MONITORUL OFICIAL AL ROMÂNIEI Nr. 333/2012

MONITORUL OFICIAL AL ROMÂNIEI

 

P A R T E A  I

Anul XXIV - Nr. 333         LEGI, DECRETE, HOTĂRÂRI SI ALTE ACTE         Joi, 17 mai 2012

 

SUMAR

 

DECIZII ALE CURŢII CONSTITUŢIONALE

 

Decizia nr. 248 din 15 martie 2012 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 30 alin. 3 şi ale secţiunii V1 a titlului III capitolul II din Codul de procedură penală, ale art. 13 din Legea nr. 51/1991 privind siguranţa naţională a României, ale Legii nr. 508/2004 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea în cadrul Ministerului Public a Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism şi ale Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 131/2006 pentru modificarea si completarea Legii nr. 508/2004

 

Decizia nr. 252 din 15 martie 2012 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 10 lit. b) din Ordonanţa Guvernului nr. 21/1992 privind protecţia consumatorilor

 

DECIZII ALE PRIMULUI-MINISTRU

 

194. - Decizie privind încetarea exercitării, cu caracter temporar, a atribuţiilor de vicepreşedinte, cu rang de subsecretar de stat, al Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală care conduce Autoritatea Naţională a Vămilor

 

195. - Decizie pentru numirea domnului Alexandru Rafila în funcţia de secretar de stat la Ministerul Sănătăţii

 

196. - Decizie pentru numirea domnului Ursu Marius Arthur în funcţia de director general al Agenţiei Naţionale de Cadastru şi Publicitate Imobiliară

 

197. - Decizie pentru numirea domnului Iulian Matache în funcţia de secretar de stat la Ministerul Dezvoltării Regionale şi Turismului

 

198. - Decizie pentru numirea domnului Paraschiv Gigel în funcţia de secretar de stat la Ministerul Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului

 

199. - Decizie pentru numirea domnului Victor Opaschi în funcţia de secretar de stat la Ministerul Culturii şi Patrimoniului Naţional

 

 

ACTE ALE ORGANELOR DE SPECIALITATE ALE ADMINISTRAŢIEI PUBLICE CENTRALE

 

1. - Hotărâre pentru aprobarea Listei cu preţurile principalelor bunuri consumptibile rechiziţionabile, necesare estimării fondurilor folosite la plata despăgubirilor acestora, valabile pe anul 2012

 

1.318/C - Ordin al ministrului justiţiei pentru aprobarea Normelor de acordare a drepturilor de hrană, în timp de pace, personalului din sistemul administraţiei penitenciare

 

DECIZII ALE CURŢII CONSTITUŢIONALE

 

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

DECIZIA Nr. 248

din 15 martie 2012

referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 30 alin. 3 şi ale secţiunii V1 a titlului III capitolul II din Codul de procedură penală, ale art. 13 din Legea nr. 51/1991 privind siguranţa naţională a României, ale Legii nr. 508/2004 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea în cadrul Ministerului Publica Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism şi ale Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 131/2006 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 508/2004

 

Augustin Zegrean - preşedinte

Aspazia Cojocaru - judecător

Acsinte Gaspar - judecător

Petre Lăzăroiu - judecător

Mircea Ştefan Minea - judecător

Ion Predescu - judecător

Puskás Valentin Zoltán - judecător

Tudorel Toader - judecător

Afrodita Laura Tutunaru - magistrat-asistent

 

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Marinela Mincă.

 

Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 30 alin. 3 şi ale secţiunii V a titlului III capitolul II din Codul de procedură penală, ale art. 13 din Legea nr. 51/1991 privind siguranţa naţională a României, ale Legii nr. 508/2004 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea în cadrul Ministerului Public a Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism şi ale Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 131/2006 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 508/2004, excepţie ridicată de Ovidiu Lucian Tender în Dosarul nr. 28726./3/2006 al Tribunalului Bucureşti - Secţia I penală şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 692D/2011.

La apelul nominal se prezintă, pentru autorul excepţiei, doamna avocat Georgiana Sabo din cadrul Baroului Cluj, în substituirea domnului avocat Eugen C. Iordăchescu din cadrul aceluiaşi barou, cu delegaţie la dosar. Se constată lipsa celorlalte părţi, faţă de care procedura de citare a fost legal îndeplinită.

Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă cuvântul doamnei avocat Georgiana Sabo care solicită admiterea excepţiei de neconstituţionalitate arătând că dispoziţiile din Legea nr. 51/1991 afectează viaţa privată şi secretul corespondenţei. În acest sens face trimitere la Hotărârea din 26 aprilie 2007 a Curţii Europene a Drepturilor Omului pronunţată în Cauza Dumitru Popescu (2) împotriva României De asemenea, şi dispoziţiile secţiunii V din Codul de procedură penală sunt neconstituţionale în măsura în care permit interceptarea convorbirilor telefonice în faza premergătoare urmăririi penale. Totodată, prevederile art. 30 alin. 3 din Codul de procedură penală sunt neconstituţionale, întrucât procurorul poate stabili în mod arbitrar instanţa căreia îi revine competenţa de a judeca o cauză. Prevederile Legii nr. 508/2004 şi ale Ordonanţei de urgenţă a Guvernului sunt neconstituţionale, deoarece Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism este în realitate un parchet de sine stătător, iar ordonanţa de urgenţă în cauză a fost adoptată cu încălcarea dispoziţiilor constituţionale referitoare la delegarea legislativă.

Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate ca neîntemeiată, sens în care face trimitere la jurisprudenţa în materie a Curţii Constituţionale.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:

Prin încheierea din 5 mai 2011, pronunţată în Dosarul nr. 28726/3/2006, Tribunalul Bucureşti - Secţia I penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 30 alin. 3 şi ale secţiunii V1 a titlului III capitolul II din Codul de procedură penală, ale art. 13 din Legea nr. 51/1991 privind siguranţa naţională a României, ale Legii nr. 508/2004 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea în cadrul Ministerului Public a Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism şi ale Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 131/2006 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 508/2004 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea în cadrul Ministerului Public a Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, excepţie ridicată de Ovidiu Lucian Tender în dosarul de mai sus având ca obiect soluţionarea unei cauze penale în care se fac cercetări cu privire la mai multe infracţiuni şi în care s-au dispus interceptări de convorbiri telefonice.

În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorul acesteia susţine că prevederile art. 30 alin. 3 din Codul de procedură penală contravin dispoziţiilor constituţionale ale art. 126 alin. (2) referitor la stabilirea competenţei instanţelor şi a procedurii de judecată numai prin lege, deoarece procurorul, în pofida legii şi aflându-se mai presus de ea, poate stabili instanţa căreia îi revine competenţa de a judeca o cauză după criterii abstracte.

De asemenea, prevederile secţiunii V1 - Interceptările şi înregistrările audio sau video a titlului III capitolul II din Codul de procedură penală şi ale art. 13 din Legea nr. 51/1991 încalcă dispoziţiile constituţionale ale art. 26 - Viaţa intimă, familială şi privată, art. 28 - Secretul corespondenţei, precum şi ale art. 8 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale referitor la Dreptul la respectarea vieţii private şi de familie, deoarece permit interceptarea convorbirilor telefonice în faza premergătoare urmăririi penale.

Pe lângă aceste neajunsuri, autorul mai relevă faptul că reglementării art. 13 din Legea nr. 51/1991 îi lipseşte o garanţie extrem de importantă împotriva abuzurilor autorităţii, întrucât, în măsura în care o persoană este subiect al unei supravegheri secrete şi fără ca suspiciunile îndreptate împotriva sa să se confirme, acesteia nu i se comunică faptul că a fost supravegheată, astfel încât se deschid larg porţile unor abuzuri din partea organelor de anchetă. Totodată, este evident că nu numai autorizarea înregistrării convorbirilor telefonice, ci şi supravegherea acestei activităţi nu este realizată de un magistrat independent.

În susţinerea opiniei sale, autorul excepţiei face trimitere la hotărârea din 26 aprilie 2007, pronunţată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în Cauza Dumitru Popescu (2) împotriva României.

Prevederile Legii nr. 508/2004 contravin dispoziţiilor constituţionale ale art. 131 alin. (3) referitor la parchete care funcţionează pe lângă instanţele de judecată şi ale art. 132 alin. (1) referitor la principiile care guvernează activitatea procurorilor, deoarece Direcţia de Investigarea a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism este în realitate un parchet de sine stătător care face parte doar formal din Parchetul de pe lângă înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. În opinia autorului, această instituţie, în dezacord cu prevederile constituţionale ale art. 131 alin. (3), nu a fost creată pe lângă o instanţă şi nu se supune principiilor statuate în art. 132 alin. (1) din Legea fundamentală.

