MONITORUL OFICIAL AL ROMÂNIEI Nr. 268/2014

MONITORUL OFICIAL AL ROMÂNIEI

 

P A R T E A  I

Anul 182 (XXVI) - Nr. 268         LEGI, DECRETE, HOTĂRÂRI ŞI ALTE ACTE         Vineri, 11 aprilie 2014

 

SUMAR

 

DECIZII ALE CURŢII CONSTITUŢIONALE

 

Decizia nr. 43 din 4 februarie 2014 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 3 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 77/2011 privind stabilirea unei contribuţii pentru finanţarea unor cheltuieli în domeniul sănătăţii, precum şi ale ordonanţei de urgenţă în ansamblu

 

Decizia nr. 77 din 11 februarie 2014 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 58 lit. b) din Legea nr. 136/1995 privind asigurările şi reasigurările în România

 

HOTĂRÂRI ALE GUVERNULUI ROMÂNIEI

 

            252. - Hotărâre pentru modificarea Hotărârii Guvernului nr. 837/2004 privind organizarea şi funcţionarea Autorităţii pentru Valorificarea Activelor Statului şi pentru modificarea anexei nr. 1 la Hotărârea Guvernului nr. 368/2010 privind revocarea unor membri ai Consiliului de supraveghere şi îndrumare a activităţii Autorităţii pentru Valorificarea Activelor Statului, pentru aprobarea structurii organizatorice a Autorităţii pentru Valorificarea Activelor Statului, precum şi pentru modificarea Hotărârii Guvernului nr. 837/2004 privind organizarea şi funcţionarea Autorităţii pentru Valorificarea Activelor Statului

 

ACTE ALE AUTORITĂŢII DE SUPRAVEGHERE FINANCIARĂ

 

            4. - Normă pentru implementarea Ghidului ESMA cu privire la politicile şi practicile de remunerare

 

DECIZII ALE CURŢII CONSTITUŢIONALE

 

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

DECIZIA Nr. 43

din 4 februarie 2014

referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 3 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 77/2011 privind stabilirea unei contribuţii pentru finanţarea unor cheltuieli în domeniul sănătăţii, precum şi ale ordonanţei de urgenţă în ansamblu

 

Augustin Zegrean - preşedinte

Valer Dorneanu - judecător

Toni Greblă - judecător

Petre Lăzăroiu - judecător

Mircea Ştefan Minea - judecător

Daniel Marius Morar - judecător

Mona-Maria Pivniceru - judecător

Puskás Valentin Zoltán - judecător

Tudorel Toader - judecător

Daniela Ramona Mariţiu - magistrat-asistent

 

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Liviu-Daniel Arcer.

 

Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 3 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 77/2011 privind stabilirea unei contribuţii pentru finanţarea unor cheltuieli în domeniul sănătăţii, precum şi ale ordonanţei de urgenţă în ansamblu, excepţie ridicată de Societatea Comercială “Novo Nordisk Farma” - S.R.L. În Dosarul nr. 7.374/2/2012 al Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal. Excepţia formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 363D/2013.

La apelul nominal răspunde, pentru autorul excepţiei, avocatul Octavian Popescu, cu delegaţie depusă la dosar, iar pentru partea Casa Naţională de Asigurări de Sănătate răspunde consilierul juridic Ionela Dina, cu delegaţie depusă la dosar. Lipseşte partea Agenţia Naţională de Administrare Fiscală.

Preşedintele dispune a se face apelul şi în Dosarul nr. 462D/2013, având ca obiect aceeaşi excepţie de neconstituţionalitate, ridicată de Societatea Comercială “Sermedic” - S.R.L. În Dosarul nr. 7.198/2/2012 al Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

La apelul nominal răspunde, pentru autorul excepţiei, avocatul Octavian Popescu, cu delegaţie depusă la dosar, iar pentru partea Casa Naţională de Asigurări de Sănătate răspunde consilierul juridic Niculae Constantin Robert, cu delegaţie depusă la dosar.

Curtea, din oficiu, pune în discuţie conexarea dosarelor, Părţile prezente şi reprezentantul Ministerului Public sunt de acord cu conexarea dosarelor.

Curtea, având în vedere identitatea de obiect a cauzelor, în temeiul art. 53 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, dispune conexarea Dosarului nr. 462D/2013 la Dosarul nr. 363D/2013, care a fost primul înregistrat.

Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă cuvântul reprezentantului autorilor excepţiei, care solicită admiterea acesteia. Susţine că pentru a se putea emite o ordonanţă de urgenţă trebuie îndeplinite anumite condiţii. În cazul de faţă emiterea ordonanţei de urgenţă nu este motivată de existenta unui interes public sau a unei situaţii extraordinare, ceea ce este de natură să înfrângă prevederile constituţionale ale art. 115 alin. (4). De asemenea, la emiterea ordonanţei de urgenţă nu au fost respectate prevederile Legii nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, ceea ce determină încălcarea prevederilor art. 1 alin. (5) din Legea fundamentală.

Consilierul juridic Ionela Dina solicită respingerea excepţiei de neconstituţionalitate. Arată că adoptarea ordonanţei de urgenţă s-a bazat pe existenţa unui interes general major şi s-a realizat cu respectarea prevederilor Legii nr. 24/2000. În continuare, face referire la Decizia Curţii Constituţionale nr. 1.007/2012.

