MONITORUL OFICIAL AL ROMÂNIEI Nr. 708/2013

MONITORUL OFICIAL AL ROMÂNIEI

 

P A R T E A  I

Anul XXV - Nr. 708         LEGI, DECRETE, HOTĂRÂRI ŞI ALTE ACTE         Marţi, 19 noiembrie 2013

 

SUMAR

 

DECIZII ALE CURŢII CONSTITUŢIONALE

 

Decizia nr. 349 din 24 septembrie 2013 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. VI alin. (4) cuprins în titlul II din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 184/2002 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, precum şi pentru stabilirea unor măsuri pentru accelerarea aplicării acesteia şi a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 94/2000 privind retrocedarea unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România, aprobată cu modificări si completări prin Legea nr. 501/2002

 

Decizia nr. 396 din 1 octombrie 2013 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 87 alin. (1) lit. g) din Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenţei în exercitarea demnităţilor publice, a funcţiilor publice şi în mediul de afaceri, prevenirea şi sancţionarea corupţiei

 

Decizia nr. 399 din 8 octombrie 2013 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 47 din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii

 

ACTE ALE ORGANELOR DE SPECIALITATE ALE ADMINISTRAŢIEI PUBLICE CENTRALE

 

1.359. - Ordin al ministrului sănătăţii pentru modificarea şi completarea Ordinului ministrului sănătăţii nr. 716/2009 privind aprobarea tarifelor şi a valorii cotizaţiei de menţinere în vigoare a autorizaţiei de punere pe piaţă, practicate de Agenţia Naţională a Medicamentului şi a Dispozitivelor Medicale

 

ACTE ALE AUTORITĂŢII DE SUPRAVEGHERE FINANCIARĂ

 

956. - Decizie privind sancţionarea Societăţii FELIX INSURANCE BROKER DE ASIGURARE REASIGURARE - S.R.L. cu interzicerea temporară a exercitării activităţii

 

DECIZII ALE CURŢII CONSTITUŢIONALE

 

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

DECIZIA Nr. 349

din 24 septembrie 2013

referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor ari VI alin. (4) cuprins în titlul II din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 184/2002 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, precum şi pentru stabilirea unor măsuri pentru accelerarea aplicării acesteia şi a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 94/2000 privind retrocedarea unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 501/2002

 

Augustin Zegrean - preşedinte

Vaier Dorneanu - judecător

Petre Lăzăroiu - judecător

Mircea Ştefan Minea - judecător

Daniel Marius Morar - judecător

Iulia Antoanella Motoc - judecător

Mona-Maria Pivniceru - judecător

Puskás Valentin Zoltán - judecător

Irina Loredana Gulie - magistrat-asistent

 

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Antonia Constantin.

 

Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. VI alin. (4) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 184/2002 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, precum şi pentru stabilirea unor măsuri pentru accelerarea aplicării acesteia şi a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 94/2000 privind retrocedarea unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 501/2002, excepţie ridicată de Arhiepiscopia Romano-Catolică Alba Iulia în Dosarul nr. 1.416/33/2012 al Curţii de Apel Cluj - Secţia I civilă şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 158D/2013.

La apelul nominal răspunde, pentru autoarea excepţiei, doamna avocat Kapcza Mikolt Krisztina, cu delegaţie depusă la dosar, precum şi, pentru părţile Anna-Maria Budai, Maria Edita Simon şi Emil Simon, domnul avocat Ovidiu Podaru, cu delegaţie depusă la dosar. Lipseşte partea Consiliul Local al Municipiului Cluj-Napoca. Procedura de citare este legal îndeplinita.

Magistratul-asistent referă asupra faptului că autoarea excepţiei de neconstituţionalitate a depus la dosar o cerere prin care arată că prezenta excepţie de neconstituţionalitate face obiectul altor două cauze aflate pe rolul Curţii Constituţionale, respectiv dosarele nr. 259D/2013 şi nr. 473D/2013, aflate în stadiul de raport, şi solicită conexarea acestora.

Având cuvântul, reprezentantul autoarei excepţiei susţine această cerere.

Reprezentantul părţilor Anna-Maria Budai, Maria Edita Simon şi Emil Simon nu se opune conexării.

Reprezentantul Ministerului Public solicită respingerea acestei cereri, având în vedere că dosarele nr. 158D/2013, nr. 259D/2013 şi nr. 473D/2013 se află în stadii procesuale diferite, iar admiterea cererii de conexare ar amâna în mod nejustificat soluţionarea prezentei cauze.

Curtea, deliberând, respinge cererea formulată, în temeiul prevederilor art. 53 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, întrucât cererea de conexare vizează dosarul prezent, aflat pe ordinea de zi a şedinţei de judecată, cu alte dosare aflate în stadiul de raport, astfel încât, în lipsa identităţii de stadiu procesual, conexarea acestora este exclusă.

Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă cuvântul reprezentantului autoarei excepţiei de neconstituţionalitate, care arată, în esenţă, că instituirea unu termen de prescripţie de 6 luni pentru constatarea nulităţi actelor juridice de înstrăinare a imobilelor ce fac obiect de reglementare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 94/200C privind retrocedarea unor bunuri imobile care au aparţinui cultelor religioase din România restrânge în mod nejustificat dreptul de acces la justiţie, în condiţiile în care, potrivit dreptului comun, acţiunea în constatarea nulităţii absolute este imprescriptibilă. Se mai arată că măsura legislativă criticată ol respectă condiţiile în care se poate restrânge exerciţiul unor drepturi sau al unor libertăţi, instituite prin art. 53 din Constituţie fiind impusă printr-o ordonanţă de urgenţă şi fără a f proporţională cu situaţia care a determinat-o. Arată, în acest sens, că identificarea de către cultele religioase a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate între consiliile locale şi persoanele fizice, în temeiul Legii nr. 112/1995 pentru reglementarea situaţiei juridice a unor imobile cu destinaţia de locuinţe, trecute în proprietatea statului, nu putea fi făcută într-un termen atât de scurt.

Pe de altă parte, arată că textul de lege criticat instituie c inegalitate juridică între cultele religioase şi persoanele fizice prin reglementarea unui termen de prescripţie de 6 luni, atunci când titularul acţiunii în constatarea nulităţii este o persoane juridică, respectiv unul din cultele religioase din România, în vreme ce pentru persoanele fizice a fost instituit un termen de prescripţie de un an a dreptului de acţiune pentru constatarea nulităţii absolute, reglementat prin art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989. Se susţine că, în acest mod, este încălcat principiul constituţional a egalităţii în drepturi, dat fiind faptul că, în opinia autoare excepţiei de neconstituţionalitate, tratamentul egal în faţa justiţie priveşte orice subiect de drept, indiferent dacă este vorba de persoane fizice sau de persoane juridice. Solicită admiterea excepţiei de neconstituţionalitate.

Având cuvântul, reprezentantul părţilor Anna-Maria Budai Maria Edita Simon şi Emil Simon formulează, în prealabil, c cerere privind acordarea de cheltuieli de judecată aferente susţinerii excepţiei de neconstituţionalitate.

Reprezentantul Ministerului Public se opune admiterii acestei cereri, care nu poate fi formulată în cadrul contenciosului constituţional.

Curtea, deliberând, în temeiul art. 14 din Legea nr. 47/1992, respinge cererea formulată de părţile Anna-Maria Budai, Maria Edita Simon şi Emil Simon, deoarece regulile de procedură civilă referitoare la acordarea cheltuielilor de judecată nu sunt compatibile cu natura procedurii în faţa Curţii Constituţionale, instanţa de judecată fiind singura în măsură să aprecieze atât cuantumul integral al cheltuielilor de judecată, cât si repartizarea lor.

Pe fondul excepţiei de neconstituţionalitate, reprezentantul părţilor Anna-Maria Budai, Maria Edita Simon şi Emil Simon solicită respingerea ca neîntemeiată a acesteia. Astfel, în ceea ce priveşte pretinsa încălcare a dispoziţiilor art. 53 din Constituţie, arată că, în sensul acestei dispoziţii constituţionale, termenul de „lege” se referă şi la actele normative asimilabile acesteia, ce includ ordonanţele de urgenţă, cu atât mai mult cu cât, prin ipoteză, restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi se poate face doar în situaţii excepţionale, când doar Guvernul poate reacţiona prompt, astfel încât interpretarea termenului de „lege” în sensul lui restrâns, de act juridic al Parlamentului, ar lăsa textul constituţional fără aplicare. Se mai arată că textul de lege criticat reprezintă o aplicare a principiului securităţii raporturilor juridice civile, fiind impusă, în concordanţă cu dispoziţiile art. 53 alin. (2) din Constituţie, pentru apărarea drepturilor persoanelor fizice care au dobândit cu bună-credinţă aceleaşi imobile, ce fac obiect de reglementare a actului normativ criticat.

În ceea ce priveşte invocarea art. 115 alin. (6) din Legea fundamentală, se arată că, potrivit acestui text constituţional, ordonanţele de urgenţă nu pot afecta drepturile constituţionale în substanţa lor, interdicţia nefiind aplicabilă, în opinia sa, în ceea ce priveşte regimul procesual al acestor drepturi. Prin urmare, nefiind afectată însăşi substanţa dreptului de acces la justiţie, în cauză nu se poate reţine nici încălcarea art. 21 din Constituţie.

Referitor la invocarea principiului constituţional al egalităţii în drepturi, se arată că acesta nu este aplicabil persoanelor juridice, iar în ceea ce priveşte termenul scurt, de 6 luni, pe care cultele religioase din România l-ar fi avut la dispoziţie pentru constatarea nulităţii absolute a actelor juridice de înstrăinare a imobilelor ce fac obiect de reglementare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 94/2000, spre deosebire de termenul de un an instituit în mod similar de Legea nr. 10/2001, arată că, în realitate, cultele religioase au avut la dispoziţie un interval de timp mult mai lung pentru a solicita restituirea imobilelor preluate în mod abuziv, respectiv de la intrarea în vigoare a actului normativ care instituia acest drept, şi anume Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 94/2000, şi până la intrarea în vigoare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 184/2002, în temeiul căreia a fost instituit termenul de prescripţie criticat în prezenta cauză.

Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate ca neîntemeiată, invocând în acest sens deciziile Curţii Constituţionale nr. 101 din 22 februarie 2005, nr. 287 din iunie 2005 şi nr. 663 din 8 decembrie 2005. Se mai arată că imprescriptibilitatea unor drepturi nu este un principiu constituţional, astfel încât legiuitorul poate deroga de la această regulă consacrată în dreptul comun.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:

Prin Decizia civilă nr. 437/R/2013 din 13 februarie 2013, pronunţată în Dosarul nr. 1.416/33/2012, Curtea de Apel Cluj - Secţia I civilă a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. VI alin. (4) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 184/2002 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, precum şi pentru stabilirea unor măsuri pentru accelerarea aplicării acesteia şi a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 94/2000 privind retrocedarea unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 501/2002, excepţie ridicată de Arhiepiscopia Romano-Catolică Alba Iulia într-o cauză având ca obiect soluţionarea unei acţiuni în constatarea nulităţii absolute a unui contract de vânzare-cumpărare a unui imobil cu destinaţia de locuinţă.

În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se arată că, potrivit dreptului comun, acţiunea în constatarea nulităţii absolute este o acţiune imprescriptibilă, sancţiunea nulităţii absolute intervenind în cazul unui act juridic încheiat cu nerespectarea dispoziţiilor imperative ale legii. În aceste condiţii, în opinia autoarei excepţiei de neconstituţionalitate, limitarea termenului de prescripţie a acţiunii în constatarea nulităţii actelor juridice de înstrăinare a imobilelor ce fac obiect de reglementare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 94/2000 este neconstituţională, contravenind principiului liberului acces la justiţie, deoarece restrângerea exerciţiului acestui drept nu este nici rezonabilă, nici proporţională cu situaţia care a determinat-o. Arată, în acest sens, că restrângerea exerciţiului oricărui drept fundamental se poate face doar prin lege, iar nu printr-o ordonanţă de urgenţă, potrivit dispoziţiilor art. 115 alin. (6) din Constituţie.

Pe de altă parte, se susţine că textul de lege criticat contravine principiului constituţional al egalităţii în drepturi, deoarece unor situaţii juridice similare le este aplicat un regim juridic diferit, în opinia autoarei excepţiei de neconstituţionalitate nefiind justificată instituirea, prin art. VI alin. (4) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 184/2002, criticat în prezenta cauză, a unui termen de prescripţie de 6 luni, atunci când titularul acţiunii este o persoană juridică, şi anume unul din cultele religioase din România, în vreme ce, pentru persoanele fizice, art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 instituia un termen de prescripţie de un an a dreptului de acţiune pentru constatarea nulităţii absolute.

Curtea de Apel Cluj - Secţia I civilă îşi exprimă opinia în sensul că excepţia de neconstituţionalitate este întemeiată, textul de lege criticat fiind în contradicţie cu prevederile art. 16, art. 21 şi 53 din Constituţie. Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 184/2002 a introdus un termen de prescripţie de 6 luni pentru exercitarea unor acţiuni având ca obiect constatarea nulităţii absolute, acţiuni care, în lipsa acestui termen, potrivit dreptului comun, respectiv art. 2 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă, ar fi fost imprescriptibile. Constituţia permite legiuitorului să aducă limitări accesului liber la justiţie, atât timp cât acestea sunt rezonabile şi fireşti pentru buna desfăşurare a actului de justiţie, adică atât timp cât vizează un scop legitim şi există un raport de proporţionalitate între mijloacele utilizate de stat şi scopul vizat de acesta, condiţii care nu sunt îndeplinite de actul normativ criticat, termenul de prescripţie ce limitează accesul la justiţie nefiind rezonabil raportat la scopul vizat, şi anume buna desfăşurare a actului de justiţie. Pe de altă parte, în opinia instanţei de judecată, autoarea excepţiei de neconstituţionalitate nu avea posibilitatea de a inventaria bunurile preluate abuziv de stat şi de a identifica toate cărţile funciare, colective şi individuale, nou-deschise în urma vânzărilor cu privire la aceste imobile. De asemenea, se mai arată că pentru persoane juridice aflate în situaţii juridice identice, respectiv ale căror bunuri au fost preluate abuziv de stat şi înstrăinate chiriaşilor, se prevăd termene diferite de prescripţie prin dispoziţiile art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, republicată, fiind aplicat, în acest fel, un tratament juridic diferenţiat, fără o justificare obiectivă şi rezonabilă.

Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, actul de sesizare a fost comunicat preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate invocate.

Guvernul consideră că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată, invocând jurisprudenţa Curţii Constituţionale în materie, respectiv deciziile nr. 542 din 7 decembrie 2004, nr. 101 din 22 februarie 2005, nr. 262 din 12 mai 2005 şi nr. 1.148 din 13 septembrie 2011. prin care s-a statuat, în esenţă, că textul de lege criticat stabileşte un termen special, derogatoriu de la dreptul comun, pentru prescripţia acţiunii în constatarea nulităţii absolute, reglementare ce nu este de natură să încalce principiul egalităţii în drepturi, ci, dimpotrivă, soluţia legiuitorului este în concordanţă cu dispoziţiile art. 126 alin. (2) din Legea-fundamentală, potrivit cărora „Competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege”. Mai mult, invocă cele statuate în mod constant în jurisprudenţa Curţii Constituţionale (spre exemplu, deciziile nr. 74 din 13 iulie 1994 sau nr. 1.499 din 15 noiembrie 2011) referitoare la aplicarea principiului egalităţii în drepturi, potrivit cărora egalitatea în drepturi a cetăţenilor nu înseamnă uniformitate, iar violarea acestui principiu există numai atunci când se aplică un tratament diferenţiat unor cazuri egale, fără o motivare obiectivă şi rezonabilă, sau dacă există o disproporţie între scopul urmărit prin tratamentul inegal şi mijloacele folosite; pe de altă parte, s-a mai statuat că drepturile fundamentale prevăzute de Constituţie se aplică cetăţenilor, iar în ceea ce priveşte persoanele juridice, numai în măsura în care, printr-o anumită reglementare privind aceste persoane, sunt afectate indirect drepturile fundamentale ale cetăţenilor.

Avocatul Poporului apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este inadmisibilă. În acest sens, arată că prevederile art. VI alin. (4) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 184/2002 au fost abrogate în mod expres prin dispoziţiile art. VI cuprins în titlul II din Legea nr. 247/2005, astfel încât, în temeiul art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, excepţia de neconstituţionalitate este inadmisibilă, textul de lege criticat nemaifiind în vigoare.

Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

CURTEA,

examinând actul de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului şi Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, susţinerile părţilor prezente, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:

Curtea Constituţională a fost lega! sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.

Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate, astfel cum a fost formulat, TI reprezintă prevederile art. VI alin. (4) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 184/2002 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, precum şi pentru stabilirea unor măsuri pentru accelerarea aplicării acesteia şi a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 94/2000 privind retrocedarea unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 501/2002, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 929 din 18 decembrie 2002, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 48/2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 262 din 25 martie 2004. În realitate, obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl reprezintă art. VI alin. (4) cuprins în titlul II din Ordonanţa de urgentă a Guvernului nr. 184/2002.

Deşi prevederile art. VI alin: (4) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 184/2002 sunt în mod expres abrogate prin art. VI cuprins în titlul II din Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 653 din 22 iulie 2005, Curtea Constituţională urmează să se pronunţe asupra prevederilor legale criticate, dat fiind faptul că acestea continuă să îşi producă efectele juridice în cauza dedusă judecăţii, astfel încât, în acord cu propria sa jurisprudenţa (Decizia nr. 766 din 15 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 549 din 3 august 2011), prin care s-a decis că „sunt supuse controlului de constituţionalitate şi legile sau ordonanţele ori dispoziţiile din legi sau din ordonanţe ale căror efecte juridice continuă să se producă şi după ieşirea lor din vigoare”, Curtea urmează a se pronunţa pe fondul prezentei excepţii de neconstituţionalitate.

Textul de lege criticat are următorul cuprins: „(4) Prin derogare de la dreptul comun, indiferent de cauza de nulitate, dreptul la acţiune se prescrie în termen de 6 luni de la data intrării în vigoare a prezentei ordonanţe de urgenţă. Pentru soluţionarea acestor cauze instanţele judecătoreşti competente vor avea în vedere dispoziţiile art. 46 alin. (1), (2) şi (4) din Legea nr. 10/2001, cu modificările şi completările ulterioare.

În opinia autoarei excepţiei de neconstituţionalitate, prevederile legale criticate contravin dispoziţiilor constituţionale cuprinse în art. 16 alin. (1) privind egalitatea în drepturi, art. 21 - Accesul liber la justiţie, art. 53 - Restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi şi art. 115 alin. (6) privind domeniul ordonanţelor de urgenţă.

Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine următoarele:

I. În privinţa criticilor de neconstituţionalitate extrinsecă

Autoarea excepţiei de neconstituţionalitate invocă încălcarea dispoziţiilor art. 115 alin. (6) din Constituţia revizuită în 2003, referitoare la interdicţia afectării, printr-o ordonanţă de urgenţă, a drepturilor, libertăţilor şi îndatoririlor prevăzute prin Constituţie, arătând că, potrivit acestui text constituţional, restrângerea exerciţiului oricărui drept fundamental se poate face doar prin lege, iar nu printr-o ordonanţă de urgenţă.

Curtea constată că Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 184/2002 a fost emisă de Guvern sub imperiul regimului constituţional guvernat de Constituţia din 1991, în forma sa nerevizuită, astfel încât controlul de constituţionalitate al condiţiilor de formă ale acestui act normativ trebuie raportat la prevederile constituţionale corespunzătoare, în vigoare la momentul emiterii ordonanţei de urgenţă criticate, moment care este anterior, revizuirii şi republicării Constituţiei în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 767 din 31 octombrie 2003, cu reactualizarea denumirilor şi o nouă numerotare a textelor. Astfel, soluţia de reglementare cuprinsă în fostul art. 114 alin. (1)-(5) - Delegarea legislativă din Constituţia nerevizuită se regăseşte în art. 115 alin. (1)-(8) - Delegarea legislativă, după revizuirea şi republicarea Constituţiei în 2003.

Autoarea excepţiei de neconstituţionalitate invocă încălcarea unei condiţii de formă a ordonanţei de urgenţă, cuprinsă în art. 115 alin. (6) din Legea fundamentală, referitoare la neafectarea drepturilor, libertăţilor şi îndatoririlor constituţionale, interdicţie care nu era instituită însă, anterior revizuirii Legii fundamentale, în fostul art. 114 alin. (1)-(5) din Constituţie. Prin urmare, la data emiterii ordonanţei de urgenţă criticate, Guvernul nu era ţinut de interdicţia expresă, de rang constituţional, a reglementării, printr-o ordonanţă de urgenţă, a unor măsuri de natură să afecteze drepturi, libertăţi sau îndatoriri prevăzute prin Legea fundamentală, astfel încât susţinerile autoarei excepţiei sunt fără obiect.

