MONITORUL OFICIAL AL ROMÂNIEI Nr. 114/2013

MONITORUL OFICIAL AL ROMÂNIEI

 

P A R T E A  I

Anul XXV - Nr. 114         LEGI, DECRETE, HOTĂRÂRI ŞI ALTE ACTE         Joi, 28 februarie 2013

 

SUMAR

 

DECIZII ALE CURŢII CONSTITUŢIONALE

 

Decizia nr. 8 din 17 ianuarie 2013 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 1082 şi ale art. 1085 alin. 1 şi 3 din Codul de procedură civilă

 

Decizia nr. 12 din 22 ianuarie 2013 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 6 alin. (4), art. 10 alin. (2), art. 15 alin. (5), art. 17 alin. (1) lit. d) şi e), art. 88 alin. (1), art. 91 şi ale art. 931 din Legea audiovizualului nr. 504/2002

 

Opinie separată

 

Decizia nr. 13 din 22 ianuarie 2013 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 21 teza întâi din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, precum şi ale art. 29 alin. (7), art. 40 lit. f) şi art. 46 alin. (1), (12) şi (13) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, astfel cum au fost modificate prin art. II pct. 3 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 59/2009 pentru modificarea Legii nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor şi pentru modificarea şi completarea Legii nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii

 

ORDONANŢE ALE GUVERNULUI ROMÂNIEI

 

10. - Ordonanţă de urgenţă pentru plata eşalonată a despăgubirilor stabilite potrivit dispoziţiilor Legii nr. 9/1998 privind acordarea de compensaţii cetăţenilor români pentru bunurile trecute în proprietatea statului bulgar în urma aplicării Tratatului dintre România şi Bulgaria, semnat la Craiova la 7 septembrie 1940, ale Legii nr. 290/2003 privind acordarea de despăgubiri sau compensaţii cetăţenilor români pentru bunurile proprietate a acestora, sechestrate, reţinute sau rămase în Basarabia, Bucovina de Nord şi Ţinutul Herţa, ca urmare a stării de război şi a aplicării Tratatului de Pace între România şi Puterile Aliate şi Asociate, semnat la Paris la 10 februarie 1947, precum şi ale Legii nr. 393/2006 privind acordarea de compensaţii cetăţenilor români pentru bunurile trecute în proprietatea fostului Regat al Sârbilor, Croaţilor şi Slovenilor, în urma aplicării Protocolului privitor la câteva insule de pe Dunăre şi la un schimb de comune între România şi Iugoslavia. Încheiat la Belgrad la 24 noiembrie 1923, şi a Convenţiei dintre România şi Regatul Sârbilor, Croaţilor şi Slovenilor, relativă la regimul proprietăţilor situate în zona de frontieră, semnată la Belgrad la 5 iulie 1924, precum şi pentru modificarea şi completarea Legii nr. 9/1998, Legii nr. 290/2003 şi Legii nr. 393/2006

 

DECIZII ALE CURŢII CONSTITUŢIONALE

 

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

 

DECIZIA Nr. 8

din 17 ianuarie 2013

referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 1082 şi ale art. 1085 alin. 1 şi 3 din Codul de procedură civilă

 

Acsinte Gaspar - preşedinte

Aspazia Cojocaru - judecător

Petre Lăzăroiu - judecător

Mircea Ştefan Minea - judecător

Iulia Antoanella Motoc - judecător

Puskás Valentin Zoltán - judecător

Tudorel Toader - judecător

Fabian Niculae - magistrat-asistent

 

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Antonia Constantin.

 

Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 1085 alin. 1 şi 3 din Codul de procedură civilă, excepţie ridicată de Ioana Sfîrăială în Dosarul nr. 26.254/3/2012 al Tribunalului Bucureşti - Secţia a VI-a civilă şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 1.458D/2012.

La apelul nominal se constată lipsa părţii, faţă de care procedura de citare a fost legal îndeplinită.

Preşedintele dispune a se face apelul şi în Dosarul nr. 1.475D/2012 având ca obiect excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 1082 şi ale art. 1085 alin. 1 şi 3 din Codul de procedură civilă, excepţie ridicată de Ioana Sfîrăială şi de Antonie Popescu în Dosarul nr. 26.251/3/2012 al Tribunalului Bucureşti - Secţia a VI-a civilă.

La apelul nominal se constată lipsa părţilor, faţă de care procedura de citare a fost legal îndeplinită.

Având în vedere identitatea parţială de obiect a excepţiei de neconstituţionalitate în dosarele mai sus menţionate, Curtea, din oficiu, pune în discuţie conexarea Dosarului nr. 1.475D/2012 la Dosarul nr. 1.458D/2012.

Reprezentantul Ministerului Public arată că este de acord cu conexarea cauzelor.

Curtea, în temeiul dispoziţiilor art. 53 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, dispune conexarea Dosarului nr. 1.475D/2012 la Dosarul nr. 1 458D/2012, care este primul înregistrat.

Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate ca neîntemeiată. Acesta arată că dispoziţiile legale criticate nu comportă vreun viciu de neconstituţionalitate, întrucât respectiva procedură are un caracter incidental şi nu prejudiciază fondul cauzei. De asemenea, reprezentantul Ministerului Public invocă jurisprudenţa Curţii Constituţionale în materie (deciziile nr. 308 din 3 martie 2011, nr. 1.419 din 20 octombrie 2011 şi nr. 344 din 10 aprilie 2012), precum şi pe cea a Curţii Europene a Drepturilor Omului (hotărârile din 23 martie 1994 şi 31 mai 2011, pronunţate în cauzele Ravnsborg împotriva Suediei şi Zugic împotriva Croaţiei) în susţinerea concluziilor de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarelor, reţine următoarele:

Prin încheierile din 29 si 31 octombrie 2012, pronunţate în Dosarele nr. 26.254/3/2012 şi nr. 26.251/3/2012, Tribunalul Bucureşti - Secţia a VI-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a sesizat Curtea Constituţională cu soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 1085 alin. 1 şi 3 din Codul de procedură civilă, respectiv a celor ale art. 1082 şi ale art. 1085 alin. 1 şi 3 din Codul de procedură civilă.

Excepţia a fost invocată de Ioana Sfîrăială şi de Antonie Popescu, în dosare având ca obiect soluţionarea unor cereri de reexaminare.

În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorii acesteia susţin, în esenţa, ca dispoziţiile legale criticate sunt neconstituţionale, întrucât în această materie specială nu există două căi de atac, având în vedere că încheierea de reexaminare este irevocabilă. Or, în condiţiile în care apare o confuziune între agentul constatator şi judecătorul căii de atac, este greu de presupus că subiectivismul judecătorului care a aplicat sancţiunea va dispărea în momentul judecării cererii de reexaminare.

Tribunalul Bucureşti - Secţia a VI-a civilă apreciază excepţia de neconstituţionalitate ca fiind neîntemeiată.

Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierile de sesizare au fost comunicate preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

Guvernul, în punctul de vedere exprimat în Dosarul nr. 1.475D/2012, menţionând jurisprudenţa în materie a Curţii Constituţionale, apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. După opinia Guvernului, reexaminarea este o cale specifică de retractare în care nu se soluţionează fondul litigiului. Existenţa acestei căi de retractare este o expresie a liberului acces la justiţie şi dreptului la apărare pentru persoana obligată la plata unei amenzi sau despăgubiri care poate solicita revenirea asupra acestora.

Avocatul Poporului a comunicat că îşi menţine punctul de vedere consemnat în deciziile Curţii Constituţionale nr. 231 din 19 februarie 2009, nr. 344 din 10 aprilie 2012, precum şi cel din Dosarul nr. 1.384D/2012, în sensul constituţionalităţii dispoziţiilor legale criticate.

Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

CURTEA,

examinând încheierile de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului şi Avocatului Poporului, rapoartele întocmite de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile da lege criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:

Curtea Constituţională a fost lega! sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, ale art. 1 alin, (2), ale art. 2,3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.

Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie prevederile dispoziţiilor art. 1082 şi ale art. 1085 alin. 1 şi 3 din Codul de procedură civilă, dispoziţii ce au următoarea redactare:

- Art. 1082: „Nerespectarea de către oricare dintre părţi sau de către alte persoane a măsurilor luate de către instanţă pentru asigurarea ordinii şi solemnităţii şedinţei de judecată se sancţionează cu amendă de la 30 lei la 200 lei.

Nerespectarea de către orice persoană a dispoziţiilor privind desfăşurarea normală a executării silite se sancţionează de către preşedintele instanţei de executare, la cererea executorului, cu amendă de la 50 lei la 500 lei.

Odată cu aplicarea sancţiunii se va stabili în ce constă abaterea săvârşită.”

- Art. 1085 alin. 1 şi 3: „împotriva încheierii prevăzute ia art. 1084 cel obligat la amendă sau despăgubire va putea face numai cerere de reexaminare, solicitând, motivat, să se revină asupra amenzii ori despăgubirii sau să se dispună reducerea acestora.[...]

Cererea se soluţionează prin încheiere irevocabilă, dată în camera de consiliu, de către instanţa de judecată ori de preşedintele instanţei de executare care a aplicat amenda sau despăgubirea.

În opinia autorilor excepţiei de neconstituţionalitate, prevederile legale criticate contravin dispoziţiilor constituţionale cuprinse în art. 1 privind statul român, art. 16 privind egalitatea în drepturi, art. 20 referitor la tratatele internaţionale privind drepturile omului şi în art. 21 privind accesul liber la justiţie, precum şi dispoziţiilor art. 6 privind dreptul la un proces echitabil, art. 13 privind dreptul la un recurs efectiv şi art. 14 privind interzicerea discriminării din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

Examinând excepţia de neconstituţionalitate ridicată, Curtea constată că s-a mai pronunţat asupra unora dintre acestea, prin raportare la critici similare, constatând constituţionalitatea acestora.

Astfel, în ceea ce priveşte dispoziţiile art. 1082 alin. 1 din Codul de procedură civilă, prin Decizia nr. 231 din 19 februarie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 209 din 1 aprilie 2009, care a făcut trimitere la Decizia nr. 547 din 18 octombrie 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.030 din 21 noiembrie 2005, Curtea a statuat că textele de lege criticate nu instituie inegalităţi sau discriminări între cetăţeni ori categorii de persoane, ci prevăd doar posibilitatea aplicării unor amenzi judiciare, în cazul exercitării cu rea-credinţă a unor drepturi procesuale, ceea ce corespunde exigenţelor art. 57 din Constituţie, care instituie îndatorirea fundamentală a cetăţenilor de a exercita drepturile şi libertăţile constituţionale cu bună-credinţă, fără încălcarea drepturilor şi libertăţilor celorlalţi.

De asemenea, textele criticate nu cuprind prevederi de natură să aducă atingere dreptului de acces la justiţie. Dimpotrivă, dispoziţiile art. 1085 din Codul de procedură civilă prevăd că persoana obligată la amendă sau despăgubire poate face cerere de reexaminare, prin care solicită, motivat, să se revină asupra amenzii ori despăgubirii. Totodată, textele criticate nu contravin dispoziţiilor constituţionale privind statul de drept şi respectarea supremaţiei Constituţiei, celor privind dreptul internaţional şi dreptul intern, precum şi celor privind tratatele internaţionale referitoare la drepturile omului, invocate, de asemenea, în susţinerea excepţiei. În consecinţă, Curtea a constatat că dispoziţiile legale criticate nu aduc atingere nici prevederilor corespunzătoare cuprinse în documentele internaţionale invocate de autorul excepţiei.

În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 1085 alin. 1 şi 3 din Codul de procedură civilă, prin Decizia nr. 1.419 din 20 octombrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 901 din 20 decembrie 2011, Curtea a mai statuat că prevederile legale criticate nu contravin art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, întrucât acestea se referă exclusiv la soluţionarea în fond a cauzei, or, aşa cum s-a arătat mai sus, cererea de reexaminare nu presupune o judecare pe fond a litigiului.

În acest sens, Curtea Europeană a Drepturilor Omului prin Decizia de admisibilitate din 6 iulie 2000, pronunţată în Cauza Moura Carreira şi Margarida Lourenco Carreira împotriva Portugaliei, a reţinut că sfera de aplicare a art. 6 din Convenţie vizează drepturile şi obligaţiile cu caracter civil care trebuie să constituie obiectul - sau unul dintre obiectele - litigiului, iar rezultatul unei astfel de proceduri trebuie să fie direct determinant pentru un astfel de drept, ceea ce în speţa de faţă nu este cazul - cererea de reexaminare fiind un incident procedural care nu vizează fondul pretenţiei deduse judecăţii instanţei.

De asemenea, nu poate fi primită nici critica autorului excepţiei potrivit căreia modul de soluţionare a cererii de reexaminare determină o restrângere nejustificată a dreptului la o cale efectivă de atac, aducându-se astfel atingere art. 13 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, întrucât cererea de reexaminare este o verificare judiciară efectivă, fiind analizate pe fond legalitatea şi temeinicia sancţiunii amenzii şi ale elementelor necunoscute la momentul aplicării acesteia.

Cu privire la susţinerea autorului excepţiei de neconstituţionalitate referitoare la situaţia întâlnită în practică, în care judecătorul care a aplicat amenda soluţionează şi cererea de reexaminare, Curtea a reţinut că modul de aplicare de către instanţe a normei legale criticate nu constituie o veritabilă critică de neconstituţionalitate.

