MONITORUL OFICIAL AL ROMÂNIEI Nr. 148/2013

MONITORUL OFICIAL AL ROMÂNIEI

 

P A R T E A  I

Anul XXV - Nr. 148         LEGI, DECRETE, HOTĂRÂRI ŞI ALTE ACTE         Miercuri, 20 martie 2013

 

SUMAR

 

LEGI ŞI DECRETE

 

44. - Lege pentru modificarea Legii cetăţeniei române nr. 21/1991

 

295. - Decret privind promulgarea Legii pentru modificarea Legii cetăţeniei române nr. 21/1991

 

45. - Lege privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 53/2012 pentru acordarea unui nou termen persoanelor prevăzute la art. 5 şi 6 din Ordonanţa Guvernului nr. 17/2012 privind reglementarea unor măsuri fiscal-bugetare

 

296. - Decret pentru promulgarea Legii privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 53/2012 pentru acordarea unui nou termen persoanelor prevăzute la art. 5 şi 6 din Ordonanţa Guvernului nr. 17/2012 privind reglementarea unor măsuri fiscal-bugetare

 

DECIZII ALE CURŢII CONSTITUŢIONALE

 

Decizia nr. 14 din 22 ianuarie 2013 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 33 alin. (14) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor

 

Decizia nr. 32 din 5 februarie 2013 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 1 alin. (1) din Legea nr. 118/2010 privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar, precum şi a legii în ansamblul său

 

ACTE ALE ORGANELOR DE SPECIALITATE ALE ADMINISTRAŢIEI PUBLICE CENTRALE

 

875/C. - Ordin al ministrului justiţiei pentru modificarea Regulamentului de punere în aplicare a Legii nr. 188/2000 privind executorii judecătoreşti, aprobat prin Ordinul ministrului justiţiei nr. 210/2001

 

ACTE ALE OFICIULUI ROMÂN PENTRU DREPTURILE DE AUTOR

 

24. - Decizie privind publicarea în Monitorul Oficial al României, Partea I, a Deciziei civile nr. 105A din 3 iulie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a IX-a civilă şi pentru cauze de proprietate intelectuală, conflicte de muncă şi asigurări sociale privind modificarea în parte a Hotărârii arbitrale nr. 1 din 9 februarie 2012, având ca obiect stabilirea formei finale a Metodologiei privind lista aparatelor pentru care se datorează remuneraţia compensatorie pentru copia privată şi cuantumul acesteia, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 135 din 27 februarie 2012, în baza Deciziei directorului general al Oficiului Român pentru Drepturile de Autor nr. 14/2012

 

Lista cuprinzând asociaţiile şi fundaţiile care primesc subvenţii de la bugetul local al municipiului Codlea, judeţul Braşov, în anul 2013, în conformitate cu prevederile Legii nr. 34/1998 privind acordarea unor subvenţii asociaţiilor şi fundaţiilor române cu personalitate juridică, care înfiinţează şi administrează unităţi de asistenţă socială

 

Lista cuprinzând asociaţiile şi fundaţiile care primesc subvenţii de la bugetul local al municipiului Adjud, judeţul Vrancea, în anul 2013, în conformitate cu prevederile Legii nr. 34/1998 privind acordarea unor subvenţii asociaţiilor şi fundaţiilor române cu personalitate juridică, care înfiinţează şi administrează unităţi de asistenţă socială

 

LEGI SI DECRETE

PARLAMENTUL ROMÂNIEI

CAMERA DEPUTAŢILOR

SENATUL

 

LEGE

pentru modificarea Legii cetăţeniei române nr. 21/1991

 

Parlamentul României adoptă prezenta lege.

 

Articol unic. - Legea cetăţeniei române nr. 21/1991, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 576 din 13 august 2010, se modifică după cum urmează:

1. La articolul 16 alineatul (2), litera a) va avea următorul cuprins:

,,a) solicitarea de relaţii de la orice autorităţi cu privire la îndeplinirea condiţiilor prevăzute la art. 8 alin. (1) lit. b) şi e), ce urmează a fi comunicate Comisiei într-un termen ce nu va depăşi 60 de zile, iar în situaţii excepţionale, în limitele termenului prevăzut la lit. c);”.

2. La articolul 19, alineatul (1) va avea următorul cuprins:

„Art. 19. - (1) Preşedintele Autorităţii Naţionale pentru Cetăţenie, constatând îndeplinite condiţiile prevăzute de prezenta lege, emite într-un termen ce nu va depăşi 3 zile ordinul de acordare sau de redobândire a cetăţeniei române, după caz. Ordinul de acordare sau de redobândire a cetăţeniei române se comunică solicitantului, prin scrisoare recomandată cu confirmare de primire, în termen de 3 zile de la data emiterii ordinului.”

 

Această lege a fost adoptată de Parlamentul României, cu respectarea prevederilor art. 75 si ale art. 76 alin. (1) din Constituţia României, republicată.

 

p. PREŞEDINTELE CAMEREI DEPUTAŢILOR,

VIOREL HREBENCIUC

PREŞEDINTELE SENATULUI

GEORGE-CRIN LAURENŢIU ANTONESCU

 

Bucureşti, 14 martie 2013.

Nr. 44.

 

PREŞEDINTELE ROMÂNIEI

DECRET

privind promulgarea Legii pentru modificarea Legii cetăţeniei române nr. 21/1991

În temeiul prevederilor art. 77 alin. (1) şi ale art. 100 alin. (1) din Constituţia României, republicată,

 

Preşedintele României decretează:

 

Articol unic. - Se promulgă Legea pentru modificarea Legii cetăţeniei române nr. 21/1991 şi se dispune publicarea acestei legi în Monitorul Oficial al României, Partea I.

 

PREŞEDINTELE ROMÂNIEI

TRAIAN BĂSESCU

 

Bucureşti, 13 martie 2013.

Nr. 295.

PARLAMENTUL ROMÂNIEI

CAMERA DEPUTAŢILOR

SENATUL

 

LEGE

privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 53/2012 pentru acordarea unui nou termen persoanelor prevăzute la art. 5 şi 6 din Ordonanţa Guvernului nr. 17/2012 privind reglementarea unor măsuri fiscal-bugetare

 

Parlamentul României adoptă prezenta lege.

 

Articol unic. - Se aprobă Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 53 din 26 septembrie 2012 pentru acordarea unui nou termen persoanelor prevăzute la art. 5 şi 6 din Ordonanţa Guvernului nr. 17/2012 privind reglementarea unor măsuri fiscal-bugetare, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 674 din 26 septembrie 2012.

 

Această lege a fost adoptată de Parlamentul României, cu respectarea prevederilor art. 75 şi ale art. 76 alin. (2) din Constituţia României, republicată.

 

PREŞEDINTELE CAMEREI DEPUTAŢILOR

VALERIU-ŞTEFAN ZGONEA

PREŞEDINTELE SENATULUI

GEORGE-CRIN LAURENŢIU ANTONESCU

 

Bucureşti, 14 martie 2013.

Nr. 45.

 

PREŞEDINTELE ROMÂNIEI

DECRET

pentru promulgarea Legii privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 53/2012 pentru acordarea unui nou termen persoanelor prevăzute la art. 5 şi 6 din Ordonanţa Guvernului nr. 17/2012 privind reglementarea unor măsuri fiscal-bugetare

În temeiul prevederilor art. 77 alin. (1) şi ale art. 100 alin. (1) din Constituţia României, republicată,

 

Preşedintele României decretează:

 

Articol unic. - Se promulgă Legea privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 53/2012 pentru acordarea unui nou termen persoanelor prevăzute la art. 5 şi 6 din Ordonanţa Guvernului nr. 17/2012 privind reglementarea unor măsuri fiscal-bugetare şi se dispune publicarea acestei legi în Monitorul Oficial al României, Partea I.

 

PREŞEDINTELE ROMÂNIEI

TRAIAN BĂSESCU

 

Bucureşti, 13 martie 2013.

Nr. 296.

 

DECIZII ALE CURŢII CONSTITUŢIONALE

 

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

DECIZIA Nr. 14

din 22 ianuarie 2013

referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 33 alin. (14) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor

 

Acsinte Gaspar - preşedinte

Aspazia Cojocaru - judecător

Petre Lăzăroiu - judecător

Mircea Ştefan Minea - judecător

Iulia Antoanella Motoc - judecător

Ion Predescu - judecător

Puskás Valentin Zoltán - judecător

Tudorel Toader - judecător Claudia-Margareta Krupenschi - magistrat-asistent

 

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Simona Ricu.

 

Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 33 alin. (14) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, excepţie ridicată de Constantin Tăutu în Dosarul nr. 622/1/2012 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia de contencios administrativ şi fiscal şi care formează obiectul Dosarului nr. 1.043D/2012 al Curţii Constituţionale.

La apelul nominal răspunde, personal, autorul excepţiei, lipsind partea Consiliul Superior al Magistraturii, faţă de care procedura de citare a fost legal îndeplinită.

Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul părţii prezente.

În susţinerea neconstituţionalităţii dispoziţiilor art. 33 alin. (14) din Legea nr. 303/2004, autorul excepţiei arată că acestea operează o discriminare în rândul aceleiaşi categorii profesionale a magistraţilor, deoarece impun doar persoanelor care au intrat în magistratură prin promovarea concursului pe post interdicţia temporară de a fi delegate, detaşate, transferate sau promovate la alte instanţe sau parchete timp de cel puţin 3 ani de la numirea în funcţie. Din punctul de vedere exprimat de Consiliul Superior al Magistraturii rezultă că există două categorii distincte de magistraţi, şi anume prima categorie, formată din magistraţii care au absolvit Institutul Naţional de Magistratură, respectiv a două categorie, alcătuită din magistraţii numiţi în funcţie în urma promovării concursului pe post. Or, această interpretare este eronată şi discriminatorie, întrucât, odată cu numirea în funcţie prin decretul preşedintelui României, magistraţii, indiferent de modalitatea în care au ocupat postul respectiv, au aceleaşi drepturi şi obligaţii şi acelaşi statut reglementat în mod unitar de lege, fără nicio distincţie. Prin urmare, interdicţia instituită de art. 33 alin. (14) din Legea nr. 303/2004, pe lângă faptul că are caracter discriminator, afectează, totodată, şi dreptul la formarea profesională a magistraţilor vizaţi de norma juridică criticată, dar şi viaţa de familie a acestora.

Având cuvântul pentru a pune concluzii, reprezentantul Ministerului Public solicită respingerea, ca neîntemeiată, a excepţiei de neconstituţionalitate, arătând, în esenţă, că textul de lege criticat nu contravine principiului egalităţii în drepturi, deoarece acesta defineşte o situaţie juridică diferită, ce impune un regim juridic distinct aplicat persoanelor care au intrat în magistratură prin promovarea concursului organizat pentru ocuparea unui post vacant de judecător sau procuror, faţă de magistraţii care au absolvit Institutul Naţional al Magistraturii. Cât priveşte critica de neconstituţionalitate referitoare la încălcarea art. 115 alin. (5) din Constituţie, se arată că nici aceasta nu poate fi reţinută, deoarece textul de lege examinat a fost introdus prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 100/2007 pentru modificarea şi completarea unor acte normative în domeniul justiţiei, ordonanţă de urgenţă aprobată, cu modificări şi completări, la rândul ei, prin Legea nr. 97/2008, cu îndeplinirea prevederilor art. 76 alin. (1) din Constituţie referitoare la votul necesar adoptării legilor organice.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:

Prin încheierea din 17 mai 2012, pronunţată în Dosarul nr. 622/1/2012, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia de contencios administrativ şi fiscal a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 33 alin. (14) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, excepţie ridicată de Constantin Tăutu într-o cauză având ca obiect soluţionarea recursului declarat de acesta împotriva unei hotărâri a Plenului Consiliului Superior al Magistraturii prin care a fost respinsă cererea sa de transfer la o altă instanţă judecătorească.

În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, autorul acesteia susţine că dispoziţiile art. 33 alin. (14) din Legea nr. 303/2004 încalcă prevederile art. 1 alin. (4) si (5), art. 16 alin. (1), art. 20 alin. (2), art. 32 alin. (1), art. 53, art. 61, art. 73 alin. (3) lit. I), art. 115 alin. (4), alin. (5) ultima teză şi alin. (6) şi ale art. 125 din Constituţie, raportat la art. 7 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului şi la art. 1 din Protocolul nr. 12 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

Normele legale criticate instituie o discriminare între persoane aflate în situaţii identice, permiţând unor magistraţi obţinerea transferului la o altă instanţă judecătorească, fără condiţia desfăşurării activităţii pe o perioadă determinată de timp la instanţa la care au fost numiţi iniţial. Legea nr. 303/2004 reglementează două modalităţi de acces în magistratură, respectiv numirea în funcţie în urma promovării examenului de absolvire a Institutului Naţional al Magistraturii sau numirea în funcţie în urma promovării unui concurs la care pot participa, cu respectarea condiţiilor generale prevăzute de art. 14 alin. (2) din lege, foştii judecători şi procurori care şi-au încetat activitatea din motive neimputabile, personalul de specialitate juridică prevăzut la art. 87 alin. (1), avocaţii, notarii, asistenţii judiciari, consilierii juridici, personalul de probaţiune cu studii superioare juridice, ofiţerii de poliţie judiciară cu studii superioare juridice, grefierii cu studii superioare juridice, persoanele care au îndeplinit funcţii de specialitate juridică în aparatul Parlamentului, Administraţiei Prezidenţiale, Guvernului, Curţii Constituţionale, Avocatului Poporului, Curţii de Conturi sau al Consiliului Legislativ, din Institutul de Cercetări Juridice al Academiei Române şi Institutul Român pentru Drepturile

Omului, cadrele didactice din învăţământul juridic superior acreditat, precum şi magistraţii-asistenţi de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu o vechime în specialitate de cel puţin 5 ani.

Or, potrivit textului de lege criticat, aceşti din urmă magistraţi, numiţi în condiţiile art. 33 alin. (1) din Legea nr. 303/2004, nu pot fi delegaţi, detaşaţi, transferaţi şi nu pot promova la alte instanţe sau parchete timp de cel puţin 3 ani de la numirea în funcţie, deşi din momentul în care au fost numiţi în funcţia de judecător sau procuror, magistraţii exercită aceleaşi atribuţii, au aceleaşi drepturi şi obligaţii, astfel că nu se justifică crearea de categorii de magistraţi cărora li se aplică reguli diferite.

Se arată că reglementarea a două modalităţi de concurs pentru accesul în magistratură este justificată de existenţa unei condiţii suplimentare de vechime în specialitatea juridică, specifică examenului pe post, ce echivalează cu condiţia absolvirii Institutului Naţional al Magistraturii şi a stagiului de minimum 1 an. Având în vedere pregătirea juridică şi experienţa profesională dobândite prin cele două modalităţi, toţi magistraţii odată numiţi în funcţie prin decret al Preşedintelui României dobândesc acelaşi statut. Deci, indiferent de parcursul profesional anterior, din momentul numirii în funcţia de judecător sau procuror, fiecare persoană dobândeşte acelaşi statut de magistrat, astfel că tratamentul diferit nu are o justificare obiectivă şi rezonabilă, legea vizând magistraţii definitivi cărora le atribuie aceleaşi calităţi şi competenţe profesionale.

Interdicţia prevăzută de art. 33 alin. (14) din Legea nr. 303/2004 nu are scop legitim şi afectează atât dreptul la viaţă privată, prin imposibilitatea absolută - sub rezerva demisiei - de a schimba locul de muncă, cât şi dreptul la dezvoltarea carierei, prin instituirea, timp de 3 ani, a impedimentului de a ocupa funcţii sau de a exercita atribuţii deschise celorlalţi magistraţi.

Justificarea interdicţiei oferită de Ministerul Justiţiei, potrivit căreia art. 33 din Legea nr. 303/2004 reprezintă o derogare de la modalitatea generală de admitere în magistratură, ce are ca scop acoperirea posturilor vacante de judecător sau procuror existente în sistemul judiciar, nu îşi găseşte corespondentul nici în structura Legii nr. 303/2004, nici în cuprinsul notei de fundamentare ce însoţeşte Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 100/2007 pentru modificarea şi completarea unor acte normative în domeniul justiţiei, de vreme ce niciun act normativ nu cuprinde prevederi din care să rezulte concluzia unei ierarhizări între cele două modalităţi de admitere în magistratură, dintre care una ar fi principală (prin Institutul Naţional al Magistraturii) şi a două ar fi excepţională (cea direct pe post), ambele modalităţi de concurs având ca finalitate ocuparea posturilor vacante din sistem. O eventuală derogare de la modalitatea principală de admitere în magistratură ar viza admiterea fără concurs, pe bază de interviu, modalitate abrogată, însă, în prezent.

Totodată, motivarea interdicţiei din perspectiva asigurării ocupării posturilor de la instanţe şi parchete cu deficit de personal nu este nicidecum adecvată şi nici suficientă, întrucât dinamica ocupării locurilor vacante din sistemul judiciar, realizată prin delegare, detaşare, transfer sau promovare, contrazice însăşi raţiunea art. 33 alin. (14) din Legea nr. 303/2004, iar schema de personal din sistemul judiciar, mai ales de la instanţele şi unităţile de parchet inferioare, este într-o continuă mişcare datorită mobilităţii magistraţilor. Mai arată autorul excepţiei că, faţă de data adoptării textului de lege criticat, situaţia ocupării posturilor vacante s-a schimbat prin completarea semnificativă a schemelor de personal, aşa încât, în prezent, nu se mai poate invoca o asemenea necesitate care să motiveze tratamentul discriminatoriu invocat.

Dispoziţiile art. 33 alin. (14) din Legea nr. 303/2004 au fost introduse prin art. I pct. 3 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 100/2007 pentru modificarea şi completarea unor acte normative în domeniul justiţiei şi modificate prin art. I pct. 4 din Legea nr. 97/2008 privind aprobarea acestei ordonanţe de urgenţă. Autorul excepţiei consideră că au fost încălcate prevederile art. 115 alin. (5) teza finală din Constituţie, prin aceea că Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 100/2007, conţinând norme de natura legii organice, trebuia să fie aprobată cu majoritatea prevăzută de art. 76 alin. (1) din Legea fundamentală; or, proiectul Legii nr. 97/2008 a fost înregistrat la Camera Deputaţilor şi adoptat tacit, ca urmare a depăşirii termenului de 30 de zile, deşi nu a fost întrunită majoritatea absolută pentru adoptarea unei legi organice.

Totodată, se arată că prevederile art. I pct. 3 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 100/2007 au fost adoptate fără a exista o situaţie extraordinară şi fără ca urgenţa să fie motivată în cuprinsul acesteia, astfel că sunt contrare art. 115 alin. (4), dar şi art. 32 alin. (1), art. 53, art. 73 alin. (3) lit. I) şi art. 61 din Constituţie. Elementele cuprinse în nota de fundamentare nu sunt de natură a motiva necesitatea introducerii obligaţiei magistraţilor numiţi în condiţiile art. 33 alin. (1) din lege de a-şi desfăşura activitatea în mod obligatoriu la instanţa la care au fost numiţi iniţial, timp de 3 ani neîntrerupt, nu arată situaţia extraordinară ce a impus urgenţa recurgerii la această cale de reglementare şi nici nu justifică restrângerea unor drepturi ale unei categorii de magistraţi pe calea ordonanţei de urgenţă.

Nu în ultimul rând, se arată că reglementarea transferului unei categorii de magistraţi prin ordonanţă de urgenţă, deşi această activitate este, potrivit art. 125 alin. (2) din Constituţie, strict de competenţa Consiliului Superior al Magistraturii, contravine art. 115 alin. (6) din Legea fundamentală, deoarece afectează regimul instituţiilor fundamentale ale statului.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia de contencios administrativ şi fiscal consideră că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Arată, în acest sens, că principiul constituţional al egalităţii în drepturi presupune identitate de soluţii numai pentru situaţii identice, fiind permisă reglementarea unor soluţii diferite pentru persoane aflate în situaţii distincte. Mai apreciază instanţa de judecată că autorul excepţiei nu motivează în ce constă neconstituţionalitatea art. 33 alin. (14) din Legea nr. 303/2004 în raport cu prevederile art. 115 alin. (4) şi (5) din Constituţie.

Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

Avocatul Poporului apreciază că dispoziţiile de lege criticate sunt constituţionale. Acestea se aplică, fără nicio deosebire, tuturor persoanelor care se încadrează în ipoteza normei, astfel încât orice persoană numită în magistratură, pe bază de concurs, în condiţiile art. 33 din Legea nr. 303/2004, nu poate fi delegată, detaşată, transferată şi nu poate promova la alte instanţe timp de cel puţin 3 ani de la numirea în funcţie. Reglementarea acestei situaţii, distincte faţă de situaţia persoanelor admise în magistratură în urma absolvirii Institutului Naţional de Magistratură, nu contravine principiului egalităţii care nu exclude, ci, dimpotrivă, presupune un tratament juridic identic numai în situaţii egale, situaţiile diferite în mod obiectiv beneficiind de un tratament juridic distinct.

Se mai susţine că dispoziţiile art. 33 alin. (14) din Legea nr. 303/2004 sunt în concordanţă cu regulile şi principiile constituţionale prevăzute de art. 1 alin. (4) şi (5), art. 61 alin. (1), art. 73 alin. (3) lit. I) şi de art. 125 şi că dispoziţiile art. 115 alin. (4)-(6) din Constituţie, invocate, nu au incidenţă în cauză.

Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernul nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, susţinerile autorului excepţiei, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:

Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.

Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie prevederile art. 33 alin. (14) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, republicată în Monitorul Oficial ai României, Partea I, nr. 826 din 13 septembrie 2005, astfel cum au fost modificate prin art. I pct. 4 din Legea nr. 97/2008 privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 100/2007 pentru modificarea şi completarea unor acte normative în domeniul justiţiei, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 294 din 15 aprilie 2008, care au următorul cuprins:

„(14) Persoanele numite în condiţiile prezentului articol nu pot fi delegate, detaşate, transferate şi nu pot promova la alte instanţe sau parchete timp de cel puţin 3 ani de la numirea în funcţie.

În opinia autorului excepţiei de neconstituţionalitate, prevederile de lege criticate contravin normelor constituţionale ale art. 1 alin. (4) şi (5) referitoare la principiul separaţiei şi echilibrului puterilor, respectiv la obligaţia respectării, în România, a Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor, ale art. 16 alin. (1) privind principiul egalităţii cetăţenilor în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi fără discriminări, ale art. 20 alin. (2) care consacră principiul aplicării cu prioritate a pactelor şi tratatelor privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, faţă de legile interne mai puţin favorabile, ale art. 32 alin. (1) privind dreptul la învăţătură, ale art. 53 - Restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi fundamentale, ale art. 61 referitoare la rolul şi structura Parlamentului, ale art. 73 alin. (3) lit. I) privind reglementarea prin lege organică a organizării şi funcţionării Consiliului Superior al Magistraturii, a instanţelor judecătoreşti, a Ministerului Public şi a Curţii de Conturi, ale art. 115 alin. (4) şi alin. (5) ultima teză şi alin. (6) referitoare la regimul ordonanţelor de urgenţă şi ale art. 125 - Statutul judecătorilor. De asemenea, sunt invocate dispoziţiile art. 7 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului şi ale art. 1 din Protocolul nr. 12 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, texte care proclamă principiul egalităţii şi interzicerea generală a discriminării.

Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea urmează a se pronunţa, pe de o parte, asupra unor aspecte de ordin procedural, invocate de autorul excepţiei, ce se constituie în critici de neconstituţionalitate extrinsecă, iar, pe de altă parte, asupra criticilor de neconstituţionalitate intrinsecă a dispoziţiei legale supuse controlului.

Astfel, o primă critică de neconstituţionalitate extrinsecă vizează încălcarea art. 115 alin. (5) teza finală din Constituţie, autorul excepţiei susţinând că proiectul Legii nr. 97/2008 de aprobare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 100/2007, prin care au fost modificate dispoziţiile art. 33 alin. (14) din Legea nr. 303/2004 în sensul criticat de acesta, a fost înregistrat la Camera Deputaţilor şi adoptat tacit, ca urmare a depăşirii termenului de 30 de zile, deşi nu a fost întrunită majoritatea calificată pentru adoptarea unei legi organice.

Faţă de aceste susţineri, Curtea reţine că, potrivit art. 115 alin. (5) din Constituţie, „ordonanţa de urgenţă intră în vigoare numai după depunerea sa spre dezbatere în procedură de urgenţă la Camera competentă să fie sesizată şi după publicarea ei în Monitorul Oficial al României. Camerele, dacă nu se află în sesiune, se convoacă în mod obligatoriu în 5 zile de la depunere sau, după caz, de la trimitere. Dacă în termen de cel mult 30 de zile de la depunere, Camera sesizată nu se pronunţă asupra ordonanţei, aceasta este considerată adoptată şi se trimite celeilalte Camere care decide de asemenea în procedură de urgenţă. Ordonanţa de urgenţă cuprinzând norme de natura legii organice se aprobă cu majoritatea prevăzută la articolul 76 alineatul (1).”

Urmărind procesul legislativ desfăşurat în cele două Camere ale Parlamentului cu privire la Legea nr. 97/2008, Curtea constată că proiectul de Lege privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 100/2007 pentru modificarea şi completarea unor acte normative în domeniul justiţiei a fost iniţiat de Guvern şi depus la Camera Deputaţilor - în calitate de primă Cameră sesizată, în conformitate cu prevederile art. 75 alin. (1) din Constituţie - la data de 8 octombrie 2007. Proiectul de lege aparţine categoriei actelor normative cu caracter organic, iar termenul de adoptare pentru prima Cameră este de 30 de zile de la depunere. La 5 noiembrie 2007, proiectul a fost înscris pe ordinea de zi a plenului Camerei Deputaţilor şi dezbătut, votul final fiind amânat pentru a două zi. La 6 noiembrie 2007 - chiar data împlinirii termenului de 30 de zile - proiectul de lege a fost supus votului final în plenul Camerei Deputaţilor, însă nu a fost întrunită majoritatea cerută pentru adoptarea unei legi organice. Potrivit menţiunilor din fişa legislativă a actului normativ examinat, proiectul de lege a fost considerat adoptat de Camera Deputaţilor în aceeaşi zi de 6 noiembrie 2007, ca urmare a depăşirii termenului de 30 de zile, potrivit art. 115 alin. (5) din Constituţie. Fiind înaintat Camerei decizionale, proiectul de Lege pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 100/2007 a fost adoptat de Senat cu respectarea prevederilor art. 76 alin. (1) din Constituţie şi trimis Preşedintelui României pentru promulgare, devenind, după publicarea în Monitorul Oficial al României, Partea I, Legea nr. 97/2008.

