MONITORUL OFICIAL AL ROMÂNIEI Nr. 768/2013

MONITORUL OFICIAL AL ROMÂNIEI

 

P A R T E A  I

Anul XXV - Nr. 768         LEGI, DECRETE, HOTĂRÂRI ŞI ALTE ACTE         Marţi, 10 decembrie 2013

 

SUMAR

 

DECIZII ALE CURŢII CONSTITUŢIONALE

 

Decizia nr. 419 din 15 octombrie 2013 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 27 teza întâi din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor

 

Decizia nr. 431 din 24 octombrie 2013 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 2 lit. b) teza finală din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 24/2008 privind accesul la propriul dosar şi deconspirarea Securităţii

 

Decizia nr. 433 din 29 octombrie 2013 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 82 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 303/2004. privind statutul judecătorilor şi procurorilor

 

HOTĂRÂRI ALE GUVERNULUI ROMÂNIEI

 

956. - Hotărâre privind modificarea Hotărârii Guvernului nr. 1.680/2008 pentru instituirea unei scheme de ajutor de stat privind asigurarea dezvoltării economice durabile

 

957. - Hotărâre privind modificarea Hotărârii Guvernului nr. 1.084/2012 pentru aprobarea indicatorilor tehnico-economici aferenţi obiectivului de investiţii „Varianta de ocolire a municipiului Satu Mare”, judeţul Satu Mare

 

959. - Hotărâre privind prorogarea termenelor de aplicare a unor ajutoare de stat, precum şi pentru aprobarea ajutoarelor de stat care se acordă producătorilor agricoli pentru anul 2014 şi a sumei totale alocate acestor ajutoare de stat

 

DECIZII ALE CURŢII CONSTITUŢIONALE

 

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

DECIZIA Nr. 419

din 15 octombrie 2013

referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 27 teza întâi din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor

 

Augustin Zegrean - preşedinte

Valer Dorneanu - judecător

Petre Lăzăroiu - judecător

Mircea Ştefan Minea - judecător

Daniel Marius Morar - judecător

Mona-Maria Pivniceru - judecător

Puskás Valentin Zoltán - judecător

Tudorel Toader - judecător Claudia-Margareta Krupenschi - magistrat-asistent

 

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror

Simona Ricu.

 

Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 27 din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor, excepţie ridicată de Societatea Comercială „Crisdan” - S.R.L. din Galaţi în Dosarul nr. 3.805/196/2012 al Tribunalului Brăila - Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal şi care formează obiectul Dosarului nr. 367D/2013 al Curţii Constituţionale.

La apelul nominal răspunde partea Autoritatea Rutieră Română, prin consilier juridic Daniela Bucşă, cu delegaţie depusă la dosar, lipsind autorului excepţiei.

Procedura de citare este legal îndeplinită.

Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul părţii prezente.

Reprezentantul Autorităţii Rutiere Române susţine respingerea, ca neîntemeiată, a excepţiei de neconstituţionalitate. Consideră că dispoziţiile art. 27 din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 sunt constituţionale, în acest sens existând o bogată jurisprudenţă a Curţii Constituţionale, cum ar fi Decizia nr. 261 din 21 mai 2013, Decizia nr. 1.070 din 13 decembrie 2012, Decizia nr. 858 din 18 octombrie 2012 sau Decizia nr. 1.260 din 8 octombrie 2009.

Având cuvântul asupra excepţiei de neconstituţionalitate, reprezentantul Ministerului Public susţine respingerea acesteia.

Acesta susţine, mai întâi, că jurisprudenţă Curţii Constituţionale în privinţa dispoziţiilor art. 27 din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 demonstrează constituţionalitatea acestora, soluţia de respingere, ca neîntemeiată, a excepţiei menţinându-se şi în această cauză, pentru identitate de raţiune. În plus, reprezentantul Ministerului Public mai arată că din motivarea excepţiei rezultă că autorul acesteia ridică unele probleme de interpretare şi aplicare ale acestui text, chestiuni tranşate, însă, în mod definitiv şi obligatoriu de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Decizia nr. 10 din 10 iunie 2013, pronunţată în soluţionarea unui recurs în interesul legii.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:

Prin încheierea din 11 aprilie 2013, pronunţată în Dosarul nr. 3.805/196/2012, Tribunalul Brăila - Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 27 din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor, excepţie ridicată de Societatea Comercială „Crisdan” - S.R.L. din Galaţi într-o cauză având ca obiect soluţionarea recursului declarat împotriva unei sentinţe prin care a fost respinsă ca tardiv introdusă plângerea formulată împotriva procesului-verbal de constatare şi sancţionare a unei contravenţii, emis de Autoritatea Rutieră Română.

În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, autorul acesteia susţine că dispoziţiile de lege criticate contravin prevederilor art. 21 şi ale art. 24 din Constituţie, referitoare la accesul liber la justiţie, respectiv la dreptul la apărare, dar şi celor statuate de principiu de Curtea Constituţională prin Decizia nr. 536 din 28 aprilie 2011. Cu acel prilej, instanţa de contencios constituţional a constatat că dispoziţiile art. 44 alin. (3) din Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală sunt neconstituţionale în măsura în care se interpretează în sensul că organul fiscal emitent poate să procedeze la comunicarea actului administrativ fiscal prin publicitate, cu înlăturarea nejustificată a ordinii de realizare a modalităţilor de comunicare prevăzute la art. 44 alin. (2) lit. a)-d) din aceeaşi ordonanţă.

Enumerând modalităţile de comunicare a procesului-verbal şi a înştiinţării de plată, legiuitorul nu a făcut nicio precizare, în cuprinsul dispoziţiilor legale criticate, cu privire la ordinea de prioritate în care acestea pot fi folosite. Acesta este motivul pentru care, în practică, s-a instituit tendinţa generalizată a agentului constatator de a recurge la comunicarea actelor direct prin afişare, fără a mai epuiza celălalt mijloc de comunicare, adică prin poştă, cu aviz de primire, astfel stabilind el însuşi ordinea de prioritate a mijlocului de transmitere a actelor către contravenient.

Or, enumerarea cuprinsă în textul art. 27 din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 nu este întâmplătoare, modalităţile de comunicare fiind menţionate într-o anumită ordine de prioritate în ceea ce priveşte aplicarea lor, această ordine substituindu-se voinţei legiuitorului de a asigura o cât mai mare certitudine asupra îndeplinirii, în mod efectiv, a procedurii de comunicare. Prin urmare, succesiunea menţionată în textul de lege criticat determină o obligaţie în sarcina agentului constatator de a proceda la comunicare doar cu respectarea acestei ordini. Or, acesta, cu rea-credinţă, foloseşte în mod direct ultima metodă enumerată de text, fără a fi asigurată, astfel, efectivitatea aducerii la cunoştinţa contravenientului a existenţei procesului-verbal întocmit în defavoarea sa.

Tribunalul Brăila - Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal consideră că dispoziţiile de lege criticate sunt neconstituţionale în măsura în care nu se interpretează în sensul că actul normativ instituie o ordine de prioritate privind modalitatea de comunicare a procesului-verbal către contravenient, şi anume că procesul-verbal trebuie comunicat mai întâi prin poştă, cu aviz de primire, şi abia ulterior, în măsura în care nu se poate realiza comunicarea prin această primă modalitate, să fie comunicat prin afişare la domiciliu! sau la sediul contravenientului. În această ipoteză, textul de lege încalcă prevederile ari 21, 24 şi ale art. 53 din Constituţie.

În opinia instanţei judecătoreşti, textul de lege instituie o ordine de prioritate, similar celei stabilite de art. 44 alin. (2) lit. a)-d) referitor la art. 44 alin. (3) din Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003, asupra neconstituţionalităţii cărora a statuat Curtea Constituţională prin Decizia nr. 536 din 28 aprilie 2011.

În mod frecvent, în practica agenţilor constatatori, procesul-verbal este comunicat direct prin afişare la domiciliul contravenientului, fără a fi comunicat anterior prin poştă, cu aviz de primire, şi fără să fi încercat măcar înainte să fi comunicat procesul-verbal în această modalitate, singura care asigură certitudinea primirii procesului-verbal de constatare şi sancţionare a contravenţiei de către persoana sancţionată contravenţional şi care asigură efectivitatea aducerii la cunoştinţa persoanei în cauză a acuzaţiei în materie contravenţională.

Or, potrivit reglementărilor legale în materie contravenţională, de momentul comunicării procesului-verbal de contravenţie sunt legate o serie de consecinţe juridice, deosebit de. importante pentru garantarea accesului liber la justiţie şi a dreptului la apărare.

Totodată, potrivit practicii Curţii Europene a Drepturilor Omului, o acuzaţie în materie contravenţională este asimilată unei acuzaţii în materie penală, astfel că modalitatea de comunicare direct prin afişare a procesului-verbal de constatare şi sancţionare a contravenţiei contravine şi dispoziţiilor art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, sens în care este indicată Hotărârea din 18 noiembrie 2008, pronunţată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în Cauza Neaţă împotriva României.

Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

Guvernul consideră că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată.

Ambele modalităţi de comunicare prevăzute de art. 27 din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 asigură comunicarea efectivă a procesului-verbal de constatare şi sancţionare a contravenţiei, iar în cazul îndeplinirii procedurii de comunicare prin afişare la domiciliu sau la sediul contravenientului, stabilirea unei obligaţii legale de a consemna printr-un proces-verbal semnat de cel puţin un martor a împrejurării respective este de natură să întărească garanţiile privind respectarea drepturilor constituţionale ale contravenientului. Astfel, instanţa de judecată are posibilitatea de a verifica dacă afişarea a fost efectuată, prin ascultarea martorului prezent la îndeplinirea procedurii, consemnat în procesul-verbal de comunicare.

Pe de altă parte, critica de neconstituţionalitate se sprijină pe prezumţia unor neregularităţi în derularea procedurii de comunicare, neregularităţi de natură să conducă la împrejurarea în care contravenientul să nu fie încunoştinţat de existenţa actului sancţionator. Or, chiar Curtea Constituţională a reţinut în Decizia nr. 467 din 6 iunie 2006 că aceasta nu este decât o supoziţie ce se întemeiază pe o simplă temere ipotetică potrivit căreia instrumentum probationis ar putea să nu intre în posesia persoanei sancţionate contravenţional.

