MONITORUL OFICIAL AL ROMÂNIEI Nr. 52/2013

MONITORUL OFICIAL AL ROMÂNIEI

 

P A R T E A  I

Anul XXV - Nr. 52         LEGI, DECRETE, HOTĂRÂRI ŞI ALTE ACTE         Miercuri, 23 ianuarie 2013

 

SUMAR

 

DECIZII ALE CURŢII CONSTITUŢIONALE

 

Decizia nr. 890 din 25 octombrie 2012 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 103 alin. 1 din Codul de procedură civilă

 

Decizia nr. 942 din 13 noiembrie 2012 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 5 alin. (3) lit. a) şi ale art. 24 alin. (1) teza întâi din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor şi ale art. 1 lit. a) din Legea nr. 12/1990 privind protejarea populaţiei împotriva unor activităţi comerciale ilicite

 

Decizia nr. 944 din 13 noiembrie 2012 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 20 alin. (8) teza întâi din Legea nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat

 

Decizia nr. 947 din 13 noiembrie 2012 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 2 alin. (1) şi art. 4 din Ordonanţa de urgenţa a Guvernului nr. 51/2008 privind ajutorul public judiciar în materie civilă

 

ORDONANŢE SI HOTĂRÂRI ALE GUVERNULUI ROMÂNIEI

 

5. - Ordonanţă privind stabilirea unor măsuri speciale de impozitare a activităţilor cu caracter de monopol natural din sectorul energiei electrice şi al gazului natural

 

6. - Ordonanţă privind instituirea unor măsuri speciale pentru impozitarea exploatării resurselor naturale, altele decât gazele naturale

 

22. - Hotărâre privind stabilirea preţului de achiziţie a gazelor naturale din producţia internă pentru piaţa reglementată de gaze naturale

 

23. - Hotărâre pentru stabilirea salariului de bază minim brut pe ţară garantat în plată

 

DECIZII ALE PRIM-MINISTRULUI

 

78. - Decizie privind eliberarea domnului Teodor Gheorghe Negruţ din funcţia de secretar de stat la Ministerul pentru Societatea Informaţională

 

79. - Decizie pentru numirea domnului Vasile Costea în funcţia de secretar de stat pentru relaţia cu Parlamentul, informare publică şi creşterea calităţii vieţii personalului, la Ministerul Apărării Naţionale

 

80. - Decizie privind eliberarea domnului Răzvan Teohari Vulcănescu din funcţia de secretar de stat la Ministerul Sănătăţii

 

81. - Decizie privind numirea domnului Răzvan Teohari Vulcănescu în funcţia de subsecretar de stat la Ministerul Sănătăţii

 

82. - Decizie pentru numirea domnului Adrian Pană în funcţia de secretar de stat la Ministerul Sănătăţii

 

Rectificări la:

- Legea nr. 77/2012

 

DECIZII ALE CURŢII CONSTITUŢIONALE

 

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

DECIZIA Nr. 890

din 25 octombrie 2012

referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 103 alin. 1 din Codul de procedură civilă

 

Augustin Zegrean - preşedinte

Petre Lăzăroiu - judecător

Mircea Ştefan Minea - judecător

Ion Predescu - judecător

Puskás Valentin Zoltán - judecător

Tudorel Toader - judecător

Andreea Costin - magistrat-asistent

 

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Carmen-Cătălina Gliga.

 

Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 103 alin. 1 raportat la art. 261 alin. 1 pct. 7 din Codul de procedură civilă, excepţie ridicată de Societatea Comercială „Micro-Top Consulting” - S.R.L. din Bucureşti în Dosarul nr. 18.099/3/2010 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia de contencios administrativ şi fiscal, şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 771 D/2012.

La apelul nominal lipsesc părţile, procedura de citare fiind legal îndeplinită.

Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate ca neîntemeiată.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:

Prin încheierea din 22 martie 2012, pronunţată în Dosarul nr. 18.099/3/2010, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia de contencios administrativ şi fiscal a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 103 alin. 1 raportat la art. 261 alin. 1 pct. 7 din Codul de procedură civilă.

Excepţia de neconstituţionalitate a fost invocată de Societatea Comercială „Micro-Top Consulting” - S.R.L. din Bucureşti, ca urmare a ridicării din oficiu de către instanţă a excepţiei tardivităţii recursului cu prilejul judecării unei cauze având ca obiect soluţionarea recursului formulat împotriva unei sentinţe civile.

În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se arată, în esenţă, că dispoziţia legală criticată este neconstituţională, întrucât prin această prevedere se creează o inegalitate în faţa legii între participanţii la procesul civil, respectiv între judecătorul care a pronunţat o hotărâre fără observarea formelor legale, prin neprecizarea în dispozitivul sentinţei a termenului special de recurs, şi justiţiabilul care formulează recursul peste termenul special de recurs, dar în interiorul termenului general.

Autorul mai susţine că eroarea din actul judecătorului care emite o sentinţă cu neobservarea formelor legale, respectiv fără precizarea termenului special de recurs, este pardonabilă şi anulabilă în mod condiţionat numai dacă se face dovada unei vătămări aduse şi care nu ar putea fi înlăturată decât prin anularea sentinţei, în condiţiile în care persoana vătămată ar fi avut obligaţia să cunoască şi să aplice legea cu privire la termenele speciale de recurs. În contra acestui tratament, recursul formulat de justiţiabil peste termenul special de recurs, care nu i-a fost adus la cunoştinţă prin dispozitivul hotărârii recurate, dar în interiorul termenului general de recurs, este tardiv şi, pe cale de consecinţă, lipsit de efecte, indiferent dacă declararea recursului peste termenul special de recurs produce sau nu vreo vătămare.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia de contencios administrativ şi fiscal consideră că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată, iar prevederea legală criticată de autorul excepţiei nu încalcă dispoziţiile constituţionale.

Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate ridicate,

Avocatul Poporului consideră că dispoziţiile legale criticate sunt constituţionale.

Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernul nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, reţine următoarele:

Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.

Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate, astfel cum a fost formulat, îl constituie dispoziţiile art. 103 alin. 1^ raportat la art. 261 alin. 1 pct. 7 din Codul de procedură civilă. Însă, potrivit menţiunilor cuprinse în înscrisul prin care a fost ridicată excepţia de neconstituţionalitate, precum şi încheierii de sesizare a Curţii Constituţionale rezultă faptul că obiect al controlului de constituţionalitate îl constituie prevederile art. 103 slin. 1 coroborat cu art. 261 alin. 1 pct. 7 din Codul de procedură civilă, dar, din argumentele autorului, reiese că raportarea la art. 261 alin. 1 pct. 7 din Codul de procedură civilă, care prevede că hotărârea se dă În numele legii şi va cuprinde „[...] calea de atac şi termenul în care se poate exercita”, reprezintă, de fapt, un argument în sensul susţinerii criticii de neconstituţionalitate ce vizează în realitate numai art. 103 alin. 1 din Codul de procedură civilă. Prin urmare, art. 261 alin. 1 pct. 7 din Codul de procedură civilă nu face obiect al controlului de constituţionalitate, Curtea urmând a se pronunţa numai cu privire la constituţionalitatea dispoziţiilor art. 103 alin. 1 din Codul de procedură civilă, care au următorul cuprins: „Neexercitarea oricărei căi de atac fi neîndeplinirea oricărui alt act de procedură în termenul legal atrage decăderea afară de cazul când legea dispune altfel sau când partea dovedeşte că a fost împiedicată printr-o împrejurare mai”presus de voinţa ei.

În opinia autorului excepţiei de neconstituţionalitate, prevederile legale criticate contravin dispoziţiilor din Constituţie ale art. 16 privind egalitatea în drepturi.

Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea observă că dispoziţiile art. 103 din Codul de procedură civilă reglementează instituţia decăderii ca modalitate de stingere a unui drept procedural care nu a fost exercitat în termenul prevăzut de lege. Neformularea cererii de repunere în termen şi neîndeplinirea actului înăuntrul termenului de 15 zile de la încetarea împiedicării atrage aplicarea sancţiunii decăderii.

Potrivit art. 2 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, „Sunt neconstituţionale prevederile actelor] ] care încalcă dispoziţiile sau principiile Constituţiei”, alin. (3) al aceluiaşi articol stabilind că instanţa constituţională „se pronunţă numai asupra constituţionalităţii actelor cu privire la care a fost sesizată [...]”.

Astfel, motivul de neconstituţionalitate invocat nu priveşte textul de lege criticat, ca atare, ci aplicarea acestuia, aspect care, potrivit art. 2 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 47/1992, excedează competenţei instanţei de contencios constituţional.

