2011)

 

Adoptarea amendamentelor la Convenţia internaţională din 1974 pentru ocrotirea vieţii omeneşti pe mare, aşa cum a fost amendată

 

Comitetul de siguranţă maritimă,

amintind art. 28(b) din Convenţia privind crearea Organizaţiei Maritime Internaţionale referitor la funcţiile Comitetului,

amintind, de asemenea, art. VIII (b) din Convenţia internaţională din 1974 pentru ocrotirea vieţii omeneşti pe mare (SOLAS), (denumită în continuare Convenţie), referitor la procedura de amendare a anexei la Convenţie, cu excepţia cap. I,

luând în considerare, la cea de-a optzeci şi noua sesiune a sa, amendamentele la Convenţie, propuse şi difuzate în conformitate cu art. VIII (b)(i) din Convenţie,

1. adoptă, în conformitate cu art. VIII (b)(iv) din Convenţie, amendamentele la Convenţie, al căror text este prezentat în anexa la prezenta rezoluţie;

2. stabileşte, în conformitate cu art. VIII (b)(vi)(2)(bb) din Convenţie, că amendamentele se vor considera ca fiind acceptate la 1 iulie 2012, cu excepţia cazului în care înainte de

această dată mai mult de o treime din guvernele contractante la Convenţie sau guvernele contractante ale căror flote comerciale reprezintă în total cel puţin 50% din tonajul brut al flotei comerciale mondiale vor fi notificat obiecţiile lor la aceste amendamente;

3. invită guvernele contractante la Convenţie să noteze că, în conformitate cu art. VIII (b)(vii)(2) din Convenţie, amendamentele vor intra în vigoare la 1 ianuarie 2013, după acceptarea lor în conformitate cu paragraful 2 de mai sus;

4. solicită secretarului general, în conformitate cu art. VIII (b)(v) din Convenţie, să transmită tuturor guvernelor contractante la Convenţie copii certificate ale prezentei rezoluţii şi ale textului amendamentelor conţinute în anexă;

5. solicită în plus secretarului general să transmită copii ale acestei rezoluţii şi ale anexei sale membrilor Organizaţiei care nu sunt guverne contractante la Convenţie.

 

ANEXA

la Rezoluţia MSC.317(89)

 

AMENDAMENTE

la Convenţia internaţională din 1974 pentru ocrotirea vieţii omeneşti pe mare, aşa cum a fost amendată

 

CAPITOLUL III

Mijloace şi dispozitive de salvare

 

Regula 1 - Aplicare

Următorul paragraf nou 5 se adaugă după paragraful 4 existent:

„5 Prin derogare de la paragraful 4.2, pentru toate navele, nu mai târziu de data primei andocări planificate după 1 iulie 2014, dar nu mai târziu de 1 iulie 2019, mecanismele de decuplare în sarcină a ambarcaţiunilor de salvare, care nu îndeplinesc dispoziţiile de la paragrafele 4.4.7.6.4 la 4.4.7.6.6 din Cod, trebuie să fie înlocuite cu echipamente care îndeplinesc prevederile din Cod*.


*Se referă la Liniile directoare pentru evaluarea şi înlocuirea dispozitivelor de decuplare şi de recuperare a ambarcaţiunilor de salvare (Circulara MSC.1/Circ. 1392).”

 

ACTE ALE CURŢII EUROPENE A DREPTURILOR OMULUI

 

CURTEA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI

SECŢIA A TREIA

 

DECIZIE

cu privire la Cererea nr. 63.627/11 introdusă de Constantin Abăluţă şi alţii împotriva României

 

Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a treia), reunită la 15 mai 2012 într-o cameră compusă din Josep Casadevall, preşedinte, Alvina Gyulumyan, Egbert Myjer, Jân Sikuta, Ineta Ziemele, Luis Lopez Guerra, Kristina Pardalos, judecători, şi Marialena Tsirli, grefier adjunct de secţie,

privind cererea menţionată anterior, introdusă la 20 iunie 2011,

după deliberare, pronunţă următoarea decizie:

ÎN FAPT

1. Reclamanţii, domnul Constantin Abăluţă şi alţi 306 reclamanţi ale căror nume sunt disponibile la grefa Curţii, sunt resortisanţi români, toţi militari pensionaţi. Sunt reprezentaţi în faţa curţii de domnul I. Olteanu, avocat în Bucureşti.