În esenţa sa, afişarea, ca modalitate de comunicare a procesului-verbal de constatare şi sancţionare a contravenţiei,

satisface pe deplin cerinţele procedurale care să asigure contravenientului exercitarea atât a dreptului de acces liber la justiţie, cât şi a dreptului de apărare, cu atât mai mult cu cât, pentru a fi legal îndeplinită, comunicarea prin afişare se consemnează într-un proces-verbal semnat de cel puţin un martor.

Totodată, se observă că nu poate fi reţinută asimilarea situaţiei reglementate de textul legal criticat cu cea care a făcut obiectul analizei concretizat prin Decizia nr. 536 din 28 aprilie 2011 a Curţii Constituţionale, în cazul de faţă fiind vorba de o ipoteză diferită de lucru, care implică o legătură directă cu persoana contravenientului.

Avocatul Poporului apreciază următoarele:

Dispoziţiile art. 27 din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 enumera modalităţile de comunicare a procesului-verbal şi a înştiinţării de plată, fără să conţină vreo precizare referitoare la ordinea de prioritate în care acestea pot fi folosite.

Modalitatea de interpretare şi punere în aplicare de către organele competente a acestor dispoziţii, şi anume prin afişare directă, fără a epuiza celelalte moduri de comunicare prevăzute de text, este de natură a aduce atingere dreptului de acces liber la justiţie al contravenientului care contestă procesul-verbal de constatare şi sancţionare a contravenţiei. Succesiunea modalităţilor de comunicare, astfel cum normele juridice criticate o menţionează, nu este întâmplătoare, ci urmăreşte să asigure un grad cât mai ridicat al certitudinii absolute cu privire la încunoştinţarea contravenientului despre conţinutul actului comunicat. Prin urmare, este clară şi evidentă intenţia legiuitorului de a institui o anumită ordine de prioritate a acestora sub aspectul aplicării lor, agentul constatator fiind obligat să o respecte. Comunicarea prin afişare se realizează, aşadar, ca modalitate ultimă şi subsidiară de comunicare a procesului-verbal şi a înştiinţării de piaţă, fiind folosită doar în cazul în care celelalte modalităţi de comunicare nu au putut fi îndeplinite din motive obiective.

În condiţiile în care termenul pentru introducerea contestaţiei împotriva procesului-verbal sau a înştiinţării de plată curge de la momentul înmânării ori comunicării actului, incertitudinea acestui moment constituie un obstacol în exercitarea dreptului de acces liber la justiţie. Jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului a subliniat în repetate rânduri care sunt garanţiile realizării efective a accesului liber în materie contravenţională (asimilată, în anumite condiţii, noţiunii autonome de „acuzaţie în materie penală*), iar dreptul de a fi informat în cel mai scurt timp şi în mod amănunţit asupra naturii şi cauzei acuzaţiei aduse, precum şi dreptul de a dispune de timpul şi înlesnirile necesare pregătirii apărării contravenientului reprezintă astfel de condiţii obligatorii, în conformitate cu art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, dar şi art. 20 şi 148 din Constituţia României.

Aşa fiind, Avocatul Poporului apreciază că textul de lege criticat nu asigură exercitarea în mod efectiv a accesului liber la justiţie a contravenientului şi nici a dreptului său (a apărare.

Se mai arată că instanţa judecătorească nu are posibilitatea de a constata folosirea abuzivă a acestui mod de comunicare a procesului-verbal de contravenţie - afişarea directă -, astfel că acest aspect nu ţine de aplicarea şi interpretarea legii, în condiţiile în care legea nu impune organului emitent să facă în prealabil demersurile ce tind la efectiva comunicare a actului.

De altfel, prin Decizia nr. 536 din 28 aprilie 2011, Curtea Constituţională a constatat că dispoziţiile art. 44 alin. (3) din Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală sunt neconstituţionale în măsura în care se interpretează în sensul că organul fiscal poate să procedeze la comunicarea actului administrativ fiscal prin publicitate, cu înlăturarea nejustificată a ordinii de realizare a modalităţilor de comunicare prevăzute de aceste dispoziţii.

Faţă de toate argumentele prezentate, Avocatul Poporului consideră că dispoziţiile art. 27 din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 sunt neconstituţionale în măsura în care nu sunt interpretate în sensul că textul criticat instituie o ordine de prioritate la comunicarea procesului-verbal către contravenient.

Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului şi ale Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, susţinerile părţii prezente, concluziile procurorului şi dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:

Curtea Constituţională a fost lega! sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.

Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie, potrivit încheierii de sesizare, prevederile art. 27 din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001. Din analiza excepţiei de neconstituţionalitate, Curtea constată că, în realitate, sunt criticate doar dispoziţiile art. 27 teza întâi din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 410 din 25 iulie 2001, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 180/2002, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 268 din 22 aprilie 2002. Textul legal criticat are următorul cuprins: „Comunicarea procesului-verbal şi a Înştiinţării de plată se face prin poştă, cu aviz de primire, sau prin afişare la domiciliul sau la sediul contravenientului.”

Normele constituţionale invocate în motivarea excepţiei sunt cele ale art. 21 referitoare la accesul liber la justiţie şi ale art. 24 privind dreptul la apărare.

Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că a mai analizat constituţionalitatea dispoziţiilor art. 27 teza întâi din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 din perspectiva unor critici de neconstituţionalitate asemănătoare celor formulate şi în cauza de faţă.

Prin Decizia nr. 467 din 6 iunie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 559 din 28 iunie 2006, Curtea a reţinut că, în ceea ce priveşte comunicarea procesului-verbal de constatare şi sancţionare a contravenţiilor, precum şi a înştiinţării de plată a amenzii corespunzătoare, regula generală este prevăzută de art. 26 din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 şi constă în înmânarea lor direct contravenientului. Textul de lege dedus controlului de constituţionalitate instituie o excepţie de la această regulă, excepţie aplicabilă situaţiei în care contravenientul lipseşte de la domiciliul sau, după caz, de la sediul său ori, deşi prezent, refuză să semneze procesul-verbal. Curtea a statuat că nu se poate reţine critica de neconstituţionalitate privind pretinsa încălcare a prevederilor art. 21 şi 24 din Legea fundamentală, întrucât dispoziţiile art. 27 din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001, referitoare la afişarea procesului-verbal, nu constituie, prin ele însele, o nesocotire a dreptului de acces liber la justiţie. Curtea a observat că autorul excepţiei pleacă de la premisa că, în practică, există riscul să nu ia cunoştinţă de existenţa actului sancţionator. Aceasta este însă doar o supoziţie ce se întemeiază pe o simplă temere ipotetică potrivit căreia instrumentum probationis ar putea fi distrus sau furat. În realitate, afişarea,, ca modalitate de comunicare a procesului-verbal de constatare şi sancţionare a contravenţiei, satisface pe deplin cerinţele procedurale care să asigure contravenientului exercitarea atât a dreptului de acces liber la justiţie, cât şi a dreptului de apărare. Mai mult, Curtea a reţinut că, din modul în care a fost formulată excepţia de neconstituţionalitate, se desprinde concluzia că autorul acesteia nu critică textul de lege supus controlului pentru conţinutul său, ci pentru ceea ce, în opinia sa, lipseşte acestui text, problemă ce ţine de procesul de legiferare, excedând sfera de competenţă a Curţii Constituţionale.

Prin Decizia nr. 1.254 din 22 septembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 12 din 6 ianuarie 2012, Curtea a reţinut că, potrivit dispoziţiilor art. 26 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001, în cazul în care contravenientul este prezent la încheierea procesului-verbal de constatare a contravenţiei şi de aplicare a sancţiunii, acestuia îi sunt înmânate copia de pe procesul-verbal şi înştiinţarea de plată a amenzii, făcându-se menţiune despre aceasta în procesul-verbal. Dacă contravenientul este absent sau refuză să semneze procesul-verbal, conform prevederilor art. 26 alin. (3) şi art. 27 din aceeaşi ordonanţă, comunicarea procesului-verbal şi a înştiinţării de plată se face de către agentul constatator, prin poştă, cu aviz de primire, sau prin afişare la domiciliul ori la sediul contravenientului, în termen de ce! mult o lună de la data încheierii. Curtea a observat că sunt reglementate astfel două modalităţi tehnice de realizare a comunicării: prin înmânare şi prin poştă sau afişare. Raţiunea celei din urmă modalităţi constă în aducerea la cunoştinţa persoanei care a săvârşii o contravenţie a documentelor menţionate, aşa încât aceasta să poată formula plângere împotriva procesului-verbal de constatare a contravenţiei în termen de 15 zile de la data comunicării, potrivit art. 31 alin. (1) din acelaşi act normativ, care în acest caz va fi data primirii acesteia, sub sancţiunea decăderii din dreptul de a face plângere. Rezultă că această modalitate de comunicare a procesului-verbal este de natură a asigura încunoştinţarea efectivă a contravenientului în privinţa faptei săvârşite şi a sancţiunii contravenţionale aplicate. Astfel, Curtea a constatat că prin dispoziţiile art. 27 teza întâi din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 nu le este îngrădit contravenienţilor accesul liber la justiţie şi nici dreptul la un proces echitabil, nefiind astfel încălcate prevederile art. 21 din Constituţie şi nici cele ale art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

În sprijinul aceleiaşi concluzii, Curtea a mai arătat, prin Decizia nr. 261 din 21 mai 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 398 din 2 iulie 2013, că modalităţile de comunicare enumerate în textul criticat sunt echivalente ca eficacitate, iar realizarea lor poate fi cu uşurinţă controlată de către instanţa de judecată şi probată prin mijloacele de probă prevăzute de lege.