Aşadar, aspectele invocate de autorul sesizării de neconstituţionalitate vizează probleme de interpretare şi aplicare a reglementărilor criticate la litigiul concret dedus judecăţii.

În cauza de faţă, instanţa judecătorească este în măsură să aprecieze cu privire la neindicarea în sentinţa recurată a termenului special de recurs, precum şi asupra faptului dacă prin aceasta s-a pricinuit părţii o vătămare.

Într-o atare situaţie, Curtea Constituţională, în jurisprudenţa sa, a statuat în repetate rânduri, spre exemplu prin Decizia nr. 1.391 din 20 octombrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 59 din 25 ianuarie 2012, şi prin Decizia nr. 331 din 10 aprilie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 384 din 7 iunie 2012, că problemele de interpretare şi aplicare a legii nu intră în atribuţiile sale, fiind atributul instanţelor judecătoreşti.

Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 103 alin. 1 din Codul de procedură civilă, excepţie ridicată de Societatea Comercială „Micro-Top Consulting” - S.R.L. din Bucureşti în Dosarul nr. 18.099/3/2010 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia de contencios administrativ şi fiscal.

Definitivă şi general obligatorie.

Pronunţată în şedinţa publică din data de 25 octombrie 2012.

 

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE,

AUGUSTIN ZEGREAN

Magistrat-asistent,

Andreea Costin

 

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

DECIZIA Nr. 942

din 13 noiembrie 2012

referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 5 alin. (3) lit. a) şi ale art. 24 alin. (1) teza întâi din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor şi ale art. 1 lit. a) din Legea nr. 12/1990 privind protejarea populaţiei împotriva unor activităţi comerciale ilicite

 

Augustin Zegrean - preşedinte

Aspazia Cojocaru - judecător

Acsinte Gaspar - judecător

Petre Lăzăroiu - judecător

Mircea Ştefan Minea - judecător

Ion Predescu - judecător

Puskás Valentin Zoltán - judecător

Tudorel Toader - judecător

Cristina Teodora Pop - magistrat-asistent

 

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Simona Ricu.

 

Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 5 alin. (3) lit. a) şi art. 24 din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor şi ale art. 12 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 12/1990 privind protejarea populaţiei împotriva unor activităţi comerciale ilicite, excepţie ridicată de Societatea Comercială „Welverton Entreprises Limited” - S.R.L. din Nicosia, Cipru, în Dosarul nr. 18.227/55/2010 al Tribunalului Arad - Secţia de contencios administrativ şi fiscal, litigii de muncă şi asigurări sociale şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 1.130D/2012.

La apelul nominal se constată lipsa părţilor, faţă de care procedura de citare a fost legal îndeplinită.

Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere ca neîntemeiată a excepţiei de neconstituţionalitate, făcând trimitere la jurisprudenţa Curţii Constituţionale şi arătând că nu au intervenit elemente noi, de natură a justifica modificarea acesteia.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:

Prin încheierea din 7 iunie 2012, pronunţată în Dosarul nr. lâ.227/55/2070, Tribunalul Arad - Secţia de contencios administrativ şi fiscal, litigii de muncă şi asigurări sociale a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 5 alin. (3) lit. a) şi art. 24 din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor şi ale art. 12 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 12/1990 privind protejarea populaţiei împotriva unor activităţi comerciale ilicite, excepţie ridicată de Societatea Comercială „Welverton Entreprises Limited” - S.R.L. din Nicosia, Cipru, într-o cauză având ca obiect soluţionarea plângerii formulate împotriva procesului-verbal de constatare şi sancţionare a unei contravenţii la regimul desfăşurării de activităţi economice de către societăţile comerciale străine.

În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se arată, în esenţă, că prevederile art. 5 alin. (3) lit. a) şi art. 24 alin. (1) teza întâi din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 reglementează, în realitate, o ingerinţa a agentului constatator care dispune măsura complementară a confiscării speciale în dreptul de proprietate privată al titularului bunurilor supuse confiscării, care este lipsit, în mod nejustificat, de posesia şi folosinţa acestora pe toată durata soluţionării cauzei. Se susţine că măsura confiscării speciale ar trebui să fie dispusă doar de către magistraţi, atâta vreme cât caracterul licit al dobândirii proprietăţii este prezumat, iar sarcina probei caracterului ilicit al dobândirii”revine organelor abilitate să administreze si să vegheze la buna înfăptuire a justiţiei. Referitor la dispoziţiile art. 1 lit. a) din Legea nr. 12/1990, autorul arată că acestea nu respectă principiul proporţionalităţii, legiuitorul nedeterminând exact actele normative a căror încălcare atrag răspunderea contravenţională, astfel încât măsura confiscării bunurilor destinate, folosite sau rezultate din săvârşirea acestor contravenţii să fie justificată.

Tribunalul Arad - Secţia de contencios administrativ şi fiscal, litigii de muncă şi asigurări sociale opinează că textele criticate sunt constituţionale. Se arată că, potrivit prevederilor art. 44 alin. (9) din Constituţie, bunurile destinate, folosite sau rezultate din infracţiuni ori contravenţii pot fi confiscate în condiţiile legii, neexistând o normă constituţională care să interzică confiscarea lor în condiţiile săvârşirii unor contravenţii, şi că, potrivit dispoziţiilor art. 34 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001, instanţa competentă să soluţioneze plângerea hotărăşte cu privire la măsura confiscării speciale. Se mai susţine că persoana sancţionată contravenţional se poate adresa fără nicio îngrădire instanţei de judecată competente pentru a stabili existenţa sau inexistenţa vinovăţiei, beneficiind de toate garanţiile dreptului la un proces echitabil. Se arată, astfel, că dreptul de proprietate al titularului bunurilor confiscate nu este încălcat, nefiind afectat nici accesul la justiţie şi dreptul la un proces echitabil a! acestuia.

Potrivit art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

Avocatul Poporului apreciază că textele criticate sunt constituţionale şi că reglementarea măsurii complementare a confiscării speciale în domeniul contravenţional este expresia dispoziţiilor constituţionale ale art. 44 alin. (1) teza finală şi ale alin. (9) al aceluiaşi articol, potrivit cărora conţinutul şi limitele dreptului de proprietate sunt stabilite prin lege, iar bunurile, destinate, folosite sau rezultate din infracţiuni ori contravenţii pot fi confiscate numai în condiţiile legii. Sunt invocate deciziile Curţii Constituţionale nr. 1.233 din 18 noiembrie 2008 şi nr. 490 din 6 mai 2008.

Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernul nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, susţinerile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:

Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.

Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie, potrivit încheierii desesizare, dispoziţiile art. 5 alin. (3) lit. a) si art. 24 din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 şi ale art. 12 alin. („f) lit. a) din Legea nr. 12/1990. Din analiza excepţiei de neconstituţionalitate, Curtea reţine, însă, că, în realitate, autorul critică prevederile art. 5 alin. (3J lit. a) şi art. 24 alin. (1) teza întâi din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 410 din 25 iulie 2001, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 180/2002, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 268 din 22 aprilie 2002, şi ale art. 1 lit. a) din Legea nr. 12/1990 privind protejarea populaţiei împotriva unor activităţi comerciale ilicite, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 291 din 5 mai 2009, care au următorul cuprins:

- Art. 5 alin. (3) din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001: „(3) Sancţiunile contravenţionale complementare sunt:

a) confiscarea bunurilor destinate, folosite sau rezultate din contravenţii; [...]”;

- Art. 24 alin. (1) teza întâi din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001: „(1) Persoana împuternicită să aplice sancţiunea dispune şi confiscarea bunurilor destinate, folosite sau rezultate din contravenţii. [...)”;

- Art. 1 lit. a) din Legea nr. 12/1990: „Constituie activităţi comerciale ilicite şi atrag răspunderea contravenţională sau penală, după caz, faţă de cei care le-au săvârşii, următoarele fapte:

a) efectuarea de acte sau fapte de comerţ de natura celor prevăzute în Codul comercial sau în alte legi, fără îndeplinirea condiţiilor stabilite prin lege;”,

Se susţine, în esenţă, că textele criticate contravin dispoziţiilor constituţionale ale art. 1 alin. (5) referitor la statul român, ale art. 21 cu privire la accesul liber la justiţie şi ale art. 44 referitor la dreptul de proprietate privată.

Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că s-a mai pronunţat asupra constituţionalităţii dispoziţiilor art. 5 alin. (3) lit. a) din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001, prin raportare la aceleaşi critici de neconstituţionalitate, prin Decizia nr. 1.233 din 18 noiembrie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 846 din 16 decembrie 2008, prin care a reţinut că textul de lege criticat, care stabileşte o sancţiune contravenţională complementară, constând în confiscarea bunurilor folosite sau rezultate din contravenţii, dă expresie dispoziţiilor constituţionale ale art. 44 alin. (1) teza finală potrivit cărora conţinutul şi limitele dreptului de proprietate sunt stabilite prin lege, respectiv celor ale art. 44 alin. (9) care stabilesc că bunurile destinate, folosite sau rezultate din infracţiuni ori contravenţii pot fi confiscate numai în condiţiile legii.