Consilierul juridic Niculae Constantin Robert solicită respingerea excepţiei de neconstituţionalitate. Arată că nu pot fi reţinute criticile de neconstituţionalitate formulate, acestea fiind neîntemeiate. În ceea ce priveşte critica referitoare la lipsa avizului Consiliului Economic şi Social, arată că acest aviz trebuie solicitat doar cu privire la politicile în domeniul sănătăţii. Ordonanţa de urgenţă criticată reglementează în alt domeniu, acela al asigurărilor de sănătate.

Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere, ca neîntemeiată, a excepţiei de neconstituţionalitate. În acest sens, face referire la deciziile Curţii Constituţionale nr. 1.052/2011, nr. 344/2013 şi nr. 263/2013.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarelor, reţine următoarele:

Prin încheierea din 26 aprilie 2013, pronunţată în Dosarul nr. 7.374/2/2012, Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 3 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 77/2011 privind stabilirea unei contribuţii pentru finanţarea unor cheltuieli în domeniul sănătăţii, precum şi ale ordonanţei de urgenţă în ansamblu, excepţie ridicată de Societatea Comercială “Novo Nordisk Farma” - S.R.L. într-o cauză având ca obiect anulare act administrativ.

Prin încheierea din 14 iunie 2013, pronunţată în Dosarul nr. 7.198/2/2012, Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 3 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 77/2011 privind stabilirea unei contribuţii pentru finanţarea unor cheltuieli în domeniul sănătăţii, precum şi ale ordonanţei de urgenţă în ansamblu, excepţie ridicată de Societatea Comercială “Sermedic - S.R.L. într-o cauză având ca obiect anulare act administrativ.

În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorii acesteia formulează atât critici de neconstituţionalitate extrinsecă, cât şi critici de neconstituţionalitate intrinsecă, după cum urmează:

- Prin nerespectarea dispoziţiilor art. 3 alin. (1), art. 9, art. 30 alin. (1) lit. b), art. 31 alin. (1), art. 34 alin. (5) şi art. 43 alin. (3) din Legea nr. 24/2000 (referitoare la faza de elaborare a proiectelor de acte normative, când iniţiatorul trebuie să solicite avizul autorităţilor interesate în aplicarea acestora, în funcţie de obiectul reglementării; la notele de fundamentare şi conţinutul acestora; la preambulul ordonanţelor de urgenţă şi conţinutul acestora) se ajunge implicit la nesocotirea prevederilor constituţionale ale art. 1 alin. (5), potrivit cărora, “În România, respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie”.

- Ordonanţa de urgenţă criticată nesocoteşte art. 115 alin. (4) din Constituţie, întrucât nu sunt justificate existenţa unei situaţii extraordinare şi necesitatea instituirii de urgenţă a măsurilor prevăzute în cuprinsul acesteia. De asemenea, ordonanţa de urgenţă nu cuprinde analiza efectelor ce s-ar produce asupra sistemului de sănătate în cazul neadoptării acestei reglementări, iar motivarea caracterului urgentai emiterii ordonanţei de urgenţă este lacunară;

- Având în vedere că obligaţia de a plăti impozite şi taxe este o îndatorire fundamentală prevăzută în art. 56 alin. (1) din Constituţie, iar contribuţia prevăzută de actul legislativ criticat are natura juridică a unei sarcini fiscale, rezultă că Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 77/2011 contravine prevederilor art. 115 alin. (6) din Constituţie, potrivit cărora “ordonanţele de urgenţă […] nu pot afecta [...] îndatoririle prevăzute de Constituţie”;

- Impozitele, taxele, precum şi alte sarcini fiscale asemănătoare, ce constituie venituri pentru bugetul de stat, respectiv bugetul asigurărilor sociale de stat, cum este şi taxa instituită de art. 3 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 77/2011, pot fi stabilite doar de către Parlament, ca unică autoritate legiuitoare a ţării, astfel cum prevede art. 61 alin. (1) coroborat cu art. 137 alin. (1), art. 139 alin. (1) şi art. 73 din Constituţie. Astfel, prin adoptarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 77/2011 în această materie, Guvernul a încălcat, pe lângă dispoziţiile art. 115 alin. (6), şi dispoziţiile art. 137 alin. (1) coroborat cu art. 139 alin. (1) din Constituţie, legiferând într-un domeniu care este de competenţa exclusivă a Parlamentului;

- Din expunerea de motive la proiectul de lege de aprobare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 77/2011 rezultă că au fost solicitate doar avizul Consiliului Concurenţei şi cel al Consiliului Legislativ, iar nu şi cel al Consiliului Economic şi Social. Pe cale de consecinţă, neconsultarea acestei instituţii are ca efect încălcarea prevederilor constituţionale ale art. 141;

- Este de necontestat dreptul statului de a reglementa măsuri şi contribuţii pentru finanţarea unor cheltuieli în domeniul sănătăţii. Aceste măsuri trebuie să aibă o bază legală în dreptul intern, în virtutea principiului legalităţii. În cazul în care statul ar percepe anumite sume de bani sub formă de contribuţii financiare, fără a exista un suport legal, vorbim de o veritabilă privare de proprietate. În speţă, aplicarea contribuţiei trimestriale nu numai asupra preţului în sine al medicamentelor, ci şi asupra taxei pe valoarea adăugată aplicată preţului medicamentelor, chiar dacă textul art. 3 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 77/2011 nu consacră în terminis această posibilitate, duce la încălcarea dispoziţiilor art. 44 din Constituţie şi ale art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (a se vedea Cauza Dangeville împotriva Franţei);