Prevederile Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 131/2006 contravin dispoziţiilor constituţionale ale art. 61 alin. (1) referitor la Parlament ca unică autoritate legiuitoare a ţării şi art. 115 alin. (4), (6) şi (7) privind delegarea legislativă referitoare la adoptarea ordonanţelor de urgenţă, deoarece nu au existat împrejurări extraordinare şi imprevizibile ale căror efecte să justifice, pe calea delegării legislative, adoptarea ordonanţei. Totodată, Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 131/2006 afectează regimul instituţiei fundamentale a Ministerului Public. În sfârşit autorul mai susţine că sunt înfrânte şi dispoziţiile art. 115 alin. (7), deoarece, de fa data adoptării actului criticat acesta nu a fost aprobat nici până în prezent de Parlament prin lege.

Tribunalul Bucureşti - Secţia I penală opinează că excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 131/2006 este întemeiată din perspectiva înfrângerii dispoziţiilor constituţionale ale art. 115 alin. (7) referitor la aprobarea sau respingerea prin lege a ordonanţelor cu care Parlamentul a fost sesizat. În ce priveşte celelalte dispoziţii care constituie obiect al excepţiei, instanţa opinează că sunt constituţionale.

Potrivit art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, susţinerile apărătorului autorului excepţiei, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:

Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.

Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 30 alin. 3 - Competenţa pentru infracţiunile săvârşite în ţară şi ale Secţiunii V - Interceptările şi înregistrările audio sau video a titlului III capitolul II din Codul de procedură penală, ale art. 13 din Legea nr. 51/1991 privind siguranţa naţională a României, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 163 din 7 august 1991, ale Legii nr. 508/2004 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea în cadrul Ministerului Public a Direcţiei de Investigare a

Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.089 din 23 noiembrie 2004, cu modificările şi completările ulterioare, şi ale Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 131/2006 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 508/2004 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea în cadrul Ministerului Public a Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.046 din 29 decembrie 2006. Textele criticate au următorul conţinut:

- Art. 30 alin. 3 din Codul de procedură penală: „Când urmărirea penală se efectuează de către Parchetul de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie sau de către parchetele de pe lângă curţile de apel ori de pe lângă tribunale sau de către un organ de cercetare central ori judeţean, procurorul, prin rechizitoriu, stabileşte căreia dintre instanţele prevăzute în alin. 1 îi revine competenţa de a judeca, ţinând seama ca, în raport cu împrejurările cauzei, să fie asigurată buna desfăşurare a procesului penal.”;

- Art. 13 din Legea nr. 51/1991: „Situaţiile prevăzute la art. 3 constituie temei legal pentru a se solicita procurorului. În cazuri justificate, cu respectarea prevederilor Codului de procedură penală, autorizarea efectuării unor acte, în scopul culegerii de informaţii, constând in: interceptarea comunicaţiilor, căutarea unor informaţii, documente sau înscrisuri pentru a căror obţinere este necesar accesul într-un loc, la un obiect sau deschiderea unui obiect; ridicarea şi repunerea la loc a unui obiect sau document, examinarea lui, extragerea informaţiilor pe care acestea le conţin, cât şi înregistrarea, copierea sau obţinerea de extrase prin orice procedee; instalarea de obiecte, întreţinerea şi ridicarea acestora din locurile în care au fost depuse.

Cererea de autorizare se formulează în scris şi trebuie să cuprindă: date sau indicii din care să rezulte existenţa uneia din ameninţările ia adresa siguranţei naţionale prevăzute de art. 3 pentru a cărei prevenire, descoperire sau contracarare este necesară emiterea mandatului; categoriile de activităţi pentru a căror desfăşurare trebuie emis mandatul; identitatea persoanei ale cărei comunicaţii trebuie interceptate, dacă este cunoscută, sau a persoanei care deţine informaţiile, documentele ori obiectele ce trebuie obţinute; descrierea generală, dacă şi când este posibil, a locului unde urmează a fi executate activităţile autorizate; durata de valabilitate a mandatului solicitat.

Actul de autorizare se emite la cererea organelor cu atribuţii în domeniul siguranţei naţionale, de către procurori anume desemnaţi de procurorul general al României.

În cazul în care procurorul constată că cererea este justificată, emite un mandat care trebuie să conţină: aprobarea pentru categoriile de comunicaţii care pot fi interceptate, categoriile de informaţii, documente sau obiecte care pot fi obţinute; identitatea persoanei, dacă este cunoscută, ale cărei comunicaţii trebuie interceptate ori care se află în posesia datelor informaţiilor, documentelor sau obiectelor ce trebuie obţinute; organul împuternicit cu executarea; descrierea generală a locului în care urmează a fi executat mandatul; durata de valabilitate a mandatului.

Durata de valabilitate a mandatului nu poate depăşi 6 luni. În cazurile întemeiate, procurorul general poate prelungi, la cerere, durata mandatului, fără a se putea depăşi, de fiecare dată, 3 luni.

Orice cetăţean care se consideră vătămat în mod nejustificat prin activităţile care fac obiectul mandatului prevăzut în alin. 1-4 se poate adresa cu plângere procurorului anume desemnat, ierarhic superior procurorului care a emis mandatul.

Autorul excepţiei de neconstituţionalitate susţine că prevederile legale menţionate încalcă dispoziţiile constituţionale ale art. 26 - Viaţa intimă, familială şi privată, art. 28 – Secretul corespondenţei, art. 61 alin. (1) referitor la Parlament ca unică autoritate legiuitoare a ţării şi art. 115 alin. (4), (6) şi (7) privind delegarea legislativă referitoare la adoptarea ordonanţelor de urgenţă, art. 126 alin. (2) referitor la stabilirea competenţei instanţelor şi a procedurii de judecată numai prin lege, art. 131 alin. (3) referitor la parchetele care funcţionează pe lângă instanţele de judecată, art. 132 alin. (1) referitor la principiile care guvernează activitatea procurorilor, precum şi dispoziţiile art. 8 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale referitor la Dreptul ia respectarea vieţii private şi de familie.

Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că dispoziţiile art. 30 alin. 3 şi ale secţiunii V1 a titlului III capitolul II din Codul de procedură penală, ale art. 13 din Legea nr. 51/1991 şi ale Legii nr. 508/2004 au mai fost supuse controlului său din perspectiva unor critici similare.

Astfel, prin Decizia nr. 998 din 7 iulie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 547 din 6 august 2009, Curtea Constituţională a respins ca neîntemeiată excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 30 alin. 2 şi 3 din Codul de procedură penală, statuând că, potrivit art. 126 alin. (2) din Constituţie, competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată sunt prevăzute prin lege. Modul de determinare a competenţei prevăzut de art. 30 alin. 2 şi 3 din Codul de procedură penală nu încalcă niciuna din dispoziţiile constituţionale invocate, aşa cum fără temei se susţine în motivarea excepţiei, dat fiind că instanţa de judecată, căreia I se va stabili competenţa pe baza textului criticat, realizează justiţia în sensul prevăzut de art. 126 alin. (1) şi în acord cu art. 124 alin, (2) din Constituţie, iar desfăşurarea procesului este supusă normelor, principiilor şi garanţiilor prevăzute de Legea fundamentală şi de Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale referitoare la dreptul la apărare şi la un proces echitabil. Faptul că Ministerul Public dispune prin rechizitoriu cu privire la stabilirea uneia din instanţele prevăzute la alin. 1 al art. 30 din Codul de procedură penală nu echivalează cu încălcarea principiului egalităţii armelor, partea interesată având la îndemână mijloacele procedurale legale de a contesta o astfel de competenţă.

Prin Decizia nr. 1.454 din 4 noiembrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 71 din 27 ianuarie 2011, Curtea Constituţională a respins ca neîntemeiată excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor cuprinse în secţiunea V1 a titlului III capitolul II din Codul de procedură penală, statuând că dispoziţiile referitoare la interceptarea şi înregistrarea convorbirilor sau comunicărilor efectuate prin telefon sau prin orice mijloc electronic de comunicare prevăd suficiente garanţii, prin reglementarea în detaliu a justificării emiterii autorizaţiei, a condiţiilor şi a modalităţilor de efectuare a înregistrărilor, a instituirii unor limite cu privire la durata măsurii, a consemnării şi certificării autenticităţii convorbirilor înregistrate, a redării integrale a acestora, a definirii persoanelor care sunt supuse interceptării, iar eventuala nerespectare a acestor reglementări nu constituie o problemă de constituţionalitate, ci una de aplicare, ceea ce însă excedează competenţei Curţii Constituţionale, întrucât, potrivit alin. (3) al art. 2 din Legea nr. 47/1992, „Curtea Constituţională se pronunţă numai asupra constituţionalităţii actelor cu privire la care a fost sesizată [...]”.