În plus, legiuitorul a acordat posibilitatea persoanei căreia i-au fost confiscate bunurile, alta decât contravenientul, de a contesta actul prin care a fost aplicată această măsură şi de a demonstra, beneficiind de toate garanţiile care caracterizează un proces echitabil, eventuala nelegalitate a acestei măsuri. Astfel, potrivit art. 24 alin. (3) din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001, agentul constatator are obligaţia să stabilească proprietarul bunurilor confiscate şi, dacă acestea aparţin unei alte persoane decât contravenientul, în procesul-verbal se vor menţiona, dacă este posibil, datele de identificare a proprietarului sau se vor preciza motivele pentru care identificarea nu a fost posibilă. De asemenea, potrivit art. 25 alin. (1) din acelaşi act normativ, procesul-verbal se va înmâna sau, după caz, se va comunica, în copie, contravenientului şi, dacă este cazul, părţii vătămate şi proprietarului bunurilor confiscate, iar, potrivit art. 31 alin. (2), partea vătămată poate face plângere numai în ceea ce priveşte despăgubirea, iar cel căruia îi aparţin bunurile confiscate, altul decât contravenientul, numai în ceea ce priveşte măsura confiscării.

Referitor la constituţionalitatea prevederilor art. 24 alin. (1) teza întâi din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001, Curtea constată că a pronunţat Decizia nr. 490 din 6 mai 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 401 din 28 mai 2008, prin care a reţinut că, deşi legiuitorul a dezincriminat contravenţiile, potrivit art. 34 din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001] instanţa competentă să soluţioneze plângerea îndreptată împotriva procesului-verbal de constatare şi sancţionare a contravenţiei este obligată să urmeze anumite reguli procedurale distincte de cele ale dreptului procesual civil, în virtutea cărora, sarcina probei aparţine celui care afirmă ceva în instanţă. Astfel, alin. (1) al textului de lege menţionat stabileşte, fără distincţii, că instanţa competentă să soluţioneze plângerea verifică dacă aceasta a fost introdusă în termen, ascultă pe cel care a făcut-o şi pe celelalte persoane citate, între care, potrivit art. 33 din ordonanţă, şi organul care a aplicat sancţiunea, administrează orice alte probe prevăzute de lege, necesare în vederea verificării legalităţii şi temeiniciei procesului-verbal, şi hotărăşte asupra sancţiunii, despăgubirii stabilite, precum şi asupra măsurii confiscării. Dispoziţiile alin. (2) al art. 34 din ordonanţă prevăd că hotărârea judecătorească prin care s-a soluţionat plângerea poate fi atacată cu recurs, fără ca motivarea acestuia să fie obligatorie. Aşa fiind, sub acest aspect, prevederile de lege criticate sunt în deplin acord cu exigenţele art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, iar din procedura de soluţionare a plângerii împotriva procesului-verbal de constatare şi sancţionare a contravenţiei nu rezultă răsturnarea sarcinii probei, ceea ce ar fi contrar intereselor contravenientului, ci, mai degrabă, exercitarea dreptului la apărare.

De asemenea, prin Decizia nr. 1.096 din 8 septembrie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 695 din 15 octombrie 2009, Curtea a reţinut că procesul-verbal de constatare şi sancţionare a contravenţiei se bucură de prezumţia de legalitate, însă, atunci când este formulată o plângere împotriva acesteia, este contestată chiar prezumţia de care se bucură. În acest caz, instanţa de judecată competentă va administra probele prevăzute de lege, necesare în vederea verificării legalităţii şi temeiniciei procesului-verbal. Cel care a formulat plângerea nu trebuie să îşi demonstreze propria nevinovăţie, revenind instanţei de judecată obligaţia de a administra tot probatoriul necesar stabilirii şi aflării adevărului. Chiar dacă art. 47 din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 face referire la dispoziţiile Codului de proceduri civilă, instanţele de judecată nu pot face aplicarea strictă a regulii onus probandi incumbit actori, ci, din contră, chiar ele trebuie să manifeste un rol activ pentru aflarea adevărului din moment ce contravenţia intră sub incidenţa art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Prin urmare, nu se poate susţine răsturnarea sarcinii probei.

De altfel, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în hotărârea din 4 octombrie 2007, pronunţată în Cauza Anghel împotriva României, paragraful 67, a statuat că, deşi statele au posibilitatea de a nu sancţiona unele infracţiuni sau le pot pedepsi pe cale contravenţională mai degrabă decât pe cale penală, autorii infracţiunilor nu trebuie să se afle într-o situaţie defavorabilă pentru simplul fapt că regimul juridic aplicabil este diferit de cel aplicabil în materie penală.

Curtea a reţinut în aceeaşi decizie că o asemenea poziţie este firească, întrucât, în caz contrar, autorul unei contravenţii, din punct de vedere al protecţiei juridice de care se bucură, s-ar afla pe o treaptă inferioară autorului unei infracţiuni în sensul Codului penal român, ceea ce este inadmisibil din moment ce ambele fapte ţin de materia penală în sensul Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să conducă la schimbarea jurisprudenţei Curţii, atât soluţiile, cât şi considerentele deciziilor menţionate îşi păstrează valabilitatea şi în cauza de faţă.

Distinct de cele arătate, Curtea reţine că învestirea organelor de poliţie cu aplicarea măsurii contravenţionale complementare a confiscării bunurilor destinate, folosite sau rezultate din contravenţii constituie opţiunea legiuitorului şi are ca scop înlăturarea pericolului social pe care l-ar putea prezenta rămânerea acestora în posesia contravenientului până la o eventuală dispunere sau încuviinţare a măsurii confiscării de către instanţa de judecată.

De altfel, prin Decizia nr. 505 din 15 mai 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 537 din 1 august 2012, Curtea a reţinut că acela care a formulat o plângere contravenţională nu trebuie să îşi demonstreze propria nevinovăţie, revenind instanţei de judecată, în exercitarea rolului său activ, obligaţia de a administra tot probatoriul necesar stabilirii şi aflării adevărului, contravenţiile fiind calificate, de principiu, drept „acuzaţii în materie penală”, în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, şi intrând sub incidenţa art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. De altfel, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, prin hotărârile din 23 octombrie 1995, 2 septembrie 1998, 16 noiembrie 2004, 18 iulie 2006 şi 27 septembrie 2011, pronunţate în cauzele Gradinger împotriva Austriei, paragraful 42, Kadubec împotriva Slovaciei, paragraful 57, Lauko împotriva Slovaciei, paragraful 64, Canady împotriva Slovaciei, paragraful 31, Ştefanec împotriva Republicii Cehe, paragraful 26, Menarini diagnostics s.r.l. împotriva Italiei, paragraful 58, a reţinut următoarele: dacă încredinţarea către autorităţile administrative a sarcinii de a constata şi sancţiona contravenţiile nu este incompatibilă cu Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, trebuie subliniat totuşi că este obligatoriu ca partea sancţionată să poată sesiza un tribunal pentru a se pronunţa asupra deciziei care a fost luată împotriva sa, tribunal care să ofere garanţiile prevăzute de art. 6 din Convenţie; or, o atare obligaţie este respectată prin dispoziţiile art._34 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001.

În ceea ce priveşte pretinsa neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 1 lit. a) din Legea nr. 12/1990, Curtea reţine că acestea au în vedere actele normative referitoare la efectuarea actelor şi faptelor de comerţ, prevăzând consecinţele încălcării legislaţiei în materie, a cărei respectare constituie o obligaţie preexistentă acestei reglementări. Pentru acest motiv, nu poate fi reţinută încălcarea cerinţelor de previzibilitate a normei juridice.

Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 5 alin. (3) lit. a) şi ale art. 24 alin. (1) teza întâi din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor şi ale art. 1 lit. a) din Legea nr. 12/1990 privind protejarea populaţiei împotriva unor activităţi comerciale ilicite, excepţie ridicată de Societatea Comercială „Welverton Entreprises Limited” - S.R.L. din Nicosia, Cipru, în Dosarul nr. 18.227/55/2010 al Tribunalului Arad - Secţia de contencios administrativ şi fiscal, litigii de muncă şi asigurări sociale.

Definitivă şi general obligatorie.

Pronunţată în şedinţa publică din data de 13 noiembrie 2012.

