MONITORUL OFICIAL AL ROMÂNIEI Nr. 393/2012

MONITORUL OFICIAL AL ROMÂNIEI

 

P A R T E A  I

Anul XXIV - Nr. 393         LEGI, DECRETE, HOTĂRÂRI SI ALTE ACTE         Miercuri, 13 iunie 2012

 

SUMAR

 

DECIZII ALE CURŢII CONSTITUŢIONALE

 

Decizia nr. 309 din 29 martie 2012 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor Legii nr. 290/2003 privind acordarea de despăgubiri sau compensaţii cetăţenilor români pentru bunurile proprietate a acestora, sechestrate, reţinute sau rămase în Basarabia, Bucovina de Nord şi Ţinutul Herţa, ca urmare a stării de război şi a aplicării Tratatului de Pace între România şi Puterile Aliate şi Asociate, semnat la Paris la 10 februarie 1947

 

Decizia nr. 314 din 29 martie 2012 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 53alin. 2, art. 54, art. 55 şi art. 58 din Codul familiei

 

Decizia nr. 332 din 10 aprilie 2012 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 68 alin. 4 din Codul de procedură civilă şi ale art. 1 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 120/2011 privind prorogarea unor termene

 

Decizia nr. 347 din 24 aprilie 2012 referitoare ia excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale

 

Decizia nr. 380 din 26 aprilie 2012 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 50 şi 501 din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989

 

ACTE ALE ORGANELOR DE SPECIALITATE ALE ADMINISTRAŢIEI PUBLICE CENTRALE

 

127. - Ordin al ministrului delegat pentru administraţie pentru modificarea Ordinului ministrului administraţiei şi internelor nr. 294/2009 privind acordarea titlului de parc industrial Societăţii Comerciale „Allianso Business Park” - S.R.L.

 

ACTE ALE OFICIULUI ROMÂN PENTRU DREPTURILE DE AUTOR

 

71. - Decizie privind aprobarea modelului de Certificat de participare la cursurile de instruire realizate de Oficiul Român pentru Drepturile de Autor

 

DECIZII ALE CURŢII CONSTITUŢIONALE

 

CURTEA CONSTITUŢIONALA

DECIZIA Nr. 309

din 29 martie 2012

referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor Legii nr. 290/2003 privind acordarea de despăgubiri sau compensaţii cetăţenilor români pentru bunurile proprietate a acestora, sechestrate, reţinute sau rămase în Basarabia, Bucovina de Nord şi Ţinutul Herţa, ca urmare a stării de război şi a aplicării Tratatului de Pace între România şi Puterile Aliate şi Asociate, semnat la Paris la 10 februarie 1947

 

Augustin Zegrean - preşedinte

Aspazia Cojocaru - judecător

Acsinte Gaspar - judecător

Petre Lăzăroiu - judecător

Mircea Ştefan Minea - judecător

Ion Predescu - judecător

Puskás Valentin Zoltán - judecător

Tudorel Toader - judecător

Ingrid Alina Tudora - magistrat-asistent

 

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Liviu-Daniel Arcer.

 

Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor Legii nr. 290/2003 privind acordarea de despăgubiri sau compensaţii cetăţenilor români pentru bunurile proprietate a acestora, sechestrate, reţinute sau rămase în Basarabia, Bucovina de Nord şi Ţinutul Herţa, ca urmare a stării de război şi a aplicării Tratatului de Pace între România şi Puterile Aliate şi Asociate, semnat la Paris la 10 februarie 1947, excepţie ridicată de Victor Cantaragiu în Dosarul nr. 801/104/2010 al Curţii de Apel Craiova - Secţia contencios administrativ şi fiscal şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 359D/2011.

La apelul nominal lipsesc părţile, faţă de care procedura de citare a fost legal îndeplinită,

Magistratul-asistent referă asupra cauzei şi arată că autorul excepţiei, Victor Cantaragiu, a depus la dosar note scrise prin care solicită admiterea excepţiei de neconstituţionalitate, astfel cum a fost formulată.

Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate. În acest sens, arată că aspectele invocate de autorul excepţiei nu reprezintă o veritabilă critică de neconstituţionalitate, ci privesc probleme de interpretare şi aplicare a legii.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:

Prin încheierea din 16 februarie 2011, pronunţată în Dosarul nr. 801/104/2010, Curtea de Apel Craiova - Secţia contencios administrativ şi fiscal a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor Legii nr. 290/2003 privind acordarea de despăgubiri sau compensaţii cetăţenilor români pentru bunurile proprietate a acestora, sechestrate, reţinute sau rămase în Basarabia, Bucovina de Nord şi Ţinutul Herţa, ca urmare a stării de război şi a aplicării Tratatului de Pace între România şi Puterile Aliate şi Asociate, semnat la Paris fa 10 februarie 1947, excepţie ridicată de Victor Cantaragiu într-o cauză având ca obiect soluţionarea recursului formulat împotriva unei sentinţe pronunţate de Tribunalul Olt.

În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorul acesteia susţine că Legea nr. 290/2003, astfel cum este aplicată, este discriminatorie în ceea ce priveşte cuantumul extrem de mic al despăgubirilor acordate, în raport cu cele stabilite conform Legii nr. 10/2001 şi Legii nr. 247/2005 pentru proprietăţile imobiliare intravilane similare şi care nu pot fi restituite în natură.

În acest context, arată că, prin aplicarea acestor legi, cetăţenii români care au fost persecutaţi în egală măsură şi sunt îndreptăţiţi a fi despăgubiţi sunt împărţiţi în două categorii Astfel, celor care au avut imobile intravilane pe teritoriul actual 3l ţării noastre li se acordă despăgubiri integrale, la valoarea de piaţă şi neplafonate, în timp ce foştilor proprietari sau moştenitorilor acestora din Basarabia, Bucovina de Nord şi Ţinutul Herţa li se acordă doar despăgubiri parţiale, la valoarea de patrimoniu şi plafonate, adică aproape simbolice.

Curtea de Apel Craiova - Secţia contencios administrativ şi fiscal consideră că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Instanţa arată că autorul excepţiei îşi motivează excepţia prin comparaţie cu alte categorii de subiecte, cărora le este aplicată o altă reglementare juridică şi care nu se află într-o situaţie absolut identică. De asemenea, apreciază că limitarea cuantumului despăgubirilor, în contextul în care nu poate fi vorba de o reparaţie în natură, constituie atributul suveran al legiuitorului, fiind compatibilă cu principiul egalităţii şi nediscriminării cetăţenilor în faţa legii, în măsura în care se aplică unitar, egal şi echitabil faţa de toate subiectele vizate prin actul normativ în discuţie.

Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

Avocatul Poporului consideră că prevederile Legii nr. 290/2003 sunt constituţionale, fiind în deplină concordanţă cu dispoziţiile art. 16 din Constituţie. Mai mult, arată că instituirea acordării de despăgubiri sau compensaţii reprezintă rezultatul opţiunii legiuitorului, care poate decide asupra modului de reparare a injustiţiilor şi a abuzurilor din legislaţia anterioară.

Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernul nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, notele scrise depuse la dosar, concluziile procurorului, prevederile legale criticate, raportate la dispoziţiile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:

Curtea Constituţională este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3,10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate cu care a fost sesizată.

Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie prevederile Legii nr. 290/2003 privind acordarea de despăgubiri sau compensaţii cetăţenilor români pentru bunurile proprietate a acestora, sechestrate, reţinute sau rămase în Basarabia, Bucovina de Nord şi Ţinutul Herţa, ca urmare a stării de război şi a aplicării Tratatului de Pace între România şi Puterile Aliate şi Asociate, semnat la Paris la 10 februarie 1947, în integralitatea sa, lege publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 505 din 14 iulie 2003.