- Având în vedere Decizia nr. 39/2013 a Curţii Constituţionale, consideră că textul art. 3 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 77/2011 este neconstituţional în măsura în care se interpretează în sensul că la calculul contribuţiei clawback se are în vedere şi taxa pe valoarea adăugată, încălcându-se dispoziţiile art. 56 alin. (2) din Constituţie, potrivit căruia “sistemul legal de impuneri trebuie să asigure aşezarea justă a sarcinilor fiscale”;

- În final arată că sunt încălcate şi prevederile art. 11 şi art. 148 din Constituţie.

Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, exprimându-şi opinia în Dosarul nr. 363D/2013, apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. În continuare face referire la deciziile Curţii Constituţionale nr. 548/2012, nr. 1.007/2012, nr. 39/2013 şi nr. 52/2013. Instanţa apreciază ca dispoziţiile art. 3 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 77/2011, precum şi ale ordonanţei de urgenţă în ansamblul său nu sunt în contradicţie cu prevederile constituţionale ale art. 16 alin. (1), art. 56 alin. (2), art. 115 alin. (4) şi (6), art. 34 alin. (2), art. 1 alin. (3), art. 135 alin. (1) şi alin. (2) lit. a), art. 141 coroborat cu art. 1 alin. (5) din Constituţie.

Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, exprimându-şi opinia în Dosarul nr. 462D/2013, apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este parţial întemeiată. În măsura în care valoarea consumului total trimestrial de medicamente prevăzută de formula de calcul include şi taxa pe valoarea adăugată, pentru argumentele reţinute de Curtea Constituţională prin Decizia nr. 39/2013 prin care s-a declarat neconstituţională sintagma finală a art. 31 alin. (5) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 77/2011, se impune şi admiterea acestei excepţii de neconstituţionalitate.

În continuare, apreciază că celelalte argumente invocate de reclamantă în susţinerea excepţiei de neconstituţionalitate sunt neîntemeiate. În acest sens sunt considerentele reţinute de Curtea Constituţională prin Decizia nr. 1.007/2012.

Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierile de sesizare au fost comunicate preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

Guvernul arată că dispoziţiile art. 3 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 77/2011 au mai fost criticate, cu argumente similare, instanţa de contencios constituţional reţinând, în cuprinsul Deciziei nr. 1.007/2012, faptul că “În ceea ce priveşte critica de neconstituţionalitate extrinsecă, astfel cum reiese din expunerea de motive, Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 77/2011 a fost adoptată: ca urmare a consumului ridicat de medicamente (...) ţinând cont de necesitatea implementării unui sistem de contribuţie sustenabil pentru suplimentarea în continuare a surselor de finanţare a sistemului public de sănătate în regim de urgenţă. Ca atare, critica de neconstituţionalitate nu poate fi reţinută”.

În ceea ce priveşte eventuala neconcordanţă între prevederile actului normativ criticat şi cele ale altor acte normative de acelaşi nivel, precizează că acestea nu pot forma obiectul controlului de constituţionalitate.

De asemenea, în decizia sus-menţionată Curtea Constituţională a reţinut că “Din motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, precum şi din considerentele încheierilor de sesizare, (...), criticile autoarelor excepţiei de neconstituţionalitate privesc, în principal, modul de interpretare şi aplicare a prevederilor art. 1 şi art. 3 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 77/2011”. “Având în vedere cele arătate, Curtea constată că excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 77/2011 şi în mod special ale art. 1 şi art. 3 criticate în speţă vizează probleme ce ţin de modul de interpretare şi aplicare a legii la cauzele deduse judecăţii, aspect ce excedează competenţei instanţei de contencios constituţional, urmând ca excepţia de neconstituţionalitate să fie respinsă ca inadmisibilă”.

Referitor la o eventuală atingere adusă dreptului de proprietate, Curtea Constituţională a reţinut, în cuprinsul Deciziei nr. 367/2012, faptul că “regula generală în materia impozitelor şi taxelor este cuprinsă în art. 139 alin. (1) din Constituţie, potrivit căruia «Impozitele, taxele şi orice alte venituri ale bugetului de stat şi ale bugetului asigurărilor sociale de stat se stabilesc numai prin lege.» De asemenea, potrivit art. 56 din Constituţie, contribuţia cetăţenilor la cheltuielile publice constituie o îndatorire fundamentală a acestora, neputându-se reţine, în consecinţă, că prin stabilirea pe cale legală a unui impozit s-ar leza dreptul de proprietate al unei persoane”.

Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

CURTEA,

examinând încheierile de sesizare, rapoartele întocmite de judecătorul-raportor, punctele de vedere ale Guvernului, susţinerile părţilor prezente, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:

Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.

Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 3 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 77/2011 privind stabilirea unei contribuţii pentru finanţarea unor cheltuieli în domeniul sănătăţii, precum şi ale ordonanţei de urgenţă în ansamblu, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 680 din 26 septembrie 2011.