În privinţa existenţei unei anumite succesiuni obligatorii a modalităţilor de comunicare prevăzute la art. 27 teza întâi din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001, Curtea a mai observat, cu acelaşi prilej, că legiuitorul nu a prevăzut în mod expres obligativitatea respectării de către organele abilitate a ordinii în care metodele de comunicare în cauză au fost enumerate. Relevantă, în sensul celor anterior menţionate, este şi Decizia nr. 302 din 13 iunie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 449 din 22 iulie 2013, prin care Curtea Constituţională a respins, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 27 teza întâi şi art. 32 alin. (2) din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor, prin raportare la criticile de neconstituţionalitate formulate.

În aceiaşi sens, Curtea constată, de altfel, că formularea textului criticat este cât se poate de clară şi explicită, modalităţile de comunicare a actelor menţionate fiind prezentate şi enumerate nu într-o ordine obligatorie, succesivă, ci într-o formulă alternativă, semnificaţia conjuncţiei „sau” neputând duce la altă concluzie.

Potrivit opiniei autorului prezentei excepţii, soluţia legislativă criticată este similară celei cuprinse în art. 44 alin. (3) din Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscal, în privinţa căreia Curtea a pronunţat Decizia nr. 536 din 28 aprilie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 482 din 7 iulie 2011, prin care a constatat că dispoziţiile art. 44 alin. (3) din Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală sunt neconstituţionale în măsura în care se interpretează în sensul că organul fiscal emitent poate să procedeze la comunicarea actului administrativ fiscal prin publicitate, cu înlăturarea nejustificată a ordinii de realizare a modalităţilor de comunicare prevăzute la art. 44 alin. (2) lit. a)-d) din aceeaşi ordonanţă.

Autorul excepţiei de faţă formulează, astfel, critici de neconstituţionalitate bazate pe argumentele ce au justificat soluţia de admitere mai sus indicată, asimilând modalitatea de comunicare prin afişare, cuprinsă la art. 27 din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001, cu cea prin publicitate, prevăzută de Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003.

În privinţa acestei pretinse similitudini dintre cele două modalităţi de comunicare a actelor, Curtea a arătat, prin Decizia nr. 261 din 21 mai 2013, anterior menţionată, că această abordare nu poate fi primită, deoarece dispoziţiile art. 27 teza întâi din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 creează o situaţie juridică diferită de cea generată prin dispoziţiile art. 44 alin. (3) din Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003. Astfel, în cazul textului legal examinat, nu este vorba despre folosirea, în mod discreţionar, a modalităţii de comunicare prin afişare la sediul unei autorităţi publice sau pe o pagină de internet a unei astfel de instituţii, care, printre altele, ar avea ca efect aducerea la cunoştinţa publicului a săvârşirii unei contravenţii, aşa cum s-ar întâmpla în cazul dispoziţiilor art. 44 alin. (3) din Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003, modalitate în privinţa căreia Curtea a reţinut, inclusiv prin Decizia nr. 536 din 28 aprilie 2011, dar şi prin alte decizii anterioare (de exemplu, Decizia nr. 667 din 30 aprilie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 437 din 26 iunie 2009, şi Decizia nr. 891 din 6 iulie 2010, publicată în Monitorul Oficial ai României, Partea I, nr. 582 din 17 august 2010), că reprezintă o modalitate ultimă şi subsidiară de comunicare a actelor administrative fiscale, folosită doar în cazul în care celelalte modalităţi de comunicare nu au putut fi îndeplinite din motive obiective. Aşadar, întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să determine reconsiderarea jurisprudenţei Curţii Constituţionale, atât soluţia, cât şi considerentele cuprinse în deciziile menţionate îşi păstrează valabilitatea şi în cauza de faţă.

În continuarea celor reţinute în jurisprudenţa sa în materie, Curtea constată că este util a se remarca faptul că, în practica legislativă, comunicarea actelor de procedură, în general, cunoaşte reglementări diferite, nuanţate în funcţie de domeniul de activitate, de specificitatea obiectului reglementat şi de obiectivele sau scopul actului normativ respectiv. Se poate astfel constata că, în afara unor reguli generale ale procedurilor judiciare, există diferenţe şi cantitative şi de formă în ceea ce priveşte modalităţile de comunicare ale actelor procedurale în Codul de procedură civilă, în Codul de procedură penală, în Codul de procedură fiscală şi chiar în legislaţia contravenţională.

Prin urmare, în situaţia examinată, de aparentă similitudine între procedura de comunicare a actelor în materie contravenţională şi fiscală, Curtea constată că aceasta nu poate fi reţinută, deoarece specificitatea domeniului fiscal şi a procedurilor ce îl însoţesc au determinat soluţia adoptată de legiuitor în cuprinsul art. 44 alin. (3) din Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003 şi au justificat, totodată, soluţia pronunţată de Curtea Constituţională prin Decizia nr. 536 din 28 aprilie 2011.

Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Societatea Comercială „Crisdan” - S.R.L. din Galaţi în Dosarul nr. 3.805/196/2012 al Tribunalului Brăila - Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal şi constată că dispoziţiile art. 27 teza întâi din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.

Definitivă şi general obligatorie.

Decizia se comunică Tribunalului Brăila - Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal şi se publică în Monitorul Oficial ai României, Partea I.

Pronunţată în şedinţa din data de 15 octombrie 2013.

 

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE

AUGUSTIN ZEGREAN

Magistrat-asistent,

Claudia-Margareta Krupenschi

 

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

DECIZIA Nr. 431

din 24 octombrie 2013

referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 2 lit. b) teza finală din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 24/2008 privind accesul la propriul dosar şi deconspirarea Securităţii

 

Augustin Zegrean - preşedinte

Valer Dorneanu - judecător

Mircea Ştefan Minea - judecător

Daniel Marius Morar - judecător

Mona-Maria Pivniceru - judecător

Puskás Valentin Zoltán - judecător

Tudorel Toader - judecător

Simina Gagu - magistrat-asistent

 

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Antonia Constantin.

 

Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 2 lit. b) teza finală din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 24/2008 privind accesul la propriul dosar şi deconspirarea Securităţii, excepţie ridicată de Coca Marina Creţu (Ranga) în Dosarul nr. 11.530/2/2010 al Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 445D/2013.

La apelul nominal răspunde, pentru partea Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii, consilierul juridic Mihai Ionescu, cu delegaţie depusă la dosar. Lipseşte autorul excepţiei, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită.

Magistratul-asistent referă asupra notelor scrise depuse la dosar de autorul excepţiei, prin care solicită admiterea criticii de neconstituţionalitate.

Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul reprezentantului Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii, care solicită respingerea excepţiei de neconstituţionalitate, în principal, ca inadmisibilă, şi în subsidiar, ca neîntemeiată. Astfel, precizează că excepţia de neconstituţionalitate se axează pe dezvoltarea unor pretinse contradicţii între art. 2 lit. b) teza finală din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 24/2008 şi celelalte norme cuprinse în acelaşi articol al ordonanţei de urgenţă menţionate, aspect care excedează controlului de constituţionalitate. În sensul caracterului neîntemeiat al excepţiei susţine că prevederile de lege criticate reprezintă o opţiune a legiuitorului justificată de importanţa contribuţiei la desfăşurarea activităţii organelor Securităţii statului, constând în punerea voluntară la dispoziţia Securităţii a locuinţei sau a altui spaţiu deţinut.

Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate ca neîntemeiată, sens în care precizează că prevederile de lege criticate sunt redactate cu suficientă claritate, astfel încât instanţa judecătorească, chemată a soluţiona acţiunea în constatare, poate aprecia, în concret, cu privire la stabilirea calităţii de colaborator al Securităţii, în cazul persoanei verificate.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:

Prin încheierea din 20 iunie 2013, pronunţată în Dosarul nr. 11.530/2/2010, Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 2 lit. b) teza finala din Ordonanţa de

urgenţă a Guvernului nr. 24/2008 privind accesul la propriul dosar şi deconspirarea Securităţii.

Excepţia a fost ridicată de Coca Marina Creţu (Ranga) într-o cauză având ca obiect o acţiune în constatarea calităţii de colaborator al Securităţii, întemeiată pe Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 24/2008.

În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, autorul acesteia susţine, în esenţă, că, prin ignorarea adevăratei intenţii a legiuitorului, se ajunge la o „interpretare cazuală” realizată de instanţa judecătorească, astfel încât, punând semnul egalităţii între angajamentul de colaborare şi desfăşurarea de activităţi prin care s-au suprimat ori îngrădit drepturi şi libertăţi fundamentale ale omului, scopul actului normativ este deturnat.

Totodată, arată că prevederile de lege criticate nu sunt clare, creând premisele unei forme de răspundere morală şi juridică pentru simpla legătură cu serviciile de informaţii, fără vinovăţie şi fără a exista o faptă de încălcare a drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

De asemenea, contrar dreptului la un proces echitabil şi dreptului la apărare, prevederile art. 2 lit. b) teza finală din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 24/2008 permit instanţei judecătoreşti ca, soluţionând acţiunea în constatare, în absenţa altor probe legale, pertinente şi concludente, să se pronunţe exclusiv pe baza copiilor certificate ale documentelor din arhiva Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii. Astfel, persoana verificată, în cazul în care se află în imposibilitatea obiectivă de a propune alte probe în apărarea sa, nu are beneficiul unei proceduri contradictorii.

În fine, susţine că prevederile de lege criticate dau naştere la contradicţii în raport cu celelalte norme cuprinse în art. 2 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 24/2008.

În susţinerea criticii de neconstituţionalitate sunt invocate deciziile Curţii Constituţionale nr. 51 din 31 ianuarie 2008 şi nr. 672 din 26 iunie 2012.

Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal consideră că, în speţă, nu este vorba de o neclaritate a normelor criticate, soluţia legislativă fiind justificată pentru constatarea calităţii de colaborator al Securităţii. Punerea benevolă la dispoziţia Securităţii a unui spaţiu deţinut de o persoană este considerată de legiuitor ca o înlesnire a culegerii de informaţii. Faţă de invocarea dispoziţiilor art. 23 alin. (11) din Constituţie, instanţa judecătorească consideră că această critică de neconstituţionalitate nu poate fi susţinută în cazul unor prevederi străine de materia penală. Totodată, criticile formulate de autorul excepţiei prin prisma unor contradicţii între diferite prevederi de lege nu reprezintă, în sine, o problemă de constituţionalitate. Invocă deciziile Curţii Constituţionale nr. 953 din 12 iulie 2011, nr. 530 din 9 aprilie 2009, nr. 815 din 19 mai 2009 şi nr. 1.502 din 10 noiembrie 2009.