De asemenea, Curtea a mai statuat că nu poate fi primită nici susţinerea potrivit căreia dispoziţiile legale criticate contravin prevederilor constituţionale ale art. 28 şi 53, deoarece înseşi textele invocate oferă legiuitorului libertatea unei astfel de reglementări, secretul corespondenţei nefiind un drept absolut, ci susceptibil de anumite restrângeri, justificate la rândul lor de necesitatea instrucţiei penale. Astfel, societăţile democratice sunt ameninţate de un fenomen infracţional din ce în ce mai complex, motiv pentru care statele trebuie să fie capabile de a combate în mod eficace asemenea ameninţări şi de a supraveghea elementele subversive ce acţionează pe teritoriul lor. Aşa fiind, asemenea dispoziţii legislative devin necesare într-o societate democratică, în vederea asigurării securităţii naţionale, apărării ordinii publice ori prevenirii săvârşirii de infracţiuni.

Totodată, Curtea a arătat că anumite aspecte invocate într-o cauză ori alta referitoare la modul de aplicare a dispoziţiilor legale criticate nu constituie o problemă de constituţionalitate, sens în care a reţinut că „nu se poate admite însă ideea înfrângerii prezumţiei de constituţionalitate ca urmare a aplicării unor dispoziţii legale în contradicţie cu legea ori cu principiile fundamentale”.

În plus, însăşi Curtea Europeană a Drepturilor Omului a validat prevederile legale contestate prin Hotărârea din 26 aprilie 2007 în Cauza Dumitru Popescu împotriva României (2), paragraful 82. Astfel, după ce a reţinut existenţa unei încălcări a art. 8 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, motivat de împrejurarea că la data comiterii faptelor legislaţia în materie era alta, a afirmat că în noul cadru legislativ (prin modificările aduse de Legea nr. 281/2003 privind modificarea şi completarea Codului de procedură penală şi a unor legi speciale şi Legea nr. 356/2006 pentru modificarea şi completarea Codului de procedură penală, precum şi pentru modificarea altor legi) există numeroase garanţii în materie de interceptare şi de transcriere a comunicaţiilor, de arhivare a datelor pertinente şi de distrugere a celor nepertinente. Aşa fiind, dispoziţiile legale criticate oferă protecţie împotriva amestecului arbitrar în exercitarea dreptului la viaţă privată al persoanei, legea folosind termeni cu un înţeles univoc.

Prin Decizia nr. 766 din 7 noiembrie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 25 din 16 ianuarie 2007, Curtea Constituţională a respins ca neîntemeiată excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 13 din Legea nr. 51/1991, reţinând că în examinarea excepţiei este necesar să se ia în considerare prevederile art. 31 alin. (3) din Constituţie, în conformitate cu care dreptul la informaţie nu trebuie să prejudicieze securitatea naţională, şi prevederile art. 53 alin. (1) din Legea fundamentală, care stabilesc că exerciţiul unor drepturi sau al unor libertăţi poate fi restrâns dacă se impune, între altele, pentru apărarea securităţii naţionale.

În raport cu aceste prevederi din Constituţie, Curtea a constatat că nu pot fi primite susţinerile autorilor excepţiei şi nu poate reţine existenţa unei discriminări în aplicarea legii rezultând din faptul că în cazul autorilor excepţiei de neconstituţionalitate au fost obţinute probe prin interceptarea unor convorbiri telefonice în condiţiile Legii nr. 51/1991 privind siguranţa naţională a României, în timp ce în alte cazuri interceptarea convorbirilor telefonice în scopul obţinerii de probe judiciare are loc pe baza prevederilor Codului de procedură penală. Justificarea diferenţei de reglementare a mijloacelor de obţinere a probelor rezidă în obiectul special al Legii nr. 51/1991 şi nu încalcă în niciun fel prevederile Constituţiei.

Probele administrate - indiferent de procedura legală urmată - vor fi evaluate uniform de instanţa de judecată, cu respectarea contradictorialităţii şi a tuturor celorlalte garanţii prevăzute de Codul de procedură penală. Faptul că o probă a fost obţinută de organul de urmărire penală în condiţiile prevăzute de Legea nr. 51/1991 nu îl împiedică pe judecător să constate, când este cazul, că această probă este neconcludentă întrucât nu corespunde realităţii sau nu face dovada faptului ori a împrejurării în legătură cu care a fost administrată. Nu există o ierarhie a probelor în funcţie de procedura legală după care au fost administrate, astfel că judecătorul are obligaţia să examineze şi să aprecieze toate probele cu aceeaşi măsură şi după aceleaşi criterii.

În aceeaşi ordine de idei, Curtea a reţinut că examinarea excepţiei în lumina Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale nu este de natură să conducă la altă concluzie, deoarece Convenţia nu tratează regimul probelor, admisibilitatea acestora fiind reglementată de dreptul intern.

Văzând prevederile art. 31 alin. (3) şi ale art. 53 alin. (1) din Constituţia României, citate mai sus, Curtea a reţinut că nu se poate cere legiuitorului să admită accesul nerestricţionat la conţinutul unor mandate de interceptare a convorbirilor telefonice emise în scopul combaterii faptelor de ameninţare la adresa siguranţei naţionale prevăzute de art. 3 din Legea nr. 51/1991, fără riscul de a prejudicia grav securitatea naţională.

Distinct de aceste argumente, Curtea mai constată că, potrivit dispoziţiilor art. 13 din Legea nr. 51/1991, cadre anume desemnate din Serviciul Român de Informaţii pot efectua, cu respectarea legii, respectiv a Codului de procedură penală, verificări prin: solicitarea şi obţinerea de obiecte, înscrisuri sau relaţii oficiale de la instituţii publice; consultarea de specialişti ori experţi; primirea de sesizări sau note de relaţii, fixarea unor momente operative prin fotografiere, filmare ori prin alte mijloace tehnice. Totodată, în cazul situaţiilor care constituie ameninţări la adresa siguranţei naţionale se va solicita procurorului obţinerea mandatului prevăzut de art. 13 din Legea privind siguranţa naţională a României pentru desfăşurarea activităţilor autorizate de acesta.

Toate aceste activităţi sunt. aşa cum le defineşte legea, „acte de constatare”, care trebuie întocmite cu respectarea prevederilor Codului de procedură penală şi care nu pot constitui eo ipso mijloace de probă, legea conferindu-le numai vocaţia de a fi catalogate ca atare.

Totodată, în situaţia în care verificările efectuate de Serviciul Român de Informaţii, cu respectarea exigenţelor Codului de procedură penală, constau în fixarea unor momente operative prin mijloace tehnice de interceptare a convorbirilor telefonice, procurorul, potrivit art. 913 alin. 5 din Codul de procedură penală, în măsura în care în cauză s-a dispus o soluţie de netrimitere în judecată, este obligat să înştiinţeze persoana în cauză despre această activitate.

Totodată, convorbirile telefonice intră în sfera noţiunilor de „viaţă privată” şi „corespondenţă”, în sensul art. 8 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi că interceptarea, memorarea datelor astfel obţinute şi eventuala utilizare a acestora în cadrul urmăririi penale declanşate împotriva unei persoane se interpretează ca fiind o „ingerinţa a unei autorităţi publice” în exercitarea dreptului garantat de art. 8 paragraful 2 (a se vedea, printre multe altele, Hotărârea din 2 august 1984, pronunţată în Cauza Malone împotriva Regatului Unit, paragraful 64).