Dispoziţiile art. 3 au următorul conţinut: “(1) Contribuţia trimestrială se calculează prin aplicarea unui procent «p» asupra valorii consumului de medicamente, suportate din Fondul naţional unic de asigurări sociale de sănătate şi din bugetul Ministerului Sănătăţii, consum aferent vânzărilor fiecărui plătitor de contribuţie.

(2) Procentul «p» se calculează astfel:

 

,

 

unde:

CTt = consumul total trimestrial de medicamente, suportate din Fondul naţional unic de asigurări sociale de sănătate şi din bugetul Ministerului Sănătăţii;

BAt = bugetul aprobat trimestrial, aferent medicamentelor suportate din Fondul naţional unic de asigurări sociale de sănătate şi din bugetul Ministerului Sănătăţii, calculat prin împărţirea la 4 a bugetului anual aprobat iniţial prin legea bugetului de stat.

(3) Valoarea procentului «p» se comunică persoanelor prevăzute la art. 1 de către Casa Naţională de Asigurări de Sănătate, odată cu consumul trimestrial prevăzut la art. 5 alin. (7).

(4) Contribuţia trimestrială prevăzută la alin. (1) se calculează şi se datorează pentru valoarea consumului de medicamente realizat după data de 30 septembrie 2011.

În susţinerea neconstituţionalităţii acestor dispoziţii, autorii excepţiei invocă prevederile constituţionale ale art. 1 alin. (5) potrivit căruia, “În România, respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie”, art. 11 referitor la dreptul internaţional şi dreptul intern, art. 44 referitor la dreptul de proprietate privată, art. 56 alin. (2) referitor la justa aşezare a sarcinilor fiscale, art. 61 potrivit căruia, “Parlamentul este (...) unica autoritate legiuitoare a ţării”, art. 115 alin. (4) şi (6) referitor la delegarea legislativă, art. 137 alin. (1) referitor la sistemul financiar, art. 139 alin. (1) referitor la impozite, taxe şi alte contribuţii, art. 141 referitor la Consiliul Economic şi Social şi art. 148 referitor la integrarea în Uniunea Europeană.

Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată, în ceea ce priveşte invocarea prevederilor constituţionale ale art. 1 alin. (5), că această critică vizează, pe de-o parte, nesolicitarea avizului Consiliului Economic şi Social, iar, pe de altă parte, conţinutul notei de fundamentare şi al preambulului ordonanţei de urgenţă.

Referitor la nerespectarea prevederilor constituţionale ale art. 1 alin. (5) şi ale art. 141 din perspectiva nesolicitării avizului Consiliului Economic şi Social, reţinem că, prin Decizia nr. 83 din 15 ianuarie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 187 din 25 martie 2009, Curtea a constatat că art. 141 din Constituţie se rezumă doar la consacrarea rolului Consiliului Economic şi Social ca organ consultativ al Parlamentului şi al Guvernului, iar pentru detalii privind domeniile de specialitate în care acesta este consultat, textul face trimitere la legea sa organică de înfiinţare, organizare şi funcţionare. Norma constituţională, exprimând sintetic rolul pur consultativ pentru Parlament şi Guvern al Consiliului Economic şi Social, nu face niciun fel de referire expresă la obligaţia iniţiatorilor proiectelor de acte normative de a solicita avizul consultativ al Consiliului Economic şi Social şi nici cu privire la mecanismele de consultare a acestui organ consultativ, acestea fiind tratate în legea de organizare şi funcţionare a acestuia, la care Legea fundamentală face trimitere.

Într-un mod cu totul diferit, legiuitorul constituant a reglementat în art. 79 din Legea fundamentală rolul Consiliului Legislativ, care “este organ consultativ de specialitate al Parlamentului, care avizează proiectele de acte normative în vederea sistematizării, unificării şi coordonării întregii legislaţii. El ţine evidenţa oficială a legislaţiei României”. Sub acest aspect, nesolicitarea avizului consultativ al Consiliului Legislativ duce la neconstituţionalitatea legii sau ordonanţei - simplă sau de urgenţă. Dacă voinţa legiuitorului constituant ar fi fost în sensul impunerii obligativităţii solicitării avizului, atunci aceasta ar fi fost exprimată în cuprinsul art. 141 din Legea fundamentală, într-un mod asemănător celui folosit la redactarea art. 79, pentru reglementarea rolului şi atribuţiilor Consiliului Legislativ.

Având în vedere aspectele menţionate, Curtea constată că nici în speţa de faţă nu poate fi reţinută neconstituţionalitatea ordonanţei de urgenţă prin raportare la art. 141 din Constituţie.