II. În privinţa criticilor de neconstituţionalitate intrinsecă

1. O primă critică de neconstituţionalitate intrinsecă a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 184/2002 se referă la încălcarea dispoziţiilor constituţionale cuprinse în art. 16 alin. (1.) privind egalitatea în drepturi, autorul excepţiei invocând, în esenţă, o deosebire de regim juridic al nulităţii absolute a unui act juridic de înstrăinare a imobilelor ce au intrat sub incidenţa legilor speciale de reparaţie, edictate în beneficiul persoanelor deposedate abuziv de stat, în funcţie de titularul dreptului la acţiune în constatarea nulităţii absolute, şi anume un cult religios recunoscut în România, pe de o parte, şi persoanele fizice, pe de altă parte, ambele îndreptăţite la restituirea imobilelor.

În privinţa acestor susţineri, Curtea reţine că principiul egalităţii în drepturi a cetăţenilor, prevăzut de art. 16 din Constituţie, nu este aplicabil şi persoanelor juridice în mod direct, ci numai în măsura în care, prin intermediul persoanei juridice, cetăţenii îşi exercită un drept sau o libertate constituţională, cum este, în prezenta cauză, libertatea credinţei religioase, exercitată prin intermediul unui cult religios (a se vedea, în acest sens, Decizia Curţii Constituţionale nr. 35 din 2 aprilie 1996, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 75 din 11 aprilie 1996).

Însă, faţă de obiectul actului normativ criticat în prezenta cauză, respectiv măsuri pentru accelerarea aplicării Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 94/2000, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 797 din 1 septembrie 2005, Curtea reţine că analizarea respectării exigenţelor constituţionale ce privesc asigurarea unei egale protecţii în faţa legii a drepturilor garantate constituţional nu poate fi raportată la libertatea credinţelor religioase, protejată prin art. 29 din Constituţie, ci are în vedere dreptul de proprietate aparţinând unei persoane juridice, centru de cult sau centru eparhial, astfel cum acestea sunt definite prin art. 1 alin, (8) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 94/2000, respectiv instituţia, cu sediul în România, care coordonează toate unităţile locale ale unui cult religios sau care are jurisdicţie asupra unui număr de unităţi locale de cult situate într-o anumită zonă geografică a ţării, în speţa de faţă Arhiepiscopia Romano-Catolică Alba Iulia.

Din această perspectivă, Curtea reţine că principiul constituţional al egalităţii în drepturi nu are incidenţă în cauză, deoarece acesta are în vedere asigurarea unei protecţii egale în faţa legii a drepturilor cetăţenilor, ipoteza normativă a acestui text constituţional excluzând compararea drepturilor aparţinând persoanelor fizice cu cele ale persoanelor juridice.

În subsidiar, în prezenta cauză, Curtea reţine că respectarea principiului egalităţii în drepturi nu are semnificaţia reflectării în norma juridică a unei depline uniformităţi a situaţiilor sociale, ci, dimpotrivă, diversitatea situaţiilor sociale poate fi corijată de legiuitor în mod proporţional, pentru a le aduce la un numitor comun.

Astfel, legiuitorul are dreptul suveran de a stabili sfera bunurilor pentru care stabileşte măsurile reparatorii, precum şi întinderea şi modalităţile de acordare a acestora, iar reglementarea diferită a termenului în care poate fi constatată nulitatea absolută a actelor juridice de înstrăinare a fost justificată de situaţia juridică diferită a bunurilor imobile, la momentul restituirii, respectiv dacă ele se mai aflau în proprietatea statului sau au fost înstrăinate de acesta.

Din acest punct de vedere, Curtea reţine că reglementarea diferită a termenelor în care poate fi invocată nulitatea absolută a actelor juridice de înstrăinare a imobilelor supuse restituirii a urmărit asigurarea unui echilibru între interesele persoanelor îndreptăţite la restituire, pe de o parte, şi cele ale persoanelor care au dobândit cu bună-credinţă aceleaşi imobile, în temeiul Legii nr. 112/1995 pentru reglementarea situaţiei juridice a unor imobile cu destinaţia de locuinţe, trecute în proprietatea statului, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 279 din 29 noiembrie 1995. Prevederea legală criticată este, din această perspectivă, în acord cu dispoziţiile art. 44 alin. (2) teza întâi din Constituţie, potrivit căreia „Proprietatea privată este garantată şi ocrotită în mod egal de lege, indiferent de titular”. Astfel, scopul legitim al legiuitorului, constând în asigurarea securităţii circuitului civil, în privinţa bunurilor legal dobândite, justifică o reglementare diferită de dreptul comun a termenului în care poate fi invocată nulitatea absolută.

De altfel, nu se poate susţine că este discriminatorie stabilirea unui termen de 6 luni pentru invalidarea actelor juridice de înstrăinare a bunurilor imobile supuse restituirii către cultele religioase din România, spre deosebire de termenul de un an pe care îl aveau !a dispoziţie persoanele fizice îndreptăţite la restituire, în temeiul Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 798 din 2 septembrie 2005. Astfel, de la intrarea în vigoare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 94/2000 şi până la emiterea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 184/2002, cultele religioase au avut la dispoziţie un termen prin ipoteză mai lung în care puteau invoca nulitatea absolută, spre deosebire de termenul de un an instituit ab initio de Legea nr. 10/2001 pentru persoanele fizice.

2. Autoarea excepţiei de neconstituţionalitate mai susţine că limitarea termenului de prescripţie a unei acţiuni în constatarea nulităţii absolute a unui act juridic contravine dispoziţiilor art. 21 din Constituţie, deoarece restrânge în mod nejustificat accesul liber la justiţie al titularilor dreptului la acţiune, respectiv cultele religioase din România.

Curtea reţine că accesul liber la justiţie nu este un drept absolut, ci este susceptibil de anumite limitări sau condiţionări, de natură a permite valorificarea în bune condiţii a dreptului vizat. Astfel, reglementarea de către legiuitor, în limitele competenţei ce i-a fost conferită prin Constituţie, a condiţiilor de exercitare a unui drept, subiectiv sau procesual, inclusiv prin instituirea unor termene, nu constituie o restrângere a exerciţiului acestuia, ci doar o modalitate eficientă de a preveni exercitarea sa abuzivă, în detrimentul altor titulari de drepturi, în egală măsură ocrotite.(a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 400 din 5 octombrie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.012 din 3 noiembrie 2004, sau Decizia nr. 894 din 5 decembrie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 54 din 24 ianuarie 2007).

În acelaşi sens este şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, potrivit căreia accesul liber la justiţie nu este un drept absolut, el putând fi supus unor restricţii legitime, cum ar fi termenele legale de prescripţie. Mai mult, s-a arătat în jurisprudenţa instanţei de contencios european al drepturilor omului, limitările ce pot fi aduse acestui drept sunt implicit permise, deoarece dreptul de acces la justiţie necesită, prin însăşi natura sa, o reglementare din partea statelor, care poate să varieze în timp şi spaţiu, în funcţie de nevoile şi resursele de care dispune comunitatea (a se vedea, în acest sens, hotărârile din 21 februarie 1975, 28 mai 1985, 21 mai 2001 sau 30 mai 2013, pronunţate în cauzele Golder împotriva Regatului Unit, paragraful 38, Ashingdane împotriva Regatului Unit, paragraful 56, Z şi alţii împotriva Regatului Unit, paragraful 93, respectiv Nataliya Mikhayienko împotriva Ucrainei, paragraful 31).

În prezenta cauză, Curtea reţine că principiul accesului liber la justiţie a fost respectat prin instituirea dreptului de a sesiza instanţa cu o acţiune în constatarea nulităţii actelor juridice de înstrăinare a imobilelor ce fac obiect de reglementare al Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 94/2000, în temeiul art. 6 alin. (2) din acest act normativ. Ulterior, Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 184/2002, actul normativ criticat în prezenta cauză, a limitat la 6 luni exerciţiul dreptului la acţiune pentru invalidarea actelor juridice de înstrăinare a imobilelor ce fac obiect de reglementare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 94/2000, însă acest lucru nu îndreptăţeşte partea interesată să susţină că nu a beneficiat de acces la justiţie, pe care l-a putut exercita în cadrul termenului legal instituit.

Astfel, Curtea reţine că instituirea unui termen de prescripţie a dreptului la acţiune pentru constatarea nulităţii absolute nu are semnificaţia unei restrângeri a exerciţiului dreptului de acces la justiţie. În acord cu jurisprudenţa Curţii Constituţionale şi a Curţii Europene a Drepturilor Omului, însuşi conţinutul juridic al dreptului de acces la justiţie include şi posibilitatea stabilirii de către legiuitor, în condiţiile legii, a unor limitări, cum sunt termenele de prescripţie, fără ca prin aceasta să fie adusă vreo îngrădire dreptului în sine, ci, dimpotrivă, să se asigure condiţiile pentru valorificarea sa în concordanţă cu exigenţele statului de drept, consacrat în mod expres prin dispoziţiile art. 1 alin, (3) din Constituţie, între care se află şi aceea a respectării principiului securităţii raporturilor juridice. Aşadar, măsura legislativă este adecvată şi necesară pentru îndeplinirea scopului urmărit de legiuitor, şi anume asigurarea unui echilibru între interesele persoanelor îndreptăţite la restituire, pe de o parte, şi cele ale persoanelor care au dobândit cu bună-credinţă aceleaşi imobile, în temeiul legii.

Pentru aceste considerente, având în vedere că nu a fost constatată încălcarea niciunui drept fundamental, Curtea nu va proceda la analiza respectării condiţiilor cuprinse în art. 53 din Constituţie, referitor la restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi, astfel încât constată că această prevedere constituţională nu este incidenţă în cauză.

Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicata de Arhiepiscopia Romano-Catolică Alba Iulia în Dosarul nr. 1.416/33/2012 al Curţii de Apel Cluj - Secţia I civilă şi constată că dispoziţiile art. VI alin. (4) cuprins în titlul II din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 184/2002 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, precum şi pentru stabilirea unor măsuri pentru accelerarea aplicării acesteia şi a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 94/2000 privind retrocedarea unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 501/2002, sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.

Definitivă şi general obligatorie.

Decizia se comunică Curţii de Apel Cluj - Secţia I civilă şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunţată în şedinţa din data de 24 septembrie 2013.

 

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE

AUGUSTIN ZEGREAN

Magistrat-asistent,

Irina Loredana Gulie

 

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

DECIZIA Nr. 396

din 1 octombrie 2013

referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 87 alin. (1) lit. g) din Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenţei în exercitarea demnităţilor publice, a funcţiilor publice şi în mediul de afaceri, prevenirea şi sancţionarea corupţiei

 

Augustin Zegrean - preşedinte

Vaier Dorneanu - judecător

Petre Lăzăroiu - judecător

Mircea Ştefan Minea - judecător

Mona-Maria Pivniceru - judecător

Tudorel Toader – judecător

Claudia-Margareta Krupenschi - magistrat-asistent

 

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Liviu-Daniel Arcer.