Curtea a mai apreciat că soluţionarea cererii de reexaminare de către aceeaşi instanţă care a aplicat amenda şi care a fost învestită cu soluţionarea fondului litigiului, dar în complete cu compunere diferită, nu este de natură a susţine critica de neconstituţionalitate, legiuitorul prin aceasta nu a înţeles să limiteze accesul la justiţie sau dreptul la apărare, ci să asigure valorificarea în condiţii egale a acestor drepturi constituţionale. Exercitarea unui drept de către titularul său nu poate avea loc decât într-un anumit cadru juridic, stabilit de legiuitor, cu respectarea anumitor exigenţe, de natură a preveni eventualele abuzuri şi tergiversarea soluţionării cauzelor deduse judecăţii. În fine, Curtea a constatat că în Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 485 din 15 iulie 2010, care nu intrase în vigoare la data pronunţării deciziei, legiuitorul a simţit nevoia limpezirii textului de lege şi a prevăzut în art. 186 alin. 3 [devenit art. 191 alin. 3, după republicarea Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă din Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 545 din 3 august 2012] că, „în toate cazurile, cererea se soluţionează, cu citarea părţilor, prin încheiere, dată în camera de consiliu, de către un alt complet decât cel care a stabilit amenda sau despăgubirea.

Întrucât în cauza de faţă nu au fost aduse elemente noi de natură să impună reconsiderarea jurisprudenţei Curţii Constituţionale în materie, atât soluţia, cât şi considerentele acestor decizii îşi menţin valabilitatea şi în prezenta cauză.

Pentru motivele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) fit. A.d) si al art. 29 din Legea nr. 47/1992,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor ari. 1082 şi ale art. 10885 alin. 1 şi 3 din Codul de procedură civilă, excepţie ridicată de Ioana Sfîrăială şi de Antonie Popescu în dosarele nr. 26.254/3/2012 şi nr. 26.251/3/2012 ale Tribunalului Bucureşti - Secţia a VI-a civilă.

Definitivă şi general obligatorie.

Pronunţată în şedinţa publică din data de 17 ianuarie 2013.

PREŞEDINTE,

ACSINTE GAS PAR

Magistrat-asistent,

Fabian Niculae

 

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

DECIZIA Nr. 12

din 22 ianuarie 2013

referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 6 alin. (4), art. 10 alin. (2), art. 15 alin. (5), art. 17 alin. (1) lit. d) şi e), art. 88 alin. (1), art. 91 şi ale art. 931 din Legea audiovizualului nr. 504/2002

 

Acsinte Gaspar - preşedinte

Aspazia Cojocaru - judecător

Petre Lăzăroiu - judecător

Mircea Ştefan Minea - judecător

Iulia Antoanella Motoc - judecător

Ion Predescu - judecător

Puskás Valentin Zoltán - judecător

Tudorel Toader – judecător

Claudia-Margareta Krupenschi - magistrat-asistent

 

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Simona Ricu.

 

Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 6 alin. (4), art. 10 alin. (2), art. 15 alin. (5), art. 17 alin. (1) lit. d) si e), art. 88 alin. (1), art. 91 şi ale art. 93 din Legea audiovizualului nr. 504/2002, excepţie ridicată de Societatea Comercială „Radio XXI” - S.R.L. din Bucureşti în Dosarul nr. 4.931/2/2011 al Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal şi care formează obiectul Dosarului nr. 933D/2012 al Curţii Constituţionale.

La apelul nominal răspunde partea Consiliul Naţional al Audiovizualului, prin consilier juridic cu delegaţie depusă la dosar, lipsind autorul excepţiei, faţă de care procedura de citare a fost legal îndeplinită.

Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul părţii prezente, care solicită, în principal, respingerea, ca inadmisibilă, a excepţiei de neconstituţionalitate. În acest sens, susţine, pe de o parte, că textele de lege criticate nu au legătură cu obiectul cauzei, fondul acesteia constând în aplicarea unor sancţiuni în baza altui temei de drept. Pe de altă parte, arată că, în realitate, critica de neconstituţionalitate vizează normele secundare emise de Consiliul Naţional al Audiovizualului în aplicarea legii şi că există o confuzie a autorului excepţiei între delegarea legislativă şi delegarea de competenţă a Consiliului Naţional al Audiovizualului cu privire la emiterea de acte normative ca acte secundare.

Pe fondul excepţiei, reprezentantul legal al părţii Consiliul Naţional al Audiovizualului susţine că aceasta este neîntemeiată.

Autorul pretinde încălcarea art. 53 din Constituţie şi încearcă, în acest sens, să creeze un nou drept fundamental, respectiv dreptul suveran al părinţilor asupra creşterii şi educării copiilor, arătând 1n continuare că autoritatea cu care se află în litigiu emite în afara cadrului constituţional norme secundare lipsite de claritate şi previzibilitate, ce nu îşi dovedesc necesitatea într-o societate democratică. Or, unul dintre scopurile ce stau la baza înfiinţării Consiliului Naţional al Audiovizualului constă în protecţia minorilor prin mijloacele sale specifice, fiind evident, faţă de circumstanţele speţei în discuţie, că şi programele audio, difuzate prin radio, şi nu numai cele video, pot afecta dezvoltarea copiilor.

În ceea ce priveşte susţinerile autorului excepţiei referitoare la nerespectarea prezumţiei de nevinovăţie, în sensul că nu a fost audiat înainte de a i se aplica sancţiunea, reprezentantul legal al Consiliului Naţional al Audiovizualului subliniază că posibilitatea reclamantului de a formula o excepţie de neconstituţionalitate demonstrează garantarea acestui principiu. Pe de altă parte, nicio dispoziţie din cuprinsul Legii audiovizualului nr. 504/2002 nu conţine vreo obligaţie în acest sens.

Având cuvântul asupra excepţiei de neconstituţionalitate, reprezentantul Ministerului Public arată că dispoziţiile pe care Consiliul Naţional al Audiovizualului le emite în baza Legii nr. 504/2002 sunt norme de reglementare, şi nu au caracter normativ. Criticile de neconstituţionalitate formulate de autorul excepţiei nu pot fi reţinute, deoarece drepturile invocate de acestea nu au un caracter absolut, iar categoria minorilor reprezintă, pe de altă parte, o categorie de persoane protejate juridic în mod deosebit. Prezumţia de nevinovăţie, reglementată de art. 23 alin. (11) din Constituţie, este specifică procesului penal, autorul excepţiei beneficiind, în schimb, de toate garanţiile specifice dreptului la un proces echitabil.

Pentru aceste considerente redate succint, reprezentantul Ministerului Public solicită respingerea, ca neîntemeiată, a excepţiei de neconstituţionalitate.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:

Prin Sentinţa civilă nr. 7.266 din 2 decembrie 2011, pronunţată în Dosarul nr. 4.931/2/2011, Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 6 alin. (4), art. 10 alin. {2), art. 15 alin. (5), art. 17 alin. (1) lit. d) şi e), art. 88 alin. (1), art. 91 şi ale art. 931 din Legea audiovizualului nr. 504/2002, excepţie ridicată de Societatea Comercială „Radio XXI” - S.R.L. din Bucureşti într-o cauză având ca obiect soluţionarea unei acţiuni în anulare a unui act administrativ emis de Consiliul Naţional al Audiovizualului.

În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorul acesteia susţine, mai întâi, că prevederile art. 10 alin. (2), art. 15 alin. (5) şi ale art. 17 alin. (1) lit. d)-e) din Legea audiovizualului nr. 504/2002 contravin dispoziţiilor art. 53 din Constituţie, raportat la art. 30 şi art. 31 din Legea fundamentală.

Art. 53 din Constituţie permite restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi numai prin lege, fiind astfel exclusă intervenţia normativă a altor autorităţi ale administraţiei publice, cu excepţia Guvernului, care poate legifera în această materie în condiţiile delegării legislative.

Or, activitatea Consiliului Naţional al Audiovizualului şi actele administrative cu caracter normativ emise de această autoritate conduc spre concluzia că textele de lege supuse controlului de constituţionalitate au fost interpretate şi aplicate în sensul în care Consiliul este autorizat să creeze drept, să emită norme noi, adăugând la lege şi limitând, astfel, exerciţiul dreptului la liberă exprimare. Restrângerea exerciţiului unui drept fundamental nu poate fi dispusă printr-un act cu caracter normativ al Consiliului Naţional al Audiovizualului, aşa cum actele administrative normative nu pot reglementa raporturi sociale ce ţin în exclusivitate, fie în mod expres, fie în mod tacit, de competenţa puterii legislative. În consecinţă, autorul excepţiei apreciază că dispoziţiile art. 10 alin. (2), art. 15 alin. (5) şi ale art. 17 alin. (1) lit. d)^e) din Legea audiovizualului nr. 504/2002 sunt neconstituţionale în măsura în care deleagă Consiliului Naţional al Audiovizualului posibilitatea reglementării prin acte administrative cu caracter normativ într-un domeniu rezervat în mod exclusiv legii.

În ce priveşte dispoziţiile art. 88 alin. (1), art. 91 şi ale art. 931 din Legea audiovizualului nr. 504/2002, acestea contravin, în opinia autorului excepţiei, prevederilor art. 20 şi ale art. 23 din Constituţie.

Dreptul la prezumţia de nevinovăţie nu se limitează la o garanţie procedurală proprie procesului penal, ci se extinde, în accepţiunea tratatelor şi convenţiilor la care România este parte, la orice activitate prin care se stabileşte vinovăţia unei persoane, chiar şi contravenţională.

Legea audiovizualului nr. 504/2002 nu prevede un mecanism procedural care să instituie pentru colegiul Consiliului Naţional al Audiovizualului obligaţia de a da posibilitatea celui cercetat să fie ascultat înaintea luării unei decizii de sancţionare. Excluderea deciziilor acestei autorităţi de la aplicabilitatea dreptului contravenţional şi plasarea acestora în materia dreptului administrativ nu înlătură obligaţia statului de a respecta garanţiile care se rezumă în orice procedură ce are sau ar putea avea ca rezultat sancţionarea unei persoane. Mai mult, în virtutea dreptului la bună administrare, instituit de art. 41 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, orice persoană are dreptul de a fi ascultată înaintea de luarea oricărei măsuri individuale care ar putea să îi aducă atingere. Scopul final al acestei norme este acela de a preîntâmpina posibilitatea congestionăm rolului instanţelor judecătoreşti în cauze ce ar putea fi stinse prin simpla ascultare a persoanei implicate.

Faptul că şedinţele Consiliului Naţional al Audiovizualului sunt publice nu implică acoperirea acestui drept de a fi ascultat şi nu îi garantează caracterul efectiv. Absenţa unei înştiinţări prealabile din care să rezulte în mod efectiv pentru persoana interesată că situaţia sa urmează a fi luată în discuţie, posibilitatea de a participa şi metodele de apărare duc practic la lipsirea de efecte a garanţiei instituite prin Cartă. În temeiul textelor de lege criticate, Consiliul Naţional al Audiovizualului are competenţa generală de a aplica sancţiuni de natură contravenţională prin acte administrative, însă calificarea actului constatator ca fiind administrativ nu poate scuti organul emitent de la obligaţia respectării unei garanţii europene.

Se mai arată că decizia de sancţionare instituie şi obligaţia difuzării textului deciziei, ceea ce echivalează cu o asumare publică a vinovăţiei, indiferent dacă decizia este atacată în instanţă şi indiferent dacă aceasta se pronunţă în sensul nelegalităţii actului constatator. Prejudiciul astfel creat este evident şi imposibil de reparat. Se stabileşte astfel un regim sancţionator dublu şi inechitabil, având în vedere că persoana sancţionată trebuie să plătească şi o amendă, dar să îşi asume public această sancţiune pentru a nu se supune unor sancţiuni mult mai drastice, care pot ajunge până la suspendarea dreptului de transmisie.

În consecinţă, lipsa posibilităţii persoanei de a fi ascultată şi imposibilitatea acesteia de a se apăra în faţa publicului reprezintă o încălcare a normelor europene care garantează drepturile fundamentale şi înfrânge prevederile art. 20 şi ale art. 23 din Constituţie.

Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal consideră că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Prevederile art. 15 alin. (5) şi ale art. 17 alin. (1) lit. d) şi e) din Legea nr. 504/2002 reglementează expres competenţa Consiliului Naţional al Audiovizualului de a emite decizii în aplicarea dispoziţiilor acestei legi; or, art. 53 din Constituţie, pretins încălcat, permite restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi numai prin lege, noţiunea de lege fiind utilizată în sensul său larg, ceea ce înseamnă că pot fi incluse în această categorie şi deciziile cu caracter normativ emise în baza legii. Pe de altă parte, atribuţiile ce intră în competenţa legală a Consiliului Naţional al Audiovizualului nu pot avea vreo legătură cu normele art. 53 din Constituţie.

În privinţa dispoziţiilor art. 88 alin. (1), art. 91 şi ale art. 931 din Legea audiovizualului nr. 504/2002, instanţa de judecată apreciază că nu sunt contrare principiului prezumţiei de nevinovăţie, deoarece dreptul la apărare al persoanei este pe deplin respectat prin ascultarea acesteia de către instanţa judecătorească competentă să soluţioneze contestaţia formulată. În plus, niciun text din Constituţie nu instituie obligaţia creării unei proceduri în care persoana să fie ascultată înainte de luarea unei decizii de sancţionare, aşa cum legiuitorul constituant nu a consacrat nici caracterul suspensiv de executare al contestaţiilor formulate împotriva deciziilor sancţionatoare, aşa cum pretinde autorul excepţiei.

Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, actul de sesizare a fost comunicat preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

Avocatul Poporului apreciază că dispoziţiile de lege criticate sunt constituţionale. Textele de lege criticate prin care se reglementează posibilitatea Consiliului Naţional al Audiovizualului de a emite decizii în vederea exercitării atribuţiilor sale legale nu consacră un caz de restrângere a exerciţiului unor drepturi sau ai unor libertăţi fundamentale în sensul art. 53 alin. (1) din Constituţie. Se susţine că nu poate fi reţinută pretinsa încălcare a prezumţiei de nevinovăţie, în condiţiile în care aceasta se referă exclusiv la procese cu caracter penal, fiind reglementată de Constituţie în legătură cu libertatea individuală a persoanei. Or, textul criticat nu vizează astfel de situaţii care să aducă atingere libertăţii individuale şi nici nu pune contravenientul în faţa unui verdict definitiv de vinovăţie şi răspundere, ci doar în faţa unui act administrativ de constatare, ale cărui efecte pot fi înlăturate prin exercitarea căilor de atac prevăzute de lege. Se mai menţionează că prevederile art. 20 din Constituţie, invocate, nu sunt incidente în cauză.

Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernul nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

CURTEA,

examinând actul de sesizare, punctul de vedere al Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul^raportor, susţinerile părţii prezente, concluziile procurorului, dispoziţiile egale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:

Curtea Constituţională a fost lega! sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.

Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie prevederile art. 6 alin. (4), art. 10 alin. (2), art. 15 alin. (5), art. 17 alin. (1) lit. d) şi e), art. 88 alin. (1), art. 91 şi ale art. 931 din Legea audiovizualului nr. 504/2002, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 534 din 22 iulie 2002, cu modificările şi completările ulterioare, având următorul cuprins:

- Art. 6 alin. (4), modificat prin art. I pct. 7 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 181/2008 pentru modificarea şi completarea Legii audiovizualului nr. 504/2002, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 809 din 3 decembrie 2008: „(4) Nu constituie ingerinţe deciziile şi instrucţiunile având caracter normativ, emise de Consiliul Naţional al Audiovizualului în aplicarea prezentei legi şi cu respectarea dispoziţiilor legale, precum şi a normelor privind drepturile omului, prevăzute în convenţiile şi tratatele ratificate de România.”;

- Art. 10 alin. (2), modificat prin art. I pct. 8 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 181/2008: „(2) Consiliul este autoritate unică de reglementare în domeniul serviciilor media audiovizuale, în condiţiile şi cu respectarea prevederilor prezentei legi”;

- Art. 15 alin. (5), modificat prin art. I pct. 6 din Legea nr. 402/2003 privind modificarea şi completarea Legii audiovizualului nr. 504/2002, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 709 din 10 octombrie 2003: „(5) Deciziile Consiliului având caracter normativ, inclusiv motivarea acestora, se publică în Monitorul Oficial al României, Partea /.”;

- Art. 17 alin. (1) lit. d) şi e), modificate de art. I pct. 12 din Legea nr. 333/2009 privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 181/2008 pentru modificarea şi completarea Legii audiovizualului nr. 504/2002, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 790 din 19 noiembrie 2009, şi, respectiv, de art. I pct. 10 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 181/2008: „(1) Consiliul este autorizat: (...)

d) să emită, în aplicarea dispoziţiilor prezentei legi, decizii cu caracter de norme de reglementare în vederea realizării atribuţiilor sale prevăzute expres în prezenta lege şi, cu precădere, cu privire la:

1. asigurarea informării corecte a opiniei publice:

2. urmărirea exprimării corecte în limba română şi în limbile minorităţilor naţionale;

3. asigurarea echidistanţei şi a pluralismului opiniilor;

4. transmiterea informaţiilor şi a comunicatelor oficiale ale autorităţilor publice cu privire la calamităţi naturale, starea de necesitate sau de urgenţă, starea de asediu ori de conflict armat;

5. protecţia minorilor;

6. apărarea demnităţii umane şi a dreptului la propria imagine;

7. politici nediscriminatorii cu privire la rasă, sex, naţionalitate, religie, convingeri politice şi orientări sexuale;

8. exercitarea dreptului la replică, rectificare şi alte măsuri echivalente;

9. comunicări comerciale audiovizuale, inclusiv publicitate, plasare de produse, publicitate electorală şi teleshopping;

10. sponsorizare;

11. normele şi regulile de reflectare a desfăşurării campaniilor electorale şi a celor pentru referendum, în serviciile de programe audiovizuale, în cadrul şi pentru punerea în aplicare a legislaţiei electorale;

12. responsabilităţile culturale ale furnizorilor de servicii media audiovizuale.

e) să elaboreze instrucţiuni şi să emită recomandări pentru desfăşurarea activităţilor în domeniul comunicării audiovizuale. „;

- Art. 88 alin. (1), modificat prin art. I pct. 52 din Legea nr. 333/2009: „(1) Supravegherea respectării, controlul îndeplinirii obligaţiilor şi sancţionarea încălcării prevederilor prezentei legi. precum şi a deciziilor şi instrucţiunilor cu caracter normativ emise în baza şi pentru aplicarea acesteia revin Consiliului, cu excepţia prevederilor aplicabile licenţelor de emisie, licenţelor de utilizare a frecvenţelor radio în sistem digital terestru ori autorizaţiilor tehnice, a căror respectare, supraveghere, control şi, respectiv, sancţionare a încălcării revin de drept Autorităţii Naţionale pentru Administrare şi Reglementare în Comunicaţii, în conformitate cu atribuţiile pe care le are, conform legii”;

- Art. 91, modificat prin art. I pct. 56 din Legea nr. 333/2009: „( 1) Constituie contravenţie nerespectarea de către furnizorii sau distribuitorii de servicii a dispoziţiilor prezentei legi prevăzute la art. 22 alin. (1), art. 24 alin. (1) şi (2), art. 261 alin. (1), art. 31 alin. (1), (3), (4) şi (5), art. 391 şi art. 48, precum şi ale deciziilor având caracter normativ emise de Consiliu.

(2) în cazurile prevăzute la alin. (1) Consiliul va emite o somaţie conţinând condiţii şi termene precise de intrare în legalitate.

(3) în cazul în care furnizorul sau distribuitorul de servicii nu intră în legalitate în termenul şi în condiţiile stabilite prin somaţie ori încalcă din nou aceste prevederi, se aplică o amendă contravenţională de la 5.000 lei la 100.000 lei.”;

- Art. 931, introdus prin art. I pct. 58 din Legea nr. 333/2009: „(1) Radiodifuzorul căruia i s-a aplicat o sancţiune sau i s-a adresat o somaţie de intrare în legalitate de către Consiliu are obligaţia de a comunica publicului motivele şi obiectul sancţiunii sau ale somaţiei, în formularea transmisă de Consiliu.

(2) în cazul serviciilor de programe de televiziune, textul somaţiei sau al sancţiunii se difuzează în următoarele 24 de ore de la comunicare, sonor şi vizual, de cel puţin 3 ori, în intervalul orar 18^00-22,00, din care o dată în principala emisiune de ştiri.

(3) În cazul serviciilor de programe de radiodifuziune sonoră, textul somaţiei sau al sancţiunii se difuzează în următoarele 24 de ore de la comunicare, de cel puţin 3 ori, în intervalul 6,00-14,00, din care o dată în principala emisiune de ştiri.

(4) Pentru serviciile de programe de televiziune sau de radiodifuziune sonoră care, în intervalele orare precizate la alin. (2) şi (3), retransmit un alt serviciu de programe, modalitatea de difuzare este stabilită prin decizia de sancţionare sau în somaţie.

(5) Nerespectarea prevederilor alin. (1)-(4) se sancţionează cu amendă contravenţională de la 2.500 lei la 50.000 tei.

În opinia autorului excepţiei de neconstituţionalitate, textele de lege criticate contravin normelor constituţionale ale art. 20 - Tratatele internaţionale privind drepturile omului, art. 23 alin. (11) referitoare la prezumţia de nevinovăţie, art. 30 - Libertatea de exprimare, art. 31 - Dreptul la informaţie şi ale art. 53 - Restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi. Este invocat, de asemenea, dreptul la bună administrare, reglementat de art. 41 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene.

Examinând excepţia de neconstituţionalitate, astfel cum a fost formulată, Curtea constată următoarele:

1. Dispoziţiile art. 10 alin. (2), ale art. 15 alin. (5) şi ale art. 17 alin, (1) lit. d) şi e) din Legea audiovizualului nr. 504/2002 sunt neconstituţionale, în opinia autorului excepţiei, „în măsura în care acestea recunosc posibilitatea Consiliului Naţional al Audiovizualului să emită dispoziţii cu caracter normativ altfel decât în aplicarea Legii nr. 504/2002”. Se susţine în argumentarea acestei teze că „textele de lege supuse controlului constituţional au fost interpretate şi aplicate în sensul în care Consiliul este autorizat să creeze drept, prin emiterea de norme noi, adăugând la lege” şi limitând, într-un mod nepermis de art. 53 din Legea fundamentală, exerciţiul dreptului la liberă exprimare şi al dreptului la informaţie, prevăzute de art. 30 şi art. 31 din Constituţie. În concluzie, dacă restricţia este impusă printr-un act al unei autorităţi administrative, şi nu prin lege, contravine normelor mai sus enunţate ale Constituţiei.

Analizând dispoziţiile Legii audiovizualului nr. 504/2002, în ansamblul său, Curtea constată că, potrivit acestora, Consiliul Naţional al Audiovizualului este autoritatea publică autonomă aflată sub control parlamentar care, în calitate de autoritate unică de reglementare în domeniul serviciilor media audiovizuale şi de garant al interesului public în domeniul comunicării audiovizuale, emite, în îndeplinirea funcţiilor şi a atribuţiilor sale legale, decizii, instrucţiuni şi recomandări. În temeiul art. 17 alin. (1) lit. d) din legea criticată, Consiliul este autorizat să emită, în aplicarea dispoziţiilor legii, decizii cu caracter de norme de reglementare în vederea realizării atribuţiilor sale prevăzute expres în lege. Deciziile Consiliului având caracter normativ, inclusiv motivarea acestora, se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I, în conformitate cu alin. (5) al art. 15, iar potrivit alin. (7) al aceluiaşi articol, actele având caracter normativ emise de Consiliu pot fi contestate la instanţa de contencios administrativ de către orice persoană care se consideră prejudiciată de acestea.

Actele Consiliului Naţional al Audiovizualului sunt acte administrative, fie cu caracter normativ, deci cuprinzând norme de reglementare, fie cu caracter individual, emise în temeiul Legii audiovizualului nr. 504/2002 în scopul îndeplinirii atribuţiilor legale ale Consiliului. Prin urmare, exercitându-şi competenţa în limitele prevăzute de lege, nu se poate susţine, cel puţin la nivel teoretic, că actele administrative de nivel secundar ale Consiliului sunt emise cu depăşirea atribuţiilor sale legale. De aceea, acestea nu constituie izvor de drept şi nu pot conduce la „crearea dreptului”, în sensul de legiferare, aşa cum susţine autorul excepţiei.

Cât priveşte modalitatea de interpretare şi aplicare a acestor texte de lege, Curtea reaminteşte că autorităţile publice trebuie să respecte cadrul constituţional mai înainte menţionat şi că nu poate forma obiectul controlului de constituţionalitate modalitatea individuală/concretă în care autorităţile publice înţeleg să îşi exercite competenţa. În plus, Curtea reţine că, potrivit legii,” aceste acte administrative urmăresc punerea în aplicare şi executare a dispoziţiilor Legii nr. 504/2002 şi pot fi contestate la instanţa de contencios administrativ de către orice persoană care se consideră prejudiciată de acestea, instanţa judecătorească fiind unica autoritate competentă să decidă asupra modului de interpretare şi aplicare a normelor juridice incidente într-un litigiu dedus soluţionării în faţa sa.

Curtea observă că, în realitate, autorul excepţiei este nemulţumit de faptul că prin actele sale secundare, de aplicare a legii, prin care constată şi sancţionează săvârşirea unor fapte prevăzute de Legea audiovizualului nr. 504/2002, Consiliul Naţional al Audiovizualului operează o restrângere neconstituţională a exerciţiului dreptului la liberă exprimare şi a dreptului la informaţie. Or, Consiliul Naţional al Audiovizualului reprezintă unica autoritate în domeniul controlului serviciilor media audiovizuale şi are competenţa, potrivit art. 88 şi următoarele din Legea nr. 504/2002, de a constata şi sancţiona, prin personal de specialitate împuternicit în acest scop, încălcări ale prevederilor legii, precum şi ale deciziilor şi instrucţiunilor cu caracter normativ emise în baza şi pentru aplicarea acesteia. Potrivit art. 93 alin. (3) din legea criticată, actele Consiliului prin care sunt sancţionate încălcări ale prevederilor Legii nr. 504/2002 pot fi atacate direct la secţia de contencios administrativ a curţii de apel, fără a fi necesară formularea unei plângeri prealabile, în termen de 15 zile de la comunicare. Prin urmare, persoana în cauză poate contesta legalitatea unui asemenea act administrativ al Consiliului Naţional al Audiovizualului, astfel că nu pot fi reţinute criticile de neconstituţionalitate referitoare la o aşa-numită putere de lege pe care autorul excepţiei o atribute actelor Consiliului.