Totuşi, cu prilejul pronunţării Hotărârii din 21 aprilie 2009, pronunţată în Cauza Răducu împotriva României, paragraful 92, Curtea de la Strasbourg a reamintit că, pentru a fi conformă cu alin. 2 al art. 8 din Convenţie, o astfel de ingerinţă trebuie să fie prevăzută de lege. Expresia „prevăzută de lege” impune nu numai respectarea dreptului intern, ci se referă, de asemenea, la calitatea legii, care trebuie să fie compatibilă cu principiul supremaţiei dreptului (a se vedea Hotărârea din 12 mai 2000 pronunţată în Cauza Khan împotriva Regatului Unit, paragraful 26). În contextul supravegherii secrete exercitate de autorităţile publice, dreptul intern trebuie să ofere protecţie împotriva ingerinţei arbitrare în exercitarea dreptului unei persoane protejat de art. 8 (Malone, citată anterior, pct. 67 şi Hotărârea din 6 septembrie 1978 pronunţată în Cauza Kiass şi alţii împotriva Germaniei, paragraful 59).

Or, câtă vreme actuala reglementare din Codul de procedură penală, la care fac trimitere dispoziţiile Legii nr. 51/1991, a instituit numeroase garanţii în materie de interceptare şi transcriere a convorbirilor, de arhivare a datelor relevante şi de distrugere a celor care nu sunt relevante, şi câtă vreme partea interesată are posibilitatea de a ataca procedura interceptărilor în faţa unui organ jurisdicţional independent şi imparţial, nu se mai poate pune problema înfrângerii dreptului la viaţă intimă, familială şi privată.

În sfârşit, se constată că o problemă semnalată s-ar putea naşte din aplicarea dispoziţiilor cuprinse în Secţiunea V1, aşa cum a fost modificată prin Legea nr. 281/2003 şi din cea privind aplicabilitatea dispoziţiilor Legii nr. 51/1991 privind siguranţa naţională a României. Or, de la 1 ianuarie 2004, dispoziţiile art. 13 din legea specială invocată şi-au menţinut valabilitatea numai parţial, întrucât, potrivit art. X din Legea nr. 281/2003, „Ori de câte ori alte legi prevăd dispoziţii referitoare la dispunerea de către procuror (...) a interceptării şi înregistrării convorbirilor (...) se aplică, în mod corespunzător, dispoziţiile prevăzute în art. I din prezenta lege”, deci ale Codului de procedură penală, care prevăd în materia respectivă ca autorizarea să fie dată numai de către judecători, lată deci că susţinerile autorului excepţiei nu mai subzistă, procurorul nemaiavând în niciun fel posibilitatea de a emite autorizaţie/mandate pentru interceptarea convorbirilor telefonice.

Prin Decizia nr. 1.323 din 4 decembrie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 157 din 13 martie 2009, Curtea Constituţională a respins ca neîntemeiată excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor Legii nr. 508/2004, reţinând că art. 131 alin. (2) din Legea fundamentală prevede că Ministerul Public îşi exercită atribuţiile prin procurori constituiţi în parchete, „în condiţiile legii”. Aceste dispoziţii constituţionale au stat şi la fundamentarea organizării şi funcţionării Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, ca structură în cadrul Parchetului de pe lângă înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin Legea nr. 508/2004.

Totodată, Curtea a constatat că prevederile de lege criticate, care stabilesc natura juridică a Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, ca structură specializată în combaterea criminalităţii organizate şi terorismului, în cadrul Parchetului de pe lângă înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, nu reprezintă altceva decât o reflectare a principiilor constituţionale cuprinse în art. 132 alin. (1) din Constituţie, care dispun că procurorii îşi desfăşoară activitatea potrivit principiului legalităţii, al imparţialităţii şi al controlului ierarhic.

De altfel, independenţa acestei structuri în raport cu instanţele judecătoreşti este specifică tuturor parchetelor, care, potrivit art. 62 alin. (4) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 827 din 13 septembrie 2005, sunt independente faţă de instanţele judecătoreşti.

Deoarece până în prezent nu au intervenit elemente noi, de natură să determine schimbarea acestei jurisprudenţe, considerentele deciziilor mai sus menţionate îşi păstrează valabilitatea şi în cauza de faţă.

În sfârşit, în ce priveşte excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 131/2006, Curtea constată că actuala Direcţie de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism a fost înfiinţată prin Legea nr. 508/2004, avându-se în vedere necesitatea intensificării neîntârziate a luptei împotriva infracţiunilor de terorism şi a criminalităţii organizate, care a impus cu stringenţă înfiinţarea unei structuri specializate în combaterea acestor infracţiuni. În acest sens s-au urmărit interesele şi necesităţile de siguranţă internă ale societăţii româneşti ce impun consolidarea mecanismelor de autoprotecţie în faţa ameninţărilor transfrontaliere, precum şi consolidarea sistemului instituţional, pentru a răspunde eficient prin acţiuni de cooperare internaţională. Aşa fiind, înfiinţarea unei structuri specializate în cadrul Parchetului de pe lângă înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în care să-şi desfăşoare activitatea procurori cu înaltă calificare în domeniul culegerii şi prelucrării informaţiilor de ordin economic, financiar, bancar, vamal şi altele de acest gen a fost o necesitate impusă de realitatea vremii şi a cărei utilitate subzistă şi în prezent.

Împrejurarea că ulterior a fost adoptată Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 131/2006 nu este de natură a-i conferi caracter neconstituţional, întrucât, aşa cum rezultă din preambulul său, s-a urmărit eficientizarea direcţiei. Astfel, în vederea evitării supraîncărcării serviciilor care devenise aproape certitudine, cu consecinţe negative în ce priveşte finalizarea cu celeritate a cauzelor, s-a procedat la unificarea competenţei la nivelul serviciilor Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism. Totodată, s-a impus cu stringenţă necesitatea creării unui fond special care să permită desfăşurarea operativă a activităţilor specifice.

Prin urmare, toate aceste raţiuni constituie prin ele însele situaţii extraordinare care să justifice legiferarea pe calea delegării legislative, în acord cu dispoziţiile constituţionale ale art. 115 alin. (4).

De asemenea, nu poate fi primită nici critica referitoare la înfrângerea dispoziţiilor constituţionale ale art. 115 alin. (6), deoarece, potrivit acestora, „Ordonanţele de urgenţă nu pot fi adoptate în domeniul legilor constituţionale, nu pot afecta regimul instituţiilor fundamentale ale statului, drepturile, libertăţile şi îndatoririle prevăzute de Constituţie, drepturile electorale şi nu pot viza măsuri de trecere silită a unor bunuri în proprietate publică”. Of, cu prilejul pronunţării Deciziei nr. 1.189 din 6 noiembrie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 787 din 25 noiembrie 2008, Curtea Constituţională a statuat că „din interpretarea textului constituţional se poate deduce că interdicţia adoptării de ordonanţe de urgenţă este totală şi necondiţionată atunci când menţionează că «nu pot fi adoptate în domeniul legilor constituţionale» şi că «nu pot viza măsuri de trecere silită a unor bunuri în proprietate publică». În celelalte domenii prevăzute de text, ordonanţele de urgenţă nu pot fi adoptate dacă «afectează», dacă au consecinţe negative, dar, în schimb, pot fi adoptate dacă, prin reglementările pe care le conţin, au consecinţe pozitive în domeniile în care intervin.” Prin urmare, a afecta presupune „a suprima”, „a aduce atingere”, „a prejudicia”, „a vătăma”, „a leza”, „a antrena consecinţe negative”.

Astfel, referitor la interdicţia Guvernului de a adopta o ordonanţă de urgenţă în domeniul instituţiilor fundamentale ale statului, în speţă, Ministerul Public, Curtea constată că, în prezenta cauză, fondul reglementării constituit de dispoziţiile Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 131/2006 nu afectează, în sensul arătat mai sus, instituţia Ministerului Public, prin înfiinţarea în cadrul Parchetului de pe lângă înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a unei structuri specializate, fiind un imperativ desprins, aşa cum s-a arătat mai sus, din necesitatea îmbunătăţirii activităţii acestei structuri specializate.

Întrucât prin natura şi finalitatea reglementării criticate nu s-au evidenţiat aspecte negative menite a perturba organizarea şi funcţionarea Ministerului Public, Curtea constată că nu poate fi primită nici susţinerea potrivit căreia sunt înfrânte prevederile constituţionale ale art. 115 aţin. (6),

În ceea ce priveşte critica referitoare la încălcarea dispoziţiilor constituţionale ale art. 115 alin. (7), deoarece, de la data adoptării actului criticat, acesta nu a fost aprobat de Parlament prin lege, Curtea constată că nu poate fi primită, deoarece temeiul constituţional invocat are în vedere exigenţe referitoare la legea de aprobare sau respingere a ordonanţelor şi nicidecum o lege inexistentă. De asemenea, textul constituţional nu impune ca adoptarea legii de aprobare/respingere să fie realizată într-un anumit interval de timp.

