MONITORUL OFICIAL AL ROMÂNIEI Nr. 721/2012

MONITORUL OFICIAL AL ROMÂNIEI

 

P A R T E A  I

Anul XXIV - Nr. 721         LEGI, DECRETE, HOTĂRÂRI SI ALTE ACTE         Miercuri, 24 octombrie 2012

 

SUMAR

 

DECIZII ALE CURŢII CONSTITUŢIONALE

 

Decizia nr. 758 din 20 septembrie 2012 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 42 şi art. 45 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil

 

Decizia nr. 760 din 20 septembrie 2012 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor articolului unic alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 4/2012 privind unele măsuri temporare în vederea consolidării cadrului normativ necesar aplicării unor dispoziţii din titlul VII „Regimul stabilirii şi plăţii despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv” al Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente

 

Decizia nr. 802 din 27 septembrie 2012 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 4/2012 privind unele măsuri temporare în vederea consolidării cadrului normativ necesar aplicării unor dispoziţii din titlul VII „Regimul stabilirii şi plăţii despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv” al Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente

 

Decizia nr. 812 din 2 octombrie 2012 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor Legii nr. 119/2010 privind stabilirea unor măsuri în domeniul pensiilor, precum şi a dispoziţiilor Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 59/2011 pentru stabilirea unor măsuri în domeniul pensiilor prevăzute la art. 1 lit. c)-h) din Legea nr. 119/2010 privind stabilirea unor măsuri în domeniul pensiilor

 

ACTE ALE ORGANELOR DE SPECIALITATE ALE ADMINISTRAŢIEI PUBLICE CENTRALE

 

3.372/C.- Ordin al ministrului justiţiei privind stabilirea condiţiilor pentru susţinerea concursului în vederea trimiterii la cursuri de pregătire şi perfecţionare în străinătate a funcţionarilor publici cu statut special din sistemul administraţiei penitenciare

 

DECIZII ALE CURŢII CONSTITUŢIONALE

 

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

DECIZIA Nr. 758

din 20 septembrie 2012

referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 42 şi art. 45 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil

 

Augustin Zegrean - preşedinte

Acsinte Gaspar - judecător

Petre Lăzăroiu - judecător

Mircea Ştefan Minea - judecător

Iulia Antoanella Motoc - judecător

Ion Predescu - judecător

Puskás Valentin Zoltán - judecător

Tudorel Toader - judecător

Mihaela Ionescu - magistrat-asistent

 

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Liviu-Daniel Arcer.

 

Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 42 şi art. 45 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, excepţie ridicată de Raveca Andreiu în Dosarul nr. 9.168/176/2010 al Tribunalului Alba - Secţia I civilă şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 982D/2012.

La apelul nominal lipsesc părţile, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită.

Magistratul-asistent referă asupra cauzei şi arată că, la dosar, partea Dan Andreiu a comunicat concluzii scrise prin care solicită respingerea excepţiei de neconstituţionalitate ca nefondată.

Totodată, magistratul-asistent arată că partea Ovidiu Andreiu a fost citată, prin scrisoare recomandată, la domiciliul din Statele Unite ale Americii, până la data şedinţei de judecată nefiind comunicată la dosar confirmarea de primire a acesteia. De asemenea, partea Ovidiu Andreiu a fost citată şi prin afişare la uşa instanţei.

Reprezentantul Ministerului Public consideră că procedura de citare este legal îndeplinită în ceea ce priveşte partea Ovidiu Andreiu.

Curtea, deliberând, consideră procedura de citare legal îndeplinită.

Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere ca neîntemeiată a excepţiei de neconstituţionalitate.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, reţine următoarele: Prin încheierea din 6 aprilie 2012, pronunţată în Dosarul nr. 9.168/176/2010, Tribunalul Alba - Secţia I civilă a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 42 şi art. 45 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil. Excepţia a fost ridicată de Raveca Andreiu în cadrul soluţionării apelului declarat de către acesta, în calitate de pârât, împotriva Sentinţei civile nr. 5.027/2011 pronunţate în soluţionarea acţiunii de desfacere a căsătoriei prin divorţ.

În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorul arată, în esenţă, că prevederile art. 42 din Legea nr. 71/2011 sunt contrare dispoziţiilor art. 15 alin. (2) din Constituţie. Art. 42, astfel cum era reglementat anterior modificării prin Legea nr. 60/2012, prevedea că, în cazul cererilor de divorţ formulate anterior intrării în vigoare a Codului civil, instanţa de judecată poate să dispună divorţul în temeiul prevederilor art. 373 lit. b) şi art. 379 alin. (1) din Codul civil, chiar dacă reţine culpa exclusivă a reclamantului, în măsura în care motivele de divorţ subzistă şi după intrarea în vigoare a Codului civil. Autorul arată că această măsură nu putea fi luată potrivit vechilor reglementări, existente la naşterea motivelor de divorţ, fiind exclusă posibilitatea desfacerii căsătoriei din culpa exclusivă a reclamantului, prin aceasta textul de lege criticat fiind contrar dispoziţiilor constituţionale privind neretroactivitatea legii. Cât priveşte prevederile art. 45 din Legea nr. 71/2011, consideră că acestea contravin dispoziţiilor art. 16 alin. (1) din Constituţie, întrucât se limitează dreptul la despăgubire, prevăzut de art. 388 din Codul civil, doar la cazul în care motivele de divorţ s-au ivit după intrarea în vigoare a Codului civil.

Tribunalul Alba - Secţia I civilă apreciază că prevederile criticate sunt constituţionale. În acest sens, arată că prima cerere de divorţ a fost introdusă în 1996, apoi în 1999, 2009 şi 2010, toate cererile fiind introduse de Ovidiu Andreiu şi respinse pe motivul că acţiunea este neîntemeiată, nedovedindu-se culpa pârâtei în desfăşurarea relaţiilor de familie. Instanţa apreciază că art. 42 din Legea nr. 71/2011 nu aduce atingere principiului constituţional statuat de art. 15 alin. (2). Consideră că suntem în prezenţa unor relaţii de familie care au caracter personal, motivele de divorţ existând anterior apariţiei noului Cod civil, persistând şi după intrarea în vigoare a acestuia. Având în vedere dinamica relaţiilor sociale, divorţul nu trebuie privit ca o sancţiune, ci ca un remediu pentru ambele părţi. Apreciază că nici art. 45 din aceeaşi lege nu încalcă prevederile constituţionale cuprinse în art. 16, întrucât cuprinde o reglementare nouă şi este firesc ca aceasta să opereze pentru viitor, fără ca această prevedere să afecteze drepturile părţilor.

Potrivit art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

Avocatul Poporului consideră că prevederile criticate sunt constituţionale. În acest sens, arată că art. 42 din Legea nr. 71/2011 nu contravine principiului neretroactivităţii legii, atâta vreme cât motivele de divorţ au existat şi anterior intrării în vigoare a noului Cod civil, persistând şi după intrarea în vigoare a acestuia. Totodată, consideră că art. 45 din aceeaşi lege nu aduce atingere principiului constituţional al egalităţii în drepturi, întrucât se aplică, în mod egal, tuturor persoanelor vizate de ipoteza normei juridice, fără discriminări pe considerente arbitrare.

Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernul nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile de lege criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:

Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.

Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie prevederile art. 42 şi art. 45 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 409 din 10 iunie 2011.

La momentul invocării excepţiei, prevederile art. 42 şi art. 45 din Legea nr. 71/2011 aveau următorul conţinut:

- Art. 42: „în cazul cererilor de divorţ formulate anterior intrării în vigoare a Codului civil, instanţa de judecată poate să dispună divorţul în temeiul prevederilor art. 373 lit. b) şi art. 379 alin. (1) din Codul civil, chiar dacă reţine culpa exclusivă a reclamantului, în măsura în care motivele de divorţ subzistă şi după intrarea în vigoare a Codului civil.”;

- Art. 45: „Dispoziţiile art. 388 din Codul civil privind acordarea despăgubirilor sunt aplicabile în cazul în care motivele de divorţ s-au ivit după intrarea în vigoare a Codului civil.”

Ulterior invocării excepţiei de neconstituţionalitate şi sesizării Curţii Constituţionale, textele de lege criticate au fost modificate şi completate prin Legea nr. 60/2012 privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 79/2011 pentru reglementarea unor măsuri necesare intrării în vigoare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 255 din 17 aprilie 2012.

În prezent, textele de lege criticate au următorul conţinut:

- Art. 42: (1) în aplicarea art. 379 alin. (1) din Codul civil, divorţul se poate pronunţa, în ipoteza prevăzută la art. 373 lit. b) din Codul civil, din culpa unuia dintre soţi, dacă instanţa stabileşte culpa soţului pârât în destrămarea căsătoriei.

(2) Dispoziţiile art. 388 din Codul civil sunt aplicabile, în cazul prevăzut la art. 373 lit. b) din Codul civil, dacă divorţul s-a pronunţat din culpa exclusivă a pârâtului, iar în cazul prevăzut la art. 373 lit. c) din Codul civil, dacă divorţul s-a pronunţat din culpa exclusivă a reclamantului.”;

- Art. 45: „Dispoziţiile art. 388 din Codul civil privind acordarea despăgubirilor şi cele ale art. 390 din Codul civil privind acordarea prestaţiei compensatorii sunt aplicabile în cazul în care motivele de divorţ s-au ivit după intrarea în vigoare a Codului civil.

În opinia autorului excepţiei, prevederile criticate contravin dispoziţiilor constituţionale cuprinse în art. 15 alin. (2) referitor la principiul neretroactivităţii legii şi art. 16 alin. (1) privind egalitatea cetăţenilor.

Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine următoarele:

I. Cât priveşte prevederile art. 42 din Legea nr. 71/2011, Curtea constată că, ulterior sesizării Curţii prin încheierea din 6 aprilie 2012, acestea au fost modificate şi completate prin Legea nr. 60/2012 privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 79/2011 pentru reglementarea unor măsuri necesare intrării în vigoare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 255 din 17 aprilie 2012.

Curtea urmează a se pronunţa asupra constituţionalităţii prevederilor noii reglementări, întrucât soluţia legislativă este, parţial, aceeaşi cu cea dinaintea modificării.

Anterior modificării prin Legea nr. 60/2012, art. 42 avea un singur alineat, care stabilea că: „în cazul cererilor de divorţ formulate anterior intrării în vigoare a Codului civil, instanţa de judecată poate să dispună divorţul în temeiul prevederilor art. 373 lit. b) şi art. 379 alin. (1) din Codul civil, chiar dacă reţine culpa exclusivă a reclamantului, în măsura în care motivele de divorţ subzistă şi după intrarea în vigoare a Codului civil.”

Art. 373 lit. b) din Codul civil stabileşte că divorţul poate avea loc atunci când, din cauza unor motive temeinice, raporturile dintre soţi sunt grav vătămate şi continuarea căsătoriei nu mai este posibilă. Este vorba despre divorţul pentru motive temeinice sau divorţul din culpă, art. 373 lit. b) din Codul civil reluând prevederile art. 37 alin. 2 lit. b) din Codul familiei.

