MONITORUL OFICIAL AL ROMANIEI Nr. 116/2012

MONITORUL OFICIAL AL ROMANIEI

 

P A R T E A  I

Anul XXIV - Nr. 116         LEGI, DECRETE, HOTĂRÂRI SI ALTE ACTE         Miercuri, 15 februarie 2012

 

SUMAR

 

DECIZII ALE CURŢII CONSTITUŢIONALE

 

Decizia nr. 1.315 din 4 octombrie 2011 referitoare la excepţia de ne constituţionalitate a dispoziţiilor art. 219 din Codul de procedură civilă şi ale art. 101 alin. (3) lit. a) şi art. 118 alin. (31) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice

 

Decizia nr. 26 din 18 ianuarie 2012 referitoare la obiecţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 5 alin. (2), art. 49 alin. (2), art. 54 şi art. 56 din Legea privind amplasarea şi autorizarea mijloacelor de publicitate

 

HOTĂRÂRI ALE GUVERNULUI ROMÂNIEI

 

83. - Hotărâre privind adoptarea unor măsuri de siguranţă pe piaţa de energie electrică

 

ACTE ALE ORGANELOR DE SPECIALITATE ALE ADMINISTRAŢIEI PUBLICE CENTRALE

 

M.16. - Ordin al ministrului apărării naţionale privind misiunile de urmărire, inspectare şi reţinere a navelor sau ambarcaţiunilor suspecte, executate de navele militare aparţinând Ministerului Apărării Naţionale

 

25. - Ordin al ministrului agriculturii şi dezvoltării rurale privind modificarea anexei la Ordinul ministrului agriculturii, alimentaţiei şi pădurilor nr. 397/2003 pentru aprobarea Nominalizării arealelor viticole şi încadrării localităţilor pe regiuni viticole, podgorii şi centre viticole

 

161. - Ordin al ministrului finanţelor publice pentru completarea Procedurii de punere în aplicare a titlurilor executorii în baza cărora se solicită înfiinţarea popririi conturilor autorităţilor şi instituţiilor publice deschise la nivelul unităţilor Trezoreriei Statului, aprobată prin Ordinul ministrului finanţelor publice nr. 2.336/2011

 

DECIZII ALE CURŢII CONSTITUŢIONALE

 

CURTEA CONSTITUŢIONALA

DECIZIA Nr. 1.315

din 4 octombrie 2011

referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 219 din Codul de procedură civilă şi ale art. 101 alin. (3) lit. a) şi art. 118 alin. (31) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice

 

Augustin Zegrean - preşedinte

Acsinte Gaspar - judecător

Aspazia Cojocaru - judecător

Iulia Antoanella Motoc - judecător

Mircea Ştefan Minea - judecător

Ion Predescu - judecător

Puskás Valentin Zoltán - judecător

Tudorel Toader - judecător

Cristina Teodora Pop - magistrat-asistent

 

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Simona Ricu.

 

Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 219 din Codul de procedură civilă şi ale art. 101 alin. (3) lit. a) şi art. 118 alin. (31) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice, excepţie ridicată de Mihai Popteanu în Dosarul nr. 3.688/303/2009 al Judecătoriei Sectorului 6 Bucureşti - Secţia civilă şi care formează obiectul Dosarului nr. 888D/2011 al Curţii Constituţionale.

La apelul nominal se constată lipsa părţilor, faţă de care procedura de citare a fost legal îndeplinită.

Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate ca neîntemeiată, arătând că textele invocate de autorul excepţiei sunt constituţionale.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:

Prin încheierea din 4 mai 2011, pronunţată în Dosarul nr. 3.688/303/2009, Judecătoria Sectorului 6 Bucureşti - Secţia civilă a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 219 din Codul de procedură civilă şi ale art. 101 alin. (3) lit. a) şi art. 118 alin. (31) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice, excepţie ridicată de Mihai Popteanu într-o cauză având ca obiect soluţionarea unei plângeri formulate împotriva procesului-verbal de constatare şi sancţionare a unei contravenţii.

În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se arată că dispoziţiile art. 219 din Codul de procedură civilă creează discriminare între persoanele cu domiciliul în România, care nu au dreptul să răspundă în scris la întrebările formulate în interogatoriu, şi persoanele domiciliate în alte state membru ale Uniunii Europene, care pot răspunde în scris la interogatoriu, cu toate că au dreptul de a circula liber în spaţiul european, având astfel posibilitatea efectivă de a se prezenta în faţa instanţelor.

Cu privire la pretinsa neconstituţionalitate a prevederilor art. 101 alin. (3) lit. a) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002, se susţine că acestea nu respectă principiul legalităţii şi proporţionalităţii pedepselor cu faptele săvârşite, întrucât în cauzele penale dispoziţiile art. 181 din Codul penal dau posibilitatea aplicării unor sancţiuni administrative mai uşoare pentru săvârşirea unor fapte mai grave decât cele prevăzute de ordonanţa de urgenţă criticată şi că, pentru acest motiv, este încălcată norma constituţională referitoare la egalitate, im punând u-se totodată ca România să acorde prioritate tratatelor internaţionale ce prevăd aplicarea acestui principiu de drept.

Referitor la pretinsa neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 118 alin. (31) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002, se arată că acestea încalcă principiul neretroactivităţii legii, accesul liber la justiţie, dreptul la un proces echitabil şi dreptul la apărare, prin eliminarea de către legiuitor, pe parcursul soluţionării cauzei de către instanţa de fond, a unuia dintre gradele de jurisdicţie prevăzute de legea contravenţională la data constatării contravenţiei şi de care autorul înţelege să beneficieze în cazul unei soluţii nefavorabile a primei instanţe.

Judecătoria Sectorului 6 Bucureşti - Secţia civilă apreciază că excepţia de neconstituţionalitate invocată este neîntemeiată.

Cu privire la constituţionalitatea prevederilor art. 219 din Codul de procedură civilă, instanţa arată că reglementarea procedurii de administrare a probei interogatoriului este de competenţa exclusivă a legiuitorului, iar stabilirea în reglementarea acestei instituţii a unor condiţii diferite pentru persoanele domiciliate în România şi pentru cele domiciliate în alte state membre ale Uniunii Europene se justifică, având în vedere situaţiile diferite în care se află cele două categorii de persoane, nefiind încălcate în acest fel dispoziţiile constituţionale invocate de autorul excepţiei.

În ceea ce priveşte constituţionalitatea dispoziţiilor art. 101 alin. (3) lit. a) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002, se arată că situaţiile evocate de autorul excepţiei sunt diferite, iar faptul că prevederile art. 181 din Codul penal permit aplicarea unor sancţiuni administrative mai uşoare decât cele prevăzute de ordonanţa de urgenţă criticată, pentru alte categorii de fapte decât cele reglementate prin aceasta şi care nu pot fi însoţite de sancţiunea complementară a suspendării dreptului de a conduce autovehiculul, nu creează o stare de inegalitate între persoane aflate în situaţii juridice identice, nefiind încălcate prin acest text legal principiile legalităţii şi proporţionalităţii infracţiunilor şi pedepselor şi principiul egalităţii în faţa legii.

Referitor la pretinsa neconstituţionalitate a prevederilor art. 118 alin. (31) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 19572002, se arată că faptele în cauză prezintă un pericol social minor, iar posibilitatea formulării plângerii împotriva procesului-verbal de constatare a contravenţiei, în termen de 15 zile de la data comunicării, la judecătoria în a cărei rază teritorială a fost săvârşită fapta reprezintă o garanţie suficientă a liberului acces la justiţie, măsura eliminării recursului cu privire la hotărârile judecătoreşti pronunţate în aceste cauze fiind opţiunea legiuitorului. De asemenea, instanţa menţionează că normele procesuale sunt de imediată aplicare, chiar şi în cazul proceselor în curs de soluţionare la intrarea ei în vigoare, fără ca prin aceasta să fie încălcat principiul neretroactivităţii legii.

Potrivit art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:

Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.

Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie prevederile art. 219 din Codul de procedură civilă şi ale art. 101 alin. (3) lit. a) şi art. 118 alin. (31) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 670 din 3 august 2006.

Textele criticate au următorul cuprins:

- Art. 219: „(1) Cel chemat va fi întrebat de către preşedinte asupra fiecărui fapt în parte.

(2) Cu încuviinţarea preşedintelui, fiecare dintre judecători, procurorul, precum şi partea potrivnică pot pune de-a dreptul întrebări celui chemat la interogator.

(3) Partea nu are voie să citească un răspuns scris de mai înainte. Ea se poate folosi însă de însemnări, cu încuviinţarea preşedintelui, dar numai cu privire la cifre sau denumiri.

(4) Dacă partea declară că pentru a răspunde trebuie să cerceteze înscrisuri, se va putea soroci un nou termen pentru interogator”,-

- Art. 101 alin. (3) lit. a): „(3) Constituie contravenţie şi se sancţionează cu amenda prevăzută în clasa a III-a de sancţiuni şi cu aplicarea sancţiunii contravenţionale complementare a suspendării dreptului de a conduce pentru o perioadă de 60 de zile săvârşirea de către conducătorul de autovehicul sau tramvai a următoarelor fapte:

a) nerespectarea regulilor privind prioritatea de trecere, depăşirea sau trecerea la culoarea roşie a semaforului, dacă prin aceasta s-a produs un accident de circulaţie din care au rezultat avarierea unui vehicul sau alte pagube materiale”;

- Art. 118 alin. (31): „(31) Hotărârea judecătorească prin care judecătoria soluţionează plângerea este definitivă şi irevocabilă.

În opinia autorului excepţiei, dispoziţiile art. 219 din Codul de procedură civilă încalcă prevederile constituţionale ale art. 16 alin. (1) şi (2) privind egalitatea în drepturi, dispoziţiile art. 20 şi 21 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene referitor la egalitatea în faţa legii şi, respectiv, la nediscriminare şi ale art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale cu privire la dreptul la un proces echitabil; prevederile art. 101 alin. (3) lit. a) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002 contravin dispoziţiilor constituţionale ale art. 16 alin. (1) şi (2), ale art. 20 - Tratatele internaţionale privind drepturile omului şi prevederilor art. 20 şi 49 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene referitor la egalitatea în faţa legii şi, respectiv, la principiile legalităţii şi proporţionalităţii infracţiunilor şi pedepselor; iar dispoziţiile art. 118 alin. (31) din aceeaşi ordonanţă de urgenţă încalcă prevederile constituţionale ale art. 15 alin. (2) referitor la neretroactivitatea legii, ale art. 21 - Accesul liber la jusUpe şi ale art. 24 alin. (1) cu privire la dreptul la apărare, dispoziţiile art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi prevederile art. 47 şi 48 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene privind dreptul la o cale de atac eficientă şi la un proces echitabil şi, respectiv, prezumţia de nevinovăţie şi dreptul la apărare.

Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată următoarele:

În ceea ce priveşte pretinsa neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 219 din Codul de procedură civilă, Curtea reţine că potrivit acestora cel chemat la interogator va fi întrebat de către preşedinte asupra fiecărui fapt în parte. Cu încuviinţarea preşedintelui, fiecare dintre judecători, procurorul, precum şi partea potrivnică pot pune întrebări celui chemat la interogator. Partea nu are voie să citească un răspuns scris de mai înainte; ea se poate folosi însă de însemnări, cu încuviinţarea preşedintelui, dar numai cu privire la cifre sau denumiri. Dacă partea declară că pentru a răspunde trebuie să cerceteze înscrisuri, se va putea soroci un nou termen pentru interogator. Iar potrivit dispoziţiilor art. 223, partea care are domiciliu în străinătate poate fi interogată prin cel care o reprezintă în judecată, caz în care interogatorul va fi comunicat în scris mandatarului, care va depune răspunsul părţii dat în cuprinsul unei procuri speciale şi autentice. Dacă mandatarul este avocat, procura specială certificată de acesta este îndestulătoare.

Prin Decizia nr. 1.115 din 16 octombrie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 772 din 18 noiembrie 2008, Decizia nr. 1.154 din 6 noiembrie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 884 din 29 decembrie 2008, şi Decizia nr. 403 din 24 martie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 340 din 17 mai 2011, Curtea a reţinut că principiul egalităţii cetăţenilor în faţa legii nu are semnificaţia uniformităţii, situaţiile obiectiv diferite în care se află diferiţi cetăţeni impunând un tratament juridic diferenţiat. În cauză, reglementarea diferită a procedurii de administrare a probei cu interogatoriul pentru persoanele cu domiciliul în străinătate este justificată de situaţia diferită în care se află aceste persoane, respectiv faptul că locuiesc într-o altă ţară, aspect ce face dificilă deplasarea lor în România pentru a fi prezente personal la interogatoriu şi, prin urmare, nu încalcă prevederile art. 16 din Legea fundamentală.

Prin aceleaşi decizii, Curtea a statuat că nu se poate reţine nici încălcarea dispoziţiilor care consacră liberul acces la justiţie şi dreptul la apărare, deoarece prevederile criticate nu împiedică părţile interesate să se adreseze instanţei, să fie asistate sau reprezentate de un apărător şi să beneficieze de toate garanţiile unui proces echitabil.

De altfel, aşa cum a statuat în mod constant Curtea Constituţională, în deplin acord şi cu jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului (de exemplu, Decizia din 13 iunie 1979, pronunţată în Cauza Marckx împotriva Belgiei, paragraful 32), principiul egalităţii în drepturi şi al nediscriminării se aplică doar situaţiilor egale ori analoage, iar tratamentul juridic diferenţiat, stabilit în considerarea unor situaţii obiectiv diferite, nu reprezintă nici privilegii şi nici discriminări.

Pentru aceste motive nu poate fi reţinută nici încălcarea prin textele criticate a prevederilor art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

Referitor la pretinsa neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 101 alin. (3) lit. a) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002, Curtea reţine că, potrivit acestora, nerespectarea de către conducătorul de autovehicul sau tramvai a regulilor privind prioritatea de trecere, depăşirea sau trecerea la culoarea roşie a semaforului, dacă prin aceasta s-a produs un accident de circulaţie din care au rezultat avarierea unui vehicul sau alte pagube materiale, constituie contravenţie şi se sancţionează cu amendă şi cu aplicarea sancţiunii contravenţionale complementare a suspendării dreptului de a conduce pentru o perioadă de 60 de zile.

De asemenea, Curtea constată că cele două ipoteze invocate de autorul excepţiei vizează instituţii juridice diferite, respectiv răspunderea contravenţională şi aplicarea unei sancţiuni cu caracter administrativ în cazul faptei care nu prezintă pericolul social al unei infracţiuni.

Astfel, cu privire la încălcarea prin textele criticate a prevederilor art. 16 alin. (1) şi (2) din Constituţie, în repetate rânduri, prin decizii cum sunt Decizia nr. 20 din 2 februarie 2000, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 72 din 18 februarie 2000, Decizia nr. 49 din 21 martie 2000, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 242 din 1 iunie 2000, Curtea a statuat, în acord cu jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, că principiul constituţional al egalităţii nu are semnificaţia uniformităţii şi că atâta vreme cât situaţiile juridice avute în vedere sunt diferite nu poate fi reţinută o încălcare a acestuia.

Totodată, Curtea constată că reglementarea răspunderii contravenţionale şi a sancţiunilor cu caracter administrativ este de competenţa legiuitorului şi ţine de politica statului, care» în scopul prevenirii săvârşirii faptelor penale şi a celor de natură contravenţională, impune sancţiuni disuasive, motiv pentru care nu poate fi reţinută încălcarea prin textele criticate a principiului legalităţii şi proporţionalităţii pedepselor cu faptele săvârşite.

În ceea ce priveşte constituţionalitatea dispoziţiilor art. 118 alin. (31) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002, referitor la pretinsa încălcare a dispoziţiilor art. 21 din Constituţie şi ale art. 6 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, Curtea reţine că stabilirea căilor de atac împotriva hotărârilor pronunţate în primă instanţă este de competenţa exclusivă a legiuitorului, care, ţinând cont de specificul obiectului fiecărei categorii de litigii, poate reglementa norme procedurale derogatorii de la regulile generale stabilite prin Codul de procedură civilă, accesul liber la justiţie reglementat de art. 21 din Constituţie neînsemnând obligativitatea asigurării accesului la toate gradele de jurisdicţie pentru toate categoriile de cauze sau litigii, iar dreptul la un proces echitabil, prevăzut de art. 6 paragraful 1 din Convenţie, nu presupune existenţa a două grade de jurisdicţie. Din acest punct de vedere, principiul liberului acces la justiţie trebuie corelat cu cel al egalităţii în drepturi, astfel încât acordarea accesului liber la justiţie să ţină cont de realităţile sociale inevitabil diferite. În acest sens, Curtea a statuat în jurisprudenţa sa că regula prevăzută la art. 21 alin. (2) din Constituţie, potrivit căreia nicio lege nu poate îngrădi accesul la justiţie, are ca semnificaţie faptul că legiuitorul nu poate exclude de la exerciţiul drepturilor procesuale pe care Ie-a instituit nicio categorie sau grup social. Dar el poate institui în considerarea unor situaţii deosebite reguli speciale de procedură, ca şi modalităţile de exercitare a drepturilor procedurale, astfel încât accesul liber la justiţie nu înseamnă accesul, în toate cazurile, la toate structurile judecătoreşti şi la toate căile de atac, deoarece competenţa şi procedura sunt stabilite de lege. Astfel, în cazul de faţă, Curtea reţine că prin art. X pct. 2 din Legea nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluţionării proceselor, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 714 din 26 octombrie 2010, legiuitorul a instituit o regulă procedurală nouă, derogatorie de la normele procesual civile de drept comun, ce elimină calea de atac a recursului, înlăturând în acest fel un grad de jurisdicţie, în scopul simplificării şi sporirii celerităţii soluţionării cauzelor, cu impact direct asupra executării hotărârilor judecătoreşti astfel pronunţate. În acest sens, Curtea constată că Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002 reglementează contravenţii ce sunt săvârşite prin fapte uşor de individualizat şi lipsite de complexitate, a căror constatare şi sancţionare de către organele abilitate şi al căror control exercitat de către instanţele de judecată presupun o activitate cu un grad de dificultate redus, în special în privinţa administrării probelor, ce nu necesită existenţa mai multor grade de jurisdicţie în vederea soluţionării corecte a cauzelor. Aşadar, Curtea reţine că, fiind vorba despre hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile pronunţate de judecătorii în soluţionarea unor plângeri formulate împotriva proceselor-verbale de constatare şi sancţionare a unor contravenţii, stabilirea unor căi de atac diferite pentru diferite categorii de litigii nu creează discriminare, conform art. 16 din Constituţie şi, respectiv, art. 14 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, atât timp cât titularii dreptului de a exercita aceste căi de atac sunt persoane aflate în situaţii juridice diferite. De altfel, în jurisprudenţa sa, Curtea Constituţională a statuat că egalitatea nu este sinonimă cu uniformitatea şi că unor situaţii diferite, justificate obiectiv şi raţional, trebuie să le corespundă un tratament juridic diferit, aşa cum reiese din Decizia nr. 126 din 4 iulie 2000, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 447 din 11 septembrie 2000.

Prin urmare, Curtea nu poate reţine încălcarea dispoziţiilor art. 6 paragraful 1 şi art. 14 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 219 din Codul de procedură civilă şi ale art. 101 alin. (3) lit. a) şi art. 118 alin. (31) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice, excepţie ridicată de Mihai Popteanu în Dosarul nr. 3.688/303/2009 al Judecătoriei Sectorului 6 Bucureşti - Secţia civilă.

Definitivă şi general obligatorie.

Pronunţată în şedinţa publică din data de 4 octombrie 2011.

 

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE,

AUGUSTIN ZEGREAN

Magistrat-asistent,

Cristina Teodora Pop

 

CURTEA CONSTITUŢIONALA

DECIZIA Nr. 26

din 18 ianuarie 2012

referitoare la obiecţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 5 alin. (2), art. 49 alin. (2), art. 54 şi art. 56 din Legea privind amplasarea şi autorizarea mijloacelor de publicitate

În temeiul prevederilor art. 146 lit. a) din Constituţie şi ale art. 15 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicată, la data de 23 decembrie 2011, un grup de 80 de deputaţi aparţinând Grupului parlamentar al Partidului Social Democrat şi un grup de 55 de deputaţi aparţinând Grupului parlamentar al Partidului Naţional Liberal au solicitat Curţii Constituţionale să se pronunţe asupra constituţionalităţii dispoziţiilor Legii privind amplasarea şi autorizarea mijloacelor de publicitate.

Sesizarea de neconstituţionalitate a fost înregistrată la Curtea Constituţională sub nr. 7.290 din 23 decembrie 2011 şi constituie obiectul Dosarului nr. 1.615A/2011.