În ceea ce priveşte critica referitoare la conţinutul preambulului ordonanţei de urgenţă, Curtea reţine că pentru ordonanţele de urgenţă preambulul este obligatoriu, acesta cuprinzând prezentarea elementelor de fapt şi de drept ale situaţiei extraordinare ce impune recurgerea la această cale de reglementare. Astfel, această critică se suprapune celei referitoare la nesocotirea art. 115 alin. (4) din Constituţie, potrivit căreia nu sunt justificate existenţa unei situaţii extraordinare şi necesitatea instituirii de urgenţă a măsurilor prevăzute în cuprinsul ordonanţei de urgenţă criticate. În legătură cu acest aspect, Curtea, prin Decizia nr. 1.007 din 27 noiembrie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 878 din 21 decembrie 2012, a reţinut că, astfel cum reiese din expunerea de motive, Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 77/2011 a fost adoptată:

- ca urmare a consumului ridicat de medicamente care a condus la depăşirea plafonului alocat şi pentru asigurarea unui acces neîntrerupt al populaţiei la medicamentele cu şi fără contribuţie personală acordate în ambulatoriu, în cadrul programelor naţionale de sănătate;

- ţinând cont de necesitatea implementării unui sistem de contribuţie sustenabil pentru suplimentarea în continuare a surselor de finanţare a sistemului public de sănătate în regim de urgenţă, în vederea asigurării asistenţei medicale a populaţiei, şi de faptul că neadoptarea unor măsuri imediate ar conduce la imposibilitatea organizării corespunzătoare a activităţilor din domeniul sanitar şi la imposibilitatea îmbunătăţirii condiţiilor de desfăşurare a acestora.

Or, amânarea adoptării acestor măsuri imediate ar avea consecinţe negative în ceea ce priveşte calitatea serviciilor medicale prin lipsa resurselor financiare necesare asigurării asistenţei medicale pentru un număr important de pacienţi.

De asemenea, ordonanţa a fost adoptată şi în considerarea faptului că aceste elemente vizează interesul general public şi constituie situaţii extraordinare a căror reglementare nu poate fi amânată, cu impact direct asupra asigurării asistenţei medicale a populaţiei, prin suplimentarea surselor de finanţare a sistemului public de sănătate. Ca atare, Curtea a statuat că nu poate fi reţinută încălcarea acestei prevederi constituţionale.

În continuare, Curtea Constituţională consideră că nu intră în competenţa sa verificarea conţinutului notelor de fundamentare în ceea ce priveşte lipsa studiilor, lucrărilor de cercetare şi evaluărilor statistice, care au stat la adoptarea ordonanţei de urgenţă, sau în ceea ce priveşte analiza impactului macroeconomic şi a celui asupra mediului de afaceri al dispoziţiilor ordonanţei criticate. Potrivit art. 2 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, “Curtea Constituţională asigură controlul constituţionalităţii legilor, a tratatelor internaţionale, a regulamentelor Parlamentului şi a ordonanţelor Guvernului. Astfel, nu poate fi reţinută nici această critică de neconstituţionalitate.

În ceea ce priveşte critica potrivit căreia, prin ordonanţa de urgenţă, Guvernul a reglementat într-un domeniu care este de competenţa exclusivă a Parlamentului, Curtea reţine că prin Decizia nr. 1.286 din 14 octombrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 824 din 9 decembrie 2010, şi Decizia nr. 1.359 din 21 octombrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 822 din 9 decembrie 2010, a statuat că regula generală în materia impozitelor şi taxelor este cuprinsă în art. 139 alin. (1) din Constituţie, potrivit căruia “Impozitele, taxele şi orice alte venituri ale bugetului de stat şi ale bugetului asigurărilor sociale de stat se stabilesc numai prin lege”. De asemenea, prin Decizia nr. 463 din 6 iunie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 612 din 14 iulie 2006, Curtea a reţinut că obligaţia cetăţenilor prevăzută la art. 56 alin, (1) din Constituţie, de a contribui, prin impozite şi taxe, la cheltuielile publice, este valabilă şi pentru persoanele juridice.

Totodată, prin Decizia nr. 5 din 14 iulie 1992, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 173 din 22 iulie 1992, Decizia nr. 299 din 6 noiembrie 2001, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 27 din 17 ianuarie 2002, şi Decizia nr. 123 din 1 februarie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 280 din 21 aprilie 2011, Curtea a reţinut că termenul “numai” folosit de prevederile alin. (1) al art. 139 din Constituţie are semnificaţia de a interzice posibilitatea stabilirii de impozite şi taxe pentru bugetul de stat prin acte normative inferioare, ca forţă juridică, legii. În această categorie nu intră ordonanţele emise de Guvern, ci hotărârile Guvernului, care se emit pentru organizarea executării legilor, ordinele miniştrilor etc. A spune că expresia “numai” exclude posibilitatea adoptării de ordonanţe, fiind un domeniu rezervat legii organice, înseamnă a adăuga la Constituţie.

Întrucât, astfel cum s-a arătat, stabilirea impozitelor şi taxelor datorate bugetului de stat, precum şi a condiţiilor de impozitare intră în competenţa exclusivă a legiuitorului, adoptând reglementarea criticată, Guvernul, în calitatea sa de legiuitor delegat, a acţionat în limitele acestei competenţe, prin stabilirea unei taxe menite să asigure un acces neîntrerupt al populaţiei la medicamente, neputându-se reţine că astfel ar fi contravenit principiului aşezării juste a sarcinilor fiscale.

Pe de altă parte, Curtea, prin Decizia nr. 344 din 24 septembrie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 678 din 5 noiembrie 2013, a observat că prevederile criticate au fost edictate în virtutea prevederilor art. 61 din Constituţie, potrivit cărora “Parlamentul este [“.] unica autoritate legiuitoare a ţării”, coroborate cu cele ale art. 115 referitoare la delegarea legislativă.