Potrivit art. 379 alin. (1) din Codul civil: „În cazul prevăzut la art. 373 lit. b), divorţul se poate pronunţa dacă instanţa stabileşte culpa unuia dintre soţi în destrămarea căsătoriei. Cu toate acestea, dacă din probele administrate rezultă culpa ambilor soţi, instanţa poate pronunţa divorţul din culpa lor comună, chiar dacă numai unul dintre ei a făcut cerere de divorţ. Dacă culpa aparţine în totalitate reclamantului, sunt aplicabile prevederile art. 388.

În prezent, ca urmare a modificării şi completării art. 42 din Legea nr. 71/2011 prin Legea/ir. 60/2012, acesta are două alineate, care stabilesc că: (1) în aplicarea art. 379 alin. (1) din Codul civil, divorţul se poate pronunţa, în ipoteza prevăzută la art. 373 lit. b) din Codul civil, din culpa unuia dintre soţi, dacă instanţa stabileşte culpa soţului pârât în destrămarea căsătoriei.

(2) Dispoziţiile art. 388 din Codul civil sunt aplicabile, în cazul prevăzut la art. 373 lit. b) din Codul civil, dacă divorţul s-a pronunţat din culpa exclusivă a pârâtului, iar în cazul prevăzut la art. 373 lit. c) din Codul civil, dacă divorţul s-a pronunţat din culpa exclusivă a reclamantului.

În aceste condiţii, Curtea reţine că art. 379 alin. (1) din Codul civil, făcând trimitere la art. 373 lit. b), prevede expres în primele două teze necesitatea stabilirii culpei în vederea desfacerii căsătoriei, fie culpa unuia dintre soţi, caz în care divorţul se pronunţă din vina sau împotriva acestuia, fie culpa ambilor soţi, caz în care căsătoria este desfăcută cu această menţiune. Este preluată astfel o mai veche soluţie jurisprudenţială consacrată şi în art. 617 din Codul de procedură civilă. Soluţia este parţial diferită de cea clasică numai în situaţia în care o cerere de divorţ este întemeiată pe art. 373 lit. b) şi art. 379 alin. (1) din Codul civil, iar din probele administrate rezultă exclusiv culpa reclamantului, dacă pârâtul nu a formulat, la rândul său, cerere de divorţ. În această situaţie sunt posibile două soluţii: reclamantul nu îşi asumă responsabilitatea pentru destrămarea căsătoriei şi cererea sa va fi respinsă sau reclamantul îşi asumă această responsabilitate şi căsătoria se desface din culpa sa exclusivă. În acest din urmă caz (desfacerea căsătoriei din culpa exclusivă a reclamantului) ne aflăm, aparent, în ipoteza încălcării principiului nemo auditur propriam turpitudinem allegans (nimeni nu poate invoca propria culpă). În realitate, această prevedere nu este în dezacord cu principiul enunţat, atâta vreme cât Codul civil prevede o serie de norme care vor putea fi folosite de soţul inocent pentru sancţionarea soţului vinovat, chiar dacă acesta din urmă a formulat divorţul, respectiv: obţinerea despăgubirilor prevăzute de art. 388 din Codul civil, obţinerea pensiei de întreţinere conform art. 389 din Codul civil, obţinerea prestaţiei compensatorii în temeiul art. 390 din Codul civil.

Totodată, Curtea reţine că, potrivit art. 42 din Legea nr. 71/2011, în redactarea iniţială, în cazul cererilor de divorţ formulate înainte de intrarea în vigoare a Codului civil, instanţa de judecată poate dispune divorţul în temeiul prevederilor art. 373 lit. b) şi art. 379 alin. (1) din noul Cod civil, chiar dacă reţine culpa exclusivă a reclamantului, numai în măsura în care motivele de divorţ subzistă şi după intrarea în vigoare a noului Cod civil.

În acest context, Curtea reţine şi prevederile art. 39 alin. (1) din Legea nr. 71/2011, potrivit cărora „Dispoziţiile Codului civil privind divorţul se aplică fără a se deosebi între căsătoriile încheiate înainte sau după intrarea sa în vigoare”, astfel încât nu data încheierii căsătoriei atrage aplicabilitatea reglementării privind divorţul, ci data la care se pronunţă acesta. Aplicabilitatea legii în vigoare la momentul pronunţării divorţului justifică faptul că unele cereri de divorţ formulate în conformitate cu dispoziţiile Codului familiei ar putea fi soluţionate potrivit noului Cod civil. Suntem în prezenţa unei probleme de drept tranzitoriu, iar nu de retroactivare a legii noi.

Totodată, ca urmare a modificării art. 42 din Legea nr. 71/2011 prin Legea nr. 60/2012, nu se mai face nicio menţiune cu privire la cererile de divorţ formulate înainte de intrarea în vigoare a Codului civil, se prevede însă că instanţa de

judecată poate dispune divorţul în temeiul art. 379 alin. (1) din Codul civil, în ipoteza prevăzută la art. 373 lit. b) din Codul civil, din culpa unuia dintre soţi, dacă instanţa stabileşte culpa soţului pârât în destrămarea căsătoriei şi fără a se mai distinge „în măsura în care motivele de divorţ subzistau şi după intrarea în vigoare a noului Cod civil”. În plus, se prevede că dispoziţiile art. 388 din Codul civil privind acordarea de despăgubiri sunt aplicabile, în cazul prevăzut la art. 373 lit. b) din Codul civil, numai dacă divorţul s-a pronunţat din culpa exclusivă a pârâtului.

Curtea constată astfel că, în urma modificărilor operate prin Legea nr. 60/2012, sfera persoanelor din culpa cărora instanţa poate dispune divorţul, în temeiul art. 379 alin. (1) din Codul civil, în ipoteza prevăzută la art. 373 lit. b) din Codul civil, a fost restrânsă la cazul existenţei culpei pârâtului.

Având în vedere atât modificările legislative menţionate, cât şi susţinerile autorului excepţiei (potrivit cărora posibilitatea desfacerii căsătoriei din culpa exclusivă a reclamantului nu putea fi luată în considerare la momentul naşterii motivelor de divorţ, potrivit vechilor reglementări - Codul familiei -, prin aceasta textul de lege criticat fiind contrar dispoziţiilor constituţionale privind neretroactivitatea legii), Curtea constată că obiectul criticii nu mai subzistă.

II. În ceea ce priveşte art. 45 din Legea nr. 71/2011, anterior modificării şi completării acestuia prin Legea nr. 60/2012, acesta stabilea că dispoziţiile art. 388 din Codul civil privind acordarea despăgubirilor sunt aplicabile în cazul în care motivele de divorţ s-au ivit după intrarea în vigoare a Codului civil. Prin art. I pct. 22 din Legea nr. 60/2012 acesta a fost modificat, iar în prezent prevede că „Dispoziţiile art. 388 din Codul civil privind acordarea despăgubirilor şi cele ale art. 390 din Codul civil privind acordarea prestaţiei compensatorii sunt aplicabile în cazul în care motivele de divorţ s-au ivit după intrarea în vigoare a Codului civil”.

Analizând prevederile legale menţionate, Curtea observă că soluţia legislativă este parţial aceeaşi cu cea dinaintea modificării, în plus fiind prevăzut faptul că dispoziţiile privind acordarea prestaţiei compensatorii sunt aplicabile, de asemenea, doar în cazurile în care motivele de divorţ s-au ivit după intrarea în vigoare a Codului civil. Prin urmare, Curtea urmează a se pronunţa asupra constituţionalităţii prevederilor noii reglementări, întrucât soluţia legislativă este, în principiu, aceeaşi cu cea dinaintea modificării.

Autorul excepţiei consideră că prevederile art. 45 din Legea nr. 71/2011, în redactarea iniţială, contravin dispoziţiilor art. 16 alin. (1) din Constituţie, întrucât se limitează dreptul la despăgubire, prevăzut de art. 388 din Codul civil, doar la cazurile în care motivele de divorţ s-au ivit după intrarea în vigoare a Codului civil.

În ceea ce priveşte sfera de determinare a principiului constituţional al egalităţii în drepturi, jurisprudenţa Curţii Constituţionale este constantă în a statua că acest principiu presupune că la aceleaşi situaţii juridice tratamentul aplicat nu poate fi decât identic, iar situaţiile în care se află anumite categorii de persoane trebuie să difere în esenţă pentru a se justifica deosebirea de tratament juridic, iar această deosebire trebuie să se bazeze pe un criteriu obiectiv şi rezonabil. În acest sens sunt deciziile nr. 1 din 8 februarie 1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 16 martie 1994, nr. 135 din 5 noiembrie 1996, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 345 din 17 decembrie 1996, nr. 107 din 13 iunie 2000, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 389 din 21 august 2000, nr. 202 din 14 aprilie 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 512 din 16 iunie 2005, nr. 82 din 7 februarie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 250 din 13 aprilie 2012.

Aplicând aceste considerente de principiu la analiza prezentei excepţii de neconstituţionalitate, Curtea constată că situaţia diferită în care se află soţii ale căror motive de divorţ s-au ivit după intrarea în vigoare a Codului civil derivă din succesiunea în timp a actelor normative în materie, mai concret, din aplicarea principiului general de drept tempus regit actum.

De altfel, Curtea a reţinut în mod constant că situaţia diferită în care se află cetăţenii în funcţie de reglementarea aplicabilă potrivit principiului tempus regit actum nu poate fi privită ca o încălcare a dispoziţiilor constituţionale care consacră egalitatea în faţa legii şi a autorităţilor publice fără privilegii şi discriminări, în acest sens este Decizia nr. 20 din 2 februarie 2000, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 72 din 18 februarie 2000, prin care Curtea Constituţională a statuat că „respectarea egalităţii în drepturi, precum şi a obligaţiei de nediscriminare, stabilite prin prevederile art. 16 alin. (1) din Constituţie, presupune luarea în considerare a tratamentului pe care legea îl prevede faţă de cei cărora li se aplică în decursul perioadei în care reglementările sale sunt în vigoare, iar nu în raport cu efectele produse prin reglementările legale anterioare. Reglementările juridice succesive pot prezenta în mod firesc diferenţe determinate de condiţiile obiective în care ele au fost adoptate”. A se vedea în acelaşi sens şi deciziile nr. 820 din 9 noiembrie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 39 din 18 ianuarie 2007, şi nr. 1.541 din 25 noiembrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 30 din 13 ianuarie 2011.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 42 şi art. 45 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, excepţie ridicată de Raveca Andreiu în Dosarul nr. 9.168/176/2010 al Tribunalului Alba - Secţia I civilă.

Definitivă şi general obligatorie.

Pronunţată în şedinţa publică din data de 20 septembrie 2012.

 

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE,

AUGUSTIN ZEGREAN

Magistrat-asistent,

Mihaela Ionescu

 

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

DECIZIA Nr. 760

din 20 septembrie 2012

referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor articolului unic alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 4/2012 privind unele măsuri temporare în vederea consolidării cadrului normativ necesar aplicării unor dispoziţii din titlul VII „Regimul stabilirii şi plăţii despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv” al Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente

 

Augustin Zegrean - preşedinte

Acsinte Gaspar - judecător

Petre Lăzăroiu - judecător

Mircea Ştefan Minea - judecător

Iulia Antoanella Motoc - judecător

Ion Predescu - judecător

Puskás Valentin Zoltán - judecător

Tudorel Toader - judecător

Mihaela Ionescu - magistrat-asistent

 

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Liviu-Daniel Arcer.