Curtea reţine că, în temeiul art. 115 alin. (5) din Constituţie, proiectul de lege pentru aprobarea unei ordonanţe de urgenţă se depune spre dezbatere şi adoptare la prima Cameră competentă, în conformitate cu prevederile art. 75 alin. (1) din Constituţie, aceasta fiind obligată ca în termen de cel mult 30 de zile să se pronunţe asupra ordonanţei, în caz contrar aceasta se consideră adoptată şi se trimite celeilalte Camere. Spre deosebire de proiectele ce au ca obiect adoptarea unei legi, al căror termen de adoptare de către prima Camera sesizată este, potrivit art. 75 alin. (2) din Constituţie, de 45 de zile sau, în cazul codurilor şi altor legi de complexitate deosebită, de 60 de zile de la sesizare, în cazul dezbaterii unui proiect de lege ce vizează o ordonanţă de urgenţă, legiuitorul constituant a redus acest termen la 30 de zile, justificarea constând, evident, în necesitatea adoptării în regim de urgenţă a unui asemenea act normativ. Procedura adoptării tacite este prevăzută în Legea fundamentală ca o consecinţă a nerespectării acestor termene de 30, 45, respective de 60 de zile şi urmăreşte deblocarea procesului legislativ astfel apărut la prima Cameră sesizată. Această modalitate de adoptare a unui proiect de lege/propuneri legislative reprezintă, prin urmare, excepţia de la regula legiferării potrivit căreia Parlamentul, compus din Camera Deputaţilor şi Senat, are un comportament activ, concretizat în supunerea proiectului de lege spre dezbatere, în plenul fiecărei

Camere, prilej cu care parlamentarii pot depune şi susţine amendamente, tot acest proces de dezbatere încheindu-se cu votul final asupra respectivului proiect de lege, în conformitate cu prevederile art. 67 şi ale art. 76 alin. (1) sau (2) din Constituţie, după caz. Procedura adoptării tacite nu este permisă decât la nivelul primei Camere sesizate, Camera decizională fiind obligată să se exprime prin vot asupra proiectului de lege; în caz contrar, însăşi modalitatea în care constituantul român a consacrat, la art. 61 din Legea fundamentală, rolul de unică autoritate legiuitoare a ţării şi structura bicamerală a Parlamentului ar fi lipsită de orice raţiune.

În cazul de faţă, Curtea constată că proiectul de lege examinat a fost supus, sub aspectul adoptării sale de către prima Cameră sesizată, termenului de 30 de zile prevăzut de art. 115 alin. (5) din Constituţie şi că acesta se încadrează în categoria legilor organice, în temeiul art. 73 alin. (3) lit. I) din Constituţie, fiind necesară întrunirea majorităţii de voturi cerute de art. 76 alin. (1) din Legea fundamentală pentru adoptarea legilor organice. Camera Deputaţilor a procedat la înscrierea pe ordinea de zi în scopul dezbaterii proiectului de lege cu o zi înainte de împlinirea termenului de 30 de zile. În cea de-a 30-a zi de la data depunerii, proiectul de lege a fost supus votului final, care, însă, nu a întrunit majoritatea absolută, cerută pentru adoptarea legilor organice. Cu privire la o asemenea situaţie, Curtea Constituţională a statuat în jurisprudenţa sa că semnificaţia acestui vot priveşte transformarea instantanee a proiectului de lege de aprobare în proiect de lege de respingere a ordonanţei de urgenţă, cu acelaşi caracter de lege organică (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 971 din 31 octombrie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 828 din 4 decembrie 2007). Aşa fiind, proiectul de lege pentru respingerea ordonanţei de urgenţă trebuie supus unui vot distinct în plenul primei Camere sesizate.

Reluarea procedurii de vot asupra unui nou proiect de lege implica însă îndeplinirea anumitor etape procedurale specifice procesului legislativ, cum ar fi înscrierea pe ordinea de zi a plenului Camerei Deputaţilor şi supunerea proiectului de lege pentru respingerea ordonanţei de urgenţă unui vot distinct, final, însă acest lucru nu ar fi fost posibil, în mod obiectiv, decât cu depăşirea termenului imperativ de 30 de zile, prevăzut de art. 115 alin. (5) din Constituţie. Acest termen impune adoptarea, într-o formă participativă, activă sau, din contră, tacită, a proiectului pentru aprobarea/respingerea unei ordonanţe de urgenţă. Totodată, potrivit art. 75 alin. (3) din Constituţie, prima Cameră sesizată are obligaţia ca, după adoptare sau respingere, să transmită proiectul sau propunerea legislativă celeilalte Camere, care va decide definitiv.

În concluzie, Curtea constată că prima Cameră sesizată - Camera Deputaţilor - a procedat în acord cu normele constituţionale mai sus menţionate. În considerarea obligaţiei sale constituţionale de a adopta, în termen de 30 de zile de la depunere, un proiect de lege pentru aprobarea/respingerea unei ordonanţe de urgenţă, coroborat cu obligaţia sa generală de a transmite Camerei decizionale, după încheierea propriului proces legislativ, proiectul sau propunerea legislativă pentru a decide definitiv, Camera Deputaţilor a transmis Senatului, după împlinirea termenului de 30 de zile, proiectul de Lege pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 100/2007, proiect adoptat tacit, adică în forma transmisă de iniţiator, în lipsa unui vot final asupra proiectului de lege pentru respingerea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 100/2007, înăuntrul termenului de 30 de zile.

Prin urmare, Curtea constată că dispoziţiile de lege criticate au fost adoptate în acord cu normele fundamentale referitoare la procesul de legiferare în materia legilor organice, astfel că nu pot fi reţinute criticile de neconstituţionalitate formulate prin raportare la prevederile art. 1 alin. (4) şi (5), art. 61, art. 73 alin. (3) lit. I) şi ale art. 115 alin. (5) teza finală din Constituţie.

O altă critică de neconstituţionalitate extrinsecă priveşte încălcarea art. 115 alin. (4) şi (6) din Legea fundamentală, autorul excepţiei considerând că prevederile art. I pct. 3 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 100/2007, prin care au fost modificate, iniţial, dispoziţiile art. 33 alin. (14) din Legea nr. 303/2004 - criticate -, au fost adoptate fără a exista o situaţie extraordinară şi fără ca urgenţa să fie motivată în cuprinsul ordonanţei de urgenţă menţionate, iar prin conţinutul său normativ această ordonanţă de urgenţă afectează regimul instituţiilor fundamentale ale statului.

Curtea constată că nici această critică de neconstituţionalitate nu poate fi primită.

Mai întâi, Curtea observă că dispoziţiile art. 33 alin. (14) din Legea nr. 303/2004 sunt criticate de autorul acesteia în redactarea actuală, conferită ca urmare a modificărilor operate prin art. I pct. 4 din Legea nr. 97/2008, şi nu prin art. I pct. 3 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 100/2007, pe care legea amintită o aprobă cu modificări şi completări. Aşadar, textul de lege vizat de autorul excepţiei este o reglementare distinctă, care nu face parte din cuprinsul acestei ordonanţe de urgenţă, ci din cel al Legii nr. 97/2008. În aceste condiţii, potrivit dispoziţiilor art. 62 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 260 din 21 aprilie 2010, acesta se încorporează, de la data intrării în vigoare, în actul de bază, identificându-se cu acesta. Actul de bază, în cazul de faţă, îl reprezintă Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, în care a fost încorporat alin. (14) al art. 33 în forma prevăzută de Legea nr. 97/2008 şi care constituie obiectul controlului de constituţionalitate. Aşa fiind, nu pot fi incidente normele fundamentale ale art. 115 alin. (4) şi (6), care reglementează condiţiile de adoptare a unei ordonanţe de urgenţă.

Criticile de neconstituţionalitate intrinsecă formulate de autorul excepţiei vizează, în principal, încălcarea principiului nediscriminării, astfel cum este consacrat de art. 16 alin. (1) din Constituţie, precum şi, prin raportare la art. 20 alin. (2) din aceasta, de art. 7 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului şi de art. 1 din Protocolul nr. 12 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Aşa cum a susţinut, atât în scris, prin motivarea excepţiei, cât şi oral, în faţa Curţii Constituţionale, autorul acesteia consideră că reglementarea, prin Legea nr. 303/2004, a două modalităţi de acces în magistratură, şi anume prin absolvirea Institutului Naţional al Magistraturii şi, respectiv, prin promovarea concursului organizat pe post, nu poate justifica diferenţa de tratament juridic în ceea ce priveşte posibilitatea obţinerii delegării, transferului, detaşării sau promovării de către persoanele ce au intrat în magistratură prin concurs, deoarece statutul judecătorilor este unic din momentul numirii acestora prin decret al Preşedintelui României.

Curtea constată că dispoziţiile de lege criticate respectă exigenţele principiilor egalităţii şi nediscriminării, pentru argumentele ce se vor arăta în continuare:

Dispoziţiile art. 12 din Legea nr. 303/2004 instituie regula generală potrivit căreia „admiterea în magistratură a judecătorilor şi procurorilor se face prin concurs, pe baza competenţei profesionale, a aptitudinilor şi a bunei reputaţii.” în continuare, Legea reglementează, în cadrul titlului II - Cariera judecătorilor şi procurorilor, la capitolul I - Admiterea în magistratură şi formarea profesională iniţială a judecătorilor şi procurorilor (art. 12-20) şi capitolul II - Judecătorii stagiari şi procurorii stagiari (art. 21-30), modalitatea de admitere în magistratură ca urmare a absolvirii Institutului Naţional al Magistraturii şi a susţinerii examenului de capacitate de către judecătorii şi procurorii stagiarii. Astfel, prima condiţie de acces în magistratură constă în promovarea examenului de admitere la Institutul Naţional de Magistratură. Auditorii de justiţie urmează, apoi, timp de 2 ani, cursurile de formare profesională constând în pregătirea teoretică şi practică pentru a deveni judecători sau procurori. După încheierea cursurilor în cadrul Institutului Naţional al Magistraturii, auditorii de justiţie susţin un examen de absolvire, constând în probe teoretice şi practice, prin care se verifică însuşirea cunoştinţelor necesare exercitării funcţiei de judecător sau de procuror, iar cei care au promovat examenul de absolvire sunt numiţi, potrivit legii, de regulă, în funcţiile pentru care au optat după primul an de cursuri în cadrul Institutului Naţional al Magistraturii, aceştia fiind obligaţi apoi să îndeplinească funcţia de judecător sau procuror timp de 6 ani. După promovarea examenului de absolvire a Institutului Naţional al Magistraturii, judecătorii şi procurorii stagiari sunt numiţi în funcţie numai la judecătorii sau, după caz, la parchetele de pe lângă acestea, de Consiliul Superior al Magistraturii. Durata stagiului este de 1 an, aceştia fiind obligaţi a-şi continua formarea profesională, sub coordonarea unui judecător sau procuror anume desemnat de preşedintele judecătoriei sau, după caz, de prim-procurorul parchetului de pe lângă această instanţă. În final, după încheierea perioadei de stagiu, judecătorii şi procurorii stagiari sunt obligaţi să susţină examenul de capacitate. Acest examen este organizat de Consiliul Superior al Magistraturii, prin intermediul Institutului Naţional al Magistraturii, rezultatele obţinute fiind înscrise într-un tabel de clasificare a candidaţilor. Imediat după validarea examenului de capacitate, se publică în Monitorul Oficial al României, Partea a III-a, şi se afişează la sediile instanţelor şi parchetelor, prin grija Consiliului Superior al Magistraturii, lista tuturor posturilor vacante de la judecătorii şi parchetele de pe lângă aceste instanţe, întocmită separat pentru judecători şi procurori. Candidaţii declaraţi admişi la examenul de capacitate au dreptul, în ordinea mediilor, să-şi aleagă posturile, în termen de 15 zile libere de la publicarea acestora în Monitorul Oficial al României, iar repartizarea pe posturi se afişează la sediul Consiliului Superior al Magistraturii, al instanţelor şi al parchetelor, se comunică persoanelor interesate şi se publică pe pagina de internet a Consiliului Superior al Magistraturii.

Pe de altă parte, dispoziţiile art. 33 alin. (1) din Legea nr. 303/2004 instituie o modalitate distinctă de acces în magistratură faţă de cea la care s-a făcut referire mai sus, constând în promovarea concursului organizat pentru ocuparea unui post vacant din sistemul judiciar. La acest concurs pot participa, potrivit textului de lege, numai foştii judecători şi procurori care şi-au încetat activitatea din motive neimputabile, personalul de specialitate juridică prevăzut la art. 87 alin. (1), avocaţii, notarii, asistenţii judiciari, consilierii juridici, personalul de probaţiune cu studii superioare juridice, ofiţerii de poliţie judiciară cu studii superioare juridice, grefierii cu studii superioare juridice, persoanele care au îndeplinit funcţii de specialitate juridică în aparatul Parlamentului, Administraţiei Prezidenţiale, Guvernului, Curţii Constituţionale, Avocatului Poporului, Curţii de Conturi sau al Consiliului Legislativ, din Institutul de Cercetări Juridice al Academiei Române şi Institutul Român pentru Drepturile Omului, cadrele didactice din învăţământul juridic superior acreditat, precum şi magistraţii-asistenţi de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie -, care, pe lângă faptul că îndeplinesc condiţiile generale, comune, de participare la concursul de admitere la Institutul Naţional al Magistraturii [prevăzute de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 303/2004], au o vechime în specialitate de cel puţin 5 ani. Concursul se organizează, potrivit alin. (2) al art. 33, anual sau ori de câte ori este necesar, de Consiliul Superior al Magistraturii, prin Institutul Naţional al Magistraturii, pentru ocuparea posturilor vacante de la judecătorii şi parchetele de pe lângă acestea.

Analizând dispoziţiile Legii nr. 303/2004, Curtea constată că, într-adevăr, aceasta reglementează două modalităţi de admitere în magistratură. Cele două modalităţi au două elemente comune, primul constând în condiţiile generale, enumerate la art. 14 alin. (1), ce definesc vocaţia sau posibilitatea unei persoane de a dobândi calitatea de magistrat, iar a două rezidă în promovarea concursului organizat, în acest scop, pe baza competenţei profesionale, a aptitudinilor şi a bunei reputaţii.

În cazul absolvenţilor Institutului Naţional al Magistraturii, competenţa profesională şi aptitudinile cerute de exercitarea funcţiei de judecător sau procuror sunt dobândite prin cursurile de formare profesională şi verificate prin examene susţinute la finalul fiecăreia dintre cele două etape ale formării profesionale - auditor de justiţie şi judecător/procuror stagiar. În cazul acestora, este prevăzută o perioadă de 3 ani de formare profesională, până la momentul ocupării unui post de judecător/procuror definitiv. Pentru persoanele prevăzute de art. 33 alin. (1), această condiţie a formării şi dobândirii aptitudinilor profesionale este asimilată unei vechimi în specialitate juridică de cel puţin 5 ani. După promovarea fie a examenului de capacitate, fie a concursului pe post, toţi magistraţii sunt numiţi în funcţie prin decret al Preşedintelui României, bucurându-se de acelaşi statut unic, reglementat de Legea nr. 303/2004.

Dispoziţiile art. 33 alin. (14) din legea examinată instituie, într-adevăr, o diferenţă de tratament juridic în privinţa persoanelor absolvente al Institutului Naţional al Magistraturii şi celor care au devenit magistraţi în condiţiile art. 33 alin. (1), adică prin promovarea concursului organizat pe post, cu îndeplinirea condiţiilor generale prevăzute de art. 14 alin. (1) şi a condiţiei speciale de vechime în specialitate. Acestor din urmă magistraţi le este interzisă detaşarea, delegarea, transferul sau promovarea la alte instanţe sau parchete timp de 3 ani de la numirea în funcţie.

Curtea constată că dispoziţiile de lege criticate respectă exigenţele principiilor egalităţii şi nediscriminării, invocate de autorul excepţiei.

Potrivit jurisprudenţei Curţii Constituţionale, spre exemplu, Decizia nr. 1 din 8 februarie 1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 16 martie 1994, „principiul egalităţii în faţa legii presupune instituirea unui tratament egal pentru situaţii care, în funcţie de scopul urmărit, nu sunt diferite. De aceea el nu exclude, ci, dimpotrivă, presupune soluţii diferite pentru situaţii diferite. În consecinţă, un tratament diferit nu poate fi doar expresia aprecierii exclusive a legiuitorului, ci trebuie să se justifice raţional, în respectul principiului egalităţii cetăţenilor în faţa legii şi a autorităţilor publice”. De asemenea, art. 16 din Constituţie „vizează egalitatea în drepturi între cetăţeni în ceea ce priveşte recunoaşterea în favoarea acestora a unor drepturi şi libertăţi fundamentale, nu şi identitatea de tratament juridic asupra aplicării unor măsuri, indiferent de natura lor. În felul acesta se justifică nu numai admisibilitatea unui regim juridic diferit faţă de anumite categorii de persoane, dar şi necesitatea lui.” (Decizia nr. 53 din 19 februarie 2002, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 224 din 3 aprilie 2002). Curtea a mai statuat că „principiul egalităţii în drepturi nu înseamnă eo ipso aplicarea aceluiaşi regim juridic unor situaţii care, prin specificul lor, sunt diferite” (Decizia nr. 139 din 19 noiembrie 1996, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 7 din 20 ianuarie 1997).

Prin urmare, egalitatea impune ca, la situaţii identice, tratamentul juridic să fie identic, aşa cum şi la situaţii distincte este just ca tratamentul juridic să fie deosebit. Pentru a nu lăsa loc arbitrariului, calificarea unei situaţii ca fiind diferită de o alta aparent identică trebuie să respecte criteriul obiectivităţii, iar tratamentul juridic diferit trebuie, la rândul său, să îndeplinească criteriul rezonabilităţii.

Curtea urmează să analizeze respectarea celor două condiţii în situaţia reglementată de dispoziţiile art. 33 alin. (14) din Legea nr. 303/2004.

Astfel, sub aspectul diferenţei obiective, Curtea constată că aceasta se identifică cu împrejurările în care este organizat concursul în urma promovării căruia persoanele menţionate la art. 33 alin. (1) din lege au dobândit calitatea de judecător sau procuror. Potrivit art. 33 alin. (2), acest concurs este organizat pentru ocuparea unui post vacant de la judecătorii şi parchete de pe lângă acestea. Aşadar, acest post vacant este individualizat prin indicarea judecătoriei sau parchetului respectiv, constituindu-se într-un element obiectiv, de caracterizare a postului respectiv şi într-o condiţie concretă şi predeterminată de participare la acel concurs. Înscrierea la concurs echivalează cu exercitarea alegerii libere a profesiei, inclusiv a locului de muncă, persoana interesată fiind implicit de acord cu această condiţie şi cu faptul că urmează să se supună prevederilor Legii nr. 303/2004, asumându-şi toate obligaţiile ce decurg din acest statut, nu doar drepturile. Elementul obiectiv al situaţiei constând în admiterea în magistratură prin ocuparea unui post vacant la judecătorii sau parchete de pe lângă acestea îl reprezintă, prin urmare, tocmai înscrierea la un concurs organizat special pentru ocuparea acelui post vacant, din sistemul judiciar, în cadrul unei anumite judecătorii sau parchet de pe lângă aceasta, şi nu a altei instanţe sau a altui parchet.

Potrivit preambulului Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 100/2007, raţiunea pentru care legiuitorul a gândit o asemenea modalitate de acces în magistratură constă tocmai în acoperirea numărului mare de posturi vacante temporar la instanţe şi parchete, fiind necesară crearea unui fond de rezervă cu posturi bugetate de judecător şi procuror. În considerarea acestui obiectiv, este pe deplin justificată încercarea de contracarare a fenomenului migraţionist al magistraţilor şi impunerea, în acest scop, a unei anumite perioade de timp în care magistratul să-şi exercite în concret funcţia pentru care a concurat, iar statul, în calitate de administrator al sistemului judiciar şi de gestionar al resurselor umane încadrate în acest sistem, în vederea bunei funcţionări a justiţiei, în general, să aibă siguranţa ocupării acelui post, până atunci vacant. Modificarea perioadei de interzicere a dreptului de transfer, delegare, detaşare sau promovare la alte instanţe sau parchete, de la 1 an la 3 ani, reprezintă opţiunea legiuitorului, orientată în funcţie de necesitatea reală de acoperire a numărului de posturi vacante existent în continuare la nivelul judecătoriilor şi parchetelor de pe lângă acestea, pe fondul solicitărilor şi aprobărilor cererilor de transfer, detaşare etc. a persoanelor admise în magistratură în conformitate cu prevederile art. 33 alin. (1) din Legea nr. 303/2004. În lipsa unei asemenea interdicţii, s-ar fi creat posibilitatea eludării scopului şi finalităţii pentru care a fost gândită această modalitate de acces în magistratură, şi anume o cât mai bună funcţionare a sistemului judiciar şi administrare a justiţiei.

Sub aspectul rezonabilităţii şi al proporţionalităţii tratamentului juridic instituit, diferit de cel corespunzător magistraţilor absolvenţi ai Institutului Naţional al Magistraturii, Curtea constată că acesta trebuie raportat, pe de o parte, la durata interdicţiei de delegare, detaşare, transfer şi promovare la alte instanţe sau parchete şi, pe de altă parte, la consecinţele acestei interdicţii asupra persoanelor vizate.

În redactarea iniţială a textului, conferită prin art. I pct. 3 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 100/2007, art. 33 alin. (14) instituia această interdicţie timp de 1 an, iar în prezent, ca urmare a modificărilor introduse prin art. I pct. 4 din Legea nr. 97/2008, aceasta este de 3 ani.

Curtea constată că interdicţia reglementată de art. 33 alin. (14) are un caracter temporar, fără a se întinde, totodată, pe o perioadă foarte mare de timp. Pe de altă parte, trebuie avut în vedere faptul că şi absolvenţilor Institutului Naţional al Magistraturii li se impune executarea unui stagiu de 1 an, iar după promovarea examenului de capacitate, vor ocupa posturile vacante de la judecătorii şi parchete de pe lângă acestea, fiind obligaţi să exercite funcţia de procuror sau judecător timp de 6 ani, sub sancţiunea restituirii bursei de auditor de justiţie şi a cheltuielilor de şcolarizare efectuate pentru formarea sa profesională.

În ceea ce priveşte consecinţele prin care această interdicţie afectează persoanele vizate, Curtea reţine că autorul excepţiei le raportează la aspecte privind viaţa de familie, arătând că este obligat a-şi desfăşura activitatea departe de domiciliu şi familia sa.

Curtea constată că asemenea critici nu pot fi, însă, reţinute. Aşa cum s-a arătat mai sus, individualizarea instanţei sau parchetului unde se organizează concurs pentru ocuparea postului vacant de judecător sau procuror se constituie într-o condiţie predeterminată a acelui post şi cunoscută în prealabil, iar înscrierea la concurs semnifică acordul faţă de această condiţie. În plus, magistratul numit în funcţie în condiţiile art. 33 alin. (1) din Legea nr. 303/2004 nu poate invoca dezacordul său faţă de această interdicţie ulterior ocupării postului, deoarece se prezumă în mod justificat că a cunoscut, cel puţin de la momentul înscrierii la concurs, prevederile Legii nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor şi şi-a asumat toate consecinţele ce decurg din acestea, ceea ce implică şi adaptarea vieţii sale private şi de familie la noul statut profesional.

În concluzie, Curtea constată că, în situaţia examinată, diferenţa de tratament juridic reglementată de art. 33 alin. (14) din Legea nr. 303/2004 nu se constituie într-o stare de discriminare, contrară prevederilor art. 16 alin. (1) din Constituţie, art. 7 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului sau celor ale art. 1 din Protocolul nr. 12 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, deoarece tratamentul juridic diferit este corespunzător unor situaţii diferite, fiind justificat sub aspectul obiectivităţii şi al rezonabilităţii.

În final, Curtea constată că nu poate fi reţinută nici critica de neconstituţionalitate referitoare la încălcarea art. 53 din Constituţie, invocat prin raportare la prevederile art. 32 alin. (1) din Legea fundamentală. Potrivit acestor din urmă norme constituţionale, dreptul la învăţătură este asigurat prin învăţământul general obligatoriu, prin învăţământul liceal şi prin cel profesional, prin învăţământul superior, precum şi prin alte forme de instrucţie şi de perfecţionare. Dreptul la promovare, la care face referire autorul excepţiei, nu poate fi o componentă a dreptului fundamental la învăţătură, iar dreptul la dezvoltare profesională şi perfecţionare se poate concretiza, în cazul său, în alte forme specifice, care nu implică promovarea la o altă instanţă sau transferul la altă instituţie. Prin urmare, nu se poate pretinde restrângerea exerciţiului vreunui drept sau al unei libertăţi fundamentale.

Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi ale art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu majoritate de voturi,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 33 alin. (14) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, excepţie ridicată de Constantin Tăutu în Dosarul nr. 622/1/2012 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia de contencios administrativ şi fiscal.

Definitivă şi general obligatorie.

Pronunţată în şedinţa publică din data de 22 ianuarie 2013.

PREŞEDINTE,

ACSINTE GASPAR

Magistrat-asistent,

Claudia-Margareta Krupenschi

 

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

DECIZIA Nr. 32

din 5 februarie 2013

referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 1 alin. (1) din Legea nr. 118/2010 privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar, precum şi a legii în ansamblul său

 

Augustin Zegrean - preşedinte

Aspazia Cojocaru - judecător

Acsinte Gaspar - judecător

Petre Lăzăroiu - judecător

Mircea Ştefan Minea - judecător

Iulia Antoanella Motoc - judecător

Ion Predescu - judecător

Puskás Valentin Zoltán - judecător

Tudorel Toader - judecător

Andreea Costin - magistrat-asistent

 

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Antonia Constantin.

 

Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor Legii nr. 118/2010 privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar, excepţie ridicată de Maria Otilia Grigoraş, prin Sindicatul învăţământului Preuniversitar Botoşani, în Dosarul nr. 7.001/40/2011 al Curţii de Apel Suceava - Secţia I civilă şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 1.159D/2012.