În continuare, Curtea observă că o altă critică a autorilor excepţiei se referă la neconstituţionalitatea ordonanţei de urgenţă din perspectiva art. 115 alin. (6) din Constituţie, potrivit cărora “ordonanţele de urgenţă [...] nu pot afecta [...] îndatoririle prevăzute de Constituţie. Se susţine că prin introducerea acestei taxe se afectează o îndatorire fundamentală, prevăzută în art. 56 alin. (1) din Constituţie, ceea ce încalcă limitele impuse de textul constituţional al art. 115 alin. (6) în ceea ce priveşte adoptarea ordonanţelor de urgenţă.

Curtea reţine că, potrivit art. 115 alin. (6) din Constituţie, “Ordonanţele de urgenţă [... ] nu pot afecta [... ] îndatoririle prevăzute de Constituţie, [... ]”. Interpretarea şi aplicarea acestei dispoziţii constituţionale impune, pentru început, clarificarea a două probleme, şi anume de a stabili conţinutul noţiunii de “Îndatoriri prevăzute de Constituţie”, pe de-o parte, şi de a lămuri sintagma “a afecta”, cu referire la îndatoririle fundamentale, pe de altă parte.

Referitor la conţinutul noţiunii de “Îndatoriri prevăzute de Constituţie”, Curtea consideră că aceasta se referă la orice îndatorire specificată de prevederile constituţionale, iar nu doar la acele îndatoriri prevăzute la titlul II Capitolul III - îndatoririle fundamentale din Constituţie. Astfel, de exemplu, intră în sfera îndatoririlor prevăzute de Legea fundamentală obligativitatea respectării Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor - art. 1 alin. (5), obligaţia statului român de a îndeplini întocmai şi cu bună-credinţă obligaţiile ce îi revin din tratatele la care este parte - art. 11 alin. (1), obligaţia autorităţilor publice să asigure Avocatului Poporului sprijinul necesar în exercitarea atribuţiilor sale - art. 59 alin. (2) etc. De asemenea, sfera persoanelor cărora le incumbă îndeplinirea unor îndatoriri fundamentale nu este limitată la categoria cetăţenilor, ci ea cuprinde şi alţi subiecţi, ca, de exemplu, statul sau autorităţile publice.

În ceea ce priveşte sintagma “a afecta”, prevăzută de prevederile constituţionale ale art. 115 alin. (6), Curtea reţine că prin Decizia nr. 1.189 din 6 noiembrie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 787 din 25 noiembrie 2008, a statuat că verbul “a afecta” este susceptibil de interpretări diferite, aşa cum rezultă din unele dicţionare. Din punctul de vedere al Curţii, aceasta urmează să reţină numai sensul juridic al noţiunii, sub diferite nuanţe, cum ar fi: “a suprima”, “a aduce atingere”, “a prejudicia”, “a vătăma”, “aleza”, “a antrena consecinţe negative”.

În continuare, Curtea apreciază că sintagma “a afecta” raportată la noţiunea de “Îndatoriri prevăzute de Constituţie” trebuie examinată în lumina jurisprudenţei sale, dar cu anumite nuanţări, determinate de modul de îndeplinire al acestor îndatoriri şi de subiecţii cărora le incumbă sarcina îndeplinirii lor.

Având în vedere cele expuse mai sus, precum şi datele cauzei de faţă, Curtea apreciază că legiuitorul delegat nu a afectat prin prezenta ordonanţă de urgenţă vreuna din îndatoririle prevăzute de Constituţie, din contră a reglementat plata unei contribuţii, care este venit la bugetul Fondului naţional unic de asigurări sociale de sănătate.

Astfel, Curtea consideră că nu a avut loc o încălcare a textului constituţional al art. 115 alin. (6) în ceea ce priveşte afectarea unei îndatoriri fundamentale, subiectele de drept vizate putându-şi modula conduita în funcţie de ipoteza normei juridice criticate.

În ceea ce priveşte invocarea prevederilor art. 44 din Constituţie şi ale art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, Curtea apreciază că nici aceasta nu este întemeiată.

Astfel, autorii excepţiei solicită Curţii să constate, pe de-o parte, că taxa de clawback datorată pe perioada de dinainte de 30 septembrie 2011 se calcula după deducerea taxei pe valoarea adăugată (art. 3631 din Legea nr. 95/2006), iar, pe de altă parte, că în ceea ce priveşte taxa datorată începând cu data de 1 ianuarie 2012, având în vedere Decizia nr. 39/2013, de asemenea, aceasta se calculează după deducerea taxei pe valoarea adăugată.

Plecând de la aceste premise, Curtea, în continuare, potrivit autorilor excepţiei, ar trebui să constate că pentru trimestrul al patrulea al anului 2011, deşi textul de lege criticat nu prevede expres, în baza de calcul al taxei de clawback este cuprinsă şi taxa pe valoarea adăugată. Determinând în acest fel neconstituţionalitatea textului criticat, Curtea, în final, ar trebui să pronunţe o decizie de interpretare în sensul celor reţinute prin Decizia nr. 39/2013.