 

Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 87 alin. (1) lit. g) din Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenţei în exercitarea demnităţilor publice, a funcţiilor publice şi în mediul de afaceri, prevenirea şi sancţionarea corupţiei, excepţie ridicată de Constantin Popa în Dosarul nr. 763/54/2012 al Curţii de Apel Craiova - Secţia contencios administrativ şi fiscal şi care formează obiectul Dosarului nr. 335D/2013 al Curţii Constituţionale.

La apelul nominal răspunde partea Agenţia Naţională pentru Integritate, prin domnul consilier juridic Dragoş Vaida, cu delegaţie depusă la dosar. Se constată lipsa autorului excepţiei, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită.

Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul părţii prezente.

Reprezentantul Agenţiei Naţionale de Integritate susţine respingerea, ca neîntemeiată, a excepţiei de neconstituţionalitate. Arată, în acest sens, că asupra soluţiei juridice de principiu reglementate de art. 87 alin. (1) lit. g) din Legea nr. 161/2003 Curtea Constituţională s-a mai pronunţat, de pildă, prin Decizia nr. 225 din 15 februarie 2011, reţinând că incompatibilităţile stabilite de legea criticată nu îngrădesc accesul liber la activitatea economică şi nici nu restrâng exerciţiul vreunui drept sau al vreunei libertăţi fundamentale, constatând, în concluzie, conformitatea dispoziţiilor examinate cu normele fundamentale.

Având cuvântul asupra excepţiei de neconstituţionalitate, reprezentantul Ministerului Public susţine că incompatibilităţile prevăzute de Legea nr. 161/2003, inclusiv cea stabilită de art. 87 alin. (1) lit. g), reprezintă garanţii ale exercitării cu imparţialitate a funcţiei publice, astfel cum se arată şi în jurisprudenţa în materie a Curţii Constituţionale.

În concluzie, solicită respingerea, ca neîntemeiată, a excepţiei de neconstituţionalitate.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:

Prin încheierea din 9 mai 2013, pronunţată în Dosarul nr. 763/54/2012, Curtea de Apel Craiova - Secţia contencios administrativ şi fiscal a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 87 alin. (1) lit. g) din Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenţei în exercitarea demnităţilor publice, a funcţiilor publice şi în mediul de afaceri, prevenirea şi sancţionarea corupţiei.

În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorul acesteia susţine că dispoziţiile de lege criticate contravin prevederilor art. 16 alin. (3), art. 37, 40, 45 şi ale art. 53 din Constituţie.

În opinia sa, incompatibilitatea stabilită de art. 87 alin. (1) lit. g)din Legea nr. 161/2003 dintre funcţia de primar - în cazul său - şi calitatea acestuia de comerciant persoană fizică duce la îngrădirea dreptului de a fi ales, a dreptului fa libera alegere a profesiei, a libertăţii economice, precum şi a libertăţii de asociere, fără a fi întrunite condiţiile limitativ şi expres prevăzute de art. 53 din Legea fundamentală. Desfăşurarea, în calitate de membru al unei întreprinderi familiale, a unor activităţi cu specific agricol, constând în cultivarea cerealelor, plantelor leguminoase şi a plantelor producătoare de seminţe oleaginoase, şi desfacerea unor asemenea produse nu pot fi asimilate cu activitatea unui comerciant ca şi activitate profesională permanentă, având în vedere definiţia dată de art. 2 lit. h) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 44/2008 privind desfăşurarea activităţilor economice de către persoanele fizice autorizate, întreprinderile individuale şi întreprinderile familiale: „întreprindere familială - întreprinderea economică, fără personalitate juridică, organizată de un întreprinzător persoană fizică împreună cu familia sa.”

Or, îngrădirea drepturilor constituţionale invocate nu se justifică întrucât nu serveşte protejării niciuneia dintre valorile sau situaţiile reglementate de art. 53 din Constituţie (apărarea securităţii naţionale, a ordinii, a sănătăţii ori a moralei publice, a drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor; desfăşurarea instrucţiei penale; prevenirea consecinţelor unei calamităţi naturale, ale unui dezastru ori ale unui sinistru deosebit de grav). Totodată, măsura restrângerii trebuie să fie proporţională cu situaţia care a determinat-o, să fie aplicată în mod nediscriminatoriu şi fără a aduce atingere existenţei dreptului sau a libertăţii.

Curtea de Apel Craiova - Secţia contencios administrativ şi fiscal consideră că dispoziţiile de lege criticate sunt constituţionale.

Reglementând incompatibilitatea dintre cele două funcţii, legiuitorul a urmărit transpunerea în legislaţia internă a principiului transparenţei în exercitarea demnităţilor publice, a funcţiilor publice şi în mediul de afaceri, respectiv transparenţă în modul de administrare şi utilizare a bunurilor publice, în exercitarea atribuţiilor prevăzute de lege, fără a se putea pune în discuţie restrângerea vreunui drept sau a vreunei libertăţi fundamentale.

Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

Guvernul consideră că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată.

Dispoziţiile art. 87 din Legea nr. 161/2003 stabilesc categoriile de funcţii şi activităţi care sunt incompatibile cu statutul de primar şi viceprimar, primar general şi viceprimar al municipiului Bucureşti, preşedinte şi vicepreşedinte al consiliului judeţean, incompatibilitatea reglementată la alin. (1) lit. g) al textului menţionat referindu-se la calitatea de comerciant persoană fizică.

Incompatibilităţile au menirea de a asigura transparenţa funcţiei publice, constituie un important instrument de prevenire a corupţiei şi o garanţie a exercitării cu imparţialitate a funcţiei publice, iar activitatea de comerciant, fie ea exercitată şi de o persoană fizică, poate fi susceptibilă de premisele încălcării principiilor urmărite de legiuitor prin instituirea incompatibilităţilor.

Cât priveşte critica de neconstituţionalitate raportată la prevederile art. 16 alin. (3) din Constituţie, Guvernul apreciază că nu este întemeiată, întrucât textul de lege criticat nu conţine norme discriminatorii, aplicându-se în mod egal tuturor celor vizaţi de ipoteza lor. Pe de altă parte, potrivit normei constituţionale invocate, funcţiile şi demnităţile publice pot fi ocupate doar „în condiţiile legii”. Or, incompatibilităţile fiind stabilite de legiuitor în mod justificat, în scopul de a se evita un posibil conflict de interese, rezultă că nu se poate susţine că incompatibilitatea prevăzută de art. 87 alin. (1) lit. g) din Legea nr. 161/2003 îngrădeşte accesul persoanei la o activitate economică şi la libera iniţiativă şi nici dreptul la asociere, deoarece funcţia de primar trebuie să se circumscrie regulilor pe care legiuitorul Ie-a stabilit pentru accesul şi exercitarea funcţiei publice.

Prin urmare, nu poată fi constatată nici încălcarea art. 53 din Constituţie, deoarece nu se poate reţine restrângerea exerciţiului vreunui drept sau al vreunei libertăţi fundamentale.

De altfel, în acest sens s-a mai pronunţat Curtea Constituţională prin deciziile nr. 225 din 15 februarie 2011 şi nr. 1.076 din 14 iulie 2011.

Avocatul Poporului apreciază că prevederile de lege criticate sunt constituţionale.

Incompatibilitatea stabilită prin dispoziţiile legale criticate reprezintă o măsură necesară pentru asigurarea transparenţei în exercitarea funcţiilor publice, precum şi pentru prevenirea şi combaterea corupţiei, măsură ce are ca scop garantarea exercitării cu imparţialitate a funcţiilor publice. Prin urmare, activitatea primarilor şi viceprimarilor, precum şi a preşedinţilor şi vicepreşedinţilor consiliilor judeţene trebuie să se circumscrie regulilor pe care legiuitorul Ie-a edictat în vederea creării cadrului legal de funcţionare a acestora, astfel că nu se poate susţine încălcarea dreptului de asociere şi a libertăţii economice, consacrate de art. 40 şi, respectiv, art. 45 din Constituţie.

Textul de lege criticat nu aduce atingere nici principiului egalităţii cetăţenilor în faţa legii, întrucât aceasta se aplică în mod nediscriminatoriu persoanelor aflate în ipoteza normei legale.

Cât priveşte pretinsa încălcare a prevederilor art. 53 din Constituţie, Avocatul Poporului apreciază că nu poate fi reţinută, deoarece ar fi contrar moralei publice ca o anumită categorie de persoane să aibă, în virtutea funcţiei publice pe care o exercită, o influenţă asupra economiei de piaţă, fiind în situaţia unui conflict de interese.

Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului şi ale Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, susţinerile părţii prezente, concluziile procurorului şi dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:

Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.

Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie prevederile art. 87 alin. (1) lit. g) din Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenţei în exercitarea demnităţilor publice, a funcţiilor publice şi în mediul de afaceri, prevenirea şi sancţionarea corupţiei, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 279 din 21 aprilie 2003, având următorul cuprins:

- Art. 87 alin. (1) lit. g): „(1) Funcţia de primar şi viceprimar, primar general şi viceprimar al municipiului Bucureşti, preşedinte si vicepreşedinte al consiliului judeţean este incompatibilă cu: (...)

g) calitatea de comerciant persoană fizică.”

Normele constituţionale invocate în motivarea excepţiei sunt cele ale art. 16 alin. (3), referitoare la egalitatea de şanse între femei şi bărbaţi pentru ocuparea, în condiţiile legii, a funcţiilor şi demnităţilor publice, civile sau militare, ale art. 37 - Dreptul de a fi ales, ale art. 40 - Dreptul de asociere, ale art. 45 - Libertatea economică şi ale art. 53 - Restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi.

Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că dispoziţiile art. 87 alin. (1) lit. g) din Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenţei în exercitarea demnităţilor publice, a funcţiilor publice şi în mediul de afaceri, prevenirea şi sancţionarea corupţiei nu au mai fost supuse, în mod distinct, analizei Curţii Constituţionale.

Cu toate acestea, problema incompatibilităţilor privind aleşii locali a mai fost examinată în jurisprudenţa constituţională.