 

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE,

AUGUSTIN ZEGREAN

Magistrat-asistent,

Cristina Teodora Pop

 

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

DECIZIA Nr. 944

din 13 noiembrie 2012

referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 20 alin. (8) teza întâi din Legea nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat

 

Augustin Zegrean - preşedinte

Aspazia Cojocaru - judecător

Acsinte Gaspar - judecător

Petre Lăzăroiu - judecător

Mircea Ştefan Minea - judecător

Ion Predescu - judecător

Puskás Valentin Zoltán - judecător

Tudorel Toader - judecător

Cristina Teodora Pop - magistrat-asistent

 

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Simona Ricu.

 

Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 20 alin. (8) din Legea nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat, excepţie ridicată de Cab Insolv IPURL din Botoşani în Dosarul nr. 3.768/40/2011 al Curţii de Apel Suceava - Secţia I civilă şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 1.158D/2012.

La apelul nominal se constată lipsa părţilor, faţa de care procedura de citare a fost legal îndeplinită.

Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere ca neîntemeiată a excepţiei de neconstituţionalitate, arătând că profesia de avocat necesită stabilirea unor reguli de conduită specifice în vederea unei desfăşurări adecvate a activităţilor pe care le presupune.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:

Prin încheierea din 21 iunie 2012, pronunţată în Dosarul nr. 3.768/40/2011, Curtea de Apel Suceava - Secţia I civilă a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 20 alin. (8) din Legea nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat, excepţie ridicată de Cab Insolv IPURL din Botoşani într-o cauză având ca obiect soluţionarea recursului formulat împotriva unei sentinţe în care, printre altele, s-a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 20 alin. (8) teza întâi din Legea nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat.

În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorul arată, în esenţă, că instanţa de judecată a aplicat retroactiv prevederile art. 20 alin. (8) din Legea nr. 51/1995, încălcând, în acest fel, dreptul său la apărare. Se arată astfel că termenul de 5 ani în care avocaţii - foşti judecători nu pot depune concluzii la instanţele unde au funcţionat, prevăzut în textul criticat, nu este aplicabil apărătorului ales în cauză, acesta dobândind calitatea de avocat sub imperiul vechii reglementări, ce prevedea un termen de 2 ani pentru incompatibilitatea invocată de instanţă şi ale cărei exigenţe le îndeplinea, depunând la dosar înscrisuri doveditoare în acest sens. Se arată că astfel a fost încălcat dreptul la apărare al recurentului, căruia nu i-a fost asigurată posibilitatea de a alege în mod liber un apărător, precum şi dreptul avocatului în cauză de a-şi exercita în mod liber profesia. Se mai susţine că eventualele suspiciuni de imparţialitate ar putea fi înlăturate în astfel de cazuri prin aplicarea normelor procedurale referitoare la abţinere, recuzare, strămutare sau chiar răspundere disciplinară a magistraţilor.

Curtea de Apel Suceava - Secţia I civilă opinează că dispoziţiile criticate sunt constituţionale, fără a arăta însă motivele pe care se întemeiază această opinie.

Potrivit art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

Avocatul Poporului apreciază că textele criticate nu contravin dispoziţiei constituţionale invocate de autorul excepţiei. Se arata că incompatibilitatea criticată reflectă grija legiuitorului pentru asigurarea unui act de justiţie imparţial şi obiectiv, nefiind de natură a încălca dreptul la apărare ăl justiţiabilului. De asemenea, se susţine că soluţia legislativă oferită de art. 20 alin. (8) din Legea nr. 51/1995 nu constituie o restrângere a dreptului de a profesa al avocaţilor - foşti judecători sau procurori, ci o garanţie legală a probităţii participanţilor la înfăptuirea justiţiei. Sunt invocate deciziile Curţii Constituţionale nr. 816 din 27 septembrie 2007 si nr. 166 din 1 aprilie 2004.

Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernul nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, susţinerile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:

Curtea Constituţională a fost lega! sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin, (2J, ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.

Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie, potrivit încheierii de sesizare, dispoziţiile art. 20 alin. (8) din Legea nr. 51/1995. Din analiza excepţiei de neconstituţionalitate Curtea reţine însă că, în realitate, autorul critică prevederile art. 20 alin. (8) teza întâi din Legea nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 98 din 7 februarie 2011, care au următorul cuprins: „Avocaţii - foşti judecători nu pot pune concluzii la instanţele unde au funcţionat, iar foştii procurori şi cadrele de poliţie nu pot acorda asistenţă juridică la unitatea de urmărire penală la care şi-au desfăşurat activitatea, timp de 5 ani de la încetarea funcţiei respective.”

Se susţine, în esenţă, că textele criticate contravin dispoziţiilor constituţionale ale art. 24 privind dreptul la apărare.

Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că s-a mai pronunţat asupra constituţionalităţii prevederilor art. 20 alin. (8) din Legea nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat, prin raportare la aceleaşi critici de neconstituţionalitate, prin Decizia nr. 873 din 23 octombrie 2012*), nepublicată până la data pronunţării prezentei decizii în Monitorul Oficial al României, Partea I, prin care a respins ca neîntemeiată excepţia de neconstituţionalitate invocată, reţinând următoarele:

1. Autorul excepţiei susţine că dreptul său la apărare este nesocotit prin aceea că avocatul pe care l-a angajat pentru a-l apăra nu poate, ca urmare a interdicţiei prevăzute de textul de lege criticat, să îl reprezinte în faţa unei anumite instanţe din ţară, mai exact în faţa acelei instanţe la care a funcţionat ca judecător anterior admiterii sale în profesia de avocat.

Prin decizia menţionată, Curtea, ţinând cont de dispoziţiile art. 24 alin. (2) din Constituţie, care garantează dreptul părţilor dintr-un proces de a fi asistate de un avocat, ales sau numit din oficiu, a observat că dreptul la un avocat ales conferă dreptului la apărare plenitudinea atributelor exercitării sale, adică inclusiv dreptul justiţiabilului de a-şi alege acel avocat faţă de care are certitudinea că îi va apăra în mod corespunzător interesele legitime.

Din această perspectivă, prevederile art. 20 alin. (8) teza întâi din Legea nr. 51/1995, care interzic avocaţilor care au fost judecători să pună concluzii la instanţele unde au funcţionat, timp de 5 ani de la încetarea acestei funcţii, operează o restrângere a dreptului la apărare consacrat de art. 24 din Legea fundamentală. În aceste condiţii, Curtea a analizat în ce măsură această limitare îndeplineşte condiţiile în care art. 53 din Constituţie permite restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi.

Potrivit art. 53 din Constituţie, exerciţiul unor drepturi sau al unor libertăţi poate fi restrâns numai prin lege şi numai dacă se impune, după caz, pentru: apărarea securităţii naţionale, a ordinii, a sănătăţii ori a moralei publice, a drepturilor şi a libertăţilor cetăţenilor; desfăşurarea instrucţiei penale; prevenirea consecinţelor unei calamităţi naturale, ale unui dezastru ori ale unui sinistru deosebit de grav. Totodată, textul constituţional dispune că restrângerea poate fi dispusă numai dacă este necesară într-o societate democratică. Măsura trebuie să fie proporţională cu situaţia care a determinat-o, să fie aplicată în mod nediscriminatoriu şi fără a aduce atingere existenţei dreptului sau a libertăţii.

Având în vedere că restrângerea este realizată printr-un text de lege, anume chiar cel criticat în cauza de faţă, este evident că este îndeplinită prima condiţie, potrivit căreia restrângerea se poate face numai printr-o lege.

Art. 53 alin. (1) din Constituţie enumera limitativ situaţiile în care este posibilă restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi, iar Curtea, prin decizia anterior referită, a observat că imperativul apărării „drepturilor şi a libertăţilor cetăţenilor”, cu privire la dreptul la un proces echitabil, este cel care justifică restrângerea exerciţiului dreptului la apărare. Aceasta, deoarece art. 6 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale implică, în mod necesar, printre altele, judecarea procesului de către o instanţă imparţială. Or, în lipsa interdicţiei instituite de textul de lege criticat, ar putea exista suspiciunea ştirbirii acestui atribut ca urmare a posibilelor influenţe pe care avocatul care a activat ca judecător în cadrul instanţei respective le-ar putea exercita asupra foştilor săi colegi, în virtutea relaţiilor ce se pot stabili în cadrul unei colectivităţi între membrii acesteia.

În continuare, Curtea observă că restrângerea dreptului la apărare în situaţia examinată este, fără îndoială, necesară într-o societate democratică, în vederea asigurării dreptului la un proces echitabil, prin intermediul unei instanţe imparţiale, astfel cum această caracteristică a fost mai sus circumstanţiată.