Această sesizare a fost semnată de către următorii deputaţi: Cristian Minai Adomniţei, Marin Almăjanu, Sergiu Andon, Teodor Atanasiu, Vasile Berci, Dan Bordeianu, Octavian Bot, Viorel-Vasile Buda, Daniel-Stamate Budurescu, Cristian Buican, Mihăiţă Calimente, Mircea Vasile Cazan, Mariana Câmpeanu, Daniel Chiţoiu, Tudor-Alexandru Chiuariu, Horia Cristian, Ciprian Minodor Dobre, Victor Paul Dobre, Mihai-Aurel Donţu, Gheorghe Dragomir, George Ionuţ Dumitrică, Relu Fenechiu, Gheorghe Gabor, Graţiela Leocadia Gavrilescu, Alina-Ştefania Gorghiu, Titi Holban, Pavel Horj, Mircea Irimescu, Nicolae Jolţa, Mihai Lupu, Dan-Ştefan Motreanu, Gheorghe-Eugen Nicolăescu, Ludovic Orban. Ionel Palăr, Viorel Palască, Cornel Pieptea, Gabriel Plăiaşu, Cristina-Ancuţa Pocora, Virgil Pop, Călin Constantin Anton Popescu-Tăriceanu, Călin Potor, Ana Adriana Săftoiu, Nini Săpunaru, Adrian George Scutaru, Ionuţ-Marian Stroe, Radu Stroe, Gigel-Sorinel Ştirbu, Gheorghe-Mirel Taloş, Radu Bogdan Ţîmpău, Ioan Ţintean, Florin Ţurcanu, Adriana Diana Tuşa, Horea-Dorin Uioreanu, Lucia-Ana Varga, Mihai Alexandru Voicu, Gheorghe Ana, Gheorghe Antochi, Nicolae Bănicioiu, Eugen Bejinariu, Vasile Bleotu, Dumitru Boabeş, Matei-Radu Brătianu, Doina Burcău, Ion Burnei, Ion Călin, Ioan Cindrea, Gheorghe Ciocan, Dumitru Chiriţă, Radu Eugeniu Coclici, Dorel Covaci, Victor Cristea, Ioana Damian, Andrei Dolineaschi, Mircea Gheorghe Drăghici, Sonia Maria Drăghici, Cristian-Sorin Dumitrescu, Ion Dumitru, Mircea Dusa, Marian Ghiveciu, Vasile Ghiorghe Gliga, Horia Grama, Viorel Hrebenciuc, Iulian lancu, Florin Iordache, Cornel Itu, Ciprian Florin Luca, Mircea Silvestru Lup, Costică Macaleţi, Iulian Claudiu Manda, Antonella Marinescu, Eduard-Stelian Martin, Manuela Mitrea, Vasile Mocanu, Adrian Mocanu, Ion Mocioalcă, Carmen Ileana Moldovan, Radu Emil Moldovan, Rodica Nassar, Adrian Nastase, Marian Neacşu, Cătălin Ioan Nechifor, Robert Sorin Negoiţă, Dan Nica, Nicolae-Ciprian Nica, Bogdan-Nicolae Niculescu-Duvăz, Laurenţiu Nistor, Constantin Niţă, Iuliu Nosa, Tudor Panţîru, Florin Costin Pâslaru, Petre Petrescu, Victor Viorel Ponta, Georgian Pop, Florian Popa, Vasile Popeangă, Dan-Mircea Popescu, Neculai Răţoi, Comei Cristian Resmeriţă, Cristian Rizea, Ioan Sorin Roman, Lucreţia Roşea, Victor Socaciu, Adrian Solomon, Ioan Stan, Anghel Stanciu, Sorin Constantin Stragea, Mugurel Surupăceanu, Viorel Ştefan, Horia Teodorescu, Angel Tîlvăr, Radu Costin Vasilică, Petru Gabriel Vlase, Aurel Vlădoiu, Mădălin-Ştefan Voicu şi Valeriu Ştefan Zgonea.

În motivarea sesizării de neconstituţionalitate au fost aduse următoarele argumente:

În maniera în care sunt redactate, art. 54 şi următoarele din Legea privind amplasarea şi autorizarea mijloacelor de publicitate produc efecte în mod retroactiv, aplicându-se şi actelor şi faptelor juridice ce au fost încheiate sau ivite înainte de intrarea sa în vigoare, ceea ce contravine prevederilor constituţionale ale art. 15 alin. (2). Principiul neretroactivităţii legii este un principiu fundamental pentru legiuitor, care nu poate legifera în mod contrar decât în cazurile expres prevăzute de Constituţie. Se constată, astfel, că dispoziţiile legii criticate ar trebui să se aplice inclusiv situaţiilor juridice ivite înaintea intrării în vigoare a acestuia, aspect interzis de prevederile imperative ale Constituţiei.

De asemenea, potrivit art. 5 alin. (2) din Legea privind amplasarea şi autorizarea mijloacelor de publicitate, reprezentanţii autorităţilor locale au posibilitatea să pătrundă pe proprietatea privată a persoanelor fizice şi juridice în scopul desfiinţării mijloacelor de publicitate, încălcându-se astfel principiul inviolabilităţii domiciliului. O astfel de măsură constituie în sine o gravă încălcare a principiului inviolabilităţii domiciliului persoanelor, fiind astfel în contradicţie flagrantă cu prevederile art. 27 din Legea fundamentală. Atât în vechiul Cod civil (art. 5), cât şi în noul Cod civil (art. 1.169) a fost instituit, respectiv menţinut principiul constituţional al libertăţii contractuale în conformitate cu care părţile sunt libere să încheie orice contracte şi să determine conţinutul acestora în limitele impuse de lege, ordinea publică şi bunele moravuri. Or, dispoziţiile art. 56 din legea supusă controlului are efecte retroactive, aplicându-se şi contractelor care au fost legal încheiate înainte de intrarea sa în vigoare, încălcând totodată şi principiul libertăţii contractuale prin modificarea contractelor existente, cu toate că între părţi există deja un acord de voinţă cu privire la reglementarea unui raport juridic dintre ele.

În continuare, având în vedere dispoziţiile art. 54 şi coroborând prevederile art. 5 alin. (2) şi (3) cu art. 56, se observă că mijloacele de publicitate, autorizate şi legal amplasate înainte de intrarea în vigoare a acestei legi, urmează să fie desfiinţate la expirarea termenului prevăzut în lege, deşi acestea au necesitat investiţii financiare importante. Este evidentă încălcarea dreptului de proprietate privată în condiţiile în care statul nu protejează investiţiile financiare realizate în mod legal de agenţii economici, aceştia previzionându-şi recuperarea investiţiei şi obţinerea unui profit numai după trecerea unei anumite perioade de timp, perioadă care este în mod nepermis scurtată de legiuitor.

În final, se observă că dispoziţiile art. 49 alin. (2) din Legea privind amplasarea şi autorizarea mijloacelor de publicitate prevăd cuantumul amenzilor aferente contravenţiilor. Astfel, amenzile ating un maximum de 50.000 lei pentru fapte care, în sine, nu reprezintă un pericol social care să justifice un asemenea prag. În consecinţă, prevederile menţionate sunt neconstituţionale, încălcând art. 15 alin. (1) din Constituţie.

În conformitate cu dispoziţiile art. 16 alin. (2) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, sesizarea a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, precum şi Guvernului, pentru a comunica punctul lor de vedere.

Preşedintele Senatului a transmis Curţii Constituţionale, cu Adresa nr. 1.9 din data de 6 ianuarie 2012, punctul său de vedere, în care se arată că sesizarea de neconstituţionalitate este neîntemeiată.

Se susţine că Legea privind amplasarea şi autorizarea mijloacelor de publicitate reglementează cadrul general privind regulile de amplasare şi de autorizare a mijloacelor de publicitate şi a fost adoptată cu scopul de a acoperi lipsa normelor unitare referitoare la mijloacele de publicitate. Intrarea în vigoare a acestui act normativ conduce la clarificarea prevederilor legale şi a procedurilor de aprobare şi amplasare a mijloacelor de publicitate, printr-un cadru normative clar, unitar şi explicit, ce reglementează inclusiv ceea ce se întâmplă cu raporturile juridice tranzitorii, născute sub efectul vechii reglementări. Totodată, legea criticată nu are un caracter retroactiv, ea reglementând numai pentru viitor exercitarea dreptului născut în temeiul vechii legislaţii aplicabile în domeniu.

De asemenea, în ceea ce priveşte invocarea încălcării inviolabilităţii domiciliului, se susţine că aceasta nu poate fi reţinută. Dispoziţiile art. 56 din legea dedusă controlului de neconstituţionalitate se constituie într-o limitare a principiului inviolabilităţii domiciliului, justificată de necesitatea respectării unor reglementări legale ce au în vedere necesitatea apărării ordinii publice.

Cu privire la susţinerea potrivit căreia amplasarea şi autorizarea mijloacelor de publicitate încalcă dreptul de proprietate privată, consacrat din punct de vedere constituţional de art. 44, se arată că nici aceste critici nu sunt întemeiate. Faţă de conţinutul normativ al legii deduse controlului, nu poate fi reţinută o încălcare a prevederilor constituţionale ale art. 44, în condiţiile în care dispoziţiile criticate, şi anume art. 56 din lege, au în vedere panouri publicitare care nu sunt autorizate potrivit legii. Or, potrivit art. 44 alin. (1) din Constituţie, dreptul de proprietate nu este un drept absolut, în sensul că acesta se exercită în limitele şi în condiţiile prevăzute de lege. În acest context, este mai mult decât evident căP în condiţiile nerespectării legii, statul nu poate garanta ori proteja un drept născut şi exercitat cu încălcarea legii.

Preşedintele Camerei Deputaţilor a transmis Curţii Constituţionale, cu Adresa nr. 51/29 din 5 ianuarie 2012, punctul său de vedere, în care se arată că sesizarea de neconstituţionalitate este neîntemeiată.

Se arată că prevederile art. 54 din Legea criticată reglementează o cu totul altă situaţie decât cea invocată de autorii sesizării, şi anume asigurarea respectării prevederilor regulamentelor locale privind amplasarea mijloacelor de publicitate cu situaţia de fapt din teren. Astfel, dispoziţia din legea criticată reglementează regimul legal al mijloacelor de publicitate care au fost amplasate în fapt pe teren cu nerespectarea regulamentelor locale emise în domeniu. Aşa fiind, nu se poate pune problema retroactivităţii, atâta timp cât fapta ilegală este continuă şi continuată de la data amplasării neregulamentare a mijloacelor de publicitate în cauză şi până la adoptarea legii criticate.

În ceea ce priveşte pretinsa neconstituţionalitate faţă de prevederile art. 27 din Constituţie, se arată că aceasta nu poate fi primită. Potrivit prevederilor constituţionale invocate, domiciliul şi reşedinţa unei persoane sunt inviolabile şi nimeni nu poate pătrunde sau rămâne în domiciliul sau reşedinţa unei persoane fără învoirea acesteia. Legea fundamentală reglementează în art. 27 alin. (2) excepţiile de la principiul inviolabilităţii domiciliului, astfel că măsurile prevăzute de art. 27 alin. (2) nu încalcă acest principiu. Prin amplasarea ilegală a unor mijloace de publicitate se încalcă ordinea publică, iar măsura prevăzută de art. 5 alin. (2) din legea criticată nu poate fi decât constituţională.

În continuare, se arată că, potrivit prevederilor art. 56 alin. (1) şi (2) din legea criticată, mijloacele de publicitate autorizate legal anterior intrării în vigoare a legii criticate pot fi menţinute pe amplasamentele autorizate până la data expirării contractelor deja încheiate, dacă aceste contracte expiră anterior datei de 1 ianuarie 2012, iar, dacă ele trebuie să îşi producă efecte şi după această dată, ele vor înceta pe această dată. Încetarea se va putea produce doar în situaţia în care ele nu vor fi modificate sau completate, conform procedurilor prevăzute de legea criticată. Aşa fiind, se poate constata că dispoziţiile de lege criticate nu au efecte retroactive, întrucât ele se aplică de la data intrării în vigoare a legii criticate şi nicidecum anterior acestui moment.

În ceea ce priveşte invocarea prevederilor constituţionale ale art. 44, se arată că nici această critică nu poate fi reţinută. În plus, raporturile dintre părţi în legătură cu amplasarea mijloacelor de publicitate vor fi guvernate tot de contractele care au fost sau vor fi încheiate.