Astfel, prin Decizia nr. 225 din 15 februarie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 294 din 28 aprilie 2011, Curtea, analizând conformitatea dispoziţiilor art. 87 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 161/2003 faţă de exigenţele impuse de prevederile art. 36, 37, 41 şi ale art. 53 din Constituţie, a reţinut că incompatibilitatea reglementată de textul de lege criticat nu are ca efect îngrădirea alegerii profesiei sau a locului de muncă, de vreme ce activitatea primarilor şi viceprimarilor, precum şi a preşedinţilor şi vicepreşedinţilor consiliilor judeţene trebuie să se circumscrie regulilor pe care legiuitorul Ie-a edictat în vederea creării cadrului legal de funcţionare a acestora. Curtea a constatat că incompatibilitatea stabilită prin dispoziţiile legale criticate reprezintă o măsură necesară pentru asigurarea transparenţei în exercitarea funcţiilor publice şi în mediul de afaceri, precum şi pentru prevenirea şi combaterea corupţiei, măsură ce are ca scop garantarea exercitării cu imparţialitate a funcţiilor publice.

În continuare, Curtea a observat, cu acelaşi prilej, că încetarea mandatului intervine în temeiul legii, în situaţia în care alesul local - aflat în stare de incompatibilitate nu renunţă la una dintre cele două funcţii incompatibile în cel mult 15 zile de la numirea sau alegerea în această funcţie.

Tot astfel, prin Decizia nr. 1.484 din 10 noiembrie 2011 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 88 alin. (1) lit. c)din Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenţei în exercitarea demnităţilor publice, a funcţiilor publice şi în mediul de afaceri, prevenirea şi sancţionarea corupţiei, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 895 din 16 decembrie 2011, Curtea a arătat că instituirea unei astfel de reglementări este impusă de necesitatea asigurării îndeplinirii cu obiectivitate de către persoanele care exercită o demnitate publică sau o funcţie publică de autoritate a atribuţiilor ce le revin potrivit Constituţiei, în deplină concordanţă cu principiile imparţialităţii, integrităţii, transparenţei deciziei şi supremaţiei interesului public.

Având în vedere motivele de neconstituţionalitate expuse de autorul prezentei excepţii, Curtea constată că argumentele reţinute în jurisprudenţa sa în materie, la care s-a făcut mai sus referire, îşi menţin valabilitatea şi în cauza de faţă.

În ceea ce priveşte invocarea prevederilor art. 16 alin. (3) din Constituţie, referitoare la principiu! egalităţii de şanse între femei şi bărbaţi pentru ocuparea, în condiţiile legii, a funcţiilor şi demnităţilor publice, civile sau militare, Curtea constată că dispoziţiile legale criticate nu sunt de natură a afecta acest principiu constituţional. Demnităţile şi funcţiile publice se exercită în condiţiile legii, iar acestea vizează în egală măsură pe toţi cei aflaţi într-o atare situaţie, fără deosebire pe criterii de gen.

Autorul excepţiei invocă, totodată, dreptul de asociere, prevăzut de art. 40 din Constituţie, în contextul în care, datorită incompatibilităţii stabilite de art. 87 alin. (1) lit. g) din Legea nr. 161/2003, apreciază că îi este îngrădit dreptul său de a se asocia într-o întreprindere familială în scopul desfăşurării unor activităţi agricole. Or, art. 40 din Constituţie vizează dreptul cetăţenilor de a se asocia în partide politice, în sindicate, în patronate şi în alte forme de asociere, prin acestea înţelegându-se forme de asociere legale prin care cetăţenii îşi pot exercita drepturile politice. Prin urmare, Curtea constată că art. 40 din legea fundamentală nu are incidenţă în cauză.

Autorul excepţiei vizează, În realitate, dreptul unei persoane de a înfiinţa/a se asocia într-o societate cu scop comercial şi/sau lucrativ, drept ce se subsumează libertăţii economice, prevăzute de art. 45 din Constituţie. Potrivit acestor norme, însă, accesul liber al persoanei la o activitate economică, libera iniţiativă şi exercitarea acestora sunt garantate sub condiţia respectării cadrului normativ incident. Dispoziţiile art. 87 alin. (1) lit. g) din Legea nr. 161/2003, prin cazul de incompatibilitate pe care îl reglementează, conţin o astfel de condiţie specială, ce nu permite exercitarea simultan, de către aceeaşi persoană, a unei funcţii sau demnităţi publice şi a unei activităţi economice în calitate de comerciant persoană fizică. Opţiunea aparţine în exclusivitate destinatarului normei, iar în funcţie de această opţiune poate exercita ori activitatea economică în calitate de comerciant persoană fizică, în condiţiile legislaţiei în materie, ori funcţia sau demnitatea publică, supunându-se regimului juridic reglementat în acest sens. Prin urmare, criticile de neconstituţionalitate referitoare la încălcarea art. 45 din Legea fundamentală nu sunt întemeiate.

Nefiind constatată nicio restrângere a exerciţiului vreunui drept sau al vreunei libertăţi fundamentale, Curtea arată că nici pretinsa încălcare a prevederilor constituţionale ale art. 53, invocate în motivarea excepţiei, nu poate fi reţinută.

În motivarea excepţiei, autorul acesteia susţine că activitatea cu specific agricol, constând, în principal, în cultivarea plantelor agricole şi, eventual, desfacerea produselor agricole, pe care o desfăşoară în calitate de membru al unei întreprinderi familiale nu poate fi încadrată în sfera activităţilor comerciale, deoarece nu are caracter permanent, astfel încât nici întreprinzătorul nu poartă calitatea de comerciant persoană fizică. Dispoziţiile art. 2 lit. h) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 44/2008 privind desfăşurarea activităţilor economice de către persoanele fizice autorizate, întreprinderile individuale şi întreprinderile familiale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 328 din 25 aprilie 2008, invocate în sprijinul acestor susţineri, definesc noţiunea de „întreprindere familială” ca fiind acea „întreprindere economică, fără personalitate juridică, organizată de un întreprinzător persoană fizică împreună cu familia sa”.

Or, Curtea observă că, potrivit art. 2 lit. f) din acelaşi act normativ, „întreprinderea economică” reprezintă „activitatea economică desfăşurată în mod organizat, permanent şi sistematic, combinând resurse financiare, forţă de muncă atrasă, materii prime, mijloace logistice şi informaţie, pe riscul întreprinzătorului, în cazurile şi în condiţiile prevăzute de lege.” La rândul său, activitatea economică este descrisă, în contextul ordonanţei de urgenţă menţionate, la art. 2 lit. a), ca fiind „activitatea agricolă, industrială, comercială, desfăşurată pentru obţinerea unor bunuri sau servicii a căror valoare poate fi exprimată în bani şi care sunt destinate vânzării ori schimbului pe pieţele organizate sau unor beneficiari determinaţi ori determinabili, în scopul obţinerii unui profit.” Coroborând toate aceste noţiuni, nu se poate afirma de plano că membrul unei întreprinderi familiale nu are calitatea de comerciant persoană fizică. Desigur, calificarea de facto a unei persoane fizice ce desfăşoară o activitate economică autorizată ca fiind comerciant trebuie apreciată de la caz la caz, de către instituţiile/autorităţile competente, în funcţie de coordonatele cuprinse în legislaţia de drept comun (art. 3 din Legea nr. 287/2009 privind Codul civil, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea i, nr. 505 din 15 iulie 2011 şi art. 6 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 409 din 10 iunie 2011).

Dincolo de particularităţile oricărei situaţii de fapt, ce sunt supuse, în final, analizei instanţei judecătoreşti, Curtea conchide că prevederile art. 87 alin. (1) lit. g) din Legea nr. 161/2003, stabilind incompatibilitatea dintre funcţia de primar şi viceprimar, primar general şi viceprimar al municipiului Bucureşti, preşedinte sau vicepreşedinte al consiliului judeţean şi calitatea acestuia de comerciant persoană fizică, instituie o garanţie a exercitării funcţiei publice în condiţii de imparţialitate şi transparenţă decizională, obiectiv ce urmăreşte protejarea interesului public constând în apărarea drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor.

Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Constantin Popa în Dosarul nr. 763/54/2012 al Curţii de Apel Craiova - Secţia contencios administrativ şi fiscal şi constată că dispoziţiile art. 87 alin. (1) lit. g) din Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenţei în exercitarea demnităţilor publice, a funcţiilor publice şi în mediul de afaceri, prevenirea şi sancţionarea corupţiei sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.

Definitivă şi general obligatorie.

Decizia se comunică Curţii de Apel Craiova - Secţia contencios administrativ şi fiscal şi se publică în Monitorul Oficiat al României, Partea I.

Pronunţată în şedinţa din data de 1 octombrie 2013.

 

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE

AUGUSTIN ZEGREAN

Magistrat-asistent,

Claudia-Margareta Krupenschi

 

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

DECIZIA Nr. 399

din 8 octombrie 2013

referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 47 din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii

 

Augustin Zegrean - preşedinte

Vaier Dorneanu - judecător

Petre Lăzăroiu - judecător

Mircea Ştefan Mi nea - judecător

Daniel Marius Morar - judecător

Iulia Antoanella Motoc - judecător

Mona-Maria Pivniceru - judecător

Puskás Valentin Zoltán - judecător

Tudorel Toader - judecător

Afrodita Laura Tutunaru - magistrat-asistent

 

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Carmen-Cătălina Gliga.

 

Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 47 din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, excepţie ridicată de Societatea Comercială Dabb Consulting - S.R.L. în Dosarul nr. 8.190/2/2012 al Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 149D/2013.

La apelul nominal se prezintă, pentru autorul excepţiei, domnul avocat Călin Valentin Toma din cadrul Baroului Bucureşti, cu delegaţie la dosar, lipsind celelalte părţi.

Procedura de citare este legal îndeplinită.

Magistratul-asistent referă asupra faptului că partea Inspecţia Judiciară din cadrul Consiliului Superior al Magistraturii a depus concluzii scrise prin care solicită respingerea excepţiei de neconstituţionalitate ca neîntemeiată.

Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă cuvântul reprezentantului autorului excepţiei care arată că, spre deosebire de redactarea anterioară a textului, în prezent rezoluţia de clasare este scoasă controlului judiciar. Or, în opinia sa, un astfel de act are valenţele unui act administrativ al cărui control judecătoresc este împiedicat de norma legală criticată. În acest fel este obstrucţionat liberul acces la justiţie al persoanei care reclamă vătămarea unui drept legitim. De asemenea, depune la dosar o copie a rezoluţiei de clasare contestată pe calea dreptului comun.

Reprezentantul Ministerului Public pune, în principal, concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate ca inadmisibilă, deoarece aspectele reclamate ţin de modul de aplicare a textelor într-o cauza dată. În subsidiar, acesta pune şi concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate ca neîntemeiată, deoarece legiuitorul a avut în vedere eliminarea abuzului de drept, măsură care nu intră sub incidenţa dispoziţiilor art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, întrucât nu implică o determinare a aspectelor legate de existenţa ori inexistenţa unui drept fundamental.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:

Prin Sentinţa civilă nr. 438 din 31 ianuarie 2013, pronunţată în Dosarul nr. 8.190/2/2012, Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. II pct. 4 din Legea nr. 24/2012 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor şi a Legii nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, excepţie ridicata de Societatea Comercială Dabb Consulting - S.R.L. în dosarul cu numărul de mai sus, având ca obiect soluţionarea unei acţiuni în contencios administrativ de anulare a unui act emis de Inspecţia Judiciară din cadrul Consiliului Superior a Magistraturii.