Autorul excepţiei invocă încălcarea dispoziţiilor constituţionale ale art. 16 alin. (1) privind egalitatea cetăţenilor în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi fără discriminări.

Examinând excepţia de neconstituţionalitate, referitor la susţinerea autorului acesteia potrivit căreia, deşi Legea nr. 290/2003, precum şi legile nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 şi nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente, au ca obiectiv repararea unor nedreptăţi şi un conţinut normativ similar, aceste acte normative reglementează diferit modul de acordare a despăgubirilor pentru persoanele îndreptăţite.

În acest context, Curtea constată că, în speţă, nu se poate pune problema încălcării principiului egalităţii în faţa legii, consacrat de art. 16 alin. (1) din Constituţie, întrucât actul normativ criticat nu instituie un tratament juridic diferit pentru anumite categorii de cetăţeni aflate în situaţii identice, ci se aplică tuturor persoanelor aflate în ipoteza normei legale.

Curtea a stabilit că principiul egalităţii în faţa legii nu înseamnă uniformitate, aşa încât, dacă la situaţii egale trebuie să corespundă un tratament egal, la situaţii diferite, tratamentul juridic nu poate fi decât diferit.

Ca atare, tratamentul juridic diferit aplicat persoanelor care intră sub incidenţa Legii nr. 290/2003, în comparaţie cu persoanele cărora II se aplică prevederile Legii nr. 10/2001 sau Legea nr. 247/2005, se bazează pe situaţiile diferite în care se află acestea. Aşa fiind, având în vedere obiectul de reglementare al Legii nr. 290/2003, şi anume acordarea de despăgubiri sau compensaţii pentru bunurile imobile avute în proprietate în Basarabia, Bucovina de Nord şi Ţinutul Herţa, şi pentru recoltele neculese din anul 1940, precum şi reglementarea condiţiilor de acordare a măsurilor reparatorii, sub aspectul persoanelor îndreptăţite, Curtea constată că reglementarea criticată nu aduce atingere principiului constituţional consacrat de art. 16.

De altfel, referitor la cuantumul despăgubirilor acordate persoanelor îndreptăţite, în jurisprudenţa sa în materie, precum Decizia nr. 219 din 15 februarie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 265 din 14 aprilie 2011, Curtea a statuat că aceasta se referă la o soluţie legislativă care corespunde unei opţiuni politice ce ţine de competenţa legiuitorului, nefiind o problemă de contencios constituţional, deoarece este dreptul suveran al legiuitorului de a aprecia întinderea şi amploarea măsurilor pe care le stabileşte prin lege.

Pentru motivele expuse, în temeiul art. 146 lit. d) şi ai art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992,

CURTEA CONSTITUŢIONALA

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor Legii nr. 290/2003 privind acordarea de despăgubiri sau compensaţii cetăţenilor români pentru bunurile proprietate a acestora, sechestrate, reţinute sau rămase în Basarabia, Bucovina de Nord şi Ţinutul Herţa, ca urmare a stării de război şi a aplicării Tratatului de Pace între România şi Puterile Aliate şi Asociate, semnat la Paris la 10 februarie 1947, excepţie ridicată de Victor Cantaragiu în Dosarul nr. 8017104/2010 al Curţii de Apel Craiova Secţia contencios administrativ şi fiscal.

Definitivă şi general obligatorie.

Pronunţată în şedinţa publică din data de 29 martie 2012.

 

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE,

AUGUSTIN ZEGREAN

Magistrat-asistent,

Ingrid Alina Tudora

 

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

DECIZIA Nr. 314

din 29 martie 2012

referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 53 alin. 2, art. 54, art. 55 şi art. 58 din Codul familiei

 

Augustin Zegrean - preşedinte

Aspazia Cojocaru - judecător

Acsinte Gaspar - judecător

Petre Lăzăroiu - judecător

Mircea Ştefan Minea - judecător

Ion Predescu - judecător

Puskás Valentin Zoltán - judecător

Tudorel Toader - judecător

Ingrid Alina Tudora - magistrat-asistent Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Liviu-Daniel Arcer.

 

Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 53 alin. 2, art. 54, art. 55 şi art. 58 din Codul familiei, excepţie ridicată de Adriana Aurelia Sâmbouan în Dosarul nr. 1.481/323/R/2010 al Judecătoriei Târnăveni şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 499D/2011.

La apelul nominal lipsesc părţile, faţă de care procedura de citare a fost legal îndeplinită.

Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate ca neîntemeiată. În acest sens, invocă jurisprudenţa Curţii Constituţionale.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:

Prin încheierea civilă din 31 martie 2011, pronunţată în Dosarul nr. 1.481/323/R/2010, Judecătoria Târnăveni a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 53 alin. 2, art. 54, art. 55 şi art. 58 din Codul familiei, excepţie ridicată de Adriana Aurelia Sâmbouan într-o cauză având ca obiect „contestare paternitate şi stabilire paternitate”.

În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorul acesteia susţine că prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 349/2001 s-a constatat că prevederile art. 54 alin. 2 din Codul familiei sunt neconstituţionale în măsura în care acest text nu recunoaşte decât tatălui, iar nu şi mamei şi copilului născut în timpul căsătoriei, dreptul de a porni acţiunea în tăgăduirea paternităţii. Pentru aceleaşi considerente reţinute în această decizie, apreciază că sunt neconstituţionale şi prevederile art. 53 alin. 2, art. 54 şi art. 58 din Codul familiei, prin care se interzice admiterea unei acţiuni în constatarea stării civile a copilului din căsătorie, reglementări care „prejudiciază grav drepturile unui copil din căsătorie comparativ cu unul din afara căsătoriei, care îşi poate stabili filiaţia normală şi reală faţă de părintele firesc, şi nu faţă de cel «obligatoriu», şi anume, soţul mamei.”

Autorul excepţiei consideră că textele legale criticate contravin şi normei constituţionale consacrate prin art. 20, raportat la dispoziţiile art. 6 şi art. 8 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, fiind totodată în contradicţie şi cu jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, care, în Cauza Kroon şi alţii contra Olandei, din 1994, a decis că interdicţia instituită de legea naţională femeii căsătorite de a tăgădui paternitatea soţului este contrară art. 8 din Convenţie, care reglementează dreptul la respectarea vieţii private şi de familie.

În final, arată că textele legale criticate sunt în contradicţie şi cu prevederile art. 2 şi următoarele din Legea nr. 272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului, potrivit cărora copilul are dreptul să fie crescut în condiţii care să permită dezvoltarea sa fizică şi morală, iar toate măsurile luate privind copiii trebuie să se subordoneze cu prioritate principiului interesului superior al copilului.

Judecătoria Târnăveni consideră că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată, iar prevederile legale criticate nu încalcă dispoziţiile constituţionale invocate, dat fiind că nu se poate reţine existenţa unei egalităţi între soţul mamei şi ceilalţi bărbaţi, instituirea acestei prezumţii având incontestabile raţiuni în ideea de protecţie a ordini publice şi a bunelor moravuri.

Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, prevederile legale criticate, raportate la dispoziţiile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:

Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.

Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie prevederile art. 53 alin. 2, art. 54, art. 55 şi art. 58 din Codul familiei, care au următorul conţinut:

- Art. 53 alin. 2.”Copilul născut după desfacerea, declararea nulităţii sau anularea căsătoriei are ca tată pe fostul soţ al mamei, dacă a fost conceput în timpul căsătoriei şi naşterea sa a avut loc înainte ca mama să fi intrat într-o nouă căsătorie.”;

- Art.54: „Paternitatea poate fi tăgăduită, dacă este cu neputinţă ca soţul mamei să fie tatăl copilului.

Acţiunea în tăgăduirea paternităţii poate fi pornită de oricare dintre soţi, precum şi de către copil; ea poate fi continuată de moştenitori.