La apelul nominal se constată lipsa părţilor, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită.

Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate ca neîntemeiată şi menţinerea jurisprudenţei Curţii în materie.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:

Prin încheierea din 21 iunie 2012, pronunţată în Dosarul nr. 7.001/40/2011, Curtea de Apel Suceava - Secţia I civilă a sesizat Curtea Constituţională pentru soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor Legii nr. 118/2010 privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar, excepţie ridicată de Maria Otilia Grigoraş, prin Sindicatul învăţământului Preuniversitar Botoşani, într-o cauză având ca obiect soluţionarea recursului declarat împotriva unei sentinţe civile prin care a fost respinsă cererea acesteia privind plata diferenţei dintre salariul cuvenit conform contractului individual de muncă şi cel efectiv încasat ca urmare a intrării în vigoare a legii criticate.

În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se susţine că Legea nr. 118/2010 contravine prevederilor constituţionale ale art. 147 alin. (2) datorită modului de elaborare şi promulgare a acesteia.

În esenţă, susţine că, după pronunţarea Deciziei nr. 874 din 25 iunie 2010 de către Curtea Constituţională, proiectul de lege privind diminuarea drepturilor salariale ale bugetarilor a fost retrimis Parlamentului pentru punerea de acord cu decizia Curţii. Actul normativ a fost adoptat de către Parlament în şedinţa comună din data de 29 iunie 2010, iar legea a fost promulgată în aceeaşi zi în care a fost adoptată. Or, legea putea fi promulgată de Preşedintele României doar după expirarea celor două zile stabilite de prevederile art. 15 din Legea nr. 47/1992, în măsura în care nu a fost invocată o obiecţie de neconstituţionalitate. Odată publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, aceasta produce efecte erga omnes, astfel încât nimeni nu poate refuza aplicarea legii pe motiv că nu au fost îndeplinite cerinţele pentru adoptarea sa sau pentru că ar fi în contradicţie cu prevederile Constituţiei. Prin urmare, legea criticată încalcă prevederile art. 147 alin. (2) din Constituţie, art. 15 din Legea nr. 47/1992 şi art. 133 alin. (3)-(5) din Regulamentul Camerei Deputaţilor.

În ceea ce priveşte întinderea în timp a efectelor Legii nr. 118/2010, arată că Legea nr. 285/2010 privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice foloseşte ca referinţă pentru calcularea drepturilor salariale salariul brut pentru luna octombrie 2010, adică salariul afectat de Legea nr. 118/2010, lege ce trebuia să îşi producă efectele pentru o perioadă foarte bine limitată în timp, astfel cum se prevede în art. 16 alin. (1) din aceasta. Astfel, autorul consideră că Legea nr. 118/2010 este neconstituţională, deoarece perpetuează şi permanentizează măsurile de austeritate care aduc atingere substanţei dreptului de proprietate denumit salariu şi încalcă prevederile art. 1 din Primul Protocol la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, precum şi pe cele ale art. 17 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului.

Curtea de Apel Suceava - Secţia I civilă consideră că Legea nr. 118/2010 nu încalcă dispoziţiile constituţionale indicate.

Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate ridicate.

Avocatul Poporului comunică faptul că îşi menţine punctul de vedere exprimat anterior în Dosarul Curţii Constituţionale nr. 133D/2012 în sensul constituţionalităţii dispoziţiilor Legii nr. 118/2010.

Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernul nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, reţine următoarele:

Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.

Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate, astfel cum rezultă din încheierea de sesizare, îl constituie dispoziţiile Legii nr. 118/2010. În realitate, având în vedere motivarea autorului excepţiei, Curtea constată că obiect al excepţiei îl reprezintă dispoziţiile art. 1 alin. (1) din Legea nr. 118/2010 privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 441 din 30 iunie 2010, precum şi a legii în ansamblul său. Textul de lege punctual criticat are următorul cuprins: „(1) Cuantumul brut al salariilor/soldelor/indemnizaţiilor lunare de încadrare, inclusiv sporuri, indemnizaţii şi alte drepturi salariale, precum şi alte drepturi în lei sau în valută, stabilite în conformitate cu prevederile Legii-cadru nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice şi ale Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 1/2010 privind unele măsuri de reîncadrare în funcţii a unor categorii de personal din sectorul bugetar şi stabilirea salariilor acestora, precum şi alte măsuri în domeniul bugetar, se diminuează cu 25%.”

În opinia autorului excepţiei de neconstituţionalitate, prevederile legii criticate contravin dispoziţiilor constituţionale ale art. 146 privind atribuţiile Curţii Constituţionale şi ale art. 147 alin. (2) privind deciziile Curţii Constituţionale. De asemenea, în susţinerea excepţiei este invocat şi art. 1 privind protecţia proprietăţii din Primul Protocol la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, art. 17 privind proprietatea din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, art. 14 referitor la controlul constituţionalităţii legilor înainte de promulgare din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, precum şi art. 133 alin. (3)-(5) referitor la exercitarea dreptului de sesizare a Curţii Constituţionale din Regulamentul Camerei Deputaţilor.

Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată următoarele:

I. Prevederile legale criticate, potrivit art. 16 alin. (1) din Legea nr. 118/2010, au avut o aplicabilitate limitată în timp, până la 31 decembrie 2010. Cu toate acestea, dispoziţiile Legii nr. 118/2010 continuă să îşi producă efectele juridice în prezenta cauză, astfel încât, în lumina jurisprudenţei sale recente, şi anume Decizia nr. 766 din 15 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 549 din 3 august 2011, Curtea urmează a analiza constituţionalitatea Legii nr. 118/2010 în ansamblul său, precum şi ale art. 1 alin. (1) în special.

II. Legea nr. 118/2010 a mai făcut obiect al controlului de constituţionalitate din perspectiva unor critici de neconstituţionalitate extrinseci similare cu cele invocate în prezenta cauză, în acest sens reţinându-se, spre exemplu, Decizia nr. 443 din 3 mai 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 424 din 26 iunie 2012, Decizia nr. 365 din 24 aprilie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 326 din 15 mai 2012, şi Decizia nr. 1.423 din 20 octombrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 885 din 14 decembrie 2011.

Curtea a reţinut, de principiu, că încălcarea termenului prevăzut pentru exercitarea dreptului de sesizare a Curţii Constituţionale nu se poate converti într-un motiv de neconstituţionalitate a legii, de vreme ce, din punct de vedere extrinsec, legea a fost adoptată de către Parlament cu respectarea tuturor exigenţelor de ordin constituţional. Promulgarea este un act ulterior adoptării legii şi exterior voinţei emitentului actului, astfel încât eventualele probleme de constituţionalitate în legătură cu acesta nu afectează constituţionalitatea extrinsecă a legii.

Referitor la criticile de neconstituţionalitate privind încălcarea art. 146 şi art. 147 alin. (2) din Constituţie din perspectiva nerespectării termenului acordat pentru sesizarea Curţii Constituţionale asupra neconstituţionalităţii unei legi înainte de promulgare, Curtea a constatat - prin aceeaşi Decizie nr. 365 din 24 aprilie 2012 - că niciunul dintre cele două texte fundamentale nu conţine o referire expresă la acest termen. Pentru situaţia în care o lege a fost trimisă spre reexaminare, Constituţia prevede, la art. 77 alin. (3), termenul de 10 zile de la primirea legii adoptate după reexaminare în care Preşedintele este obligat să o promulge. Pentru celelalte cazuri, deci şi pentru situaţia în care legea nu a făcut obiectul controlului de constituţionalitate apriori, promulgarea legii se face în termen de cel mult 20 de zile de la primire, potrivit alin. (1) al aceluiaşi articol. Termenele specifice procedurii premergătoare trimiterii legii spre promulgare sunt reglementate prin Legea nr. 47/1992, care stabileşte, prin dispoziţiile art. 15 alin. (2), că, în vederea exercitării dreptului de sesizare a Curţii Constituţionale, cu 5 zile înainte de a fi trimisă spre promulgare, legea se comunică Guvernului, Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, precum şi Avocatului Poporului şi se depune la secretarul general al Camerei Deputaţilor şi la cel al Senatului. Potrivit aceleiaşi norme, în cazul în care legea a fost adoptată cu procedură de urgenţă, termenul este de două zile. Aceeaşi soluţie juridică se regăseşte şi la art. 133 alin. (3) din Regulamentul Camerei Deputaţilor. Prin Decizia nr. 1.423 din 20 octombrie 2011, Curtea a reţinut că natura juridică a acestui termen este una de protecţie a titularilor dreptului de sesizare a Curţii Constituţionale, spre a se evita promulgarea intempestivă a legii şi eludarea, în acest fel, a controlului de constituţionalitate a priori. Totodată, pentru a întări finalitatea urmărită prin instituirea acestui termen, Curtea, prin Decizia nr. 975 din 7 iulie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 568 din 11 august 2010, a stabilit că, în măsura în care titularii dreptului de sesizare şi-au exercitat acest drept în interiorul termenului respectiv, controlul de constituţionalitate a priori va fi exercitat chiar dacă decretul de promulgare a fost emis înainte ca aceştia să îşi fi exercitat dreptul prevăzut de art. 146 lit. a) din Constituţie.

III. Referitor la criticile de neconstituţionalitate intrinsecă, Curtea constată că soluţia legislativă criticată a mai fost supusă controlului de neconstituţionalitate, prin raportare la motive similare de neconcordanţă cu Legea fundamentală.

Curtea a constatat că, în sensul jurisprudenţei sale, spre exemplu Decizia nr. 939 din 7 iulie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 661 din 16 septembrie 2011, salariile viitoare pe care angajatorul trebuie să le plătească angajatului nu intră în sfera de aplicare a dreptului de proprietate, angajatul neavând un atare drept pentru salariile ce vor fi plătite în viitor de către angajator ca urmare a muncii viitoare prestate de angajat. Dreptul de proprietate al angajatului în privinţa salariului vizează numai sumele certe, lichide şi exigibile.

Totodată, Curtea Constituţională în Decizia nr. 493 din 10 mai 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 429 din 28 iunie 2012, a arătat că în acest sens este şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului. Astfel, prin Decizia din 6 decembrie 2011, pronunţată în cauzele conexate nr. 44.232/11 şi nr. 44.605/11 - Felicia Mihăieş şi Adrian Gavril Senteş împotriva României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a arătat că dispoziţiile Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale nu conferă un drept de a primi un salariu într-un anumit cuantum (paragraful 14), revenind statului să stabilească, de o manieră discreţionară, ce beneficii trebuie plătite angajaţilor săi din bugetul de stat, acesta putând dispune introducerea, suspendarea sau încetarea plăţii unor astfel de beneficii prin modificări legislative corespunzătoare (paragraful 15).

Astfel, prin Decizia nr. 491 din 10 mai 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 420 din 25 iunie 2012, Curtea, reiterând cele statuate prin deciziile nr. 872 şi nr. 874 din 25 iunie 2010, ambele publicate în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 433 din 28 iunie 2010, a reţinut, în esenţă, că dreptul la salariu este corolarul unui drept constituţional, şi anume dreptul la muncă, iar diminuarea sa se constituie într-o veritabilă restrângere a exerciţiului dreptului la muncă. Realizând o examinare a compatibilităţii dispoziţiilor legale criticate cu fiecare dintre condiţiile strict şi limitativ prevăzute de Legea fundamentală pentru restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi, Curtea a constatat că măsura temporară de diminuare a cuantumului salariului/indemnizaţiei/soldei cu 25% constituie o restrângere a exerciţiului dreptului constituţional la muncă ce afectează dreptul la salariu, cu respectarea însă a prevederilor art. 53 din Constituţie.

Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să determine reconsiderarea jurisprudenţei Curţii Constituţionale, atât soluţiile, cât şi considerentele cuprinse în deciziile precizate îşi păstrează valabilitatea şi în cauza de faţă. În final, Curtea observă că, potrivit art. 1 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 19/2012 privind aprobarea unor măsuri pentru recuperarea reducerilor salariale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 340 din 18 mai 2012, aprobată cu modificări prin Legea nr. 182/2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 725 din 25 octombrie 2012, cuantumul brut al salariilor de bază/soldelor funcţiei de bază/salariilor funcţiei de bază/indemnizaţiilor de încadrare de care beneficiază personalul plătit din fonduri publice a revenit la nivelul din luna iunie 2010.

Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1)lit. A. d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 1 alin. (1) din Legea nr. 118/2010 privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar, precum şi a legii în ansamblul său, excepţie ridicată de Maria Otilia Grigoraş, prin Sindicatul învăţământului Preuniversitar Botoşani, în Dosarul nr. 7.001/40/2011 al Curţii de Apel Suceava - Secţia I civilă.

Definitivă şi general obligatorie.

Pronunţată în şedinţa din data de 5 februarie 2013.

 

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE,

AUGUSTIN ZEGREAN

Magistrat-asistent,

Andreea Costin

 

ACTE ALE ORGANELOR DE SPECIALITATE ALE ADMINISTRAŢIEI PUBLICE CENTRALE

MINISTERUL JUSTIŢIEI

 

ORDIN

pentru modificarea Regulamentului de punere în aplicare a Legii nr. 188/2000 privind executorii judecătoreşti, aprobat prin Ordinul ministrului justiţiei nr. 210/2001

 

Având în vedere Ordinul ministrului justiţiei nr. 210/2001 pentru aprobarea Regulamentului de punere în aplicare a Legii nr. 188/2000 privind executorii judecătoreşti, cu modificările şi completările ulterioare,

în temeiul dispoziţiilor art. 13 din Hotărârea Guvernului nr. 652/2009 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Justiţiei, cu modificările şi completările ulterioare,

ministrul justiţiei emite următorul ordin:

Art. I. - Regulamentul de punere în aplicare a Legii nr. 188/2000 privind executorii judecătoreşti, aprobat prin Ordinul ministrului justiţiei nr. 210/2001, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 64 din 6 februarie 2001, cu modificările şi completările ulterioare, se modifică după cum urmează:

1. Articolul 5 va avea următorul cuprins:

„Art. 5. - (1) Ministrul justiţiei stabileşte şi actualizează numărul executorilor judecătoreşti, de regulă în primul trimestru al fiecărui an, cu consultarea Consiliului Uniunii Naţionale a Executorilor Judecătoreşti, în funcţie de cerinţele locale determinate de întinderea teritoriului, de volumul de activitate şi de numărul locuitorilor. Stabilirea numărului de executori judecătoreşti se face astfel încât la 15.000 de locuitori să revină cel puţin un post de executor judecătoresc. Numărul posturilor executorilor judecătoreşti din circumscripţia unei judecătorii nu va fi mai mic de 3. Ordinul de actualizare va cuprinde, pe circumscripţia fiecărei judecătorii:

a) numărul executorilor judecătoreşti în funcţie;

b) numărul executorilor judecătoreşti stagiari în funcţie;

c) numărul posturilor vacante pentru examenul de definitivat;

d) numărul posturilor vacante pentru schimbări de sediu;

e) numărul posturilor vacante pentru persoanele care au exercitat timp de 3 ani o funcţie de specialitate juridică şi au promovat concursul sau examenul de admitere în profesie şi pentru persoanele care au exercitat timp de 5 ani funcţia de judecător, procuror sau avocat;

f) numărul posturilor vacante pentru executorii judecătoreşti stagiari.

(2) Posturile vacante pentru examenul de definitivat prevăzute la alin. (1) lit. c) se stabilesc, în mod corespunzător, în circumscripţiile judecătoriilor unde executorii judecătoreşti stagiari şi-au efectuat perioada de stagiu. Consiliul Uniunii Naţionale a Executorilor Judecătoreşti va transmite Ministerului

Justiţiei necesarul de posturi vacante pentru persoanele care vor susţine examenul de definitivat, pentru a fi avut în vedere la actualizarea numărului executorilor judecătoreşti.”

2. Articolul 45 va avea următorul cuprins:

„Art. 45. - Pe locurile vacante prevăzute de art. 5 alin. (1) lit. e), Uniunea Naţională a Executorilor Judecătoreşti, sub coordonarea şi controlul Ministerului Justiţiei, organizează concursul sau examenul de admitere în profesia de executor judecătoresc pentru persoanele care au exercitat timp de 3 ani funcţii de specialitate juridică.”

3. La articolul 461, alineatul (1) va avea următorul cuprins:

„Art. 461. - (1) Pentru ocuparea posturilor rămase vacante după numirea în funcţia de executor judecătoresc a persoanelor care au promovat concursul sau examenul de admitere în profesie pentru persoanele care au exercitat timp de 3 ani o funcţie de specialitate juridică, pot formula cerere persoanele prevăzute la art. 15 lit. g) teza finală din lege.”

4. La articolul 462, alineatul (1) va avea următorul cuprins:

„Art. 462. - (1) Cererea se depune la Camera executorilor judecătoreşti în a cărei circumscripţie se află localitatea în care domiciliază candidatul, în termen de 15 zile de la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea a III-a, a listei posturilor vacante. Lista se afişează la sediul camerelor, la loc vizibil şi accesibil publicului, şi se publică pe paginile de internet ale Ministerului Justiţiei şi Uniunii Naţionale a Executorilor Judecătoreşti.”

5. La articolul 79, alineatul (1) va avea următorul cuprins:

„Art. 79. - (1) Schimbarea sediului biroului executorului judecătoresc dintr-o circumscripţie în alta se face, la cerere, pe locurile vacante prevăzute la art. 5 alin. (1) lit. d).”

Art. II. - Prezentul ordin se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

 

Ministrul justiţiei,

Mona-Maria Pivniceru

 

Bucureşti, 12 martie 2013.

Nr. 875/C.

 

ACTE ALE OFICIULUI ROMÂN PENTRU DREPTURILE DE AUTOR

 

OFICIUL ROMÂN PENTRU DREPTURILE DE AUTOR

 

DECIZIE

privind publicarea în Monitorul Oficial al României, Partea I, a Deciziei civile nr. 105A din 3 iulie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a IX-a civilă şi pentru cauze de proprietate intelectuală, conflicte de muncă şi asigurări sociale privind modificarea în parte a Hotărârii arbitrale nr. 1 din 9 februarie 2012, având ca obiect stabilirea formei finale a Metodologiei privind lista aparatelor pentru care se datorează remuneraţia compensatorie pentru copia privată şi cuantumul acesteia, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 135 din 27 februarie 2012, în baza Deciziei directorului general al Oficiului Român pentru Drepturile de Autor nr. 14/2012

 

Având în vedere dispoziţiile art. 1312 alin. (9) şi art. 138 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor şi drepturile conexe, cu modificările şi completările ulterioare,

în baza prevederilor art. 6 alin. (1) şi art. 7 din Hotărârea Guvernului nr. 401/2006 privind organizarea, funcţionarea, structura personalului şi dotările necesare îndeplinirii atribuţiilor Oficiului Român pentru Drepturile de Autor, cu modificările ulterioare,

directorul general al Oficiului Român pentru Drepturile de Autor emite următoarea decizie:

Articol unic. - Se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I, Decizia civilă nr. 105Adin 3 iulie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a IX-a civilă şi pentru cauze de proprietate intelectuală, conflicte de muncă şi asigurări sociale, prevăzută în anexa care face parte integrantă din prezenta decizie, privind modificarea în parte a Hotărârii arbitrale nr. 1 din 9 februarie 2012, având ca obiect stabilirea formei finale a Metodologiei privind lista aparatelor pentru care se datorează remuneraţia compensatorie pentru copia privată şi cuantumul acesteia, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 135 din 27 februarie 2012, în baza Deciziei directorului general al Oficiului Român pentru Drepturile de Autor nr. 14/2012.

 

Directorul general al Oficiului Român pentru Drepturile de Autor,

Adriana Donţu

 

Bucureşti, 6 martie 2013.

Nr. 24.

 

ANEXĂ

 

CURTEA DE APEL BUCUREŞTI

SECŢIA A IX- A CIVILĂ ŞI PENTRU CAUZE PRIVIND PROPRIETATEA INTELECTUALĂ, CONFLICTE DE MUNCĂ Şl ASIGURĂRI SOCIALE

DECIZIA

CIVILĂ Nr. 105A

Şedinţa publică din data de 3 iulie 2012

 

DOSAR NR. 2.029/2/2012

 

Curtea constituită din:

Preşedinte - Melania Stanciu

Judecător - Bianca Antoaneta Scrob

Grefier - Mihaela Lăcătuşu

 

Pe rol se află judecarea cererilor de apel formulate de apelanta KONICA MINOLTA BUSINESS SOLUTIONS - S.R.L., de apelanta Societatea Autorilor şi Editorilor Români de Opere Ştiinţifice (PERGAM) şi de apelanta Asociaţia Producătorilor şi Distribuitorilor de Echipamente de Tehnologia Informaţiei şi Comunicaţilor (APDETIC) împotriva Hotărârii arbitrale nr. 1 din 9 februarie 2012, pronunţată de Corpul de arbitri de pe lângă Oficiul Român al Drepturilor de Autor în

Dosarul nr. 2/2012, şi a cererii de apel formulată de apelanta Asociaţia Producătorilor şi Distribuitorilor de Echipamente de Tehnologia Informaţiei şi Comunicaţilor (APDETIC) împotriva încheierii din 24 ianuarie 2012, în contradictoriu cu intimaţii COPYRO - Societate de Gestiune Colectivă a Drepturilor de Autor, VISARTA, S.C. XEROX ROMÂNIA ECHIPAMENTE ŞI SERVICII - S.A. (XEROX), S.C. EUROCOM - S.A.

Dezbaterile au avut loc în şedinţa publică din data de 19 iunie 2012 şi au fost consemnate în încheierea de şedinţă de la acea dată, ce face parte integrantă din prezenta decizie, când Curtea, pentru a da posibilitatea depunerii de note scrise, a amânat pronunţarea la data de 26 iunie 2012 şi, având nevoie de timp pentru a delibera, a amânat pronunţarea la data de 3 iulie 2012, când, în aceeaşi compunere, a dat următoarea decizie:

CURTEA,

Prin Hotărârea arbitrală nr. 1 din 9 februarie 2012 a fost stabilită forma finală a Metodologiei privind lista aparatelor pentru care se datorează remuneraţia compensatorie pentru copia privată şi cuantumul acesteia, având următorul conţinut:

„METODOLOGIE

privind lista aparatelor pentru care se datorează remuneraţia compensatorie pentru copia privată şi cuantumul acesteia

Art. 1. - În conformitate cu dispoziţiile Legii nr. 8/1996 privind dreptul de autor şi drepturile conexe, cu modificările şi completările ulterioare, prezenta metodologie reglementează obligaţia de plată a remuneraţiei compensatorii pentru copia privată pentru aparate ce permit reproducerea operelor de pe hârtie, precum şi cuantumul acesteia.

Art. 2. - Remuneraţia compensatorie este datorată şi se plăteşte de către persoanele care dispun de aparate, de echipamente, dispozitive sau de suporturi de reproducere de pe hârtie organismului de gestiune colectivă desemnat de ORDA unic colector.

Art. 3. - Lista aparatelor, echipamentelor, dispozitivelor sau suporturilor de reproducere ce permit reproducerea operelor de pe hârtie pentru care se datorează remuneraţia compensatorie pentru copia privată, precum şi cuantumul acesteia este:

 

Nr. crt.

Aparat

Remuneraţie

%

1.

Fotocopiatoare

0,5%

2.

Imprimante

0,5%

3.

Scanere

0,5%

4.

Aparate multifuncţionale cu/fără funcţie de fotocopiere

0,5%

 

Art. 4. - Baza de calcul pentru remuneraţia compensatorie pentru copia privată se calculează astfel:

- la valoarea în lei în vamă pentru aparatele, echipamentele, dispozitivele sau suporturile de reproducere importate, conform declaraţiei vamale de import (D.V.I.) şi facturii externe de import;

- la valoarea facturii externe/declaraţiei de achiziţie intracomunitara pentru aparatele, echipamentele, dispozitivele sau suporturile de reproducere introduse în spaţiul comercial al României din Comunitatea Europeană;

- la valoarea facturată fără T.V.A., cu ocazia punerii în circulaţie a aparatelor, echipamentelor, dispozitivelor sau suporturilor de reproducere de către fabricanţi.

Art. 5. - Plata remuneraţiei compensatorii pentru copia privată se va face până în ultima zi lucrătoare a fiecărei luni următoare celei pentru care este datorată, pentru aparatele, echipamentele, dispozitivele sau suporturile de reproducere ce permit reproducerea operelor de pe hârtie, indiferent care ar fi titlul dobândirii.

Art. 6. - În caz de întârzieri la plata remuneraţiei, importatorii şi fabricanţii datorează penalităţi la nivel de 0,1%/zi de întârziere, aplicate la suma restantă.

Art. 7. - Importatorii şi fabricanţii de aparate ce permit reproducerea operelor de pe hârtie sunt obligaţi ca, până la data de 20 a fiecărei luni pentru luna precedentă, să comunice organismului de gestiune colectivă desemnat unic colector un raport confidenţial privind:

- valoarea în lei în vamă pentru aparatele, echipamentele, dispozitivele sau suporturile de reproducere importate, conform declaraţiei vamale de import (D.V.I.) şi facturii externe de import;

- valoarea facturii externe/declaraţiei de achiziţie intracomunitara pentru aparatele, echipamentele, dispozitivele sau suporturile de reproducere introduse în spaţiul comercial al României din Comunitatea Europeană;

- valoarea facturată fără T.V.A., cu ocazia punerii în circulaţie a aparatelor, echipamentelor, dispozitivelor sau suporturilor de reproducere de către fabricanţi.

Este interzisă publicarea, distribuirea, reproducerea sau folosirea rapoartelor în alte scopuri decât cele pentru care au fost create.

Art. 8. - Neprezentarea documentaţiei prevăzute la art. 7 conferă dreptul organismului de gestiune colectivă a drepturilor de autor la plata unor penalităţi echivalente cu remuneraţia compensatorie pentru copia privată din luna anterioară. Dacă persoanele care dispun de aparate, de echipamente, dispozitive sau de suporturi de reproducere de pe hârtie nu au plătit nicio remuneraţie compensatorie pentru copie privată la data la care trebuie să prezinte raportul şi refuză ori neglijează această obligaţie, organismului de gestiune colectivă îi este recunoscută calea dreptului la acţiune în vederea stabilirii întinderii daunelor astfel produse şi realizarea dreptului.