Curtea mai constată că Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 131/2006 a fost adoptată la 21 decembrie 2006, a fost depusă la Camera Deputaţilor ia data de 28 decembrie 2006 şi a fost publicată în Monitorul Oficial a! României la data de 29 decembrie 2006. Prin urmare, nu există niciun impediment constituţional de natură a atrage încălcarea dispoziţiilor fundamentale referitoare la procedura adoptării ordonanţelor de urgenţă.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A. d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 30 alin. 3 şi ale secţiunii V1 a titlului III capitolul II din Codul de procedură penală, ale art. 13 din Legea nr. 51/1991 privind siguranţa naţională a României, ale Legii nr. 508/2004 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea în cadrul Ministerului Public a Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism şi ale Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 131/2006 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 508/2004 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea în cadrul Ministerului Public a Direcţiei de investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, excepţie ridicată de Ovidiu Lucian Tender în Dosarul nr. 28726./3/2006 al Tribunalului Bucureşti - Secţia I penală.

Definitivă şi general obligatorie.

Pronunţată în şedinţa publică din data de 15 martie 2012.

 

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE,

AUGUSTIN ZEGREAN

Magistrat-asistent,

Afrodita Laura Tutunaru

 

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

DECIZIA Nr. 252

din 15 martie 2012

referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 10 lit. b) din Ordonanţa Guvernului nr. 21/1992 privind protecţia consumatorilor

 

Augustin Zegrean - preşedinte

Aspazia Cojocarii - judecător

Acsinte Gaspar - judecător

Mircea Ştefan Mi nea - judecător

Ion Predescu - judecător

Puskás Valentin Zoltán - judecător

Tudorel Toader - judecător

Cristina Cătălina Turcu - magistrat-asistent

Cu participarea în şedinţa publică din data de 23 februarie 2012 a reprezentantului Ministerului Public, procuror Antonia Constantin.

 

Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 10 lit. b) din Ordonanţa Guvernului nr. 21/1992 privind protecţia consumatorilor, excepţie ridicată de Societatea Comercială „Bancpost - SA. - Sucursala Piteşti în Dosarul nr. 16.169/280/2010 al Judecătoriei Piteşti - Secţia civilă, care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 518D/2011.

Dezbaterile au avut loc în şedinţa publică din 23 februarie 2012 şi au fost consemnate în încheierea de la acea dată, când, având nevoie de timp pentru a delibera, Curtea a amânat pronunţarea, în temeiul art. 58 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, pentru data de 15 martie 2012.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:

Prin încheierea din 3 martie 2011, pronunţată în Dosarul nr. 16.169/280/2010, Judecătoria Piteşti - Secţia civilă a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 10 lit. b) din Ordonanţa Guvernului nr. 21/1992 privind protecţia consumatorilor.

Excepţia a fost ridicată de Societatea Comercială „Bancpost - S.A. din Bucureşti într-o cauză având ca obiect soluţionarea plângerii formulate împotriva unui proces-verbal de constatare şi sancţionare a contravenţiei prevăzute de art. 50 alin. (1) lit. c) coroborat cu art. 10 lit. b)din Ordonanţa Guvernului nr. 21/1992.

În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorul arată că textul de lege criticat permite reprezentanţilor împuterniciţi ai Autorităţii Naţionale pentru Protecţia Consumatorilor să judece în fond, asemeni unei instanţe extraordinare, asupra nerespectării unor clauze contractuale şi să aplice sancţiuni. Aceasta echivalează cu pronunţarea asupra răspunderii civile contractuale, atribut exclusiv al instanţelor de judecată. Or, potrivit art. 11-13 din Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianţi şi consumatori, precum şi art. 4.4.5. din „Procedura-cadru de control al conformităţii produselor şi serviciilor destinate consumatorilor”, reprezentanţii Autorităţii Naţionale pentru Protecţia Consumatorilor aveau obligaţia doar să constate existenţa sau inexistenţa unei clauze abuzive.

Interpretarea de către reprezentanţii autorităţii menţionate a clauzelor contractuale în sensul constatării nelegalităţii lor urmată de aplicarea unei sancţiuni, anterior pronunţării unei instanţe de judecată, încalcă prevederile art. 6 paragraful 2 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale referitor la prezumţia de nevinovăţie. Aceasta, deoarece contravenţia pretins săvârşită de autorul excepţiei poate fi caracterizată drept o „acuzaţie în materie penală”, în sensul art. 6 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, sancţiunea instituită având caracter preventiv şi represiv, în acest sens fiind şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, respectiv Hotărârea din 4 octombrie 2007 pronunţată în Cauza Anghel împotriva României.

Judecătoria Piteşti - Secţia civilă apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată, deoarece problema stabilirii vinovăţiei în materia contravenţiilor nu are în vedere faza extrajudiciară a aplicării sancţiunii administrative, ci faza judiciară în care aceasta este contestată.

Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate ridicate.

Guvernul apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată, arătând că textul de lege criticat are caracter de protecţie a consumatorilor împotriva unor practici abuzive, în cauză punându-se mai degrabă o problemă de interpretare şi aplicare a acestuia în raport de situaţia de fapt ce urmează a fi reţinută de către instanţa de judecată.

Avocatul Poporului consideră că textul de lege criticat este constituţional, arătând că principiul liberului acces la justiţie presupune posibilitatea neîngrădită a celor interesaţi de a utiliza regulile speciale de procedură, în formele şi în modalităţile instituite de lege.

Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului şi Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:

Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze prezenta excepţie.

Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl formează prevederile art. 10 lit. b) din Ordonanţa Guvernului nr. 21/1992 privind protecţia consumatorilor, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 208 din 28 martie 2007, cu modificările aduse prin art. II pct. 10 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 174/2008 pentru modificarea şi completarea unor acte normative privind protecţia consumatorilor, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 795 din 27 noiembrie 2008, având următorul cuprins: „Drepturile consumatorilor, la încheierea contractelor, sunt: [...]

b) de a beneficia de o redactare clară şi precisă a clauzelor contractuale, indicarea exactă a preţurilor şi tarifelor şi, după caz, a condiţiilor de garanţie.”

Textele constituţionale invocate în susţinerea excepţiei sunt cele ale art. 21 privind accesul liber la justiţie şi art. 126 alin. (1) referitor la realizarea justiţiei prin înalta Curte de Casaţie şi

Justiţie şi prin celelalte instanţe judecătoreşti şi art. 126 alin. (5) privind interzicerea înfiinţării de instanţe extraordinare, precum şi cele ale art. 6 paragraful 2 privind prezumţia de nevinovăţie din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

Examinând excepţia de neconstituţionalitate prin raportare la prevederile constituţionale invocate, Curtea constată următoarele:

1. Cu privire la obiectul excepţiei, Curtea observă că autorul acesteia indică în concluziile scrise şi susţinute oral în faţa instanţei de judecată doar prevederile art. 10 lit. b) din Ordonanţa Guvernului nr. 21/1992. Având în vedere motivarea excepţiei Curtea urmează să analizeze textul de lege criticat şi în coroborare cu dispoziţiile art. 50 alin. (1) lit. c) din Ordonanţa Guvernului nr. 21/1992, cu modificările aduse prin art. II pct. 21 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 174/2008, potrivit cărora: „(1) Constituie contravenţii, dacă nu au fost săvârşite în astfel de condiţii încât, potrivit legii penale, să fie considerate infracţiuni, şi se sancţionează după cum urmează: [...] c) încălcarea dispoziţiilor art. 5, art. 7 lit. b) prima, a 2-a şi a 5-a liniuţă, lit. c) a 3-a şi a 4-a liniuţă, art. 9, art. 10 lit. a)-f), h) şi i), art. 11 şi art. 14, cu amendă contravenţională de ia 2.000 lei la 20.000lei\ şi cu prevederile art. 54 alin. (1), în conformitate cu care „(1) Constatarea contravenţiilor şi aplicarea sancţiunilor prevăzute la art. 50 şi 51 se fac de către reprezentanţii împuterniciţi ai Autorităţii Naţionale pentru Protecţia Consumatorilor”.

2. Autoritatea Naţională pentru Protecţia Consumatorilor a fost înfiinţată ca organ de specialitate al administraţiei publice centrale, subordonat Guvernului potrivit art. 16 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 2/2001 pentru stabilirea unor măsuri privind înfiinţarea, organizarea/reorganizarea sau funcţionarea, după caz, a unor ministere, organe de specialitate ale administraţiei publice centrale şi instituţii publice, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 10 din 9 ianuarie 2001. Totodată, potrivit art. 27 din Ordonanţa Guvernului nr. 21/1992 privind protecţia consumatorilor, Autoritatea Naţională pentru Protecţia Consumatorilor coordonează şi realizează politica Guvernului în domeniul protecţiei consumatorilor.