În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorul acesteia susţine că prevederile legale menţionate afectează liberul acces la justiţie, deoarece, deşi rezoluţia de clasare emisă în temeiul Legii nr. 317/2004 este un act administrativ ci caracter individual care dă naştere unui raport de drept ce legitimează cercetarea disciplinară, aceasta este exclusă de Ie controlul judecătoresc.

Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal opinează că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Astfel, rezoluţia de clasare contestată nu este un act administrativ în sensul art. . alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004 care să justifice, pe cale de consecinţă, trimiterea la art. 126 alin. (6) din Constituţie ce garantează controlul judecătoresc al actelor administrative Totodată, soluţia legiuitorului de restrângere a accesului I; justiţie al persoanelor care ar putea justifica un interes de a contesta rezoluţia de clasare a sesizării este prevăzută şi legitimată prin raportare la cazurile în care se poate dispune o astfel de soluţie, şi anume când se constată neîndeplinirea unor condiţii formale ale sesizării (de exemplu, atunci când aceasta nu este semnată, nu conţine date de identificare ale autorul sau indicii cu privire la identificarea situaţiei de fapt ori cu privind la săvârşirea unei abateri disciplinare).

Potrivit art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, actul de sesizare a fost comunicat preşedinţilor celor două Camere al Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-si exprima punctele de vedere asupra excepţiei d neconstituţionalitate.

Guvernul apreciază că excepţia de neconstituţionalitate est neîntemeiată, deoarece Legea nr. 317/2004 stabileşte o cal specifică de atac în materie doar pentru rezoluţia de respingere a sesizării în legătură cu abaterile disciplinare săvârşite de judecători şi procurori. Aceasta nu înseamnă că rezoluţia d clasare a sesizării este sustrasă controlului exercitat d instanţele judecătoreşti, întrucât nicio dispoziţie legală n acreditează această interpretare, aceste acte putând examinate şi cenzurate de către instanţele judecătoreşti I condiţiile dreptului comun.

Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

CURTEA,

examinând actul de sesizare, punctul de vedere al Guvernul raportul întocmit de judecătorul-raportor, notele scrise depuse susţinerile reprezentantului autorului excepţiei, concluzii procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederi Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele

Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.

Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate, astfel cum a fost formulat, îl constituie dispoziţiile art. II pct. 4 din Legea nr. 24/2012 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor şi a Legii nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 51 din 23 ianuarie 2012, prin care s-a modificat art. 46 din Legea nr. 317/2004, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 827 din 13 septembrie 2005. În aceste condiţii, potrivit dispoziţiilor art. 62 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 260 din 21 aprilie 2010, acesta se încorporează, de la data intrării în vigoare, în actul de bază, identificându-se cu acesta. Actul de bază, în cazul de faţă, îl reprezintă Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, act în care a fost încorporată norma contestată pe calea excepţiei de neconstituţionalitate. Prin republicarea Legii nr. 317/2004 şi renumerotarea corespunzătoare a textelor, art. 46 a devenit art. 47, astfel încât urmează a reţine ca obiect al excepţiei de neconstituţionalitate dispoziţiile art. 47 din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 628 din 1 septembrie 2012, care au următorul cuprins:

(1) în cazul în care sesizarea s-a făcut potrivit art. 45 alin. (2), inspectorul judiciar poate dispune, prin rezoluţie scrisă şi motivată:

a) admiterea sesizării, prin exercitarea acţiunii disciplinare şi sesizarea secţiei corespunzătoare a Consiliului Superior al Magistraturii;

b) clasarea sesizării, în cazul în care aceasta nu este semnată, nu conţine datele de identificare ale autorului sau indicii cu privire la identificarea situaţiei de fapt care a determinat sesizarea, precum şi în cazul prevăzut la art. 45 alin. (4) lit. b); rezoluţia de clasare este definitivă;

c) respingerea sesizării, în cazul în care se constată, în urma efectuării cercetării disciplinare, că nu sunt îndeplinite condiţiile pentru exercitarea acţiunii.

(2) în cazul prevăzut la alin. (1) lit. b), se poate face o nouă sesizare, cu respectarea condiţiilor prevăzute de lege.

(3) Rezoluţia inspectorului judiciar este supusă confirmării inspectorului-şef. Inspectorul-şef poate dispune completarea cercetării disciplinare de către inspectorul judiciar. Completarea se efectuează de către inspectorul judiciar în termen de cel mult. 30 de zile de la data când a fost dispusă de către inspectorul-şef.

(4) Rezoluţia inspectorului judiciar poate fi infirmată de inspectorul-şef, în scris şi motivat, acesta putând dispune, prin rezoluţie scrisă şi motivată, una din soluţiile prevăzute la alin. (1) lit. a) sau c).

(5) Rezoluţia de respingere a sesizării prevăzută la alin. (1) Ut. c) şi alin. (4) poate fi contestată de persoana care a formulat sesizarea la Secţia de contencios administrativ şi Fiscal a Curţii de Apel Bucureşti, în termen de 15 zile de la comunicare, fără îndeplinirea unei proceduri prealabile.

(6) Soluţiile pe care le poate pronunţa Secţia de contencios administrativ şi fiscal a Curţii de Apel Bucureşti sunt:

a) respingerea contestaţiei;

b) admiterea contestaţiei şi desfiinţarea rezoluţiei inspectorului judiciar sau, după caz, a inspectorului-şef şi trimiterea dosarului pentru continuarea procedurii disciplinare.

(7) Hotărârea Secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Curţii de Apel Bucureşti este irevocabilă.”

Autorul excepţiei de neconstituţionalitate susţine că prevederile legale menţionate încalcă dispoziţiile constituţionale ale art. 21 referitor la Accesul liber la justiţie şi art. 126 alin. (6) referitor la controlul judecătoresc al actelor administrative, precum şi dispoziţiile art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale referitor la Dreptul la un proces echitabil.

Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată următoarele:

Autorul excepţiei a înaintat Inspecţiei Judiciare din cadrul Consiliului Superior al Magistraturii un memoriu prin care şi-a exprimat nemulţumirea faţă de un anumit judecător care, în opinia sa, a exercitat funcţia cu rea-credinţă şi gravă neglijenţă, pentru că, într-un dosar civil, a ignorat probele şi apărările sale, cercetând doar obligaţiile, şi a dispus rezoluţiunea antecontractului cu toate că nu a fost cerută şi nici nu a fost timbrat un asemenea capăt de cerere. În urma verificărilor efectuate, prin rezoluţia din 8 octombrie 2012, Inspecţia Judiciară a dispus clasarea sesizării, deoarece aspectele semnalate nu pot fi convertite în indicii de săvârşire a unei abateri disciplinare, fiind, în esenţă, argumente ce pot fi analizate în cadrul căii de atac împotriva hotărârii judecătoreşti şi nicidecum în cadrul unei proceduri de cercetare disciplinară.

Pentru acest motiv autorul a solicitat anularea rezoluţiei de clasare, cauză în care a invocat şi prezenta excepţie de neconstituţionalitate, deoarece potrivit art. 47 alin. (1) lit. b) teza finală şi alin. (5) din Legea nr. 317/2004 „rezoluţia de clasare este definitivă;” fund sustrasă controlului Secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Curţii de Apel Bucureşti.

Cu privire la criticile formulate, Curtea constată că potrivit dispoziţiilor art. 47 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 317/2004, republicată, clasarea sesizării se poate dispune în cazurile în care nu este semnată, nu conţine datele de identificare ale autorului sau indicii cu privire la identificarea situaţiei de fapt ori de săvârşire a unei abateri disciplinare.

După cum se poate observa, variantele ce legitimează soluţia clasării nu au caracter irefragabil, deoarece în acord cu dispoziţiile art. 47 alin. (2) din aceeaşi lege, persoana interesată poate face o nouă sesizare, cu respectarea condiţiilor acolo prevăzute. Practic, aceste exigenţe se circumscriu unor norme de procedură referitoare la responsabilitatea judecătorilor şi procurorilor ca principiu care se alătură principiului constituţional al independenţei judecătorilor. Prin urmare, textele criticate nu fac altceva decât să dea eficienţă rolului legiuitorului de a realiza un echilibru necesar între independenţa şi responsabilitatea judecătorilor prin reglementarea procedurii de urmat în domeniul răspunderii disciplinare.

De altfel, reglementarea abaterilor disciplinare, prin includerea în această categorie a exercitării funcţiei cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă, nu poate fi confundată cu reglementarea procedurală de drept comun care are în vedere fapte ce privesc conţinutul hotărârilor judecătoreşti, conţinut care nu poate fi examinat decât prin intermediul căilor de atac, nefiind de acceptat ca acestea să fie realizate în afara activităţii jurisdicţionale. (a se vedea în acest sens şi Decizia Curţii Constituţionale nr. 2 din 11 ianuarie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 131 din 23 februarie 2012)

Aşa fiind, Curtea constată că, prin natura şi conţinutul ei specific, o astfel de procedură prealabilă, de examinare a sesizării sub aspectul inserării datelor cu privire la identificarea situaţiei de fapt care a determinat-o, a datelor de identificare a autorului şi a semnăturii acestuia ori a existenţei indiciilor de săvârşire a unei abateri disciplinare nu vizează însăşi soluţionarea fondului sesizării, ci doar verificarea întrunirii condiţiilor de exercitare a acesteia. Or, aşa cum a stabilit în repetate rânduri instanţa de contencios european a drepturilor omului, cea mai mare parte a drepturilor procedurale, prin natura lor, nu constituie, în sensul Convenţiei, „drepturi civile” şi, deci, nu intră în câmpul de aplicare al art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. În acest sens sunt citate ca exemple: refuzul autorizării introducerii apelului pronunţat de o curte supremă - Decizia din 9 mai 1989, pronunţată de Comisia Europeană a Drepturilor Omului în Cauza Helmers împotriva Suediei (Cererea nr. 11.826/85); examinarea cererii de revizuire a unui proces civil - Decizia din 8 octombrie 1976, pronunţată de Comisia Europeană a Drepturilor Omului în Cauza X, Y si Z împotriva Elveţiei (Cererea nr. 6.916/75).