Totodată, Curtea constată că textele de lege criticate nu conţin norme care să afecteze libertatea de exprimare şi nici exerciţiul dreptului la informaţie, invocate de autorul excepţiei, astfel că prevederile art. 53 din Constituţie, referitoare la restrângerea exerciţiului unui drept sau al unei libertăţi fundamentale, nu sunt incidente în cauză,

2. Dispoziţiile art. 88 alin. (1), ale art. 91 şi 931 din Legea audiovizualului nr. 504/2002 contravin, în opinia autorului excepţiei, prevederilor art. 20 şi 23 din Constituţie, cu referire la prezumţia de nevinovăţie, precum şi ale art. 41 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, referitor la dreptul la bună administrare. În susţinerea pretinsei neconstituţionalităţi a textelor de lege criticate se arată că întregul mecanism procedural prevăzut de Legea nr. 504/2002 este lipsit de garanţia prezumţiei de nevinovăţie, pornind de la competenţa generală a Consiliului Naţional al Audiovizualului de a constata şi aplica sancţiuni de natură contravenţională prin acte administrative şi până la lipsa înştiinţării prealabile din care să rezulte în mod efectiv pentru persoana interesată că se va lua în discuţie situaţia sa, urmată de lipsa posibilităţii acelei persoane de a fi ascultată în prealabil, pentru ca, prin exercitarea dreptului la apărare şi depunerea unor probe, să se preîntâmpine posibilitatea congestionării rolului instanţelor în cauze care ar putea fi stinse prin simpla sa ascultare. În acest context, autorul precizează că în sfera dreptului Uniunii Europene prezumţia de nevinovăţie a fost extinsă, spre deosebire de dreptul român, de la domeniul dreptului penal la orice sancţiune aplicabilă persoanelor, jurisprudenţa europeană fiind constantă în a o aplica şi în materie contravenţională, administrativă şi chiar fiscală. Este nesocotit totodată şi dreptul la bună administrare, care implică obligaţia corelativă din partea administraţiei dea respecta prezumţia de nevinovăţie şi, implicit, dreptul la apărare, înainte de a adopta orice măsură individuală împotriva unei persoane.

Faţă de susţinerile de neconstituţionalitate formulate, Curtea Constituţională reţine că prezumţia de nevinovăţie este consacrată la nivel constituţional de art. 23 alin. (11), dispoziţii potrivit cărora „Până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti de condamnare, persoana este considerată nevinovată.

În ceea ce priveşte Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, aceasta consacră, la art. 6, dreptul la un proces echitabil, prevăzând, în paragraful 1, că „orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public şi într-un termen rezonabil a cauzei sale, de o instanţă independentă şi imparţială, instituită de lege, care va hotărî fie asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricărei acuzaţii în materie penală îndreptate împotriva sa. (...)” Norma convenţională redată defineşte aşadar sfera de aplicare a dreptului la un proces echitabil, atât la domeniul civil, cât şi în materie penală, conferindu-i astfel un grad maxim de aplicabilitate, general. Sub acest aspect, dreptul la un proces echitabil este corolarul dreptului de acces la o instanţă independentă, imparţială şi instituită de lege, al dreptului la judecarea în mod public, echitabil şi într-un termen rezonabil, precum şi reflectarea caracterului public al şedinţelor de judecată, cu excepţiile enumerate în acest text. Scopul şi obiectul art. 6 paragraful 1 îl reprezintă protecţia dreptului la apărare al oricărei persoane ce se consideră lezată într-un drept sau interes legitim al său, fiind enumerate în acest sens garanţiile de mai sus.

Prezumţia de nevinovăţie este şi ea componentă a dreptului la un proces echitabil, fiind reglementată distinct la paragraful 2 al art. 6 din Convenţie. Analizând terminologia folosită în cuprinsul normei juridice, rezultă că aceasta se referă la domeniul penal în sens larg, sintagma „acuzaţie în materie penală” fiind utilizată în concepţia materială a noţiunii şi cu valoare autonomă, aşa cum şi sintagma „acuzat de comiterea unei infracţiuni” desemnează o arie mai vastă decât noţiunile propriu-zise folosite în sintagmă, adică persoana care este acuzată de săvârşirea unei fapte penale.

Curtea Constituţională a preluat considerentele de principiu din jurisprudenţa în această materie a Curţii Europene a Drepturilor Omului şi a arătat, de pildă, prin Decizia nr. 133 din 8 mai 2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 425 din 17 iunie 2003, invocând Hotărârea din 21 februarie 1984 pronunţată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în Cauza Ozturk împotriva Germaniei, paragraful 50, că, în scopul aplicării prevederilor art. 6 al Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale [acuzare „în materie penală”], trebuie avute în vedere 3 criterii:

1. caracterizarea faptei în dreptul naţional;

2. natura faptei;

3. natura şi gradul de gravitate ale sancţiunii care ar putea fi aplicată persoanei în cauză.

Se reţine deci că modul de definire a faptelor prin dreptul intern are o valoare relativă, esenţială fiind natura faptei şi a sancţiunii. În acest sens sunt invocate hotărârile Curţii Europene a Drepturilor Omului pronunţate la 24 septembrie 1997 în Cauza Garyfailou Aebe împotriva Greciei, paragraful 32, la 2 septembrie 1998 în cauzele Lauko împotriva Slovaciei, paragraful 56, precum şi Kadubec împotriva Slovaciei, paragraful 50.

Un alt precedent constituţional relevant sub aspectul domeniului de aplicare a prevederilor art. 6 din Convenţie îl constituie Decizia nr. 197 din 13 mai 2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 545 din 29 iulie 2003, prin care Curtea Constituţională a stabilit că „legislaţia contravenţională din România, similară celei germane, intră sub prevederile art. 6 al Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale”.

Totodată, prin Decizia nr. 252 din 15 martie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 333 din 17 mai 2012, Curtea Constituţională, făcând referire la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului în materie, a observat că, prin hotărârile din 23 octombrie 1995, 2 septembrie 1998, 16 noiembrie 2004, 18 iulie 2006 şi 27 septembrie 2011, pronunţate în cauzele Gradinger împotriva Austriei, paragraful 42, Kadubec împotriva Slovaciei, paragraful 57, Lauko împotriva Slovaciei, paragraful 64, Canady împotriva Slovaciei, paragraful 31, Ştefanec împotriva Republicii Cehe, paragraful 26, Menarini diagnostics - S.R.L împotriva Italiei, paragraful 58, s-au reţinut următoarele: dacă încredinţarea către autorităţile administrative a sarcinii de a constata şi de a sancţiona contravenţiile nu este incompatibilă cu Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, trebuie subliniat totuşi că este obligatoriu ca partea sancţionată să poată sesiza un tribunal pentru a se pronunţa asupra deciziei care a fost luată împotriva sa, tribunal care să ofere garanţiile prevăzute la art. 6 din Convenţie.

Din lumina considerentelor la care s-a făcut referire, Curtea conchide că respectarea dreptului la un proces echitabil, care include şi principiul prezumţiei de nevinovăţie, cu circumstanţierile arătate, impune, în esenţă, nu atât obligaţia statului de a reglementa, în toate cazurile, o procedură prealabilă celei judiciare, care să vizeze raportul dintre autoritatea/instituţia/organul emitent al actului prin care se ia o măsură individuală împotriva unei persoane şi respectiva persoană, ci, în primul rând, este imperativă garantarea accesului liber la justiţie, astfel încât persoana vizată să îşi poată reclama şi susţine vătămarea drepturilor şi intereselor sale legitime prin acel act al acelei entităţi publice, în faţa unei instanţe judecătoreşti independente, imparţiale şi instituite prin lege. Totodată, principiul accesului liber la justiţie şi respectarea prezumţiei de nevinovăţie sunt respectate de vreme ce autorul poate formula plângere împotriva procesului-verbal de constatare şi sancţionare a contravenţiei şi poate ataca cu recurs sentinţa prin care plângerea sa este respinsă în faţa unor instanţe independente şi imparţiale, respectiv judecătoria şi tribunalul.

Revenind la textele de lege criticate, Curtea reţine că dispoziţiile art. 91 alin. (1) din Legea audiovizualului nr. 504/2002 califică drept contravenţii „nerespectarea de către furnizorii sau distribuitorii de servicii a dispoziţiilor prezentei legi prevăzute la art. 22 alin. (1), art. 24 alin. (1)şi (2), art. 26< alin. (1), art. 31 alin. (1), (3), (4) şi (5), art. 391 şi art. 48, precum şi ale deciziilor având caracter normativ emise de Consiliu”. Sancţiunea aplicată o constituie, potrivit alin. (2) al art. 91, o somaţie conţinând condiţii şi termene precise de intrare în legalitate, iar în cazul în care furnizorul sau distribuitorul de servicii nu intră în legalitate în termenul şi în condiţiile stabilite prin somaţie ori încalcă din nou aceste prevederi, se aplică, în temeiul alin. (3) al aceluiaşi articol, o amendă contravenţională de la 5.000 lei la 100.000 lei.

Într-adevăr, Curtea constată că Legea audiovizualului nr. 504/2002 nu conţine, aşa cum ar dori autorul excepţiei, prevederi exprese care să oblige Consiliul Naţional al Audiovizualului să respecte unele măsuri prealabile adoptării deciziilor de sancţionare, prin care să ofere posibilitatea persoanei în cauză să îşi susţină punctul de vedere, să fie ascultată şi să dea explicaţii cu privire la încălcările constatate de Consiliu.

Curtea constată însă că procedura desfăşurată în cadrul Consiliului Naţional al Audiovizualului şi care se finalizează cu emiterea unei decizii de sancţionare are un caracter intern şi administrativ, iar decizia respectivă, deşi aplică o sancţiune de natură contravenţională, aparţine categoriei actelor administrative, fiind supusă controlului instanţei judecătoreşti, în conformitate cu prevederile art. 93 alin. (3) din legea examinată: „Actele emise în condiţiile prevăzute la alin. (1) pot fi atacate direct la secţia de contencios administrativ a curţii de apel, fără a fi necesară formularea unei plângeri prealabile, în termen de 15 zile de la comunicare; termenul de 15 zile nu suspendă de drept efectele acestora.”

Prin urmare, Curtea constată că dispoziţiile de lege criticate garantează accesul liber la justiţie, astfel că, prezentă în faţa unei instanţe judecătoreşti, independente, imparţiale şi instituite de lege, persoana interesată beneficiază de toate garanţiile specifice dreptului la un proces echitabil.

O altă critică de neconstituţionalitate priveşte obligaţia furnizorului sau distribuitorului de servicii media audiovizuale, instituită prin decizia de sancţionare, de a difuza textul deciziei, asumându-şi astfel în mod public şi ireversibil vinovăţia şi prejudiciindu-şi imaginea, înainte ca o instanţă judecătorească să se pronunţe definitiv şi irevocabil asupra legalităţii actului constatator.

Curtea constată că o astfel de sancţiune este specifică domeniului serviciilor media audiovizuale, iar modalitatea de executare este adaptată mijloacelor specifice prin care a fost săvârşită contravenţia. Chiar dacă persoana interesată are posibilitatea legală de a contesta în justiţie decizia sancţionatoare, acţiunea de chemare în judecată nu are efect suspensiv de executare, deoarece ar lipsi de o minimă eficienţă sancţiunea în sine. Contravenţia săvârşită are efecte imediate, receptarea publică a mesajului media producând vătămări asupra unei largi mase de persoane, aceste vătămări vizând valori morale fundamentale, cum ar fi demnitatea umană, ce include, printre altele, şi protecţia dreptului persoanelor la propria imagine, şi viaţa particulară a persoanei. Această vătămare are, de asemenea, un caracter ireversibil în memoria şi conştiinţa publicului sau poate consta în influenţarea negativă a dezvoltării psihice, morale şi individuale a receptorilor mesajului media. Prin urmare, este pe deplin justificat ca şi sancţiunea constând în difuzarea textului deciziei sancţionatoare să fie executată imediat, prin aceleaşi mijloace, printr-o acţiune energică, fermă şi rapidă, pentru a-şi produce efectul urmărit: conştientizarea abaterilor săvârşite şi evidenţierea valorilor morale afectate. Un asemenea efect nu se poate realiza decât într-un timp cât mai scurt de la vătămarea produsă prin contravenţia săvârşită, memoria publicului fiind astfel receptivă cu privire la situaţia respectivă. Totodată, o asemenea sancţiune are şi rol preventiv pentru comportamentul tuturor celorlalţi distribuitori sau furnizori de servicii media audiovizuale. Este adevărat că difuzarea textului deciziei sancţionatoare poate produce prejudicii imposibil de recuperat pentru furnizorul sau distribuitorul de servicii media, însă, în această situaţie, este evidentă şi justificată prevalarea drepturilor şi intereselor legitime ale publicului, ca subiect de drept colectiv, sub aspectul măsurilor instituite de stat ce vizează ocrotirea în mod specific şi eficient a valorilor morale ale societăţii umane.