Cu privire la atribuţiile şi modul de organizare şi funcţionare ale Autorităţii Naţionale pentru Protecţia Consumatorilor, Curtea observă că acestea sunt stabilite, potrivit art. 28 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 21/1992, prin hotărâre de Guvern. În acest sens, potrivit art. 3 alin. (1) lit. h) şi i) şi alin. (2) din Hotărârea Guvernului nr. 882/2010 privind organizarea şi funcţionarea Autorităţii Naţionale pentru Protecţia Consumatorilor, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 612 din 30 august 2010, Autoritatea controlează respectarea dispoziţiilor legale privind protecţia consumatorilor, referitoare la securitatea produselor şi serviciilor, precum şi la apărarea drepturilor legitime ale consumatorilor, prin efectuarea de controale pe piaţă la prestatorii de servicii, inclusiv servicii financiare Totodată, constată contravenţii şi dispune măsuri de limitare a consecinţelor prestării unor servicii care nu sunt în concordanţă cu dispoziţiile legale din domeniile de activitate ale Autorităţii, prin aplicarea sancţiunilor contravenţionale prevăzute de lege.

Curtea observă, aşadar, din modul de reglementare a naturii juridice şi atribuţiilor Autorităţii Naţionale pentru Protecţia Consumatorilor, preocuparea statului de a proteja interesele consumatorilor împotriva unor practici incorecte promovate de operatorii economici având în vedere raportul disproporţionat de resurse şi forţă economică existent între aceştia, astfel cum s-a statuat şi prin Decizia nr. 881 din 30 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 600 din 25 august 2011.

Cu acest prilej Curtea reţine că, potrivit art. 135 alin. (2) lit. f) din Legea fundamentală, statul trebuie să asigure crearea condiţiilor necesare pentru creşterea calităţii vieţii, astfel încât atribuirea competenţelor de protecţie a consumatorilor unei autorităţi publice vine în realizarea acestei obligaţii a statului înscrise în Legea fundamentală.

De asemenea, Curtea constată că în materia protecţiei consumatorului statul român a transpus prevederile Regulamentului (CE) nr. 2006/2004 al Parlamentului european şi al Consiliului din 27 octombrie 2004 privind cooperarea dintre autorităţile naţionale însărcinate să asigure aplicarea legislaţiei în materie de protecţie a consumatorului („Regulamentul privind cooperarea în materie de protecţie a consumatorului*) publicat în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene nr. 364 din 9 decembrie 2004, cu modificările şi completările ulterioare. La punctul 6 din preambulul acestuia se prevede că protecţia consumatorilor împotriva încălcărilor intracomunitare (prin acte ce lezează interesele acestora) necesită punerea în aplicare a unei reţele de autorităţi publice însărcinate cu aplicarea legislaţiei în întreaga Comunitate şi că aceste autorităţi trebuie să dispună de un minim de puteri comune de anchetă şi de executare a legislaţiei pentru a aplica regulamentul în mod eficient şi a descuraja comercianţii şi furnizorii de îa comiterea acestor încălcări. Totodată, pct. 7 al preambulului prevede că este indispensabilă pentru garantarea bunei funcţionări a pieţei interne si a protecţiei consumatorilor asigurarea capacităţii autorităţilor competente de a coopera liber pe o bază reciprocă, pentru a schimba informaţii, a detecta şi a ancheta încălcările intracomunitare şi de a lua măsuri pentru a le pune capăt sau a le interzice.

Curtea mai constată că obiectivul Regulamentului, aşa cum rezultă din art. 1, este acela de a stabili condiţiile în care autorităţile competente ale statelor membre, desemnate responsabile de aplicarea legilor care protejează interesele consumatorilor, cooperează între ele şi cu Comisia pentru a garanta respectarea acestor legi şi buna funcţionare a pieţei interne şi pentru a îmbunătăţi protecţia intereselor economice ale consumatorilor. Totodată, potrivit art. 4 alin. (3) şi (4) din Regulament: „(3) Fiecare autoritate competentă dispune, fără a aduce atingere alineatului (4). de puterile de anchetă şi de executare necesare aplicării prezentului regulament şi le exercită în conformitate cu legislaţia internă.

(4) Autorităţile competente pot să-şi exercite puterile menţionate la alineatul (3) în conformitate cu legislaţia internă, fie:

(a) direct sub autoritatea lor proprie sau sub controlul autorităţilor judiciare, fie

(b) cerând instanţelor judecătoreşti competente să pronunţe decizia necesară, inclusiv, după caz, prin formularea unei căi de atac, în cazul în care această cerere nu este îndeplinită”

Curtea mai observă că, în scopul asigurării aplicării în România, de la data aderării României la Uniunea Europeană, a prevederilor Regulamentului (CE) nr. 2006/2004 al Parlamentului european şi al Consiliului din 27 octombrie 2004, a fost adoptată Hotărârea Guvernului nr. 244/2007 privind autorităţile competente responsabile cu aplicarea legislaţiei din domeniul protecţiei consumatorilor şi cooperarea dintre autorităţile naţionale în acest domeniu, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 187 din 19 martie 2007, modificată prin Hotărârea Guvernului nr. 784/2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea i, nr. 561 din 24 Mie 2008, care, prin art. 2, desemnează Autoritatea Naţională pentru Protecţia Consumatorilor ca birou unic de legătură responsabil cu aplicarea Regulamentului (CE) nr. 2006/2004, precum şi autorităţile competente să asigure aplicarea legislaţiei în domeniul protecţiei consumatorilor în conformitate cu acesta, prevăzute în anexa care face parte integrantă din hotărâre.

Curtea reţine astfel, în temeiul celor anterior enunţate, că soluţia legislativă potrivit căreia Autoritatea Naţională pentru Protecţia Consumatorilor este autoritatea administrativă competentă să constate şi să sancţioneze încălcarea de contravenienţi a legislaţiei în domeniul protecţiei consumatorului este pe deplin justificată.

3. Curtea constată că nu poate fi primită critica privind atribuţiile reprezentanţilor împuterniciţi ai Autorităţii Naţionale pentru Protecţia Consumatorilor de a judeca în fond, asemeni unei instanţe extraordinare, asupra nerespectării unor clauze contractuale şi de a aplica sancţiuni, ceea ce ar aduce atingere accesului liber la justiţie.

Astfel, Curtea observă că în exercitarea atribuţiilor reprezentanţii Autorităţii Naţionale pentru Protecţia Consumatorilor fac o apreciere cu privire la redactarea clauzelor contractuale, care ar trebui să fie, potrivit textului de lege criticat, clare şi precise, deoarece altfel nu ar putea constata săvârşirea unei contravenţii şi întocmi procesul-verbal prin care aceasta este sancţionată. Această apreciere însă nu are valoarea unei judecări a cauzei sau a unei încălcări a prezumţiei de nevinovăţie.

În situaţia în care contravenientul apreciază că procesul-verbal este legal şi temeinic întocmit are posibilitatea de a achita în termen de cel mult 48 de ore de la data încheierii ori, după caz, de la data comunicării acestuia, jumătate din minimul amenzii prevăzute la art. 50 alin. (1) lit. c), astfel cum prevede art. 53 din Ordonanţa Guvernului nr. 21/1992.

În ipoteza în care contravenientul contestă legalitatea şi temeinicia procesului-verbal poate formula plângere împotriva acestuia, beneficiind de prezumţia de nevinovăţie, deşi Ordonanţa Guvernului nr. 21/1992 şi Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor nu reglementează în mod expres cu privire la respectarea acesteia.

Plângerea va fi soluţionată în primă instanţă de judecătorie în condiţiile art. 32-35 din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 cu care se completează prevederile Ordonanţei Guvernului nr. 21/1992.