Potrivit dispoziţiilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului, precum şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

Guvernul consideră că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată, sens în care apreciază că, departe de a fi o reglementare penală, Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 24/2008 are ca scop cunoaşterea istoriei recente, cunoaştere ce constituie o prioritate pentru societatea românească, motiv pentru care administrarea şi valorificarea istorică a arhivelor fostei Securităţi, precum şi a documentelor cu privire !a reprimarea de către Securitate a acţiunilor în favoarea democraţiei sunt necesare într-o Românie europeana.

Arată, totodată, că procedura instituită prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 24/2008 răspunde, în ansamblul său, cerinţelor constituţionale, dar şi celor din jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului în materie, revenind instanţei de judecată rolul de a aprecia cu privire la existenţa sau inexistenţa calităţii de lucrător al Securităţii sau de colaborator al acesteia, în cadrul unei proceduri judiciare care respectă, atât în faza instanţei de fond, cât şi în cea a căii de atac, garanţiile necesare desfăşurării unui proces echitabil, precum şi respectarea prezumţiei de nevinovăţie.

Avocatul Poporului consideră că excepţia de neconstituţionalitate este inadmisibilă, deoarece, în esenţă, critica de neconstituţionalitate vizează o problemă de legiferare. Arată că, aşa este precizat şi în Raportul de activitate al instituţiei Avocatul Poporului pe anul 2012, prevederile art. 2 lit. a) şi b) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 24/2008 nu respectă exigenţele de accesibilitate şi predictibilitate, stabilind în mod generic şi echivoc elementele care definesc calitatea de lucrător sau colaborator al Securităţii. De aceea, este necesară modificarea şi completarea prevederilor de lege menţionate, în sensul reglementării unor criterii pentru identificarea acelor activităţi prin care au fost suprimate sau îngrădite drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului, de natură să permită delimitarea abuzurilor organelor Securităţii de simplele operaţiuni care confirmă apartenenţa la activităţile serviciilor Securităţii, şi în funcţie de care să se constate calitatea de lucrător sau colaborator al Securităţii.

Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului şi Avocatului Poporului, rapoartele întocmite de judecătorul-raportor, notele scrise depuse la dosar de autorul excepţiei, susţinerile părţii prezente, concluziile procurorului, prevederile legale criticate, raportate la dispoziţiile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:

Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.

Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie prevederile art. 2 lit. b) teza finală din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 24/2008 privind accesul la propriul dosar şi deconspirarea Securităţii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 182 din 10 martie 2008, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 293/2008 pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 24/2008 privind accesul la propriul dosar şi deconspirarea Securităţii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 800 din 28 noiembrie 2008, având următorul cuprins: „în înţelesul prezentei ordonanţe de urgenţă, termenii şi expresiile de mai jos au următoarea semnificaţie: (...) Colaborator al Securităţii este şi persoana care a înlesnit culegerea de informaţii de la alte persoane, prin punerea voluntară la dispoziţia Securităţii a locuinţei sau a altui spaţiu pe care îl deţinea, precum şi cei care, având calitatea de rezidenţi ai Securităţii, coordonau activitatea informatorilor;”.

Autorul excepţiei de neconstituţionalitate susţine că prevederile legale criticate contravin dispoziţiilor din Constituţie cuprinse în art. 1 alin. (3) privind statul de drept, democratic şi social, art. 21 alin. (3) privind dreptul la un proces echitabil şi la soluţionarea cauzei într-un termen rezonabil, art. 23 alin. (11) privind prezumţia de nevinovăţie şi art. 24 privind dreptul la apărare.

Sunt invocate, de asemenea, dispoziţiile art. 7 privind principiul legalităţii pedepsei şi incriminării, art. 14 - Interzicerea discriminării şi art. 17 - Interzicerea abuzului de drept, dispoziţii cuprinse în Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine că Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 24/2008 urmăreşte deconspirarea prin consemnarea publică a persoanelor cu privire la care s-a constatat calitatea de lucrători sau colaboratori ai Securităţii, fără să promoveze răspunderea juridică şi politică a acestora şi fără să creeze premisele unei forme de răspundere morală şi juridică colectivă, pentru simpla participare la activitatea serviciilor de informaţii, în condiţiile lipsei de vinovăţie şi a vreunei încălcări a drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (a se vedea, spre exemplu, Decizia nr. 436 din 15 aprilie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 381 din 9 iunie 2010, şi Decizia nr. 759 din 7 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 612 din 30 august 2011).

Totodată, Curtea constată că, urmărind să înlăture orice echivoc de natură să genereze interpretări speculative, susceptibile de a aduce atingere demnităţii persoanei, legiuitorul a înţeles să dedice articolul 2 din ordonanţa de urgenţă definirii termenilor cu care aceasta operează (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 1.085 din 18 decembrie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 68 din 31 ianuarie 2013).

Astfel, prevederile de lege criticate stabilesc elementele pe baza cărora instanţa judecătorească poate constata calitatea de colaborator ai Securităţii în cazul persoanei care a pus voluntar la dispoziţia Securităţii locuinţa sau alt spaţiu deţinut, precum şi în cazul celor care aveau calitatea de rezidenţi ai Securităţii. Includerea acestor categorii de persoane în categoria colaboratorilor Securităţii dă expresie opţiunii legiuitorului, justificate prin interesul general pe care, în actualul context istoric, societatea românească îl manifestă faţă de consemnarea publică a celor care au fost lucrători sau colaboratori ai Securităţii.

În aceste condiţii, Curtea constată că definirea noţiunii de colaborator al Securităţii nu induce automat ideea prezumţiei de nevinovăţie, o asemenea calitate urmând a fi constatată prin hotărâre judecătorească, în cazul îndeplinirii condiţiilor prevăzute de lege.

Aşadar, într-o acţiune în constatare a calităţii de colaborator al Securităţii, promovată de Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii, pârâtul nu trebuie să îşi demonstreze propria nevinovăţie, revenind instanţei judecătoreşti obligaţia de a administra tot probatoriul pe baza căruia să pronunţe soluţia. Fără îndoială, constatarea calităţii de colaborator al Securităţii trebuie să fie rezultatul unei analize minuţioase din partea instanţei asupra întregului material probator al cauzei.

În acelaşi timp, Curtea constată că, în condiţiile în care acţiunea în constatarea calităţii de lucrător al Securităţii este introdusă la o instanţă judecătorească, a cărei hotărâre poate fi atacată cu recurs, prevederile de lege criticate nu sunt de natură a încălca dreptul la un proces echitabil şi dreptul la apărare, părţile având, deopotrivă, posibilitatea de a uza de garanţiile prevăzute de legea procesuală civilă pentru a-şi susţine poziţia asupra problemelor de fapt şi de drept.

De asemenea, Curtea constată că, astfel cum sunt formulate, prevederile de lege supuse controlului de constituţionalitate nu instituie niciun privilegiu sau nicio discriminare pe criterii arbitrare, fiind aplicabile tuturor persoanelor aflate în ipoteza normei.

În final, Curtea constată că invocarea pretinsei contrarietăţi între normele cuprinse în art. 2 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 24/2008 nu are relevanţă în ceea ce priveşte asigurarea controlului de constituţionalitate.

Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) si al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum si al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit.A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Coca Marina Creţu (Ranga) în Dosarul nr. 11.530/2/2010* al Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal şi constată că prevederile art. 2 lit. b) teza finală din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 24/2008 privind accesul la propriul dosar şi deconspirarea Securităţii sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.

Definitivă şi generai obligatorie.

Decizia se comunică Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunţată în şedinţa din data de 24 octombrie 2013.

 

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE

AUGUSTIN ZEGREAN

Magistrat-asistent,

Simina Gagu

 

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

DECIZIA Nr. 433

din 29 octombrie 2013

referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 82 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor

 

Augustin Zegrean - preşedinte

Valer Dorneanu - judecător

Petre Lăzăroiu - judecător

Mircea Ştefan Minea - judecător

Iulia Antoanella Motoc - judecător

Daniel Marius Morar - judecător

Mona-Maria Pivniceru - judecător

Puskás Valentin Zoltán - judecător

Tudorel Toader - judecător

Claudia-Margareta Krupenschi - magistrat-asistent

 

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Carmen-Cătălina Gliga.

 

Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 82 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, excepţie ridicată de Gheorghe Silviu Raţiu în Dosarul nr. 334/108/2013 ai Tribunalului Arad - Secţia civilă şi care formează obiectul Dosarului nr. 243D/2013 ai Curţii Constituţionale.

La apelul nominal se constată lipsa părţilor, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită.

Magistratul-asistent referă asupra faptului că dosarul este la a! doilea termen-de judecată, acordat de Curte ca urmare a cererii de amânare a judecăţii formulate de autorul excepţiei la primul termen de judecată din 1 octombrie 2013, pentru motivele consemnate în încheierea de la acea dată.

Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere, ca neîntemeiată, a excepţiei de neconstituţionalitate.

În acest sens, arată că legiuitorul a instituit pensia de serviciu în considerarea condiţiilor deosebite impuse angajatului de natura activităţii desfăşurate în cadrul raporturilor de serviciu. Acest beneficiu este acordat la stabilirea cuantumului pensiei, însă numai cu îndeplinirea unor condiţii cumulative, printre acestea numărându-se şi cea a vechimii în magistratură de minimum 20 de ani. Diferenţa dintre persoanele care beneficiază de pensia de serviciu şi cele îndreptăţite să beneficieze de pensii de la stat potrivit regimului general al asigurărilor sociale se justifică, astfel, în mod obiectiv şi rezonabil, fiind respectate atât exigenţele principiului egalităţii, consacrat de art. 16 din Constituţie, dar şi criteriile stabilite de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în aplicarea art. 14 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, text referitor la interzicerea discriminării, sens în care face referire la Hotărârea din 28 noiembrie 1984, pronunţată în Cauza Rasmussen împotriva Danemarcei.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:

Prin încheierea din 3 aprilie 2013, pronunţată în Dosarul nr. 334/108/2013, Tribunalul Arad - Secţia civilă a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 82 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, excepţie ridicată de Gheorghe Silviu Raţiu într-o cauză având ca obiect soluţionarea unei contestaţii formulate împotriva deciziei de pensionare.