Art. 9. - Remuneraţiile nu conţin taxa pe valoarea adăugată.

Art. 10. - Prezenta metodologie intră în vigoare la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, în conformitate cu dispoziţiile art. 1312 alin. (8) din Legea nr. 8/1996, cu modificările şi completările ulterioare. Compensează în totalitate cheltuielile de arbitraj.”

Pentru a hotărî astfel, completul de arbitraj a reţinut următoarele:

„Excepţiile şi cererile invocate de către părţi au fost soluţionate de completul arbitrai prin încheierile premergătoare, cu caracter interlocutoriu.

Completul arbitrai reţine incidenţa dispoziţiilor art. 1.270 din noul Cod civil cu privire la acceptarea de către Konica Minolta a listei propuse de COPYRO, VISARTA şi PERGAM pentru aparatele pentru care se datorează remuneraţie compensatorie - copiator, imprimantă, scaner şi aparat multifuncţional, cu sau fără funcţie de copiere.

Analizând apărările şi propunerile formulate de COPYRO şi VISARTA în raport cu cererea privind includerea aparatelor provenite prin achiziţie comunitară pentru care se datorează remuneraţie compensatorie pentru copia privată urmează a o admite ca fondată şi, în mod simetric, în procedura arbitrală, va respinge apărările PERGAM, Konica Minolta Business Solutions România - S.R.L., APDETIC, S.C. Xerox România Echipamente şi Servicii S.A. şi S.C. Eurocom - S.A. ca nefondate, pentru următoarele motive:

Remuneraţia datorată pentru copia privată pentru echipamentele provenite prin achiziţia intracomunitara a echipamentelor completul arbitrai reţine că remuneraţia este datorată pentru echipamentele dobândite de către debitorii obligaţiei de remunerare pentru copia privată chiar prin achiziţie intracomunitara.

Motivele avute în vedere de către complet pentru întemeierea acestui punct de vedere sunt următoarele:

Un prim motiv îl constituie dispoziţiile art. 101 din Codul vamal al României «Punerea în liberă circulaţie atrage aplicarea măsurilor de politică comercială şi îndeplinirea formalităţilor vamale prevăzute pentru importul mărfurilor, precum şi încasarea oricăror drepturi legale datorate».

Importul mărfurilor sau achiziţia intracomunitara sunt, pe de altă parte, una şi aceeaşi instituţie vamală/fiscală, termenii legii stabilind însă un regim derogatoriu pentru mărfurile provenite din ţări aflate în interiorul graniţelor Uniunii Europene. Această concluzie se extrage observând că mărfurile provenind din achiziţie intracomunitara traversează graniţe aparţinând unor state suverane.

Un al doilea motiv îl constituie regulile constituţionale şi legale privind aplicarea legii. Astfel, completul arbitrai reţine că, potrivit dispoziţiilor generale ale Legii nr. 24/2000 privind Normele de tehnică legislativă, normele vamale, fiscale ori procesual-fiscale îşi limitează efectele la raporturile juridice pentru reglementarea cărora au fost edictate.

Normele ce reglementează anumite raporturi juridice nu îşi pot întinde efectele asupra unor raporturi juridice reglementate prin alte acte normative decât în măsura în care legiuitorul a înţeles să insereze dispoziţii speciale şi derogatorii în acest sens. Aşa cum se stipulează prin art. 14 alin. (2) din Legea nr. 24/2000 (unicitatea reglementării în materie): «Un act normativ poate cuprinde reglementari şi din alte materii conexe numai în măsura în care sunt indispensabile realizării scopului urmărit prin acest act.» în acelaşi sens indicăm şi dispoziţiile art. 15 din Legea nr. 24/2000 (reglementări speciale şi derogatorii), precum şi art. 16 din acelaşi act normativ (evitarea paralelismelor).

În speţă, în aplicarea art. 14 alin. (2) din Legea nr. 24/2000 raportată la dispoziţiile Codului vamal, Codului fiscal şi Codului de procedură fiscală trebuia ca legiuitorul să cuprindă reglementări din materia conexă (dacă o aprecia drept conexă) a drepturilor de autor şi numai dacă aceste dispoziţii erau indispensabile scopului urmărit. Mai precis, dacă legiuitorul aprecia că dobânditorii echipamentelor pentru care se datorează remuneraţie compensatorie pentru copia privată sunt scutiţi de la plata remuneraţiei în situaţia în care echipamentele provin prin achiziţie intracomunitară trebuia să dispună în mod explicit acest lucru în reglementările financiar-fiscale, în sensul că orice scutire sau exonerare de la plata unei obligaţii care izvorăşte din lege trebuie prevăzută expres.

Teza inversă este contrară normelor privind tehnica legislativă, dar şi succesiunii în timp a normelor pozitive: dispoziţiile art. 107 alin. 2 din Legea nr. 8/1996 sunt anterioare dispoziţiilor vamale şi financiar-fiscale cu privire la achiziţiile intracomunitare. Astfel, dacă ultima modificare a Legii nr. 8/1996 a avut loc în anul 2006, instituţia achiziţiei intracomunitare a intrat în vigoare la data de 1 ianuarie 2007.

Un al treilea motiv avut în vedere de către completul de arbitraj este în strânsă legătură cu normele privind tehnica legislativă evocate anterior: dacă dispoziţiile cuprinse în Codul vamal, în Codul fiscal şi în Codul de procedură fiscală şi-ar întinde efectele asupra drepturilor de autor, atunci titularii drepturilor de autor ar deveni subiecţi pasivi ai raporturilor juridice vamale şi/sau financiar fiscale. Titularilor drepturilor la remuneraţie compensatorie pentru copia privată le-ar fi închisă calea realizării unei remuneraţii echitabile pentru ceea ce priveşte echipamentele provenite prin achiziţie intracomunitară.

Un al patrulea motiv avut în vedere de către complet îl constituie pericolul intervertirii finalităţii urmărite de către legiuitor prin dispoziţiile art. 107 alin. (2) din Legea nr. 8/1996, din protejarea drepturilor autorilor la remuneraţie pentru copia privată indiferent de modul de provenienţă a echipamentelor pentru care se datorează remuneraţia în lăsarea fără niciun fel de protecţie prin lege a titularilor drepturilor de autor, contrar normelor europene care stipulează un nivel ridicat de protecţie.

Astfel este de observat că sistemul evitării plăţii remuneraţiilor compensatorii pentru copia privată este unul de tip recurent. Oricare dintre titularii obligaţiilor de plată, în speţă deţinătorii de echipamente, pot folosi sistemul achiziţiilor intracomunitare pentru a scoate de la plată toate echipamentele, rând pe rând, toate odată, pe cele pe care le deţin deja ori pe care urmează să le achiziţioneze. Sistemul achiziţiilor comunitare, dacă ar fi aplicat, ar prejudicia grav drepturile autorilor cărora li se datorează remuneraţie compensatorie, sistemul putând conduce chiar la golirea totală de conţinut a dispoziţiilor art. 107 alin. (2) al Legii nr. 8/1996.

Un al cincilea motiv îl constituie dreptul pozitiv european şi practica judiciară europeană. În acest sens, completul arbitrai are în vedere pentru formarea convingerii dispoziţiile Directivei 29/2001/EC, precum şi Hotărârea Curţii Europene de Justiţie (Camera a 3-a) pronunţată la data de 21 octombrie 2010 în Cauza C-467/2008 având ca obiect pronunţarea unei hotărâri preliminare în Cauza Padawan SL împotriva Sociedad General de Autores y Editores de Espana (SGAE), pe rolul Audiencia Provincial de Barcelona.

Potrivit dreptului pozitiv şi practicii europene orice armonizare a dreptului de autor şi a drepturilor conexe trebuie să aibă la bază un nivel ridicat de protecţie. În cazul unor anumite excepţii sau limitări titularii drepturilor trebuie să primească o compensaţie echitabilă pentru a fi despăgubiţi corespunzător pentru utilizarea operelor lor sau a altor obiecte protejate.

Instituţia «compensaţiei echitabile» este, în opinia Curţii Europene de Justiţie, o noţiune autonomă a dreptului Uniunii şi trebuie interpretată în mod uniform pe teritoriul acesteia din urmă.

Compensaţia echitabilă trebuie considerată drept contraprestaţia prejudiciului cauzat autorului care rezultă din reproducerea neautorizată a operei sale protejate pentru uz personal. Compensaţia echitabilă trebuie în mod obligatoriu să fie calculată pe criteriul prejudiciului cauzat autorilor operelor protejate.

În speţă, prin excluderea echipamentelor provenite din achiziţie intracomunitară pentru care se datorează remuneraţie compensatorie pentru copia privată s-ar crea un grav şi injust dezechilibru între autorii operelor şi utilizatori-deţinători ai echipamentelor în sensul că autorii operelor ar fi în mod cert prejudiciaţi prin realizarea de copii private ale operelor lor, însă prejudiciul astfel creat nu ar mai putea fi reparat prin remuneraţia compensatorie.

În raport cu această situaţie şi astfel cum se prevede la ultima teză a considerentului (35) al Directivei 29/2001/CE trebuie achitată «redevenţa pentru copia privată» nu de către persoanele private care efectuează copii ale operelor protejate, ci de către persoanele care dispun de echipamente, de aparate sau de suporturi de reproducere digitală şi care, în acest temei, pun aceste echipamente, în drept sau în fapt, la dispoziţia persoanelor private sau le furnizează acestora din urmă un serviciu de reproducere. În cadrul acestui sistem persoanele care dispun de aceste echipamente au obligaţia de a plăti redevenţa pentru copia privată.

Curtea Europeană de Justiţie lămureşte astfel exhaustiv atât sfera titularilor obligaţiilor de plată, cât şi temeiul obligaţiilor lor.

Curtea Europeană de Justiţie arată că titularii obligaţiilor de plată a remuneraţiei compensatorii pentru copia privată sunt «persoanele care dispun de echipamente, aparate sau suporturi de reproducere digitală».

O altă distincţie între persoanele care datorează remuneraţie compensatorie este contrară Directivei 29/2001/CE şi practicii judiciare europene. Ori, potrivit dispoziţiilor art. 11 şi art. 148 alin. (2) din Constituţia României, dispoziţiile tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, precum şi celelalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu au prioritate faţă de dispoziţiile contrare din legile interne, cu respectarea prevederilor actului de aderare.

Practica judiciară europeană îşi găseşte o puternică susţinere şi în practica judiciară internă în domeniu. Astfel, în Dosarul nr. 49.813/3/2008 Tribunalul Bucureşti a pronunţat Sentinţa civilă nr. 316, definitivă şi irevocabilă, sentinţă care, în mod contrar Sentinţei civile nr. 954 din 1 iulie 2010, pronunţată de Tribunalul Bucureşti şi depusă la dosarul cauzei în susţinerea apărărilor Konica Minolta şi APDETIC, arată că:

Prin cererea înregistrată pe rolul instanţei de fond reclamanta Uniunea Producătorilor de Fonograme din România (U.P.F.R.) a chemat în judecată pârâta S.C. CASETTARO VIDEO AUDIO DATA MEDIA - S.R.L., solicitând obligarea pârâtei la plata remuneraţiei compensatorii pentru copia privată a operelor reproduse după înregistrări sonore sau audiovizuale pentru aparatele şi suporturile cuprinse în lista publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 516 din 17 iunie 2005 prin Decizia directorului general al Oficiului Român pentru Drepturile de Autor nr. 107/2005.

În cadrul litigiului, prin întâmpinarea formulată, pârâta a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive susţinând că nu mai importă suporturi şi aparate pentru care se datorează remuneraţia compensatorie pentru copia privată, ci desfăşoară operaţiuni de achiziţii intracomunitare. Conform art. 1301 din Codul fiscal, exclusiv de la furnizori situaţi în statele membre ale UE. În interpretarea pârâtei se susţinea că după aderarea României la UE noţiunea de import nu mai există între statele membre, iar pârâta nu mai realizează importuri, ci achiziţii intracomunitare, iar potrivit art. 107 alin. 2 din Legea nr. 8/1996 obligaţia de plată a remuneraţiei compensatorii revine numai fabricanţilor şi importatorilor. Tribunalul Bucureşti a respins excepţia ca neîntemeiată, invocând argumente de fond şi de tehnică legislativă. În acest context, instanţa de fond a apreciat că: «dispoziţiile invocate de pârâtă, art. 1301 şi art. 131 din Codul fiscal reprezintă norme în materie fiscală (şi, mai mult, în materie de taxă pe valoarea adăugată - titlul VI al Codului) şi au fost edictate pentru stabilirea raporturilor fiscale între contribuabili şi stat, şi nu pentru realizarea drepturilor de proprietate intelectuală. Prin urmare, domeniul de aplicare al acestor dispoziţii trebuie interpretat după regula potrivit căreia unde legea distinge şi interpretul trebuie să o facă».

Instanţa a mai apreciat că principiile comunităţii vamale şi fiscale nu vin în contradicţie cu protejarea drepturilor ce fac obiectul cauzei. De asemenea, s-a mai apreciat de către instanţă că dispoziţiile art. 107 din Legea nr. 8/1996 au fost modificate implicit potrivit art. 67 din Legea nr. 24/2000, text care stipulează că pentru norme contrare se poate prezuma că acestea au făcut obiectul modificării, completării ori abrogării implicite, astfel încât şi acest complet de arbitraj consideră că prin dispoziţiile Codului fiscal nu se poate aduce atingere realizării dreptului de proprietate intelectuală, drept garantat de Constituţia României.

În ceea ce priveşte apărările PERGAM, Konica Minolta Business Solutions România - S.R.L., APDETIC, S.C. Xerox România Echipamente şi Servicii - S.A., cu privire la limitele prevăzute de art. 107 din Legea nr. 8/1996, completul arbitrai le găseşte în parte întemeiate, în sensul că nu pot forma obiectul arbitrajului aspectele deja reglementate prin norma citată, însă, pe de altă parte, celelalte aspecte care nu au fost reglementate prin lege ori nu au fost interzise a fi reglementate pe calea unor metodologii şi/sau arbitraje pot forma obiectul metodologiilor şi, după caz, al arbitrajelor.

Apărarea formulată de către APDETIC şi de către Konica Minolta, potrivit căreia «nu se justifică şi nu se poate accepta impunerea unei obligaţii suplimentare de raportare pentru plătitorii de remuneraţie compensatorie pentru copia privată» completul de arbitraj urmează a o respinge atât ca nefondată, cât şi ca neîntemeiată.

Este nefondată pentru că, în raport cu temeiurile de drept invocate în susţinerea apărărilor (art. 130 lit. «h» din Legea nr. 8/1996) şi cu interpretarea dată acestor dispoziţii, faptul că plătitorii de remuneraţie compensatorie nu au calitatea expressis verbis de utilizatori nu îi exclude cu totul de obligaţii.

Termenii art. 130 lit. «h» se referă atât la «utilizatori», cât şi la «intermediarii acestora». Or, persoanele care dispun de echipamente, aparate sau suporturi de reproducere digitală sunt în mod indubitabil intermediari între autorii operelor şi utilizatorii care îşi procură copii private ale operelor. De altfel, de aici izvorăşte şi statutul de plătitori ai remuneraţiei compensatorii pentru copia privată pentru persoanele care dispun de echipamente aparate sau suporturi de reproducere digitală, din calitatea lor de intermediari între autor şi utilizator prin punerea la dispoziţie a mijloacelor procurării copiei private.

Nu mai puţin, art. 1312 alin. (6) din Legea nr. 8/1996 arată că «organismele de gestiune colectivă şi, respectiv, utilizatorii sau alţi plătitori (...)», legiuitorul arătând în mod expres ca subiecţii pasivi în raporturile privind drepturile de autor sunt cuprinşi într-o sferă extinsă, nu numai în categoria «utilizatorilor».

Nici apărarea APDETIC potrivit căreia hotărârea completului arbitrai nu trebuie să depăşească limitele prevăzute de art. 107 din Legea nr. 8/1996 şi de principiul relativităţii efectelor hotărârii arbitrale (res inter alios judicata, aliis neque nocere, neque prodesse potest) nu este întemeiată.

Art. 1312 pct. (8) din Legea nr. 8/1996 stipulează cu caracter imperativ şi de ordine publică: «Metodologiile astfel publicate sunt opozabile tuturor utilizatorilor din domeniul pentru care s-a negociat şi nu se pot acorda reduceri la plata remuneraţiilor datorate, altele decât cele prevăzute în metodologiile publicate.»

Cererea formulată de către COPYRO şi VISARTA referitor la prevederea în cuprinsul metodologiei a unei contravenţii, practic dând conţinutul contravenţiei prevăzute de art. 1392 lit. «d» din Legea nr. 8/1996, completul arbitrai o găseşte ca nefondată şi urmează a o respinge.

În adevăr, completul arbitrai apreciază că apărările PERGAM, Konica Minolta Business Solutions România - S.R.L., APDETIC, S.C. Xerox România Echipamente şi Servicii - S.R.L., potrivit cărora contravenţiile nu pot fi stabilite decât printr-un subiect activ calificat de lege, sunt fondate. Potrivit dispoziţiilor art. 2 din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 privind regimul contravenţiilor, sancţiunea contravenţională şi temeiurile acesteia nu pot fi stabilite decât prin lege, ordonanţe, hotărâri ale Guvernului sau prin hotărâri ale autorităţii administraţiei publice locale sau judeţene.

În cazul de faţă, contravenţia este stabilită prin lege. O reiterare a acesteia prin hotărâre arbitrală constituie o încălcare a principiului separării puterilor în stat, o prevedere redundantă cu posibile consecinţe privind dubla sancţionare a contravenientului pentru o singură faptă contravenţională şi constituie, totodată, o trecere parţială a constatării şi sancţionării faptelor contravenţionale în domeniul privat, la îndemâna unui particular devenit agent constatator - persoană fizică sau juridică.

Cererea COPYRO şi VISARTA privind introducerea în cuprinsul metodologiei a penalităţilor de întârziere pentru întârzieri la plata remuneraţiei compensatorii pentru copia privată este întemeiată, iar completul arbitrai urmează a o admite. Pe cale de consecinţă, apărările pârâtelor sunt neîntemeiate, iar trimiterea APDETIC la dispoziţiile art. 1.523 şi 1.535 ale noului Cod civil şi la dispoziţiile art. 1071 din Legea nr. 8/1996 este nefondată.

Plecând de la dispoziţiile speciale ale art. 1071 din Legea nr. 8/1996 şi de la explicaţiile oferite de însăşi pârâta APDETIC, rezultă că, după modificare, textul normativ citat nu a mai precizat posibilitatea inserării unor penalităţi de întârziere în cuprinsul unei metodologii, negociată ori arbitrată, însă, ceea ce este esenţial în dezlegarea chestiunii, în noua redactare, art. 1071 din Legea nr. 8/1996 nu interzice introducerea penalităţilor pentru plata cu întârziere a obligaţiilor către titularii drepturilor de autor. Or, principiul în drept este acela potrivit căruia ceea ce nu este interzis explicit este permis implicit. În realitate, legiuitorul a înţeles să lase deplină libertate de negociere între titularii drepturilor de autor şi titularii obligaţiilor corelative, fără ca măcar să mai indice ori să sugereze posibilitatea stipulării unor penalităţi de întârziere în metodologii.

În ceea ce priveşte temeiurile din noul Cod civil indicate de către pârâta APDETIC (1.523 şi 1.535) pentru a combate stipularea penalităţilor în cuprinsul metodologiei, acestea trebuie interpretate sistematic cu dispoziţiile prevăzute în cartea a V-a titlul al V-lea capitolul al IV-lea secţiunea a IV-a art. 1.538- 1.543. Astfel, art. 1.523-1.535 reglementează situaţia daunelor-interese. Art. 1.538-1.543 reglementează situaţia penalităţilor. Instituţiile juridice sunt diferite. Ele sunt diferite prin diferenţa specifică, chiar dacă genul proxim este, aşa cum îl arată expresia, comun. De aceea şi legiuitorul a reglementat în mod diferit cele două instituţii. Penalităţile constituie echivalentul daunelor-interese, anticipat de părţi la momentul iniţierii actului. Daunele-interese constituie despăgubirile stabilite ulterior apariţiei daunelor pentru obligaţii neexecutate, executate necorespunzător sau cu întârziere.

Mai mult, observăm o înăsprire a condiţiilor în raport cu debitorii obligaţi la penalităţi, în sensul că legiuitorul a înţeles să reglementeze în mod expres prezumţia existenţei prejudiciului, creditorul putând cere executarea clauzei penale fără a fi ţinut să dovedească vreun prejudiciu.

Completul arbitrai apreciază drept neîntemeiate apărările pârâtelor potrivit cărora nu pot fi definite prin metodologie ori prin hotărâre arbitrală instituţii juridice cuprinse ori definite deja în actele normative care le cuprind.

În raport cu expozitivul prezentei hotărâri arbitrale, completul resistematizează metodologia propusă de către COPYRO si VISARTA.

În ceea ce priveşte cheltuielile de arbitraj, completul arbitrai le va compensa în totalitate pentru următoarele motive:

Potrivit dispoziţiilor art. 1312 alin. (6) din Legea nr. 8/1996, cele două părţi aflate în arbitraj contribuie în mod egal la plata onorariului.

Din interpretarea sistematică a art. 1312 alin. (6) din Legea nr. 8/1996 cu alineatele anterioare şi ulterioare alin. (6) rezultă că cadrul reglementărilor este stipulat pentru iniţierea arbitrajului. Aşa este şi logic şi teleologic. După iniţierea arbitrajului, completul arbitrai are autoritate deplină în soluţionarea tuturor chestiunilor cu care a fost învestit, inclusiv cu administrarea cererilor părţilor privind cheltuielile de judecată.

Aşa stând lucrurile, văzând şi dispoziţiile art. 1387 din Legea nr. 8/1996, teza finală, potrivit cărora dispoziţiile procedurale prevăzute în lege se completează cu cele de drept comun, observând că nu există dispoziţii speciale care să îşi extindă reglementările în materia cheltuielilor de arbitraj şi după termenul constituirii completului arbitrai, acesta din urmă (completul de arbitraj) constată incidenţa prevederilor art. 359, 3591 şi următoarelor din Codul de procedură civilă.

Astfel, în lipsa de stipulaţie contrară, cheltuielile arbitrale se suportă de partea care a pierdut litigiul, integral daca cererea de arbitrare este admisă în totalitate sau proporţional cu ceea ce s-a acordat, daca cererea este admisă în parte (art. 359 alineatul final). Părţile pot fi obligate solidar la plata prin hotărârea arbitrală [art. 3591 alin. (2)]. Tribunalul arbitrai urmează să stabilească cuantumul onorariilor cuvenite arbitrilor, precum şi modul de suportare de către părţi [art. 3591 alin. (3)].” împotriva acestei hotărâri au declarat apel Konica Minolta Business Solutions - S.R.L., Societatea Autorilor şi Editorilor Români de Opere Ştiinţifice - PERGAM şi Asociaţia Producătorilor şi Distribuitorilor de Echipamente de Tehnologia Informaţiei şi Comunicaţiilor (APDETIC).

Asociaţia Producătorilor şi Distribuitorilor de Echipamente de Tehnologia Informaţiei şi Comunicaţiilor (APDETIC) a formulat apel şi împotriva încheierii premergătoare, cu caracter interlocutoriu, pronunţată de Completul arbitrai în şedinţa din 24 ianuarie 2012 prin care a fost respinsă ca nefondată excepţia inadmisibilităţii, iar cererea de suspendare a procedurii de arbitraj a fost respinsă ca nefondată.

Prin apelul formulat de Konica Minolta Business Solutions - S.R.L. („Konica Minolta*) s-a solicitat schimbarea în parte a hotărârii arbitrale atacate în sensul schimbării în parte a Metodologiei privind lista aparatelor pentru care se datorează remuneraţia compensatorie pentru copie privată şi cuantumul acesteia („Metodologia*) după cum urmează:

a) modificarea art. 2 din Metodologie în sensul că remuneraţia compensatorie este datorată şi se plăteşte de fabricanţii şi/sau importatorii de suporturi de aparate, de echipamente, dispozitive sau de suporturi de reproducere pe hârtie către organismul de gestiune colectivă desemnat de Oficiul Român pentru Drepturile de Autor ca unic colector;

b) modificarea art. 4 pct. (2) din Metodologie prin înlăturarea obligaţiei de a calcula remuneraţia compensatorie pentru copia privată în funcţie de valoarea facturii externe/declaraţiei de achiziţie intracomunitară pentru aparatele, echipamentele, dispozitivele sau suporturile de reproducere introduse în spaţiul comercial al României din Comunitatea Europeană;

c) înlăturării art. 6 şi 8 din Metodologie privind obligaţia de plată a penalităţii de întârziere;

d) înlăturarea art. 7 din Metodologie cu privire la obligaţia de raportare.

Totodată, s-a solicitat obligarea intimaţilor la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea apelului formulat de Konica Minolta Business Solutions - S.R.L. („Konica Minolta*) s-au arătat următoarele:

„A- aspectele care pot face obiectul metodologiei

Potrivit dispoziţiilor art. 107 alin. (4) din Legea nr. 8/1996, «lista suporturilor şi a aparatelor pentru care se datorează remuneraţia compensatorie pentru copia privată, precum şi cuantumul acestei remuneraţii se negociază din 3 în 3 ani, dacă una dintre părţi o cere, în cadrul unor comisii».

Prin urmare, ceea ce poate face obiectul negocierii şi, respectiv, al metodologiei stabilite prin hotărâre arbitrală, în caz de neajungere la un acord în procedurile de negociere, sunt două aspecte: lista de suporturi şi aparate, precum şi cuantumul remuneraţiei, restul aspectelor putând face obiectul reglementării doar prin lege. În consecinţă, nu pot face obiectul metodologiei nici categoriile de titulari ai obligaţiei de plată a remuneraţiei compensatorii, nici penalităţile de întârziere şi nici alte obligaţii, în afara celor expres şi imperativ prevăzute de lege ca fiind obiect al metodologiilor.

Pentru aceste motive, apreciem că hotărârea arbitrală atacată urmează a fi modificată prin înlăturarea tuturor prevederilor din cuprinsul Metodologiei referitoare la plata remuneraţiei compensatorii în cazul achiziţiilor intracomunitare, plata penalităţilor de întârziere şi obligaţia de raportare.