Prin Decizia nr. 197 din 13 mai 2003 şi Decizia nr. 1.096 din 8 septembrie 2009, publicate în Monitorul Oficial a! României, Partea I, nr. 545 din 29 iulie 2003 şi, respectiv, Monitorul Oficia! al României, Partea I, nr. 695 din 15 octombrie 2009, Curtea a reţinut că acela care a formulat plângerea nu trebuie să îşi demonstreze propria nevinovăţie, revenind instanţei de judecată, în exercitarea rolului său activ, obligaţia de a administra tot probatoriul necesar stabilirii şi aflării adevărului, contravenţiile fiind calificate, de principiu, drept „acuzaţii în materie penală”, în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, şi intrând sub incidenţa art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

Astfel, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, prin hotărârile din 30 noiembrie 2006 şi 4 octombrie 2007, pronunţate în cauzele Grecu împotriva României, paragraful 58, şi Anghel împotriva României, paragraful 67, a statuat, în esenţă, următoarele: deşi statele au posibilitatea de a scoate din domeniul penal anumite infracţiuni sau de a le sancţiona pe cale administrativă mai degrabă decât pe cale penală, autorii respectivelor fapte nu trebuie să se afle într-o situaţie defavorabilă pentru simplul fapt că regimul juridic aplicabil este diferit de cel aplicabil în materie penală.

Curtea reţine astfel că principiul accesului liber la justiţie şi respectarea prezumţiei de nevinovăţie sunt respectate de vreme ce autorul poate formula plângere împotriva procesului-verbal de constatare şi sancţionare a contravenţiei şi ataca cu recurs sentinţa prin care plângerea sa este respinsă în faţa unor instanţe independente şi imparţiale, respectiv judecătoria şi tribunalul.

De altfel, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, prin hotărârile din 23 octombrie 1995, 2 septembrie 1998, 16 noiembrie 2004, 18 iulie 2006 şi 27 septembrie 2011 pronunţate în cauzele Gradinger împotriva Austriei, paragraful 42, Kadubec împotriva Slovaciei, paragraful 57, Lauko împotriva Slovaciei, paragraful 64, Čanády împotriva Slovaciei, paragraful 31, Štefanec împotriva Republicii Cehe, paragraful 26, Menarini diagnostics s.r.l. împotriva Italiei, paragraful 58, a reţinut următoarele: dacă încredinţarea către autorităţile administrative a sarcinii de a constata şi de a sancţiona contravenţiile nu este incompatibilă cu Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale trebuie subliniat, totuşi, că este obligatoriu ca partea sancţionată să poată sesiza un tribunal pentru a se pronunţa asupra deciziei care a fost luată împotriva sa, tribunal care să ofere garanţiile prevăzute la art. 6 din Convenţie.

Curtea constată că întocmirea procesului-verbal de constatare şi sancţionare a contravenţiei nu are semnificaţia unei judecări a faptei, competenţele atribuite de lege reprezentanţilor împuterniciţi ai Autorităţii Naţionale pentru Protecţia Consumatorilor nefiind similare celor la care Curtea a făcut referire în jurisprudenţa sa, respectiv în Decizia nr. 51 din 31 ianuarie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 95 din 6 februarie 2008, prin care a calificat jurisdicţia exercitată de Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii şi de Colegiul Consiliului ca o jurisdicţie extraordinară, iar natura juridică a organelor care o exercită ca fiind aceea a instanţelor extraordinare.

Celelalte critici privind modul în care reprezentanţii împuterniciţi ai Autorităţii Naţionale pentru Protecţia Consumatorilor au stabilit temeiul legal al procesului-verbal reprezintă aspecte supuse cenzurii instanţei ce judecă cauza, excedând controlului Curţii Constituţionale.

Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge ca neîntemeiată excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 10 lit. b) din Ordonanţa Guvernului nr. 21/1992 privind protecţia consumatorilor, excepţie ridicată de Societatea Comercială „Bancpost” - S.A. din Bucureşti în Dosarul nr. 16.169/280/2010 al Judecătoriei Piteşti - Secţia civilă.

Definitivă şi general obligatorie.

Pronunţată în şedinţa publică din data de 15 martie 2012.

 

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE,

AUGUSTIN ZEGREAN

Magistrat-asistent,

Cristina Cătălina Turcu

 

DECIZII ALE PRIMULUI-MINISTRU

GUVERNUL ROMÂNIEI

PRIMUL-MINISTRU

DECIZIE

privind încetarea exercitării, cu caracter temporar, a atribuţiilor de vicepreşedinte, cu rang de subsecretar de stat, al Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală care conduce Autoritatea Naţională a Vămilor

 

În temeiul art. 19 din Legea nr. 90/2001 privind organizarea şi funcţionarea Guvernului României şi a ministerelor, cu modificările şi completările ulterioare,

 

primul-ministru emite prezenta decizie.

 

Articol unic. - Începând cu data intrării în vigoare a prezentei decizii încetează exercitarea, cu caracter temporar, de către domnul Viorel Comăniţă, directorul Direcţiei supraveghere accize şi operaţiuni vamale din cadrul Autorităţii Naţionale a Vămilor, a atribuţiilor de vicepreşedinte, cu rang de subsecretar de stat, al Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală care conduce Autoritatea Naţională a Vămilor.

 

PRIM-MINISTRU

VICTOR-VIOREL PONTA

Contrasemnează:

Secretarul general al Guvernului,

Ion Moraru

 

Bucureşti, 16 mai 2012.

Nr. 194.

GUVERNUL ROMÂNIEI

PRIMUL-MINISTRU

DECIZIE

pentru numirea domnului Alexandru Rafila în funcţia de secretar de stat la Ministerul Sănătăţii

 

În temeiul art. 15 lit. d) şi al art. 19 din Legea nr. 90/2001 privind organizarea şi funcţionarea Guvernului României şi a ministerelor, cu modificările şi completările ulterioare,

 

primul-ministru emite prezenta decizie.

 

Articol unic. - Începând cu data intrării în vigoare a prezentei decizii, domnul Alexandru Rafila se numeşte în funcţia de secretar de stat la Ministerul Sănătăţii.

 

PRIM-MINISTRU

VICTOR-VIOREL PONTA

Contrasemnează:

Secretarul general al Guvernului,

Ion Moraru

 

Bucureşti, 16 mai 2012.

Nr. 195.

GUVERNUL ROMÂNIEI

PRIMUL-MINISTRU

DECIZIE

pentru numirea domnului Ursu Marius Arthur în funcţia de director general al Agenţiei Naţionale de Cadastru şi Publicitate Imobiliară

 

În temeiul art. 3 alin.(6) din Legea cadastrului şi a publicităţii imobiliare nr. 7/1996, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, şi al art. 19 din Legea nr. 90/2001 privind organizarea şi funcţionarea Guvernului României şi a ministerelor, cu modificările şi completările ulterioare,

 

primul-ministru emite prezenta decizie.

 

Articol unic. - Începând cu data intrării în vigoare a prezentei decizii, domnul Ursu Marius Arthur se numeşte în funcţia de director general al Agenţiei Naţionale de Cadastru şi Publicitate Imobiliară.

 

PRIM-MINISTRU

VICTOR-VIOREL PONTA

Contrasemnează:

Secretarul general al Guvernului,

Ion Moraru

 

Bucureşti, 16 mai 2012.

Nr. 196.

 

GUVERNUL ROMÂNIEI

 

PRIMUL-MINISTRU

 

DECIZIE

pentru numirea domnului Iulian Matache în funcţia de secretar de stat la Ministerul Dezvoltării Regionale şi Turismului

 

În temeiul art. 15 lit. d) şi al art. 19 din Legea nr. 90/2001 privind organizarea şi funcţionarea Guvernului României şi a ministerelor, cu modificările şi completările ulterioare,

 

primul-ministru emite prezenta decizie.

 

Articol unic. - La data intrării în vigoare a prezentei decizii, domnul Iulian Matache se numeşte în funcţia de secretar de stat la Ministerul Dezvoltării Regionale şi Turismului.

 

PRIM-MINISTRU

VICTOR-VIOREL PONTA

Contrasemnează:

Secretarul general al Guvernului,

Ion Moraru

 

Bucureşti, 16 mai 2012.

Nr. 197.

GUVERNUL ROMÂNIEI

PRIMUL-MINISTRU

DECIZIE

pentru numirea domnului Paraschiv Gigel în funcţia de secretar de stat la Ministerul Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului

 

În temeiul art. 15 lit. d) şi al art. 19 din Legea nr. 90/2001 privind organizarea şi funcţionarea Guvernului României şi a ministerelor, cu modificările şi completările ulterioare,

 

primul-ministru emite prezenta decizie.

 

Articol unic. - La data intrării în vigoare a prezentei decizii, domnul Paraschiv Gigel se numeşte în funcţia de secretar de stat la Ministerul Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului.