 

Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor articolului unic alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 4/2012 privind unele măsuri temporare în vederea consolidării cadrului normativ necesar aplicării unor dispoziţii din titlul VII „Regimul stabilirii şi plăţii despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv” al Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente, excepţie ridicată de Veronica Trifu, Andreea-Elena Crainic, Adam Sava, Roza Szasz, Cristian Aurel Pop şi Rada-Augusta Muntean în Dosarul nr. 335/33/2012 al Curţii de Apel Cluj - Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 1.082D/2012.

Magistratul-asistent referă asupra cauzei şi arată că la dosar a fost comunicat punctul de vedere al Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, potrivit căruia excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată.

La apelul nominal lipsesc părţile, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită.

Cauza este în stare de judecată.

Preşedintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere ca neîntemeiată a excepţiei de neconstituţionalitate.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, reţine următoarele: Prin încheierea din 2 mai 2012, pronunţată în Dosarul nr. 335/33/2012, Curtea de Apel Cluj - Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor articolului unic alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 4/2012 privind unele măsuri temporare în vederea consolidării cadrului normativ necesar aplicării unor dispoziţii din titlul VII „Regimul stabilirii şi plăţii despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv” al Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente. Excepţia a fost ridicată de Veronica Trifu, Andreea-Elena Crainic, Adam Sava, Roza Szasz, Cristian Aurel Pop şi Rada-Augusta Muntean în cadrul acţiunii în contencios administrativ formulate de către autorii excepţiei având ca obiect emiterea unui act administrativ privind măsuri reparatorii.

În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorii formulează atât critici de neconstituţionalitate extrinsecă, cât şi critici de neconstituţionalitate intrinsecă.

I. Cât priveşte criticile de neconstituţionalitate extrinsecă, potrivit cărora actul normativ criticat contravine dispoziţiilor constituţionale ale art. 115 alin. (4) şi (6), autorii arată, în esenţă, următoarele:

Motivele enumerate de către Guvern în nota de fundamentare a ordonanţei de urgenţă criticate nu justifică existenţa unei situaţii extraordinare şi a urgenţei în adoptarea acesteia. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a pronunţat hotărârea-pilot în Cauza Maria Atanasiu şi alţii împotriva României în luna octombrie 2010, astfel încât s-a acordat statului român un termen de 18 luni în vederea adoptării unor măsuri care să eficientizeze procedura acordării despăgubirilor pentru imobilele naţionalizate. Imposibilitatea de a acorda persoanelor îndreptăţite acţiuni la Fondul „Proprietatea” nu impune sistarea procedurii ce trebuie parcursă până la emiterea titlului de despăgubire. Modalitatea de finanţare a acestor despăgubiri trebuia stabilită înainte de a se ajunge la situaţia critică de finalizare a participaţiei statului român, prin Ministerul Finanţelor Publice, la Fondul „Proprietatea”, iar lentoarea Parlamentului în adoptarea unei noi legislaţii în materia măsurilor reparatorii în echivalent nu se încadrează în situaţiile extraordinare ce nu pot fi amânate şi trebuie soluţionate prin adoptarea unei ordonanţe de urgenţă.

Totodată, arată că dispoziţiile art. 115 alin. (6) din Constituţie impun ca o ordonanţă de urgenţă să nu afecteze drepturile prevăzute de Legea fundamentală, or, Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 4/2012 îngrădeşte atât dreptul de proprietate al autorilor excepţiei, cât şi dreptul la un proces echitabil şi la soluţionarea cauzelor într-un termen rezonabil.

II. Cât priveşte criticile de neconstituţionalitate intrinsecă: a. Consideră că actul normativ criticat este contrar atât dispoziţiilor art. 21 alin. (3) din Constituţie, cât şi dispoziţiilor art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

Susţin, în esenţă, că suspendarea pe o perioadă de 6 luni a emiterii titlurilor de despăgubire şi a procedurilor privind evaluarea imobilelor încalcă dispoziţiile constituţionale şi convenţionale referitoare la dreptul la un proces echitabil din perspectiva soluţionării unei cereri într-un termen rezonabil. Arată că, potrivit jurisprudenţei Curţii de la Strasbourg, caracterul rezonabil al termenului se analizează în concreto, în raport cu circumstanţele speciale ale fiecărei cauze, însă, atunci când termenul apare, prima facie, exorbitant, statul în cauză este chemat să ofere explicaţii cu privire la motivele care au stat la baza întârzierii. Fac referire la hotărârile din 22 iulie 1999, 26 octombrie 1999 şi 15 iulie 1982 pronunţate în cauzele Santos împotriva Portugaliei, Mâini împotriva Franţei şi Eckle împotriva Germaniei. De asemenea, arată că în cauze ce trebuiau soluţionate în temeiul titlului VII din Legea nr. 247/2005, s-a constatat în nenumărate rânduri de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului faptul că nu s-a respectat un termen rezonabil, de pildă în cauzele Faimblat împotriva României, Matache şi alţii împotriva României, Tudor împotriva României, Ruxandra Ionescu împotriva României şi Porteanu împotriva României. Consideră că statul nu se poate apăra invocând lipsa mijloacelor necesare asigurării celerităţii, aglomerarea organismelor sale sau lipsa unui mecanism instituţional şi legal prin care să se concretizeze dreptul persoanelor îndreptăţite la acordarea despăgubirilor.

b. Susţin că se aduce atingere art. 44 alin. (1) din Constituţie şi art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie.

Arată că, în interpretarea Curţii de la Strasbourg, noţiunea de „bun” nu desemnează doar bunuri corporale, ci poate avea semnificaţia unui ansamblu de drepturi şi interese ale unei persoane, cu valoare patrimonială. Astfel, noţiunea de „bun” înglobează orice interes al unei persoane de drept privat ce are o valoare economică. Fac referire la Hotărârea din 9 decembrie 1994, pronunţată în Cauza Afacerea Rafinăriile greceşti Stran şi Stratis Andreatis împotriva Greciei, în care Curtea a reţinut faptul că noţiunea de „bun” include şi drepturile unei persoane asupra unei creanţe. Prin urmare, în lumina jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, autorii susţin că beneficiază de protecţia conferită de art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie. Consideră că adoptarea ordonanţei de urgenţă criticate constituie o privare de proprietate în sensul art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie, or, orice privare de proprietate trebuie să răspundă anumitor exigenţe şi poate fi justificată dacă a intervenit pentru o cauză de utilitate publică, în condiţiile prevăzute de Constituţie şi de principiile generale ale dreptului internaţional, ordonanţa de urgenţă criticată neîncadrându-se în niciuna dintre condiţiile evidenţiate.

Curtea de Apel Cluj - Secţia a II-a civilă şi de contencios administrativ şi fiscal apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Prevederile criticate sunt constituţionale, nu îngrădesc dreptul la un proces echitabil şi dreptul de creanţă, atât timp cât suspendarea exercitării dreptului la despăgubiri este temporară şi, de asemenea, nu este afectată substanţa dreptului de creanţă. Consideră că prevederile criticate nu cuprind norme care să repună în discuţie dreptul de proprietate recunoscut în condiţiile Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 si ale Legii nr. 247/2005.

Potrivit art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

Guvernul opinează în sensul că măsurile propuse în cuprinsul Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 4/2012 nu sunt de natură a aduce atingere dispoziţiilor art. 44 din Constituţie. În acest sens, arată că în Cauza Burdov împotriva Rusiei, 2002, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a apreciat că o autoritate statală nu ar putea să invoce lipsa de lichidităţi pentru a justifica refuzul de a executa o condamnare. Or, în cauza de faţă, Guvernul român nu numai că nu refuză plata despăgubirilor aferente imobilelor preluate abuziv, ci doar suspendă pe o perioadă de 6 luni emiterea titlurilor de despăgubire, a titlurilor de conversie, precum şi procedurile privind evaluarea imobilelor pentru care se acordă despăgubiri, prevăzute de titlul VII din Legea nr. 247/2005, în scopul declarat de a consolida cadrul normativ necesar aplicării anumitor dispoziţii din acest titlu. Aşadar, Guvernul rămâne obligat ca pe o perioadă relativ scurtă de timp să creeze cadrul legal necesar concretizării dreptului privind acordarea de despăgubiri certe, previzibile şi concrete, actul normativ criticat pentru neconstituţionalitate neavând ca efect anihilarea acestei obligaţii, ci pregătirea cadrului necesar pentru implementarea hotărârii-pilot pronunţate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în Cauza Maria Atanasiu şi alţii împotriva României. În acest context, consideră că nu se aduce atingere dispoziţiilor constituţionale ale art. 21 şi 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Cât priveşte pretinsa încălcare a dreptului de proprietate, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că despăgubirea recunoscută printr-o decizie definitivă şi executorie constituie un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale; neexecutarea plăţii într-un termen rezonabil constituie deci o atingere a dreptului reclamantului la respectarea bunurilor, ca şi faptul că lipsa de lichidităţi nu poate justifica un asemenea comportament (Ambruosi împotriva Italiei, 2000, Burdov împotriva Rusiei, 2002). Or, Guvernul, prin adoptarea ordonanţei de urgenţă criticate, nu neagă însă existenţa şi întinderea despăgubirilor la care sunt îndreptăţiţi proprietarii imobilelor preluate abuziv şi nu refuză punerea în executare a unor hotărâri judecătoreşti care constată aceste despăgubiri, ci doar a adoptat o măsură temporară. Face referire la Decizia Curţii nr. 206/2010 potrivit căreia măsura criticată este mai degrabă una de garantare a dreptului de proprietate asupra bunului dobândit în sensul Convenţiei, fiind deci o aplicare a art. 44 alin. (2) din Constituţie, în condiţiile unei crize financiare accentuate.

Avocatul Poporului, prin punctul de vedere comunicat, face precizarea că îşi menţine opinia, formulată şi în Dosarul nr. 918D/2012 al Curţii Constituţionale, în sensul constituţionalităţii prevederilor criticate. Actul normativ criticat nu este de natură a încălca principiul separaţiei puterilor în stat, întrucât a fost emis în temeiul delegării legislative prevăzute de art. 115 din Constituţie, Guvernul putând adopta ordonanţe de urgenţă numai în situaţii extraordinare, a căror reglementare nu poate fi amânată, având obligaţia de a motiva urgenţa în cuprinsul acestora, lucru ce s-a realizat în speţa de faţă. Totodată, actul normativ criticat nu îngrădeşte nici dreptul de proprietate, adoptarea acestuia având drept scop tocmai necesitatea adoptării unor măsuri care să permită concretizarea dreptului privind acordarea de despăgubiri rezultate din aplicarea legilor privind restituirea proprietăţilor, astfel încât persoanele îndreptăţite să poată beneficia de acordarea unor despăgubiri certe, previzibile şi predictibile, în conformitate cu practica Curţii Europene a Drepturilor Omului. De asemenea, prevederile Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 4/2012 nu încalcă nici accesul liber la justiţie, întrucât nu afectează procedurile judiciare.

Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile de lege criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:

Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.

Obiect al excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie prevederile articolului unic alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 4/2012 privind unele măsuri temporare în vederea consolidării cadrului normativ necesar aplicării unor dispoziţii din titlul VII „Regimul stabilirii şi plăţii despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv” al Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 169 din 15 martie 2012.

Ulterior invocării excepţiei de neconstituţionalitate şi sesizării Curţii Constituţionale, Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 4/2012 a fost aprobată, cu modificări prin Legea nr. 117/2012 pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 4/2012 privind unele măsuri temporare în vederea consolidării cadrului normativ necesar aplicării unor dispoziţii din titlul VII „Regimul stabilirii şi plăţii despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv” al Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente şi pentru modificarea art. III din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2010 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, şi pentru suspendarea aplicării unor dispoziţii din titlul VII al Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 456 din 6 iulie 2012.

În prezent, prevederile articolului unic alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 4/2012 au următorul conţinut: „La data intrării în vigoare a prezentei ordonanţe de urgenţă se suspendă, până la data de 15 mai 2013, emiterea titlurilor de despăgubire, a titlurilor de conversie, precum şi procedurile privind evaluarea imobilelor pentru care se acordă despăgubiri, prevăzute de titlul VII «Regimul stabilirii şi plăţii despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv» din Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 653 din 22 iulie 2005, cu modificările şi completările ulterioare.

În opinia autorilor excepţiei, prevederile criticate contravin dispoziţiilor constituţionale cuprinse în art. 20 referitor la tratatele internaţionale privind drepturile omului, art. 21 alin. (3) referitor la dreptul părţilor la un proces echitabil şi la soluţionarea cauzelor într-un termen rezonabil, art. 44 alin. (1) privind garantarea dreptului de proprietate şi a creanţelor asupra statului şi art. 115 alin. (4) privind competenţa Guvernului de a adopta ordonanţe de urgenţă în situaţii extraordinare şi alin. (6) referitor la domeniile de reglementare. Sunt invocate atât dispoziţiile art. 6 privind dreptul oricărei persoane la un proces echitabil, din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, cât şi dispoziţiile art. 1 din primul Protocol adiţional la Convenţie, referitoare la protecţia proprietăţii.

Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că aceasta este neîntemeiată pentru următoarele considerente:

I. Referitor la criticile de neconstituţionalitate extrinsecă potrivit cărora actul normativ criticat contravine dispoziţiilor art. 115 alin. (4) şi (6) din Legea fundamentală, Curtea reţine următoarele:

a. Cu privire la art. 115 alin. (4) din Constituţie:

Curtea, în jurisprudenţa sa, a statuat în mod constant că situaţiile extraordinare exprimă un grad mare de abatere de la obişnuit sau comun, aspect întărit şi prin adăugarea sintagmei „a căror reglementare nu poate fi amânată”. Curtea a arătat, prin Decizia nr. 1.008/2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 507 din 23 iulie 2009, că, pentru îndeplinirea cerinţelor prevăzute de art. 115 alin. (4) din Constituţie, este necesară existenţa unei stări de fapt obiective, cuantificabile, independente de voinţa Guvernului, care pune în pericol un interes public.

În raport cu obiectul criticii de neconstituţionalitate formulate, Curtea reţine că, în nota de fundamentare a ordonanţei de urgenţă criticate, existenţa unei situaţii extraordinare a cărei reglementare nu poate fi amânată şi urgenţa acesteia sunt justificate de Guvern prin următoarele argumente: inexistenţa, în prezent, a unui mecanism instituţional şi legal prin care să se concretizeze dreptul persoanelor îndreptăţite la acordarea despăgubirilor, care impune acordarea unui interval de timp în vederea identificării de către statul român a unor soluţii financiare privind continuarea procesului de acordare a despăgubirilor, întrucât Fondul „Proprietatea”, creat pentru despăgubirea foştilor proprietari, a înregistrat, potrivit ultimelor date statistice, o scădere accelerată a participaţiei statului român, prin Ministerul Finanţelor Publice, în urma conversiei în acţiuni a titlurilor de despăgubire emise de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor; imposibilitatea exercitării dreptului de opţiune privind dreptul la despăgubire sub formă de acţiuni la Fondul „Proprietatea” de către persoanele îndreptăţite; necesitatea adoptării unor măsuri care să permită concretizarea dreptului privind acordarea despăgubirilor, rezultate din aplicarea legilor privind restituirea proprietăţilor, astfel încât persoanele îndreptăţite să poată beneficia de acordarea unor despăgubiri certe, previzibile şi predictibile, în conformitate cu practica Curţii Europene a Drepturilor Omului, în contextul implementării hotărârii-pilot pronunţate de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului în Cauza Maria Atanasiu şi alţii împotriva României; respectarea dispoziţiilor art. 138 alin. (5) din Constituţie, care prevăd faptul că „Nicio cheltuială bugetară nu poate fi aprobată fără stabilirea sursei de finanţare”; necesitatea menţinerii echilibrului bugetar şi, în mod implicit, respectarea angajamentelor interne şi internaţionale asumate de Guvernul României, inclusiv în ceea ce priveşte nivelul deficitului bugetar.

Analizând toate motivele invocate de către Guvern în preambulul ordonanţei de urgenţă, în mod cumulat, şi plecând de la premisa constatată de către Curte prin Decizia nr. 1.414 din 4 noiembrie 2009, în care s-a reţinut că situaţia de criză financiară mondială ar putea afecta, în lipsa unor măsuri adecvate, stabilitatea economică a ţării şi, implicit, securitatea naţională, Curtea reţine că, în cauza de faţă, există un grad mare de abatere de la obişnuit, şi anume de la condiţiile concrete în care executarea titlurilor executorii se face cu respectarea Codului de procedură civilă, astfel încât se poate considera că există o situaţie extraordinară în sensul art. 115 alin. (4) din Constituţie. O atare situaţie extraordinară, în mod evident, are un caracter temporar, regula în această materie fiind executarea hotărârilor judecătoreşti în conformitate cu dreptul comun în materie, respectiv Codul de procedură civilă, chiar dacă debitor este statul.

Pentru toate aceste motive, Curtea constată că reglementarea criticată nu aduce atingere dispoziţiilor art. 115 alin. (4) din Constituţie, îndeplinind exigenţele urgenţei şi ale situaţiei extraordinare.

b. O altă critică formulată de autorul excepţiei constă în faptul că Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 4/2012 afectează drepturi şi libertăţi constituţionale, respectiv atât dreptul de proprietate al persoanelor îndreptăţite, cât şi dreptul la un proces echitabil şi la soluţionarea cauzelor într-un termen rezonabil, fiind contrară art. 115 alin. (6) din Constituţie.

Articolul 115 alin. (6) din Constituţie prevede că „Ordonanţele de urgenţă nu pot fi adoptate în domeniul legilor constituţionale, nu pot afecta regimul instituţiilor fundamentale ale statului, drepturile, libertăţile şi îndatoririle prevăzute de Constituţie, drepturile electorale şi nu pot viza măsuri de trecere silită a unor bunuri în proprietate publică”.

Potrivit Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1.189 din 6 noiembrie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 787 din 25 noiembrie 2008, din interpretarea textului constituţional se poate deduce că interdicţia adoptării de ordonanţe de urgenţă este totală şi necondiţionată atunci când menţionează că „nu pot fi adoptate în domeniul legilor constituţionale” şi că „nu pot viza măsuri de trecere silită a unor bunuri în proprietate publică”. În celelalte domenii prevăzute de textul constituţional, ordonanţele de urgenţă nu pot fi adoptate dacă „afectează”, dacă au consecinţe negative, dar, în schimb, pot fi adoptate dacă, prin reglementările pe care le conţin, au consecinţe pozitive în domeniile în care intervin.

Aşa fiind, pentru a constata încălcarea dispoziţiilor art. 115 alin. (6) din Constituţie în cauza dedusă judecăţii, instanţa constituţională este chemată să aprecieze dacă drepturile constituţionale invocate de către autorul excepţiei de neconstituţionalitate au fost afectate prin adoptarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 4/2012. Prin urmare, în continuare, Curtea va analiza excepţia de neconstituţionalitate cât priveşte criticile de neconstituţionalitate intrinsecă, referitoare la încălcarea dispoziţiilor constituţionale ale art. 21 alin. (3) referitor la dreptul părţilor la un proces echitabil şi la soluţionarea cauzelor într-un termen rezonabil şi ale art. 44 alin. (1) privind garantarea dreptului de proprietate şi a creanţelor asupra statului.

II. Cu privire la criticile de neconstituţionalitate intrinsecă, Curtea constată următoarele:

a. În ceea ce priveşte dreptul de proprietate, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că despăgubirea recunoscută printr-o decizie definitivă şi executorie constituie un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale; neexecutarea plăţii într-un termen rezonabil constituie, deci, o atingere a dreptului reclamantului la respectarea bunurilor, ca şi faptul că lipsa de lichidităţi nu poate justifica un asemenea comportament (Ambruosi împotriva Italiei, 2000, Burdov împotriva Rusiei, 2002).

Guvernul, prin adoptarea ordonanţei de urgenţă criticate, nu neagă însă existenţa şi întinderea despăgubirilor constatate prin hotărâri judecătoreşti şi nu refuză punerea în aplicare a acestora. Măsura criticată este mai degrabă una de garantare a dreptului de proprietate asupra bunului dobândit în sensul Convenţiei, fiind, deci, o aplicare a art. 44 alin. (2) din Constituţie, în contextul economic actual, caracterizat de restrângeri de natură bugetară şi de dificultăţi în menţinerea echilibrului bugetar.

De altfel, faptul că, până la data de 15 mai 2013, se suspendă emiterea titlurilor de despăgubire/conversie, precum şi procedurile privind evaluarea imobilelor pentru care se acordă despăgubiri, iar personalul din cadrul Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor întocmeşte şi ţine la zi evidenţa dosarelor de despăgubire, înregistrează noi dosare de despăgubiri, analizează documentaţia existentă în aceste dosare în vederea soluţionării legale a cererilor de despăgubire şi ia măsurile necesare în scopul inventarierii şi arhivării dosarelor de despăgubire depuse de către persoanele îndreptăţite, relevă atenţia pe care legiuitorul delegat o acordă executării întru totul a hotărârilor judecătoreşti ce cad sub incidenţa Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 4/2012.

Soluţia legislativă criticată reprezintă o normă temporară (fiind luată până la data de 15 mai 2013) care nu aduce atingere înseşi substanţei dreptului la valorificarea titlurilor de despăgubire, obligaţia statului urmând a se executa după acest termen, prin aceasta titularul dreptului la despăgubire nefiind nevoit să suporte o sarcină excesivă şi disproporţionată, astfel cum susţin autorii excepţiei.