În ce priveşte prevederile art. 41 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, referitoare la dreptul la bună administrare, Curtea observă, mai întâi, că acestea pot fi invocate prin prisma art. 148, şi nu a art. 20 din Constituţie, cum a indicat autorul excepţiei, deoarece, potrivit art. 6 alin. (1) din Tratatul privind Uniunea Europeană (versiunea consolidată), „Uniunea recunoaşte drepturile, libertăţile şi principiile prevăzute în Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene din 7 decembrie 2000, astfel cum a fost adaptată la 12 decembrie 2007, la Strasbourg, care are aceeaşi valoare juridică cu cea a tratatelor.” De altfel, în acelaşi sens a statuat Curtea

Constituţională şi prin Decizia nr. 967 din 20 noiembrie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 853 din 18 decembrie 2012: „raportarea acestor prevederi (art. 47 - Dreptul la o cale de atac eficientă şi la un proces echitabil cuprinse în Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene - subl. ns.) cuprinse într-un act având aceeaşi forţă juridică ca şi tratatele constitutive ale Uniunii Europene trebuie să se facă la dispoziţiile art. 148 din Constituţie, iar nu la cele cuprinse în art. 20 din Legea fundamentală, care se referă la tratatele internaţionale privind drepturile omului.

Cu referire la fondul dreptului invocat, Curtea constată că acesta nu are incidenţă în cauza de faţă. Potrivit dispoziţiilor art. 41 din Cartă, dreptul la bună administrare semnifică dreptul oricărei persoane - cetăţean al Uniunii Europene - „de a beneficia, în ce priveşte problemele sale, de un tratament imparţial, echitabil şi într-un termen rezonabil din partea instituţiilor, organelor, oficiilor şi agenţiilor Uniunii”. Aşadar, dreptul la bună administrare, astfel cum acesta este prevăzut în Cartă, poate fi invocat în relaţia dintre cetăţenii Uniunii Europene şi instituţiile, organele şi agenţiile Uniunii, cu privire la activitatea acestora din urmă.

Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu majoritate de voturi,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 6 alin. (4), art. 10 alin. (2), art. 15 alin. (5), art. 17 alin. (1) lit. d) şi e), art. 88 alin. (1 j, art. 91 şi ale art. 931 din Legea audiovizualului nr. 504/2002, excepţie ridicată de Societatea Comercială Radio XXI - SRL. din Bucureşti în Dosarul nr. 4.931/2/2011 al Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

Definitivă şi general obligatorie.

Pronunţată în şedinţa publică din data de 22 ianuarie 2013.

PREŞEDINTE,

ACSINTE GASPAR

Magistrat-asistent,

Claudia-Margareta Krupenschi

 

OPINIE SEPARATA

 

În dezacord cu soluţia adoptata de Curtea Constituţionala prin Decizia nr. 12 din 22 ianuarie 2013, considerăm că excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 91 din Legea audiovizualului nr. 504/2002 trebuia admisă pentru următoarele motive:

Considerăm că prin aceste prevederi se aduce atingere prezumţiei de nevinovăţie a contravenientului.

În Constituţia României prezumţia de nevinovăţie este reglementată în art. 23 alin, (11) privind libertatea individuală, articol distinct de art. 21 referitor la accesul liber la justiţie.

Astfel cum s-a reţinut în Decizia nr. 12 din 22 ianuarie 2013, Curtea Constituţională a statuat în practica sa, făcând referire la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, că prezumţia de nevinovăţie, componentă a dreptului la un proces echitabil, se aplică şi domeniului contravenţional.

Reamintim că, potrivit jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, pentru ca o faptă să fie considerată „acuzaţie în materie penală” este necesară îndeplinirea „criteriilor Engel”, respectiv: caracterizarea faptei în dreptul naţional, natura faptei şi natura şi gravitatea sancţiunii care ar putea fi aplicată persoanei în cauză, criterii care nu este obligatoriu să fie cumulative.

Pe de altă parte, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, în cauzele C-235/92 P Montecatini SpA împotriva Comisiei, paragrafele 175 şi 176, a considerat că prezumţia de nevinovăţie este un principiu fundamental al drepturilor omului şi nu se aplică în mod exclusiv în cauzele penale.

În acelaşi timp, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, prin Hotărârea din 10 februarie 1995 pronunţată în cauzele Allenet de Ribemont împotriva Franţei, precum şi prin Hotărârea

Comisiei din 3 octombrie 1978 pronunţată în Cauza Krause împotriva Elveţiei, a statuat că prezumţia de nevinovăţie este aplicabilă şi în cazul în care autorităţile publice tratează pe cineva ca fiind vinovat înainte ca vinovăţia să fie stabilita de o instanţă competentă.

Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, în Cauza Omer C-340/1997 Omer Nazli, Caglar Nazli and Melike Nazli v Stadt Nurnberg, paragrafele 42-45, a arătat că prezumţia de nevinovăţie trebuie să fie interpretată într-o manieră în care să nu determine îngrădirea altor drepturi ale „acuzatului”.

Considerăm că neaplicarea prezumţiei de nevinovăţie a contravenientului, în sensul în care acesta nu are dreptul de a se apăra, inclusiv prin administrare de probe, în situaţia prevăzută în art. 91 alin. (2) şi (3) din Legea audiovizualului nr. 504/2002 poate duce la o îngrădire a altor drepturi ale contravenientului (spre exemplu, dreptului de proprietate), existând chiar riscul ca acesta să intre în insolvenţă datorită cuantumului ridicat al amenzii şi a duratei îndelungate de soluţionare a procesului.

Considerăm că instanţa de contencios constituţional trebuia să îşi exercite rolul activ în sensul în care trebuia să se raporteze şi la art. 48 referitor la prezumţia de nevinovăţie din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, care se aplică potrivit art. 148 din Constituţie.

Curtea ar fi trebuit să elaboreze raţionamentul potrivit căruia Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene constituie un instrument juridic care are o valoare constituţională, elucidând în acelaşi timp statutul tratatelor privind drepturile omului la care face referire art. 20 din Constituţie.

Judecător,

prof. univ. dr. Iulia Antoanella Motoc

 

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

DECIZIA Nr. 13

din 22 ianuarie 2013

referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 21 teza întâi din Legea nr. 30472004 privind organizarea judiciară, precum şi ale art. 29 alin. (7), art. 40 lit. f) şi art. 46 alin. (1), (12) şi (13) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, astfel cum au fost modificate prin art. II pct. 3 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 59/2009 pentru modificarea Legii nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor şi pentru modificarea şi completarea Legii nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii

 

Acsinte Gaspar - preşedinte

Aspazia Cojocaru - judecător

Petre Lăzăroiu - judecător

Mircea Ştefan Minea - judecător

Iulia Antoanella Motoc - judecător

Ion Predescu - judecător

Puskás Valentin Zoltán - judecător

Tudorel Toader - judecător Claudia-Margareta Krupenschi - magistrat-asistent

 

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Simona Ricu.

 

Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 21 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, precum şi ale art. 29 alin. (7), art. 40 lit. f) şi art. 46 alin. (1), (12) şi (13) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, excepţie ridicată de Elena Cârcei în Dosarul nr. 8.486/1/2011 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia de contencios administrativ şi fiscal şi care formează obiectul Dosarului nr. 979D/2012 al Curţii Constituţionale.

La apelul nominal se constată lipsa părţilor, faţă de care procedura de citare a fost legal îndeplinită.

Magistratul-asistent referă asupra faptului că autoarea excepţiei a transmis la dosarul cauzei, prin serviciul de registratură al Curţii, un „memoriu în apărare”, prin care face observaţii pe marginea raportului întocmit de judecătorul-raportor desemnat în cauză, referitoare la: conţinutul încheierii de sesizare a Curţii Constituţionale cu prezenta excepţie de neconstituţionalitate, punctul de vedere al Avocatului Poporului, evoluţia normativă a Hotărârilor Consiliului Superior al Magistraturii nr. 564/2008 şi nr. 1.314/2008 şi jurisprudenţa relevantă a Curţii Constituţionale. În finalul „memoriului în apărare”, autoarea excepţiei solicită admiterea excepţiei şi constatarea neconstituţionalităţii, astfel:

- a dispoziţiilor art. 21 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, în măsura în care din conţinutul lor se înţelege că sintagma „şi a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege” acoperă dispoziţia art. 362 alin. (7) din Regulamentul de organizare şi funcţionare al Consiliului Superior al Magistraturii, introdusă prin Hotărârea nr. 564/2008 a Consiliului Superior al Magistraturii, în caz contrar fiind încălcate prevederile art. 126 alin. (2) şi (4), art. 129, art. 1 alin. (5) şi art. 73 alin. (3) din Constituţie, sub corolarul art. 142 alin. (1 j din Constituţie;

- a dispoziţiilor art. 29 alin. (7) din Legea nr. 317/2004 şi, prin extindere, a alin. (8) şi (9) ale aceluiaşi articol, întrucât acestea contravin prevederilor art. 133 alin. (7) şi art. 134 alin. (3) din Constituţie;

- a dispoziţiilor art. 46 alin. (1), (12) şi (13) din Legea nr. 317/2004, întrucât încalcă prevederile art. \ alin. (3), (4) şi (5) şi art. 61 alin. (1) din Constituţie, în măsura în care din conţinutul lor se înţelege că comisia de disciplină dispune din oficiu, prin rezoluţia de clasare, sesizarea secţiilor Consiliului Superior al Magistraturii cu indicii privind constatarea eventualelor încălcări ale Codului deontologic în aplicarea art. 361 şi art. 362 din Regulamentul de organizare şi funcţionare a Consiliului Superior al Magistraturii, astfel cum a fost modificat prin Hotărârile

Plenului Consiliului Superior al Magistraturii nr. 564/2008 şi nr. 1.314/2008;

- a dispoziţiilor art. 46 alin. (1), (12) si (13) din Legea nr. 317/2004, în măsura în care din conţinutul lor se înţelege că rezoluţia de clasare prin care comisia de disciplină sesizează secţia pentru judecători cu indicii privind încălcarea Codului deontologic nu poate Fi atacată potrivit Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004 şi că procedura jurisdicţional-administrativă astfel demarată prin rezoluţia de clasare este o procedură obligatorie, iar nu facultativă, lipsită de garanţiile de independenţă şi imparţialitate obiectivă la care se referă art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. În caz contrar, autoarea excepţiei apreciază că sunt încălcate prevederile art. 21 alin. (4), art. 126 alin. (5) şi (6) şi art. 124 din Constituţie;

- a prevederilor art. 40 lit. f) din Legea nr. 317/20D4, în măsura în care dispoziţiile sale se interpretează în sensul că se constituie în act juridicele nivel superior pentru reglementarea procedurii de judecată a sesizărilor comisiei de disciplină cu privire la indicii de încălcare a Codului deontologic în executarea căruia au fost adoptate Hotărârile Plenului Consiliului Superior al Magistraturii nr. 564/2008 şi nr. 1.314/2008, în caz contrar fiind încălcate normele art. 1 alin. (5), art. 126 alin. (5) şi ale art. 142 alin. (1) din Constituţie.

Alături de documentul la care s-a făcut referire, autoarea excepţiei a depus la dosarul cauzei şi copia acţiunii în anulare a actelor administrative ale Consiliului Superior al Magistraturii atacate în faţa instanţei judecătoreşti, copia recursului motivat împotriva sentinţei prin care a fost respinsă acţiunea ca urmare a trimiterii spre rejudecare în urma admiterii recursului în cursul căruia a fost invocată excepţia de neconstituţionalitate, precum şi o copie a unei citaţii pentru un termen fixat pentru judecarea recursului promovat prin această ultimă cerere de recurs,

Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care arată că aspectele invocate de autoarea excepţiei în susţinerea neconstituţionalităţii textelor de lege criticate privesc, în realitate, probleme de interpretare şi aplicare a acestora, şi nu de constituţionalitate, astfel că excepţia are caracter inadmisibil. În plus, menţionează că prin deciziile nr. 126 şi nr. 127 din 1 februarie 2011, Curtea Constituţională s-a pronunţat asupra constituţionalităţii prevederilor art. 46 din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, iar considerentele reţinute cu acele prilejuri rămân valabile şi în prezenta cauză.

CURTEA.

având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:

Prin încheierea din 3 mai 2012, pronunţată în Dosarul nr. 8.486/1/2011, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia de contencios administrativ şi fiscal a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 21 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, precum şi ale art. 29 alin. (7), art. 40 alin. (1) lit. f) şi art. 46 alin. (1), (12) şi (13) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, excepţie ridicată de Elena Cârcei într-o cauză având ca obiect soluţionarea recursului formulat împotriva sentinţei civile prin care a fost respinsă acţiunea în anulare a unor dispoziţii din două hotărâri ale Consiliului Superior al Magistraturii, în partea referitoare la reglementarea procedurii administrativ-jurisdicţionale de constatare a încălcării Codului deontologic, reglementare, care se referă la calea de atac a recursului şi la competenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia de contencios administrativ şi fiscal de a o soluţiona.