Totodată, se arată că legea criticată restrânge exercitarea unor drepturi, fiind respectate cumulativ toate condiţiile prevăzute de prevederile art. 53 din Constituţie. Astfel, restrângerea se face prin lege; pentru apărarea ordinii publice; este necesară într-o societate democratică; este proporţională cu situaţia care a determinat-o; se aplică nediscriminatoriu şi nu afectează drepturile sau libertăţile cetăţenilor, ele rămânând reglementate corespunzător.

Guvernul a transmis Curţii Constituţionale, cu Adresa nr. 5/7.596/E.B. din 9 ianuarie 2012, punctul său de vedere, în care se arată că sesizarea de neconstituţionalitate este neîntemeiată.

Se arată că mijloacele de publicitate vizate de legea criticată constituie construcţii cu caracter provizoriu, cu durată de existenţă limitată. Astfel, ţinând seama, pe de o parte, de caracterul provizoriu al construcţiilor în cauză, iar, pe de altă parte, de faptul că nu numai construcţiile provizorii viitoare, dar şi cele existente la data intrării în vigoare a legii criticate, trebuiau executate numai în baza şi în conformitate cu autorizaţia de construire, se apreciază că dispoziţiile art. 54 nu sunt de natură a contraveni art. 15 alin. (2) din Constituţie, aflându-se în situaţia în care legea nouă se poate aplica efectelor viitoare ale situaţiilor juridice în curs de formare, modificare sau stingere la momentul intrării noii legi în vigoare.

În continuare, se arată că nu este întemeiată nici critica potrivit căreia legea încalcă principiul inviolabilităţii domiciliului. În cauza de faţă, dispoziţiile legii respectă exigenţele impuse de prevederile art. 53 din Constituţie privind restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi. Astfel, reglementarea este de nivelul legii, iar restrângerea dreptului la inviolabilitatea domiciliului se impune pentru apărarea ordinii publice, reprezentanţii autorităţilor publice având posibilitatea de a pătrunde pe proprietatea privată a persoanelor fizice sau juridice tocmai în scopul apărării ordinii publice, ca stare de legalitate, de echilibru şi pace socială prin care se asigură liniştea publica, siguranţa persoanei, a colectivităţilor şi a bunurilor, a cărei menţinere, potrivit principiilor şi normelor statornicite prin Constituţie, se realizează prin măsuri de constrângere specifice poliţiei.

În ceea ce priveşte raportarea dispoziţiilor art. 56 la prevederile art. 15 alin. (1) din Constituţie în sensul că textul criticat încalcă exigenţele impuse de prevederea constituţională, se arată că aceasta nu poate fi reţinută. Prin specificul acestora, contractele vizate îşi produc efectele între părţi, dar au ca destinatar publicul, astfel că limitarea libertăţii contractuale este justificată de respectarea unui interes general. Or, scopul şi motivele de ordine publică ce au determinat legiuitorul să adopte legea în cauză rezultă în mod expres din art. 1 al legii.

Referitor la invocarea prevederilor constituţionale ale art. 44 se arată că acestea nu sunt încălcate de dispoziţiile legii criticate. Apreciază că dispoziţiile legii criticate sunt în concordanţă cu prevederile art. 53 coroborat cu cele ale art. 44 din Constituţie, restrângerea dreptului de proprietate fiind justificată de imperative de ordine publică. În continuare, face referire la Decizia nr. 656 din 5 octombrie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 925 din 15 noiembrie 2006, şi Hotărârea pronunţată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în Cauza Mellacher şi alţii împotriva Austriei.

În ceea ce priveşte sancţiunile contravenţionale prevăzute de art. 49 din legea criticată, precum şi critica aferentă acestora, se arată că aceasta nu poate fi reţinută. Dispoziţiile art. 49 nu contravin prevederilor constituţionale ale art. 15, stabilirea faptelor a căror încălcare constituie contravenţii şi a sancţiunilor aferente realizându-se în acord cu prevederile Ordonanţei Guvernului nr. 2/2001.

În data de 13 ianuarie 2012, pe adresa Curţii Constituţionale a fost transmis un înscris nesemnat. Din cuprinsul său rezultă că acesta a fost înregistrat cu nr. 15/547 din data de 13 ianuarie 2012 la Grupul parlamentar al Partidului Naţional Liberal. Înscrisul a fost înregistrat la Curtea Constituţională sub nr. 290 din 13 ianuarie 2012.

Prin acest înscris se solicită constatarea neconstituţionalităţii prevederilor Legii privind amplasarea şi autorizarea mijloacelor de publicitate.

CURTEA,

examinând obiecţia de neconstituţionalitate, punctele de vedere ale preşedintelui Senatului, preşedintelui Camerei Deputaţilor şi Guvernului, înscrisurile depuse la dosar, raportul întocmit de judecătorul-raportor, dovezile depuse, dispoziţiile legii criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:

Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. a) din Constituţie, precum şi ale art. 1, 10, 15 şi 18 din Legea nr. 47/1992, republicată, să soluţioneze sesizarea de neconstituţionalitate.

Obiectul controlului de constituţionalitate, astfel cum rezultă din adresa de comunicare a sesizării de către secretarul general al Camerei Deputaţilor, îl constituie dispoziţiile Legii privind amplasarea şi autorizarea mijloacelor de publicitate. În realitate, se constată că, potrivit sesizării de neconstituţionalitate, constituie obiect al controlului de constituţionalitate dispoziţiile art. 5alin. (2), art. 49 alin. (2), art. 54 şi art. 56 din Legea privind amplasarea şi autorizarea mijloacelor de publicitate.

Textele legale criticate în mod punctual au următorul cuprins:

- Art. 5 alin. (2): „În situaţia în care, în termen de 15 zile de la data expirării termenului de încetare a funcţionării mijlocului de publicitate autorizai prevăzut la art. 4 alin. (2), proprietarul construcţiei suport de publicitate nu a îndeplinit obligaţiile prevăzute la alin. (1), primarul/primarul general ai municipiului Bucureşti dispune desfiinţarea acestuia pe cale administrativă, indiferent de categoria de proprietate pe care acestea sunt amplasate, fără emiterea unei autorizatii de desfiinţare şi fără sesizarea instanţelor judecătoreşti.;

- Art. 49 alin. (2): „Contravenţiile prevăzute la alin. (1), săvârşite de persoanele fizice sau juridice, se sancţionează după cum urmează:

a) cu amendă de la 30.000 lei Ia 50.000 Iei, cele prevăzute la lit. a), b) şi e);

b) cu amendă de Ia 15.000 Iei la 30.000 lei, cele prevăzute la lit. f), g) şi i);

c) cu amendă de la 10.000 lei la 15.000 lei, cele prevăzute la

lit. c), d), h), j) şi m);

d) cu amendă de la 5.000 lei la 10.000 lei, cele prevăzute la lit. k), I) şi n);

e) cu amendă de la 500 lei la 5.000 lei, cea prevăzută la lit. o).”;

- Art. 54: „în vederea asigurării respectării prevederilor regulamentului local privind amplasarea mijloacelor de publicitate cu situaţia de fapt din teren, autorităţile administraţiei publice locale în termen de 30 de zile de la adoptarea acestuia, vor identifica şi notifica proprietarii de mijloace de publicitate a căror amplasare nu mai corespunde cu noile reglementări, astfel:

a) pentru panourile situate pe domeniul public şi privat al statului şi autorităţilor publice locale, care nu sunt autorizate în conformitate cu prevederile legale sau care au fost amplasate fără respectarea prevederilor legale ori care nu au inscripţionate informaţiile privind denumirea operatorului, Codul de Identificare Fiscală a acestuia şi numărul autorizaţiei de construire, se va dispune dezafectarea;

b) pentru panourile situate pe proprietatea persoanelor fizice sau juridice, care nu au fost autorizate sau care nu au contracte de închiriere valabile la data intrării în vigoare a prezentei legi ori care nu au inscripţionate informaţiile privind denumirea operatorului, Codul de Identificare Fiscală al acestuia şi numărul autorizaţiei de construire, se va dispune dezafectarea.”;

- Art. 56: „(1) Mijloacele de publicitate autorizate până la data intrării în vigoare a prezentei legi pot fi menţinute pe amplasamentele autorizate până la data expirării contractelor de publicitate în curs, dar nu mai târziu de 1 ianuarie 2012.

(2) Contractele existente la data intrării în vigoare a prezentei legi vor fi completate şi modificate conform procedurilor acesteia.

(3) Prin excepţie de la dispoziţiile alin. (2), contractele valabile pe o perioadă de maximum 30 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei legi rămân în vigoare până la expirarea perioadei de valabilitate.”

Dispoziţiile constituţionale pretins încălcate sunt cele ale art. 15 referitor la universalitate, art. 27 referitor la inviolabilitatea domiciliului şi art. 44 referitor la dreptul de proprietate privată.

Examinând obiecţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine următoarele:

I. Până în prezent regulile care guvernau amplasarea şi autorizarea mijloacele de publicitate erau prevăzute de dispoziţiile Ordonanţei Guvernului nr. 71/2002 privind organizarea şi funcţionarea serviciilor publice de administrare a domeniului public şi privat de interes local; Hotărârea Guvernului nr. 955/2004 pentru aprobarea reglementărilor-cadru de aplicare a Ordonanţei Guvernului nr. 71/2002 privind organizarea şi funcţionarea serviciilor publice de administrare a domeniului public şi privat de interes local şi Legea nr. 50/1991 privind autorizarea executării lucrărilor de construcţii.

Totodată, Curtea constata că unele dintre unităţile administrativ-teritoriale au deja adoptate regulamente locale referitoare la amplasarea şi autorizarea mijloacelor de publicitate. Exemple în acest sens sunt localităţi precum Cluj-Napoca şi Braşov.

Analizând conţinutul acestor regulamente locale, se poate observa că există diferenţe între cerinţele impuse pentru amplasarea mijloacelor de publicitate, precum şi între obligaţiile operatorilor de publicitate referitoare la elementele ce trebuie inscripţionate pe respectivele obiective. Din corelarea şi analiza conţinutului actelor normative ce reglementează amplasarea şi autorizarea mijloacele de publicitate şi a regulamentelor locale în domeniu rezultă că regulile impuse de dispoziţiile legale în vigoare sunt minimale, lăsându-se posibilitatea reglementării la nivel local a unor reguli în acest domeniu. Această situaţie a dus la posibilitatea adoptării la nivel local a unor reglementări diferite în domeniu.

Curtea reţine, în continuare, că legea criticată prevede obligaţia autorităţilor administrativ-teritoriale locale de a adopta regulamente locale referitoare la amplasarea mijloacelor de publicitate sau de a pune de acord regulamentele deja existente cu dispoziţiile legii. Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 52 din legea criticată, autorităţile administraţiei publice locale vor asigura elaborarea ori, după caz, actualizarea regulamentelor locale şi identificarea amplasamentelor aflate pe domeniul public şi privat al statului şi al autorităţii locale pe care se pot amplasa mijloace de publicitate, precum şi aducerea acestora la cunoştinţa publicului.