Aşadar, cât timp această procedură nu priveşte însăşi judecarea pe fond a sesizării - o atare procedură fiind reglementată cu caracter exclusiv în art. 47 alin. (1) lit. a) şi c) din Legea nr. 317/2004, Curtea constată că dispoziţiile criticate nu înfrâng prevederile referitoare la dreptul la un proces echitabil, întrucât procedura specială vizată nu se referă la fondul cauzelor ori la drepturile civile, cum cere art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, ci numai la aspectele de ordin pur procedural, a căror examinare nu face cu nimic necesară o dezbatere în faţa secţiei corespunzătoare a Consiliului Superior al Magistraturii ori chiar în faţa Secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Curţii de Apel Bucureşti.

De altfel, mijloacele procedurale prin care se înfăptuieşte justiţia presupun instituirea unor proceduri referitoare, pe de o parte, la competenţa instanţelor de judecată şi, pe de altă parte, la competenţa altor autorităţi cu atribuţii jurisdicţionale specifice cum ar fi Consiliul Superior al Magistraturii. De aceea, legiuitorul, în virtutea rolului său constituţional consacrat de art. 126 alin. (2) şi art. 129 din Legea fundamentală, poate stabili prin lege procedura de judecată şi modalitatea de exercitare a căilor de atac al căror unic scop constă în protejarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale afectate. Aceste prevederi constituţionale dau expresie principiului consacrat şi de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, care, de exemplu, prin Hotărârea din 16 decembrie 1992, pronunţată în Cauza Hadjianastassiou împotriva Greciei, paragraful 33, a stabilit că „statele contractante se bucură de o mare libertate în alegerea mijloacelor proprii care să permită sistemului judiciar să respecte imperativele articolului 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.”

Aceleaşi raţiuni sunt valabile şi în ceea ce priveşte netemeinicia criticii referitoare la înfrângerea dispoziţiilor constituţionale ale art. 21 referitor la Accesul liber la justiţie, cu atât mai mult cu cât aspectele semnalate de autor pot fi supuse cenzurii judecătorului de drept comun ca urmare a exercitării căii de atac a apelului împotriva conţinutului hotărârii judecătoreşti reclamată ca vătămătoare.

În plus, art. 991 din Legea nr. 303/2004 privind stătuţi judecătorilor şi procurorilor, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 826 din 13 septembrie 2005, cu modificările şi completările ulterioare, defineşte în termeni lipsi de echivoc împrejurările în care exercitarea funcţiei cu rea credinţă ori gravă neglijenţă constituie abateri disciplinare. Prin urmare, modul în care judecătorul interpretează şi aplică lege într-o cauză dată nu este susceptibil de sancţiune disciplinar decât în măsura în care acesta încalcă cu ştiinţă normele d drept material ori procesual, urmărind sau acceptând vătămare unei persoane sau atunci când nesocoteşte din culpă, în mod grav, neîndoielnic şi nescuzabil, normele de drept material o procesual. Altfel spus, o neregularitate a hotărârii judecătoreşti constituie temei pentru formularea unei căi de atac, în timp c răspunderea disciplinară poate fi antrenată în cu totul aii condiţii decât cele prevăzute de lege pentru promovarea unei căi de atac.

În sfârşit, în ceea ce priveşte critica referitoare la încălcare dispoziţiilor constituţionale ale art. 126 alin. (6) referitor la controlul judecătoresc al actelor administrative, Curtea constată că nu o poate primi, deoarece, asemenea judecătorului european pentru care legislaţia internă este un fapt şi nu o normă juridic: judecătorul constituţional are, din perspectiva compatibilităţii c Legea fundamentală, sarcina de a cenzura o normă numai măsura în care judecătorul de drept comun este încătuşat de anumită interpretare dată printr-un recurs în interesul legii (a se vedea în acest sens şi Decizia Curţii Constituţionale nr. 854 d 23 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al Românie Partea I, nr. 672 din 21 septembrie 2011). Împrejurarea că, cadrul procesului de interpretare, instanţele de judecată calific sau nu rezoluţia de clasare ca fiind un act administrativ r legitimează intervenţia Curţii Constituţionale, întrucât, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Legea fundamentală, aceasta asigură controlul constituţionalităţii legilor şi ordonanţelor nicidecum controlul constituţionalităţii hotărârilor judecătoreşti

Prin urmare, câtă vreme dreptul comun oferă părţii interesa posibilitatea să se adreseze justiţiei pentru apărarea unui drept fie utilizând procedura căilor de atac specifice fiecărei materii, 1 utilizând procedura specială prevăzută de Legea contenciosul administrativ nr. 554/2004, în măsura în care actul care vatămă este un act administrativ în sensul art. 2 alin. (1) lit. coroborat cu art. 5 alin. (1) şi (2) din aceasta, atunci nu poate primită critica referitoare la încălcarea dispoziţiilor art. 126 aii (6) din Constituţie, deoarece o eventuală privare de acces la instanţă independentă şi imparţială este indisolubil legată < modul în care aceasta este interpretată şi aplicată în consecinţă.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu majoritate de voturi,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Societatea Comercială Dabb Consulting - S.R în Dosarul nr. 8.190/2/2012 al Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal şi constată dispoziţiile art. 47 din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii sunt constituţionale în raport cu criticile formula

Definitivă şi general obligatorie.

Decizia se comunică Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunţată în şedinţa din data de 8 octombrie 2013.

 

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE

AUGUSTIN ZEGREAN

Magistrat-asistent,

Afrodita Laura Tutunaru

 

ACTE ALE ORGANELOR DE SPECIALITATE ALE ADMINISTRAŢIEI PUBLICE CENTRALE

MINISTERUL SĂNĂTĂŢII

 

ORDIN

pentru modificarea şi completarea Ordinului ministrului sănătăţii nr. 716/2009 privind aprobarea tarifelor şi a valorii cotizaţiei de menţinere în vigoare a autorizaţiei de punere pe piaţa, practicate de Agenţia Naţională a Medicamentului şi a Dispozitivelor Medicale

 

Văzând Referatul de aprobare al Direcţiei farmaceutice şi dispozitive medicale nr. E.N. 11.463/2013,

având În vedere prevederile art. 10 lit. d) din Hotărârea Guvernului nr. 734/2010 privind înfiinţarea, organizarea şi

funcţionarea Agenţiei Naţionale a Medicamentului şi a Dispozitivelor Medicale, cu modificările ulterioare,

în temeiul art. 7 alin, (4) din Hotărârea Guvernului nr. 144/2010 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Sănătăţii, cu modificările şi completările ulterioare,

ministrul sănătăţii emite următorul ordin:

Art. I. - Ordinul ministrului sănătăţii nr. 716/2009 privind aprobarea tarifelor şi a valorii cotizaţiei de menţinere în vigoare a autorizaţiei de punere pe piaţă, practicate de Agenţia Naţională a Medicamentului şi a Dispozitivelor Medicale, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 422 din 19 iunie 2009, cu modificările şi completările ulterioare, se modifică şi se completează după cum urmează:

1. Articolul 2 se modifică şi va avea următorul cuprins:

„Art. 2. - Valoarea cotizaţiei de menţinere în vigoare a autorizaţiei de punere pe piaţă este de 230 euro/an şi se achită anual către Agenţia Naţională a Medicamentului şi a Dispozitivelor Medicale până la data de 31 decembrie pentru anul următor;

2. După articolul 4 se introduce un nou articol, articolul 41, cu următorul cuprins:

„Art. 41. - Procedura administrativă de gestionare a sumelor intrate în contul Agenţiei Naţionale a Medicamentului şi a Dispozitivelor Medicale în cazul întreruperii procedurii de evaluare şi autorizare a studiilor clinice şi amendamentelor este următoarea:

a) dacă un solicitant anunţă retragerea cererii de autorizare a unui studiu clinic cu un medicament de uz uman după efectuarea plăţilor aferente procedurii de autorizare a unui studiu clinic, tariful de autorizare a studiului clinic plătit de solicitanţi în conformitate cu prevederile anexei nr. 3 se gestionează astfel:

(i) în cazul în care cererea de întrerupere a procedurii de autorizare a unui studiu clinic cu un medicament de uz uman este depusă de solicitant înainte de validarea cererii, suma respectivă, la solicitarea acestuia, poate fi returnată/redirecţionată pentru o altă plată datorată Agenţiei Naţionale a Medicamentului şi a Dispozitivelor Medicale de solicitantul respectiv;

(ii) în cazul în care cererea de întrerupere a procedurii de autorizare a unui studiu clinic cu un medicament de uz uman este depusă de solicitant după validarea cererii de autorizare, dar nu mai târziu de 25 de zile calendaristice de la începerea procedurii, la cererea solicitantului, 90% din valoarea tarifului poate fi returnată/redirecţionată pentru o altă plată datorată Agenţiei Naţionale a Medicamentului şi a Dispozitivelor Medicale de solicitantul respectiv;

(iii) în cazul în care cererea de întrerupere a procedurii de autorizare a unui studiu clinic cu un medicament de uz uman este depusă de solicitant la Agenţia Naţională a Medicamentului şi a Dispozitivelor Medicale după ziua 25 de la începerea procedurii, suma achitată se reţine de Agenţia Naţională a Medicamentului şi a Dispozitivelor Medicale şi nu mai poate fi restituită;

b) dacă cererea de autorizare a unui studiu clinic cu un medicament de uz uman este respinsă în urma procedurii de validare, 90% din valoarea tarifului poate fi returnată/redirecţionată la cererea solicitantului, pentru o altă plată datorată Agenţiei Naţionale a Medicamentului şi a Dispozitivelor Medicale de solicitantul respectiv;

c) dacă un solicitant anunţă retragerea cererii de aprobare a unui amendament important la un studiu clinic cu un medicament de uz uman după efectuarea plăţii aferente procedurii de aprobare a amendamentului la studiul clinic, tariful de evaluare a amendamentului la studiul clinic plătit de solicitanţi în conformitate cu prevederile anexei nr. 3 se gestionează astfel:

(i) în cazul în care cererea de întrerupere a procedurii de aprobare a amendamentului la studiul clinic este depusă de solicitant înainte de validarea cererii, suma respectivă, la solicitarea acestuia, poate fi returnată/redirecţionată pentru o altă plată datorată Agenţiei Naţionale a Medicamentului şi a Dispozitivelor Medicale de solicitantul respectiv;

(ii) în cazul în care cererea de întrerupere a procedurii de aprobare a amendamentului la studiul clinic este depusă de solicitant după validarea cererii, dar nu mai târziu de 15 zile calendaristice de la începerea procedurii, la cererea solicitantului, 90% din valoarea tarifului poate fi returnată/redirecţionată pentru o altă plată datorată Agenţiei Naţionale a Medicamentului şi a Dispozitivelor Medicale de solicitantul respectiv;

(iii) în cazul în care cererea de întrerupere a procedurii de autorizare este depusă de solicitant la Agenţia Naţională a Medicamentului şi a Dispozitivelor Medicale după ziua 15 de la începerea procedurii, suma achitată se reţine de Agenţia Naţională a Medicamentului şi a Dispozitivelor Medicale şi nu mai poate fi restituită;

d) dacă cererea de aprobare a unui amendament important la un studiu clinic este respinsă în urma procedurii de validare, la cererea solicitantului, 90% din valoarea tarifului poate fi returnată/redirecţionată pentru o altă plată datorată Agenţiei Naţionale a Medicamentului şi a Dispozitivelor Medicale de solicitantul respectiv.”