În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, astfel cum a fost completată în faţa instanţei de judecată, autoarea acesteia susţine următoarele:

Dispoziţiile art. 21 din Legea nr. 304/2004 contravin art. 1 alin. (5), art. 73 alin. (3) lit. I), art. 126, art. 129 şi art. 142 alin. (1) din Constituţie, în măsura în care din conţinutul acestora se înţelege că sintagma „şi a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege” acoperă şi dispoziţia art. 362 alin. (7) din Regulamentul de organizare şi funcţionare a Consiliului Superior al Magistraturii, modificat prin Hotărârile Plenului Consiliului Superior al Magistraturii nr. 864/2008 şi nr. 1.314/2008, conform căreia „Hotărârea Plenului poate fi atacată cu recurs la Secţia de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.” Hotărârile Plenului Consiliului Superior al Magistraturii sunt acte administrative cu caracter jurisdicţional, în sensul art. 2 lit. d) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, însă sunt edictate cu exces de putere, deoarece Consiliul Superior al Magistraturii nu a fost învestit prin lege organică cu atribuţii de jurisdicţie administrativă specială. Atribuirea, printr-un act normativ de nivelul unei hotărâri a unei autorităţi administrative centrale, de competenţe şi căi de atac pentru oricare dintre instanţele judecătoreşti enumerate de art. 2 alin. (2) din Legea nr. 304/2004, în cazul de faţă pentru Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, este contrară normelor constituţionale invocate, al căror garant este Curtea Constituţională, întrucât astfel de norme pot fi adoptate numai prin lege organică, chiar dacă noţiunea de „lege” utilizată în cuprinsul sintagmei criticate poate avea şi un sens larg, aşa cum a arătat şi Curtea Constituţională în Decizia nr. 799 din 17 iunie 2011 asupra proiectului de lege privind revizuirea Constituţiei României, cu referire la art. 124 alin. (3) din Constituţie.

Prevederile art. 29 alin. (7) din Legea nr. 317/2004, în măsura în care din conţinutul lor se înţelege că pot fi atacate cu recurs hotărârile Plenului Consiliului Superior al Magistraturii privind cariera şi drepturile judecătorilor şi procurorilor dacă acestea au fost adoptate de Plen ca instanţă de judecată, în procedura administrativ-jurisdicţională, încalcă dispoziţiile art. 133 alin, (7) din Constituţie, potrivit cărora „Hotărârile Consiliului Superior al Magistraturii sunt definitive şi irevocabile, cu excepţia celor prevăzute la articolul 134 alin. (2)”. Or, potrivit acestor din urmă norme, „Consiliul Superior al Magistraturii îndeplineşte rolul de instanţă de judecată, prin secţiile sale, în domeniul răspunderii disciplinare a judecătorilor şi a procurorilor, potrivit procedurii stabilite prin legea sa organică”.

Dispoziţiile art. 40 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 317/2004 contravin prevederilor art. 1 alin. (5) şi ale art. 142 alin. (1) din Constituţie, „în măsura în care din conţinutul lor se înţelege că se constituie în act normativ de nivel superior în executarea căruia s-au adoptat Hotărârile Plenului Consiliului Superior al Magistraturii nr. 864/2008 şi nr. 1.314/2008, acte administrative cu caracter normativ”. Textul de lege criticat nu conţine nicio referire cu privire la vreo competenţă sau procedură jurisdicţională care să implice competenţa secţiilor sau a plenului Consiliului Superior al Magistraturii şi nici a secţiei de contencios administrativ a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în constatarea încălcărilor Codului deontologic, astfel că trimiterea la aceste norme ca fiind actul superior în executarea căruia s-au adoptat cele două hotărâri ale Consiliului Superior al Magistraturii este contrară şi dispoziţiilor Legii nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004 şi Legii nr. 317/2004. Mai arată autoarea excepţiei că dispoziţiile art. 40 alin. (1) lit. f) concretizează o atribuţie a secţiilor Consiliului Superior al Magistraturii, şi nu a Plenului Consiliului Superior al Magistraturii, nu reglementează vreo competenţă normativă şi nici nu ordonă emiterea vreunui act normativ de executare, astfel că nu pot constitui temei de drept pentru adoptarea Hotărârilor Plenului Consiliului Superior al Magistraturii nr. 864/2008 şi nr. 1.314/2008. Dacă s-ar accepta contrariul, atunci aceste” norme nu îndeplinesc criteriile de claritate, precizie, previzibilitate şi predictibilitate pe care trebuie să le întrunească un text de lege, în acord cu jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului şi a Curţii Constituţionale. Mai precizează autoarea excepţiei că, potrivit art. 30 alin. (4) din Legea nr. 317/2004, „Atribuţiile Plenului Consiliului Superior al Magistraturii şi ale secţiilor acestuia, referitoare la cariera judecătorilor şi procurorilor, se exercită cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, şi ale Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, cu modificările şi completările ulterioare”; or, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie â statuat într-un alt litigiu, cu referire la Hotărârea Plenului nr. 564/2008 prin care s-au introdus art. 361 şi art. 362 în Regulamentul de organizare şi funcţionare a Consiliului Superior al Magistraturii, că este „un act cu caracter normativ, dar care nu vizează carierea şi drepturile judecătorilor şi procurorilor pentru a fi incidente dispoziţiile art. 29 alin. (7) din Legea nr. 317/2004”; altfel spus, încălcarea Codului deontologic nu se înscrie în „cariera judecătorilor”, iar nici Legea nr. 303/2004 şi nici Legea nr. 304/2004 nu conţin reglementări cu privire la procedura jurisdicţională de constatare a încălcărilor Codului deontologic si nici trimiteri la acesta.

Dispoziţiile art. 46 alin. (1), (12) şi (13) din Legea nr. 317/2004 încalcă, în opinia autoarei excepţiei, prevederile art. 1 alin. (3), (4) şi (5), art. 21 alin. (4), art. 61 alin. (1) şi ale art. 126 alin. (5) şi (6) din Legea fundamentală, în măsura în care din conţinutul lor se înţelege că comisia de disciplină dispune din oficiu, prin rezoluţia de clasare, sesizarea secţiilor Consiliului Superior al Magistraturii cu indicii privind constatarea eventualelor încălcări ale Codului deontologic, în aplicarea unei Hotărâri a Plenului Consiliului Superior al Magistraturii. Astfel, art. 361 din Hotărârea Plenului Consiliului Superior al Magistraturii nr. 564/2008, modificat prin Hotărârea nr. 1.314/2008, reglementează posibilitatea ca prin aceeaşi rezoluţie de clasare, comisia de disciplină, din oficiu, să sesizeze secţia corespunzătoare a Consiliului dacă există indicii privind încălcarea normelor de conduită reglementată de Codul deontologic.

Totodată, dacă din cuprinsul art. 46 alin. (13) se înţelege că această rezoluţie de clasare prin care comisia de disciplină sesizează secţia pentru judecători cu indicii privind încărcarea Codului deontologic nu poate fi atacată potrivit Legii nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, şi că procedura administrativ-jurisdicţională astfel demarată este o procedură obligatorie, iar nu facultativă, atunci textul criticat încalcă dispoziţiile art. 21 alin. (4) şi ale art. 126 alin. (5) şi (6) din Constituţie, deoarece negarea caracterului facultativ al jurisdicţiei administrative privind constatarea încălcărilor Codului deontologic ar transforma-o într-o jurisdicţie extraordinară şi ar elimina un act administrativ cu caracter individual din sfera actelor administrative ale autorităţilor publice asupra cărora controlul judecătoresc este garantat.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia de contencios administrativ şi fiscal consideră că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată.

Dispoziţiile art. 21 din Legea nr. 304/2004 nu încalcă prevederile art. 1 alin. (5), art. 73 alin. (3), art. 126 alin. (4) şi ale art. 129 din Constituţie, acestea reprezentând cadru! general al competenţei materiale a Secţiilor Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în acord şi cu dispoziţiile art. 4 pct. 1 din Codul de procedură civilă, fără a putea fi interpretate în sensul că acoperă dispoziţiile art. 362 alin. (7) din Regulamentul de organizare si funcţionare a Consiliului Superior al Magistraturii. De altfel, aceste din urmă norme au fost adoptate în temeiul art. 29 alin. (7) din Legea nr. 317/2004, aşa încât nu se poate susţine încălcarea principiului legalităţii competenţei de judecată, a procedurii de judecată şi a căilor de atac, instituite prin art. 126 si art. 129 din Constituţie. În temeiul acestei din urmă prevederi, legiuitorul are posibilitatea de a stabili prin acte normative speciale condiţiile exercitării căilor de atac, ceea ce s-a întâmplat în materia carierei şi drepturilor judecătorilor şi procurorilor, precum şi în cea a răspunderii disciplinare a acestora.

Dispoziţiile art. 29 alin. (7) din Legea nr. 317/2004, care reglementează procedura de contestare a hotărârilor Plenului Consiliului Superior al Magistraturii privind cariera şi drepturile judecătorilor si procurorilor, îşi au temeiul constituţional în art. 134 alin. (4) raportate la cele ale art. 126 alin. (6) şi respectă principiul liberului acces la justiţie prin prisma dreptului la un recurs efectiv consacrat de Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

Cu referire la dispoziţiile art. 40 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 317/2004, instanţa judecătorească susţine că autoarea excepţiei nu a arătat] în mod concret, în ce constă pretinsa contradicţie a acestora faţă de prevederile art. 142 alin. (1) şi ale art. 1 alin. (5) din Constituţie, invocând doar încălcarea unor dispoziţii din alte acte normative şi nelegalitatea motivării instanţei de fond.

Instanţa judecătorească mai apreciază că nici critica de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 46 alin. (1), (12) si (13) din Legea nr. 317/2004 raportatei la prevederile art. 1 alin. (3), (4) si (5), art. 61 alin. (1), art. 21 alin. (4) şi ale art. 126 alin. (5) şi (6) din Constituţie nu poate fi reţinută. Pretinsa stare de neconstituţionalitate este motivată de autoarea excepţiei prin prisma dispoziţiilor art. 361 din Regulamentul de organizare şi funcţionare a Consiliului Superior al Magistraturii, astfel cum au fost modificate prin hotărârile nr. 564/2008 şi nr. 1.314/2008, pe care le consideră nelegale şi neconstituţionale, deoarece nu dau posibilitatea de a fi atacată în justiţie rezoluţia de clasare sub aspectul sesizării secţiei corespunzătoare a Consiliului dacă există indicii privind încălcarea normelor de conduită reglementate de Codul deontologic. Or, textele legale criticate nu conţin o asemenea prevedere expresă, care să poată fi înlăturată din text pe calea excepţiei de neconstituţionalitate.

Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicat preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

Avocatul Poporului apreciază că dispoziţiile art. 21 din Legea nr. 304/2004, ale art. 29 alin. (7) şi ale art. 40 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 317/2004 sunt constituţionale.

Astfel, art. 21 din Legea nr. 304/2004 reprezintă tocmai o valorificare a dispoziţiilor art. 126 alin. (2) şi ale art. 129 din Constituţie, pretins încălcate, întrucât reglementează competenţa Secţiei I civile, Secţiei a II-a civile, Secţiei penale şi a Secţiei de contencios administrativ şi fiscal ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie de a judeca recursurile împotriva hotărârilor pronunţate de curţile de apel şi a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege.

Prevederile art. 29 alin. (7) din Legea nr. 317/2004 au mai făcut obiectul controlului de constituţionalitate, fiind invocate, în acest sens, deciziile nr. 331 din 3 aprilie 2007 şi nr. 634 din 26 iunie 2007, în care Curtea a statuat în sensul constituţionalităţii acestora.

Mai apreciază Avocatul Poporului că dispoziţiile art. 40 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 317/2004, prin care legiuitorul conferă secţiilor Consiliului Superior al Magistraturii posibilitatea de a lua măsuri pentru soluţionarea sesizărilor primite de la justiţiabili sau de la alte persoane privind conduita necorespunzătoare a judecătorilor şi procurorilor, nu aduc atingere principiului constituţional potrivit căruia, în România, respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie sau regulii constituţionale potrivit căreia Curtea Constituţională este garantul supremaţiei Constituţiei.

În ce priveşte excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 46 alin. (1), (12) şi (13) din Legea nr. 317/2004, Avocatul Poporului consideră că aceasta este inadmisibilă, deoarece normele legale menţionate nu mai sunt în vigoare în formularea criticată, art. 46 fiind în totalitate modificat şi, ca atare, nu se respectă această condiţie a admisibilităţii excepţiei prevăzută de art. 29 din Legea nr. 47/1992. În plus, se menţionează că, asupra redactării anterioare a dispoziţiilor art. 46 din Legea nr. 317/2004, Curtea Constituţională s-a mai pronunţat prin deciziile nr. 126 şi nr. 127 din 1 februarie 2011, în sensul constituţionalităţii acestora.

Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernul nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, notele scrise depuse de autoarea excepţiei, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:

Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.

Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie, potrivit încheierii de sesizare şi motivării excepţiei de neconstituţionalitate, dispoziţiile art.” 21 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 827 din 13 septembrie 2005, precum şi dispoziţiile art. 29 alin. (7), art. 40 lit. f) şi art. 46 alin. (1), (12) şi (13) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 827 din 13 septembrie 2005.

Curtea constată că aceste din urmă prevederi legale au fost modificate şi completate prin articolul unic pct. 1 şi 3 din Legea nr. 36/2011 privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 59/2009 pentru modificarea Legii nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor şi pentru modificarea şi completarea Legii nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 204 din 24 martie 2011, prin art. II pct. 4 din Legea nr. 24/2012 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor şi a Legii nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 51 din 23 ianuarie 2012, precum şi prin art. 52 din titlul IV al Legii nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 365 din 30 mai 2012. Ulterior ridicării excepţiei de neconstituţionalitate, în temeiul art. 80 din Legea nr. 76/2012, Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii a fost republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 628 din 1 septembrie 2012, dându-se textelor o nouă numerotare.

Invocând însă Decizia Curţii Constituţionale nr. 766 din 15 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 549 din 3 august 2011, autoarea excepţiei precizează că textele din Legea nr. 317/2004 indicate sunt criticate în redactarea în vigoare la data declanşării litigiului pendinte, respectiv 31 ianuarie 2010, fără a se ţine cont deci de evenimentele legislative intervenite ulterior acestui moment.