În concluzie, măsurile stabilite prin actul normativ criticat sunt în acord cu dispoziţiile constituţionale şi convenţionale referitoare la ocrotirea proprietăţii, de vreme ce urmăresc un scop legitim - echilibrul bugetar al unui stat aflat în criză economică - şi sunt proporţionale, având în vedere marja mare de apreciere a statului în domeniul politicilor economice şi sociale, precum şi echilibrul realizat de către stat prin măsurile respective.

b. Cât priveşte invocarea dispoziţiilor constituţionale ale art. 21 alin. (3) referitoare la dreptul părţilor la un proces echitabil şi la soluţionarea cauzelor într-un termen rezonabil şi art. 6 privind dreptul oricărei persoane la un proces echitabil din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, Curtea reţine că, potrivit jurisprudenţei sale - Decizia nr. 458 din 31 martie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 256 din 17 aprilie 2009 -, „procesul civil parcurge două faze: judecata şi executarea silită, aceasta din urmă intervenind în cazul hotărârilor susceptibile de a fi puse în executare cu ajutorul forţei de constrângere a statului sau a altor titluri executorii, în măsura în care debitorul nu îşi execută de bunăvoie obligaţia”.

În acest context, Curtea observă că Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 4/2012 constituie o măsură de natură să întărească finalitatea procesului judiciar, în sensul că reprezintă un prim pas important al debitorului de a-şi executa creanţa.

Faptul că, potrivit ordonanţei de urgenţă criticată, se suspendă, până la data de 15 mai 2013, emiterea titlurilor de despăgubire, a titlurilor de conversie, precum şi procedurile privind evaluarea imobilelor pentru care se acordă despăgubiri, nu reprezintă o durată excesivă a executării unei hotărâri judecătoreşti, având în vedere atât caracterul sistemic al problemelor apărute în legătură cu executarea titlurilor executorii având ca obiect despăgubiri rezultate din aplicarea legilor privind restituirea proprietăţilor, cât şi valoarea titlurilor executorii în această materie care este foarte mare.

De pildă, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, soluţionând Cererea nr. 60.858/00 şi pronunţând decizia de admisibilitate din 17 septembrie 2002 în Cauza Vasyl Petrovych. Krapyvnytskiy împotriva Ucrainei, a apreciat că un termen de 2 ani şi 7 luni de executare a unei hotărâri judecătoreşti nu este excesiv în condiţiile concrete ale cauzei, respectiv lipsa vădită de fonduri a unităţii militare debitoare. Totodată, în Cauza Burdov împotriva Rusiei, 2002, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a apreciat că o autoritate statală nu ar putea să invoce lipsa de lichidităţi pentru a justifica refuzul de a executa o condamnare.

Or, în cauza de faţă, Guvernul român nu refuză executarea hotărârilor judecătoreşti, ci suspendă, pentru o perioadă de timp, emiterea titlurilor de despăgubire, a titlurilor de conversie, precum şi procedurile privind evaluarea imobilelor pentru care se acordă despăgubiri.

În concluzie, o atare măsură, având caracter temporar, nu este contrară dispoziţiilor art. 21 alin. (3) din Constituţie şi art. 6 din Convenţie, regula în această materie fiind executarea hotărârilor judecătoreşti în conformitate cu dreptul comun în materie, adoptarea de către Guvern a Ordonanţei de urgenţă nr. 4/2012 fiind motivată şi de dificultăţile întâmpinate cu privire la executarea hotărârilor judecătoreşti, în această materie, datorită inexistenţei, în prezent, a unui mecanism instituţional şi legal prin care să se concretizeze dreptul persoanelor îndreptăţite la acordarea despăgubirilor.

Acordarea unui interval de timp în vederea identificării de către statul român a unor soluţii financiare privind continuarea procesului de acordare a despăgubirilor justifică adoptarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 4/2012, fără ca prin aceasta să se aducă atingere art. 21 alin. (3) din Constituţie.

Curtea observă că ordonanţa de urgenţă criticată a fost adoptată în contextul implementării hotărârii-pilot pronunţate de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului în Cauza Maria Atanasiu şi alţii împotriva României, fiind o măsură temporară care va reglementa, pe lângă măsurile privind reformarea legislaţiei în domeniu, şi modul în care va continua procesul de acordare a despăgubirilor, de natură a oferi un remediu adecvat tuturor persoanelor afectate de legile de reparaţie. Se are în vedere, astfel, adoptarea unor măsuri cu caracter general de natură a înlătura, pe viitor, disfuncţionalităţi ale mecanismului de restituire sau de despăgubire şi care să poată conduce la realizarea efectivă a dreptului la restituire sau la despăgubire, păstrând un just echilibru între diferitele interese în cauză. De altfel, instanţa europeană a reţinut în motivarea hotărârii-pilot pronunţate în Cauza Maria Atanasiu şi alţii împotriva României, că statului trebuie să i se lase o marjă largă de apreciere pentru a alege măsurile destinate să garanteze respectarea drepturilor patrimoniale sau să reglementeze raporturile de proprietate din ţară şi pentru punerea lor în aplicare.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1)lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor articolului unic alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 4/2012 privind unele măsuri temporare în vederea consolidării cadrului normativ necesar aplicării unor dispoziţii din titlul VII „Regimul stabilirii şi plăţii despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv” al Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente, excepţie ridicată de Veronica Trifu, Andreea-Elena Crainic, Adam Sava, Roza Szasz, Cristian Aurel Pop şi Rada-Augusta Muntean în Dosarul nr. 335/33/2012 al Curţii de Apel Cluj - Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

Definitivă şi general obligatorie.

Pronunţată în şedinţa publică din data de 20 septembrie 2012.

 

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE,

AUGUSTIN ZEGREAN

Magistrat-asistent,

Mihaela Ionescu

 

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

DECIZIA Nr. 802

din 27 septembrie 2012

referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 4/2012 privind unele măsuri temporare în vederea consolidării cadrului normativ necesar aplicării unor dispoziţii din titlul VII „Regimul stabilirii şi plăţii despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv” al Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente

 

Augustin Zegrean - preşedinte

Aspazia Cojocaru - judecător

Acsinte Gaspar - judecător

Petre Lăzăroiu - judecător

Mircea Ştefan Minea - judecător

Iulia Antoanella Motoc - judecător

Ion Predescu - judecător

Puskás Valentin Zoltán - judecător

Tudorel Toader - judecător

Mihaela Ionescu - magistrat-asistent

 

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Antonia Constantin.

 

Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor Ordonanţei de Urgenţă a Guvernului nr. 4/2012 privind unele măsuri temporare în vederea consolidării cadrului normativ necesar aplicării unor dispoziţii din titlul VII „Regimul stabilirii şi plăţii despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv” al Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente, excepţie ridicată de Aurel Feneşan Pojar în Dosarul nr. 21/33/2012 al Curţii de Apel Cluj - Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. l.094D/2012.

La apelul nominal lipsesc părţile, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită.

Magistratul-asistent referă asupra cauzei şi arată că la dosar autorul excepţiei a trimis un memoriu prin care solicită admiterea excepţiei de neconstituţionalitate. De asemenea, solicită extinderea criticii de neconstituţionalitate, invocând, în acest sens, şi încălcarea dispoziţiilor art. 16 din Constituţie referitoare la egalitatea în drepturi a cetăţenilor.

Totodată, la dosar a fost comunicat şi punctul de vedere al Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, potrivit căruia excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată.

Cauza este în stare de judecată.

Preşedintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care, pune concluzii de respingere ca neîntemeiată a excepţiei de neconstituţionalitate, apreciind că dispoziţiile constituţionale ale art. 138 alin. (1) şi (2) nu sunt incidente în cauză, iar cele ale art. 44 nu sunt înfrânte.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, reţine următoarele: Prin încheierea din 31 mai 2012, pronunţată în Dosarul nr. 21/33/2012, Curtea de Apel Cluj - Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 4/2012 privind unele măsuri temporare în vederea consolidării cadrului normativ necesar aplicării unor dispoziţii din titlul VII „Regimul stabilirii şi plăţii despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv” al Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente. Excepţia a fost ridicată de Aurel Feneşan Pojar în cadrul acţiunii în contencios administrativ formulată de către acesta având ca obiect obligarea Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor de a emite un act administrativ pentru plata despăgubirilor.

În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorul susţine, în esenţă, că actul normativ criticat contravine dispoziţiilor art. 138 alin. (1) şi (2) din Constituţie, întrucât se modifică bugetul de stat pe calea unui act ce nu are aprobarea Parlamentului. Totodată, susţine că se aduce atingere şi dispoziţiilor constituţionale care garantează dreptul de proprietate şi creanţele asupra statului.

Curtea de Apel Cluj - Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Arată că, prin suspendarea procedurilor de evaluare şi de emitere a titlurilor de despăgubire nu s-a avut în vedere doar amânarea momentului la care se vor realiza evaluarea imobilelor, respectiv emiterea titlurilor de despăgubiri, ci s-a urmărit blocarea acestor operaţiuni pentru intervalul de timp necesar, pe de o parte, pentru reformarea legislaţiei în acest domeniu şi, pe de altă parte, pentru găsirea resurselor financiare necesare plăţii acestor despăgubiri. De asemenea, arată în continuare faptul că Fondul „Proprietatea” s-a epuizat într-o proporţie de 99%, iar plata în numerar a fost sistată timp de 2 ani din cauza lipsei fondurilor necesare în acest sens. În aceste condiţii, emiterea titlurilor de despăgubire nu ar avea o acoperire fiind necesară găsirea altor resurse financiare care să asigure plata acestor despăgubiri. Pentru plata despăgubirilor în numerar, ca urmare a suspendării plăţii acestora timp de 2 ani, prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2010 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 şi pentru suspendarea aplicării unor dispoziţii din titlul VII al Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente, practica judiciară a statuat cu caracter de principiu că emiterea titlurilor de plată apare ca prematură până la expirarea acestui termen, astfel că, pentru identitate de raţiune, această soluţie poate fi aplicată şi în speţa de faţă, pentru emiterea titlului de despăgubire ca urmare a adoptării Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 4/2012. Totodată, apreciază că se impune oprirea procedurilor de despăgubire pentru a putea avea o imagine de ansamblu a numărului de persoane cărora trebuie să le fie plătite despăgubirile, asupra posibilelor resurse existente în acest sens şi a cuantumului acestor despăgubiri, posibil a fi achitate în mod real, aşa cum recomandă hotărârea-pilot pronunţată de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului în Cauza Maria Atanasiu şi alţii împotriva României. Stoparea acestor proceduri ar urmări, aşadar, să asigure tuturor persoanelor îndreptăţite, şi deci aflate în aceeaşi situaţie, plata unor despăgubiri. În aceste condiţii, apreciază că nu se aduce atingere dreptului de proprietate asupra despăgubirilor, iar incidenţa art. 138 alin. (1) şi (2) din Constituţie nu poate fi stabilită.

Potrivit art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

Avocatul Poporului consideră că prevederile criticate sunt constituţionale. În acest sens, arată că acestea nu aduc atingere dreptului de proprietate privată, iar dispoziţiile constituţionale ale art. 138 alin. (1) şi (2) nu sunt incidente în cauză.

Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernul nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile de lege criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:

Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.

Obiect al excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie prevederile Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 4/2012 privind unele măsuri temporare în vederea consolidării cadrului normativ necesar aplicării unor dispoziţii din titlul VII „Regimul stabilirii şi plăţii despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv” al Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 169 din 15 martie 2012.

Ulterior sesizării Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate, Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 4/2012 a fost aprobată, cu modificări, prin Legea nr. 117/2012 pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 4/2012 privind unele măsuri temporare în vederea consolidării cadrului normativ necesar aplicării unor dispoziţii din titlul VII „Regimul stabilirii şi plăţii despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv” al Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente şi pentru modificarea art. III din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2010 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, şi pentru suspendarea aplicării unor dispoziţii din titlul VII al Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 456 din 6 iulie 2012.

În prezent, prevederile de lege criticate au următorul conţinut:

„La data intrării în vigoare a prezentei ordonanţe de urgenţă se suspendă, până la data de 15 mai 2013, emiterea titlurilor de despăgubire, a titlurilor de conversie, precum şi procedurile privind evaluarea imobilelor pentru care se acordă despăgubiri, prevăzute de titlul VII «Regimul stabilirii şi plăţii despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv» din Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 653 din 22 iulie 2005, cu modificările şi completările ulterioare.

(2) în perioada prevăzută la alin. (1), personalul din cadrul Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor întocmeşte şi ţine la zi evidenţa dosarelor de despăgubire, înregistrate în mod legal la aceasta, înregistrează noi dosare de despăgubiri, analizează documentaţia existentă în aceste dosare în vederea soluţionării legale a cererilor de despăgubire şi ia măsurile necesare în scopul inventarierii şi arhivării dosarelor de despăgubire depuse de către persoanele îndreptăţite.”

În opinia autorului excepţiei, aceste prevederi legale contravin dispoziţiilor constituţionale cuprinse în art. 44 - „Dreptul de proprietate privată” şi art. 138 alin. (1) şi (2) privind bugetul public naţional şi competenţa Guvernului de a elabora anual proiectul bugetului de stat şi pe cel al asigurărilor sociale de stat.

Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că aceasta este neîntemeiată pentru următoarele considerente:

În ceea ce priveşte dreptul de proprietate, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că despăgubirea recunoscută printr-o decizie definitivă şi executorie constituie un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale; neexecutarea plăţii într-un termen rezonabil constituie, deci, o atingere a dreptului reclamantului la respectarea bunurilor, ca şi faptul că lipsa de lichidităţi nu poate justifica un asemenea comportament (Cauza Ambruosi împotriva Italiei, 2000, Cauza Burdov împotriva Rusiei, 2002).

Guvernul, prin adoptarea ordonanţei de urgenţă criticate, nu neagă însă existenţa şi întinderea despăgubirilor constatate prin hotărâri judecătoreşti şi nu refuză punerea în aplicare a acestora. Măsura criticată este mai degrabă una de garantare a dreptului de proprietate asupra bunului dobândit în sensul Convenţiei, fiind, deci, o aplicare a art. 44 alin. (2) din Constituţie, în contextul economic actual, caracterizat de restrângeri de natură bugetară şi de dificultăţi în menţinerea echilibrului bugetar.

De altfel, faptul că, până la data de 15 mai 2013, se suspendă emiterea titlurilor de despăgubire/conversie, precum şi procedurile privind evaluarea imobilelor pentru care se acordă despăgubiri, iar personalul din cadrul Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor întocmeşte şi ţine la zi evidenţa dosarelor de despăgubire, înregistrează noi dosare de despăgubiri, analizează documentaţia existentă în aceste dosare în vederea soluţionării legale a cererilor de despăgubire şi ia măsurile necesare în scopul inventarierii şi arhivării dosarelor de despăgubire depuse de către persoanele îndreptăţite, relevă atenţia pe care legiuitorul delegat o acordă executării întru totul a hotărârilor judecătoreşti ce cad sub incidenţa Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 4/2012.

Soluţia legislativă criticată reprezintă o normă temporară (aplicabilă până la data de 15 mai 2013) care nu aduce atingere înseşi substanţei dreptului la valorificarea titlurilor de despăgubire, obligaţia statului urmând a se executa după acest termen, prin aceasta titularul dreptului la despăgubire nefiind nevoit să suporte o sarcină excesivă şi disproporţionată, astfel cum susţine autorul excepţiei.

În concluzie, măsurile stabilite prin actul normativ criticat sunt în acord cu dispoziţiile constituţionale referitoare la ocrotirea proprietăţii, de vreme ce urmăresc un scop legitim - echilibrul bugetar al unui stat aflat în criză economică - şi sunt proporţionale, având în vedere marja mare de apreciere a statului în domeniul politicilor economice şi sociale, precum şi echilibrul realizat de către stat prin măsurile respective.

Curtea constată, totodată, că Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 4/2012 constituie o măsură de natură să întărească finalitatea procesului judiciar, în sensul că reprezintă un prim pas important al debitorului de a-şi executa creanţa.

Faptul că, potrivit ordonanţei de urgenţă criticată, se suspendă, până la data de 15 mai 2013, emiterea titlurilor de despăgubire, a titlurilor de conversie, precum şi procedurile privind evaluarea imobilelor pentru care se acorda despăgubiri, nu reprezintă o durată excesivă a executării unei hotărâri judecătoreşti, având în vedere atât caracterul sistemic al problemelor apărute în legătură cu executarea titlurilor executorii având ca obiect despăgubiri rezultate din aplicarea legilor privind restituirea proprietăţilor, cât şi valoarea titlurilor executorii în această materie, care este foarte mare.

De pildă, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, soluţionând cererea nr. 60.858/00 şi pronunţând decizia de admisibilitate din 17 septembrie 2002 în Cauza Vasyl Petrovych. Krapyvnytskiy împotriva Ucrainei, a apreciat că un termen de 2 ani şi 7 luni de executare a unei hotărâri judecătoreşti nu este excesiv în condiţiile concrete ale cauzei, respectiv lipsa vădită de fonduri a unităţii militare debitoare. Totodată, în Cauza Burdov împotriva Rusiei, 2002, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a apreciat că o autoritate statală nu ar putea să invoce lipsa de lichidităţi pentru a justifica refuzul de a executa o condamnare.

Or, în cauza de faţă, Guvernul român nu refuză executarea hotărârilor judecătoreşti, ci suspendă, pentru o perioadă de timp, emiterea titlurilor de despăgubire, a titlurilor de conversie, precum şi procedurile privind evaluarea imobilelor pentru care se acordă despăgubiri, adoptarea Ordonanţei de urgenţă nr. 4/2012 fiind motivată şi de dificultăţile întâmpinate cu privire la executarea hotărârilor judecătoreşti, în această materie, datorită inexistenţei, în prezent, a unui mecanism instituţional şi legal prin care să se concretizeze dreptul persoanelor îndreptăţite la acordarea despăgubirilor.

De altfel, Curtea constată că ordonanţa de urgenţă criticată a fost adoptată în contextul implementării hotărârii-pilot pronunţate de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului în Cauza Maria Atanasiu şi alţii împotriva României, fiind o măsură temporară care va reglementa, pe lângă măsurile privind reformarea legislaţiei în domeniu, şi modul în care va continua procesul de acordare a despăgubirilor, de natură a oferi un remediu adecvat tuturor persoanelor afectate de legile de reparaţie.

Se are în vedere, astfel, adoptarea unor măsuri cu caracter general de natură a înlătura, pe viitor, disfuncţionalităţi ale mecanismului de restituire sau de despăgubire şi care să poată conduce la realizarea efectivă a dreptului la restituire sau la despăgubire, păstrând un just echilibru între diferitele interese în cauză. De altfel, instanţa europeană a reţinut în motivarea hotărârii-pilot pronunţate în Cauza Maria Atanasiu şi alţii împotriva României că statului trebuie să i se lase o marjă largă de apreciere pentru a alege măsurile destinate să garanteze respectarea drepturilor patrimoniale sau să reglementeze raporturile de proprietate din ţară şi pentru punerea lor în aplicare.

Totodată, autorul excepţiei a indicat, în notele scrise, ca temei constituţional al sesizării, şi dispoziţiile art. 138 alin. (1) şi (2) din Constituţie privind bugetul public naţional şi competenţa Guvernului de a elabora anual proiectul bugetului de stat şi pe cel al asigurărilor sociale de stat. Examinând această susţinere, Curtea constată că, în raport cu motivele invocate în sprijinul excepţiei de neconstituţionalitate, textele indicate nu sunt relevante, neavând nicio concludentă pentru soluţionarea acesteia.

În fine, autorul a comunicat la dosar un memoriu prin care arată că doreşte extinderea criticii de neconstituţionalitate, invocând şi încălcarea dispoziţiilor art. 16 din Constituţie referitoare la egalitatea în drepturi a cetăţenilor. Referitor la extinderea criticii de neconstituţionalitate, Curtea constată că aceasta este inadmisibilă.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1)lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 4/2012 privind unele măsuri temporare în vederea consolidării cadrului normativ necesar aplicării unor dispoziţii din titlul VII „Regimul stabilirii şi plăţii despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv” al Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente, excepţie ridicată de Aurel Feneşan Pojar în Dosarul nr. 21/33/2012 al Curţii de Apel Cluj - Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

Definitivă şi general obligatorie.

Pronunţată în şedinţa publică din data de 27 septembrie 2012.

 

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE,

AUGUSTIN ZEGREAN

Magistrat-asistent,

Mihaela Ionescu

 

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

DECIZIA Nr. 812*)

din 2 octombrie 2012

referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor Legii nr. 119/2010 privind stabilirea unor măsuri în domeniul pensiilor, precum şi a dispoziţiilor Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 59/2011 pentru stabilirea unor măsuri în domeniul pensiilor prevăzute la art. 1 lit. c)-h) din Legea nr. 119/2010 privind stabilirea unor măsuri în domeniul pensiilor

 

Augustin Zegrean - preşedinte

Aspazia Cojocaru - judecător

Acsinte Gaspar - judecător

Petre Lăzăroiu - judecător

Mircea Ştefan Minea - judecător

Puskás Valentin Zoltán - judecător

Mihaela Ionescu - magistrat-asistent

 

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Carmen-Cătălina Gliga.

 

Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor Legii nr. 119/2010 privind stabilirea unor măsuri în domeniul pensiilor, precum şi a dispoziţiilor Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 59/2011 pentru stabilirea unor măsuri în domeniul pensiilor prevăzute la art. 1 lit. c)-h) din Legea nr. 119/2010 privind stabilirea unor măsuri în domeniul pensiilor, excepţie ridicată de Ecaterina Ioan în Dosarul nr. 6.888/83/2011 al Tribunalului Satu Mare - Secţia I civilă şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 839D/2012.

La apelul nominal lipsesc părţile, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită.

Preşedintele dispune a se face apelul şi în Dosarul nr. 841D/2012, având ca obiect aceeaşi excepţie de neconstituţionalitate, ridicată de Georgeta Păncescu în Dosarul nr. 6.883/83/2011 al Tribunalului Satu Mare - Secţia I civilă.