 

3. La anexa nr. 3, litera C se modifică şi va avea următorul cuprins:

 

„C.

Autorizarea studiilor clinice, aprobarea amendamentelor importante şi avizarea materialelor publicitare

 

28.

Autorizarea studiilor clinice pentru medicamente pentru investigaţie clinică neautorizate pe plan mondial (substanţe noi). Fazele I-III

1.250

29.

Autorizarea studiilor clinice pentru medicamente pentru investigaţie clinică neautorizate în România, dar autorizate în alte ţări sau care au autorizaţie de punere pe piaţă (APP), (substanţe cunoscute), dar în studiul respectiv nu se utilizează în condiţiile prevăzute de rezumatul caracteristicilor produsului (RCP) în vigoare (în ceea ce priveşte indicaţiile, doza, calea de administrare, metoda de tratament, grupa de populaţie). Fazele I-IV

1.000

30.

Autorizarea studiilor clinice pentru produse autorizate si utilizate conform RCP în vigoare în România. Faza IV

410

31.

Autorizarea studiilor clinice pentru bioechivalenţă

600

32.

Aprobarea amendamentelor importante (prevăzute în Hotărârea Consiliului Ştiinţific al Agenţiei Naţionale a Medicamentului şi a Dispozitivelor Medicale nr. 22/2010)

200

33.

Avizarea materialului publicitar pentru medicamentele eliberate fără prescripţie medicală (OTC)

550

34.

Avizarea materialului educaţional pentru medicamentele de uz uman

350

 

NOTĂ:

Tarifele stabilite la pct. 33 şi 34 privesc vizele cu o valabilitate de 6 luni de la data emiterii.”

 

4. La anexa nr. 3, după litera E se introduce o nouă literă, litera F, cu următorul cuprins:

 

„F.

Evaluarea documentaţiei în vederea avizării ştiinţifice, respectiv a modificării avizului ştiinţific al substanţelor medicamentoase cu acţiune auxiliară dispozitivului medical

 

55.

Avizarea ştiinţifică a substanţelor medicamentoase cu acţiune auxiliară dispozitivului medical în cazul substanţelor neevaluate anterior de Agenţia Naţională a Medicamentului şi a Dispozitivelor Medicale

(ANMDM)

2.660

56.

Avizarea ştiinţifică a substanţelor medicamentoase cu acţiune auxiliară dispozitivului medical în cazul substanţelor evaluate anterior de ANMDM cu alt producător

1.330

57.

Avizarea ştiinţifică a substanţelor medicamentoase cu acţiune auxiliară dispozitivului medical în cazul substanţelor evaluate anterior de ANMDM cu acelaşi producător

535

58.

Modificarea avizului ştiinţific al substanţelor medicamentoase cu acţiune auxiliară dispozitivului medical în cazul substanţelor neevaluate anterior de ANMDM

665

59.

Modificarea avizului ştiinţific al substanţelor medicamentoase cu acţiune auxiliară dispozitivului medical în cazul substanţelor evaluate anterior de ANMDM cu alt producător

335

60.

Modificarea avizului ştiinţific al substanţelor medicamentoase cu acţiune auxiliară dispozitivului medical în cazul substanţelor evaluate anterior de ANMDM cu acelaşi producător

250”

 

Art. II. - Prezentul ordin se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

 

Ministrul sănătăţii,

Gheorghe-Eugen Nicolăescu

 

Bucureşti, 13 noiembrie 2013.

Nr. 1.359.

 

ACTE ALE AUTORITĂŢII DE SUPRAVEGHERE FINANCIARĂ

 

AUTORITATEA DE SUPRAVEGHERE FINANCIARĂ

 

DECIZIE

privind sancţionarea Societăţii FEL1X INSURANCE BROKER DE ASIGURARE REASIGURARE - S.R.L. cu interzicerea temporară a exercitării activităţii

 

Autoritatea de Supraveghere Financiară, cu sediul în municipiul Bucureşti, str. Amiral Constantin Bălescu nr. 18, sectorul 1, cod de înregistrare fiscală 31588130/30.04.2013, reprezentată legal prin preşedinte, în temeiul prevederilor art. 13 alin. (1) coroborate cu ale art. 2 alin. (1) lit. b) şi art. 6 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 93/2012 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Autorităţii de Supraveghere Financiară, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 113/2013, cu modificările şi completările ulterioare,

în temeiul Hotărârii Parlamentului României nr. 54/2013 privind numirea membrilor Consiliului Autorităţii de Supraveghere Financiară,

în şedinţa din data de 16 octombrie 2013, Consiliul Autorităţii de Supraveghere Financiară a analizat Referatul de constatare întocmit de Direcţia autorizare si avizare cu nr. SAR/DAA/B-45919 din 27 septembrie 2013, ca urmare a controlului permanent efectuat la Societatea FELIX INSURANCE BROKER DE ASIGURARE REASIGURARE - S.R.L., cu sediul social în localitatea Constanţa, str. Ion Raţiu nr. 73, judeţul Constanţa, J13/3501/20.11.2006, CUI 19214633, RBK-388/23.01.2007, şi a constatat următoarele:

Societatea FELIX INSURANCE BROKER DE ASIGURARE REASIGURARE - S.R.L. nu are conducător executiv începând cu data de 1 octombrie 2012 ca urmare a retragerii din funcţie a d-nei Volcov Julide din motive personale. Prin Adresa nr. SAR-DAA/B-39991 din 11 septembrie 2013, societatea a fost notificată cu privire la încălcarea dispoziţiilor legale.

Societatea FELIX INSURANCE BROKER DE ASIGURARE REASIGURARE - S.R.L. nu are conducător executiv aprobat de Autoritatea de Supraveghere Financiară, fiind astfel încălcate prevederile art. 35 alin. (5) lit. h) din Legea nr. 32/2000 privind activitatea de asigurare şi supravegherea asigurărilor, cu modificările şi completările ulterioare, coroborate cu prevederile art. 14 alin. (2) din Normele privind autorizarea brokerilor de asigurare şi/sau de reasigurare, precum şi condiţiile de menţinere a acesteia, puse în aplicare prin Ordinul preşedintelui Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor nr. 15/2010, cu modificările şi completările ulterioare.

Fapta constituie contravenţie în conformitate cu prevederile art. 39 alin. (2) lit. a) şi m2) din Legea nr. 32/2000, cu modificările şi completările ulterioare.

Faţă de motivele de fapt şi de drept arătate, pentru fapta nelegală reţinută în sarcina Societăţii FELIX INSURANCE BROKER DE ASIGURARE REASIGURARE - S.R.L., în scopul apărării drepturilor asiguraţilor şi al promovării stabilităţii activităţii de asigurare în România,

Consiliul Autorităţii de Supraveghere Financiară emite următoarea decizie:

Art. 1. - În conformitate cu prevederile art. 2 alin. (1) lit. b), art. 3 alin. (1) lit. d) şi art. 6 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 93/2012 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Autorităţii de Supraveghere Financiară, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 113/2013, cu modificările si completările ulterioare, si ale art. 8 alin. (2) lit. a) şi k), precum şi ale art. 39 alin. (3) lit. d) din Legea nr. 32/2000 privind activitatea de asigurare şi supravegherea asigurărilor, cu modificările si completările ulterioare, se sancţionează Societatea FELIX INSURANCE BROKER DE ASIGURARE REASIGURARE - S.R.L., cu sediul social în localitatea Constanta, str. Ion Ratiu nr. 73, judeţul Constanta, J13/3501/20.11.2006, CUI 19214633, RBK-388/23.01.2007, cu interzicerea temporară a exercitării activităţii până la aprobarea de către Autoritatea de Supraveghere Financiară a conducătorului executiv care să îndeplinească condiţiile prevăzute în Normele privind autorizarea brokerilor de asigurare şi/sau de reasigurare, precum şi condiţiile de menţinere a acesteia, puse în aplicare prin Ordinul preşedintelui Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor nr. 15/2010, cu modificările şi completările ulterioare.

Art. 2. - (1) Pe toată perioada de interzicere temporară a exercitării activităţii de intermediere, brokerului de asigurare i se interzic desfăşurarea activităţii de negociere şi încheiere de noi contracte de asigurare pentru persoanele fizice sau juridice, acordarea de asistenţă pe durata derulării contractelor în curs ori în legătură cu regularizarea daunelor, precum şi desfăşurarea oricăror operaţiuni specifice brokerilor de asigurare, astfel cum sunt definite în Legea nr. 32/2000, cu modificările şi completările ulterioare.

(2) Brokerul de asigurare are obligaţia să aducă la cunoştinţa clienţilor săi interzicerea temporară a exercitării activităţii de intermediere în asigurări, în termen de cel mult 5 zile lucrătoare de la data primirii prezentei decizii, în vederea efectuării plăţii ratelor scadente la contractele în curs de derulare direct la asigurător, rămânând direct răspunzător pentru îndeplinirea obligaţiilor asumate prin contractele în vigoare.

Art. 3. - Reluarea activităţii Societăţii FELIX INSURANCE BROKER DE ASIGURARE REASIGURARE - S.R.L. se dispune prin decizie motivată a Autorităţii de Supraveghere Financiară.

Art. 4. - (1) Potrivit art. 213 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 93/2012, cu modificările şi completările ulterioare, prezenta decizie se contestă conform Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, în termen de 30 de zile de la comunicare.

(2) în conformitate cu art. 40 alin. (2) din Legea nr. 32/2000, cu modificările şi completările ulterioare, plângerea adresată Curţii de Apel Bucureşti nu suspendă pe timpul soluţionării acesteia executarea măsurii sancţionatoare dispuse.

Art. 5. - Prezenta decizie produce efecte de la comunicare conform prevederilor art. 39 alin. (5) din Legea nr. 32/2000, cu modificările şi completările ulterioare.

Art. 6. - Prezenta decizie se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

 

Preşedintele Autorităţii de Supraveghere Financiară,

Dan Radu Ruşanu

 

Bucureşti, 28 octombrie 2013.

Nr. 956.