În privinţa dispoziţiilor art. 21 din Legea nr. 304/2004, Curtea constată că acestea au fost modificate de art. 215 pct. 3 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 409 din 10 iunie 2011, precum şi, ulterior invocării excepţiei, de art. 51 pct. 4 din titlul IV al Legii nr. 76/2012. Întrucât sintagma „şi a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege”, cuprinsă la art. 21 din lege şi vidată de autoarea excepţiei de neconstituţionalitate, a fost preluată identic cu prilejul modificărilor succesive ulterioare momentului de referinţă - 31 ianuarie 2010 - al formei textului criticat, regăsindu-se, în prezent, la art. 21 teza întâi din Legea nr. 304/2004, Curtea, în lumina considerentelor de principiu statuate prin Decizia sa nr. III din 31 octombrie 1995 privind judecarea constituţionalităţii unei dispoziţii legale modificate ulterior invocării excepţiei, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 259 din 9 noiembrie 1995, reţine că obiect al excepţiei îl constituie, sub acest aspect, dispoziţiile art. 21 teza întâi din Legea nr. 317/2004, care au următoarea redactare:

„Secţia I civilă, Secţia a II-a civilă şi Secţia de contencios administrativ şi fiscal ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie judecă recursurile împotriva hotărârilor pronunţate de cutiile de apel şi a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege [...].*

Cât priveşte dispoziţiile criticate din Legea nr. 317/2004, întrucât, ulterior declanşării litigiului pendinte, acestea au suferit, parţial, modificări şi completări ce configurează în prezent o formă şi un conţinut diferite de cele criticate de autoarea excepţiei, şi având în vedere considerentele reţinute de Curtea Constituţională prin Decizia sa nr. 766 din 15 iunie 2011, rezultă că aceste texte legale vor fi examinate în forma vizată de autoarea excepţiei, respectiv astfel cum au fost modificate prin art. II pct. 3 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 59/2009 pentru modificarea Legii nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor şi pentru modificarea şi completarea Legii nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii. Textele de lege criticate au următoarea redactare;

- Art. 29 alin. (7): JJ) Hotărârile prevăzute la alin, (5) pot fi atacate cu recurs, de orice persoană interesată, în termen de 15 zile de la comunicare sau de la publicare, la Secţia de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. [...]”;

- Art. 29 alin. (5), la care textul de lege redat face trimitere, are următorul cuprins: „Hotărârile plenului privind cariera şi drepturile judecătorilor şi procurorilor se redactează în cel mult 20 de zile şi se comunică de îndată.”;

- Art. 40 lit. f): „Secţiile Consiliului Superior al Magistraturii au următoarele atribuţii referitoare la cariera judecătorilor şi procurorilor: [...]

f) iau măsuri pentru soluţionarea sesizărilor primite de la justiţiabili sau de la alte persoane privind conduita necorespunzătoare a judecătorilor şi procurorilor;”;

- Art. 46 alin. (1), (12) şi (13): (1) în vederea exercitării acţiunii disciplinare este obligatorie efectuarea cercetării disciplinare, care se dispune potrivit art. 45 alin. (2), în termen de maximum 10 zile de la data sesizării, [.,.]

(12) În cazul în care comisia de disciplină consideră că exercitarea acţiunii disciplinare nu se justifică, dispune clasarea. Rezoluţia se comunică persoanelor indicate la art. 451 alin. (4) şi inspectorului judiciar care a efectuat cercetarea.

(13) Împotriva soluţiei de clasare poate fi formulată contestaţie de persoana indicată la art. 451 alin. (1), de persoana vizată sau de inspectorul judiciar care a efectuat cercetarea la secţia corespunzătoare a Consiliului Superior al Magistraturii, în termen de 30 de zile de la comunicarea rezoluţiei.”;

- Art. 451 alin. (1) şi (4), Ea care dispoziţiile redate anterior fac referire, au următorul cuprins:

„(1) Orice persoană interesată, inclusiv conducătorii instanţelor sau ai parchetelor, poate semnala Inspecţiei judiciare aspecte în legătură cu activitatea ori conduita necorespunzătoare a judecătorilor sau procurorilor, cu încălcarea obligaţiilor profesionale în raporturile cu justiţiabilii ori cu săvârşirea de către aceştia a unor abateri disciplinare. [..,]

(4) Dacă în urma efectuării verificărilor prealabile se constată că nu există indiciile săvârşirii unei abateri disciplinare, rezultatul se comunică direct persoanei care a formulat sesizarea şi persoanei vizate de sesizare.

În opinia autoarei excepţiei de neconstituţionalitate, textele de lege criticate contravin normelor constituţionale ale art. 1 alin. (3), (4) şi (5) referitoare la valorile supreme ale statului român, la principiul separaţiei şi echilibrului puterilor statului şi, respectiv, la principiul supremaţiei Constituţiei şi obligaţia respectării acesteia şi a legilor, art. 21 alin. (4) potrivit cărora „Jurisdicţiile speciale administrative sunt facultative şi gratuite”, art. 61 alin. (1) conform căruia „Parlamentul este organul reprezentativ suprem al poporului român şi unica autoritate legiuitoare a ţării”, art. 73 alin. (3) lit. I)în temeiul căruia organizarea şi funcţionarea Consiliului Superior al Magistraturii, a instanţelor judecătoreşti, a Ministerului Public si a Curţii de Conturi se reglementează prin lege organică, art. 126 - instanţele judecătoreşti, art. 129 - Folosirea căilor de atac, art. 133 alin. (7) potrivit căruia

„Hotărârile Consiliului Superior al Magistraturii sunt definitive si irevocabile, cu excepţia celor prevăzute la articolul 134 alineatul (2)” şi ale art. 142 alin. (1) ce atribuie Curţii Constituţionale calitatea de garant al supremaţiei Constituţiei.

Analizând atât motivarea formulată de autoarea excepţiei cu prilejul ridicării acesteia în faţa instanţei de judecată, cât şi memoriul în apărare depus ulterior, la dosarul cauzei, Curtea reţine următoarele:

Memoriul în apărare cuprinde elemente suplimentare faţă de cadrul procesual fixat prin motivarea excepţiei si prin încheierea de sesizare a Curţii Constituţionale de către instanţa de judecată învestită cu soluţionarea litigiului. Astfel, în privinţa art. 46 alin. (1), (12) şi (13) din Legea nr. 317/2004, autoarea”excepţiei invocă, în plus, si încălcarea art. 124 din Constituţie. Totodată, indicând prevederile art. 31 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, referitoare la situaţia în care, pronunţând o decizie de admitere a excepţiei, Curtea se pronunţă şi asupra constituţionalităţii altor prevederi din actul atacat, dacă, în mod necesar şi evident, acestea nu pot fi disociate de prevederile menţionate în sesizare, autoarea excepţiei solicită Curţii să constate si neconstituţionalitatea dispoziţiilor alin. (8) şi (9) ale art. 29 din Legea nr. 317/2004, pentru aceleaşi motive invocate în susţinerea neconstituţionalităţii art. 29 alin. (7) din aceeaşi lege.

Referitor la invocarea, prin notele scrise depuse la burtea Constituţională în dosarul cauzei, a unor noi motive de neconstituţionalitate raportate la art. 124 din Constituţie, Curtea observă că. astfel cum a statuat şi în jurisprudenţa sa, invocarea în susţinerea excepţiei a unor dispoziţii constituţionale direct în faţa Curţii, si nu în fata instanţei judecătoreşti, contravine art. 10 alin. (2)şi art. 29 alin. (1)-(4) din Legea nr. 47/1992, întrucât cadrul procesual specific excepţiei de neconstituţionalitate rezultă din încheierea de sesizare şi din motivarea scrisă a autorului, iar aceasta din urmă nu poate fi completată în faţa Curţii Constituţionale cu elemente noi, ce nu au fost puse în discuţia părţilor în faţa instanţei de judecată (a se vedea, în acest sens, Decizia”nr. 517 din 8 mai 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 412 din 2 iunie 2008, Decizia nr. 1.313 din 4 octombrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 12 din 6 ianuarie 2012, Decizia nr. 618 din 12 iunie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 522 din 27 iulie 2012 sau Decizia nr. 848 din 18 octombrie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 829 din 10 decembrie 2012).

În continuare, Curtea reţine că excepţia de neconstituţionalitate a fost ridicată într-o acţiune în anulare a două hotărâri ale Consiliului Superior al Magistraturii, respectiv Hotărârea nr. 564/2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 515 din 9 iulie 2008, şi Hotărârea nr. 1.314/2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 835 din 11 decembrie 2008, prin care sunt introduse, respectiv modificate, unele norme din Regulamentul de organizare şi funcţionare a Consiliului Superior al Magistraturii, aprobat prin Hotărârea Plenului Consiliului Superior al Magistraturii nr. 326/2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 867 din 27 septembrie 2005, norme referitoare la procedura desfăşurată în cazul unor încălcări ale Codului deontologic. Autoarea excepţiei a solicitat în instanţă anularea acestor acte administrative ulterior parcurgerii procedurii administrativ-jurisdicţionale în faţa Consiliului Superior al Magistraturii, contestând, în esenţă, temeiul de drept al adoptării acestor două acte administrative, apreciind în acest sens că nici Legea nr. 303/2004. Legea nr. 304/2004 si nici Legea nr. 317/2004 nu conţin norme care să reglementeze acţiunea privind constatarea încălcării normelor din Codul deontologic şi că procedura specifică acestei din urmă acţiuni nu poate fi confundată cu cea proprie unei acţiuni disciplinare, iar atribuţiile şi competenţa Consiliului Superior al Magistraturii reglementate de textele de lege criticate se referă doar la acţiunea disciplinară. Prin urmare, susţine că nu există normă juridică de rang superior care să se constituie în temei legal pentru adoptarea celor două hotărâri ale Consiliului Superior al Magistraturii şi măsurile luate în executarea acestora.

Curtea constată că, deşi autoarea excepţiei menţionează ca obiect al excepţiei diferite texte din Legea nr. 304/2004, respectiv Legea nr. 317/2004, din întreaga argumentaţie susţinută şi depusă la dosarul cauzei rezultă că aceasta urmăreşte, în realitate, anularea celor două hotărâri ale Consiliului Superior al Magistraturii, chiar şi prin intermediul invocării excepţiei de neconstituţionalitate, dar fără a contesta, de fapt, legitimitatea constituţională a textelor legale criticate. Aceasta constatare se bazează atât pe exprimarea sa explicită, în acest sens, de exemplu: „ca atare, dispoziţia art. 362 alin. (7) din Hotărârea nr. 564/2008, potrivit căreia Hotărârea Plenului poate fi atacată cu recurs la Secţia de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, este contrară art. 133 alin. (7) din Constituţie, dar şi art. 134 alin. (3) din Constituţie, conform căruia la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie pot fi atacate numai hotărârile Consiliului Superior ale Magistraturii în materie disciplinară” - pag. 13, paragraful 1 din memoriul în apărare, cât şi pe faptul că susţinerile sale de neconstituţionalitate asupra textelor legale sunt formulate în funcţie de anumite interpretări care nu rezultă explicit din conţinutul normativ al acestora, ci, probabil, au apărut în procesul aplicării acestora de către entităţile publice competente.

Curtea constată că textele de lege criticate nu cuprind nicio normă care să reglementeze aspectul esenţial ce a declanşat situaţia litigioasă şi, mai departe, acţiunea în anulare promovată la instanţă, şi anume acea rezoluţie de clasare prin care a fost sesizată, totodată, secţia pentru judecători asupra constatării unor eventuale încălcări ale Codului deontologic. Prin urmare, rezultă că în cauză este vorba, în realitate, despre un eventual conflict între norma juridică de rang inferior, cuprinsă în cele două Hotărâri ale Consiliului Superior al Magistraturii, şi norma juridică superioară, Legea nr. 304/2004 şi Legea nr. 317/2004, fără ca în cadrul acestui conflict să poată fi susţinut în mod temeinic şi un raport de contrarietate între aceste legi şi normele fundamentale invocate. Or, aspecte legate de controlul judecătoresc al legalităţii actelor administrative ale organismelor şi autorităţilor publice, urmate de modalitatea de interpretare şi aplicare concretă a dispoziţiilor legale în vigoare, incidente în cazurile litigioase, constituie atributul exclusiv al instanţei judecătoreşti competente, pornind de la garanţia prevăzută de dispoziţiile art. 126 alin. (6) din Constituţie, conform cărora „Controlul judecătoresc al actelor administrative ale autorităţilor publice, pe calea contenciosului administrativ, este garantat (...)”.

Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) si al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum si al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 21 teza întâi din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, precum şi ale art. 29 alin. (7), art. 40 lit. f) şi art. 46 alin. (1), (12) şi (13) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, astfel cum au fost modificate prin art. II pct. 3 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 59/2009 pentru modificarea Legii nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor şi pentru modificarea şi completarea Legii nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, excepţie ridicată de Elena Cârcei în Dosarul nr. 8.486/1/2011 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia de contencios administrativ şi fiscal.

Definitivă şi general obligatorie.

Pronunţată în şedinţa publică din data de 22 ianuarie 2013.