Totodată, dispoziţiile legii criticate prevăd în sarcina operatorilor de publicitate obligaţii noi în ceea ce priveşte identificarea panourilor publicitare prin inscripţionarea acestora cu informaţii privind denumirea operatorului, Codul de Identificare Fiscală a acestuia şi numărul autorizaţiei de construire, precum şi reguli tehnice de amplasare a mijloacelor publicitare.

II. Una dintre criticile aduse proiectului de lege privind amplasarea şi autorizarea mijloacelor de publicitate este aceea că dispoziţiile criticate încalcă principiul neretroactivităţii legii.

În legătură cu această critică, Curtea reţine că, în jurisprudenţa sa, a arătat că principiul neretroactivităţii este valabil pentru orice lege, indiferent de domeniul de reglementare al acesteia. Singura excepţie pe care o îngăduie norma constituţională priveşte legea penală sau contravenţională mai favorabilă. (Decizia nr. 90 din 1 iunie 1999, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 489 din 11 octombrie 1999, Decizia nr. 228 din 13 martie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 283 din 27 aprilie 2007).

În continuare, Curtea constată că raporturile ce se nasc în domeniul reglementat de actul normativ criticat pot fi definite ca raporturi tripartite, participanţii la aceste raporturi fiind: proprietarul amplasamentului (persoană de drept public sau de drept privat), operatorul de publicitate şi beneficiarul mijlocului de publicitate. Aceste raporturi sunt dublate de existenţa unor contracte încheiate, pe de-o parte, între proprietarul amplasamentului - persoană de drept public şi operatorul de publicitate (contracte de închiriere/concesiune) sau între proprietarul amplasamentului - persoană de drept privat şi operatorul de publicitate şit pe de altă parte, între operatorul de publicitate şi beneficiarul mijlocului de publicitate. Totodată, în ceea ce priveşte contractele existente la data adoptării legii criticate, există prezumţia că acestea au fost încheiate cu respectarea tuturor dispoziţiilor legale în vigoare la data încheierii acestora.

Având în vedere cele expuse la pct. I, se constată că operatorilor de publicitate le sunt impuse obligaţii noi referitoare la amplasarea mijloacelor de publicitate. Totodată, se constată că actul normativ criticat nu reglementează dispoziţii tranzitorii referitoare la termene adecvate pentru îndeplinirea noilor obligaţii impuse de legiuitor. Astfel, prin aplicarea imediată a noului act normativ operatorii de publicitate care, cu respectarea dispoziţiilor legale în vigoare, au obţinut eliberarea unei autorizaţii referitoare la amplasarea unui mijloc de publicitate şi au încheiat contracte cu beneficiarii mijloacelor de publicitate sunt puşi în faţa unei situaţii legislative noi, fiindu-le impuse condiţii şi efecte pe care nu le-au avut şi nici nu le-ar fi putut avea în vedere la momentul încheierii contractelor. Regulile prevăzute de dispoziţiile legii noi nu erau reglementate în trecut, iar noile reguli, pentru a fi în acord cu Legea fundamentală, ar trebui aplicate numai pentru viitor, pentru a răspunde exigenţelor constituţionale referitoare la neretroactivitatea legii şi inclusiv exigenţelor statului de drept.

Impunerea de reguli şi obligaţii noi în sarcina operatorilor de publicitate nu reprezintă în sine o încălcare a prevederilor constituţionale. Cu toate acestea, impunerea de reguli şi obligaţii noi fără reglementarea unui termen adecvat care să permită subiectului de drept să răspundă noilor cerinţe legislative reprezintă o încălcare a exigenţelor constituţionale sub aspectul principiului securităţii juridice şi a principiului încrederii legitime care impune limitarea posibilităţilor de modificare a normelor juridice şi stabilitatea regulilor instituite prin acestea.

Mai mult, prevederile art. 56 din legea criticată dispun că mijloacele de publicitate autorizate până la data intrării în vigoare a prezentei legi pot fi menţinute pe amplasamentele autorizate până la data expirării contractelor de publicitate în curs, dar nu mai târziu de 1 ianuarie 2012. Astfel, Curtea constată că, indiferent de îndeplinirea obligaţiilor impuse de noile dispoziţii legale, atât operatorii de publicitate, cât şi beneficiarii mijloacelor de publicitate vor fi afectaţi în sensul că acele contracte care se derulau la momentul adoptării legii noi nu îşi mai pot produce efectele, fiind desfiinţate.

Desfiinţarea unui contract valabil încheiat prin aplicarea imediată a legii noi nu corespunde exigenţelor principiului constituţional al neretroactivităţii legii. În acelaşi sens, prin Decizia nr. 62 din 13 iunie 1995, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 122 din 19 iunie 1995, Curtea, a statuat că, potrivit principiului neretroactivităţii legii prevăzut de art. 15 alin, (2) din Constituţie, contractele valabil încheiate sub imperiul unei legi nu pot fi desfiinţate de legea nouă.

A permite unui act normativ să aibă efecte retroactive ar duce la negarea însăşi a principiului statului de drept. Din această perspectivă Curtea Constituţională a Republicii Cehe a statuat că principiul protejării încrederii cetăţenilor în lege, precum şi principiul conex care interzice efectele retroactive ale normelor juridice, se numără printre principiile de bază care definesc statul de drept. (2004/03/09 - PL. US 2/02)

În continuare, Curtea observă că scopul legii, astfel cum acesta este prezentat la art. 1, este acela de a asigura condiţiile pentru un cadru construit coerent, armonios, sigur şi sănătos, pentru protecţia valorilor mediului natural şi antropic, pentru prezervarea calităţii peisajului şi a cerinţelor privind asigurarea calităţii în construcţii. Totodată, potrivit expunerii de motive, actele normative în vigoare ce se aplică acestui domeniu nu oferă un cadru coerent şi corelat determinând o ocupare excesivă şi haotică a spaţiului public, cu mijloace de publicitate care au efect negativ asupra calităţii mediului de viaţă al locuitorilor. Deşi este evident că societatea românească se confruntă cu toate aceste probleme, reglementarea unui cadru coerent în orice domeniu trebuie să ţină seama de exigenţele Legii fundamentale, legiuitorul având obligaţia de a legifera doar în cadrul şi limitele stabilite de aceasta.

Deci, chiar şi în ipoteza în care legiuitorul ar dori, în mod justificat, să înlăture sau să atenueze unele situaţii, nu poate

realiza acest lucru prin intermediul unei legi care să aibă caracter retroactiv, ci trebuie să caute mijloacele adecvate care să nu vină în contradicţie cu acest principiu constituţional. Consecinţele înscrierii principiului neretroactivităţii în Constituţie sunt foarte severe şi, probabil, tocmai de aceea soluţia aceasta nu se întâlneşte în foarte multe ţâri, dar în acelaşi timp ridicarea la rangul de principiu constituţional se justifică prin faptul că asigură în condiţii mai bune securitatea juridică şi încrederea cetăţenilor în sistemul de drept, precum şi datorită faptului că blochează nesocotirea separaţiei dintre puterea legislativă, pe de o parte, şi puterea judecătorească sau cea executivă, pe de altă parte, contribuind în acest fel la consolidarea statului de drept. În acest sens, s-a pronunţat Curtea şi prin Decizia nr. 9 din 7 martie 1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 326 din 25 noiembrie 1994. În aceeaşi gândire, Curtea Constituţională a Republicii Cehe a statuat că „principiile care caracterizează un stat de drept necesită, în fiecare caz posibil de retroactivitate, prevederea acesteia în mod expres în Constituţie sau într-un statut cu scopul de a elimina posibilitatea unei interpretări retroactive a unui statut, [...] astfel încât drepturile dobândite să fie protejate în mod corespunzător.” în continuare, Curtea Constituţională a Republicii Cehe a afirmat că „printre caracteristicile unui stat de drept se numără în mod obligatoriu principiul securităţii juridice şi al protejării încrederii cetăţenilor în lege, şi că acest proces include interzicerea aplicării retroactive a normelor juridice sau a interpretării lor retroactive”. (2002/03/12 - PL. US 33/01)

III. Analizând în continuare prevederile legii criticate, Curtea observă că, potrivit art. 52 din lege, în termen de 60 de zile de la intrarea în vigoare a legii criticate, autorităţile administraţiei publice locale vor asigura elaborarea ori, după caz, actualizarea regulamentelor locale privind amplasarea mijloacelor de publicitate şi identificarea amplasamentelor.

Totodată, potrivit art. 54 şi 55 din legea criticată, în vederea asigurării respectării prevederilor regulamentului local privind amplasarea mijloacelor de publicitate cu situaţia de fapt din teren, autorităţile administraţiei publice locale, în termen de 30 de zile de la adoptarea acestuia, vor identifica şi notifica proprietarii de mijloace de publicitate a căror amplasare nu mai corespunde cu noile reglementări în sensul dezafectării acestora.

Interpretarea coroborată a acestor dispoziţii de lege induce ideea reglementării unui termen în care persoanele cărora legea se adresează şi-ar putea corecta conduita prin aducerea la îndeplinire a tuturor obligaţiilor impuse de noile dispoziţii. Totuşi, dispoziţiile art. 56 din legea criticată prevăd că mijloacele de publicitate autorizate până la data intrării în vigoare a legii criticate pot fi menţinute pe amplasamentele autorizate până la data expirării contractelor de publicitate în curs, dar nu mai târziu de 1 ianuarie 2012, ceea ce determină lipsa de eficienţă a unui eventual termen acordat subiectului de drept pentru a răspunde noilor cerinţe legislative.

Existenţa unor soluţii legislative contradictorii şi anularea unor dispoziţii de lege prin intermediul altor prevederi cuprinse în acelaşi act normativ conduce la încălcarea principiului securităţii raporturilor juridice, ca urmare a lipsei de claritate şi previzibilitate a normei.

Referitor la principiul stabilităţii/securităţii raporturilor juridice, prin Decizia nr. 404 din 10 aprilie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 347 din 6 mai 2008, Curtea a reţinut că, deşi nu este în mod expres consacrat de Constituţia

României, acest principiu se deduce atât din prevederile art. 1 alin. (3), potrivit cărora România este stat de drept, democratic şi social, cât şi din preambulul Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, astfel cum a fost interpretat de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în jurisprudenţa sa. Referitor la acelaşi principiu, instanţa de la Strasbourg a reţinut că „unul dintre elementele fundamentale ale supremaţiei dreptului este principiul securităţii raporturilor juridice”. (Hotărârea din 6 iunie 2005 pronunţată în Cauza Androne împotriva României; Hotărârea din 7 octombrie 2009 pronunţată în Cauza Stanca Popescu împotriva României).

Totodată, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că, „odată ce Statul adoptă o soluţie, aceasta trebuie să fie pusă în aplicare cu claritate şi coerenţă rezonabile pentru a evita pe cât este posibil insecuritatea juridică şi incertitudinea pentru subiectele de drept vizate de către măsurile de aplicare a acestei soluţii (...)”. (Hotărârea din 1 decembrie 2005 pronunţată în Cauza Păduraru împotriva României, Hotărârea din 6 decembrie 2007 pronunţată în Cauza Beian împotriva României).