În ceea ce priveşte condiţia impusă de art. 53 alin. (2) din Constituţie, în sensul ca restrângerea dreptului să fie proporţionala cu situaţia care a determinat-o, Curtea a constatat că interdicţia cuprinsă în textul de lege criticat îşi găseşte o justificare rezonabilă prin raportare la interesul apărat, respectiv menţinerea prezumţiei de imparţialitate a instanţei. De altfel, Curtea a reţinut că interdicţia are caracter temporar şi o durată rezonabilă, după trecerea unui interval de 5 ani avocatului respectiv fiindu-i permis să pună concluzii în faţa instanţei în cadrul căreia a activat ca judecător. Prin urmare, există un just echilibru între dreptul acestuia de a-şi exercita în mod liber profesia şi necesitatea asigurării unei bune înfăptuiri a actului de justiţie.

Cu privire la condiţia prevăzută de textul art. 53 din Constituţie potrivit căreia măsura trebuie să fie „aplicabilă în mod nediscriminatoriu”, Curtea a constatat că restricţionarea dreptului de a pune concluzii vizează toţi avocaţii aflaţi în ipoteza normei criticate, afectându-i în mod egal pe toţi cei aflaţi în această situaţie.

Prin urmare, din toate acestea rezultă că dispoziţiile art. 20 alin. (8) teza întâi din Legea nr. 51/1995 nu aduce atingere substanţei dreptului la apărare prevăzut de dispoziţiilor art. 24 din Constituţie.

În acelaşi sens, Curtea a reţinut că, de vreme ce avocatul asupra căruia poartă interdicţia cuprinsă în textul de lege criticat ştia că evoluţia procesuală a cauzei în care este angajat presupune asigurarea reprezentării în faţa instanţei la care legea nu îi permite să pună concluzii pe o perioadă limitată în timp, respectiv 5 ani de la încetarea funcţiei, acesta ar fi trebuit să acţioneze cu simţ etic, potrivit normelor deontologice ale profesiei, şi să îi comunice clientului său riscul de a intra sub incidenţa textului de lege criticat în ce priveşte etapa procesuală desfăşurată în faţa instanţei respective şi să îl îndrume, cu bună-credinţă, spre soluţia angajării unui alt avocat, fie încă de la început, fie doar pentru acea etapă procesuală.

Consecutiv, la momentul la care a încheiat contractul de asistenţă juridică cu avocatul aflat în postura vizată de prevederile art. 20 alin. (8) teza întâi din Legea nr. 51/1995, autorul excepţiei ar fi trebuit să fie conştient de faptul că, odată ajuns în faţa acelei instanţe, acesta nu va mai putea să îi asigure în mod plenar dreptul la apărare. Or, într-o astfel de situaţie, nimic nu îl împiedică să îşi aleagă un alt avocat cu drept de a pune concluzii în faţa acelei instanţe, având în vedere că în tabloul avocaţilor din România figurează un număr suficient de mare de avocaţi cu drept de a pleda la toate instanţele şi care au experienţa necesară pentru a asigura în mod eficient şi profesionist apărarea în faţa oricărei instanţe din sistemul judecătoresc naţional. Nici relaţia de încredere existentă între client şi avocat, pe care o invocă autorul excepţiei, nu justifică persistenţa acestuia în ideea de a fi asistat de avocatul asupra căruia poartă interdicţia criticată. Aşadar, preferinţa exclusivă şi inflexibilă pentru un anumit avocat, corelată cu refuzul posibilităţii de a face o altă alegere, nu constituie o încălcare a dreptului la apărare, în componenta sa referitoare la dreptul de a-şi alege avocatul.

Este adevărat că art. 6 paragraful 3 lit. c) din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale prevede, printre altele, că orice acuzat are dreptul „să fie asistat de un apărător ales de ei”. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reţinut însă că textul convenţional menţionat nu precizează condiţiile de exercitare a dreptului fiecărui acuzat de a se apăra prin avocat, lăsând statelor contractante alegerea mijloacelor corespunzătoare ce permit realizarea sa efectivă, Curtea de la Strasbourg urmând să examineze dacă aceste mijloace sunt compatibile cu exigenţele unui proces echitabil (Hotărârea din 24 noiembrie 1993, pronunţată în Cauza Imbrioscia împotriva Elveţiei, paragraful 38).

2. Curtea a mai reţinut că şi legislaţiile altor state instituie interdicţii similare celei cuprinse în art. 20 alin. (8) din Legea nr. 51/1995. Astfel, de exemplu, în Italia, art. 26 alin. 3 din Decretul-lege regal nr. 1.578 din 27 noiembrie 1933, cu modificările şi completările ulterioare, prevede că cei care au fost magistraţi în sistemul judiciar nu pot să exercite timp de 2 ani profesia de avocat în faţa autorităţilor judiciare la care şi-au desfăşurat activitatea în ultimii 3 ani [anteriori intrării în profesia de avocat]. De asemenea, în Ungaria, art. 7 din Legea nr. XI/1998 privind profesia de avocat stabileşte că „Avocatul nu poate pleda timp de 2 ani la instanţa, parchetul sau autoritatea investigatoare la care a activat ca judecător, procuror sau agent de investigaţii anterior intrării sale în baroul de avocaţi.”

Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să conducă la schimbarea jurisprudenţei Curţii, atât soluţiile, cât şi considerentele deciziilor menţionate îşi păstrează valabilitatea şi în cauza de faţă.

3. Curtea reţine că aspectele invocate de autorul excepţiei referitoare la modificarea duratei interdicţiei criticate, de la 2 ani la 5 ani, vizează interpretarea şi aplicarea legii, care excedează controlului de constituţionalitate realizat de Curtea Constituţională.

Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit.A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 20 alin. (8) teza întâi din Legea nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat, excepţie ridicată de Cab Insolv IPURL din Botoşani în Dosarul nr. 3.768/40/2011 al Curţii de Apel Suceava - Secţia I civilă.

Definitivă şi general obligatorie.

Pronunţată în şedinţa publică din data de 13 noiembrie 2012.

 

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE,

AUGUSTIN ZEGREAN

Magistrat-asistent,

Cristina Teodora Pop

 


*) Decizia nr. 873 din 23 octombrie 2012 a fost publicata în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 849 din 14 decembrie 2012.

 

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

DECIZIA Nr. 947

din 13 noiembrie 2012

referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 2 alin. (1) şi art. 4 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 51/2008 privind ajutorul public judiciar în materie civilă

 

Augustin Zegrean - preşedinte

Aspazia Cojocaru - judecător

Acsinte Gaspar - judecător

Petre Lăzăroiu - judecător

Mircea Ştefan Minea - judecător

Ion Predescu - judecător

Puskás Valentin Zoltán - judecător

Tudorel Toader - judecător

Cristina Teodora Pop - magistrat-asistent

 

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Simona Ricu.

 

Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 51/2008 privind ajutorul public judiciar în materie civilă, excepţie ridicată de Societăţii Comerciale „Lorin” - S.R.L. din Galaţi în Dosarul nr. 25.816/233/2010 al Judecătoriei Galaţi - Secţia civilă şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 1.199D/2012.

La apelul nominal se constată lipsa părţilor, faţă de care procedura de citare a fost legal îndeplinită.

Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere ca inadmisibilă a excepţiei de neconstituţionalitate, arătând că autorul excepţiei solicită, în realitate, modificarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 51/2008, astfel încât şi persoanele juridice să poată beneficia de ajutor public judiciar în materie civilă.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:

Prin încheierea din 14 iunie 2012, pronunţată în Dosarul nr. 25.816/233/2010, Judecătoria Galaţi - Secţia civilă a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 51/2008 privind ajutorul public judiciar în materie civilă, excepţie ridicată de Societatea Comercială „Lorin” - S.R.L. din Galaţi într-o cauză având ca obiect soluţionarea unei cereri de suspendare a executării silite.

În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se arată, în esenţă, că textele criticate, prin acordarea de ajutor public judiciar în materie civilă numai persoanelor fizice, restrâng accesul la justiţie al persoanelor juridice, creând, totodată, discriminare între cele două categorii de justiţiabili.

Judecătoria Galaţi - Secţia civilă opinează că dispoziţiile criticate sunt constituţionale. Se arată că acestea reprezintă transpunerea în dreptul intern a Directivei Consiliului Uniunii Europene 2003/8/CE şi că ele constituie o modalitate a statului de a compensa insuficienţa resurselor băneşti ale persoanelor fizice implicate în proceduri judiciare, care, în această calitate, se află într-o situaţie juridică diferită de cea a persoanelor juridice care sunt părţi în litigii civile. Pentru aceste motive, se susţine că nu poate fi reţinută existenţa unei discriminări între categoriile de justiţiabili anterior referite, prin acordarea de ajutor public judiciar în materie civilă numai persoanelor fizice, şi nici îngrădirea accesului liber la justiţie al acestora.