Circumstanţele cauzei

2. Faptele cauzei, astfel cum au fost prezentate de reclamanţi, pot fi rezumate după cum urmează.

3. Reclamanţii, foste cadre militare, beneficiau de o pensie calculată potrivit Legii nr. 164/2001 privind pensiile militare de stat. Pe durata serviciului au contribuit la bugetul de stat cu aproximativ 5% din soldă, pentru a beneficia de o pensie suplimentară. Pensia lunară de bază reprezenta aproximativ 60% din ultima soldă şi era achitată în întregime de la bugetul de stat.

4. Legea nr. 119/2010 privind stabilirea unor măsuri în domeniul pensiilor a abrogat mai multe sisteme speciale de pensii, inclusiv pe cel al pensiilor militare, pentru a asigura echilibrul bugetar şi pentru a corecta inegalităţile dintre diferitele Sisteme de pensii. Conform Hotărârii Guvernului nr. 735/2010 pentru recalcularea pensiilor stabilite potrivit legislaţiei privind pensiile militare de stat, a pensiilor de stat ale poliţiştilor şi ale funcţionarilor publici cu statut special din sistemul administraţiei penitenciarelor, conform Legii nr. 119/2010 privind stabilirea unor măsuri în domeniul pensiilor, pensiile militare trebuie să fie recalculate şi incluse în sistemul public de pensii în termen de 5 luni de la data intrării în vigoare a noii legi.

5. Legea nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice a instituit un nou sistem general de pensii, aplicabil şi militarilor, Pensiile acestora din urmă au fost recalculate pe baza vârstei la momentul pensionării, duratei şi cuantumului cotizaţiilor la fondul de pensii. Durata serviciului militar a fost asimilată cu perioadele de contribuţie în sensul legii.

6. Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 1/2011 privind stabilirea unor măsuri în domeniul pensiilor acordate beneficiarilor proveniţi din sistemul de apărare, ordine publică şi siguranţă naţională a abrogat Hotărârea Guvernului nr. 735/2010, a modificat anumite aspecte tehnice de calcul al pensiilor şi a prelungit termenul pentru punerea în aplicare a noului sistem general de pensii.

7. Reclamanţii susţin că introducerea noului sistem a condus la reducerea cuantumului pensiilor acestora.

8. Între timp, multe foste cadre militare, inclusiv o parte dintre reclamanţi, au solicitat instanţelor interne de contencios administrativ anularea Hotărârii Guvernului nr. 735/2010 şi menţinerea vechii metode de calcul al pensiilor.

9. După abrogarea hotărârii sus-menţionate, instanţele naţionale, inclusiv curţile de apel din Cluj şi Bucureşti, au respins sau au declarat inadmisibile aceste acţiuni.

CAPĂT DE CERERE

10. Invocând art. 1 din Protocolul nr. 1 şi art. 14 din Convenţie, reclamanţii au susţinut că reforma sistemului de pensii a adus atingere dreptului lor de proprietate, lipsindu-i de pensia stabilită la data pensionării, în timp ce alte grupuri sociale, cum ar fi foştii magistraţi, continuă să beneficieze de un mod mai avantajos de calcul al pensiilor.

ÎN DREPT

11. Reclamanţii invocă încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 şi a art. 14 din Convenţie, pe motivul diminuării cuantumului pensiilor lor. Reclamanţii susţin, de asemenea, că, din cauza modificărilor legislative operate, nu au beneficiat de un recurs efectiv, care să le fi permis să se plângă de situaţia în cauză şi să pretindă redresarea acesteia.

12. Curtea nu consideră necesar să se pronunţe cu privire la existenţa în dreptul intern a unui recurs efectiv şi asupra obligaţiei reclamanţilor de a-l exercita, atât timp cât plângerea este inadmisibilă, pentru motivele prezentate în continuare.