În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, autorul acesteia susţine că dispoziţiile legale criticate contravin principiului egalităţii în drepturi şi al nediscriminării, consacrat de art. 16 alin. (1) din Constituţie şi de art. 14 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

Autorul excepţiei arată că sistemul asigurărilor sociale a fost reglementat de legiuitorul român prin operarea unei duble discriminări: prima are drept criteriu obiectiv calitatea persoanelor, prin prisma domeniului de activitate şi a muncii desfăşurate, şi are drept consecinţă, în cazul de faţă, diferenţierea personalului „din justiţie” faţă de restul persoanelor îndrituite să beneficieze de pensii de !a stat, derogând, deci, de la regimul general al asigurărilor sociale. Aceasta, însă, nu este singura derogare, în aceeaşi categorie specială fiind încadrat, de exemplu, şi personalul militar ori cel din Ministerul de Interne.

A două discriminare se bazează, însă, pe un criteriu aleatoriu, subiectiv, constând în vechimea în muncă pe care persoanele încadrate în sistemul judiciar trebuie să o îndeplinească pentru a beneficia de pensia de serviciu. Condiţiile pentru obţinerea acestei pensii sunt reglementate de dispoziţiile de lege criticate, iar una dintre acestea o reprezintă vechimea în magistratură de cel puţin 20 de ani. Autorul excepţiei prezintă ipoteza în care, deşi sunt îndeplinite celelalte cerinţe legale, modalitatea de calcul a pensiei unui magistrat cu o vechime în magistratură de 19 ani diferă în mod esenţial şi fără nicio justificare obiectivă şi rezonabilă de modalitatea prevăzută în mod protecţionist de dispoziţiile art. 82 din Legea nr. 303/2004. Prin urmare, neîndeplinirea condiţiei de vechime minime în magistratură este sancţionată prin excluderea totală de la beneficiul pensiei de serviciu şi aplicarea regimului juridic general al pensiilor.

Discriminarea pretinsă este susţinută prin comparaţie cu sistemul genera! al asigurărilor sociale, unde sancţiunea pentru o durată mai mică decât limita stabilită ca fiind minimă pentru beneficiul integral al dreptului la pensie este doar micşorarea acestei sume, prin reducerea proporţională a valorii punctului de pensie, în acord cu principiul contributivităţii, şi nu negarea dreptului la pensie.

Prin urmare, autorul excepţiei apreciază că, pentru respectarea principiului egalităţii şi al nediscriminării, modalitatea de acordare a pensiei de serviciu a personalului din sistemul judiciar trebuie să urmeze, în cazul neîndeplinirii criteriului vechimii minime în magistratură, aceeaşi regulă a reducerii proporţionale a „punctului de pensie”, şi nu excluderea de la acest beneficiu reglementat în virtutea criteriului obiectiv al calităţii persoanei angajate.

Autorul excepţiei mai susţine că fiecare pensionar magistrat are dreptul la egalitate de tratament remuneratoriu şi la o pensie care să fie cât mai aproape de ultima remuneraţie primită pentru activitatea jurisdicţională, corespunzătoare categoriei sale profesionale şi invocă, în acest sens, prevederile art. 13 alin. (3) şi (4) din Statutul Universal al Judecătorului, adoptat de Uniunea Internaţională a Magistraţilor în 1999 la Taipei, şi ale art. 6.4 din Carta europeană privind statutul judecătorilor, adoptată de Consiliul Europei la Strasburg în anul 1998.

Tribunalul Arad - Secţia civilă consideră că dispoziţiile de lege criticate sunt constituţionale. Sunt indicate, în acest sens, numeroase decizii prin care Curtea Constituţională a reţinut, în esenţă, că modalitatea de reglementare a cuantumului pensiei judecătorilor vizează stabilirea unor criterii de calcul obiective aplicabile tuturor persoanelor prevăzute de ipoteza normei juridice.

Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

Guvernul consideră că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată.

Se arată că dreptul la pensie, prevăzut, alături de celelalte forme de asistenţă socială, de art. 47 alin. (2) din Constituţie, se exercită în condiţiile stabilite de lege. Legiuitorul este îndrituit, aşadar, ca pentru diferite categorii profesionale, având în vedere situaţia distinctă a acestora, să stabilească condiţii, criterii şi mod de calcul al pensiei diferenţiate.

Prin derogare de la dreptul comun, legiuitorul a reglementat, în cazul magistraţilor, beneficiul pensiei de serviciu, în considerarea importanţei pentru societate a activităţii desfăşurate, a asigurării stabilităţii în funcţie, ţinând seama de răspunderea, complexitatea şi riscurile funcţiei, de incompatibilităţile şi interdicţiile legale pentru această categorie de personal.

Un alt element de diferenţiere obiectivă este acela dintre persoanele care se pensionează din funcţia de judecător sau de procuror şi rămân în această funcţie până la îndeplinirea tuturor condiţiilor de pensionare, faţă de acele persoane care, deşi au exercitat sau exercită o astfel de funcţie, nu îndeplinesc condiţiile legale de vechime pentru acordarea beneficiului pensiei de serviciu. Or, situaţia obiectiv diferită în care se află anumite categorii de persoane justifică instituirea prin lege a unui tratament juridic rezonabil diferenţiat, fără ca aceasta să reprezinte o discriminare.

De altfel, Curtea a mai analizat în jurisprudenţa sa critici de neconstituţionalitate asemănătoare - de pildă, prin Decizia nr. 684 din 15 decembrie 2005 sau Decizia nr. 358 din 2 mai 2006 - Guvernul apreciind că soluţiile şi motivarea acestor decizii îşi păstrează valabilitatea şi în prezenta cauză.

Avocatul Poporului apreciază că prevederile de lege criticate sunt constituţionale.

Susţinerea autorului excepţiei în sensul că este discriminatorie instituirea unui număr minim de 20 de ani de vechime efectivă în magistratură nu reprezintă o veritabilă critică de neconstituţionalitate, atâta vreme cât acesta nu precizează prin comparaţie cu regimul juridic aplicabil cărei categorii sociale ar institui textele de lege criticate o inegalitate de natură să încalce dispoziţiile art. 16 alin. (1) din Constituţie.

Dispoziţiile legale criticate instituie criterii de calcul al pensiei de serviciu aplicabile aceloraşi categorii de persoane vizate de ipoteza normei juridice, respectiv magistraţi care îndeplinesc condiţiile cu privire la vechimea în magistratură, fără a crea discriminări faţă de alte persoane aflate în situaţii identice. În acelaşi sens a statuat şi Curtea Constituţională în jurisprudenţa sa în materie, de pildă Decizia nr. 684 din 15 decembrie 2005 şi Decizia nr. 695 din 31 mai 2011.

Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului şi ale Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului şi dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:

Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.

Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie prevederile art. 82 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 826 din 13 septembrie 2005, modificate prin art. I pct. 7 din Legea nr. 97/2008 privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 100/2007 pentru modificarea şi completarea unor acte normative în domeniul justiţiei, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 294 din 15 aprilie 2008, respectiv prin art. I pct. 6 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 100/2007 pentru modificarea şi completarea unor acte normative în domeniul justiţiei, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 684 din 8 octombrie 2007. Textele de lege criticate au următorul cuprins:

- Art. 82 alin. (2) şi (3): „(2) Judecătorii, procurorii, magistraţii-asistenţi de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, personalul de specialitate juridică asimilat judecătorilor şi procurorilor, precum şi foştii judecători şi procurori financiari şi consilierii de conturi de la secţia jurisdicţională care au exercitat aceste funcţii la Curtea de Conturi se pot pensiona la cerere înainte de împlinirea vârstei de 60 de ani şi beneficiază de pensia prevăzută la alin. (1), dacă au o vechime de cel puţin 25 de ani numai în funcţia de judecător, procuror, magistrat-asistent sau personal de specialitate juridică asimilat judecătorilor, precum şi în funcţia de judecător ori procuror financiar sau consilier de conturi de la secţia jurisdicţională a Curţii de Conturi. La calcularea acestei vechimi se iau în considerare şi perioadele în care judecătorul, procurorul, magistratul-asistent sau personalul de specialitate juridică asimilat judecătorilor şi procurorilor, precum şi judecătorul, procurorul financiar şi consilierul de conturi la secţia jurisdicţională a Curţii de Conturi a exercitat profesia de avocat, personal de specialitate juridică în fostele arbitraje de stat, consilier juridic sau jurisconsult.

(3) De pensia de serviciu prevăzută la alin. (1) beneficiază, la împlinirea vârstei de 60 de ani, şi judecătorii şi procurorii cu o vechime în magistratură între 20 şi 25 de ani, în acest caz cuantumul pensiei fiind micşorat cu 1% din baza de calcul prevăzută la alin. (1), pentru fiecare an care lipseşte din vechimea integrală în magistratură.

În susţinerea neconstituţionalităţii dispoziţiilor legale menţionate, autorul invocă principiului egalităţii şi al nediscriminării, consacrat de art. 16 alin. (1) din Constituţie şi de art. 14 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

Examinând excepţia de neconstituţionalitate, astfel cum a fost formulată în faţa instanţei de judecată, Curtea constată că autorul excepţiei susţine existenţa unei duble discriminări în materia reglementării pensiilor publice: prima vizează existenţa unei derogări de la regimul general al asigurărilor sociale şi se referă la pensia de serviciu acordată anumitor categorii profesionale, printre care şi magistraţii, instituită în considerarea criteriului obiectiv al domeniului în care aceste persoane îşi desfăşoară activitatea, şi a două discriminare, prezentă în rândul aceleiaşi categorii profesionale a magistraţilor, care se bazează pe un criteriu subiectiv, aleatoriu, constând în îndeplinirea unei anumite vechimi în magistratură pentru beneficiul pensiei de serviciu. Deşi reclamă această dublă discriminare în materia reglementării pensiilor publice, autorul excepţiei susţine doar neconstituţionalitatea celei de-a doua, generată de condiţia vechimii în magistratură, pe care o consideră nejustificată şi nerezonabilă.