Potrivit art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

Avocatul Poporului apreciază că prevederile art. 2 alin. (1) şi art. 4 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 51/2008 nu contravin dispoziţiilor constituţionale invocate de autorul excepţiei şi că îşi menţine punctele de vedere exprimate în deciziile Curţii Constituţionale nr. 111 din 9 februarie 2012, nr. 385 din 24 martie 2011, nr. 1.322 din 13 octombrie 2009 şi nr. 1.442 din 5 noiembrie 2009.

Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernul nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, susţinerile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:

Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3r 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.

Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie, potrivit încheierii de sesizare, dispoziţiile Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 51/2008 privind ajutorul public judiciar în materie civilă, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 327 din 25 aprilie 2008. Din analiza excepţiei de neconstituţionalitate, Curtea reţine însă că, în realitate, autorul critică prevederile art. 2 alin. (1) şi art. 4 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 51/2008, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 193/2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 723 din 24 octombrie 2008, texte asupra cărora instanţa constituţională urmează a se pronunţa prin prezenta decizie. Acestea au următorul cuprins:

- Art. 2 alin. (1): „(1) Prezenta ordonanţă de urgenţă este aplicabilă în toate cazurile în care se solicită ajutor public judiciar în faţa instanţelor judecătoreşti sau a altor autorităţi cu atribuţii jurisdicţionale române de către orice persoană fizică având domiciliul sau reşedinţa obişnuită în România sau într-un alt stat membru al Uniunii Europene.”;

- Art. 4: „Poate solicita acordarea ajutorului public judiciar, în condiţiile prezentei ordonanţe de urgenţă, orice persoană fizică, în situaţia în care nu poate face faţă cheltuielilor unui proces sau celor pe care le implică obţinerea unor consultaţii juridice în vederea apărării unui drept sau interes legitim în justiţie, fără a pune în pericol întreţinerea sa ori a familiei sale.”.

Se susţine, în esenţă, că textele criticate contravin dispoziţiilor constituţionale ale art. 1 privind statul român, art. 11 referitor la dreptul internaţional şi dreptul intern, art. 15 - Universalitatea, art. 16 cu privire la egalitatea în drepturi, art. 20 referitor la tratatele internaţionale privind drepturile omului, art. 21 - Accesul liber la justiţie, art. 24 privind dreptul la apărare şi art. 148 referitor la integrarea în Uniunea Europeană.

Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine că s-a mai pronunţat asupra constituţionalităţii prevederilor art. 2 alin. (1) şi art. 4 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 51/1995, prin raportare la aceleaşi critici de neconstituţionalitate, prin Decizia nr. 263 din 24 februarie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 170 din 18 martie 2009, şi Decizia nr. 1.098 din 21 septembrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 753 din 11 noiembrie 2010, reţinând că din analiza textelor criticate se deduce, fără niciun fel de echivoc, că în nicio situaţie o persoană juridică nu poate fi beneficiara ajutorului, cum ar fi, de exemplu, o persoană juridică care desfăşoară activităţi comerciale. Dispoziţiile de lege supuse controlului de constituţionalitate, potrivit cărora numai persoanele fizice pot solicita acordarea ajutorului public judiciar, reprezintă opţiunea legiuitorului român, în concordanţă cu transpunerea prevederilor Directivei 2003/8/CE a Consiliului din 27 ianuarie 2003 de îmbunătăţire a accesului la justiţie în litigiile transfrontaliere prin stabilirea unor norme minime comune privind asistenţa judiciară acordată în astfel de litigii în dreptul intern prin adoptarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 51/2008 privind autorul public judiciar în materie civilă. Cu acelaşi prilej, Curtea a arătat că discriminarea este rezultatul unui tratament juridic diferit aplicabil aceleiaşi categorii de subiecte de drept sau unor situaţii care nu se deosebesc în mod obiectiv şi rezonabil. Or, chiar dacă au calitatea de părţi în cadrul unui litigiu, persoanele juridice şi cele fizice nu se pot compara sub aspectul situaţiei juridice în care se află. Pe de altă parte, art. 4 din Constituţie, stabilind criteriile de discriminare, printre care şi cel de avere, se referă la cetăţenii României, deci la categoria persoanelor fizice, şi nu juridice, De aceea, raţiunea întregului act normativ criticat constă în înlesnirea accesului la justiţie al cetăţenilor statelor membre ale Uniunii Europene pentru apărarea drepturilor, libertăţilor şi intereselor lor legitime.

De altfel, Curtea reţine că persoanele juridice pot beneficia de scutiri, eşalonări şi reduceri ale sarcinilor fiscale, potrivit prevederilor Legii nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 173 din 29 iulie 1997.

Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să determine reconsiderarea jurisprudenţei Curţii Constituţionale, atât soluţia, cât şi considerentele cuprinse în decizia amintită îşi păstrează valabilitatea şi în cauza de faţă.

Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 2 alin. (1) şi art. 4 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 51/2008 privind ajutorul public judiciar în materie civilă, excepţie ridicată de Societatea Comercială „Lorin” - S.R.L. din Galaţi în Dosarul nr. 25.816/233/2010 al Judecătoriei Galaţi Secţia civilă.

Definitivă şi general obligatorie.

Pronunţată în şedinţa publică din data de 13 noiembrie 2012.

 

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE,

AUGUSTIN ZEGREAN

Magistrat-asistent,

Cristina Teodora Pop

 

ORDONANŢE SI HOTĂRÂRI ALE GUVERNULUI ROMÂNIEI

GUVERNUL ROMÂNIEI

ORDONANŢĂ

privind stabilirea unor măsuri speciale de impozitare a activităţilor cu caracter de monopol natural din sectorul energiei electrice şi al gazului natural

 

Luând în considerare că monopolurile, în general, pot să conducă la:

- maximizarea profiturilor în lipsa elasticităţii cererii, situaţie existentă în mod natural în cazul sectorului energiei electrice şi în cel al gazelor naturale;

- exercitarea puterii în piaţă prin creşterea preţurilor mult peste costul marginal, fără ca aceasta să conducă la pierderea clienţilor, chiar şi în cazul existenţei reglementărilor emise de autorităţile de reglementare în domeniu,

precum şi necesitatea asigurării fondurilor necesare cofinanţării la proiectele de investiţii finanţate din fonduri europene, în temeiul art. 108 din Constituţia României, republicată, şi al art. 1 pct. I.3 din Legea nr. 1/2013 privind abilitarea Guvernului de a emite ordonanţe,

 

Guvernul României adoptă prezenta ordonanţă.

 

Art. 1. - (1) începând cu data de 1 februarie 2013 se instituie impozitul pe monopolul natural din sectorul energiei electrice şi al gazului natural.

(2) Impozitul pe monopolul natural din sectorul energiei electrice şi al gazului natura! reprezintă venit la bugetul de stat.

Art. 2. - (1) Impozitul pe monopolul natural este aplicabil operatorilor de transport de energie electrică şi gaze naturale licenţiaţi de Autoritatea Naţională de Reglementare în Domeniul Energiei.

(2) Impozitul pe monopolul natural se aplică şi operatorilor economici distribuitori de energie electrică şi gaze naturale, licenţiaţi de Autoritatea Naţională de Reglementare în Domeniul Energiei, titulari ai unor contracte de concesiune încheiate cu Ministerul Economiei şi Comerţului sau cu autorităţi locale, care aplică prevederile art. 48 alin. (1) si (2) şi ale art. 136 alin. (1), (2) şi (3) din Legea energiei electrice si a gazelor naturale nr. 123/2012.

(3) Sumele aferente impozitului pe monopolul natural din sectorul energiei electrice şi al gazului natural, calculat în condiţiile prezentei ordonanţe, reprezintă pentru operatorii economici prevăzuţi la alin. (1) şi (2) cheltuieli deductibile la stabilirea profitului impozabil, în condiţiile prevederilor Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal, cu modificările şi completările ulterioare.

Art. 3. - Impozitul pe monopolul natural din sectorul energiei electrice şi al gazului natural se aplică pe fiecare MWh pentru care se facturează serviciile de transport şi distribuţie energie electrică şi gaze naturale. Valorile impozitului pe monopolul natural aplicabil de operatorii prevăzuţi la art. 2 alin. (1) şi (2) sunt prevăzute în anexa care face parte integrantă din prezenta ordonanţă.

Art. 4. - (1) Operatorii economici prevăzuţi la art. 2 alin. (1) şi (2) au obligaţia de a depune o declaraţie fiscală la organul fiscal competent până la data de 25 a lunii următoare celei în care au fost facturate serviciile de transport şi distribuţie energie electrică şi gaze naturale.