Având în vedere cele arătate, Curtea constată că excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 3 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 77/2011 criticate în speţă vizează probleme ce ţin de modul de interpretare şi aplicare a legii la cauzele deduse judecăţii, aspect ce excedează competenţei instanţei de contencios constituţional. De altfel, Curtea reţine că instanţa de contencios constituţional s-a pronunţat, cu valoarea de principiu, în sensul că, în virtutea principiului general valabil în materie fiscală, impozitele şi taxele se aplică asupra materiei impozabile - venituri sau bunuri, nu şi asupra celorlalte impozite, or, aplicarea taxei de clawback la o altă taxă este contrară prevederilor constituţionale referitoare la aşezarea justă a sarcinilor fiscale, motiv pentru care includerea taxei pe valoarea adăugată în valoarea totală a vânzărilor de medicamente în raport cu care se calculează taxa de clawback este neconstituţională, (Ase vedea Decizia nr. 39 din 5 februarie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 100 din 20 februarie 2013.)

Astfel, rămâne ca instanţa de judecată să facă interpretarea şi aplicarea legii în cauzele deduse judecăţii acesteia, ţinând cont de dispoziţiile legale aplicabile acestora, în limitele învestirii, în conformitate cu prevederile constituţionale şi convenţionale. În acelaşi sens s-a pronunţat Curtea prin Decizia nr. 1.007 din 27 noiembrie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 878 din 21 decembrie 2012, şi Decizia nr. 263 din 21 mai 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 418 din 10 iulie 2013.

Referitor la încălcarea prevederilor Directivei 2006/112/CE a Consiliului din 28 noiembrie 2006 privind sistemul comun al taxei pe valoarea adăugată şi, implicit, a dispoziţiilor art. 11 şi pe cele ale art. 148 alin. (2) din Constituţie, Curtea a stabilit, în Decizia nr. 1.249 din 7 octombrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 764 din 16 noiembrie 2010, Decizia nr. 137 din 25 februarie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 182 din 22 martie 2010, şi Decizia nr. 1.596 din 26 noiembrie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 37 din 18 ianuarie 2010, că nu este de competenţa sa să analizeze conformitatea unei dispoziţii de drept naţional cu textul unei directive europene prin prisma art. 148 din Constituţie. O atare competenţă aparţine instanţei de judecată, care, pentru a ajunge la o concluzie corectă şi legală, din oficiu sau la cererea părţii, poate formula o întrebare preliminară în sensul art. 267 din Tratat la Curtea de Justiţie a Uniunii Europene. În situaţia în care Curtea Constituţională s-ar considera competentă să se pronunţe asupra conformităţii legislaţiei naţionale cu cea europeană, s-ar ajunge la un posibil conflict de jurisdicţii între cele două instanţe, ceea ce, la acest nivel, este inadmisibil. De asemenea, Curtea a mai arătat că toate aceste aspecte converg spre a demonstra faptul că sarcina aplicării cu prioritate a reglementărilor comunitare obligatorii în raport cu prevederile legislaţiei naţionale revine instanţei de judecată. Este o chestiune de aplicare a legii, şi nu de constituţionalitate. Curtea a constatat că, în raporturile dintre legislaţia comunitară şi cea naţională (cu excepţia Constituţiei), se poate vorbi numai de prioritatea de aplicare a celei dintâi faţă de cealaltă, chestiune ale cărei constatare şi aplicare intră în competenţa instanţelor judecătoreşti.

Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Societatea Comercială “Novo Nordisk Farma” - S.R.L. şi de Societatea Comercială “Sermedic” - S.R.L. În dosarele nr. 7.374/2/2012 şi nr. 7.198/2/2012 ale Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal şi constată că dispoziţiile art. 3 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 77/2011 privind stabilirea unei contribuţii pentru finanţarea unor cheltuieli în domeniul sănătăţii, precum şi ale ordonanţei de urgenţă în ansamblu sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.

Definitivă şi general obligatorie.

Decizia se comunică Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunţată în şedinţa din data de 4 februarie 2014.

 

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE

AUGUSTIN ZEGREAN

Magistrat-asistent,

Daniela Ramona Mariţiu

 

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

DECIZIA Nr. 77

din 11 februarie 2014

referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 58 lit. b) din Legea nr. 136/1995 privind asigurările şi reasigurările în România

 

Augustin Zegrean - preşedinte

Valer Dorneanu - judecător

Toni Greblă - judecător

Petre Lăzăroiu - judecător

Mircea Ştefan Minea - judecător

Daniel Marius Morar - judecător

Mona-Maria Pivniceru - judecător

Puskás Valentin Zoltán - judecător

Tudorel Toader - judecător

Ioniţă Cochinţu - magistrat-asistent

 

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Simona Ricu.

 

Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 58 lit. b) din Legea nr. 136/1995 privind asigurările şi reasigurările în România, excepţie ridicată de Aurelian Hoffman în Dosarul nr. 2.460/289/2013 al Judecătoriei Reghin şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 822D/2013.

La apelul nominal se constată lipsa părţilor, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită.

Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate ca neîntemeiată, menţionând în acest sens jurisprudenţa Curţii Constituţionale în materie, respectiv Decizia nr. 317 din 18 iunie 2013.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:

Prin încheierea din 21 noiembrie 2013, pronunţată în Dosarul nr. 2.460/289/2013, Judecătoria Reghin a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 58 lit. b) din Legea nr. 136/1995 privind asigurările şi reasigurările în România, excepţie ridicată de Aurelian Hoffman într-o cauză întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 136/1995.