La apelul nominal lipsesc părţile, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită.

Curtea, având în vedere obiectul identic al excepţiilor de neconstituţionalitate ridicate în dosarele nr. 839D/2012 şi nr. 841 D/2012, pune în discuţie, din oficiu, problema conexării cauzelor.

Reprezentantul Ministerului Public apreciază ca fiind întrunite condiţiile pentru conexarea cauzelor.

Curtea, în temeiul art. 14 şi al art. 53 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, raportate la art. 164 din Codul de procedură civilă, dispune conexarea Dosarului nr. 839D/2012 la Dosarul nr. 841 D/2012, care este primul înregistrat.

Cauza este în stare de judecată.

Preşedintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere ca neîntemeiată a excepţiei de neconstituţionalitate, invocând, în acest sens, jurisprudenţa în materie a Curţii Constituţionale.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarelor, reţine următoarele: Prin încheierile din 28 martie 2012 şi 4 aprilie 2012, pronunţate în dosarele nr. 6.883/83/2011 şi nr. 6.888/83/2011,

Tribunalul Satu Mare - Secţia I civilă a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor Legii nr. 119/2010 privind stabilirea unor măsuri în domeniul pensiilor, precum şi a dispoziţiilor Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 59/2011 pentru stabilirea unor măsuri în domeniul pensiilor prevăzute la art. 1 lit. c)-h) din Legea nr. 119/2010 privind stabilirea unor măsuri în domeniul pensiilor. Excepţia a fost invocată de Georgeta Păncescu, respectiv Ecaterina Ioan, în cauze având ca obiect soluţionarea unor contestaţii împotriva unor decizii de pensionare.

În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorii acesteia arată, în esenţă, că actele normative criticate încalcă principiul constituţional al separaţiei puterilor în stat şi principiul autorităţii de lucru judecat, deoarece, reglementând o nouă modalitate de stabilire a pensiilor personalului auxiliar din cadrul instanţelor de judecată, au avut drept consecinţă stabilirea unor cuantumuri ale pensiilor diferite de cele din momentul pensionării, ce au fost confirmate prin hotărâri judecătoreşti irevocabile, anterior adoptării actelor normative criticate. Mai susţin că diminuarea cuantumurilor pensiilor personalului auxiliar de specialitate al instanţelor judecătoreşti, astfel cum au fost stabilite iniţial în baza legislaţiei speciale afectează un drept de proprietate, reprezentat de cuantumul pensiei, dat fiind faptul că prestaţiile sociale, indiferent de natura contributivă sau necontributivă, intră sub incidenţa protecţiei instituite de art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi dezvoltate prin jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, spre exemplu, hotărârile din 7 aprilie 1976, 16 septembrie 1996, 6 iulie 2005, 31 octombrie 2007 şi 18 februarie 2009, pronunţate în cauzele Christian Muller împotriva Austriei, Gaygusuz împotriva Austriei, Stec şi alţii împotriva Marii Britanii, Buchen împotriva Cehiei şi, respectiv, Andrejeva împotriva Letoniei. Mai mult, în opinia autorilor excepţiei, diminuarea pensiilor personalului auxiliar de specialitate al instanţelor judecătoreşti impune o sarcină excesivă şi disproporţionată, fără a menţine un raport de proporţionalitate între mijloacele utilizate şi scopul urmărit; pensia, ca drept în sine şi ca element al proprietăţii private, reprezintă o creanţă asupra statului pe care acesta este obligat să o plătească şi să o ocrotească. De asemenea, revizuirea pensiilor speciale este o măsură cu caracter definitiv, şi nu temporar, iar de esenţa constituţionalităţii măsurii de restrângere a exerciţiului unui drept sau al unei libertăţi este caracterul excepţional şi temporar al acesteia. Se mai susţine că actele normative criticate contravin principiului constituţional al neretroactivităţii legii, deoarece se aplică şi pensiilor stabilite după intrarea lor în vigoare, precum şi principiului drepturilor câştigate, astfel cum a fost recunoscut în jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, a Curţii Europene a Drepturilor Omului şi a Curţii Constituţionale. De asemenea, se susţine că, dat fiind faptul că personalul auxiliar de specialitate al instanţelor judecătoreşti are un statut profesional similar cu cel al magistraţilor, atunci şi regimul juridic al pensiilor de serviciu ar trebui să fie acelaşi, în caz contrar fiind creată o situaţie discriminatorie, fără o justificare obiectivă şi raţională. Se invocă, în acest sens, jurisprudenţa Curţii Constituţionale referitoare la principiul constituţional al egalităţii în drepturi, precum şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului referitoare la aplicarea art. 14 - Interzicerea discriminării, cuprins în Convenţie (spre exemplu, Hotărârea din 1979, pronunţată în Cauza Marcks împotriva Belgiei).

Tribunalul Satu Mare - Secţia I civilă consideră că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată.

Potrivit art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierile de sesizare au fost comunicate preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

Avocatul Poporului apreciază că actele normative criticate sunt constituţionale. În acest sens, arată că acestea nu contravin dispoziţiilor art. 1 alin. (4) din Legea fundamentală, ci au fost adoptate de legiuitor în vederea reformării sistemului de pensii, în scopul reechilibrării sale şi al eliminării inechităţilor din sistem. De asemenea, arată că pensiile speciale nu sunt un privilegiu, ci au fost instituite în considerarea unui statut special. Invocă deciziile Curţii Constituţionale nr. 105 din 9 februarie 2012 şi nr. 873 din 25 iunie 2010.

Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernul nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

CURTEA,

examinând încheierile de sesizare, punctele de vedere ale Avocatului Poporului, rapoartele întocmite de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile de lege criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:

Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.

Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie prevederile Legii nr. 119/2010 privind stabilirea unor măsuri în domeniul pensiilor, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 441 din 30 iunie 2010, precum şi dispoziţiile Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 59/2011 pentru stabilirea unor măsuri în domeniul pensiilor prevăzute la art. 1 lit. c)-h) din Legea nr. 119/2010 privind stabilirea unor măsuri în domeniul pensiilor, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 457 din 30 iunie 2011.

În susţinerea neconstituţionalităţii acestor prevederi de lege, autorii invocă încălcarea dispoziţiilor constituţionale cuprinse în art. 1 alin. (4) referitor la principiul separaţiei şi echilibrului puterilor în stat, art. 15 alin. (2) privind neretroactivitatea legii, cu excepţia legii penale sau contravenţionale mai favorabile, art. 16 alin. (1) privind egalitatea în drepturi şi art. 53 - Restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi. Sunt invocate şi prevederile art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că acestea sunt neîntemeiate pentru următoarele considerente:

1. În ceea ce priveşte excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor Legii nr. 119/2010 privind stabilirea unor măsuri în domeniul pensiilor, Curtea constată că acest act normativ a fost supus în mod constant controlului de constituţionalitate, de asemenea, prin raportare la aceleaşi texte din Legea fundamentală şi cu o motivare similară.

Astfel, prin deciziile nr. 871 din 25 iunie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 433 din 28 iunie 2010, şi nr. 1.269 din 27 septembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 835 din 25 noiembrie 2011, Curtea a statuat că „pensiile de serviciu sunt compuse din două elemente, indiferent de modul de calcul specific stabilit de prevederile legilor speciale, şi anume: pensia contributivă şi un supliment din partea statului care, prin adunarea cu pensia contributivă, să reflecte cuantumul pensiei de serviciu stabilit în legea specială.” Acordarea acestui supliment, neavând ca temei contribuţia la sistemul de asigurări sociale, „ţine de politica statului în domeniul asigurărilor sociale şi nu se subsumează dreptului constituţional la pensie, ca element constitutiv al acestuia.” Prin urmare, dobândirea dreptului la pensie specială „nu poate fi considerată ca instituind o obligaţie ad aeternum a statului de a acorda acest drept, singurul drept câştigat reprezentând doar prestaţiile deja realizate până la intrarea în vigoare a noii reglementări şi asupra cărora legiuitorul nu ar putea interveni decât prin încălcarea dispoziţiilor art. 15 alin. (2) din Constituţie. [... ] Conformându-se dispoziţiilor constituţionale ale art. 15 alin. (2), textele de lege criticate afectează pensiile speciale doar pe viitor şi numai în ceea ce priveşte cuantumul acestora. Celelalte condiţii privind acordarea acestora, respectiv stagiul efectiv de activitate în acea profesie şi vârsta eligibilă nu sunt afectate de noile reglementări. De asemenea, Legea privind instituirea unor măsuri în domeniul pensiilor nu se răsfrânge asupra prestaţiilor deja obţinute anterior intrării sale în vigoare, care constituie facta praeterita.”

Prin aceleaşi decizii, Curtea a statuat că „partea necontributivă a pensiei de serviciu, chiar dacă poate fi încadrată, potrivit interpretării pe care Curtea Europeană a Drepturilor Omului a dat-o art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, în noţiunea de «bun», ea reprezintă totuşi, din această perspectivă, un drept câştigat numai cu privire la prestaţiile de asigurări sociale realizate până la data intrării în vigoare a noii legi, iar suprimarea acestora pentru viitor nu are semnificaţia exproprierii.”

Curtea constată că este neîntemeiată şi susţinerea autorilor excepţiei referitoare la faptul că dreptul la pensie are natura unei creanţe asupra statului, garantată de dispoziţiile art. 44 alin. (1) din Legea fundamentală.

Dimpotrivă, contrar acestor susţineri, aşa cum a statuat Curtea Constituţională prin Decizia nr. 861 din 28 noiembrie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 45 din 22 ianuarie 2007, ale cărei considerente de principiu sunt valabile şi în prezenta cauză, sumele plătite cu titlu de contribuţie la asigurările sociale nu reprezintă un depozit la termen şi, prin urmare, nu pot da naştere vreunui drept de creanţă asupra statului sau a fondurilor de asigurări sociale.

De altfel, un argument suplimentar în sensul convenţionalităţii măsurii de diminuare a pensiilor de serviciu îl constituie şi decizia Curţii Europene a Drepturilor Omului din 7 februarie 2012, pronunţată în cauzele conexate nr. 45312/11, nr. 45581/11, nr. 45583/11, 45587/11 şi nr. 45588/11 - Ana Maria Frimu, Judita Vilma Timár, Edita Tanko, Márta Molnár şi Lucia Gheţu împotriva României, prin care s-a constatat că măsura de transformare a pensiilor de serviciu ale personalului auxiliar de specialitate al instanţelor judecătoreşti în pensii contributive, în temeiul Legii nr. 119/2010, este conformă prevederilor art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, coroborat cu art. 14 din aceeaşi Convenţie, chiar dacă acest lucru a însemnat o scădere cu 70% a cuantumului pensiilor. Prin decizia menţionată, Curtea de la Strasbourg a preluat, astfel, raţionamentul Curţii Constituţionale, statuând că măsura de reducere a pensiilor de serviciu este prevăzută de lege (paragrafele 18 şi 42) şi constituie o modalitate de a echilibra bugetul şi de a corecta diferenţele existente între sistemele de pensie, iar aceste motive nu pot fi considerate drept nerezonabile sau disproporţionate (paragraful 44).