În ceea ce priveşte aspectele referitoare la criteriile de claritate, precizie, previzibilitate şi predictibilitate pe care un text de lege trebuie să le îndeplinească, Curtea constată că autoritatea legiuitoare, Parlamentul sau Guvernul după caz, are obligaţia de a edicta norme care să respecte trăsăturile mai sus arătate. Referitor la aceste cerinţe, Curtea Europeană a Drepturilor Omului s-a pronunţat în mod constant, statuând că o normă este previzibilă numai atunci când este redactată cu suficientă precizie, în aşa fel încât să permită oricărei persoane - care, la nevoie, poate apela la consultanţă de specialitate - să îşi corecteze conduita (Hotărârea din 29 martie 2000 pronunţată în Cauza Rotaru împotriva României, Hotărârea din 23 septembrie 1998 pronunţată în Cauza Petra împotriva României), iar cetăţeanul trebuie să dispună de informaţii suficiente asupra normelor juridice aplicabile într-un caz dat şi să fie capabil să prevadă, într-o măsură rezonabilă, consecinţele care pot apărea dintr-un act determinat. Pe scurt, legea trebuie să fie, în acelaşi timp, accesibilă şi previzibilă. (Hotărârea din 26 aprilie 1979 pronunţată în Cauza Sunday Times împotriva Regatului Unit).

În continuare, Curtea constată că, potrivit art. 8 alin. (4) teza întâi din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, „textul legislativ trebuie să fie formulat clar, fluent şi inteligibil, fără dificultăţi sintactice şi pasaje obscure sau echivoce”, iar potrivit art. 36 alin. (1) din aceeaşi lege, „actele normative trebuie redactate într-un limbaj şi stil juridic specific normativ, concis, sobru, clar şi precis, care să excludă orice echivoc, cu respectarea strictă a regulilor gramaticale şi de ortografie”.

Deşi normele de tehnică legislativă nu au valoare constituţională, Curtea constată că prin reglementarea acestora legiuitorul a impus o serie de criterii obligatorii pentru adoptarea oricărui act normativ, a căror respectare este necesară pentru a asigura sistematizarea, unificarea şi coordonarea legislaţiei, precum şi conţinutul şi forma juridică adecvate pentru fiecare act normativ. Astfel, respectarea acestor norme concură la asigurarea unei legislaţii care respectă principiul securităţii raporturilor juridice, având claritatea şi previzibilitatea necesară.

Totodată, trebuie avute în vedere şi dispoziţiile constituţionale ale art. 142 alin. (1), potrivit cărora „Curtea Constituţională este garantul suprem apei Constituţiei”, şi pe cele ale art. 1 alin. (5) din Constituţie, potrivit cărora, „în România, respectarea [...] legilor este obligatorie. Astfel, Curtea constată că reglementarea criticată prin nerespectarea normelor de tehnică legislativă determină apariţia unor situaţii de incoerenţă şi instabilitate, contrare principiului securităţii raporturilor juridice în componenta sa referitoare la claritatea şi previzibilitatea legii.

IV. În ceea ce priveşte invocarea art. 27 şi 44 din Constituţie, Curtea constată că dispoziţiile legii criticate nu contravin acestor prevederi constituţionale. Astfel, faptul că primarul/primarul general al municipiului Bucureşti dispune desfiinţarea mijlocului de publicitate pe cale administrativă, fără emiterea unei autorizaţii de desfiinţare şi fără sesizarea instanţelor judecătoreşti nu este de natură a încălca prevederile constituţionale menţionate. Desfiinţarea mijloacelor de publicitate este posibilă numai cu privire la acele obiective care nu ar îndeplini condiţiile prevăzute de lege sau pentru care termenul de funcţionare a expirat. În jurisprudenţa sa constantă, Curtea a statuat că exercitarea drepturilor şi libertăţilor consacrate de Constituţie trebuie să se realizeze cu bună-credinţă, în limite rezonabile, cu respectarea drepturilor şi intereselor în egală măsură ocrotite ale celorlalte subiecte de drept, precum şi a interesului public. Totodată, Curtea constată că persoana care se consideră vătămată de actul administrativ al primarului prin care se dispune desfiinţarea mijlocului de publicitate se poate adresa, potrivit dispoziţiilor Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004, instanţei de contencios administrativ competente, pentru anularea actului, recunoaşterea dreptului pretins sau a interesului legitim şi repararea pagubei ce i-a fost cauzată. De asemenea, potrivit art. 14 şi 15 din Legea nr. 554/2004, persoana interesată poate solicita suspendarea executării actului administrativ unilateral.

În continuare, în ceea ce priveşte desfiinţarea unor construcţii care nu îndeplinesc condiţiile prevăzute de lege,

Curtea reţine că desfiinţarea construcţiei este o sancţiune pentru nerespectarea obligaţiei obţinerii autorizaţiei de construire, al cărei scop este prevenirea consecinţelor negative în cazul unor construcţii necorespunzătoare. Sancţiunea vizează în egală măsură toate persoanele aflate în aceeaşi situaţie, acestea neputându-se apăra prin invocarea principiului constituţional al ocrotirii proprietăţii, de vreme ce exercitarea acestui drept se abate de la prevederile legale imperative, în cazul de faţă cele referitoare la autorizarea executării lucrărilor de construcţii. (Decizia nr. 1.344 din 22 octombrie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 850 din 8 decembrie 2009).

V. În ceea ce priveşte critica potrivit căreia dispoziţiile art. 49 din legea criticată sunt neconstituţionale deoarece cuantumul amenzii prevăzute nu este corespunzător cu gradul de pericol social al faptei, Curtea constată că aceasta este neîntemeiată.

Astfel, măsura în care fapta contravenţională aduce atingere uneia dintre valorile sociale ocrotite printr-un act normativ şi implicit stabilirea pericolului social al faptei săvârşite pentru care legea a prevăzut că este necesară aplicarea unei forme de constrângere, respectiv cea a sancţiunii contravenţionale, intră în competenţa legiuitorului. Existenţa pericolului social impune măsuri adecvate de apărare a societăţii, a intereselor generale, a ordinii de drept, sens în care legiuitorul poate adopta dispoziţii sancţionatorii şi implicit poate legifera cuantumul amenzii contravenţionale aplicabile. Totodată, în ceea ce priveşte cuantumul amenzii prevăzut în textul criticat, Curtea constată că acesta se încadrează în limitele prevăzute de art. 8 alin. (2) lit a) din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor, care dispune că limita minimă a amenzii contravenţionale este de 250.000 lei, iar limita maximă nu poate depăşi 1 miliard lei, în cazul contravenţiilor stabilite prin lege şi ordonanţă.

Pentru considerentele arătate, în temeiul art. 146 lit. a) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 11 alin. (1) lit. A.a), al art. 15 alin. (1) şi al art. 18 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Admite obiecţia de neconstituţionalitate şi constată că sintagma „dar nu mai târziu de 1 ianuarie 2012” cuprinsă în art. 56 alin. (1) din Legea privind amplasarea şi autorizarea mijloacelor de publicitate este neconstituţională.

Definitivă şi general obligatorie.

Decizia se comunică preşedintelui României, preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului şi primului-ministru şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Dezbaterile au avut loc la data de 18 ianuarie 2012 şi la acestea au participat: Augustin Zegrean, preşedinte, Aspazia Cojocaru, Acsinte Gaspar, Petre Lăzăroiu, Mircea Ştefan Minea, Iulia Antoanella Motoc, Ion Predescu, Puskás Valentin Zoltán şi Tudorel Toader, judecători.

 

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE,

AUGUSTIN ZEGREAN

Magistrat-asistent,

Daniela Ramona Mariţiu

 

HOTĂRÂRI ALE GUVERNULUI ROMÂNIEI

GUVERNUL ROMÂNIEI

HOTĂRÂRE

privind adoptarea unor măsuri de siguranţă pe piaţa de energie electrică

 

Având în vedere deficitul major de energie electrică generat de reducerea nivelului de apă din râurile, lacurile interioare şi Dunăre care sunt sub 50% din valorile medii multianuale, creşterea consumului de gaze naturale în vederea asigurării încălzirii populaţiei în condiţii de temperaturi foarte scăzute, creşterea continuă a preţurilor internaţionale la combustibil, inclusiv pentru gazul metan provenit din import, precum şi de dificultatea asigurării livrărilor de cărbune şi gaze naturale şi a utilizării păcurii în condiţii de ger şi viscol,

în vederea sistării efectului de creştere necontrolată a preţurilor pe pieţele centralizate de energie electrică în lipsa unor oferte de vânzare suficiente pentru acoperirea cererii de energie electrică,

faţă de perspectiva continuării procesului de reducere a resurselor de energie din sistem ca urmare a menţinerii condiţiilor meteorologice nefavorabile în cursul lunii februarie 2012,

în considerarea faptului că aceste elemente vizează interesul general public şi constituie situaţii de urgenţă şi extraordinare, a căror reglementare nu poate fi amânată,

în temeiul art. 108 din Constituţia României, republicată, şi al art. 292 alin. (3) din Legea energiei electrice nr. 13/2007, cu modificările şi completările ulterioare,

 

Guvernul României adoptă prezenta hotărâre.

 

Art. 1. - (1) în perioada 16 februarie-15 martie 2012, Compania Naţională de Transport al Energiei Electrice „Transelectrica” - S.A., în calitate de operator de transport şi de sistem, poate adopta în regim de urgenţă următoarele măsuri de siguranţă, în următoarea ordine:

a) limitează sau sistează, după caz, livrările de energie electrică la export prin limitarea capacităţilor de interconexiune potrivit unei proceduri avizate de Autoritatea Naţională de Reglementare în Domeniul Energiei. Se exceptează de la aceste măsuri exportul de energie electrică aferent tranzitelor, notificate potrivit prevederilor legale;

b) pune în aplicare prevederile Normativului de limitare a consumului de energie electrică în situaţii critice în Sistemul energetic naţional, potrivit prevederilor din anexa*) care face parte integrantă din prezenta hotărâre.

(2) Măsurile de siguranţă prevăzute la alin. (1) se iau în ordinea de prioritate prevăzută la alin. (1) până la refacerea stocurilor de combustibil sau până la realizarea echilibrului producţie-consum, inclusiv asigurarea nivelului de rezerve minim necesare care asigură funcţionarea în condiţii de siguranţă a Sistemului energetic naţional.

Art. 2. - Operatorul de transport şi de sistem Compania Naţională de Transport al Energiei Electrice „Transelectrica” - S.A notifică Ministerului Economiei, Comerţului şi Mediului de Afaceri şi Autorităţii Naţionale de Reglementare în Domeniul Energiei măsurile dispuse, în termen de 24 de ore de la adoptarea acestora.

 

PRIM-MINISTRU

MIHAI-RĂZVAN UNGUREANU

Contrasemnează:

Ministrul economiei, comerţului şi mediului de afaceri,

Lucian Nicolae Bode

Preşedintele Autorităţii Naţionale de Reglementare în Domeniul Energiei,

Iulius Dan Plaveti

 

Bucureşti, 14 februarie 2012.