Acţiunea se introduce de către soţul mamei împotriva copilului; dacă acesta este decedat, acţiunea se porneşte împotriva mamei sale.

Mama sau copilul introduce acţiunea împotriva soţului mamei; dacă acesta este decedat, acţiunea se porneşte împotriva moştenitorilor lui,

Dacă titularul acţiunii este pus sub interdicţie, acţiunea va putea fi pornită de tutore.

Mama copilului va fi citată în toate cazurile în care nu formulează ea însăşi acţiunea.”;

- Art. 55: acţiunea în tăgăduirea paternităţii se prescrie în termen de 3 ani de la data naşterii copilului. Pentru soţul mamei, termenul curge de la data la care a luat cunoştinţă de naşterea copilului.

Dacă acţiunea nu a fost introdusă în timpul minorităţii copilului, acesta o poate porni într-un termen de 3 ani de la data majoratului său.

Reclamantul poate fi repus în termen, în condiţiile legii.;

- Art.58: „Recunoaşterea care nu corespunde adevărului poate fi contestată de orice persoană interesată.

Dacă recunoaşterea este contestată de mamă, de cel recunoscut sau de descendenţii acestuia, dovada paternităţii este în sarcina autorului recunoaşterii sau a moştenitorilor săi. „

Autorul excepţiei de neconstituţionalitate susţine că prevederile legale criticate contravin dispoziţiilor constituţionale cuprinse în art. 16 alin. (2) privind egalitatea în drepturi, art. 21 privind accesul liber la justiţie, art. 26 alin. (2) referitor la viaţa intimă, familială şi privată şi art. 49 alin. (1) referitor la protecţia copiilor şi a tinerilor.

Curtea constată că, ulterior sesizării Curţii Constituţionale, Legea nr. 4/1953 privind Codul familiei a fost abrogată prin art. 230 lit. m) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 409 din 10 iunie 2011, iar soluţia legislativa criticată a fost parţial preluată în cuprinsul noului act normativ, în capitolul II intitulat „Filiaţia”.

Având în vedere Decizia Curţii Constituţionale nr. 766 din 15 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 549 din 3 august 2011, prin care s-a decis că prevederile de lege supuse controlului de constituţionalitate, aplicabile în litigiul dedus judecăţii, pot fi examinate potrivit principiului tempus regit actum, Curtea urmează să examineze constituţionalitatea prevederilor din Codul familiei cu care a fost sesizată.

Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că prin Decizia nr. 349 din 19 decembrie 2001, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 240 din 10 aprilie 2002, a statuat că prevederile art. 54 alin. 2 din Codul familiei sunt neconstituţionale în măsura în care nu recunosc decât tatălui, iar nu şi mamei şi copilului născut în timpul căsătoriei, dreptul de a porni acţiunea în tăgăduirea paternităţii.

Ca urmare a pronunţării acestei decizii, textul de lege constatat neconstituţional a fost modificat de legiuitor în sensul că acţiunea în tăgăduirea paternităţii poate fi pornită de oricare dintre soţi, precum şi de către copil, ea putând fi continuată de moştenitori.

Această reglementare se regăseşte şi în cuprinsul Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, în cuprinsul art. 429 potrivit căruia acţiunea în tăgada paternităţii poate fi pornită de soţul mamei, de mamă, de tatăl biologic, precum şi de copil. Ea poate fi pornită sau, după caz, continuată şi de moştenitorii acestora, în condiţiile legii.”

Prin aceeaşi decizie mai sus menţionată, Curtea a statuat şi că prevederile art. 53 din Codul familiei sunt constituţionale. Astfel, în jurisprudenţa sa, Curtea a decis în mod constant că principiul egalităţii implică un tratament juridic egal pentru toţi cetăţenii aflaţi în situaţii egale. Curtea a reţinut că „nu s-ar putea susţine existenţa unei egalităţi între soţul mamei şi ceilalţi bărbaţi, din punctul de vedere care aici interesează, iar instituirea prezumţiei de paternitate în favoarea primului nu contravine dispoziţiilor art. 16 din Constituţie”. Totodată, Curtea a constatat că instituirea acestei prezumţii are puternice şi incontestabile raţiuni în ideea de protecţie a ordinii publice şi a bunelor moravuri, ceea ce face ca prevederile art. 53 din Codul familiei să nu contravină dispoziţiilor referitoare la viaţa intimă, familială şi privată, a celor privind familia sau a celor referitoare la protecţia copiilor şi a tinerilor.

Totodată, prin Decizia nr. 1.554 din 7 decembrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 106 din 10 februarie 2011, Curtea a reţinut că stabilirea filiaţiei faţă de tată diferă în cazul copilului din căsătorie faţă de cazul copilului din afara căsătoriei. Astfel, paternitatea din căsătorie se stabileşte prin aplicarea prezumţiei de paternitate, reglementată în art. 53 din Codul familiei, potrivit căruia „copilul născut în timpul căsătoriei are ca tată pe soţul mamei”, în timp ce paternitatea din afara căsătoriei se poate stabili fie prin recunoaşterea voluntară din partea pretinsului tată, fie prin acţiune în justiţie pentru stabilirea paternităţii.

Prevederile art. 58 din Codul familiei se referă la recunoaşterea paternităţii copilului din afara căsătoriei, care poate fi contestată de orice persoană interesată.

Recunoaşterea de paternitate este atât o mărturisire, prin care un bărbat declară că un copil este al său, cât şi un act juridic, care creează legătura de filiaţie dintre tată şi copil, act juridic ce poate fi contestat atunci când nu corespunde adevărului. Legiuitorul a conferit calitate procesuală activă tuturor persoanelor care dovedesc un interes patrimonial sau nepatrimonial, tocmai pentru a apăra interesul minorului de a avea o stare civilă conformă cu realitatea.

Ca atare, din acest punct de vedere, Curtea a constatat că nu există nicio discriminare între copiii din căsătorie şi cei din afara căsătoriei, deoarece, astfel cum este reglementată, în mod specific, tăgada de paternitate, care are ca obiect răsturnarea prezumţiei de paternitate, este necesară şi reglementarea contestării recunoaşterii paternităţii din afara căsătoriei, în ambele cazuri urmărindu-se stabilirea paternităţii conforme cu realitatea, fără nicio discriminare între copiii din căsătorie şi cei din afara căsătoriei.

În acest context, Curtea a constatat, în jurisprudenţa sa constantă, că legiuitorul trebuie să aibă în vedere interesul exclusiv al copilului, în acelaşi sens fiind şi dispoziţiile art. 3alin. 1 din Convenţia cu privire la drepturile copilului, ratificată de România prin Legea nr. 18/1990, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 314 din 13 iunie 2001, potrivit cărora, „în toate acţiunile care privesc copiii, întreprinse de instituţiile de asistenţă socială publice sau private, de instanţele judecătoreşti, autorităţile administrative sau de organele legislative, interesele copilului vor prevala”.

Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură a determina reconsiderarea jurisprudenţei Curţii, atât soluţia, cât şi considerentele cuprinse în aceste decizii îşi păstrează valabilitatea şi în prezenta cauză.

Pentru motivele expuse, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 53 alin. 2, art. 54, art. 55 şi art. 58 din Codul familiei, excepţie ridicată de Adriana Aurelia Sâmbouan în Dosarul nr. 1.481/323/R/2010 al Judecătoriei Târnăveni.

Definitivă şi general obligatorie.

Pronunţată în şedinţa publică din data de 29 martie 2012.