2. În ceea ce priveşte excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 59/2011, Curtea s-a mai pronunţat asupra neconstituţionalităţii acestui act normativ.

Prin Decizia nr. 215 din 13 martie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 315 din 11 mai 2012, Curtea a statuat că Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 59/2011 are în vedere o nouă procedură de recalculare a pensiilor, distinctă şi ulterioară celei realizate prin Legea nr. 119/2010, act normativ care se circumscrie cadrului procesual aflat în dezbatere în litigii determinate, fără a afecta cuantumul pensiilor cuvenit în urma recalculării în baza metodologiei reglementate prin Hotărârea Guvernului nr. 737/2010. În acest sens sunt dispoziţiile art. 3 din ordonanţa de urgenţă criticată, potrivit cărora: „Plata drepturilor restante, constând în diferenţa dintre cuantumul cuvenit al pensiei rezultat în urma recalculării şi cel obţinut în urma revizuirii, pentru perioada de la data de 1 septembrie 2010 şi până la data revizuirii potrivit prezentei ordonanţe de urgenţă, se va realiza în termenele prevăzute la art. 1 alin. (1), (4) şi (5), după caz.”

Dacă Legea nr. 119/2010 constituie reglementarea de drept substanţial prin care pensiile de serviciu au fost transformate în pensii contributive, Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 59/2011 reprezintă prevederea legală de natură procedurală prin care statul reglementează procedura recalculării pensiilor şi modul de calcul al drepturilor de pensie, ţinând cont de specificul situaţiilor categoriilor socioprofesionale în cauză.

În consecinţă, având în vedere cele de mai sus, precum şi faptul că reglementarea criticată constituie o aplicare particulară a prevederilor legale ce vizează pensia de drept, precum Legea nr. 19/2000 privind sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 140 din 1 aprilie 2000, sau Legea nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 852 din 20 decembrie 2010, Curtea nu poate reţine susţinerea conform căreia materia reflectată în actul normativ criticat ar ţine de domeniul legislaţiei secundare. De altfel, şi aceste legi conţin prevederi tehnice care pun în aplicare principiile care stau la baza modului de calcul al pensiilor.

Întrucât criticile de neconstituţionalitate din prezenta cauză privesc aspecte similare cu cele relevate în jurisprudenţa Curţii şi având în vedere că nu au intervenit elemente noi, de natură să determine schimbarea jurisprudenţei acesteia, considerentele şi soluţiile deciziilor menţionate îşi păstrează valabilitatea si în cauza de fată.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu majoritate de voturi,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor Legii nr. 119/2010 privind stabilirea unor măsuri în domeniul pensiilor, precum şi a dispoziţiilor Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 59/2011 pentru stabilirea unor măsuri în domeniul pensiilor prevăzute la art. 1 lit. c)-h) din Legea nr. 119/2010 privind stabilirea unor măsuri în domeniul pensiilor, excepţie ridicată de Georgeta Păncescu şi de Ecaterina Ioan în dosarele nr. 6.883/83/2011 şi nr. 6.888/83/2011 ale Tribunalului Satu Mare - Secţia I civilă.

Definitivă şi general obligatorie.

Pronunţată în şedinţa publică din data de 2 octombrie 2012.

 

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE,

AUGUSTIN ZEGREAN

Magistrat-asistent,

Mihaela Ionescu


*) A se vedea opinia separată de la Decizia nr. 871 din 25 iunie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 433 din 28 iunie 2010.

 

 

ACTE ALE ORGANELOR DE SPECIALITATE ALE ADMINISTRAŢIEI PUBLICE CENTRALE

MINISTERUL JUSTIŢIEI

 

ORDIN

privind stabilirea condiţiilor pentru susţinerea concursului în vederea trimiterii la cursuri de pregătire şi perfecţionare în străinătate a funcţionarilor publici cu statut special din sistemul administraţiei penitenciare

 

Având în vedere prevederile art. 33 alin. (3) din Legea nr. 293/2004 privind Statutul funcţionarilor publici cu statut special din Administraţia Naţională a Penitenciarelor, republicată, cu modificările ulterioare, precum şi cele ale Hotărârii Guvernului nr. 518/1995 privind unele drepturi şi obligaţii ale personalului român trimis în străinătate pentru îndeplinirea unor misiuni cu caracter temporar, cu modificările şi completările ulterioare,

în temeiul art. 13 din Hotărârea Guvernului nr. 652/2009 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Justiţiei, cu modificările şi completările ulterioare,

ministrul justiţiei emite următorul ordin:

Art. 1. - Funcţionarii publici cu statut special din Administraţia Naţională a Penitenciarelor şi unităţile subordonate acesteia pot participa la cursuri de pregătire şi perfecţionare în străinătate organizate sau finanţate de Administraţia Naţională a Penitenciarelor, în conformitate cu prevederile prezentului ordin.

Art. 2. - Funcţionarii publici cu statut special din Administraţia Naţională a Penitenciarelor şi unităţile subordonate acesteia care participă la cursurile prevăzute la art. 1 se consideră în misiune temporară în străinătate.

Art. 3. - Formele de pregătire sau perfecţionare profesională la care personalul poate fi trimis la studii în străinătate sunt următoarele:

a) cursuri de pregătire şi perfecţionare în şcoli de administraţie penitenciară;

b) cursuri de pregătire şi perfecţionare în alte instituţii furnizoare de instruire în domenii de interes pentru Administraţia Naţională a Penitenciarelor şi unităţile subordonate acesteia.

Art. 4. - Funcţionarii publici cu statut special din Administraţia Naţională a Penitenciarelor şi unităţile subordonate acesteia sunt selecţionaţi în vederea participării la cursurile de pregătire şi perfecţionare în străinătate prevăzute la art. 3, prin concurs.

Art. 5. - (1) Pentru a participa la concurs, candidaţii trebuie să îndeplinească următoarele condiţii generale:

a) să fie funcţionar public cu statut special definitiv;

b) să îşi desfăşoare activitatea în domeniul cursului, după caz;

c) să cunoască limba străină în care se desfăşoară cursurile, cu excepţia situaţiilor în care se asigură traducerea sau a situaţiilor în care cursul are ca obiect pregătirea ori perfecţionarea unei limbi străine;

d) să nu frecventeze cursuri în acelaşi domeniu, organizate în aceeaşi ţară sau în alte ţări, la un interval mai mic de 2 ani de la ultimul curs.

(2) Administraţia Naţională a Penitenciarelor poate stabili şi condiţii specifice, în funcţie de tipul cursului de pregătire şi perfecţionare şi, după caz, de cerinţele partenerului extern.

Art. 6. - La solicitarea partenerului extern, concursurile de selecţie se pot organiza exclusiv de către acesta ori cu participarea unor reprezentanţi ai acestuia.

Art. 7. - (1) Serviciul cooperare şi programe din Administraţia Naţională a Penitenciarelor comunică Direcţiei management resurse umane din aceeaşi instituţie ofertele de pregătire sau perfecţionare profesională în străinătate transmise de către partenerii externi.

(2) După analizarea ofertelor, Direcţia management resurse umane din Administraţia Naţională a Penitenciarelor aduce la cunoştinţă unităţilor penitenciare propunerile privind cursurile de pregătire şi perfecţionare desfăşurate în străinătate, precizează domeniile, numărul de locuri alocate, perioadele de desfăşurare, precum şi condiţiile şi criteriile de participare.

(3) Administraţia Naţională a Penitenciarelor şi unităţile penitenciare aduc la cunoştinţa personalului informaţiile prevăzute la alin. (2), precum şi data până la care se pot depune dosarele, data şi locul concursului, tematica şi probele de concurs, prin afişare la sediul instituţiei şi publicare pe site.

Art. 8. - În situaţia în care ofertele se primesc direct de către unităţile penitenciare, acestea se comunică Serviciului cooperare şi programe din cadrul Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor, care va informa Direcţia management resurse umane; acesta din urmă va proceda potrivit art. 7 alin. (2) şi (3).

Art. 9. - (1) în vederea înscrierii la concurs, fiecare candidat va depune la structurile de resurse umane din unităţile penitenciare sau din Administraţia Naţională a Penitenciarelor, după caz, un dosar cuprinzând următoarele documente:

a) cererea de înscriere la concurs;

b) curriculum vitae - model european;

c) documente care să ateste desfăşurarea activităţii în domeniul de specializare al cursului, dacă este cazul;

d) documente care să ateste cunoaşterea limbii străine în care se desfăşoară cursurile şi nivelul solicitat, dacă este cazul;

e) alte documente solicitate de Direcţia management resurse umane din Administraţia Naţională a Penitenciarelor, dacă este cazul.

(2) Structurile de resurse umane din unităţile penitenciare vor înainta Direcţiei management resurse umane din Administraţia Naţională a Penitenciarelor dosarele candidaţilor, în termenul stabilit de aceasta.

Art. 10. - (1) în funcţie de tipul cursului pentru care se desfăşoară concursul, directorul general al Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor stabileşte, prin decizie, componenţa comisiei de concurs.

(2) Concursul constă într-o probă orală sau/şi alte probe stabilite de partenerii străini, după caz.

(3) Proba orală constă în întrebări adresate candidaţilor din tematica de concurs, candidaţii fiind notaţi cu un punctaj de la 1,00 la 10,00, fiind declaraţi admişi cei care obţin cel mai mare punctaj, în raport cu numărul de locuri.

Art. 11. - După încheierea selecţiei, Serviciul cooperare şi programe din Administraţia Naţională a Penitenciarelor realizează demersurile necesare pentru trimiterea în străinătate a candidaţilor declaraţi admişi.

Art. 12. - Drepturile salariale cuvenite în perioada cursurilor de pregătire şi perfecţionare în străinătate sunt cele prevăzute de actele normative în vigoare; acordarea acestora se face în baza ordinului/deciziei care se emite de unitatea respectivă.

Art. 13. - Art. 34 şi 35 din Legea nr. 293/2004 privind Statutul funcţionarilor publici cu statut special din Administraţia Naţională a Penitenciarelor, republicată, cu modificările ulterioare, sunt aplicabile.

Art. 14. - (1) La întoarcerea în ţară, personalul care a participat la cursuri de pregătire şi perfecţionare în străinătate întocmeşte un raport scris privind activitatea desfăşurată şi rezultatele obţinute, care conţine, dacă este cazul, propuneri privind valorificarea informaţiilor asimilate.

(2) Raportul este avizat de şeful compartimentului în cadrul căruia îşi desfăşoară activitatea funcţionarul public cu statut special care l-a întocmit şi directorul unităţii sau directorul general al Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor, după caz.

(3) După avizarea raportului, o copie a acestuia şi copii ale materialelor documentare obţinute pe timpul frecventării cursurilor de pregătire şi perfecţionare în străinătate urmează a fi distribuite către compartimentele interesate, cu respectarea procedurilor privind diseminarea informaţiilor clasificate.

Art. 15. - Prezentul ordin se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

 

Ministrul justiţiei,

Mona Maria Pivniceru

 

Bucureşti, 8 octombrie 2012.

Nr. 3.372/C.