B. Achiziţia intracomunitară de bunuri nu intră în sfera de aplicare a art. 107 din Legea nr. 8/1996. Completul arbitrai a reţinut în mod eronat

B.1. Dispoziţii legale relevante

Potrivit art. 107 alin. (2), (4) şi (6) din Legea nr. 8/1996: «(2) Remuneraţia compensatorie pentru copia privată se plăteşte de fabricanţii şi/sau importatorii de suporturi de aparate, prevăzute la art. 34 alin. (2), indiferent dacă procedeul folosit este unul analogic sau digital. [...] (4) Lista suporturilor şi a aparatelor pentru care se datorează remuneraţia compensatorie pentru copia privată, precum şi cuantumul acestei remuneraţii se negociază din 3 în 3 ani, dacă una dintre părţi o cere, în cadrul unor comisii. [...] (6) Remuneraţiile sunt procentuale şi se calculează la valoarea în vamă, în cazul importatorilor, şi, respectiv, la valoarea fără TVA, cu ocazia punerii în circulaţie a produselor de către producători, şi se plăteşte în luna următoare importului sau datei de facturare». Potrivit art. 107 alin. (5) coroborat cu art. 131 alin. (2)-(4), aceste negocieri se finalizează cu elaborarea unei metodologii privind remuneraţia datorată pentru copia privată.

Potrivit art. 1301 din Codul fiscal, «Se consideră achiziţie intracomunitară de bunuri obţinerea dreptului de a dispune, ca şi un proprietar, de bunuri mobile corporale expediate sau

transportate la destinaţia indicată de cumpărător, de către furnizor, de către cumpărător sau de către altă persoană, în contul furnizorului sau al cumpărătorului, către un stat membru, altul decât cel de plecare a transportului sau de expediere a bunurilor.»

Conform art. 131 din Codul fiscal, «Importul de bunuri reprezintă: a) intrarea pe teritoriul Comunităţii de bunuri care nu se află în liberă circulaţie în înţelesul art. 24 din Tratatul de înfiinţare a Comunităţii Europene; b) pe lângă operaţiunile prevăzute la lit. a), intrarea în Comunitate a bunurilor care se află în liberă circulaţie, provenite dintr-un teritoriu terţ, care face parte din teritoriul vamal al Comunităţii.»

B.2. Noţiunile de «import» şi «achiziţie intracomunitară de bunuri» nu reprezintă aceeaşi instituţie fiscal-vamală.

Din analiza textelor art. 1301 şi art. 131 din Codul fiscal instanţa va constata că este eronat argumentul reţinut de completul arbitrai pentru a extinde sfera de aplicare a art. 107 alin. (2) şi la achiziţia intracomunitară de bunuri în sensul existenţei unei identităţi între noţiunile de «import» şi «achiziţie intracomunitară de bunuri».

Astfel, însăşi reglementarea distinctă a celor două instituţii demonstrează faptul că acestea nu sunt «una şi aceeaşi instituţie vamală/fiscală» şi că diferenţele între acestea nu ar fi decât «un regim derogatoriu pentru mărfurile provenite din ţări aflate în interiorul graniţelor Uniunii Europene». Potrivit normelor metodologice de aplicare a prevederilor Codului fiscal, achiziţia intracomunitară de bunuri este instituţia în oglindă a livrării intracomunitare de bunuri, destinată urmăririi traseului bunurilor pe teritoriul UE şi perceperii taxei pe valoare adăugată în cazul achiziţiei unor bunuri din alte state membre ale UE.

B.3. Noţiunile de «import» şi «achiziţie intracomunitară de bunuri» trebuie interpretate unitar, conform definiţiei acestora din Codul fiscal, şi în materia drepturilor de autor.

Argumentul reţinut de Corpul de arbitri conform căruia normele vamale, fiscale sau procesual-fiscale şi-ar limita efectele la raporturile juridice pentru reglementarea cărora au fost edictate nu este întemeiat având în vedere următoarele:

a) în măsura în care legislaţia din materia drepturilor de autor nu defineşte noţiunea de import şi pe cea de achiziţie intracomunitară, atunci aceasta trebuie avută în vedere în înţelesul dat de legiuitor într-un alt act normativ care reglementează în mod expres conţinutul noţiunilor de «import» şi «achiziţie intracomunitară de bunuri»;

b) singurul act normativ care defineşte cele două noţiuni este Codul fiscal, în art. 130 şi 131 mai sus citate, acesta fiind sensul celor două noţiuni aplicat în orice alt raport juridic care le-ar implica; în măsura în care voinţa legiuitorului ar fi ca noţiunea de achiziţie intracomunitară să poarte înţelesuri diferite în domenii diferite (în materie fiscal-vamală şi în materia drepturilor de autor), atunci ar trebui să existe două reglementări distincte: una având caracter general şi alta cu caracter special derogatoriu faţă de actul ce cuprinde reglementarea generală în materie, potrivit art. 15 din Legea nr. 24/2000. În acest caz, reglementarea este derogatorie dacă soluţiile legislative referitoare la o situaţie anume determinată cuprind norme diferite în raport cu reglementarea-cadru în materie, aceasta din urmă păstrându-şi caracterul său general obligatoriu pentru toate celelalte cazuri, însă în situaţia dedusă analizei nu regăsim două reglementări diferite, ci una singură în legislaţia fiscal-vamală, motiv pentru care nu se poate admite că brusc, atunci când se face aplicarea noţiunii de achiziţie intracomunitară în materialul drepturilor de autor, acesta ar căpăta o altă semnificaţie, în lipsa unui text de lege care să instituie acest sens derogatoriu; această interpretare a dat-o şi Oficiul Român pentru Drepturile de Autor în Adresa nr. 1.668/20.12.2010;

c) în plus, ar fi contrar principiului securităţii juridice, care include şi cerinţele de accesibilitate şi previzibilitate a legii, pe larg dezvoltat în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, ca legislaţia să prevadă sensuri diferite pentru aceeaşi noţiune în funcţie de domeniul în care se aplică, respectiv în legislaţia fiscală să reţină că importul şi achiziţia intracomunitară de bunuri sunt instituţii diferite, fiecare având sfera sa de aplicare clar determinată, iar în legislaţia privind drepturile de autor să reţină că de fapt noţiunea de import ar acoperi şi achiziţia intracomunitară de bunuri;

d) nu există niciun argument în baza căruia în materia drepturilor de autor cele două noţiuni ar trebui să se confunde, cu atât mai mult cu cât includerea noţiunii de «achiziţie intracomunitară» în sfera noţiunii de «import» nu s-a realizat pe cale legislativă, printr-o prevedere expresă a Legii nr. 8/1996, ci se doreşte a fi realizată prin intermediul unei interpretări extensive a acesteia; în cadrul acestei interpretări corpul de arbitri care a pronunţat hotărârea a adăugat legii [art. 107 alin. (2) din Legea nr. 8/1996] pe cale pretoriană o situaţie pe care norma juridică nu o prevedea, erijându-se în mod nepermis în legiuitor pozitiv;

e) or, în ceea ce priveşte acest aspect Curtea Constituţională a reţinut că o instanţă poate interpreta o normă juridică, dar nu se poate substitui legiuitorului în crearea unei norme noi sau includerea în sfera de aplicare a unei norme a unei situaţii care în mod clar nu fusese vizată la momentul redactării şi modificării normei, deoarece acest lucru ar conduce la o încălcare a principiului separaţiei puterilor în stat;

f) împrejurarea că agenţii economici care fac achiziţii intracomunitare de bunuri nu fac obiectul Legii nr. 8/1996 este demonstrată şi de faptul că însuşi ORDA a înaintat încă din anul 2010 un proiect de lege pentru modificarea art. 107 alin. (2) din Legea nr. 8/1996 în sensul includerii printre debitorii remuneraţiei compensatorii şi a agenţilor economici care fac achiziţii intracomunitare de bunuri; proiectul acestei iniţiative legislative a fost depus la dosarul de arbitraj de către PERGAM;

g) de asemenea, nu poate fi primită interpretarea în sensul că atunci când instanţa (sau, în cazul concret, completul arbitrai) complineşte lacunele legislative «voluntare» sau intra legem, se poate presupune intenţia legiuitorului de a conferi instanţelor un gen de «delegare de putere», deoarece «delegarea legislativă» nu poate fi prezumată, ea trebuie sa fie expresă şi riguros determinată. Or, nicio normă a dreptului nu acreditează ideea «delegării legislative» în favoarea corpului de arbitri, singura excepţie constituind-o delegarea în favoarea Guvernului; aşadar, extinderea sferei de aplicare a art. 107 alin. (2) din Legea nr. 8/1996 asupra achiziţiilor intracomunitare de bunuri se poate face numai pe cale legislativă, nu şi prin interpretarea unei instanţe sau a unui complet de arbitri;

h) mai mult, interpretarea prea extensivă a art. 107 alin. (2) din Legea nr. 8/1996 ar contraveni şi principiului încrederii legitime a subiecţilor de drept în cadrul juridic aplicabil, dezvoltat în jurisprudenţa Curţii de Justiţie Europene («CJE»); acest principiu impune ca legislaţia să fie clară şi predictibilă, unitară şi coerentă; de asemenea, impune limitarea posibilităţilor de modificare a normelor juridice, stabilitatea regulilor instituite prin acestea şi redactarea unor norme juridice clare, într-un limbaj juridic precis, concis, care să permită subiecţilor de drept să determine exact sfera de aplicare a textului legal şi să îşi adapteze conduita în funcţie de acesta; aceste principii îşi găsesc de altfel conceptualizare în legislaţia română în Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă (art. 7, 24 şi 34);

i) este adevărat că o protecţie eficientă a drepturilor de autor trebuie asigurată, în cazul de faţă prin perceperea unei remuneraţii compensatorii obligatorii, însă acest imperativ al protecţiei drepturilor de autor nu poate justifica demersul interpretativ asupra unui text legal clar, lipsit de echivoc, care determină precis situaţiile cărora i se aplică şi cu atât mai puţin o interpretare extensivă a unui text legal oricum clar, care să

ducă în cele din urmă la încălcarea unui principiu de ordine publică - cel al separaţiei puterilor în stat;

j) faptul că Legea nr. 8/1996 este un act normativ anterior aderării României la spaţiul UE nu conduce la ideea că după aderare noţiunea de import include şi achiziţia intracomunitară; astfel, de la momentul la care România a aderat la spaţiul UE, legislaţia a suferit modificări aşa încât dacă legiuitorul ar fi vrut sa includă în mod expres achiziţiile intracomunitare de bunuri printre operaţiunile pentru care se datorează compensaţie remuneratorie ar fi făcut-o deja în cei 5 ani de când România a devenit stat membru al UE;

k) contrar opiniei completului arbitrai că ar fi relevant faptul că ultima modificare a Legii nr. 8/1996 ar fi avut loc anterior aderării României la UE, arătăm că această modificare s-a făcut prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 123/2005 (ulterior aprobată prin Legea nr. 329/2006) prin care s-a urmărit tocmai transpunerea în dreptul intern a acquis-ului comunitar privind respectarea dreptului de proprietate intelectuală; aşadar, dacă legiuitorul ar fi dorit ca remuneraţia compensatorie să fie datorată şi în cazul achiziţiei intracomunitare, atunci acesta ar fi prevăzut-o în mod expres, modificând textul art. 107 alin. (2);

l) în plus, instituirea obligaţiei de plată a remuneraţiei compensatorii obligatorii şi de către agenţii economici care fac achiziţii intracomunitare de bunuri ar conduce la încălcarea principiului fundamental al libertăţii de circulaţie a mărfurilor, principiu ce a stat la baza creării UE şi a teritoriului vamal unic, prin stabilirea unei taxe cu efect echivalent taxelor vamale şi care este interzisa în legislaţia comunitară; potrivit jurisprudenţei CJE, «orice sarcină pecuniară, chiar minimă, impusă unilateral asupra mărfurilor în temeiul faptului că trec frontiera, oricare ar fi denumirea şi modul de aplicare ale acesteia, şi care nu reprezintă o taxă vamală propriu-zisă constituie o taxă cu efect echivalent. În schimb, o sarcină pecuniară care rezultă dintr-un regim general de impozite interne aplicat în mod sistematic, potrivit aceloraşi criterii obiective, unor categorii de produse indiferent de originea sau de destinaţia acestora intră în sfera de aplicare a articolului go CE», fiind astfel permisă; obligaţia pecuniară care ar fi impusă subscrisei nu se circumscrie taxelor cu efect echivalent permise, ce intră în sfera art. 90 din Tratatul Comunităţilor Europene, deoarece ar fi o obligaţie impusă în mod unilateral de către legislaţia naţională română pentru simplul motiv că acele aparate au trecut frontiera între două sau mai multe state membre; pe cale de consecinţă, extinderea sferei art. 107 alin. (2) şi la achiziţii intracomunitare de bunuri ar contraveni principiului libertăţii de circulaţie a mărfurilor.

B.4. Remuneraţia compensatorie obligatorie nu este o taxă fiscală, astfel că nu putea exista o scutire expresă de la plata acesteia.

Argumentul corpului de arbitri potrivit căruia dacă legiuitorul ar fi intenţionat să excludă achiziţiile intracomunitare de bunuri de la plata remuneraţiei compensatorii obligatorii ar fi prevăzut o scutire expresă a acestora în legislaţia financiar-fiscală este eronat deoarece remuneraţia compensatorie nu poate fi calificată drept taxă sau impozit în sens fiscal, pentru a avea regimul acestora inclusiv în sensul de reglementare a scutirilor.

Legea nr. 8/1996 face parte din domeniul dreptului civil în care norma de drept trebuie interpretată potrivit principiului în dubio, pro reo. Aşadar, dacă există dubii cu privire la interpretarea textului art. 107 alin. (2) din Legea nr. 8/1996, atunci dubiile se interpretează în favoarea celui care se obligă. Prin urmare, interpretarea corectă a textului trebuie efectuată în favoarea, şi nu în defavoarea Konica Minolta.

B.5. Interpretarea art. 107 alin. (2) din Legea nr. 8/1996 în sensul că achiziţia intracomunitară de bunuri nu este inclusă în sfera de aplicare a acestui articol nu lipseşte de efect legea.

Este eronat şi argumentul corpului de arbitri în sensul că, dacă art. 107 alin. (2) din Legea nr. 8/1996 nu s-ar aplica agenţilor economici care fac o achiziţie intracomunitară, atunci această prevedere legală ar fi lipsită de efect.

În combaterea acestui argument arătăm că titularii dreptului de autor beneficiază în continuare de protecţie în limitele stabilite de lege, deoarece remuneraţia compensatorie este datorată de fabricanţi şi importatori, care nu pot fi excluşi din sfera de aplicare a art. 107 alin. (2) din Legea nr. 8/1996. Totuşi, Metodologia nu poate adăuga la lege, ci trebuie doar să stabilească în concret condiţiile în care drepturile patrimoniale ale autorilor reglementate de lege sunt aplicate. În consecinţă, Metodologia nu poate crea un drept suplimentar titularilor drepturilor de autor.

B.6. Dreptul pozitiv european nu se opune interpretării apelantei.

În primul rând, criticăm faptul că s-a reţinut drept criteriu de stabilire a formei finale a Metodologiei aşa-numitul drept pozitiv european, întrucât printre criteriile stabilite de legiuitor cu privire la stabilirea Metodologiei nu se numără dreptul pozitiv european, ci practica europeană privind rezultatele negocierilor dintre utilizatori şi organismele de gestiune colectivă, potrivit art. 1311 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 8/1996.

În al doilea rând, dreptul pozitiv european nu se opune expres şi direct interpretării subscrisei cu privire la categoriile de debitori ai remuneraţiei compensatorii. Dispoziţiile art. 5 alin. (2) lit. (a) şi (b) din Directiva 29/2001/CE prevăd doar că titularii drepturilor de autor trebuie să primească, «compensaţii echitabile» în situaţia în care excepţia copiei private este prevăzută de legislaţie. Totuşi, directiva acordă statelor membre o marjă de apreciere destul de largă cu privire la stabilirea cuantumului şi al debitorilor. Din acest punct de vedere, legislaţia română îndeplineşte scopul Directivei 29/2001/CE întrucât prevede obligativitatea achitării unei remuneraţii compensatorii, cuantumul acesteia, precum şi debitorii acestei obligaţii.

Hotărârea din Cazul Padawan invocată de corpul de arbitri reţine că noţiunea de «compensaţie echitabilă» trebuie interpretată uniform în toate statele membre care au introdus excepţia copiei private, independent de posibilitatea statelor de a determina forma, modalităţile de finanţare şi prelevare, precum şi nivelul acestei compensaţii echitabile, în limitele stabilite de dreptul Uniunii. Aşadar, CJE a reţinut că statele au libertatea de a determina modalităţile de finanţare şi prelevare, precum şi nivelul acestei compensaţii echitabile, iar legiuitorul român a ales ca prelevarea remuneraţiei compensatorii să se facă doar în cazul fabricanţilor şi importatorilor.

C. Hotărârea este nelegală în ceea ce priveşte stabilirea unei penalităţi de întârziere.

Argumentul corpului de arbitri în sensul că prin Metodologie ar putea stabili penalităţi de 0,1% pentru întârzieri la plata remuneraţiei compensatorii numai pentru că legea nu interzice în mod expres acest lucru este eronat. Dincolo de faptul că penalităţile de întârziere nu pot face obiectul Metodologiei, arătăm că prin reglementarea acestora se creează o obligaţie suplimentară pentru debitorii remuneraţiei compensatorii, iar nu doar cuantumul acesteia. Ca urmare, prin includerea unei penalităţi de 0,1% corpul de arbitri s-a erijat în legiuitor pozitiv, fără a avea însă delegare legislativă. Aşa cum am arătat în secţiunea II. A.A.I. a acestor motive de apel, atunci când legea nu permite în mod expres o anume conduită, cum ar fi includerea unei obligaţii noi în Metodologie şi posibilitatea părţilor de a negocia cuantumul acesteia, nu se poate presupune intenţia legiuitorului de a acorda unei instanţe (categorie largă din care face parte şi corpul de arbitri) şi unor agenţi economici dreptul de a complini anumite lacune legislative sau de a adăuga la lege. Prin urmare, şi cu privire la acest aspect hotărârea este nelegală.

D. Hotărârea nu este legală din perspectiva stabilirii unei obligaţii de raportare.

Prin art. 7 din Metodologie s-a instituit obligaţia importatorilor şi a fabricanţilor ca până la data de 20 a fiecărei luni, pentru luna precedentă, să comunice organismului de gestiune colectivă desemnat unic colector un raport confidenţial privind: a) valoarea în lei în vamă pentru aparatele importate, conform declaraţiei vamale de import şi facturii externe de import;

b) valoarea facturii externe/declaraţiei de achiziţie intracomunitară pentru aparatele introduse în spaţiul comercial al României din Comunitatea Europeană; şi

c) valoarea facturată fără TVA cu ocazia punerii în circulaţie a aparatelor de către fabricanţi.

Această dispoziţie este nelegală întrucât, pe de o parte, excedează obiectului stabilirii Metodologiei, iar, pe de altă parte, .întrucât reprezintă o obligaţie de raportare paralelă şi dublă faţă de cea reglementată de legiuitor prin art. 130 lit. h) din Legea nr. 8/1996. Potrivit acestui text de lege, organismele de gestiune colectivă au obligaţia de a cere utilizatorilor sau intermediarilor acestora comunicarea de informaţii şi transmiterea documentelor necesare pentru determinarea cuantumului remuneraţiilor pe care le colectează, iar utilizatorii sau intermediarii acestora au obligaţia să furnizeze, în format scris şi electronic, în termen de 10 zile de la solicitare, informaţiile şi documentele solicitate, sub semnătura reprezentantului legal şi ştampilate.

Analizând, pe de o parte, textul de lege, iar, pe de altă parte, textul Metodologiei, constatăm că în sarcina subscrisei ar exista două obligaţii: de a prezenta date în vederea stabilirii remuneraţiei compensatorii în termen de 10 zile de la solicitare şi de a prezenta lunar, până la data de 20 a lunii pentru luna precedentă, organismului de gestiune colectivă un raport cu aceleaşi date. Cele două obligaţii au aceeaşi finalitate, motiv pentru care solicităm instanţei să constate că art. 7 din Metodologie dublează şi adaugă la lege, ceea ce nu e permis. Solicităm astfel să se constate că adoptarea art. 7 din Metodologie încalcă dispoziţiile art. 16 din Legea nr. 24/2000 privind evitarea paralelismelor şi dispoziţiile art. 7 alin. (1) şi (3) privind ierarhia actelor normative şi art. 13 lit. a) din Legea nr. 24/2000 privind integrarea în ansamblul legislaţiei.

În plus, Metodologia în loc să simplifice procedurile de colectare a remuneraţiei compensatorii nu face decât să amplifice birocraţia, ceea ce nu profită niciuneia dintre părţi.

Pentru aceste raţiuni se impune înlăturarea dispoziţiilor art. 7 din cuprinsul Metodologiei stabilite prin hotărârea arbitrală apelată.”

Societatea Autorilor şi Editorilor Români de Opere Ştiinţifice - PERGAM nu a motivat apelul formulat.

În motivarea apelului formulat de Asociaţia Producătorilor şi Distribuitorilor de Echipamente de Tehnologia Informaţiei şi Comunicaţiilor (APDETIC) s-au formulat următoarele critici:

„A- Excepţia inadmisibilităţii

Prin încheierea de şedinţă din data de 24 ianuarie 2012 completul arbitrai a respins ca nefondată excepţia inadmisibilităţii cererii de arbitraj, arătând, printre altele, faptul că «enumerarea situaţiilor în care se poate formula cerere în arbitraj în redactarea art. 1312 din Legea nr. 8/1996 este numai o chestiune de organizare a textului de lege», deşi admite, mai jos, faptul că cele 3 situaţii reglementate de lege se referă la faze diferite, respectiv «alin. „a” reglementează situaţia anterioară negocierii», «alin. „b” reglementează situaţia din timpul negocierii», iar «alin. „c” situaţia privind repartizarea remuneraţiilor şi stabilirea remuneraţiilor datorate colectorului unic».

Astfel, subscrisa am susţinut faptul că cererea înregistrată la Oficiul Român pentru Drepturile de Autor cu nr. RGI1/161/09/01.2012 de către COPYRO şi VISARTA, prin care solicită Oficiului Român pentru Drepturile de Autor să iniţieze procedura de arbitraj, în conformitate cu prevederile art. 1312 alin. (3) lit. b) din Legea nr. 8/1996, modificată, nu poate servi drept temei pentru declanşarea procedurii de arbitraj între COPRO şi VISARTA, pe de o parte, şi APDETIC, Konica Minolta Business Solutions România - S.R.L., Xerox România Echipamente şi Servicii - S.A. şi Eurocom - S.A., pe de altă parte, deoarece mai întâi ar fi fost necesar ca toate entităţile care alcătuiesc o parte la negocieri să ajungă la un punct de vedere comun conform art. 1312 alin. (3) lit. a) din Legea nr. 8/1996, modificată.

Cele două părţi aflate în negociere au fost şi sunt, conform prevederilor legale (art. 107 alin. 4) şi Deciziei directorului Oficiului Român pentru Drepturile de Autor nr. 274/2011:

1. COPYRO, PERGAM si VISARTA- pe de o parte, si

2. APDETIC, S.C. KONICA MINOLTA BUSINESS SOLUTIONS ROMÂNIA - S.R.L., S.C. XEROX ROMÂNIA ECHIPAMENTE SI SERVICII - SA, S.C. EUROCOM - S.A. - pe de altă parte.

Aşadar, în cazul de faţă, conform art. 1312 alin. 3 lit. a) din Legea nr. 8/1996, modificată, ar fi fost necesar ca toate entităţile care reprezintă titularii de drepturi de autor, respectiv COPYRO, VISARTA şi PERGAM, să prezinte un punct de vedere comun.

Vă rugăm să observaţi faptul că în mod eronat, completul arbitrai a reţinut faptul că alin. b) al art. 1312 din Legea nr. 8/1996, modificată, s-ar referi la «părţi aflate în negociere», în realitate, legiuitorul a stabilit expres ca acest alin. b) este aplicabil când «cele două părţi aflate în negociere», adică organismele de gestiune colectivă, pe de o parte, şi plătitorii de remuneraţie compensatorie pentru copia privată, pe cealaltă parte, nu au putut conveni o formă unică a metodologiei, în termenul legal. Aşadar, nu este vorba de oricare dintre părţile aflate în negociere, cum se susţine în încheierea atacată, ci alin. b) se referă în mod expres la cele două părţi, cu interese contrare, aflate în negociere. Nu se poate declanşa un arbitraj conform lit. b), între cele două părţi, atât timp cât entităţile care alcătuiesc o parte nu au ajuns la un punct de vedere comun, prin negociere sau arbitraj, conform lit. a).

Subscrisa nu am susţinut faptul că iniţierea procedurii de arbitraj ar fi obligatorie pentru organismele de gestiune colectivă, însă este evident faptul că pentru a figura ca o singură parte într-o negociere sau litigiu este obligatoriu ca entităţile care alcătuiesc acea parte să aibă un punct de vedere comun, care să fie prezentat celeilalte părţi.

Legea nr. 8/1996, modificată, reglementează în mod expres şi clar la art. 131 alin. (2) şi art. 1312 alin. (3) faptul că în această procedură specială cele două părţi sunt:

(1) organismele de gestiune colectivă; şi (2) reprezentanţii plătitorilor. Este evident, aşadar, că existenţa lit. a) a alin. (3) al art. 131 vine să reglementeze tocmai această situaţie în care entităţile care alcătuiesc o parte nu au un punct de vedere comun, care să fie prezentat celeilalte părţi.

Or, în speţă conform Procesului-verbal al Comisiei de negociere încheiat la data de 15 decembrie 2011, PERGAM a avut acelaşi punct de vedere ca si plătitorii, respectiv APDETIC, S.C. KONICA MINOLTA BUSINESS SOLUTIONS ROMÂNIA- S.R.L., S.C. XEROX ROMÂNIA ECHIPAMENTE ŞI SERVICII - SA, S.C. EUROCOM - SA, în ceea ce priveşte obiectul negocierilor, în sensul că, în conformitate cu legea, obiectul negocierilor îl poate constitui doar lista de aparate pentru care se datorează remuneraţie compensatorie pentru copia privată, iar nu şi alte aspecte, cum au dorit COPYRO şi VISARTA.