 

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE,

AUGUSTIN ZEGREAN

Magistrat-asistent,

Ingrid Alina Tudora

 

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

DECIZIA Nr. 332

din 10 aprilie 2012

referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 68 alin. 4 din Codul de procedură civilă şi ale art. 1 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 120/2011 privind prorogarea unor termene

 

Augustin Zegrean - preşedinte

Aspazia Cojocaru - judecător

Acsinte Gaspar - judecător

Petre Lăzăroiu - judecător

Mircea Ştefan Minea - judecător

Iulia Antoanella Motoc - judecător

Ion Predescu - judecător

Puskás Valentin Zoltán - judecător

Tudorel Toader - judecător

Ioniţa Cochinţu - magistrat-asistent

 

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Liviu-Daniel Arcer.

 

Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 68 alin. 4 din Codul de procedură civilă şi ale art. III din titlul XVI al Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, astfel cum a fost modificată prin art. V din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 109/2010, excepţie ridicată de George Nicanor Ene în Dosarul nr. 22.967/3/2010 al Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a IV-a civilă şi Care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 829D/2011.

La apelul nominal se constată lipsa părţilor, faţă de care procedura de citare a fost legal îndeplinită.

Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate ca neîntemeiată, cu referire la jurisprudenţa Curţii Constituţionale în materie.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:

Prin încheierea din 7 iunie 2011, pronunţată în Dosarul nr. 22.967/3/2010, Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a IV-a civilă a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 68 alin. 4 din Codul de procedură civilă şi ale art. III din titlul XVI al Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, astfel cum a fost modificată prin art. V din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 109/2010.

Excepţia a fost ridicată de George Nicanor Ene cu ocazia soluţionării recursului formulat împotriva încheierii pronunţate de Tribunalul Bucureşti - Secţia a III-a civilă, prin care s-a respins cererea care avea ca obiect comunicarea unei copii a stenogramei şedinţei de judecată şi aplicarea prevederilor art. 13 alin. (3) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, care reglementează înregistrarea şedinţelor de judecată.

În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorul acesteia susţine că art. 68 alin. 4 din Codul de procedură civilă este neconstituţional, întrucât împiedicarea mandatarului de a pune concluzii în faţa instanţei încalcă libertatea de exprimare, dreptul la apărare, principiile privind înfăptuirea justiţiei şi publicitatea şedinţei de judecată. Mai arată că avocaţii sunt „simpli auxiliari ai justiţiei” cu interese ce nu coincid cu cele ale părţilor, astfel încât mandatarul nu poate fi obligat să pună concluzii prin avocat.

În ceea ce priveşte prevederile art. III din titlul XVI al Legii nr. 247/2005, se susţine că acestea sunt neconstituţionale, deoarece prorogarea termenului de înregistrare a şedinţelor de judecată este cauzată de imposibilitatea premeditată de achiziţionare a echipamentelor, creându-se posibilitatea unor abuzuri judiciare.

Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a IV-a civilă opinează în sensul că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată, sens în care s-a pronunţat şi Curtea Constituţională.

Potrivit dispoziţiilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere cu privire la excepţia de neconstituţionalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1902, reţine următoarele:

Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze prezenta excepţie.

Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate, astfel cum reiese din încheierea de sesizare, îl constituie dispoziţiile art. 68 alin. 4 din Codul de procedură civilă şi ale art. III din titlul XVI al Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 653 din 22 iulie 2005, astfel cum a fost modificată prin art. V din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 109/2010.

În ceea ce priveşte critica dispoziţiilor art. III din titlul XVI al Legii nr. 247/2005, din analiza considerentelor cuprinse în încheierea de sesizare, precum şi a motivării formulate de autorul excepţiei. Curtea constată că, în realitate, critica de neconstituţionalitate vizează soluţia legislativă a prorogării termenului prevăzut de lege pentru înregistrarea şedinţelor de judecată. Curtea observă că termenul prevăzut de art. III din titlul XVI al Legii nr. 247/2005 a fost succesiv prorogat prin diverse ordonanţe de urgenţă ale Guvernului, iar, în prezent, acesta este prorogat prin art. 1 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 120/2011 privind prorogarea unor termene, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 926 din 28 decembrie 2011.

Curtea constată că prevederile legale menţionate, deşi se referă la termenul prevăzut la art. III din titlul XVI al Legii nr. 247/2005, având, din această perspectivă, caracterul unei norme de trimitere, au totuşi un conţinut normativ de sine stătător. Astfel, Curtea reţine că obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie, pe lângă dispoziţiile art. 68 alin. 4 din Codul de procedură civilă, şi cele ale art. 1 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 120/2011 privind prorogarea unor termene, care au următorul cuprins:

- Art. 68 alin. 4 din Codul de procedură civilă: „Dacă mandatul este dat unei alte persoane decât unui avocat, mandatarul nu poate pune concluzii decât prin avocat, cu excepţia consilierului juridic care, potrivit legii, reprezintă partea.”;

- Art. 1 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 120/2011: „Termenul prevăzut la art. III din titlul XVI al Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 653 din 22 iulie 2005, cu modificările şi completările ulterioare, de la care se aplică dispoziţiile art. 13 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, referitoare la înregistrarea şedinţelor de judecată, se prorogă până la data de 1 iulie 2012.

În susţinerea neconstituţionalităţii acestor dispoziţii legale sunt invocate prevederile constituţionale ale art. 5 privind cetăţenia, art. 6 privind dreptul la identitate, art. 15 privind universalitatea, art. 16 privind egalitatea în drepturi, art. 24 privind dreptul la apărare, art. 30 privind libertatea de exprimare, art. 124 privind înfăptuirea justiţiei, art. 125 privind statutul judecătorilor, art. 126 privind instanţele judecătoreşti, art. 127 privind caracterul public al dezbaterilor şi art. 131 privind rolul Ministerului Public.

Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine următoarele:

1. Asupra prevederilor art. 68 alin. 4 din Codul de procedură civilă, Curtea s-a mai pronunţat, în raport cu critici similare, respingând ca neîntemeiate criticile, în acest sens fiind, spre exemplu, Decizia nr. 191*) din 6 martie 2012, nepublicată încă la data pronunţării prezentei decizii, Decizia nr. 1.445 din 5 noiembrie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 877 din 16 decembrie 2009, Decizia nr. 412 din 26 martie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 274 din 28 aprilie 2009, Decizia nr. 749 din 13 septembrie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 715 din 23 octombrie 2007, sau Decizia nr. 726 din 24 octombrie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 979 din 7 decembrie 2006.

Cu acele prilejuri, Curtea a constatat că posibilitatea reprezentării părţii prin mandatar este prevăzută doar de art. 67 şi art. 68 din Codul de procedură civilă, care stabilesc condiţiile de exercitare a acestui mandat. Aceste condiţii, precum şi limitele în care poate fi exercitat mandatul, inclusiv posibilitatea mandatarului de a pune sau nu concluzii în instanţă în numele părţii, reprezintă opţiuni ale legiuitorului, care, potrivit dispoziţiilor art. 126 alin. (2) din Constituţie, stabileşte regulile privind procedura de judecată.

Curtea a reţinut că restricţia mandatarului care nu are calitatea de avocat de a pune concluzii orale în instanţă nu constituie o împiedicare a accesului liber la justiţie, întrucât partea însăşi poate participa la dezbateri şi poate pune concluzii înaintea instanţei de judecată, iar mandatarul are posibilitatea să formuleze cereri, să propună probe în tot cursul procesului, precum şi să depună concluzii scrise.

De asemenea, Curtea a statuat că reprezentarea părţilor într-un proces prin mandatar, care poate fi avocat ori altă persoană cu sau fără pregătire juridică, este una dintre modalităţile prin care se asigură accesul liber ta justiţie, precum şi exercitarea dreptului la apărare al părţilor, drepturi fundamentale prevăzute de Constituţie, întrucât partea însăşi poate participa la dezbateri şi poate pune concluzii înaintea instanţei de judecată.

Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să determine reconsiderarea jurisprudenţei Curţii Constituţionale, atât soluţia, cât şi considerentele cuprinse în aceste decizii îşi păstrează valabilitatea şi în cauza de faţă.

2. Din examinarea excepţiei de neconstituţionalitate invocate, Curtea constată că soluţia legislativă a prorogării termenului prevăzut la art. III din titlul XVI al Legii nr. 247/2005 a mai făcut obiectul controlului de constituţionalitate, exercitat din perspectiva unor critici similare celor formulate în prezenta cauză, în acest sens fiind, spre exemplu, Decizia nr. 835 din 8 iulie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 574 din 30 iulie 2008, Decizia nr. 1.385 din 29 octombrie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 874 din 15 decembrie 2009, Decizia nr. 492 din 20 aprilie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 389 din 11 iunie 2010, Decizia nr. 1.179 din 15 septembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 819 din 21 noiembrie 2011, şi Decizia nr. 112 din 9 februarie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 228 din 5 aprilie 2012, sau Decizia nr. 131**) din 16 februarie 2012, nepublicată încă la data pronunţării prezentei decizii.

Cu acele prilejuri, Curtea a reţinut, în esenţă, că prorogarea termenului pentru înregistrarea prin mijloace audio-video a şedinţelor de judecată s-a realizat în vederea unei bune administrări a justiţiei ca serviciu public, ţinând seama de gravele consecinţe de ordin procedural care ar putea apărea în activitatea de judecată din cauza inexistenţei suportului tehnic necesar şi care ar putea fi invocate în cadrul proceselor aflate pe rolul instanţelor de judecată.

De asemenea, Curtea a reţinut că, potrivit art. 147 din Codul de procedură civilă, „Dezbaterile urmate în şedinţă se vor trece în încheierea de şedinţă, care va fi semnată de judecători şi grefier”. Astfel, consemnarea activităţii desfăşurate la fiecare termen de judecată se face în încheierea de şedinţă, act procedural care oferă instanţei de control judiciar posibilitatea de a aprecia asupra desfăşurării în condiţii legale a procesului civil şi de a verifica legalitatea măsurilor dispuse, asigurându-se, în acest mod, dreptul la un proces echitabil.

Curtea a constatat, totodată, că dispoziţiile criticate se aplică tuturor persoanelor vizate de ipoteza normei juridice, fără a se institui privilegii sau discriminări pe considerente arbitrare.

Având în vedere că nu au intervenit elemente noi, de natură să determine schimbarea jurisprudenţei Curţii Constituţionale, considerentele şi soluţia deciziilor menţionate îşi păstrează valabilitatea si în cauza de fată.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 68 alin. 4 din Codul de procedură civilă şi ale art. 1 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 120/12011 privind prorogarea unor termene, excepţie ridicată de George Nicanor Ene în Dosarul nr. 22.967/3/2010 al Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a IV-a civilă.

Definitivă şi general obligatorie.

Pronunţată în şedinţa publică din data de 10 aprilie 2012.

 

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE,

AUGUSTIN ZEGREAN

Magistrat-asistent,

Ioniţa Cochinţu


*) Decizia Curţii Constituţionale nr. 191 din 6 martie 2012 a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 340 din 18 mai 2012.

**) Decizia Curţii Constituţionale nr. 131 din 16 februarie 2012 a fost publicată în Monitorul Oficial al Românie, Partea I, nr. 295 din 4 mai 2012.

 

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

DECIZIA Nr. 347

din 24 aprilie 2012

referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale

 

Acsinte Gaspar - preşedinte

Petre Lăzăroiu - judecător

Mircea Ştefan Minea - judecător

Iulia Antoanella Motoc - judecător

Ion Predescu - judecător

Puskás Valentin Zoltán - judecător

Tudorel Toader - judecător

Simina Gagu - magistrat-asistent

 

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Simona Ricu.

 

Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, excepţie ridicată de Societatea Comercială „Banat Motors” S.R.L. din Timişoara în Dosarul nr. 5.991/1/2010 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia comercială şi care constituie obiectul Dosarului nr. 405D/2011 al Curţii Constituţionale.

La apelul nominal lipsesc părţile, faţă de care procedura de citare a fost legal îndeplinită.

Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate, ca neîntemeiată, sens în care invocă Decizia Curţii Constituţionale nr. 868 din 23 iunie 2011.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:

Prin încheierea din 16 martie 2011, pronunţată în Dosarul nr. 5.991/1/2010, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia comercială a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, excepţie ridicată de Societatea Comercială „Banat Motors” - S.R.L. din Timişoara într-o cauză comercială având ca obiect soluţionarea recursului formulat împotriva unei încheieri prin care Curtea de Apel Timişoara - Secţia comercială a respins cererea de suspendare a executării unei sentinţe civile, precum şi cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu o excepţie de neconstituţionalitate.

În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorul acesteia susţine, în esenţă, că prevederile de lege criticate sunt neconstituţionale în măsura în care nu permit atacarea cu recurs a încheierii de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale si peste termenul de 48 de ore de la pronunţare, ţinând cont de faptul că motivele de recurs trebuie precizate în interiorul termenului de recurs. Arată că fostul alin. (5) al art. 29 din Legea nr. 47/1992, referitor la suspendarea soluţionării cauzelor în care au fost ridicate excepţii de neconstituţionalitate, a fost abrogat, întrucât conducea la prelungirea excesivă a proceselor. De aceea, nu se mai justifică în prezent păstrarea termenului de recurs de 48 de ore, nemaiputându-se invoca principiul celerităţii soluţionării cauzelor, cuprins anterior în motivările Curţii Constituţionale. Susţine că limitarea duratei acestui termen ia 48 de ore, fără a cunoaşte motivele încheierii de respingere ca inadmisibilă a excepţiei de neconstituţionalitate limitează accesul liber la justiţie. De asemenea, cenzurarea excepţiei de neconstituţionalitate de către instanţa de judecată, prin respingerea cererii de sesizare a Curţii Constituţionale, reprezintă o îngrădire a accesului liber la justiţie, singura instanţă competentă în materia contenciosului constituţional fiind Curtea Constituţională.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia comercială apreciază că textul de lege ce formează obiectul excepţiei de neconstituţionalitate nu aduce atingere dreptului la un proces echitabil şi la soluţionarea cauzelor într-un termen rezonabil ori dreptului la apărare. Faptul că termenul de depunere a motivelor de recurs se socoteşte de la pronunţare se justifică prin faptul că, la momentul cunoaşterii soluţiei, partea interesată poate aprecia dacă este util sau nu să declare recurs, criticile aduse hotărârii reprezentând, în sine, poziţia părţii faţă de soluţia pronunţată, condiţia legală a dezvoltării motivelor de recurs implicând determinarea greşelilor anume imputate şi o minimă argumentare a criticii în fapt şi în drept aduse soluţiei.

Potrivit dispoziţiilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului

Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, prevederile legale criticate, raportate la dispoziţiile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:

Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.

Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie prevederile art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 807 din 3 decembrie 2010, care au următoarea redactare: „Dacă excepţia este inadmisibilă, fiind contrară prevederilor alin. (1), (2) sau (3), instanţa respinge printr-o încheiere motivată cererea de sesizare a Curţii Constituţionale. Încheierea poate fi atacată numai cu recurs la instanţa imediat superioară, în termen de 48 de ore de la pronunţare. Recursul se judecă în termen de 3 zile.”