Astfel, acesta admite justificarea legală a instituirii pensiei de serviciu în beneficiul persoanelor care au fost încadrate în muncă în cadrul sistemului judiciar, însă susţine că este neconstituţional ca în cadrul acestui sistem special să nu funcţioneze aceeaşi regulă aplicabilă, în opinia sa, sistemului general al asigurărilor sociale, potrivit căreia cuantumul pensiei se calculează în mod proporţional cu vechimea în muncă, iar în cazul neîndeplinirii stagiului minim de vechime în muncă, valoarea pensiei scade „prin reducerea punctului de pensie”. Se arată că, deşi derogatoriu, acest regim special al pensiilor de serviciu este discriminatoriu, deoarece, în situaţia neîndeplinirii unei singure condiţii dintre cele prevăzute de art. 82 din Legea nr. 303/2004, persoana în cauză este lipsită în totalitate de acest beneficiu, iar pensia sa este supusă regimului comun al asigurărilor sociale.

Curtea constată că aceste susţineri de neconstituţionalitate sunt neîntemeiate, pentru următoarele argumente: în ceea ce priveşte primul aspect invocat, referitor la pretinsa discriminare în sens favorabil a categoriilor profesionale ce beneficiază, în temeiul şi condiţiile legii, de pensii de serviciu, printre care se numără şi pensia de serviciu acordată magistraţilor, Curtea Constituţională constată că are o bogată jurisprudenţă prin care arată, în esenţă, că reglementarea regimului juridic al pensiilor de serviciu într-uri mod diferit decât cel propriu sistemului general al asigurărilor sociale nu constituie o discriminare în sensul art. 16 alin. (1) din Constituţie sau al art. 14 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

S-a reţinut, în acest sens, că, potrivit prevederilor art. 47 alin. (2) din Constituţie, dreptul la pensie, ca şi celelalte forme de asistenţă socială se exercită în condiţiile stabilite de lege. Prin urmare, legiuitorul este în drept să stabilească şi să modifice, ori de câte ori apare această necesitate, condiţiile şi criteriile de acordare a pensiilor, modul de calcul şi cuantumul acestora. De asemenea, în considerarea situaţiei specifice deosebite a unor categorii socioprofesionale, legiuitorul poate institui tratamente juridice diferenţiate atât prin condiţii şi criterii de acordare derogatorii, cât şi printr-un mod de calcul şi cuantum diferite ale pensiilor (în acest sens, a se vedea Decizia nr. 684 din 15 decembrie 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 177 din 23 februarie 2006, Decizia nr. 455 din 30 mai 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 539 din 22 iunie 2006, sau Decizia nr. 119 din 15 februarie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 252 din 16 aprilie 2007).

Aşa fiind, legiuitorul a reglementat, la art. 82 din Legea nr. 303/2004, condiţiile în care judecătorii, procurorii, magistraţii-asistenţi de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi personalul de specialitate juridică asimilat judecătorilor şi procurorilor, precum şi foştii judecători şi procurori financiari şi consilierii de conturi de la secţia jurisdicţională care au exercitat aceste funcţii la Curtea de Conturi pot beneficia de pensia de serviciu.

La acordarea acestui beneficiu, legiuitorul a avut în vedere importanţa pentru societate a activităţii desfăşurate de această categorie socioprofesională, activitate caracterizată printr-un înalt grad de complexitate şi răspundere, precum şi de incompatibilităţi şi interdicţii specifice.

Condiţiile legale generale pentru acordarea pensiei de serviciu, reglementate de art. 82 din legea criticată, au caracter cumulativ şi sunt următoarele: 1) existenţa raportului de servicii dintre persoana în cauză şi una dintre instituţiile proprii sistemului judiciar sau asimilat; 2) acest raport de serviciu să aibă o anumită întindere în timp, reglementată la cel puţin 25 de ani. Fiecare dintre aceste cerinţe are caracter sine qua non lipsa oricăreia dintre ele determinând imposibilitatea obţineri pensiei de serviciu.

Aşadar, Curtea constată că legiuitorul a instituit, la art. 82 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 303/2004, posibilitatea ca persoanele enumerate (judecătorii, procurorii, magistraţii-asistenţi de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi personalul de specialitate juridică asimilat judecătorilor şi procurorilor, precum şi foştii judecători şi procurori financiari şi consilierii de conturi de la secţia jurisdicţională care au exercitat aceste funcţii la Curtea de Conturi) să se pensioneze la cerere, înainte sau la împlinirea vârstei de 60 de ani, beneficiind de pensia de serviciu, dacă au o vechime în magistratură de cel puţin 25 de ani.

Prin urmare, perioada apreciată de legiuitor ca fiind rezonabilă pentru beneficiul pensiei de serviciu este stabilită, ca regulă generală, la 25 de ani vechime în magistratură, aceasta fiind calificată drept „vechime integrală în magistratură”.

Legiuitorul a prevăzut, la alin. (3) al art. 82 din lege, o singură derogare de la această regulă, constând în acordarea pensiei de serviciu şi judecătorilor şi procurorilor care au împlinit 60 de ani şi au o vechime în magistratură cuprinsă între 20 şi 25 de ani, în acest caz cuantumul pensiei fiind micşorat cu 1% din baza de calcul prevăzută la alin. (1) al art. 82, pentru fiecare an care lipseşte din vechimea integrală în magistratură. Regula proporţionalităţii cunoaşte, aşadar, aplicare în materia pensiei de serviciu, fiind utilizată atât în sensul reducerii cuantumului pensiei (cu 1% pentru flecare an lipsă din cei 25 de ani vechime în magistratură), fie în sensul măririi acesteia (cu 1% pentru fiecare an ce depăşeşte acelaşi prag de 25 de ani vechime în magistratură), această ultimă situaţie regăsindu-se la art. 82 alin. (4) din lege.

Instituirea acestei condiţii de vechime în magistratură de minimum 20 de ani pentru acordarea pensiei de serviciu şi modalitatea de calcul a pensiei pentru persoanele ce nu o îndeplinesc constituie factorii ce generează, potrivit criticilor autorului excepţiei, a două discriminare invocată, cea prezentă în rândul aceleiaşi categorii profesionale a magistraţilor.

Aşa cum s-a arătat anterior, instituirea unei perioade minime de vechime în magistratură (sau într-un alt domeniu specific altei categorii profesionale) constituie un element intrinsec, fundamental, ce caracterizează pensiile de serviciu.

Prin determinarea acestei perioade, legiuitorul a intenţionat, pe de o parte, să recompenseze stabilitatea persoanelor în munca desfăşurată în acest domeniu - instituind, pentru o vechime în magistratură de minimum 20 de ani, acest beneficiu al pensiei de serviciu - , dar şi, pe de altă parte, să încurajeze şi să obţină, în cadrul sistemului judiciar, stabilitatea personalului angajat, pentru ca, în final, actul de justiţie să se realizeze în condiţii cât mai bune.

Statul este, astfel, interesat şi implicat, sub aspect financiar, în formarea personalului de specialitate şi continua sa pregătire profesională, în scopul asigurării unui Înalt nivel de competenţă a celor angajaţi spre a servi justiţiei şi al formării magistraţilor. Sub acest aspect, pensia de serviciu reprezintă un beneficiu, o recompensă acordată persoanelor care şi-au dedicat, integral sau cea mai mare parte din viaţa lor profesională, justiţiei.

De altfel, chiar dispoziţiile art. 6.4 din Carta europeană privind statutul judecătorilor, adoptată de Consiliul Europei la Strasbourg în anul 1998, invocate de autorul excepţiei în motivare, induc ideea necesităţii unei perioade determinate în care judecătorul şi-a exercitat profesia pentru a avea, ulterior, dreptul la plata pensiei de un anumit nivel: „în mod special, statut garantează judecătorului sau judecătoarei care a împlinit vârsta legală pentru încetarea funcţiei, după ce a exercitat-o ca profesie o perioadă determinată, plata unei pensii al cărei nivel trebuie să fie cât mai apropiat posibil de acela al ultimei remuneraţii primite pentru activitatea jurisdicţională.”

Aşa fiind, Curtea constată că instituirea limitei de minimum 20 de ani de vechime în magistratură pentru acordarea, cu îndeplinirea condiţiilor legale, a pensiei de serviciu, nu este de natură a afecta în vreun fel principiul egalităţii şi cel al interzicerii discriminării.

De altfel, Curtea observă că şi în sistemul public de pensii, la care autorul excepţiei face referire, legiuitorul a instituit, potrivit art. 53 alin. (2) din Legea nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice, publicată în monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 852 din 20 decembrie 2010, un stagiu minim de cotizare de 15 ani, atât pentru femei, cât şi pentru bărbaţi, stagiul complet de cotizare fiind, conform alin. (3) al aceluiaşi articol, de 35 de ani.

Curtea constată, analizând motivele de neconstituţionalitate prezentate de autorul excepţiei, că acesta doreşte, în realitate, instituirea unei derogări suplimentare în economia Legii nr. 303/2004, constând în menţinerea beneficiului pensiei de serviciu chiar şi fără atingerea pragului de minimum 20 de ani de vechime în magistratură, caz în care sugerează, ca modalitate de calcul a pensiei speciale, aplicarea regulii „reducerii proporţionale a punctului de pensie”, „sancţiune” a neîmplinirii stagiului minim de cotizare prevăzut de „legea generală” a sistemului public de pensii.

Curtea constată că raţionamentul autorului excepţiei pleacă de la o premisă greşită, deoarece „regula reducerii punctului de pensie, proporţional cu stagiul de cotizare”, la care face referire, nu cunoaşte reglementare în cadrul Legii nr. 263/2010.