(2) Operatorii economici prevăzuţi la art. 2 alin. (1) şi (2) calculează şi plătesc lunar impozitul pe monopolul natural din sectorul energiei electrice şi al gazului natural, până la data de 25 a lunii următoare celei pentru care se calculează impozitul.

(3) Impozitul prevăzut la art. 1 se administrează de către Agenţia Naţională de Administrare Fiscală potrivit Ordonanţei Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.

Art. 5. - Modelul şi conţinutul declaraţiei privind impozitul pe monopolul natural din sectorul energiei electrice şi al gazului natural se stabilesc prin ordin al preşedintelui Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală, în termen de 30 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei ordonanţe.

Art. 6. - Prezenta ordonanţă se aplică până la data de 31 decembrie 2014.

 

PRIM-MINISTRU

VICTOR-VIOREL PONTA

Contrasemnează:

Viceprim-ministru, ministrul finanţelor publice,

Daniel Chiţoiu

Ministrul delegat pentru buget,

Liviu Voinea

Ministrul economiei.

Varujan Vosganian

Ministru] delegat pentru energie,

Constantin Niţă

 

Bucureşti, 22 ianuarie 2013.

Nr. 5.

 

ANEXA

 

Nivelul impozitului pe monopolul natural din sectorul energiei electrice şi al gazului natural

 

 

Explicaţii

Valoare impozit (lei/MWh)

Gaze naturale

Cantitate transportată către sistemele de distribuţie

0,1

Cantitate distribuită

0,75

Cantitate transportată numai prin sistemul de transport

0,85

Energie electrică

Cantitate extrasă din sistemul de transport

0,1

Cantitate distribuită livrată clienţilor finali

0,75

Cantitate extrasă din sistemul de transport şi livrată direct clientului final sau la export

0,85

GUVERNUL ROMÂNIEI

ORDONANŢĂ

privind instituirea unor măsuri speciale pentru impozitarea exploatării resurselor naturale, altele decât gazele naturale

 

În temeiul art. 108 din Constituţia României, republicată, şi al art. 1 pct. I.3 din Legea nr. 1/2013 privind abilitarea Guvernului de a emite ordonanţe,

 

Guvernul României adoptă prezenta ordonanţă.

 

Art. 1. - (1) începând cu data de 1 februarie 2013 se instituie impozitul pe veniturile din activităţile de exploatare a resurselor naturale, altele decât gazele naturale, în condiţiile prezentei ordonanţe.

(2) Activităţile care intră sub incidenţa prevederilor alin. (1) sunt: exploatarea forestieră (cod CÂEN 0220), extracţia cărbunelui superior (cod CAEN 0510), extracţia cărbunelui inferior (cod CAEN 0520), extracţia petrolului brut (cod CAEN 0610), extracţia minereurilor feroase (cod CAEN 0710), extracţia minereurilor de uraniu şi toriu (cod CAEN 0721), extracţia altor minereuri metalifere neferoase (cod CAEN 0729) si alte activităţi extractive (cod CAEN 0811, 0812, 0891, 0892, 0893, 0899).

Art. 2. - (1) Impozitul prevăzut la art. 1 alin. (1) se datorează de operatorii economici, inclusiv filialele acestora şi/sau operatorii economici aparţinând aceluiaşi grup de interes economic, care desfăşoară activităţile prevăzute la art. 1 alin. (2).

(2) Impozitul prevăzut la art. 1 alin. (1) se datorează şi de către operatorii economici care au licenţe de exploatare a resurselor menţionate la art. 1 alin. (2), dar a căror activitate principală nu corespunde acestor coduri CAEN.

(3) Pentru activitatea de exploatare forestieră, impozitul prevăzut la art. 1 alin. (1) se datorează de către operatorii economici care exploatează masa lemnoasă în baza unei autorizaţii de exploatare.

(4) în sensul prezentei ordonanţe, grupul de interes economic este definit potrivit dispoziţiilor titlului V din Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenţei în exercitarea demnităţilor publice, a funcţiilor publice şi în mediul de afaceri, prevenirea şi sancţionarea corupţiei, cu modificările şi completările ulterioare.

Art. 3. - (1) Impozitul prevăzut la art. 1 alin. (1) este de 0,5% şi se aplică asupra veniturilor obţinute de operatorii economici prevăzuţi la art. 2 alin. (1), (2) şi (3) care sunt luate în considerare la stabilirea cifrei de afaceri potrivit reglementărilor contabile conforme cu directivele europene, respectiv veniturilor din activităţile principale pentru operatorii care aplică reglementările contabile conforme cu standardele internaţionale de raportare financiară.

(2) Sumele aferente impozitului prevăzut la art. 1 alin. (1), calculat în condiţiile prezentei ordonanţe, reprezintă pentru operatorii economici prevăzuţi la art. 2 alin. (1), (2) şi (3) cheltuieli deductibile la stabilirea profitului impozabil, în condiţiile prevederilor Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal, cu modificările şi completările ulterioare.

Art. 4. - (1) Operatorii economici prevăzuţi la art. 2 alin. (1), (2) şi (3) calculează, dec/ară ţi plătesc lunar impozitul prevăzut la art. 1 alin. (1), până la data de 25 a lunii următoare celei pentru care se calculează aceasta.

(2) Modelul şi conţinutul declaraţiei privind impozitul se stabilesc prin ordin al preşedintelui Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală, în termen de 30 de zile de la intrarea în vigoare a prezentei ordonanţe.

Art. 5. - Impozitul prevăzut la art. 1 alin. (1) reprezintă venit la bugetul de stat şi se administrează de către Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, potrivit Ordonanţei Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.

Art. 6. - Impozitul stabilit prin prezenta ordonanţă se aplică până la data de 31 decembrie 2014, inclusiv.

 

PRIM-MINISTRU

VICTOR-VIOREL PONTA

Contrasemnează:

Viceprim-ministru, ministrul finanţelor publice,

Daniel Chiţoiu

Ministrul delegat pentru buget,

Liviu Voinea

Ministrul economiei,

Varujan Vosganian

Ministrul delegat pentru energie,

Constantin Niţă

Ministrul mediului şi schimbărilor climatice,

Rovana Plumb

Ministrul delegat pentru ape, păduri şi piscicultura,

Lucia Ana Varga

Secretarul general al Guvernului,

Ion Moraru

Preşedintele Agenţiei Naţionale pentru Resurse Minerale,

Gheorghe Duţu

 

 Bucureşti, 22 ianuarie 2013.

Nr. 6.

GUVERNUL ROMÂNIEI

HOTĂRÂRE

privind stabilirea preţului de achiziţie a gazelor naturale din producţia internă pentru piaţa reglementată de gaze naturale

În temeiul art. 108 din Constituţia României, republicată, al art. 181 alin. (5) din Legea energiei electrice si a gazelor naturale nr. 123/2012,

 

Guvernul României adoptă prezenta hotărâre.

 

Art. 1. - Preţul de achiziţie a gazelor naturale din producţia internă pentru piaţa reglementată se stabileşte conform anexei care face parte integrantă din prezenta hotărâre.

Art. 2. - Preţul de achiziţie a gazelor naturale din producţia internă pentru piaţa reglementată, din depozitele de înmagazinare subterană, achiziţionate începând cu data de 1 februarie 2013, este preţul de achiziţie din perioada ciclului de injecţie la care se adaugă tarifele aferente prestării serviciilor de înmagazinare subterană, aprobate de Autoritatea Naţională de Reglementare în Domeniul Energiei.

Art. 3. - Prezenta hotărâre se aplică până la data de 31 decembrie 2014.

 

PRIM-MINISTRU

VICTOR-VIOREL PONTA

Contrasemnează:

Ministrul delegat pentru energie,

Constantin Niţă

Viceprim-ministru, ministrul finanţelor publice,

Daniel Chiţoiu

Ministrul economiei,

Varujan Vosganian

Ministrul delegat pentru buget,

Liviu Voinea

 

Bucureşti, 22 ianuarie 2013.

Nr. 22.