Nr. 83.


*) Anexa se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 116 bis, care se poate achiziţiona de la Centrul pentru relaţii cu publicul al Regiei Autonome .Monitorul Oficial”, Bucureşti, sos. Panduri nr. 1.

 

ACTE ALE ORGANELOR DE SPECIALITATE ALE ADMINISTRAŢIEI PUBLICE CENTRALE

 

MINISTERUL APĂRĂRII NAŢIONALE

 

ORDIN

privind misiunile de urmărire, inspectare şi reţinere a navelor sau ambarcaţiunilor suspecte, executate de navele militare aparţinând Ministerului Apărării Naţionale

 

Pentru aplicarea prevederilor art. 25 alin. (1), art. 35 alin. (6) şi art. 57 din Legea nr. 17/1990 privind regimul juridic al apelor maritime interioare, al mării teritoriale, al zonei contigue şi al zonei economice exclusive ale României, republicata, cu modificările şi completările ulterioare, ale art. 3 din Memorandumul de înţelegere dintre Guvernul României şi Guvernul Republicii Turcia privind cooperarea în cadrul Operaţiunii Black Sea Harmony, semnat la Istanbul la 31 martie 2009, ratificat prin Legea nr. 114/2010, şi ale art. 2 şi art. 11 din Legea nr. 121/2011 privind participarea forţelor armate la misiuni şi operaţii în afara teritoriului statului român,

având în vedere prevederile art. 22 şi 25 din Legea nr. 12272011 privind regimul armelor, dispozitivelor militare şi muniţiilor deţinute de Ministerul Apărării Naţionale şi de forţele armate străine pe teritoriul României,

în temeiul prevederilor art. 33 alin. (1) din Legea nr. 346/2006 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Apărării Naţionale, cu modificările ulterioare,

ministrul apărării naţionale emite prezentul ordin.

Art. 1. - (1) Navele militare aparţinând Ministerului Apăram Naţionale, denumite în continuare navele militare, execută misiuni de urmărire, inspectare şi reţinere a navelor sau ambarcaţiunilor suspecte, în zonele de responsabilitate, la ordinul şefului Statului Major General sau al comandantului comandamentului NATO/UE/forţei multinaţionale care exercită temporar controlul operaţional asupra acestor nave militare sau al înlocuitorului legal, comunicat pentru fiecare situaţie, după identificarea, certificarea şi validarea unuia dintre criteriile de comportament suspect.

(2) Urmărirea navelor sau ambarcaţiunilor suspecte constă în setul de acţiuni specifice privind căutarea, descoperirea, identificarea, menţinerea contactului vizual sau radiotehnic, interogarea, devierea şi redirecţionarea, executate succesiv sau selectiv, în funcţie de situaţie.

(3) Inspectarea navelor sau a ambarcaţiunilor suspecte reprezintă controlul propriu-zis al acestora şi presupune trimiterea de la nava militară la bordul navei sau ambarcaţiunii inspectate a echipei specializate în obţinerea de informaţii şi probe suplimentare, pentru validarea/invalidarea statutului navei sau ambarcaţiunii în cauză; inspectarea nu are caracterul unei percheziţii, dar include dreptul de a verifica personalul, documentele şi încărcătura navei sau ambarcaţiunii inspectate.

(4) Reţinerea navelor sau ambarcaţiunilor suspecte se materializează prin lipsirea de libertatea de deplasare, după încălcarea de către acestea a regulilor stabilite în cadrul zonei de responsabilitate, însoţirea în portul desemnat şi predarea către autorităţile competente; reţinerea implică şi persoanele aflate la bordul navelor sau ambarcaţiunilor suspecte, cu excepţia urgenţelor medicale.

Art. 2. - În sensul prezentului ordin, următoarele expresii şi termeni se definesc sau au următorul înţeles:

a) criteriile de comportament suspect - setul de acţiuni şi indicii care permit să se aprecieze dacă o navă sau ambarcaţiune încalcă regulile de navigaţie stabilite prin convenţiile internaţionale, legislaţia naţională şi regulile stabilite pentru misiunile şi operaţiile desfăşurate sub mandat ONU/OSCE, sub conducerea NATO/UE, precum şi în cadrul unor coaliţii, respectiv dacă acţiunile navei sau ambarcaţiunii şi/sau ale echipajului acesteia contravin unei bune practici marinăreşti, după caz;

b) itinerarul de navigaţie - traseul unei nave sau ambarcaţiuni stabilit prin planificarea marşului sau adoptat, la un moment dat, în funcţie de starea tehnică, condiţiile hidrometeorologice sau intenţia persoanei care deţine comanda

acelei nave sau ambarcaţiuni, necesar ajungerii dintr-un port de plecare într-un port de destinaţie;

c) lista contactelor de interes - baza de date ce cuprinde navele sau ambarcaţiunile care prezintă o ameninţare imediată, respectiv o potenţială ameninţare la adresa României, statelor membre NATO/UE sau care prezintă interes pentru activităţile de culegere a informaţiilor; această listă este elaborată şi revizuită periodic de autorităţile naţionale cu responsabilităţi în domeniu ori de către comandamentul NATO/U E/forţei multinaţionale care exercită la un moment dat controlul operaţional asupra navei militare;

d) navă sau ambarcaţiune suspectă - nava sau ambarcaţiunea românească sau străină, alta decât cea militară sau folosită de stat pentru servicii guvernamentale, pentru care se confirmă cel puţin unul dintre criteriile de comportament suspect;

e) navă sau ambarcaţiune cooperantă - nava sau ambarcaţiunea suspectă al cărei comandant acceptă executarea inspectării sau în cazul căreia nu există informaţii care să indice existenţa vreunei ameninţări; la bord nu sunt vizibile măsuri de rezistenţă pasivă;

f) navă sau ambarcaţiune necooperantă - nava sau ambarcaţiunea suspectă al cărei comandant nu răspunde interogării, nu oferă informaţii despre prezenţa navei în zona de responsabilitate şi în cazul căreia nu există informaţii care să indice existenţa vreunei ameninţări; la bord nu sunt vizibile măsuri de rezistenţă pasivă;

g) navă sau ambarcaţiune care se opune - nava sau ambarcaţiunea suspectă al cărei comandant refuză executarea inspectării sau despre care există informaţii care să indice existenţa unei ameninţări posibile; după caz, la bord sunt vizibile măsuri de rezistenţă pasivă ce au ca obiectiv clar rănirea membrilor echipei de inspecţie sau crearea unui mediu de acţiune foarte periculos;

h) rezistenţă pasivă - setul de măsuri adoptate la bordul navei sau al ambarcaţiunii suspecte, menite să întârzie, să împiedice şi/sau să excludă, prin intimidare, executarea inspectării;

i) zona de responsabilitate - suprafaţa geografică de pe teritoriul statului român sau din afara acestuia, definită şi delimitată prin ordin al şefului Statului Major General, respectiv al comandantului comandamentului NATO/U E/forţei multinaţionale care exercită temporar controlul operaţional asupra navei militare, pentru planificarea şi executarea unor acţiuni militare.

Art. 3. - (1) Pe teritoriul statului român navele militare execută misiunea/misiunile în succesiunea prevăzută la art. 1, în condiţiile legii, în situaţiile în care:

a) asigură securitatea unei zone militare restricţionate;

b) asigură paza şi apărarea unui obiectiv militar;

c) întreprind acţiuni de prezenţă navală pe rutele de trafic ale navelor comerciale;

d) intervin, în cooperare cu structuri aparţinând altor ministere, pentru impunerea legii sau pentru suspendarea temporară a dreptului de trecere inofensivă.

(2) în cazul unor misiuni comune, cooperarea cu Poliţia de Frontieră Română se execută în condiţiile legii şi potrivit obligaţiilor asumate prin planurile şi protocoalele de colaborare în vigoare.

Art. 4. - În afara teritoriului statului român navele militare execută misiunile prevăzute la art. 1, în condiţiile legii, pe timpul participării la misiuni şi operaţii.

Art. 5. - Pentru executarea misiunilor de urmărire, inspectare şi reţinere a navelor şi ambarcaţiunilor suspecte, navele militare îndeplinesc următoarele sarcini specifice:

a) supravegherea traficului naval;

b) monitorizarea navelor şi ambarcaţiunilor aflate în lista contactelor de interes;

c) căutarea, descoperirea, identificarea şi interogarea navelor şi ambarcaţiunilor;

d) devierea navelor sau ambarcaţiunilor de la itinerariul de navigaţie, prin ocolire, neafectând destinaţia acestora;

e) redirecţionarea navei sau ambarcaţiunii suspecte către o altă destinaţie, prin suspendarea accesului sau restricţionarea drumului de intrare/ieşire în/din port;

f) aplicarea măsurilor de suspendare temporară a dreptului de trecere inofensivă, stabilite împreună cu autorităţile competente;

g) informarea continuă asupra situaţiei şi raportarea permanentă a acţiunilor proprii.

Art. 6. - (1) O navă sau ambarcaţiune se consideră ca fiind suspectă în baza criteriilor de comportament.

(2) Comportamentul suspect se apreciază în raport cu identificarea voluntară, acţiunea navei sau ambarcaţiunii şi/sau a echipajului.

(3) Comportamentul suspect se identifică de către personalul de specialitate de la bord, conform atribuţiilor specifice, se certifică de comandantul navei militare şi se validează de şeful Statului Major General sau de comandantul comandamentului NATO/UE/forţei multinaţionale care exercită temporar controlul operaţional asupra navei militare.

(4) Criteriile de comportament suspect, asociate identificării voluntare, sunt

a) nefuncţionarea sistemului automat de identificare prevăzut de Convenţia internaţională pentru ocrotirea vieţii omeneşti pe mare/SOLAS;

b) neintroducerea datelor specifice în sistemul automat de identificare;

c) introducerea de date eronate în sistemul automat de identificare;

d) neidentificarea prin mijloacele de comunicare radio şi/sau mijloacele opticovizuale prevăzute în Regulamentul internaţional pentru prevenirea abordajelor pe mare/COLREG;

e) nearborarea pavilionului naţional al statului în care este înregistrată nava sau arborarea unui alt pavilion.

(5) Criteriile de comportament suspect, asociate acţiunii navei sau ambarcaţiunii, sunt:

a) navigaţia în raioane şi/sau pe itinerare atipice;

b) transferul unor materiale şi/sau persoane la/de la bord;

c) lansarea de ambarcaţiuni de la bord;

d) necorelarea drumului navei cu planul de marş sau cu itinerariul de navigaţie;

e) existenţa la vedere a armamentului şi/sau muniţiilor;

f) interferarea cu acţiunile navei militare sau stânjeni rea manevrei acesteia;

g) modificarea liniei de plutire şi/sau a înscrisurilor de pe corpul şi suprastructura navei.