Autorul excepţiei de neconstituţionalitate susţine că textul de lege menţionat contravine dispoziţiilor constituţionale cuprinse în art. 21 alin, (3) privind dreptul la un proces echitabil şi la soluţionarea cauzelor într-un termen rezonabil, în art. 24 alin. (1) care garantează dreptul la apărare, în art. 129 care consacră posibilitatea exercitării, în condiţiile legii, a căilor de atac împotriva hotărârilor judecătoreşti şi în art. 146 lit. d) care instituie atribuţia Curţii Constituţionale de a hotărî asupra excepţiilor de neconstituţionalitate. De asemenea, invocă şi dispoziţiile art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale privind dreptul la un proces echitabil.

Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea observă că prevederile de lege criticate au mai format obiect al controlului de constituţionalitate, anterior republicării Legii nr. 47/1992, când aceleaşi prevederi se regăseau la art. 29 alin. (6) din lege. Astfel, prin mai multe decizii, dintre care pot fi amintite, exemplificativ, Decizia nr. 607 din 15 noiembrie 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 70 din 25 ianuarie 2006, Decizia nr. 668 din 15 decembrie 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 31 din 30 ianuarie 2006, Decizia nr. 494 din 8 iunie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 536 din 21 iunie2006, sau Decizia nr. 1.512 din 18 noiembrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 73 din 28 ianuarie

2011, Curtea a constatat că textele de lege criticate sunt norme de procedură, pe care instanţa în faţa căreia a fost ridicată excepţia de neconstituţionalitate este obligată să le aplice în vederea selectării doară acelor excepţii de neconstituţionalitate care, potrivit legii, pot face obiectul controlului de constituţionalitate exercitat de Curtea Constituţională, unica autoritate de jurisdicţie constituţională. Aşadar, această procedură nu face însă posibilă respingerea sau admiterea excepţiei de neconstituţionalitate de către instanţa judecătorească, ci doar pronunţarea, în situaţiile date, asupra oportunităţii sesizării Curţii Constituţionale, instanţa de judecată având rol de filtru al excepţiei de neconstituţionalitate ridicate de părţi.

Curtea a mai reţinut că natura imperativă a termenului de 48 de ore în cadrul căruia partea interesată poate declara recurs împotriva încheierii prin care instanţa de judecată a respins cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu soluţionarea unei excepţii de neconstituţionalitate are menirea de a da expresie principiului celerităţii şi al soluţionării cauzelor într-un termen rezonabil, în considerarea faptului că excepţia de neconstituţionalitate reprezintă un incident procedural în cadrul unui litigiu. Din aceleaşi raţiuni, legiuitorul a instituit şi regulile speciale de procedură referitoare atât la exercitarea recursului ca singură cale de atac împotriva încheierii instanţei de judecată, cât şi la soluţionarea recursului în termen de 3 zile, fără ca prin aceasta să se poată susţine încălcarea dreptului de acces la instanţă, la folosirea căilor de atac sau a dreptului la apărare. Curtea a mai observat că pregătirea, în condiţiile legii, a căilor de atac promovate reprezintă obligaţia părţii interesate, care trebuie să îşi manifeste diligenta în acest sens.

Întrucât nu au intervenit elemente noi de natură să justifice reconsiderarea acestei jurisprudenţe, considerentele şi soluţia pronunţate cu acele prilejuri îşi menţin valabilitatea şi în ceea ce priveşte prezenta excepţie de neconstituţionalitate, abrogarea art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, referitor la suspendarea procesului pe perioada soluţionării excepţiei de neconstituţionalitate, nefiind de natură să influenţeze soluţia din cauza de faţă.

De altfel, Curtea observă că respingerea cererii de sesizare a sa poate avea loc exclusiv pentru motivele expres şi limitativ enumerate în Legea nr. 47/1992. Acestea sunt pur obiective, fiind strict legate de îndeplinirea unor condiţii procedurale, astfel încât autorul excepţiei, în cererea de recurs pe care o formulează, va trebui să demonstreze că excepţia de neconstituţionalitate, respinsă ca inadmisibilă, îndeplineşte condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 29 alin. (1)-(3) din Legea nr. 47/1992.

În acest sens, recurentul, conform art. 303 alin. 1 din Codul de procedură civilă, va motiva cererea, fie prin însăşi cererea de recurs, fie înăuntrul termenului de recurs şi va putea ţine seama de temeiurile de drept menţionate în minuta hotărârii judecătoreşti prin care excepţia de neconstituţionalitate a fost respinsă ca inadmisibilă. Aşadar, recurentul are posibilitatea de a cunoaşte atât soluţia atacată, cât şi motivele de drept care au stat la baza acesteia. Revine instanţei judecătoreşti de recurs competenţa de a analiza îndeplinirea în cauză a condiţiilor de admisibilitate, iar în funcţie de rezultatul analizei sale, aceasta va putea admite recursul şi va face aplicarea art. 304 din Codul de procedură civilă, cu respectarea art. 29 alin. (4) din Legea nr. 47/1992.

Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) si al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 privind rărea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, excepţie ridicată de Societatea Comercială „Banat Motors” - S.R.L. din ara în Dosarul nr. 5.991/1/2010 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia comercială.

Definitivă şi general obligatorie.

Pronunţată în şedinţa publică din data de 24 aprilie 2012.

 

PREŞEDINTE,

ACSINTE GASPAR

Magistrat-asistent,

Simina Gagu

 

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

DECIZIA Nr. 380

din 26 aprilie 2012

referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 50 şi 501 din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989

 

Petre Lăzăroiu - preşedinte

Acsinte Gaspar - judecător

Mircea Ştefan Minea - judecător

Iulia Antoanella Motoc - judecător

Ion Predescu - judecător

Puskás Valentin Zoltán - judecător

Tudorel Toader - judecător

Ingrid Alina Tudora - magistrat-asistent

 

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Simona Ricu.

 

Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 50 alin. (2) şi art. 501 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 194522 decembrie 1989, excepţie ridicată de Iulia Cheţianu în Dosarul nr. 21.859/211/2009 al Tribunalului Cluj - Secţia civilă şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 872D/2011.

La apelul nominal lipsesc părţile, faţă de care procedura de citare a fost legal îndeplinită.

Preşedintele dispune să se facă apelul şi în dosarele Curţii Constituţionale nr. 1.087D/2011, nr. 1.292D/2011 şi nr. 207D/2012, în care au fost invocate excepţii de neconstituţionalitate cu un obiect parţial identic, excepţii invocate de Ianos Balint şi Elisabeta Balint în Dosarul nr. 23.211/211/2009 al Tribunalului Cluj - Secţia civilă, de către Ioan-Arpad Szabo şi Lidia Szabo în Dosarul nr. 3.961/211/2009 al Judecătoriei Cluj-Napoca - Secţia civilă, precum şi de Virgil Marin şi Liliana Maltezeanu în Dosarul nr. 17.574/3/2009 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia I civilă.

La apelul nominal lipsesc părţile, faţă de care procedura de citare a fost legal îndeplinită.

Magistratul-asistent referă asupra cauzelor şi arată că, în Dosarul nr. 1.292D/2011, autorii excepţiei de neconstituţionalitate Ioan-Arpad Szabo şi Lidia Szabo au depus la dosar note scrise prin care solicită admiterea acesteia.

Având în vedere obiectul excepţiilor de neconstituţionalitate, Curtea, din oficiu, pune în discuţie problema conexării dosarelor nr. 872D/2011, nr. 1.087D/2011, nr. 1.292D/2011 şi nr.207D/2012.

Reprezentantul Ministerului Public este de acord cu conexarea acestor cauze.

Curtea, în temeiul art. 14 şi al art. 53 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, dispune conexarea dosarelor nr. 1.087D/2011. nr. 1.292D/2011 şi nr. 207D/2012 la Dosarul nr. 872D/2011, care este primul înregistrat.

Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate ca neîntemeiată, sens în care invocă jurisprudenţa în materie a Curţii Constituţionale.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarelor, constată următoarele:

Prin încheierea civilă nr. 105/CC/A/2011 din 14 iunie 2011, pronunţată în Dosarul nr. 21.859/211/2009, şi încheierea din 20 septembrie 2011, pronunţată în Dosarul nr. 23.211/211/2009, Tribunalul Cluj - Secţia civilă a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 50 alin. (2) şi art. 501 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989.

Prin încheierea din 2 martie 2010, pronunţată în Dosarul nr. 3.961/211/2009, Judecătoria Cluj-Napoca - Secţia civilă a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 501 din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată şi completată prin Legea nr. 1/2009.

Prin încheierea din 22 noiembrie 2011, pronunţată în Dosarul nr. 17.574/3/2009, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia I civilă a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 50 şi 501 din Legea nr. 10/2001.

Excepţia a fost ridicată de Iulia Cheţianu, Ianos Balint, Elisabeta Balint, Ioan-Arpad Szabo, Lidia Szabo, Virgil Marin şi Liliana Maltezeanu în cauze având ca obiect plângeri formulate în temeiul Legii nr. 10/2001.

În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorii acesteia susţin, în esenţă, că „prevederile de lege criticate stabilesc un regim diferenţiat şi în mod evident discriminatoriu între cetăţenii români, foştii proprietari ai imobilelor dobândite în temeiul Legii nr. 112/1995, cu respectarea sau, dimpotrivă, cu eludarea prevederilor acestei legi, în sensul că prima categorie de foşti proprietari este îndreptăţită la restituirea preţului de piaţă al imobilelor pentru care li s-a desfiinţat dreptul de proprietate prin hotărâri irevocabile, în vreme ce foştii proprietari al căror drept de proprietate a fost desfiinţat prin hotărâri ca urmare a eludării prevederilor Legii nr. 112/1995 sunt îndreptăţiţi la restituirea preţului actualizat al acestor imobile.”

De asemenea, autorii excepţiei consideră că, criteriul în funcţie de care legiuitorul a înţeles să reglementeze valoarea despăgubirilor este culpa cumpărătorilor prin nerespectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, la încheierea contractelor de vânzare-cumpărare. Numai că, susţin aceştia, desfiinţarea contractelor de vânzare-cumpărare pentru nerespectarea prevederilor Legii nr. 112/1995 nu s-a datorat culpei exclusive a cumpărătorilor, ci şi culpei statului român.

Tribunalul Cluj - Secţia civilă şi-a exprimat opinia în dosarele Curţii Constituţionale nr. 872D/2011 şi nr. 1.087DI2011, în sensul că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Astfel, arată că prin textele de lege criticate din Legea nr. 10/2001 legiuitorul a avut în vedere restituirea preţului de piaţă al imobilelor, conform standardelor internaţionale de evaluare, doar în cazul proprietarilor ale căror contracte de vânzare-cumpărare au fost încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995. Principiul egalităţii impune aplicarea aceluiaşi tratament juridic unor persoane aflate în aceeaşi situaţie juridică, or, cele două categorii de persoane nu se află în aceeaşi situaţie juridică. Ca atare, instanţa apreciază că reglementarea criticată nu contravine dispoziţiilor art. 16 alin, (1), art. 44 alin. (1) şi art. 52 din Constituţie.

Judecătoria Cluj-Napoca - Secţia civilă şi-a exprimat opinia în Dosarul Curţii Constituţionale nr. 1.292D/2011, în sensul că prevederile de lege criticate nu încalcă principiile consacrate prin dispoziţiile art. 15, art. 16 alin. (1) şi art. 44 alin. (1) şi (3) din Legea fundamentală, nu aduc atingere principiului de drept „restitutio in integrum” şi nici principiului răspunderii civile delictuale proporţionale cu culpa, în situaţia culpei comune, după cum nu încalcă nici dreptul de proprietate ori cel de moştenire.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia I civilă şi-a exprimat opinia în Dosarul Curţii Constituţionale nr. 207D/2012, în sensul că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată.

Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierile de sesizare au fost comunicate preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

Avocatul Poporului consideră că prevederile de lege criticate din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945- 22 decembrie 1989 sunt constituţionale. În acest sens, este

invocată jurisprudenţa Curţii Constituţionale în materie, şi anume deciziile nr. 658/2010, nr. 1.002/2010, nr. 1.561/2010 sau nr. 149/2011.

Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernul nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

CURTEA,

examinând încheierile de sesizare, punctele de vedere ale Avocatului Poporului, rapoartele întocmite de judecătorul-raportor, notele scrise depuse la dosar, concluziile procurorului, prevederile legale criticate, raportate la dispoziţiile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:

Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3,10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.

Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie prevederile art. 50 şi 501 din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 798 din 2 septembrie 2005.

Textele de lege criticate au următorul conţinut:

- Art. 50: „(1) Cererile sau acţiunile în justiţie, precum şi transcrierea sau intabularea titlurilor de proprietate, legate de aplicarea prevederilor prezentei legi şi de bunurile care fac obiectul acesteia, sunt scutite de taxe de timbru.

(2) Cererile sau acţiunile în justiţie privind restituirea preţului actualizat plătit de chiriaşii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995. au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile sunt scutite de taxe de timbru.

(21) Cererile sau acţiunile în justiţie având ca obiect restituirea preţului de piaţă al imobilelor, privind contractele de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, care au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, sunt scutite de taxele de timbru.

(3) Restituirea preţului prevăzut la alin. (2) şi (2*) se face de către Ministerul Economiei şi Finanţelor din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. 6 din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare.”;

- Art. 501: „(1) Proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile au dreptul la restituirea preţului de piaţă al imobilelor, stabilit conform standardelor internaţionale de evaluare.

(2) Valoarea despăgubirilor prevăzute la alin. (1) se stabileşte prin expertiză.”

Autorii excepţiei invocă încălcarea dispoziţiilor constituţionale ale art. 15 alin. (2) privind neretroactivitatea legii civile, art. 16 alin. (1) referitor la egalitatea în drepturi, art. 44 referitor la dreptul de proprietate privată, art. 46 privind dreptul la moştenire şi art. 52 referitor la dreptul persoanei vătămate de o autoritate publică. De asemenea, apreciază că textele de lege criticate contravin şi art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi art. 1 din Protocolul nr. 12 la aceeaşi convenţie, precum şi principiului restitutio in integrum şi principiului răspunderii civile delictuale proporţionale cu culpa, în situaţia culpei comune.

Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că prevederile de lege criticate au mai fost supuse controlului de constituţionalitate, din perspectiva unor critici similare, în acest sens, fiind, de exemplu, Decizia nr. 149 din 8 februarie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 266 din 15 aprilie 2011, Decizia nr. 1.372 din 18 octombrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 879 din 13 decembrie 2011, sau Decizia nr. 1.452 din 3 noiembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 31 din 13 ianuarie 2012, prin care s-a statuat că acestea sunt constituţionale.

Astfel, cu privire la pretinsa contrarietate faţă de dispoziţiile art. 16 din Constituţie, deoarece textul legal criticat nu ocroteşte în mod egal dreptul de proprietate dobândit de foştii chiriaşi în temeiul Legii nr. 112/1995 pentru reglementarea situaţiei juridice a unor imobile cu destinaţia de locuinţe, trecute în proprietatea statului, şi dreptul de proprietate dobândit prin nerespectarea cerinţelor legii sau chiar prin fraudarea ei, Curtea a constatat că aceasta este nefondată. În acest sens, Curtea a reţinut că principiul egalităţii impune aplicarea aceluiaşi tratament juridic unor persoane aflate în aceeaşi situaţie juridică. Or, este evident că, în speţă, persoanele menţionate se află în situaţii juridice diferite. Este, deci, echitabilă soluţia ca prima categorie să beneficieze de plata unor despăgubiri ca urmare a desfiinţării pe cale judecătorească a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în mod valabil, la preţul de piaţă al imobilelor, care să permită cumpărarea unor noi locuinţe, având în vedere că, la data dobândirii lor, cumpărătorii au plătit preţul lor real. În ceea ce priveşte a două categorie de persoane, care au încheiat contracte de vânzare-cumpărare cu nerespectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, acestea sunt lovite de nulitate absolută şi, ca atare, şi despăgubirile obţinute sunt diferite de prima categorie.