13. Curtea reaminteşte că, deşi art. 1 din Protocolul nr. 1 garantează plata prestaţiilor sociale pentru persoanele care au achitat contribuţii unei case de asigurări, acest lucru nu poate fi interpretat ca dând dreptul la acordarea unei pensii într-un cuantum determinat [a se vedea, în special, Skorkiewicz împotriva Poloniei (dec), nr. 39.860/98, 1 iunie 1999, Jankovic împotriva Croaţiei (dec), nr. 43.440/98, CEDO 2000-X, Kuna împotriva Germaniei, (dec), nr. 52.449/99, CEDO-2001, Blanco Caliejas împotriva Spaniei (dec), nr. 64.100/00, 18 iunie 2002, si Maggio si alţii împotriva Italiei, nr. 46.286/09, 52.851/08, 53.727/08. 54.486/08 şi 56.001/08. pct. 55, 31 mai 2011],

14. Curtea reaminteşte, de asemenea, că statele părţi la Convenţie dispun de o marjă de apreciere destul de largă atunci când este vorba de reglementarea politicii lor sociale. Întrucât adoptarea legilor în vederea stabilirii echilibrului între cheltuielile şi veniturile statului implică, de regulă, o examinare a aspectelor politice, economice şi sociale, Curtea consideră că autorităţile naţionale sunt, în principiu, cel mai bine plasate pentru a alege mijloacele cele mai potrivite pentru a atinge acest obiectiv, iar Curtea respectă alegerea lor, cu excepţia cazului în care acestea se dovedesc, în mod evident, lipsite de un temei rezonabil [Mihăieş ş i Sentes împotriva României, (dec), nr. 44.232/11 şi 44.605/11, 6 decembrie 2011].

15. În speţă, Curtea subliniază că reforma sistemelor de pensii a fost fundamentată pe raţiuni obiective, şi anume contextul economic şi corectarea inegalităţilor existente între diferitele sisteme de pensii (supra, pct. 4).

16. În această privinţă, Curtea constată că pretinsa diminuare a pensiilor reclamanţilor a reprezentat o modalitate de a integra aceste pensii în sistemul unitar prevăzut de Legea nr. 263/2010 şi consideră că motivele invocate pentru adoptarea acestei legi nu pot fi considerate drept nerezonabile sau disproporţionate.

17. Curtea reţine, de asemenea, şi faptul că reforma sistemului de pensii nu a avut un efect retroactiv, precum şi că perioada serviciului militar a fost asimilată perioadelor de contribuţie în sensul legii. În consecinţă, reclamanţii nu au pierdut pensia care le era datorată în temeiul contribuţiilor la buget vărsate în timpul serviciului militar, ci doar o parte din pensie, care era susţinută integral de la bugetul de stat şi care reprezenta un avantaj de care reclamanţii beneficiaseră anterior datorită naturii profesiei lor [a se vedea, mutatis mutandis, Frimu şi alţii împotriva României, (dec), nr. 45.312/11, 7 februarie 2012)].

18. În ceea ce priveşte diferenţa de tratament în raport cu alte categorii de pensionari, Curtea reaminteşte că o distincţie este discriminatorie în sensul art. 14 din Convenţie dacă Ti lipseşte o justificare obiectivă şi rezonabilă.

19. În speţă, Curtea susţine că faptul că alte categorii sociale se bucură în continuare de un mod de calcul mai favorabil al pensiilor ţine, de asemenea, de marja de apreciere a statului.

20. Având în vedere aceste elemente, Curtea consideră că măsurile criticate de reclamanţi nu au fost de natură să îi facă pe aceştia să suporte o sarcină disproporţionată şi excesivă, incompatibilă cu dreptul de proprietate, şi reclamanţii nu au fost în mod nejustificat discriminaţi în raport cu alţi pensionari.

21. Reiese că cererea trebuie respinsă în temeiul art. 35 § 3 şi 4 din Convenţie.

Pentru aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară cererea inadmisibilă.

 

Josep Casadevall,

preşedinte

Marialena Tsirli,

grefier adjunct