Aşadar, chiar dacă solicitarea arbitrajului nu este obligatorie, dispoziţiile speciale din Legea nr. 8/1996, modificată, trebuie respectate, iar faţă de faptul că în procedura negocierii şi apoi în arbitraj există doar «cele două părţi», entităţile care formează o parte trebuie să aibă un punct de vedere comun. În cazul în care prevederile legale ar fi interpretate altfel, ne-am afla în

situaţia în care diferite entităţi ar semna diferite metodologii. Este cazul Metodologiei semnate de unele entităţi din partea plătitorilor cu PERGAM, entitate ce aparţine celeilalte părţi. Menţionăm faptul că completul arbitrai nu s-a pronunţat în niciun fel asupra acestei Metodologii, depusă la dosarul arbitrai.

Faţă de cele de mai sus, iniţierea procedurii de arbitraj în condiţiile în care nu a existat un punct de vedere comun al organismele de gestiune colectivă participante la negocieri este inadmisibilă, fiind prematură, şi, pe cale de consecinţă, solicităm admiterea acestei excepţii a inadmisibilităţii.

B. Pe fondul cauzei, prezentul apel, subscrisa solicităm:

- modificarea art. 2 din Metodologie în sensul că remuneraţia compensatorie pentru copia privată este datorată şi se plăteşte de fabricanţii şi/sau importatorii de aparate de reproducere de pe hârtie către organismul de gestiune colectivă desemnat de Oficiul Român pentru Drepturile de Autor ca unic colector, iar nu de persoanele care «dispun de aparate, de echipamente, dispozitive sau de suporturi de reproducere de pe hârtie»;

- modificarea art. 4 alin. (2) din Metodologie prin înlăturarea obligaţiei de a calcula remuneraţia compensatorie pentru copia privată la valoarea facturii externe/declaraţiei de achiziţie intracomunitară pentru aparatele, echipamentele, dispozitivele sau suporturile de reproducere introduse în spaţiul comercial al României din Comunitatea Europeană;

- înlăturarea art. 6 şi 8 din Metodologie privind obligaţia de plata de penalităţi de întârziere;

- înlăturarea art. 7 din Metodologie cu privire la obligaţia de raportare.

Cu privire la toate aspectele criticate din cadrul Hotărârii arbitrale nr. 1/2012, vă învederăm faptul că, potrivit art. 107 alin. (4), (8) şi (9) din Legea nr. 8 din 1996 privind dreptul de autor şi drepturile conexe, modificată, obiectul negocierii şi deci şi al Metodologiei rezultate din arbitraj şi/sau apel contra hotărârii arbitrale îl poate constitui doar lista de aparate pentru care se datorează remuneraţie compensatorie pentru copia privată, iar nu alte aspecte.

«Art. 107

(4) Lista suporturilor şi a aparatelor pentru care se datorează remuneraţia compensatorie pentru copia privată (...) se negociază (...)

(8) Remuneraţia compensatorie pentru copia privată reprezintă o cotă procentuală din valoarea specificată la alin. (6), după cum urmează:

a) coli de hârtie pentru copiator, format A4: 0,1%;

b) alte suporturi: 3%;

c) pentru aparate: 0,5%.

(9) Negocierile pentru stabilirea listei aparatelor şi suporturilor pentru care se datorează remuneraţia compensatorie se convoacă de Oficiul Român pentru Drepturile de Autor (...)»

Rezultă, aşadar, că nu se pot negocia între părţi şi deci nici nu pot forma obiectul arbitrajului sau al hotărârii irevocabile date de Curtea de Apel Bucureşti alte aspecte decât lista de aparate pentru care se datorează remuneraţia compensatorie. În cazul în care s-ar admite extinderea obiectului negocierilor şi, respectiv, al arbitrajului şi al apelului şi la alte aspecte, s-ar adăuga în mod nejustificat la lege.

Or, prin Metodologia adoptată prin Hotărârea arbitrală nr. 1 din 9 februarie 2012 completul arbitrai a depăşit aceste limite, stabilind:

1. obligaţia de plată pentru «persoanele care dispun de aparate, de echipamente, dispozitive sau de suporturi de reproducere de pe hârtie», o noţiune străină legislaţiei româneşti şi nesolicitată în niciuna dintre propunerile de Metodologie formulate de COPYRO şi VISARTA şi, respectiv, PERGAM;

2. obligaţia de plată a remuneraţiei compensatorii atât pentru aparatele importate, cât şi pentru cele care fac obiectul achiziţiilor intracomunitare;

3. penalităţi de întârziere, la nivel de 0,1%/zi de întârziere;

4. obligaţia plătitorilor de a transmite rapoarte lunare cu privire la aparatele fabricate şi puse pe piaţă, importate sau achiziţionate intracomunitar.

Astfel de obligaţii suplimentare nu pot fi introduse în urma unei proceduri de tipul proceselor colective, neadmise în procedura de drept comun, adică printr-o metodologie adoptată în urma arbitrajului şi a apelului în faţa instanţelor judecătoreşti, metodologie care urmează a fi opozabilă tuturor fabricanţilor şi/sau importatorilor, indiferent dacă au participat sau nu la arbitraj şi indiferent dacă sunt ori nu membri ai structurii asociative, atât timp cât participanţii la procedura de negociere, respectiv arbitraj şi apel, prevăzuţi la art. 107 alin. (4), au mandat pentru a negocia doar lista aparatelor pentru care urmează să se datoreze remuneraţie compensatorie.

Astfel, reprezentanţii fabricanţilor şi/sau importatorilor, părţi în dosarul de arbitraj şi în prezentul apel, nu pot extinde limitele puterilor lor acordate conform art. 107 alin. (4) din Legea nr. 8/1996, modificată, ori peste alte prevederi legale exprese.

Mai mult, există şi argumente specifice pentru combaterea fiecăruia din cele 4 aspecte ale hotărârii arbitrale criticate mai sus. Astfel:

I. Metodologia nu poate impune obligaţii unei categorii de persoane neprevăzute de legislaţia română în vigoare.

Astfel, completul arbitrai, în hotărârea atacată - art. 2 - stabileşte că obligaţia de plată a remuneraţiei compensatorii pentru copia privată revine «persoanelor care dispun de aparate, de echipamente, dispozitive sau de suporturi de reproducere de pe hârtie», ceea ce este nelegal şi netemeinic, pentru următoarele motive:

Legislaţia românească, în art. 107 al Legii nr. 8/1996, modificată, stabileşte expres, clar şi limitativ categoriile de persoane cărora le revine obligaţia de plată a remuneraţiei compensatorii pentru copia privată - «fabricanţii şi/sau importatorii de suporturi şi aparate», adică persoanele care introduc prima dată pe piaţă suporturile şi aparatele, iar nu şi persoanele care ulterior dispun de acestea.

De asemenea, legislaţia românească, atât în art. 34, cât şi în art. 107 din Legea nr. 8/1996, modificată, stabileşte expres că se plăteşte remuneraţie compensatorie pentru copia privată pentru «suporturi (...) pe care se pot realiza reproduceri ale operelor exprimate grafic» (cum este hârtia A4, ce a făcut obiectul unei proceduri de negociere şi arbitraj separate) şi «aparate concepute pentru realizarea de copii, în situaţia prevăzută la alin. (1)» al art. 34; nicidecum pentru «echipamente» sau «dispozitive», după cum în mod greşit a reţinut completul arbitrai.

Pentru a dispune astfel, completul arbitrai reţine, la pag. 6 din Hotărârea nr. 1/2012, că se întemeiază pe dispoziţiile recitalului (35) din Directiva 2001/29/EC, privind dreptul de autor şi drepturile conexe în cadrul societăţii informaţionale. Or, din lectura acestui text normativ european rezultă că nu sunt definite persoanele cărora le-ar reveni, în legislaţiile naţionale, obligaţia de plată a remuneraţiei compensatorii pentru copia privată - «În cazul anumitor excepţii sau limitări, titularii drepturilor trebuie să primească o compensaţie echitabilă pentru a fi despăgubiţi corespunzător pentru utilizarea operelor lor ori a altor obiecte protejate. La determinarea formei, a modalităţilor detaliate şi a posibilelor niveluri ale acestei compensaţii echitabile ar trebui să se ţină cont de împrejurările specifice fiecărui caz. În evaluarea acestor împrejurări, un criteriu util ar fi potenţialul prejudiciu cauzat titularului de drept prin actul în cauză.

În cazul în care titularul dreptului a fost deja plătit în altă formă, de exemplu sub forma unor redevenţe din contractul de licenţă, nu se mai poate face o plată specifică sau separată. Nivelul compensaţiei echitabile ar trebui să ţină cont de gradul de utilizare a măsurilor tehnologice de protecţie prevăzute prin prezenta directivă. Anumite situaţii în care prejudiciul cauzat titularului de drept este minim nu pot da naştere unei obligaţii de plată.» în realitate, expresia «persoane care dispun de aparate, echipamente, suporturi şi dispozitive» aparţine legislaţiei naţionale a unui stat membru, Spania, fiind analizată de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în Cauza C-467/2008, având ca obiect pronunţarea unei hotărâri preliminare în speţa Padawan SL vs. SGAE, citată de completul arbitrai. Însă, aşa cum rezultă din textul Directivei 2001/29/EC, fiecare stat membru decide modul în care implementează în legislaţia naţională excepţia de copie privată şi remuneraţia compensatorie pentru aceasta, dreptul pozitiv spaniol nefiind însă izvor de drept în România.

Mai mult, vă învederăm faptul că se încalcă principiul disponibilităţii procesului civil, întrucât niciuna dintre părţi nu a solicitat ca obligaţia de plată a remuneraţiei compensatorii pentru copia privată să se stabilească în sarcina «persoanelor care dispun de aparate, de echipamente, dispozitive sau de suporturi de reproducere de pe hârtie».

II. Prin metodologie nu se poate impune obligaţia de plată a remuneraţiei compensatorii pentru copia privată pentru aparatele achiziţionate intracomunitar.

11.1. Conform art. 107 alin. (2) din Legea nr. 8 din 1996 privind dreptul de autor şi drepturile conexe «Remuneraţia compensatorie pentru copia privată se plăteşte de fabricanţii şi/sau importatorii de aparate şi suporturi, prevăzute de la art. 34 alin. (2)».

Aşadar, legislaţia privind dreptul de autor leagă naşterea obligaţiei de plată a remuneraţiei compensatorii pentru copie privată de operaţiuni cum sunt «fabricare», «import», iar nu şi «achiziţie intracomunitară». Vă rugăm să observaţi că legislaţia din domeniul dreptului de autor nu foloseşte expresia cu caracter general «introducere pe piaţa internă», ci noţiuni specifice - «fabricare» şi «import», care se impune a fi definite.

11.2. Definiţia importului din art. 142 din Legea nr. 8 din 1996 se referă exclusiv la importul de opere şi produse purtătoare de drepturi conexe dreptului de autor, iar nu şi la echipamente; de asemenea, această definiţie se referă la introducerea pe piaţa internă europeană, iar nu românească, a produselor protejate.

În primul rând, conform art. 142 din Legea nr. 8 din 1996, «prin import, în sensul prezentei legi, se înţelege introducerea pe piaţa internă, cu scopul comercializării, a originalului sau a copiilor legal realizate ale unei opere fixate pe orice fel de suport».

După cum se poate observa, această definiţie, cu caracter special, este de strictă interpretare şi aplicare:

- Ea se referă la obiecte strict precizate: opere. Exact din acest motiv, se vorbeşte şi despre faptul că acestea pot fi fixate pe orice fel de suport - operele, cu caracter necorporal, obiect al proprietăţii intelectuale, pot fi fixate pe orice fel de suport. Pe de altă parte, art. 107 se referă la echipamente, cu existenţă fizică, materială, şi, în orice caz, la cu totul altfel de obiecte decât operele, nejustificându-se extinderea aplicării acestei definiţii la aceste alte obiecte.

- Această definiţie apare în titlul I partea I cap. IV - Conţinutul dreptului de autor, descriind aşadar conţinutul unuia dintre drepturile exclusive ale autorului - dreptul de a autoriza sau a interzice importul de opere, prevăzut de art. 13 lit. c) din Legea nr. 8 din 1996. Pe de altă parte, art. 107 apare în titlul II al Legii nr. 8/1996 şi se referă la modul de remunerare a titularilor de drepturi de autor şi conexe în cazul aplicării unei excepţii de la drepturile lor exclusive, în consecinţă, din punctul de vedere al interpretării sistematice a legii, nu există nicio justificare a aplicării acestei definiţii circumscrise conţinutului unui drept exclusiv prevăzut în titlul I la o noţiune din titlul II, care se referă la cu totul altceva.

- Situaţiile în care noţiunea de «import» din Legea nr. 8 din 1996 se defineşte tot conform art. 14, «în mod corespunzător» sau «prin analogie» (aceasta fiind terminologia exactă a legii), sunt strict şi limitativ precizate şi enumerate de lege - art. 98 alin. (4) (pentru drepturile conexe ale artiştilor interpreţi şi executanţi) face trimitere expresă la art. 142; art. 105 alin. (2) (pentru drepturile conexe ale producătorilor de înregistrări sonore) face trimitere expresă la art. 14; art. 106 alin. (2) (pentru drepturile conexe ale producătorilor de înregistrări audiovizuale) face trimitere expresă la art. 142; art. 1131 alin. (2) (pentru drepturile conexe ale organismelor de radiodifuziune şi televiziune) face trimitere expresă la art. 142.

Aşadar, legiuitorul nu doar că a stabilit foarte clar sfera de aplicare a definiţiei din art. 14 - doar pentru opere, originale şi copii fixate pe orice tip de suport -, dar a şi prevăzut expres şi limitativ şi restul situaţiilor reglementate de Legea nr. 8/1996, în care se aplică prin analogie aceeaşi definiţie. Per a contrario, în toate cazurile în care legea nu face trimitere expresă la art. 14, nu se justifică extinderea aplicării definiţiei date în art. 142.

Definiţia din art. 142 din Legea nr. 8/1996 are caracter special - doar pentru opere şi produse purtătoare de drepturi conexe.

Pentru restul obiectelor, cum sunt şi echipamentele (aparate şi suporturi) care permit efectuarea de copie privată, trebuie fie să existe o altă definiţie specială (nefiind însă cazul), fie să se apeleze la definiţia cu caracter general, care se regăseşte în Codul fiscal, dreptul comun în ceea ce priveşte operaţiunile de «import» (termen folosit fără a fi definit în art. 107 din Legea nr. 8/1996) şi, respectiv, «achiziţie intracomunitară» - a se vedea art. 131 şi 130 alin. (1) din Codul fiscal.

În al doilea rând, definiţia noţiunii de «import» din art. 142, prin menţionarea sintagmei «introducerea pe piaţa internă» se referă nu la introducerea pe piaţa românească, ci la piaţa comună europeană.

Definiţia din art. 142, dată cu privire la dreptul exclusiv al autorului de a autoriza sau de a interzice importul, a fost introdusă prin Legea nr. 285 din 2004, lege care a modificat substanţial Legea nr. 8 din 1996 în scopul armonizării legislaţiei româneşti cu Directiva 2001/29/CE, privind armonizarea anumitor aspecte privind dreptul de autor şi drepturile conexe în cadrul societăţii informaţionale. Or, conform acestei directive, prin piaţă internă se înţelege piaţa comună europeană - a se vedea recitalurile (1), (2), (3), (21) şi (38) din Directiva 2001/29/CE şi, de asemenea, art. 1 din actul normativ european - «Prezenta directivă se referă la protecţia legală a dreptului de autor şi a drepturilor conexe în cadrul pieţei interne, cu accent special pe societatea informaţională.». Această definiţie din art. 142 este unanim interpretată în practică în acest mod, ceea ce de altfel a şi condus, după 2007, la o evoluţie spectaculoasă a fenomenului intrării pe piaţa românească de copii de opere protejate din ţările UE, flux care nu a mai putut fi controlat de titularii de drepturi de autor şi conexe, prin acordarea de autorizare la importul în vederea comercializării, întrucât produsele proveneau din piaţa internă comună.

În consecinţă, chiar dacă s-ar admite aplicarea definiţiei din art. 142 şi la «importul» reglementat de art. 107, oricum nu ar include şi introducerea de echipamente din ţări ale Uniunii Europene («achiziţiile intracomunitare»), întrucât «piaţa internă», la care se referă art. 142, este piaţa comună europeană, iar nu piaţa românească.

II.3. Pe de altă parte, întrucât operaţiunea de «import», aplicabilă importului de echipamente pentru care se plăteşte remuneraţie compensatorie pentru copia privată, nu este intrinsecă, proprie domeniului dreptului de autor, este necesară apelarea la alte ramuri de drept pentru clarificarea şi definirea conţinutului său concret şi, mai departe, pentru a se analiza în ce măsură această operaţiune se încadrează în ipoteza reglementării legii speciale privind dreptul de autor.

Astfel, definirea noţiunii de «import» şi «importator» se regăseşte în Codul fiscal, care reprezintă dreptul comun în ceea ce priveşte definirea operaţiunilor de introducere pe piaţa românească a unei mărfi:

- art. 131 «Importul de bunuri reprezintă [...]

b) intrarea în Comunitate de bunuri dintr-un teritoriu terţ, altele decât bunurile prevăzute la lit. a).»;

- art. 1301 alin. (1): «Se consideră achiziţie intracomunitară de bunuri obţinerea dreptului de a dispune, ca şi un proprietar, de bunuri mobile corporale expediate sau transportate la destinaţia indicată de cumpărător, de către furnizor, de către cumpărător sau de către altă persoană, în contul furnizorului sau al cumpărătorului, către un stat membru, altul decât cel de plecare a transportului sau de expediere a bunurilor.» Aşadar, introducerea pe teritoriul României de aparate şi suporturi se poate face în două modalităţi, cu regim juridic diferit, şi din punctul de vedere al legislaţiei aplicabile remuneraţiei compensatorii pentru copia privată:

a) prin import - din state terţe, în sensul de nemembre ale Uniunii Europene.

Pentru acestea se datorează remuneraţie compensatorie pentru copia privată;

b) prin achiziţie intracomunitară - din state membre ale Uniunii Europene.

Aceste aparate şi suporturi sunt introduse pe teritoriul României, dar nu prin import şi deci pentru ele nu se datorează remuneraţie compensatorie pentru copia privată.

11.4. Prevederile referitoare la remuneraţia compensatorie pentru copia privată au caracter de excepţie şi, ca atare, sunt de strictă interpretare şi aplicare:

Reglementarea în materia copiei private şi a remuneraţiei compensatorii pentru copia privată (art. 34 şi art. 107-110 din Legea nr. 8 din 1996), fiind o reglementare pe cale de excepţie, trebuie să fie interpretată restrictiv (exceptiones sunt strictissimae interpretationis), iar nu să fie extinsă prin analogie.

În consecinţă, din moment ce legea stabileşte obligaţia de plată a remuneraţiei compensatorii pentru copia privată strict pentru importatori şi/sau fabricanţi, rezultă foarte clar că această obligaţie nu se poate extinde, prin analogie, la cei care introduc aparate şi suporturi pe teritoriul României prin achiziţie intracomunitară, iar nu prin import.

11.5. Alte prevederi legale naţionale în vigoare

Un alt argument de text care atestă faptul că legiuitorul a avut în vedere strict importurile de aparate şi suporturi este art. 107 alin. (6) din Legea nr. 8 din 1996, modificată şi completată, care stabileşte modul de calcul al remuneraţiei compensatorii pentru copia privată: «Remuneraţiile sunt procentuale şi se calculează la valoarea în vamă, în cazul importatorilor, şi, respectiv, la valoarea fără TVA, cu ocazia punerii în circulaţie a produselor de către producători, şi se plăteşte în luna următoare importului sau datei de facturare.» Or, în cazul achiziţiilor intracomunitare nu mai există o «valoare în vamă», deoarece pentru aceste bunuri nu se mai realizează operaţiuni de vămuire şi nici nu se mai întocmesc declaraţii vamale.

Am depus în acest sens practică judiciară românească (Sentinţa civilă nr. 954 din 1 iulie 2010, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, într-un dosar în care a fost parte chiar COPYRO), care a ajuns la concluzia că achiziţia intracomunitară nu se asimilează importului şi, în consecinţă, nu generează obligaţie de plată a remuneraţiei compensatorii pentru copia privată.

11.6. Practica europeană

Din analiza legislaţiei altor state membre ale Uniunii Europene (de exemplu, Franţa, Germania şi Cehia) cu privire la titularul obligaţiei de plată a remuneraţiei compensatorii pentru copia privată rezultă, fără îndoială, că, în situaţia în care

legiuitorul dintr-un stat membru al Uniunii Europene a dorit să includă pe lista de plată şi achiziţiile intracomunitare, a prevăzut acest lucru în mod expres şi în plus faţă de situaţia importurilor. Per a contrarie, absenţa unei asemenea prevederi exprese din legislaţia românească în vigoare conduce la concluzia indubitabilă că nu se datorează remuneraţie compensatorie pentru copia privată decât pentru importuri, iar nu şi pentru achiziţii intracomunitare.

În concluzie, învederăm onoratului Complet arbitrai faptul că, atât timp cât există o situaţie de dubiu în legislaţie cu privire la interpretarea noţiunilor de «import» şi «importator», prevăzute în art. 107 din Legea nr. 8 din 1996, ar trebui să se facă aplicarea principiului în dubio pro reo şi să nu se stabilească, pe cale jurisdicţională, obligaţia de plată a remuneraţiei compensatorii pentru situaţia îndoielnică a achiziţiilor de echipamente din Uniunea Europeană, ci, până la clarificarea pe cale legislativă, această obligaţie să fie circumscrisă exclusiv importurilor (din afara Uniunii Europene).

III. Prin metodologie nu se poate impune obligaţia de plată de penalităţi de întârziere în valoare mai mare decât dobânda legală

Stabilirea, prin Hotărârea arbitrală nr. 1/2012, de penalităţi de întârziere de 0,1%/zi este nelegală şi netemeinică, în condiţiile în care:

1. Prin Legea nr. 329/2006, art. 1071 din Legea nr. 8/1996, care prevedea înainte posibilitatea pentru părţile care au negociat remuneraţiile compensatorii să prevadă şi penalităţi de întârziere, a fost modificat. Astfel, Legea nr. 8/1996, modificată, nu mai prevede nicio astfel de referire la penalităţi de întârziere. Este evident, aşadar, că legiuitorul a dorit ca în astfel de situaţii să se aplice regulile de drept comun, organismele de gestiune colectivă având deschisă calea acţiunii în justiţie pentru a solicita, eventual, dobânda legală.

2. În condiţiile art. 1.523 şi art. 1.535 din noul Cod civil şi ca o dovadă a bunei-credinţe, subscrisa a acceptat ca Metodologia să prevadă referirea la dobânda legală, fiind vorba doar de o reiterare a dispoziţiilor în vigoare aplicabile de la 1 octombrie 2011, neadăugându-se, aşadar, la lege; în aceste condiţii mandatul legal acordat asociaţiei şi primilor 3 fabricanţi sau importatori este, de asemenea, pe deplin respectat.

IV. Nu se justifică şi nu se poate accepta impunerea unei obligaţii suplimentare de raportare pentru plătitorii de remuneraţie compensatorie pentru copia privată, pentru următoarele motive:

IV. 1. Spre deosebire de cazul rapoartelor furnizate de utilizatorii de opere (de exemplu: organisme de radiodifuziune şi televiziune, care trebuie să prezinte playlisturi), în materia copiei private nu există nicio legătură între vreo formă de raportare şi individualizarea sumelor ce trebuie repartizate mai departe de organismul de gestiune colectivă fiecărui titular de drepturi în parte.

IV.2. Din acest motiv, în Legea nr. 8 din 1996, modificată, se reglementează doar rapoartele utilizatorilor, iar nu şi ale plătitorilor de remuneraţie compensatorie pentru copie privată - a se vedea art. 130 lit. h). Subliniem faptul că plătitorii de remuneraţie compensatorie pentru copie privată nu sunt şi utilizatori de opere, precum alte categorii de plătitori de remuneraţii prevăzute de legislaţia dreptului de autor şi a drepturilor conexe, legislaţia făcând o distincţie clară în acest sens şi prevăzând raportări doar pentru utilizatori.

IV.3. De altfel, o obligaţie de raportare în sarcina plătitorilor de remuneraţie pentru copia privată, fabricanţi şi importatori de echipamente, nu se justifică nici din punct de vedere etic şi economic. Aceşti plătitori nu folosesc operele în activitatea lor obişnuită (cum fac utilizatorii - de exemplu, organismele de radiodifuzare etc.); în aceste condiţii, aceasta ar fi o sarcină suplimentară faţă de cea deja existentă, aceea de plată a remuneraţiei, o sarcină de natură administrativă, constând în întocmirea de rapoarte, o sarcină total nejustificată faţă de natura activităţii acestor societăţi.

Faţă de cele de mai sus, vă rugăm să menţineţi în Metodologie exclusiv lista aparatelor pentru care se datorează remuneraţie compensatorie pentru copia privată, adică copiator, imprimantă, scanner şi aparat multifuncţional cu sau fără funcţie de copiere.”

Analizând lucrările dosarului, Curtea reţine următoarele:

Prin rezoluţie s-a stabilit în sarcina apelantei Societatea Autorilor şi Editorilor Români de Opere Ştiinţifice - PERGAM obligaţia de a achita pentru cererea de apei formulată o taxă judiciară de timbru de 10 lei şi timbru judiciar de 0,3 lei.

Apelanta Societatea Autorilor şi Editorilor Români de Opere Ştiinţifice - PERGAM a fost citată cu menţiunea de a face dovada achitării taxei judiciare de timbru şi a timbrului judiciar în cuantumurile menţionate mai sus, însă aceasta, prin cererea formulată la 22 mai 2012 (fila 115 din dosar), a arătat că înţelege să nu achite taxa judiciară de timbru şi timbrul judiciar, solicitând anularea ca netimbrat a apelului pe care l-a formulat.

Faţă de împrejurarea că apelanta Societatea Autorilor şi Editorilor Români de Opere Ştiinţifice - PERGAM nu a achitat taxa judiciară de timbru, în temeiul art. 20 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 146/1997, Curtea va anula ca netimbrat apelul formulat de aceasta.