Potrivit dispoziţiilor acestui act normativ, pentru a beneficia de pensie, o persoană trebuie să îndeplinească cumulativ două condiţii: să fi împlinit vârsta standard de pensionare şi să fi realizat un stagiu minim de cotizare sau în specialitate, după caz. Chiar dacă o persoană a împlinit vârsta standard de pensionare, dar nu are stagiu minim de cotizare de 15 ani, nu poate primi o pensie pentru limită de vârstă şi nici invers - stagiu complet de cotizare în absenţa vârstei standard de pensionare. Pe de altă parte, cuantumul pensiei se determină prin înmulţirea punctajului mediu anual realizat de asigurat cu valoarea unui punct de pensie, iar punctajul mediu anual realizat de asigurat se determină prin împărţirea numărului de puncte rezultat din însumarea punctajelor anuale ale asiguratului la numărul de ani corespunzător stagiului complet de cotizare, astfel cum este prevăzut în lege. Prin urmare, cuantumul pensiei nu se reduce prin micşorarea, proporţional cu vechimea în muncă, a punctului de pensie, până la completarea stagiului minim de cotizare, deoarece punctul de pensie, deşi poate avea o valoare variabilă de la an la an, se stabileşte în funcţie de anumiţi indicatori definitivi, cunoscuţi în anul curent pentru anul calendaristic anterior, comunicaţi de Institutul Naţional de Statistică. Ceea ce dă un cuantum mai scăzut sau mai ridicat al pensiei din sistemul public este tocmai numărului de puncte rezultat din însumarea punctajelor anuale ale asiguratului, adică, practic, vechimea în muncă, ce se împarte la 35 - stagiul complet de cotizare (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 1.612 din 15 decembrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 888 din 30 decembrie 2010).

În considerarea acestor observaţii, Curtea constată că autorul excepţiei sugerează, practic, o extindere a prevederilor art. 82 alin. (3) din Legea nr. 303/2004, referitoare la micşorarea cuantumului pensiei de serviciu cu 1% din baza de calcul prevăzută la alin. (1), pentru fiecare an care lipseşte din vechimea integrală în magistratură (de 25 de ani), astfel încât acelaşi mod de calcul să fie aplicat şi pentru o vechime în magistratură ce nu atinge 20 de ani.

Or, Curtea a arătat deja că prevederile alin. (3) ale art. 82 din legea examinată reglementează o derogare de la regula generală a vechimii integrale în magistratură (de minimum 25 de ani) pentru acordarea pensiei de serviciu, derogare ce vizează în mod strict şi exclusiv judecătorii şi procurorii care au împlinit 60 de ani şi au o vechime în magistratură între 20 şi 25 de ani.

O extindere sau o derogare a derogării în sensul urmărit de autorul excepţiei ar echivala cu negarea condiţiilor stricte sub imperiul cărora legiuitorul a instituit acordarea pensiei de serviciu a magistraţilor. Astfel, s-ar ajunge la eliminarea pragului minim de vechime în magistratură, iar beneficiul pensiei de serviciu şi-ar pierde raţiunea şi capacitatea de a atinge obiectivele urmărite de legiuitor. O asemenea măsură, în care să existe atât beneficiul pensiei de serviciu - pensie cu caracter special - , dar şi acordarea sa în mod proporţional cu vechimea în magistratură, fără a fi necesară atingerea unui prag minim de vechime în activitate, nu contribuie la asigurarea unui anumit grad de stabilitate a personalului angajat în sistemul judiciar şi nici a unui nivel Înalt de pregătire şi experienţă profesională a acestuia şi deci nu ar reprezenta un câştig pentru înfăptuirea justiţiei, în general.

Nu în ultimul rând, Curtea observă că susţinerile autorului excepţiei referitoare la regula propusă pentru calculul pensiei de serviciu acordată în condiţii de vechime în magistratură mai mică de 20 de ani au natura unor propuneri de lege ferenda, şi nu a unor veritabile critici de neconstituţionalitate, iar Curtea Constituţională nu le poate examina fără a încălca prevederile art. 61 alin. (1) din Constituţie privind rolul Parlamentului de unică autoritate legiuitoare a ţării şi ale art. 146 din aceasta, referitoare la atribuţiile Curţii Constituţionale.

În continuare, Curtea constată că nici susţinerile autorului excepţiei referitoare la existenţa unei situaţii discriminatorii în cadrul aceleiaşi categorii socio-profesionale a magistraţilor nu pot fi reţinute.

Este consacrat în jurisprudenţa constituţională şi de contencios al drepturilor omului că principiul egalităţii justifică dreptul la diferenţiere, tocmai pentru că egalitatea nu înseamnă uniformitate, iar situaţiile diferite sub aspect obiectiv şi rezonabil impun diferenţe de tratament juridic (a se vedea, în acest sens jurisprudenţa Curţii Constituţionale - Decizia nr. 107 din 1 noiembrie 1995, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 85 din 26 aprilie 1996, Decizia nr. 14 din 22 ianuarie 2013, publicată în Monitorul Oficia! al României, Partea I, nr. 148 din 20 martie 2013 sau jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului - Hotărârea din 13 iunie 1979, pronunţată în Cauza Marckx împotriva Belgiei, paragraful 33, Hotărârea din 8 iunie 1976, pronunţată în Cauza Engel şi alţii împotriva Olandei, paragraful 72 sau Hotărârea din 28 noiembrie 1984, pronunţată în Cauza Rasmussen împotriva Danemarcei, paragrafele 38 şi 40).

Aşadar, pentru a nu lăsa loc arbitrariului, calificarea unei situaţii ca fiind diferită de o alta aparent identică trebuie să respecte criteriul obiectivităţii, iar1 tratamentul juridic diferit trebuie, la rândul său, să îndeplinească criteriul rezonabilităţii.

Diferenţa obiectivă, care „justifică şi impune totodată tratamentul juridic deosebit constă, în cazul de faţă, tocmai în îndeplinirea--condiţiei de vechime în magistratură de minimum 20 de ani, cerinţă fără de care beneficiul pensiei de serviciu nu poate fi acordat. O condiţie de aceeaşi natură^ esenţială pentru obţinerea pensiei, se regăseşte şi în dreptul comun, adică în sistemul unitar de pensii publice reglementat de Legea nr. 263/2010, fiind circumstanţiată la un stagiu minim de cotizare de 15 ani.

Contrar susţinerilor autorului excepţiei, o astfel de condiţie nu are caracter aleatoriu şi subiectiv, ci constituie un element obiectiv şi cuantificabil. Prin urmare, deşi, formal, se încadrează în aceeaşi categorie socioprofesională a magistraţilor (sau personalului asimilat, potrivit legii), persoana care nu a atins vechimea minimă în magistratură stabilită de legiuitor la 20 de ani nu poate beneficia de aceleaşi drepturi ce vizează pensia, constând în pensia de serviciu, deoarece nu se află în aceeaşi situaţie ca şi colegii săi care au împlinit această vechime.

Caracterul rezonabil al diferenţei de tratament juridic, impus de art. 16 alin. (1) din Constituţie şi de art. 14 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, invocate de autorul excepţiei, constă, potrivit jurisprudenţei mai sus indicate, în respectarea principiului proporţionalităţii. Acest principiu presupune din partea legiuitorului menţinerea, în cadrul marjei sale de apreciere, a justului echilibru între mijloacele folosite şi scopul vizat. Or, de vreme ce legiuitorul a stabilit, uzând de marja de apreciere lăsată la dispoziţia statelor membre ale Convenţiei, că perioada minimă necesară pentru obţinerea beneficiului constând în pensia de serviciu este de 20 de ani vechime în magistratură, rezultă că este rezonabil ca situaţiile ce se află sub acest standard să nu corespundă aceluiaşi regim juridic, deoarece nu se pot încadra în norma juridică de referinţă. Aplicarea aceleiaşi reguli, a beneficiului pensiei de serviciu, şi persoanelor ce nu au minimum 20 de ani vechime în magistratură, ar genera, pe de o parte, discriminarea celor care sunt îndreptăţiţi la acest beneficiu prin îndeplinirea plenară a tuturor condiţiilor legale şi, pe de altă parte, ar fi contrară voinţei legiuitorului de a asigura stabilitatea, specializarea şi profesionalismul celor încadraţi în sistemul judiciar.

Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4-) din Constituţie, precum şi ai art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Gheorghe Silviu Raţiu în Dosarul nr. 334/108/2013 al Tribunalului Arad - Secţia civilă şi constată că dispoziţiile art. 82 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.

Definitivă şi general obligatorie.

Decizia se comunică Tribunalului Arad - Secţia civilă şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunţată în şedinţa din data de 29 octombrie 2013.

 

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE

AUGUSTIN ZEGREAN

Magistrat-asistent,

Claudia-Margareta Krupenschi

 

HOTĂRÂRI ALE GUVERNULUI ROMÂNIEI

GUVERNUL ROMÂNIEI

HOTĂRÂRE

privind modificarea Hotărârii Guvernului nr. 1.680/2008 pentru instituirea unei scheme de ajutor de stat privind asigurarea dezvoltării economice durabile

 

Având în vedere Decizia Comisiei Europene din data de 25 octombrie 2013 [C (2013) 7177 final] privind prelungirea până la data de 30 iunie 2014 a hărţii ajutoarelor regionale 2007-2013, în temeiul art. 108 din Constituţia României, republicată,

 

Guvernul României adoptă prezenta hotărâre.

 

Articol unic. - Hotărârea Guvernului nr. 1.680/2008 pentru instituirea unei scheme de ajutor de stat privind asigurarea dezvoltării economice durabile, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 897 din 30 decembrie 2008, cu. modificările şi completările ulterioare, se modifică după cum urmează:

1. La articolul 12, alineatul (1) va avea următorul cuprins:

„(1) Perioada de valabilitate a schemei în care se pot emite acorduri pentru finanţare este 1 ianuarie 2009-30 iunie 2014.”