 

ANEXA

 

Data

Lei/MWh

 Clienţi noncasnici, cu excepţia producătorilor de energie termică, pentru cantitatea de gaze naturale utilizată la producerea de energie termică în centralele de cogenerare şi în centralele termice, destinată consumului populaţiei

Clienţi casnici şi producători de energie termică, numai pentru cantitatea de gaze naturale utilizată la producerea de energie termică în centralele de cogenerare şi în centralele termice, destinată consumului populaţiei

1 februarie 2013

49,00

45,71

1 aprilie 2013

55,30

45,71

1 iulie 2013

63,40

48,50

1 octombrie 2013

68,30

49,80

1 ianuarie 2014

72,00

50,60

1 aprilie 2014

89,40

51,80

1 iulie 2014

109,00

53,30

1 octombrie 2014

119,00

54,60

GUVERNUL ROMÂNIEI

HOTĂRÂRE

pentru stabilirea salariului de bază minim brut pe ţară garantat în plată

În temeiul art. 108 din Constituţia României, republicată, şi al art. 164 alin. (1) din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii, republicată, cu modificările ulterioare,

 

Guvernul României adoptă prezenta hotărâre.

 

Art. 1. - (1) începând cu data de 1 februarie 2013, salariul de bază minim brut pe ţară garantat în plată se stabileşte la 750 lei lunar, pentru un program complet de lucru de 168,667 ore în medie pe lună în anul 2013, reprezentând 4,44 lei/oră.

(2) începând cu data de 1 iulie 2013, salariul de bază minim brut pe ţară garantat în plată se stabileşte la 800 lei lunar, pentru un program complet de lucru de 168,667 ore în medie pe lună în anul 2013, reprezentând 4,74 lei/oră.

Art. 2, - Pentru personalul din sectorul bugetar, nivelul salariului de bază, potrivit încadrării, nu poate fi inferior nivelului salariului de bază minim brut pe tară garantat în plată prevăzut la art. 1.

Art. 3. - (1) Stabilirea, pentru personalul încadrat prin încheierea unui contract individual de muncă, de salarii de bază sub nivelul celui prevăzut la art. 1 şi 2 constituie contravenţie şi se sancţionează cu amendă de la 1.000 lei la 2.000 lei.

(2) Constatarea contravenţiei şi aplicarea sancţiunii prevăzute la alin. (1) se fac de către personalul Ministerului Muncii, Familiei, Protecţiei Sociale şi Persoanelor Vârstnice, prin inspectoratele teritoriale de muncă judeţene şi al municipiului Bucureşti, împuternicit, după caz, prin ordin al ministrului muncii, familiei, protecţiei sociale şi persoanelor vârstnice.

(3) Prevederile alin. (1) şi (2) se completează cu dispoziţiile Ordonanţei Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 180/2002, cu modificările şi completările ulterioare.

Art. 4. - La data prevăzută la art. 1 alin. (1), Hotărârea Guvernului nr. 1.225/2011 pentru stabilirea salariului de bază minim brut pe ţară garantat în plată, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 922 din 27 decembrie 2011, se abrogă.

 

PRIM-MINISTRU

VICTOR-VIOREL PONTA

Contrasemnează:

Ministrul muncii, familiei, protecţiei sociale şi persoanelor vârstnice,

Mariana Câmpeanu

Viceprim-ministru, ministrul finanţelor publice,

Daniel Chiţoiu

Ministrul delegat pentru buget,

Liviu Voinea

Ministrul delegat pentru dialog social,

Adriana Doina Pană

 

Bucureşti, 22 ianuarie 2013.

Nr. 23.

 

DECIZII ALE PRIM-MINISTRULUI

 

GUVERNUL ROMÂNIEI

 

PRIM-MINISTRUL

 

DECIZIE

privind eliberarea domnului Teodor Gheorghe Negruţ din funcţia de secretar de stat la Ministerul pentru Societatea Informaţională

În temeiul art. 15 lit. d) şi al art. 19 din Legea nr. 90/2001 privind organizarea şi funcţionarea Guvernului României şi a ministerelor, cu modificările şi completările ulterioare,

 

prim-ministrul emite prezenta decizie.

 

Articol unic. - La data intrării în vigoare a prezentei decizii, domnul Teodor Gheorghe Negruţ se eliberează din funcţia de secretar de stat la Ministerul pentru Societatea Informaţională.

 

PRIM-MINISTRU

VICTOR-VIOREL PONTA

Contrasemnează:

Secretarul general al Guvernului,

Ion Moraru

 

Bucureşti, 23 ianuarie 2013.

Nr. 78.

 

GUVERNUL ROMÂNIEI

 

PRIM-MINISTRUL

 

DECIZIE

pentru numirea domnului Vasile Costea în funcţia de secretar de stat pentru relaţia cu Parlamentul, informare publică şi creşterea calităţii vieţii personalului, la Ministerul Apărării Naţionale

În temeiul art. 15 lit. d) şi al art. 19 din Legea nr. 90/2001 privind organizarea şi funcţionarea Guvernului României şi a ministerelor, cu modificările şi completările ulterioare,

 

prim-ministrul emite prezenta decizie.

 

Articol unic. - Începând cu data intrării în vigoare a prezentei decizii, domnul Vasile Costea se numeşte în funcţia de secretar de stat pentru relaţia cu Parlamentul, informare publică si creşterea calităţii vieţii personalului, la Ministerul Apărării Naţionale.

 

PRIM-MINJSTRU

VICTOR-VIOREL PONTA

Contrasemnează:

Secretarul general al Guvernului,

Ion Moraru

 

Bucureşti, 23 ianuarie 2013.

Nr. 79.

 

GUVERNUL ROMÂNIEI

 

PRIM-MINISTRUL

 

DECIZIE

privind eliberarea domnului Răzvan Teohari Vulcănescu din funcţia de secretar de stat la Ministerul Sănătăţii

 

Având în vedere propunerea Ministerului Sănătăţii, formulată prin Adresa nr. EN 522 din 22 ianuarie 2013,

în temeiul art. 19 din Legea nr. 90/2001 privind organizarea şi funcţionarea Guvernului României şi a ministerelor, cu modificările şi completările ulterioare, şi al art. 7 alin. (5) din Hotărârea Guvernului nr. 144/2010 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Sănătăţii, cu modificările şi completările ulterioare,

 

prim-ministrul emite prezenta decizie.

 

Articol unic. - La data intrării în vigoare a prezentei decizii, domnul Răzvan Teohari Vulcănescu se eliberează din funcţia de secretar de stat la Ministerul Sănătăţii.

 

PRIM-MINISTRU

VICTOR-VIOREL PONTA

Contrasemnează:

Secretarul general al Guvernului,

Ion Moraru

 

Bucureşti, 23 ianuarie 2013.

Nr. 80.

 

GUVERNUL ROMÂNIEI

 

PRIM-MINISTRUL

 

DECIZIE

privind numirea domnului Răzvan Teohari Vulcănescu în funcţia de subsecretar de stat la Ministerul Sănătăţii

 

Având în vedere propunerea Ministerului Sănătăţii, formulată prin Adresa nr. EN 522 din 22 ianuarie 2013,

în temeiul art. 19 din Legea nr. 90/2001 privind organizarea şi funcţionarea Guvernului României şi a ministerelor, cu modificările şi completările ulterioare, şi al art. 7 alin. (5) din Hotărârea Guvernului nr. 144/2010 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Sănătăţii, cu modificările şi completările ulterioare,

 

prim-ministrul emite prezenta decizie.

 

Articol unic. - Începând cu data intrării în vigoare a prezentei decizii, domnul Răzvan Teohari Vulcănescu se numeşte în funcţia de subsecretar de stat la Ministerul Sănătăţii.

 

PRIM-MINISTRU

VICTOR-VIOREL PONTA

Contrasemnează:

Secretarul general al Guvernului,

Ion Moraru

 

Bucureşti, 23 ianuarie 2013.

Nr. 81.

 

GUVERNUL ROMÂNIEI

 

PRIM-MINISTRUL

 

DECIZIE

pentru numirea domnului Adrian Pană în funcţia de secretar de stat la Ministerul Sănătăţii

 

În temeiul art. 15 lit. d) şi al art. 19 din Legea nr. 90/2001 privind organizarea şi funcţionarea Guvernului României şi a ministerelor, cu modificările şi completările ulterioare,

 

prim-ministrul emite prezenta decizie.

 

Articol unic. - Începând cu data intrării în vigoare a prezentei decizii, domnul Adrian Pană se numeşte în funcţia de secretar de stat la Ministerul Sănătăţii.

 

PRIM-MINISTRU

VICTOR-VIOREL PONTA

Contrasemnează:

Secretarul general al Guvernului,

Ion Moraru

 

Bucureşti, 23 ianuarie 2013.

Nr. 82.

 

RECTIFICĂRI

 

În Legea nr. 77/2012 pentru modificarea şi completarea Legii notarilor publici şi a activităţii notariale nr. 36/1995, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 386 din 8 iunie 2012, se face următoarea rectificare:

- la art. I pct. 37, cu referire la textul propus pentru art. 281 alin. (1), după lit. o) se va elimina lit. p), urmând ca celelalte litere să fie renumerotate în mod corespunzător.