PREŞEDINTE,

ACSINTE GASPAR

Magistrat-asistent,

Claudia-Margareta Krupenschi

 

ORDONANŢE ALE GUVERNULUI ROMÂNIEI

GUVERNUL ROMÂNIEI

ORDONANŢĂ DE URGENŢĂ

pentru plata eşalonată a despăgubirilor stabilite potrivit dispoziţiilor Legii nr. 9/1998 privind acordarea de compensaţii cetăţenilor români pentru bunurile trecute în proprietatea statului bulgar în urma aplicării Tratatului dintre România şi Bulgaria, semnat la Craiova la 7 septembrie 1940, ale Legii nr. 290/2003 privind acordarea de despăgubiri sau compensaţii cetăţenilor români pentru bunurile proprietate a acestora, sechestrate, reţinute sau rămase în Basarabia, Bucovina de Nord şi Ţinutul Herţa, ca urmare a stării de război şi a aplicării Tratatului de Pace între România şi Puterile Aliate şi Asociate, semnat la Paris la 10 februarie 1947, precum şi ale Legii nr. 393/2006 privind acordarea de compensaţii cetăţenilor români pentru bunurile trecute în proprietatea fostului Regat al Sârbilor, Croaţilor şi Slovenilor, în urma aplicării Protocolului privitor la câteva insule de pe Dunăre şi la un schimb de comune între România şi Iugoslavia, încheiat la Belgrad la 24 noiembrie 1923, şi a Convenţiei dintre România şi Regatul Sârbilor, Croaţilor şi Slovenilor, relativă la regimul proprietăţilor situate în zona de frontieră, semnată la Belgrad la 5 iulie 1924, precum şi pentru modificarea şi completarea Legii nr. 9/1998, Legii nr. 290/2003 şi Legii nr. 393/2006

 

Luând în considerare dificultăţile întâmpinate până în prezent în ceea ce priveşte plata despăgubirilor acordate potrivit Legii nr. 9/1998 privind acordarea de compensaţii cetăţenilor români pentru bunurile trecute în proprietatea statului bulgar în urma aplicării Tratatului dintre România şi Bulgaria, semnat la Craiova la 7 septembrie 1940, republicată, Legii nr. 290/2003 privind

acordarea de despăgubiri sau compensaţii cetăţenilor români pentru bunurile proprietate a acestora, sechestrate, reţinute sau rămase în Basarabia, Bucovina de Nord şi Ţinutul Herţa, ca urmare a stării de război şi a aplicării Tratatului de Pace între România şi Puterile Aliate şi Asociate, semnat la Paris la 10 februarie 1947, cu modificările şi completările ulterioare, şi Legii nr. 393/2006, având în vedere necesitatea instituirii unor reglementări speciale, cu aplicabilitate limitată în timp, privind plata despăgubirilor acordate potrivit Legii nr. 9/1998, republicată. Legii nr. 290/2003 şi Legii nr. 393/2006 privind acordarea de compensaţii cetăţenilor români pentru bunurile trecute în proprietatea fostului Regat al Sârbilor, Croaţilor şi Slovenilor, în urma aplicării Protocolului privitor la câteva insule de pe Dunăre şi la un schimb de comune între România şi Iugoslavia, încheiat la Belgrad la 24 noiembrie 1923, şi a Convenţiei dintre România şi Regatul Sârbilor, Croaţilor şi Slovenilor, relativă la regimul proprietăţilor situate în zona de frontieră, semnată la Belgrad la 5 iulie 1924,

ţinând seama de faptul că nepromovarea prezentei ordonanţe de urgenţă ar avea drept consecinţă imposibilitatea menţinerii echilibrelor bugetare şi în mod implicit nerespectarea angajamentelor interne şi internaţionale asumate de Guvernul României, inclusiv în ceea ce priveşte nivelul deficitului bugetar,

în considerarea faptului că aceste elemente vizează interesul general public şi constituie situaţii de urgenţă şi extraordinare a căror reglementare nu poate fi amânată,

în temeiul art. 115 alin. (4) din Constituţia României, republicată,

 

Guvernul României adoptă prezenta ordonanţă de urgenţă.

 

Art. I. - (1) începând cu data intrării în vigoare a prezentei ordonanţe de urgenţă, plata despăgubirilor stabilite potrivit dispoziţiilor Legii nr. 9/1998 privind acordarea de compensaţii cetăţenilor români pentru bunurile trecute în proprietatea statului bulgar în urma aplicării Tratatului dintre România şi Bulgaria, semnat la Craiova la 7 septembrie 1940, republicată, ale Legii nr. 290/2003 privind acordarea de despăgubiri sau compensaţii cetăţenilor români pentru bunurile proprietate a acestora, sechestrate, reţinute sau rămase în Basarabia, Bucovina de Nord şi Ţinutul Herţa, ca urmare a stării de război şi a aplicării Tratatului de Pace între România şi Puterile Aliate şi Asociate, semnat la Paris la 10 februarie 1947, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi ale Legii nr. 393/2006 privind acordarea de compensaţii cetăţenilor români pentru bunurile trecute în proprietatea fostului Regat al Sârbilor, Croaţilor şi Slovenilor, în urma aplicării Protocolului privitor la câteva insule de pe Dunăre şi la un schimb de comune între România şi Iugoslavia, încheiat la Belgrad la 24 noiembrie 1923, şi a Convenţiei dintre România şi Regatul Sârbilor, Croaţilor şi Slovenilor, relativă la regimul proprietăţilor situate în zona de frontieră, semnată la Belgrad la 5 iulie 1924, se face în tranşe anuale egale, eşalonat pe o perioadă de 10 ani, începând cu anul următor datei emiterii titlului de plată. Cuantumul unei tranşe nu poate fi mai mic de 20.000 lei.

(2) Prevederile alin. (1) se aplică în mod corespunzător şi titlurilor de plată emise şi neachitate integral până la data intrării în vigoare a prezentei ordonanţe de urgenţă. Plata tranşelor se face începând cu 1 ianuarie 2014.

(3) Prin titlu de plată se înţelege hotărârea comisiei judeţene sau a municipiului Bucureşti pentru aplicarea Legii nr. 290/2003, cu modificările şi completările ulterioare, şi Legii nr. 393/2006, respectiv decizia de plată emisă de către vicepreşedintele Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor care coordonează aplicarea Legii nr. 9/1998, Legii nr. 290/2003 si Legii nr. 393/2006.

(4) Sumele acordate cu titlu de despăgubiri în temeiul prezentei ordonanţe de urgenţă se actualizează prin aplicarea indicelui preturilor de consum aferent perioadei cuprinse între începutul lunii următoare celei în care a fost emis titlul de plată şi sfârşitul lunii anterioare datei plăţii efective a fiecărei tranşe.

Art. II. - (1) Comisiile judeţene, respectiv a municipiului Bucureşti pentru aplicarea Legii nr. 9/1998, Legii nr. 290/2003 şi Legii nr. 393/2006 analizează şi soluţionează cererile de acordare a compensaţiilor, rămase nesoluţionate, în termen de 18 luni de la data intrării în vigoare a prezentei ordonanţe de urgenţă. În această perioadă comisiile judeţene, respectiv a municipiului Bucureşti pentru aplicarea Legii nr. 9/1998 au obligaţia să comunice solicitanţilor ale căror dosare nu au fost soluţionate încă modificările aduse legii.

(2) Hotărârile se adoptă cu majoritatea voturilor membrilor comisiei şi se comunică Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor.

Art. III. - Legea nr. 9/1998 privind acordarea de compensaţii cetăţenilor români pentru bunurile trecute în proprietatea statului bulgar în urma aplicării Tratatului dintre România şi Bulgaria, semnat la Craiova la 7 septembrie 1940, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 260 din 18 aprilie 2007, se modifică şi se completează după cum urmează:

1. La articolul 3, după alineatul (1) se introduce un nou alineat, alineatul (2), cu următorul cuprins:

„(2) Prejudiciul rămas neacoperit se determină prin calcularea diferenţei dintre valoarea bunurilor abandonate în urma aplicării tratatului dintre România şi Bulgaria de la 7 septembrie 1940, dobândite în proprietate cu orice titlu, şi valoarea bunurilor dobândite în România după anul 1940 cu titlu de despăgubire, inclusiv prin Reforma Agrară şi prin contractele de vânzare-cumpărare încheiate între colonişti şi statul român prin Oficiul Naţional al Colonizării după data de 7 septembrie 1940, pentru care statul român nu a mai perceput sumele datorate de aceştia, ca urmare a Decretului nr. 553/1953 pentru anularea sumelor datorate de coloniştii evacuaţi din Dobrogea de Sud şi reaşezaţi în alte părţi, reprezentând preţul terenurilor şi construcţiilor ce ii s-au atribuit pe bază de contracte.”

2. La articolul 8, alineatul (1) va avea următorul cuprins:

„Art. 8. - (1) Compensaţiile acordate cetăţenilor români îndreptăţiţi se suportă din bugetul de stat, iar plăţile către persoanele fizice se asigură de către Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor.”

3. La articolul 8, alineatul (2) se abrogă.

Art. IV. - Legea nr. 290/2003 privind acordarea de despăgubiri sau compensaţii cetăţenilor români pentru bunurile proprietate a acestora, sechestrate, reţinute sau rămase în Basarabia, Bucovina de Nord şi Ţinutul Herţa, ca urmare a stării de război şi a aplicării Tratatului de Pace între România şi Puterile Aliate şi Asociate, semnat la Paris la 10 februarie 1947, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 505 din 14 iulie 2003, cu modificările şi completările ulterioare, se modifică după cum urmează:

1. La articolul 1, alineatul (2) va avea următorul cuprins:

„(2) De prevederile prezentei legi beneficiază foştii proprietari, moştenitorii legali ai acestora, până la gradul al IV-lea inclusiv, sau moştenitorii testamentari ai acestora, dacă au la data formulării cererii cetăţenia română. Dovada calităţii de moştenitor se face prin certificatul de moştenitor, prin certificatul de calitate de moştenitor sau prin hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă prin care se atestă calitatea de moştenitor.”

2. La articolul 5, alineatul (1) va avea următorul cuprins:

„Art. 5. - (1) Persoanele îndreptăţite vor depune cereri proprii, până la data de 1 mai 2007, la comisiile constituite în cadrul prefecturilor, în temeiul art. 6 din Legea nr. 9/1998 privind acordarea de compensaţii cetăţenilor români pentru bunurile trecute în proprietatea statului bulgar în urma aplicării Tratatului dintre România şi Bulgaria, semnat la Craiova la 7 septembrie 1940, republicată. Cererile trebuie însoţite de acte doveditoare, certificate de autorităţi, care pot fi completate cu declaraţii autentificate.”

3. La articolul 10, alineatul (2) se abrogă.

Art. V. - La data intrării în vigoare a prezentei ordonanţe de urgenţă se abrogă:

a) art. 10 alin. (5) şi (6) din Legea nr. 393/2006 privind acordarea de compensaţii cetăţenilor români pentru bunurile trecute în proprietatea fostului Regat al Sârbilor, Croaţilor şi Slovenilor, în urma aplicării Protocolului privitor la câteva insule de pe Dunăre şi la un schimb de comune între România şi Iugoslavia, încheiat la Belgrad la 24 noiembrie 1923, şi a Convenţiei dintre România şi Regatul Sârbilor, Croaţilor şi Slovenilor, relativă la regimul proprietăţilor situate în zona de frontieră, semnată la Belgrad la 5 iulie 1924, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 938 din 20 noiembrie 2006:

b) art. 5 din Hotărârea Guvernului nr. 286/2004 privind unele măsuri referitoare la funcţionarea Comisiei centrale şi a comisiilor judeţene şi a municipiului Bucureşti pentru aplicarea dispoziţiilor Legii nr. 9/1998 privind acordarea de compensaţii cetăţenilor români pentru bunurile trecute în proprietatea statului bulgar în urma aplicării Tratatului dintre România şi Bulgaria, semnat la Craiova la 7 septembrie 1940, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 250 din 22 martie 2004;

c) art. 38 alin. (5) şi (6) din Normele metodologice pentru aplicarea Legii nr. 9/1998 privind acordarea de compensaţii cetăţenilor români pentru bunurile trecute în proprietatea statului bulgar în urma aplicării Tratatului dintre România şi Bulgaria, semnat la Craiova la 7 septembrie 1940, aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 753/1998, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 458 din 30 noiembrie 1998, cu modificările şi completările ulterioare;

d) art. 2 alin. (4) şi (5), precum şi art. 18 alin. (5) şi (6) din Normele metodologice pentru aplicarea Legii nr. 290/2003 privind acordarea de despăgubiri sau compensaţii cetăţenilor români pentru bunurile proprietate a acestora, sechestrate, reţinute sau rămase în Basarabia, Bucovina de Nord şi Ţinutul Herţa, ca urmare a stării de război şi a aplicării Tratatului de Pace între România şi Puterile Aliate şi Asociate, semnat la Paris la 10 februarie 1947, cu modificările şi completările ulterioare, aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 1.120/2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 753 din 5 septembrie 2006, cu modificările ulterioare.

 

PRIM-MINISTRU

VICTOR-VIOREL PONTA

Contrasemnează:

Secretarul general al Guvernului,

Ion Moraru

Preşedintele Autorităţii Naţionale

pentru Restituirea Proprietăţilor,

George Băeşu

Viceprim-ministru, ministrul finanţelor publice,

Daniel Chiţoiu

Ministrul delegat pentru buget,

Liviu Voinea

Ministrul afacerilor interne,

Radu Stroe

 

Bucureşti, 27 februarie 2013.

Nr. 10.