Cu privire la apelul formulat de APDETIC împotriva încheierii de şedinţă din 24 ianuarie 2012, Curtea reţine următoarele:

Susţine apelanta că în mod greşit completul arbitrai ar fi respins excepţia inadmisibilităţii cererii de arbitraj, motivat de faptul că organismele de gestiune colectivă nu au ajuns la un punct de vedere comun, fiind astfel încălcate dispoziţiile art. 1312 alin. (3) lit. a) din Legea nr. 8/1996, care impun că mai întâi ar fi fost necesar ca toate entităţile care alcătuiesc o parte la negocieri să ajungă la un punct de vedere comun.

Curtea constată că în mod corect completul arbitrai a respins această excepţie, întrucât din reglementarea legală privind modul de elaborare a metodologiilor rezultă că scopul legiuitorului a fost ca, ori de câte ori metodologiile nu pot fi elaborate ca urmare a nerealizării acordului între organismele de gestiune colectivă, între utilizatori sau între organismele de gestiune colectivă şi utilizatori, va fi urmată procedura arbitrajului.

De altfel, derogările de la procedura elaborării metodologiilor cuprinse în art. 107 şi următoarele din Legea nr. 8/1996 sunt generate de împrejurarea că, prin ipoteză, în domeniul analizat la negocieri participă organisme de gestiune colectivă din domenii de creaţie diferite şi, prin urmare, nu se putea impune acestora obligaţia de a ajunge la un punct de vedere comun întrucât un astfel de punct de vedere presupune exprimarea unui acord, acord ce nu s-ar fi putut realiza decât prin încălcarea statutului propriu, acordul privind şi domenii de creaţie străine de cel pentru care fiecare dintre aceste organisme de gestiune au fost înfiinţate.

În plus, chiar dacă s-ar trece peste interpretarea teleologică a dispoziţiilor art. 131 şi următoarelor din Legea nr. 8/1996, în domeniul analizat în prezenta cauză sunt aplicabile dispoziţiile derogatorii cuprinse în art. 107 şi următoarele din aceeaşi lege.

Or, potrivit art. 107 alin. (4)şi (5) din Legea nr. 8/1996, în forma aplicabilă în prezenta cauză, „(4) Lista suporturilor şi a aparatelor pentru care se datorează remuneraţia compensatorie pentru copia privată, precum şi cuantumul acestei remuneraţii se negociază din 3 în 3 ani, dacă una dintre părţi o cere, în cadrul unor comisii constituite din:

a) câte un reprezentant al principalelor organisme de gestiune colectivă, care funcţionează pentru câte o categorie de drepturi, pe de o parte;

b) câte un reprezentant al principalelor structuri asociative mandatate de fabricanţii şi importatorii de suporturi şi aparate, numit de respectivele structuri asociative, şi câte un reprezentant al primilor 3 fabricanţi şi importatori majori de suporturi şi aparate, stabiliţi pe baza cifrei de afaceri şi a cotei de piaţă din domeniul respectiv, cu condiţia ca acestea să fie declarate în acest scop la Oficiul Român pentru Drepturile de Autor pe propria răspundere, pe de altă parte.

(5) în vederea iniţierii negocierilor potrivit procedurilor prevăzute la art. 131 alin. (2)-(4), organismele de gestiune colectivă sau structurile asociative ale fabricanţilor şi importatorilor de suporturi şi aparate vor depune la Oficiul Român pentru Drepturile de Autor o cerere conţinând lista suporturilor şi aparatelor, cerere ce va fi publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, prin decizie a directorului general al Oficiului Român pentru Drepturile de Autor, precum şi cuantumurile remuneraţiilor ce urmează să fie negociate. Lista se elaborează în mod distinct pentru aparatele şi suporturile din domeniul sonor şi audiovizual şi pentru aparatele şi suporturile din domeniul grafic şi se negociază în două comisii.”

Prin urmare, în domeniul analizat în cauză, aşa cum prevăd dispoziţiile art. 131 alin. (5), iniţierea negocierilor se face potrivit art. 131 alin. (2)-(4), legiuitorul excluzând aplicabilitatea art. 131 alin. (1) din Legea nr. 8/1996. Or, excluderea dispoziţiilor art. 131 alin. (1) conduce la inaplicabilitatea dispoziţiilor art. 131 alin. (3) lit. a) din Legea nr. 8/1996.

Mai mult, interpretarea dată de apelantă dispoziţiilor art. 131 şi următoarelor din Legea nr. 8/1996 nu poate fi primită şi pentru împrejurarea că ar fi şi inutil un arbitraj realizat în temeiul art. 131 alin. (3) lit. a), întrucât acesta nu ar putea conduce la elaborarea metodologiei, ci rezultatul respectivului arbitraj ar fi apoi supus negocierii. Or, negocierea presupune posibilitatea ca atât organismele de gestiune, cât şi utilizatorii şi reprezentanţii acestora să poată să-şi ajusteze punctele de vedere iniţiale, lucru ce nu ar mai fi posibil pentru organismele de gestiune, acestea fiind ţinute de rezultatul arbitrajului iniţial.

Prin urmare, este evident eronată interpretarea dată de apelantă dispoziţiilor legale pentru susţinerea excepţiei inadmisibilităţii.

Cu privire la apelul formulat de Konica Minolta Business Solutions - S.R.L., Curtea reţine următoarele:

Susţinerile cuprinse la pct. A din apel nu pot fi primite în sensul dat de apelantă.

Astfel, obiect al negocierii şi, respectiv, al metodologiei îl fac nu doar lista suporturilor şi aparatelor pentru care se datorează remuneraţia compensatorie pentru copia privată, precum şi cuantumul acestei remuneraţii, ci şi toate aspectele strâns legate de cele două obiective expres menţionate de lege, inclusiv controversele dintre părţi referitoare la interpretarea unor dispoziţii legale.

Prin urmare, pot face obiectul negocierilor şi ritmul de plată a remuneraţiilor, precum şi mecanismele prin care organele de gestiune pot verifica corectitudinea determinării remuneraţiilor datorate, acest din urmă drept, precum şi obligaţia corelativă fiind recunoscute chiar de lege în art. 130 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 8/1996.

De asemenea, pot face obiectul negocierilor şi dispoziţiile legale cu privire la care există interpretări divergente, în vederea stabilirii conţinutului normei cu privire la care există divergenţa. Consecinţa refuzului de a negocia aceste aspecte ar conduce la perpetue situaţii litigioase între organismele de gestiune şi utilizatori, situaţii ce pot fi tranşate în mod diferit, în timp ce unul dintre scopurile pentru care legiuitorul a impus elaborarea metodologiilor a fost acela de a asigura un tratament unitar şi egal pentru toţi utilizatorii.

Susţinerile de la pct. B din apel sunt nefondate.

Astfel, apelanta susţine că achiziţia intracomunitară de bunuri nu intră în sfera de aplicare a art. 107 din Legea nr. 8/1996.

O astfel de interpretare nu poate fi primită, întrucât ignoră interpretarea istorică şi teleologică a dispoziţiilor cuprinse în art. 107 din Legea nr. 8/1996.

Potrivit art. 107 alin. (2) din Legea nr. 8/1996, în forma iniţială a legii, „(2) Remuneraţia prevăzută la alin. (1) va fi plătită de fabricanţii sau importatorii de suporturi utilizabile pentru reproducerea operelor şi de către fabricanţii sau importatorii de aparate ce permit reproducerea acestora. Remuneraţia se va plăti în momentul punerii în circulaţie pe teritoriul naţional a acestor suporturi şi aparate şi va reprezenta 5% din preţul de vânzare al suporturilor şi aparatelor fabricate în ţară, respectiv 5% din valoarea înscrisă în documentele organelor vamale pentru suporturile şi aparatele importate.”

Potrivit art. 142 din Legea nr. 8/1996, introdus prin Legea nr. 285/2004, „Prin import, în sensul prezentei legi, se înţelege introducerea pe piaţa internă, cu scopul comercializării, a originalului sau a copiilor legal realizate ale unei opere fixate pe orice fel de suport”.

Chiar dacă art. 142 se referă la opere, acestea sunt doar obiectul importului, în timp ce operaţiunea de import în sine este definită ca fiind introducerea pe piaţa internă, cu scopul comercializării.

În plus, coroborând dispoziţiile art. 142 cu cele ale art. 107 alin. (2) din Legea nr. 8/1996 în forma iniţială, rezultă că operaţiunea de import, în sensul avut de legiuitor la edictarea legii, constă în introducerea şi punerea în circulaţie pe teritoriul naţional a unor bunuri, fie acestea opere, aparate sau suporturi.

Potrivit art. 107 alin. (2) din Legea nr. 8/1996, în formă aplicabilă în prezenta cauză, „(2) Remuneraţia compensatorie pentru copia privată se plăteşte de fabricanţii şi/sau importatorii de suporturi de aparate, prevăzute la art. 34 alin. (2), indiferent dacă procedeul folosit este unul analogic sau digital”.

Această formă a fost dată art. 107 alin. (2) prin Legea nr. 329/2006. La data intrării în vigoare a Legii nr. 329/2006, Codul fiscal al României definea importul de bunuri ca fiind „... intrarea de bunuri în România provenind dintr-un alt stat” [art. 131 alin. (1) din Legea nr. 571/2003].

Aderarea României la UE a determinat modificarea regimului vamal pentru bunurile achiziţionate din spaţiul UE, acestea nemaifiind supuse taxelor vamale, iar pentru diferenţierea achiziţiilor din spaţiul comunitar de cele din spaţiul extracomunitar s-a realizat distincţia terminologică între „achiziţii intracomunitare” şi „importuri”.

Această distincţie însă operează doar în ceea ce priveşte regimul vamal şi, implicit, fiscal, nu însă şi în ceea ce priveşte obligaţia de plată a remuneraţiei compensatorii pentru copia privată, care nu are legătură cu regimul vamal sau fiscal, ci priveşte realizarea unor drepturi patrimoniale civile al căror temei este reprezentat de introducerea şi punerea în circulaţie pe teritoriul naţional a unor aparate sau suporturi care permit reproducerea operelor. Din această perspectivă este indiferentă sursa aparatelor sau suporturilor, singurul aspect relevant fiind posibilitatea folosirii acestor aparate şi suporturi pentru reproducerea sau copierea operelor.

Având în vedere criteriul folosit de legiuitor pentru determinarea sferei celor ţinuţi de obligaţia de plată a remuneraţiei compensatorii, criteriu constând în posibilitatea folosirii acestor aparate şi suporturi pentru reproducerea operelor exprimate grafic sau copiere, este evident că diferenţa de regim vamal între achiziţiile intracomunitare şi importuri nu prezintă niciun fel de relevanţă în planul existenţei obligaţiei analizate.

În plus, sfera celor ţinuţi la plata remuneraţiei compensatorii trebuie determinată prin raportare la noţiunea de „import”, astfel cum era ea definită la momentul edictării normelor cuprinse în Legea nr. 8/1996, întrucât în raport de acel moment poate fi determinat scopul urmărit de legiuitor.

Ca atare, aderarea României la UE şi, implicit, modificarea regimului vamal cu efect asupra modificării noţiunii de import nu este de natură să modifice şi sfera celor ţinuţi la plata remuneraţiei compensatorii, întrucât sfera acestora a fost stabilită în raport cu efectele operaţiunii de import, astfel cum erau acestea la momentul edictării Legii nr. 8/1996, aşa încât în prezent noţiunea de import folosită în această lege trebuie înţeleasă prin raportare la efectele pe care operaţiunea de import le avea la momentul edictării normei, aceste efecte fiind acelea de introducere pe teritoriul naţional a unor aparate sau suporturi care permit reproducerea operelor exprimate grafic sau cele concepute pentru realizarea de copii.

De altfel, dacă s-ar accepta interpretarea propusă de apelantă s-ar ajunge la situaţia absurdă în care producătorul naţional ar fi obligat să plătească remuneraţia compensatorie, deşi aparatele sau suporturile sunt realizate de acesta tot în spaţiul comunitar, în timp ce aparatele sau suporturile provenite din acelaşi spaţiu comunitar, dar din afara teritoriului naţional, ar fi scutite de plata remuneraţiei, ceea ce ar conduce în mod vădit la o discriminare total nejustificată.

De altfel, interpretarea propusă de apelantă ignoră faptul că Legea nr. 8/1996 este o lege care se referă strict la drepturile de autor şi cele conexe, nefiind o reglementare în domeniul fiscal, aşa încât terminologia folosită nu este necesar să fie riguros exactă din punct de vedere fiscal. Prin urmare, interpretarea termenilor folosiţi trebuie făcută în raport cu scopul urmărit de legiuitor la edictarea normelor, iar nu în raport cu terminologia folosită în reglementări din alte domenii.

Din acest punct de vedere, în mod corect completul arbitrai a reţinut că normele vamale, fiscale sau procesual-fiscale îşi limitează efectele la raporturile juridice pentru reglementarea cărora au fost editate.

Nu poate fi primit nici argumentul cuprins la pct. B.3 lit. c) din motivele de apel, întrucât previzibilitatea şi accesibilitatea legii se raportează la momentul edictării normei în discuţie şi la domeniul în care este edictată, iar din aceste două puncte de vedere sfera celor ţinuţi de obligaţia de plată a remuneraţiei compensatorii pentru copia privată potrivit legii dreptului de autor este uşor determinabilă. De altfel, împrejurarea că sfera noţiunii de „import” folosită în Legea nr. 8/1996 trebuie interpretată prin raportare la momentul edictării normei este susţinută chiar de apelantă prin argumentul de la lit. e) a pct. B.3 din motivele de apel.

Nici argumentul cuprins la lit. d) a aceluiaşi punct al motivelor de apel nu poate fi primit întrucât nu este vorba de o „includere” a noţiunii de achiziţie intracomunitară în sfera noţiunii de import, cum pretinde apelanta, ci de determinarea noţiunii de import folosite de Legea nr. 8/1996 în raport cu data edictării normei interpretate şi efectele produse prin operaţiunea de import la acel moment. Or, din punctul de vedere ai efectelor mai sus menţionate nu este niciun fel de diferenţă între cele două operaţiuni, întrucât ambele conduc la introducerea pe teritoriul naţional a unor aparate sau suporturi care permit reproducerea operelor.

De altfel, din perspectiva succesiunii în timp, operaţiunea de „achiziţie intracomunitară” a fost desprinsă din noţiunea de „import”, ca urmare a împrejurării că aderarea României la UE a determinat un regim vamal diferit pentru cele două operaţiuni. Modificarea de regim vamal nu are însă nicio influenţă în planul obligaţiei de plată a remuneraţiei compensatorii pentru copia privată, această remuneraţie nefiind o taxă fiscală şi fiind determinată de efectele operaţiunilor respective, efecte care sunt identice, ambele operaţiuni conducând la introducerea pe teritoriul naţional a aparatelor şi suporturilor care permit reproducerea operelor susceptibile de reproducere pe suport grafic.

Împrejurarea existenţei unui proiect de modificare a Legii nr. 8/1996 în care în sfera plătitorilor de remuneraţie compensatorie să fie incluşi în mod expres şi cei care fac achiziţii intracomunitare de aparate şi suporturi care permit reproducerea operelor nu este un argument în sprijinul punctului de vedere al apelantei, întrucât modificarea constituie doar o actualizare terminologică de natură să înlăture interpretările de natura celei realizate de apelantă.

Nu poate fi primită susţinerea apelantei în sensul că ar fi vorba de o interpretare extensivă a dispoziţiilor art. 107 din Legea nr. 8/1996, ci de determinarea sferei de aplicare a acestor dispoziţii în raport cu raţiunile avute în vedere de legiuitor la momentul adoptării normei interpretate. Dimpotrivă, interpretarea dată de apelantă acestor dispoziţii se rezumă la interpretarea literară, făcând abstracţie de contextul istoric şi de scopul urmărit de legiuitor, precum de faptul că distincţia terminologică invocată este ulterioară edictării normei şi este impusă de raţiuni vamal-fiscale, raţiuni care nu au nicio legătură cu dispoziţiile în materia protecţiei dreptului de autor şi a drepturilor conexe.

Un argument în plus este dat de dispoziţiile art. 67 alin. (3) din Legea nr. 24/2000, potrivit cărora „Evenimentele legislative implicite nu sunt recunoscute în cazul actelor normative speciale ale căror dispoziţii nu pot fi socotite modificate, completate sau abrogate nici prin reglementarea generală a materiei, decât dacă acest lucru este exprimat expres”.

Or, Legea nr. 8/1996 constituie un act normativ special în raport cu Codul fiscal. Totodată, norma din Legea nr. 8/1996 care defineşte noţiunea de import are caracter special în raport cu norma din Codul fiscal care defineşte noţiunea de import. Prin urmare, modificările terminologice şi modificările de conţinut ale unor termeni folosiţi în Codul fiscal nu determină modificarea implicită a conţinutului termenilor folosiţi în Legea nr. 8/1996.

Nu poate fi primită ca temeinică nici susţinerea potrivit căreia completul arbitrai sau instanţa nu ar avea competenţa să interpreteze norma de drept aplicabilă pentru a determina sensul sau sfera de aplicare a acesteia. Dimpotrivă, revine completului arbitrai şi instanţei obligaţia ca, în caz de divergenţă asupra acestor aspecte, să interpreteze norma juridică în dispută în raport cu toate criteriile de interpretare, incluzând criteriile istoric, teleologic şi sistematic şi nu doar pe cel literar, aşa cum susţine apelanta în prezenta cauză, interpretarea unei norme juridice în divergenţă neconstituind o încălcare a principiului separaţiei puterilor în stat, cum susţine apelanta la lit. i) de la pct. B.3 din motivele de apel.

Este evident forţat şi argumentul de la lit. k), întrucât în anul 2005, respectiv în anul 2006 nu puteau fi introduse în legislaţie noţiuni care nu corespundeau niciunei operaţiuni concrete posibil de realizat la acel moment. Mai mult chiar, ar fi fost chiar inoportună introducerea în legislaţia privind drepturile de autor şi conexe a unei noţiuni care nu ar fi avut nici măcar o definire terminologică în legislaţie. În plus, nici la acest moment distincţia între import şi achiziţie intracomunitară nu prezintă relevanţă decât în plan vamal şi fiscal. Or, la momentul pretins de apelantă o astfel de distincţie nu ar fi avut relevanţă nici măcar în plan vamal sau fiscal, întrucât nu era posibil de realizat o achiziţie intracomunitară atât timp cât România nu era membră UE.

Aşa cum s-a reţinut mai sus, conţinutul noţiunii de „import” folosite în Legea nr. 8/1996 trebuie determinat în raport cu operaţiunile concrete care intrau în sfera acestei noţiuni la momentul edictării Legii nr. 8/1996, chiar dacă o parte din aceste operaţiuni au fost ulterior supuse altui regim din punct de vedere vamal şi fiscal şi au fost altfel denumite.

Este nefondat şi motivul de apel de la pct. B.3 lit. I), potrivit căruia interpretarea, în sensul că remuneraţia compensatorie pentru copia privată este datorată atât pentru importul de aparate şi suporturi care permit reproducerea pe suport grafic a operelor, cât şi pentru achiziţiile intracomunitare de astfel de suporturi şi aparate, ar contraveni principiului libertăţii de circulaţie a mărfurilor în cadrul UE.

Astfel, în primul rând, obligaţia de plată a remuneraţiei compensatorii nu este o taxă sau un impozit şi nu presupune o plată în favoarea statului.

Pe de altă parte, chiar dacă ar fi privită ca o taxă, ea ar intra în sfera de reglementare a art. 110 (fostul art. 90 TCE) din Tratatul privind funcţionarea UE.

Potrivit articolului menţionat mai sus, „Niciun stat membru nu aplică, direct sau indirect, produselor altor state membre impozite interne de orice natură mai mari decât cele care se aplică, direct sau indirect, produselor naţionale similare.

De asemenea, niciun stat membru nu aplică produselor altor state membre impozite interne de natură sa protejeze indirect alte sectoare de producţie.”

Or, reglementarea cuprinsă în Legea nr. 8/1996 stabileşte acelaşi regim al obligaţiei de plată a remuneraţiei compensatorii pentru copia privată, indiferent dacă aparatele şi suporturile care permit reproducerea operelor pe suport grafic provin din spaţiul comunitar, din spaţiul extracomunitar sau din producţia internă.

Prin urmare, nu se poate reţine impunerea unor „impozite” mai mari decât cele aplicate produselor naţionale similare sau de natură să protejeze indirect alte sectoare de producţie.

În consecinţă, reglementarea cuprinsă în Legea nr. 8/1996 cu privire la sfera titularilor obligaţiei de plată a remuneraţiei pentru copia privată nu contravine dispoziţiilor articolului sus-citat.

Este corect argumentul apelantei de la pct. B.4 din motivele de apel în sensul că remuneraţia compensatorie pentru copia privată nu este o taxă fiscală. Însă, această împrejurare nu este de natură să determine o altă interpretare a dispoziţiilor Legii nr. 8/1996 decât cea reţinută mai sus. În plus, acest argument susţine şi opinia instanţei şi a completului arbitrai în sensul că noţiunea de „import” folosită în textul Legii nr. 8/1996 nu trebuie înţeleasă în sensul dat în prezent acestei noţiuni de legislaţia fiscală, ci prin raportare la raţiunea avută de legiuitor la momentul edictării normei interpretate.

Criteriul de interpretare „in dubito pro reo” invocat de apelantă este aplicabil în sfera interpretării clauzelor contractuale. Chiar aplicat în sfera interpretării normelor juridice, acest criteriu nu ar putea fi folosit decât în cazul în care sensul şi scopul normei nu ar fi clare nici după ce norma în discuţie a fost interpretată literar, gramatical, istoric şi teleologic, ceea ce nu este cazul în prezenta cauză.

Referitor la susţinerile cuprinse la pct. B.5 din motivele de apel, Curtea constată că interpretarea propusă de apelantă restrânge sfera titularilor obligaţiei de plată a remuneraţiei compensatorii pentru copia privată, fără a exista niciun element care să permită concluzia că legiuitorul a înţeles ca, ulterior edictării normei interpretate, să facă o astfel de restrângere. Interpretarea dată de apelantă pleacă de la elemente de fapt şi de drept ulterioare edictării normei, care au produs schimbări de regim juridic în alte domenii decât cel al drepturilor de autor şi conexe, schimbări care nu au însă nicio legătură cu raţiunea pentru care legiuitorul a adoptat reglementarea privind remuneraţia compensatorie pentru copia privată şi, prin urmare, aceste schimbări nu trebuie să afecteze un drept care are o reglementare independentă şi bazată pe alte raţiuni decât cele invocate de apelantă, care privesc exclusiv regimul vamal-fiscal.

În orice caz, interpretarea dată de corpul de arbitri şi de Curte nu este de natură să creeze un drept suplimentar titularilor drepturilor de autor, aşa cum pretinde apelanta, ci menţine acest drept în limitele iniţiale, în condiţiile în care nu există niciun element care să conducă la concluzia raţională că voinţa legiuitorului s-a modificat după edictarea Legii nr. 8/1996 în sensul restrângerii sferei celor ţinuţi de obligaţia de plată a remuneraţiei. Or, pentru a primi interpretarea propusă de apelantă ar trebui să fie identificat un alt criteriu decât cel folosit iniţial de legiuitor la stabilirea sferei titularilor obligaţiei de plată a remuneraţiei compensatorii pentru copia privată, cel al introducerii sau punerii în circulaţie pe teritoriul României a aparatelor şi suporturilor care permit reproducerea operelor sub formă grafică, indiferent de provenienţa acestor aparate şi suporturi, criteriu care permite şi determinarea raţiunii norme în discuţie. Or, apelanta nu a identificat un nou astfel de criteriu care să permită interpretarea normei în sensul propus de apelantă, criteriu care să permită, în acelaşi timp, identificarea unei raţiuni a normei interpretate, fiind evident că pentru titularul dreptului la remuneraţia compensatorie este indiferent dacă aparatul sau suportul care permite reproducerea operei sale pe suport hârtie provine dintr-un stat membru UE, din spaţiul extracomunitar ori este pus pe piaţă de un producător intern, singurul element important fiind natura aparatului sau suportului, iar nu sursa lui de provenienţă.

Referitor la motivul de apel de la pct. B.6, Curtea reţine că dreptul pozitiv european şi practica CJUE nu au fost reţinute de arbitri drept criterii pentru stabilirea remuneraţiei echitabile, ci ca argumente în sprijinul interpretării dispoziţiilor Legii nr. 8/1996 cu privire la titularii obligaţiei de plată a remuneraţiei echitabile pentru copia privată.

Cât priveşte hotărârea pronunţată în Cauza Padawan, Curtea constată că întrebările preliminare la care a răspuns CJUE vizau alte aspecte decât cele dezbătute în prezenta cauză. În niciun caz însă în respectiva hotărâre nu se stabileşte sfera titularilor obligaţiei de plată a remuneraţiei compensatorii pentru fiecare stat în parte şi nici nu se vorbeşte despre posibilitatea ca sfera acestor titulari să fie determinată în raport de sursa de provenienţă a aparatelor sau suporturilor care permit reproducerea grafică. Însă, în hotărâre s-a arătat că statele care prevăd în legislaţie excepţia copiei private au obligaţia de a stabili şi un sistem de compensare echitabilă a titularilor drepturilor de autor, compensare care trebuie să fie în strânsă legătură, chiar indirectă, cu încălcarea acestor drepturi prin posibilitatea de realizare a copiei private. Or, din această perspectivă, excluderea celor ce realizează achiziţii intracomunitare de aparate şi suporturi ce permit realizarea de copii private ar fi total nejustificată, întrucât aceştia realizează aceeaşi operaţiune cu cei care realizează importuri sau producţia de astfel de aparate ori suporturi, respectiv introduc pe teritoriul naţional aparate şi suporturi care permit realizarea de copii private şi, prin urmare, permit încălcarea drepturilor de autor şi conexe.

Critica este însă întemeiată în măsura în care se referă la sfera titularilor obligaţiei de plată a remuneraţiei echitabile, astfel cum a fost aceasta menţionată în art. 2 din Metodologia stabilită de completul arbitrai.

Astfel, în art. 2 din Metodologie s-a stabilit că „Remuneraţia compensatorie este datorată şi se plăteşte de către persoanele care dispun de aparate, de echipamente, dispozitive sau de suporturi de reproducere de pe hârtie organismului de gestiune colectivă desemnat de Oficiul Român pentru Drepturile de Autor unic colector.”