 

PRIM-MINISTRU

VICTOR-VIOREL PONTA

Contrasemnează:

Secretarul general al Guvernului,

Ion Moraru

 

Bucureşti, 16 mai 2012.

Nr. 198.

GUVERNUL ROMÂNIEI

PRIMUL-MINISTRU

DECIZIE

pentru numirea domnului Victor Opaschi în funcţia de secretar de stat la Ministerul Culturii şi Patrimoniului Naţional

 

În temeiul art. 15 lit. d) şi al art. 19 din Legea nr. 90/2001 privind organizarea şi funcţionarea Guvernului României şi a ministerelor, cu modificările şi completările ulterioare,

 

primul-ministru emite prezenta decizie.

 

Articol unic. - Începând cu data intrării în vigoare a prezentei decizii, domnul Victor Opaschi se numeşte în funcţia de secretar de stat la Ministerul Culturii şi Patrimoniului Naţional.

 

PRIM-MINISTRU

VICTOR-VIOREL PONTA

Contrasemnează:

Secretarul general al Guvernului,

Ion Moraru

 

Bucureşti, 16 mai 2012.

Nr. 199.

 

ACTE ALE ORGANELOR DE SPECIALITATE ALE ADMINISTRAŢIEI PUBLICE CENTRALE

GUVERNUL ROMÂNIEI

COMISIA CENTRALA DE RECHIZIŢII MINISTERUL ADMINISTRAŢIEI ŞI INTERNELOR

Administraţia Naţională a Rezervelor de Stat şi Probleme Speciale

 

HOTĂRÂRE

pentru aprobarea Listei cu preţurile principalelor bunuri consumptibile rechiziţionabile, necesare estimării fondurilor folosite la plata despăgubirilor acestora, valabile pe anul 2012

 

Având în vedere dispoziţiile art. 22 alin. (3), art. 23, art. 24 alin. (2), (3) şi (5) din Legea nr. 132/1997 privind rechiziţiile de bunuri şi prestările de servicii în interes public, cu modificările şi completările ulterioare, ale art. 2 lit. b), art. 3 lit. B) pct. 5 şi 16 şi art. 4 alin. (6) din Hotărârea Guvernului nr. 1.380/2009 privind înfiinţarea, organizarea, funcţionarea şi atribuţiile Administraţiei Naţionale a Rezervelor de Stat şi Probleme Speciale, cu modificările ulterioare,

Comisia Centrală de Rechiziţii adoptă prezenta hotărâre.

Art. 1. - Se aprobă Lista cu preţurile principalelor bunuri consumptibile rechiziţionabile, necesare estimării fondurilor folosite la plata despăgubirilor acestora, valabile pe anul 2012, prevăzută în anexa care face parte integrantă din prezenta hotărâre.

Art. 2. - Administraţia Naţională a Rezervelor de Stat şi Probleme Speciale, prin Comisia Centrală de Rechiziţii şi prin comisiile mixte de rechiziţii, va lua măsuri pentru ducerea la îndeplinire a prevederilor prezentei hotărâri.

Art. 3. - Prezenta hotărâre se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

 

Preşedintele Administraţiei Naţionale a Rezervelor de Stat şi Probleme Speciale, preşedintele Comisiei Centrale de Rechiziţii,

Adrian Gurău

 

Bucureşti, 23 martie 2012.

Nr. 1.

 

ANEXĂ

 

LISTA

cu preţurile principalelor bunuri consumptibile rechiziţionabile, necesare estimării fondurilor folosite la plata despăgubirilor acestora, valabile pe anul 2012

 

Nr. crt.

Denumirea produsului generic

Bunuri rechiziţionabile

U/M

Preţ de livrare

(mediu)

(lei)

Cota TVA

(%)

Cotă medie de adaos comercial în veriga comerţului cu ridicata (%)

Cota, medie de adaos comercial in veriga comerţului

cu amănuntul

(%)

Cod CPSA

Sortiment

0

1

2

3

4

5

6

7

8

1.

Carne de bovine

1011.11

Carne de bovine proaspătă sau refrigerată, tranşată

kg

11,63

24

15,02

21,47

2.

Carne de bovine proaspătă sau refrigerată în carcase, semicarcase şi sferturi nedezosate

kg

10,15

24

15,02

21,47

3.

Carne de pasăre

1012.20

Carne de pasăre netranşată, congelată

kg

6,49

24

15,02

21,47

4.

Carne de pasăre tranşată, congelată

kg

6,96

24

15,02

21,47

5.

 

1012.10

Carne de pasăre netranşată, proaspătă sau refrigerată

kg

6,99

24

15,02

21,47

6.

Carne de pasăre tranşată, proaspătă sau refrigerată

kg

8,40

24

15,02

21,47

7.

Carne de porcine

1011.12

Carne de porcine, proaspătă sau refrigerată, tranşată

kg

10,34

24

15,02

21,47

8.

Carne de porcine, proaspătă sau refrigerată, în carcase sau semicarcase

kg

7,81

24

15,02

21,47

9.

1011.32

Carcase şi semicarcase de porc congelate

kg

8,45

24

15,02

21,47

10.

Cartofi

0113.51

Cartofi de toamna

kg

1,04

24

15,02

21,47

11.

Cartofi timpurii de vară

kg

1,15

24

15,02

21,47

12.

Lapte

1051.11

Lapte degresat neconcentrat cu grăsime0%

l

2,25

24

15,02

21,47

13.

Lapte pasteurizat cu grăsime 1,5%

l

2.31

24

15,02

21,47

14.

Lapte integral pasteurizat cu grăsime de3,5%

l

2,88

24

15,02

21,47

15.

Pâine

1071.11

Pâine albă

kg

2,60

24

15,02

21,47

16.

Pâine neagră

kg

2.50

24

15,02

21,47

17.

Pâine semialbă

kg

2.33

24

15,02

21,47

18.

Preparate din came

1013.14

Alte mezeluri, salamuri, tobe. caltaboşi, parizer, crenvurşti, polonezi

kg

10,22

24

15,02

21,47

19.

Salam de porc

kg

12.38

24

15,02

21,47

20.

Salam de vară

kg

12.51

24

15,02

21,47

21.

Şuncă presată, de porc

kg

14.00

24

15,02

21,47

22.

1013.15

Conserve din carne cu legume

cutie 300 g

10.09

24

15,02

21,47

23.

Conserve din carne de porc, în suc propriu

13,65

24

15,02

21,47

24.

Conserve din came de vită, în suc propriu

11,81

24

15,02

21,47

25.

Ulei

1041.54

Ulei rafinat din seminţe de floarea-soarelui

l

4,85

24

15,02

21,47

26.

Zahăr

1081.12

Zahăr alb rafinat

kg

3,25

24

15,02

21,47

 

MINISTERUL JUSTIŢIEI

 

ORDIN

pentru aprobarea Normelor de acordare a drepturilor de hrană, în timp de pace, personalului din sistemul administraţiei penitenciare

 

Având în vedere prevederile Ordonanţei Guvernului nr. 26/1994 privind drepturile de hrană, în timp de pace, ale personalului din sectorul de apărare naţională, ordine publică şi siguranţă naţională, republicată, cu modificările şi completările ulterioare,

în conformitate cu prevederile art. 4 din Hotărârea Guvernului nr. 1.848/2004 privind stabilirea drepturilor de hrană, în timp de pace, ale personalului din sistemul administraţiei penitenciare,

în temeiul art. 13 din Hotărârea Guvernului nr. 652/2009 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Justiţiei, cu modificările şi completările ulterioare,

ministrul justiţiei emite următorul ordin:

Art. 1. - Se aprobă Normele de acordare a drepturilor de hrană, în timp de pace, personalului din sistemul administraţiei penitenciare, prevăzute în anexa*) care face parte integrantă din prezentul ordin.

Art. 2. - Ministerul Justiţiei, Administraţia Naţională a Penitenciarelor şi unităţile subordonate vor duce la îndeplinire prevederile prezentului ordin.

Art. 3. - La data intrării în vigoare a prezentului ordin orice dispoziţie contrară se abrogă.

Art. 4. - Prezentul ordin se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

 

p. Ministrul justiţiei,

Lidia Barac,

secretar de stat

 

Bucureşti, 29 martie 2012.

Nr. 1.318/C.


*) Anexa se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 333 bis, care se poate achiziţiona de la Centrul pentru relaţii cu publicul al Regiei Autonome „Monitorul Oficial”, Bucureşti. şos. Panduri nr. 1.


Copyright 1998-2015 DSC.NET   All rights reserved.