2. La anexa nr. 3, capitolul V „Procedură de acordare a alocării specifice individuale” punctul 2 subpunctul 2.11, litera c) va avea următorul cuprins:

,,c) o scrisoare de respingere a cererii de acord pentru finanţare, în cazul în care: nu se îndeplinesc criteriile prevăzute de hotărâre sau cererile de acord pentru finanţare au fost depuse după data la care bugetul anual alocat schemei a fost epuizat sau nu se respectă termenul prevăzut la lit. b) sau a expirat perioada de valabilitate a schemei în care se pot emite acorduri pentru finanţare.”

 

PRIM-MINISTRU

VICTOR-VIOREL PONTA

Contrasemnează:

Viceprim-ministru, ministrul finanţelor publice,

Daniel Chiţoiu

Ministrul delegat pentru buget,

Liviu Voinea

p. Ministrul afacerilor externe,

George Ciamba,

secretar de stat

 

Bucureşti, 4 decembrie 2013.

Nr. 956.

GUVERNUL ROMÂNIEI

HOTĂRÂRE

privind modificarea Hotărârii Guvernului nr. 1.084/2012 pentru aprobarea indicatorilor tehnico-economici aferenţi obiectivului de investiţii „Varianta de ocolire a municipiului Satu Mare”, judeţul Satu Mare

 

În conformitate cu art. 11 lit. b) şi d) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 84/2003 pentru înfiinţarea Companiei Naţionale de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România - S.A. prin reorganizarea Regiei Autonome „Administraţia Naţională a Drumurilor din România”, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 47/2004, cu modificările ulterioare,

în temeiul art. 108 din Constituţia României, republicată, al art. 42 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 500/2002 privind finanţele publice, cu modificările si completările ulterioare,

 

Guvernul României adoptă prezenta hotărâre.

 

Articol unic. - Hotărârea Guvernului nr. 1.084/2012 pentru aprobarea indicatorilor tehnico-economici aferenţi obiectivului de investiţii „Varianta de ocolire a municipiului Satu Mare”, judeţul Satu Mare, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 759 din 12 noiembrie 2012, se modifică după cum urmează:

1. Articolul 2 va avea următorul cuprins:

„Art. 2. - Finanţarea obiectivului de investiţii menţionat la art. 1 se realizează de la bugetul de stat, prin bugetul Secretariatului General al Guvernului pentru Departamentul pentru Proiecte de Infrastructură şi Investiţii Străine, capitolul 84.01 «Transporturi», titlul 56 «Proiecte cu finanţare din fonduri externe nerambursabile (FEN) postaderare», articolul 56.01 «Programe din Fondul european de dezvoltare regională (FEDR)».”

2. Articolul 3 va avea următorul cuprins:

„Art. 3. - Departamentul pentru Proiecte de Infrastructură şi Investiţii Străine, prin Compania Naţională de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România - S.A., răspunde de modul de utilizare a sumei prevăzute în anexă, în conformitate cu prevederile legale în vigoare.”

3. Anexa se modifică şi se înlocuieşte cu anexa la prezenta hotărâre.

 

PRIM-MINISTRU

VICTOR-VIOREL PONTA

Contrasemnează:

Ministrul delegat pentru proiecte de infrastructură de interes naţional şi investiţii străine,

Dan-Coman Şova

Secretarul general al Guvernului,

Ion Moraru

Viceprim-ministru, ministrul dezvoltării regionale şi administraţiei publice,

Nicolae-Liviu Dragnea

Viceprim-ministru, ministrul finanţelor publice,

Daniel Chiţoiu

Ministrul delegat pentru buget,

Liviu Voinea

 

Bucureşti, 4 decembrie 2013.

Nr. 957.

 

ANEXĂ

(Anexa la Hotărârea Guvernului nr. 1.084/2012*)

 

INDICATORII TEHNICO-ECONOMICI

ai obiectivului de investiţii „Varianta de ocolire a municipiului Satu Mare”, judeţul Satu Mare

 

Titular: Secretariatul General al Guvernului, pentru Departamentul pentru Proiecte de Infrastructură şi Investiţii Străine

Beneficiar: Compania Naţională de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România - SA. - Direcţia Regională de Drumuri ş Poduri Cluj

Amplasament: judeţul Satu Mare

 

Valoarea totală a investiţiei (inclusiv TVA):

730.401*)

mii lei

 

(1 euro = 4,4150 lei la data de 26 martie 2013),

 

 

 

din care C+M:

595.882

INV

mii lei

 

Eşalonarea investiţiei

C+M

 

 

 

mii lei

460.152

 

Anul I

mii lei

375.405

 

 

mii lei

270.249

 

Anul II

mii lei

220.477

 

Capacităţi:

UM

 

 

- Lungime totală drum

km

19,540

 

- Lungime drum două benzi

km

5,600

 

- Lungime drum 4 benzi

km

13,940

 

- Lăţime platformă două benzi

m

10,00

 

- Lăţime platformă 4 benzi

m

18,50

 

- Noduri rutiere

buc.

4

 

- Intersecţii la nivel

buc.

3

 

- Parcări de scurtă durată

buc.

2

 

- Poduri şi pasaje

buc.

10

 

Durata de realizare a investiţiei

luni

24

 

 

Factori de risc

Obiectivul se va proteja antiseismic, conform Normativului P 100-1/2006.

Finanţarea investiţiei

Finanţarea obiectivului de investiţii se realizează de la bugetul de stat, prin bugetul Secretariatului General al Guvernului, pentru Departamentul-pentru Proiecte de Infrastructură şi Investiţii Străine, capitolul 84.01 „Transporturi”, titlul 56 „Proiecte cu finanţare din fonduri externe nerambursabile (FEN) postaderare”, articolul 56.01 „Programe din Fondul european de dezvoltare regional; (FEDR)”.


*) Valoarea se va actualiza potrivit evoluţiei ulterioare a preţurilor.

GUVERNUL ROMÂNIEI

HOTĂRÂRE

privind prorogarea termenelor de aplicare a unor ajutoare de stat, precum şi pentru aprobarea ajutoarelor de stat care se acordă producătorilor agricoli pentru anul 2014 şi a sumei totale alocate acestor ajutoare de stat

În temeiul art. 108 din Constituţia României, republicată, al Regulamentului (UE) nr. 1.114/2013 al Comisiei din 7 noiembrie 2013 de modificare a Regulamentului (CE) nr. 1.857/2006 cu privire !a perioada de aplicare a acestuia, precum si al art. 4 lit. s) pct. 13, art. 6 şi art. 11 alin. (2) din Ordonanţa Guvernului nr. 14/2010 privind măsuri financiare pentru reglementarea ajutoarelor de stat acordate producătorilor agricoli, începând cu anul 2010, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 74/2010, cu completările ulterioare,

 

Guvernul României adoptă prezenta hotărâre.

 

Art. 1. - (1) Durata de aplicare a schemelor de ajutor de stat prevăzute în Hotărârea Guvernului nr. 756/2010 pentru aprobarea normelor metodologice referitoare la modul de acordare a ajutorului de stat În agricultură pentru plata primelor de asigurare, Hotărârea Guvernului nr. 920/2010 pentru aprobarea normelor metodologice privind modul de acordare a ajutorului de stat pentru producătorii agricoli din sectorul creşterii animalelor, în vederea colectării cadavrelor de animale, precum şi Hotărârea Guvernului nr. 207/2011 pentru aprobarea Normelor metodologice privind modul de acordare a ajutorului de stat pentru ameliorarea raselor de animale, cu modificările şi completările ulterioare, se prorogă până la 30 iunie 2014.

(2) Se aprobă ajutoarele de stat şi suma totală alocată ajutoarelor de stat, prevăzute la alin. (1), până la data de 30 iunie 2014, potrivit pct. 1, 2 şi 3 din anexa care face parte integrantă din prezenta hotărâre.

Art. 2. - Se aprobă ajutorul de stat pentru motorina utilizată în agricultură şi suma totală alocată acestuia, până la data de 30 septembrie 2014, potrivit pct. 4 din anexă.

Art. 3. - Valoarea totală a ajutoarelor de stat prevăzute la art. 1 şi 2 este de 520.484 mii lei şi se asigură de la bugetul de stat, în limita prevederilor bugetare aprobate Ministerului Agriculturii şi Dezvoltării Rurale pe anul 2014.

 

PRIM-MINISTRU

VICTOR-VIOREL PONTA

Contrasemnează:

Ministrul agriculturii şi dezvoltării rurale,

Daniel Constantin

Viceprim-ministru, ministrul finanţelor publice,

Daniel Chiţoiu

Ministru! delegat pentru buget,

Liviu Voinea

p. Ministrul afacerilor externe,

George Ciamba,

secretar de stat

 

Bucureşti, 4 decembrie 2013.

Nr. 959.

 

ANEXĂ

 

AJUTOARE DE STAT

care se acordă producătorilor agricoli în anul 2014 şi suma totală alocată acestor ajutoare de stat în anul 2014

 

Nr. crt.

Specificare

Denumirea ajutorului de stat

Suma totală alocată

- mii lei -

1.

Ajutoare pentru sectorul creşterii animalelor [art. 10 lit. g) din Ordonanţa Guvernului nr. 14/2010, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 74/2010, cu completările ulterioare]

În sectorul creşterii animalelor, pentru colectarea cadavrelor de animale

1.453

2.

Plata primelor de asigurare [art. 10 lit. d) din Ordonanţa Guvernului nr. 14/2010, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 74/2010, cu completările ulterioare]

Plata primelor de asigurare

31.000

3.

Ajutoare pentru sectorul creşterii animalelor [art. 10 lit. g) din Ordonanţa Guvernului nr. 14/2010, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 74/2010, cu completările ulterioare]

Ajutoare de stat destinate acoperirii costurilor legate de întocmirea şi menţinerea registrului genealogic şi de determinarea calităţii genetice a raselor de animale

15.000

4.

Aplicarea Directivei 2003/96/CE a Consiliului din 27 octombrie 2003 privind restructurarea cadrului comunitar de impozitare a produselor energetice şi a electricităţii, sub formă de rambursare

Ajutor de stat pentru motorina utilizată în agricultură

473.031

TOTAL:

520.484