(6) criteriile de comportament suspect, asociate acţiunii echipajului, sunt:

a) atitudine necooperantă, provocatoare şi/sau agresivă;

b) aruncarea de materiale ce pot prezenta un potenţial pericol pentru navigaţie, îndeosebi pe drumurile recomandate şi pasele de acces;

c) iluminarea zonei punţii de comandă a navei militare. Art. 7. - (1) Inspectarea navelor sau ambarcaţiunilor

suspecte se execută cu echipe de inspecţie organizate, instruite, echipate şi dotate pentru acest scop, monitorizate şi sprijinite de la bordul navei militare de către echipa de protecţie a forţei.

(2) Inspectarea navei sau ambarcaţiunii cooperante se execută cu echipa din organica navei militare.

(3) Inspectarea navei sau ambarcaţiunii necooperante se execută cu echipa din organica navei militare numai dacă are în sprijin elemente de forţe pentru operaţii speciale sau echipă de forte pentru operaţii speciale.

(4) Inspectarea navei sau ambarcaţiunii care se opune se execută exclusiv de către echipa de forte pentru operaţii speciale.

(5) Pentru sprijinul inspectării navei sau ambarcaţiunii suspecte, echipa de protecţie a forţei poate face uz de armamentul din dotare, în condiţiile legii, în situaţia în care echipa de inspecţie este atacată pe timpul:

a) apropierii de nava sau de ambarcaţiunea suspectă:

b) îmbarcării la bordul navei sau al ambarcaţiunii suspecte;

c) executării propriu-zise a acţiunii de inspectare;

d) debarcării de la bordul navei sau al ambarcaţiunii suspecte;

e) înapoierii la nava militară.

(6) Pe timpul inspectării navei sau ambarcaţiunii suspecte, personalul echipelor de inspecţie poate folosi forţa fizică şi armamentul individual din dotare numai în legitimă apărare, în condiţiile legii.

Art. 8. - (1) Navele militare şi personalul ambarcat al acestora pot folosi armamentul de bord, respectiv armamentul din dotare, în condiţiile legii, numai pentru îndeplinirea misiunilor încredinţate.

(2) Dreptul de a ordona executarea focului revine comandantului navei militare, în conformitate cu regulile de angajare autorizate pentru misiune.

Art. 9. - (1) Navele sau ambarcaţiunile suspecte reţinute, precum şi bunurile aflate la bordul acestora vor fi predate, de îndată ce condiţiile permit, structurilor specializate ale Poliţiei de Frontieră Române sau autorităţilor stabilite prin aranjamentele încheiate de NATO/UE/coaliţiile multinaţionale, pentru efectuarea cercetărilor şi aplicarea sancţiunilor.

(2) Persoanele aflate la bordul navelor sau ambarcaţiunilor suspecte, indiferent dacă sunt membri ai echipajului sau sunt ambarcate temporar, pot fi reţinute şi predate structurilor sau autorităţilor prevăzute la alin. (i), pentru efectuarea cercetărilor şi aplicarea sancţiunilor.

(3) Predarea persoanelor prevăzute la alin. (2) se realizează în cel mult 24 de ore, în cazul misiunilor executate pe teritoriul României, iar, în cazul misiunilor sau operaţiilor executate în afara teritoriului statului român, predarea se realizează în cel mai scurt timp posibil.

Art. 10. - În termen de 90 de zile de la intrarea în vigoare a prezentului ordin, Statul Major al Portelor Navale elaborează şi supune aprobării şefului Statului Major General procedurile specifice privind pregătirea şi executarea propriu-zisă a misiunilor prevăzute la art. 1.

Art. 11. - Prezentul ordin se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

 

Ministrul apărării naţionale,

Gabriel Oprea

 

Bucureşti, 4 februarie 2012.

Nr. M.16.

MINISTERUL AGRICULTURII ŞI DEZVOLTĂRII RURALE

 

ORDIN

privind modificarea anexei la Ordinul ministrului agriculturii, alimentaţiei şi pădurilor nr. 397/2003 pentru aprobarea Nominalizării arealelor viticole şi încadrării localităţilor pe regiuni viticole, podgorii şi centre viticole

 

Văzând Referatul de aprobare nr. 2.630 din 14 decembrie 2011 al Oficiului Naţional al Viei şi Produselor Vitivinicole, având în vedere prevederile:

- art. 4 alin. (1) din Legea viei şi vinului în sistemul organizării comune a pieţei vitivinicole nr. 244/2002, republicată, cu modificările ulterioare;

- art. 1 din Normele metodologice de aplicare a Legii viei şi vinului în sistemul organizării comune a pieţei vitivinicole, aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 769/2010;

- art. 8 lit. s) din Hotărârea Guvernului nr. 1.408/2009 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Oficiului Naţional al Viei şi Produselor Vitivinicole, cu modificările ulterioare,

în temeiul art. 7 alin. (5) din Hotărârea Guvernului nr. 725/2010 privind reorganizarea şi funcţionarea Ministerului Agriculturii şi Dezvoltării Rurale şi a unor structuri aflate în subordinea acestuia, cu modificările si completările ulterioare,

ministrul agriculturii şi dezvoltării rurale emite prezentul ordin.

Art. I. - Anexa la Ordinul ministrului agriculturii, alimentaţiei şi pădurilor nr. 397/2003 pentru aprobarea Nominalizării arealelor viticole şi încadrării localităţilor pe regiuni viticole, podgorii şi centre viticole, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 513 şi 513 bis din 15 iulie 2003, cu modificările ulterioare, se modifică după cum urmează:

1. La punctul II „Regiunea viticolă a Dealurilor Moldovei” punctul 7 „laşi”, poziţia 7.3 „Uricarii laşi9 va avea următorul cuprins:

 

„7.3. Uricani Iaşi

-

Miroslava

Uricani, Miroslava, Voroveşti, Balciu, Brătuleni, Cerneşti

 

-

Horleşti

Horleşti, Bogdăneşti

 

-

Valea Lupului

Valea Lupului

 

-

Letca ni

Letcani

 

 

Dumeşti

Dumeşti

 

Oraşul Podu Iloaiei

-

-”

 

2. La punctul II „Regiunea viticolă a Dealurilor Moldovei”, punctul 16 „Odobeşti” va avea următorul cuprins:

 

„16. Odobeşti

16.1. Odobeşti Vrancea

Odobeşti

Odobeşti

Unirea

 

 

-

Broşteni

Broşteni, Pituluşa, Arva

 

16.2. Jariştea Vrancea

-

Jariştea

Jariştea, Vărsătura, Pădureni, Scânteia

 

16.3. Boloteşti Vrancea

-

Boloteşti

Boloteşti, Găgeşti, Pietroasa, Vităneştii de sub Măgură Putna, Ivănceşti

 

 

-

Câmpineanca

Câmpineanca”

 

3. La punctul III „Regiunea viticolă a Dealurilor Munteniei şi Olteniei” punctul 19 „Dealu Mare”, poziţia 19.3 „Urlaţi - Coptura Prahova” va avea următorul cuprins:

 

J 9.3. Urlaţi Prahova

Oraşul Urlaţi

Urlaţi, Arioneştii Noi, Arioneştii Vechi, Cherba, Mărunţiş, Orzoaia de Jos, Orzoaia de Sus, Valea Bobului, Valea Crângului, Valea Nucetului, Valea Pietrei, Valea Semăn, Valea Urioii, Jercălăi

 

19.3.1. Ceptura

 

 Ceptura

 Ceptura de Jos, Ceptura de Sus, Malu Roşu, Rotari, Şoimeşti

Prahova

 

 Fântânele

 Fântânele, Bozieni”

 

4. La punctul III „Regiunea viticolă a Dealurilor Munteniei şi Olteniei” punctul 19 „Dealu Mare”, poziţia 19.4 „Tohani Prahova” va avea următorul cuprins:

 

„19.4. Tohani Prahova

Gura Vadului

Gura Vadului, Perşunari, Tohani

 

 Vadu Săpat

 Vadu Săpat, Ghinoaica, Ungureni

 

 Călugăreni

 Călugăreni, Valea Scheilor

 

 Jugureni

 Jugureni, Boboci”

 

5. La punctul VI „Regiunea viticolă a Colinelor Dobrogei” punctul 30 „Murfatlar”, poziţia 30.1 „Murfatlar Constanţa” va avea următorul cuprins:

 

,30.1. Murfatlar Constanţa

Oraşul Murfatlar

Murfatlar

Murfatlar, Siminoc

 

 

Valu lui Traian

Valu lui Traian

 

 

Poarta Albă

 Poarta Albă, Nazarcea

 

Oraşul Ovidiu

Ovidiu

 Poiana

 

 

Ciocârlia

 Ciocârlia

 

 

Cobadin

 Viişoara”

 

6 La punctul VII „Regiunea viticolă a Teraselor Dunării”, poziţia 0.37 „însurăţei - Brăila” va avea următorul cuprins:

 

0.37. Însurăţei Brăila

Oraşul Însurăţei

Însurăţei

Însurăţei. Lacul Rezii, Măru Roşu, Valea Călmăţuiului

 

-

Berteştii de Jos

Berteştii de Jos, Spiru Haret

 

-

Victoria

Victoria

 

-

Bărăganul

Bărăganul”

 

Art. II. - Prezentul ordin se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

 

Ministrul agriculturii şi dezvoltării rurale,

Valeriu Tabără

 

Bucureşti, 8 februarie 2012.

Nr. 25.

MINISTERUL FINANŢELOR PUBLICE

 

ORDIN

pentru completarea Procedurii de punere în aplicare a titlurilor executorii în baza cărora se solicită înfiinţarea popririi conturilor autorităţilor şi instituţiilor publice deschise la nivelul unităţilor Trezoreriei Statului, aprobată prin Ordinul ministrului finanţelor publice nr. 2.336/2011

În baza prevederilor art. 10 alin. (4) din Hotărârea Guvernului nr. 34/2009 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Finanţelor Publice, cu modificările şi completările ulterioare,

ministrul finanţelor publice emite următorul ordin:

Art. I. - Procedura de punere în aplicare a titlurilor executorii în baza cărora se solicită înfiinţarea popririi conturilor autorităţilor şi instituţiilor publice deschise la nivelul unităţilor Trezoreriei Statului, aprobată prin Ordinul ministrului finanţelor publice nr. 2,336/2011, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 523 din 25 iulie 2011, se completează după cum urmează:

- După articolul 10 se introduce un nou articol, articolul 101, cu următorul cuprins:

„Art. 101. - (1) În situaţiile în care instanţele au validat măsura popririi, executarea va avea ca obiect numai sumele deţinute sau datorate debitorului de terţul poprit din care pot fi achitate creanţele stabilite în sarcina instituţiilor şi autorităţilor publice, cu limitările instituite prevăzute de dispoziţiile art. 1 alin. (2) din Ordonanţa Guvernului nr. 22/2002, aprobată cu completări prin Legea nr. 288/2002, cu modificările şi completările ulterioare.

(2) Pentru situaţiile menţionate la alin. (1) se aplică în mod corespunzător procedura de punere în aplicare a titlurilor executorii prevăzută la art. 1-10.”

Art. II. - Prezentul ordin se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

 

Ministrul finanţelor publice,

Gheorghe Ialomiţianu

 

Bucureşti, 9 februarie 2012.

Nr. 161.


Copyright 1998-2014 DSC.NET   All rights reserved.