În ceea ce priveşte susţinerea autorilor excepţiei, referitoare la faptul că desfiinţarea contractelor de vânzare-cumpărare, încheiate cu încălcarea prevederilor Legii nr. 112/1995, nu s-a datorat culpei exclusive a cumpărătorilor, ci şi culpei concurente a statului român, în jurisprudenţa sa în materie, Curtea a statuat că „împrejurarea că persoana interesată, deşi cunoştea sau ar fi trebuit să cunoască prevederile Legii nr. 112/1995 cu privire la condiţiile de înstrăinare a imobilelor cu destinaţia de locuinţă, precum şi consecinţele juridice ale nerespectării acestora, nu s-a conformat exigenţelor legale dă expresie propriei sale culpe, iar, potrivit principiului nemo auditur propriam turpitudinem allegans, lipseşte de îndreptăţire critica reglementării în cauză.”

De asemenea, prin Decizia nr. 388 din 12 iulie 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 732 din 29 august 2005, Curtea a reţinut că, în conflictul de interese legitime dintre adevăratul proprietar şi subdobănditorul de bună-credinţă al bunului său imobil, a fost preferat cel din urmă. Recunoaşterea prevalentei interesului subdobânditorului de bună-credinţă a fost impusă - în baza unor raţiuni cu o aplicare mult mai largă şi care au creat un adevărat principiu - de preocuparea pentru asigurarea securităţii circuitului civil şi a stabilităţii raporturilor juridice. Din punct de vedere juridic, soluţia şi-a aflat suport în principiul validităţii aparenţei în drept, a cărui esenţă este exprimată prin adagiul error communis facitjus.

Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să atât soluţia, cât şi considerentele cuprinse în deciziile determine reconsiderarea jurisprudenţei Curţii Constituţionale, menţionate îşi păstrează valabilitatea şi în cauza de faţă.

Pentru motivele expuse, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992,

CURTEA CONSTITUŢIONALA

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 50 şi 501 din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, excepţie ridicată de Iulia Cheţianu, Ianos Balint şi Elisabeta Balint în dosarele nr. 21.859/211/2009 şi nr. 23.211/211/2009 ale Tribunalului Cluj - Secţia civilă, de Ioan-Arpad Szabo şi Lidia Szabo în Dosarul nr. 3.961/211/2009 al Judecătoriei Cluj-Napoca - Secţia civilă, precum şi de Virgil Marin şi Liliana Maltezeanu în Dosarul nr. 17.574/3/2009 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia I civilă.

Definitivă şi general obligatorie.

Pronunţată în şedinţa publică din data de 26 aprilie 2012.

 

PREŞEDINTE,

PETRE LĂZĂROIU

Magistrat-asistent,

Ingrid Alina Tudora

 

ACTE ALE ORGANELOR DE SPECIALITATE ALE ADMINISTRAŢIEI PUBLICE CENTRALE

 

MINISTERUL ADMINISTRAŢIEI ŞI INTERNELOR

 

ORDIN

pentru modificarea Ordinului ministrului administraţiei şi internelor nr. 294/2009 privind acordarea titlului de parc industrial Societăţii Comerciale „Allianso Business Park” - S.R.L.

 

Având în vedere prevederile art. 1 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 221/2008 pentru stabilirea unor măsuri de reorganizare în cadrul administraţiei publice centrale, aprobată prin Legea nr. 186/2009, ale art. 4 din Ordonanţa Guvernului nr. 65/2001 privind constituirea şi funcţionarea parcurilor industriale, aprobată cu modificări prin Legea nr. 490/2002, cu modificările ulterioare, şi ale art. 2 alin. (2) din Instrucţiunile de acordare şi anulare a titlului de parc industria!, aprobate prin Ordinul ministrului dezvoltării şi prognozei nr. 264/2002,

constatând, sub rezerva rezultatelor verificării de detaliu, că proiectul depus îndeplineşte, în principiu, condiţiile de eligibilitate stabilite în Schema de ajutor de stat regional acordat pentru investiţiile realizate în parcurile industriale, aprobată prin Ordinul ministrului internelor şi reformei administrative nr. 296/2007,

în temeiul prevederilor art. 7 alin. (6) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 30/2007 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Administraţiei şi Internelor, aprobată cu modificări prin Legea nr. 15/2008, cu modificările şi completările ulterioare,

ministrul delegat pentru administraţie emite următorul ordin:

Art. I. - Ordinul ministrului administraţiei şi internelor nr. 294/2009 privind acordarea titlului de parc industrial Societăţii Comerciale „Allianso Business Park” - S.R.L., publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 858 din 9 decembrie 2009, se modifică după cum urmează:

1. La articolul 2, litera b) va avea următorul cuprins:

”. „b) are o suprafaţă de 253,2 ha.”

2. Anexa se modifică şi se înlocuieşte cu anexa care face parte integrantă din prezentul ordin.

Art. II. - Prezentul ordin se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

 

Ministrul delegat pentru administraţie,

Victor Paul Dobre

 

Bucureşti, 6 iunie 2012.

Nr. 127.

 

ANEXĂ*)

(Anexa la Ordinul nr. 294/2009)

 


*) Anexa este reprodusă în facsmil.

 

ACTE ALE OFICIULUI ROMAN PENTRU DREPTURILE DE AUTOR

 

OFICIUL ROMÂN PENTRU DREPTURILE DE AUTOR

 

DECIZIE

privind aprobarea modelului de Certificat de participare la cursurile de instruire realizate de Oficiul Român pentru Drepturile de Autor

 

Ţinând cont de Referatul S.E.O. RGII nr. 4.872 din 24 mai 2012, în conformitate cu prevederile:

- art. 138 alin. (1) lit. I) din Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor şi drepturile conexe, cu modificările şi completările ulterioare;

- art. 3 alin. (2) lit. m) din Hotărârea Guvernului nr. 401/2006 privind organizarea, funcţionarea, structura personalului şi dotările necesare îndeplinirii atribuţiilor Oficiului Român pentru Drepturile de Autor, cu modificările ulterioare;

- art. 19 din Hotărârea Guvernului nr. 1.086/2008 privind stabilirea tarifelor pentru operaţiunile efectuate de Oficiului Român pentru Drepturile de Autor contra cost şi pentru aprobarea Normelor metodologice privind nivelul de constituire, condiţiile de repartizare şi de utilizare a fondului de stimulente pentru personalul Oficiului Român pentru Drepturile de Autor,

în temeiul prevederilor art. 7 alin, (3) din Hotărârea Guvernului nr. 401/2006,

directorul general al Oficiului Român pentru Drepturile de Autor emite prezenta decizie.

Art. 1. - Se aprobă modelul de Certificat de participare la cursurile de instruire realizate de Oficiul Român pentru Drepturile de Autor, prevăzut în anexa*) care face parte integrantă din prezenta decizie.

Art. 2. - Prezenta decizie se publică în Monitorul Oficia! al României, Partea 1,

 

Directorul general al Oficiului Român pentru Drepturile de Autor,

Robert Bucur

 

Bucureşti, 30 mai 2012.

Nr. 71.


*) Anexa este reprodusa în facsimil,

 

ANEXĂ

 

CERTIFICAT

 


Copyright 1998-2015 DSC.NET   All rights reserved.