Or, acest mod de determinare a sferei celor ţinuţi de obligaţia de plată a remuneraţiei compensatorii este în vădită contradicţie cu dispoziţiile art. 107 alin. (2) din Legea nr. 8/1996, potrivit cărora „Remuneraţia compensatorie pentru copia privată se plăteşte de fabricanţii şi/sau importatorii de suporturi de aparate, prevăzute la art. 34 alin. (2), indiferent dacă procedeul folosit este unul analogic sau digital.”

Criteriul avut în vedere de legiuitor la edictarea dispoziţiilor art. 107 alin. (2) din Legea nr. 8/1996 pentru determinarea sferei celor obligaţi la plata remuneraţiei compensatorii pentru copia privată a fost cel al introducerii sau punerii în circulaţie pe teritoriul naţional a aparatelor şi suporturilor ce permit înregistrarea, reproducerea ori copierea, după caz, iar completul arbitrai, prin dispoziţiile cuprinse la art. 2 din Metodologie, a schimbat acest criteriu cu cel al dispunerii de aparate, de echipamente, dispozitive sau de suporturi de reproducere de pe hârtie.

Schimbarea criteriului de determinare folosit de legiuitor depăşeşte limitele interpretării normei legale, astfel că nu poate fi primită. În Cauza Padawan s-a făcut trimitere la un astfel de mod de determinare a persoanelor ţinute să plătească remuneraţia compensatorie, însă era doar cu titlu exemplificativ, statele membre fiind libere să instituie propriul sistem de finanţare şi colectare a remuneraţiei, cu condiţia ca acesta să asigure „«echilibrul just» între interesele autorilor şi interesele utilizatorilor de obiecte protejate”.

Or, prin Legea nr. 8/1996 legiuitorul român a stabilit că cei obligaţi la plata remuneraţiei compensatorii pentru copia privată sunt „producătorii şi importatorii” de aparate şi suporturi care permit înregistrarea, reproducerea şi copierea operelor, cu precizările reţinute mai sus cu privire la conţinutul noţiunii de „importatori” utilizate în Legea nr. 8/1996.

Prin urmare, apelul este fondat sub acest aspect, Curtea urmând să modifice conţinutul art. 2 din Metodologie, pentru ca acesta să fie conform dispoziţiilor art. 107 alin. (2) din Legea nr. 8/1996.

În consecinţă, art. 2 din Metodologie va avea următorul conţinut: „Remuneraţia compensatorie pentru copia privată se plăteşte de fabricanţii şi/sau importatorii de suporturi de aparate, prevăzute în lista de la art. 3 din prezenta metodologie.”

În ceea ce priveşte partea finală a cererii de la lit. a) din preambulul apelului, prin care apelanta solicită să se precizeze că remuneraţia este plătită „către organismul de gestiune colectivă desemnat de Oficiul Român pentru Drepturile de Autor ca unic colector”, Curtea constată că în această privinţă sunt aplicabile dispoziţiile art. 1071 din Legea nr. 8/1996, prin care se stabileşte modul în care sunt colectate sumele achitate cu titlu de remuneraţie compensatorie, cât şi modul de desemnare a colectorului unic, fiind astfel inutilă precizarea acestor aspecte în conţinutul metodologiei.

Având în vedere cele reţinute cu privire la conţinutul noţiunii de „importatori” folosite în cuprinsul Legii nr. 8/1996, Curtea constată că este nefondată cererea cuprinsă la lit. b) din preambulul apelului.

Referitor la motivul de apel cuprins la pct. C şi cererea de la lit. c) din preambulul apelului, Curtea constată următoarele:

La pct. 6 din Metodologie completul arbitrai a stabilit următoarele: „în caz de întârzieri la plata remuneraţiei, importatorii şi fabricanţii datorează penalităţi la nivel de 0,1%/zi de întârziere, aplicate la suma restantă.”

La pct. 8 din Metodologie completul arbitrai a stabilit următoarele: „Neprezentarea documentaţiei prevăzute la art. 7 conferă dreptul organismului de gestiune colectivă a drepturilor de autor la plata unor penalităţi echivalente cu remuneraţia compensatorie pentru copia privată din luna anterioară.

Dacă persoanele care dispun de aparate, de echipamente, dispozitive sau de suporturi de reproducere de pe hârtie nu au plătit nicio remuneraţie compensatorie pentru copie privată la data la care trebuie să prezinte raportul şi refuză ori neglijează această obligaţie, organismului de gestiune colectivă îi este recunoscută calea dreptului la acţiune în vederea stabilirii întinderii daunelor astfel produse şi realizarea dreptului.”

Calificarea juridică a penalităţilor pentru plata cu întârziere a remuneraţiei este aceea de clauză penală, regimul juridic al acesteia fiind reglementat în art. 1.538 şi următoarele din Codul civil.

Or, din reglementarea regimului juridic al clauzei penale rezultă că aceasta are caracter contractual, presupunând un acord al părţilor. În cauză nu s-a făcut dovada unui astfel de acord cu privire la instituirea unei clauze potrivit căreia, în caz de executare cu întârziere, debitorii obligaţiei de plată a remuneraţiei să fie obligaţi la plata unor sume de bani. Totodată, clauza penală are şi natura unei sancţiuni pentru conduita culpabilă a uneia dintre părţi. Curtea apreciază că nu se poate institui în Metodologie o sancţiune neprevăzută de lege, decât în măsura în care părţile şi-ar manifesta voinţa în acest sens, lipsa unui astfel de acord neputând fi suplinită prin hotărâre judecătorească.

De altfel, creditorul obligaţiei neexecutate la termen poate uza de dispoziţiile art. 1.535 din Codul civil, care reglementează daunele moratorii în cazul obligaţiilor băneşti, sau, după caz, de dispoziţiile art. 1.536-1.537 din Codul civil, care reglementează daunele moratorii în cazul neexecutării obligaţiilor de a face.

În consecinţă, Curtea constată că sunt fondate motivul de apel de la pct. C şi cererea de la lit. c) din preambulul apelului, astfel că va dispune înlăturarea dispoziţiilor de la pct. 6 şi 8 din Metodologie.

Cât priveşte motivul de apel de la pct. D şi cererea de la pct. d) din preambulul apelului, Curtea constată că acestea sunt nefondate.

Astfel, potrivit art. 130 lit. h) din Legea nr. 8/1996, „Organismele de gestiune colectivă au următoarele obligaţii:...

h) să ceară utilizatorilor sau intermediarilor acestora comunicarea de informaţii şi transmiterea documentelor necesare pentru determinarea cuantumului remuneraţiilor pe care le colectează, precum şi informaţii privind operele utilizate, cu indicarea titularilor de drepturi, în vederea repartizării acestora; utilizatorii sau intermediarii acestora au obligaţia să furnizeze, în format scris şi electronic, în termen de 10 zile de la solicitare, informaţiile şi documentele solicitate, sub semnătura reprezentantului legal şi ştampilate.”

Prin urmare, Legea nr. 8/1996 stabileşte nu doar dreptul organismelor de gestiune colectivă de a solicita utilizatorilor sau intermediarilor acestora comunicarea de informaţii şi transmiterea documentelor necesare pentru determinarea cuantumului remuneraţiilor, ci şi obligaţia acestora de a face acest lucru.

Corelativ, legea a prevăzut şi obligaţia utilizatorilor sau intermediarilor acestora de a furniza, în format scris şi electronic, în termen de 10 zile de la solicitare, informaţiile şi documentele solicitate.

Modul în care organismele de gestiune colectivă înţeleg să îşi exercite dreptul recunoscut de lege şi, respectiv, să îşi îndeplinească obligaţia prevăzută de lege este lăsat la latitudinea acestora, cu condiţia ca modalitatea concretă de exercitare să nu contravină dispoziţiilor legale menţionate mai sus.

Prin art. 7 din Metodologie s-au stabilit următoarele: „Importatorii şi fabricanţii de aparate ce permit reproducerea operelor de pe hârtie sunt obligaţi ca, până la data de 20 a fiecărei luni pentru luna precedentă, să comunice organismului de gestiune colectivă desemnat unic colector un raport confidenţial privind:

- valoarea în lei în vamă pentru aparatele, echipamentele, dispozitivele sau suporturile de reproducere importate, conform declaraţiei vamale de import (D.V.I.) şi facturii externe de import;

- valoarea facturii externe/declaraţiei de achiziţie intracomunitară pentru aparatele, echipamentele, dispozitivele sau suporturile de reproducere introduse în spaţiul comercial al României din Comunitatea Europeană;

- valoarea facturată fără T.V.A. cu ocazia punerii în circulaţie a aparatelor, echipamentelor, dispozitivelor sau suporturilor de reproducere de către fabricanţi.

Este interzisă publicarea, distribuirea, reproducerea sau folosirea rapoartelor în alte scopuri decât cele pentru care au fost create”.

Ca atare, Curtea constată că organismele de gestiune colectivă din prezenta cauză au înţeles să îşi exercite dreptul în modalitatea menţionată la pct. 7 din Metodologie, stabilind termenul de depunere a documentelor necesare în vederea stabilirii cuantumului remuneraţiei, cât şi documentele necesare şi conţinutul acestora.

Clauzele de la pct. 7 din Metodologia stabilită de completul arbitrai nu contravin dispoziţiilor legale şi nici nu conduc, aşa cum pretinde apelanta, la existenţa a două obligaţii în sarcina importatorilor/fabricanţilor. Este vorba de o singură obligaţie a acestora, aceea de a furniza informaţiile şi documentele solicitate, Metodologia având în acelaşi timp şi rolul de solicitare. Termenul de 10 zile de la solicitare, prevăzut de art. 130 lit. h) din Legea nr. 8/1996 este un termen prevăzut în favoarea creditorului obligaţiei, deci în favoarea organismelor de gestiune colectivă, aşa încât acestea pot deroga de la el, iar în prezenta cauză au înţeles să deroge în sensul stabilirii unei date-limită lunare până la care solicită îndeplinirea obligaţiei de raportare de către importatori/fabricanţi.

De altfel, o astfel de modalitate de stabilire a modului de îndeplinire a obligaţiei de raportare este şi eficientă, evitându-se astfel o corespondenţă inutilă între organismele de gestiune colectivă şi cei obligaţi la plata remuneraţiei. Mai mult, fabricanţii şi importatorii au la dispoziţie 20 de zile de la finalizarea lunii pentru a întocmi raportul, iar nu doar 10 zile de la solicitare.

În ceea ce priveşte apelul formulat de Asociaţia Producătorilor şi Distribuitorilor de Echipamente de Tehnologia Informaţiei şi Comunicaţiilor (APDETIC), Curtea reţine următoarele:

Ca primă observaţie, Curtea reţine că motivele de apel formulate de APDETIC vizează aceleaşi aspecte ca şi cele formulate de S.C. Konica Minolta Business Solutions - S.R.L., motiv pentru care Curtea le va analiza suplimentar doar în măsura în care motivele de apel vor conţine argumente suplimentare care necesită clarificări.

Motivul de apel de la pct. I este fondat pentru considerentele reţinute cu ocazia analizării apelului formulat de S.C. Konica Minolta Business Solutions - S.R.L.

Referitor la motivul de apel de la pct. II, Curtea constată că acesta este nefondat pentru considerentele reţinute în analiza apelului formulat de S.C. Konica Minolta Business Solutions - S.R.L., precum şi pentru următoarele considerente:

Susţinerea că definiţia din art. 142 din Legea nr. 8/1996, fiind cuprinsă în titlul I, nu poate fi aplicată şi la o noţiune cuprinsă în titlul II nu poate fi reţinută ca întemeiată din două motive.

În primul rând, în art. 142 este definită operaţiune de import „în sensul prezentei legi”, iar nu în sensul titlului I al legii, cum susţine apelanta. În al doilea rând, sensul operaţiunii de import, astfel cum a fost avut în vedere de legiuitor, rezultă din mai multe texte ale legii, iar nu doar din art. 142, după cum rezultă şi specificul acestei operaţiuni analizat la momentul edictării legii, fiind evident că la acel moment legiuitorul a folosit noţiunea de import în sensul pe care aceasta îl avea la acel moment, respectiv introducerea pe teritoriul României unor bunuri provenind din afara teritoriului României.

Noţiunea de import folosită în Legea nr. 8/1996 nu poate fi determinată prin raportare la noţiunea de import folosită în Codul fiscal actual întrucât conţinutul acestei noţiuni din Codul fiscal a fost modificat după aderarea României la UE, moment ulterior edictării Legii nr. 8/1996. Motivele pentru care acest lucru nu este posibil au fost reţinute în analiza apelului formulat de S.C. Konica Minolta Business Solutions - S.R.L.

Este neîntemeiată şi susţinerea potrivit căreia sintagma „introducerea pe piaţa internă” se referă nu la introducerea pe piaţa românească, ci la piaţa comună europeană, întrucât la momentul introducerii art. 142în Legea nr. 8/1996 România nu aderase la UE şi, prin urmare, piaţa internă era piaţa naţională. Nu se poate nici considera că legiuitorul a anticipat aderarea României la UE, întrucât, ori de câte ori a făcut acest lucru, a precizat în cuprinsul legii respective că normă anticipativă se aplică după aderarea României la UE. În lipsa unei astfel de precizări, sintagma analizată nu se poate referi decât la piaţa naţională, o interpretare contrară conducând la concluzia că legiuitorul român şi-a permis să legifereze cu privire la un spaţiu economic din care România nu făcea parte la acel moment şi care la momentul respectiv reprezenta pentru România „piaţa externă”.

Totodată, punerea de acord a legii dreptului de autor cu acquis-ul comunitar privind respectarea dreptului de proprietate intelectuală s-a făcut în principal prin Ordonanţa de urgenţă a României nr. 123/2005, astfel cum a fost aprobată cu modificări prin Legea nr. 329/2006, aşa încât nici din acest punct de vedere nu se poate susţine că, la introducerea în Legea nr. 8/1996 a art. 142 prin Legea nr. 285/2004, noţiunea de import ar fi fost cea avută în vedere de legislaţia comunitară.

Nu poate fi primita nici susţinerea în sensul că interpretarea art. 142 în sensul propus de apelantă este demonstrată şi de împrejurarea că această interpretare ar fi „condus, după 2007, la o evoluţie spectaculoasă a fenomenului intrării pe piaţa româneasca de copii de opere protejate din tarile UE, flux care nu a mai putut fi controlat de titularii de drepturi de autor şi conexe, prin acordarea de autorizare la importul în vederea comercializării, întrucât produsele proveneau din piaţa internă comună”.

Astfel, masiva intrare pe piaţa de copii de opere protejate din ţările UE după 2007 nu se datorează interpretării într-un fel sau altul a art. 142 din Legea nr. 8/1996, ci împrejurării că la 1 ianuarie 2007 România a devenit membră a UE şi, prin urmare, bunurile provenind din spaţiul UE nu au mai fost supuse taxelor vamale.

Este nefondat şi argumentul de la pct. II.5, dedus din alin. (6) al art. 107 din Legea nr. 8/1996, întrucât alin. (6) se referă la operaţiunea de import astfel cum se desfăşura aceasta la momentul introducerii alin. (6) în art. 107 al Legii nr. 8/1996, noţiunea de „import” fiind înţeleasă în sensul pe care Curtea l-a reţinut mai sus.

Este lipsit de relevanţă argumentul de la pct. II.6 din apel, întrucât problema care se pune este aceea a clarificării noţiunii de „importator” folosite de Legea nr. 8/1996, deci clarificarea unei noţiuni conţinute de legea română încă înainte de aderarea României la UE. Or, legea internă nu poate fi interpretată prin raportare la legislaţiile unor alte state membre UE. Cel mult legea internă ar putea fi interpretată prin raportare la legislaţia comunitară în măsura în care legea respectivă ar constitui o transpunere a legislaţiei comunitare în legislaţia internă, situaţie care nu se regăseşte în prezenta cauză întrucât noţiunea în divergenţă în prezenta cauză figurează în Legea nr. 8/1996 încă înainte de aderarea României la UE, moment la care, chiar dacă ar fi transpus o reglementare comunitară, această transpunere nu putea fi făcută decât ţinând seama de împrejurarea că legea trebuia aplicată într-un stat care la acel moment nu era membru UE.

Motivul de apel de la pct. III este fondat pentru considerentele reţinute cu ocazia analizării pct. C din apelul formulat de S.C. Konica Minolta Business Solutions - S.R.L.

Motivul de apel de la pct. IV este nefondat pentru următoarele considerente:

Art. 130 lit. h) foloseşte termenul de „utilizator” în sens larg, respectiv acele subiecte de drept în raport cu care sunt realizate drepturile de autor şi conexe administrate de organismele de gestiune colectivă.

Din cuprinsul textului legal menţionat rezultă cu claritate care sunt obiectivele urmărite prin stabilirea obligaţiei de raportare, acestea fiind determinarea cuantumului remuneraţiilor pe care organismele de gestiune le conectează, pe de o parte, precum şi repartizarea remuneraţiilor, pe de altă parte.

Or, primul obiectiv, acela al determinării cuantumului remuneraţiilor pentru copia privată, nu poate fi atins decât dacă organismele de gestiune primesc informaţiile necesare de la fabricanţi sau importatori.

Prin urmare, nu se poate reţine că fabricanţii şi importatorii nu ar fi ţinuţi de obligaţia de raportare, întrucât în lipsa acestei raportări ar fi imposibil de verificat îndeplinirea de către fabricanţi şi importatori a obligaţiei de plată a remuneraţiei pentru copia privată.

Este vădit neîntemeiat şi argumentul potrivit căruia obligaţia de raportare ar fi „o sarcină de natură administrativă, constând în întocmirea de rapoarte, o sarcină total nejustificată faţă de natura activităţii acestor societăţi”.

Astfel, această sarcină este una impusă de lege şi revine tuturor acelora care, prin activitatea desfăşurată, sunt ţinuţi de obligaţii de plată către organisme de gestiune colectivă.

Totodată, orice societate desfăşoară, pe lângă activitatea principală, şi activităţi adiacente, inclusiv servicii de evidenţă şi financiar-contabile cu privire la propria activitate, fără ca desfăşurarea acestor activităţi să contravină obiectului de activitate al societăţii în cauză.

În consecinţă, faţă de cele reţinute, Curtea va anula ca netimbrat apelul formulat de Societatea Autorilor şi Editorilor Români de Opere Ştiinţifice - PERGAM, va respinge ca nefondat apelul formulat de Asociaţia Producătorilor şi Distribuitorilor de Echipamente de Tehnologia Informaţiei şi Comunicaţiilor - APDETIC împotriva încheierii din 24 ianuarie 2012, va admite apelurile formulate de Asociaţia Producătorilor şi Distribuitorilor de Echipamente de Tehnologia Informaţiei şi Comunicaţiilor - APDETIC şi S.C. KONICA MINOLTA BUSINESS SOLUTIONS - S.R.L. şi, schimbând în parte hotărârea arbitrală apelată, va înlătura dispoziţiile cuprinse la art. 6 şi 8 din metodologie şi va modifica art. 2 în sensul că „Remuneraţia compensatorie pentru copia privată se plăteşte de fabricanţii şi/sau importatorii de suporturi de aparate, prevăzute în lista de la art. 3 din prezenta metodologie”, stabilind conţinutul final al metodologiei.

Totodată, efect al admiterii apelurilor, Curtea constată că dispoziţiile cuprinse în art. 10 din metodologia stabilită prin hotărârea apelată (care vor deveni dispoziţiile art. 8 din Metodologia stabilită potrivit prezentei hotărâri) au produs efecte până la pronunţarea prezentei hotărâri, conform art. 1312 alin. (9) din Legea nr. 8/1996.

PENTRU ACESTE MOTIVE

În numele legii

DECIDE:

Anulează ca netimbrat apelul formulat de Societatea Autorilor şi Editorilor Români de Opere Ştiinţifice - PERGAM.

Respinge ca nefondat apelul formulat de Asociaţia Producătorilor şi Distribuitorilor de Echipamente de Tehnologia Informaţiei şi Comunicaţiilor - APDETIC împotriva încheierii din 24 ianuarie 2012.

Admite apelurile formulate de Asociaţia Producătorilor si Distribuitorilor de Echipamente de Tehnologia Informaţiei si Comunicaţiilor - APDETIC şi S.C. KONICA MlNOLTA BUSINESS SOLUTIONS - S.R.L.

Schimbă în parte hotărârea arbitrală apelată în sensul că:

- înlătură dispoziţiile cuprinse la art. 6 şi 8 din metodologie;

- constată că dispoziţiile cuprinse în art. 10 din metodologie au produs efecte până la pronunţarea prezentei hotărâri, conform art. 1312 alin. (9) din Legea nr. 8/1996;

- modifică art. 2 în sensul că „Remuneraţia compensatorie pentru copia privată se plăteşte de fabricanţii şi/sau importatorii de suporturi de aparate, prevăzute în lista de la art. 3 din prezenta metodologie.”,

astfel că metodologia va avea următorul conţinut:

„METODOLOGIE privind lista aparatelor pentru care se datorează remuneraţia compensatorie pentru copia privată şi cuantumul acesteia

Art. 1. - În conformitate cu dispoziţiile Legii nr. 8/1996 privind dreptul de autor şi drepturile conexe, cu modificările şi completările ulterioare, prezenta metodologie reglementează obligaţia de plată a remuneraţiei compensatorii pentru copia privată pentru aparate ce permit reproducerea operelor de pe hârtie, precum şi cuantumul acesteia.

Art. 2. - Remuneraţia compensatorie pentru copia privată se plăteşte de fabricanţii şi/sau importatorii de suporturi de aparate, prevăzute în lista de la art. 3 din prezenta metodologie.

Art. 3. - Lista aparatelor, echipamentelor, dispozitivelor sau suporturilor de reproducere ce permit reproducerea operelor de pe hârtie pentru care se datorează remuneraţia compensatorie pentru copia privată, precum şi cuantumul acesteia sunt:

 

Nr. crt.

Aparat

Remuneraţie/

%

1.

Fotocopiere

0,5%

2.

Imprimante

0,5%

3.

Scanere

0,5%

4.

Aparate multifuncţionale cu/fără funcţie de fotocopiere

0,5%

 

Art. 4. - Baza de calcul pentru remuneraţia compensatorie pentru copia privată se calculează astfel:

- la valoarea în lei în vamă pentru aparatele, echipamentele, dispozitivele sau suporturile de reproducere importate, conform declaraţiei vamale de import (D.V.I.) şi facturii externe de import;

- la valoarea facturii externe/declaraţiei de achiziţie intracomunitară pentru aparatele, echipamentele, dispozitivele sau suporturile de reproducere introduse în spaţiul comercial al României din Comunitatea Europeană;

- la valoarea facturată fără T.V.A., cu ocazia punerii în circulaţie a aparatelor, echipamentelor, dispozitivelor sau suporturilor de reproducere de către fabricanţi.

Art. 5. - Plata remuneraţiei compensatorii pentru copia privată se va face până în ultima zi lucrătoare a fiecărei luni următoare celei pentru care este datorată, pentru aparatele, echipamentele, dispozitivele sau suporturile de reproducere ce permit reproducerea operelor de pe hârtie, indiferent care ar fi titlul dobândirii.

Art. 6. - (1) Importatorii şi fabricanţii de aparate ce permit reproducerea operelor de pe hârtie sunt obligaţi ca, până la data de 20 a fiecărei luni pentru luna precedentă, să comunice organismului de gestiune colectivă desemnat unic colector un raport confidenţial privind:

- valoarea în lei în vamă pentru aparatele, echipamentele, dispozitivele sau suporturile de reproducere importate, conform declaraţiei vamale de import (D.V.I.) şi facturii externe de import;

- valoarea facturii externe/declaraţiei de achiziţie intracomunitară pentru aparatele, echipamentele, dispozitivele sau suporturile de reproducere introduse în spaţiul comercial al României din Comunitatea Europeană;

- valoarea facturată fără TVA., cu ocazia punerii în circulaţie a aparatelor, echipamentelor, dispozitivelor sau suporturilor de reproducere de către fabricant.

(2) Este interzisă publicarea, distribuirea, reproducerea sau folosirea rapoartelor în alte scopuri decât cele pentru care au fost create.

Art. 7. - Remuneraţiile nu conţin taxa pe valoare adăugată.

Art. 8. - Prezenta metodologie intră în vigoare la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, în conformitate cu dispoziţiile art. 1312 alin. (8) din Legea nr. 8/1996, cu modificările şi completările ulterioare.”

Definitivă şi irevocabilă.

Pronunţata în şedinţă publică astăzi, 3 iulie 2012.

 

PREŞEDINTE,

MELANIA STANCIU

Grefier,

Mihaela Lăcătuşu

Judecător,

Bianca-Antoaneta Scrob

 

ROMÂNIA

JUDEŢUL BRAŞOV

PRIMĂRIA MUNICIPIULUI CODLEA

CONSILIUL LOCAL AL MUNICIPIULUI CODLEA

 

LISTA

cuprinzând asociaţiile şi fundaţiile care primesc subvenţii de la bugetul local al municipiului Codlea, judeţul Braşov, în anul 2013, în conformitate cu prevederile Legii nr. 34/1998 privind acordarea unor subvenţii asociaţiilor si fundaţiilor române cu personalitate juridică, care înfiinţează si administrează unităţi de asistentă socială

 

Denumirea asociaţiei/fundaţiei

Judeţul/municipiul

Cuantumul subvenţiei

- lei -

Fundaţia „Rafael”

Braşov/Codlea

100.380

 

ROMÂNIA

JUDEŢUL VRANCEA

PRIMĂRIA MUNICIPIULUI ADJUD

CONSILIUL LOCAL AL MUNICIPIULUI ADJUD

 

LISTA

cuprinzând asociaţiile şi fundaţiile care primesc subvenţii de la bugetul local al municipiului Adjud, judeţul Vrancea, în anul 2013, în conformitate cu prevederile Legii nr. 34/1998 privind acordarea unor subvenţii asociaţiilor si fundaţiilor române cu personalitate juridică, care înfiinţează si administrează unităţi de asistentă socială

 

Denumirea asociaţiei/ fundaţiei

Judeţul/ municipiul

Cuantumul sumelor alocate pentru anul 2013

- lei -

Asociaţia Promotorilor Dezvoltării Locale Focşani

Vrancea/Adjud

21.600