În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorul acesteia arată, în esenţă, că faptele ilicite au antrenat atât răspunderea penală, cât şi răspunderea civilă delictuală, situaţie în care este neechitabil şi neconstituţional ca prin dispoziţiile unei legi ordinare să se stabilească o nouă formă de răspundere penală, care lipseşte de efecte juridice contractul de asigurare valabil încheiat, chiar dacă infracţiunea săvârşită în timpul producerii accidentului nu are nicio legătură cu accidentul produs.

Judecătoria Reghin opinează în sensul că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată, menţionând în acest sens jurisprudenţa Curţii Constituţionale în materie.

Potrivit dispoziţiilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

Avocatul Poporului consideră că dispoziţiile criticate sunt constituţionale, menţionând în acest sens jurisprudenţa Curţii Constituţionale.

Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernul nu au comunicat punctele lor de vedere cu privire la excepţia de neconstituţionalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:

Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze prezenta excepţie.

Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 58 lit. b) din Legea nr. 136/1995 privind asigurările şi reasigurările în România, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 303 din 30 decembrie 1995, care au următorul cuprins: “Asigurătorul recuperează sumele plătite drept despăgubiri de la persoana răspunzătoare de producerea pagubei, în următoarele cazuri: [...]

b) accidentul a fost produs în timpul comiterii unor fapte incriminate de dispoziţiile legale privind circulaţia pe drumurile publice ca infracţiuni săvârşite cu intenţie, chiar dacă aceste fapte nu s-au produs pe astfel de drumuri sau în timpul comiterii altor infracţiuni săvârşite cu intenţie;”.

În susţinerea neconstituţionalităţii acestor dispoziţii legale sunt invocate dispoziţiile constituţionale ale art. 23 alin. (12) cu privire la legalitatea incriminării, art. 73 alin. (3) lit. h) privind categoriile de legi (legiferarea infracţiunilor, pedepselor şi regimului executării acestora), art. 44 referitor la dreptul de proprietate privată, art. 53 alin. (2) referitor la restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi şi art. 136 alin. (5) privind proprietatea privată. De asemenea, sunt invocate prevederile art. 4 paragraful 1 - Dreptul de a nu fi judecat sau pedepsit de două ori - din Protocolul nr. 7 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine următoarele:

I. Prevederile art. 58 lit. b) din Legea nr. 136/1995 privind asigurările şi reasigurările în România au mai fost supuse controlului de constituţionalitate, în raport cu critici şi prevederi constituţionale similare, sens în care este Decizia nr. 317 din 18 iunie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 429 din 15 iulie 2013, prin care Curtea a respins ca neîntemeiate criticile.

1. În ceea ce priveşte încălcarea prevederilor art. 23 alin. (12) din Constituţie şi ale art. 4 paragraful 1 din Protocolul nr. 7 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, Curtea a constatat că dispoziţiile de lege criticate nu contravin principiului legalităţii incriminării, ci, dimpotrivă, asigură caracterul de previzibilitate al normei juridice, iar lipsirea de efecte juridice a unui contract nu reprezintă o nouă formă de răspundere penală, ci doar consecinţa nerespectării obligaţiei la care partea, în speţă, asiguratul este ţinut în temeiul contractului de asigurare.

2. Referitor la pretinsa încălcare a dispoziţiilor constituţionale ale art. 44 şi art. 136 alin. (5), Curtea a reţinut că la încheierea contractului de asigurare, asiguratul şi-a asumat, prin acceptarea obligaţiilor contractuale, şi riscul suportării sumelor plătite drept despăgubiri victimelor, în cazul în care accidentul s-a produs în timpul comiterii unor fapte incriminate de dispoziţiile legale privind circulaţia pe drumurile publice ca infracţiuni săvârşite cu intenţie, chiar dacă aceste fapte nu s-au produs pe astfel de drumuri sau în timpul comiterii altor infracţiuni săvârşite cu intenţie, cu consecinţa diminuării patrimoniului său şi, ca atare, prevederile criticate nu contravin normelor constituţionale privind proprietatea.

3. Potrivit art. 4 din Legea nr. 136/1995, asigurarea de răspundere civilă pentru prejudiciile produse prin accidente de autovehicule este o asigurare obligatorie. Expresia acestui caracter obligatoriu o reprezintă faptul că persoanele fizice sau juridice care au în proprietate vehicule supuse înmatriculării/înregistrării în România au obligaţia legală să încheie o astfel de asigurare, cât şi faptul că în asigurarea obligatorie raporturile dintre asigurat şi asigurător, drepturile şi obligaţiile fiecărei părţi sunt stabilite prin lege.

Astfel, asigurarea de răspundere civilă auto este un contract forţat prin care asigurătorul se obligă, corelativ încasării primelor de asigurare, să acorde despăgubiri pentru prejudiciile pentru care asiguraţii răspund faţă de terţe persoane păgubite prin accidente de vehicule. Stabilirea şi acordarea despăgubirii se realizează în baza contractului de asigurare, fie prin procedura administrativă instituită prin normele Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor (Autorităţii de Supraveghere Financiară), fie prin hotărâre judecătorească. Despăgubirea plătită de către asigurător celor păgubiţi prin accidente produse de autovehicule nu se recuperează de către acesta de la persoana răspunzătoare de producerea pagubei. Asigurătorul are acţiune în regres pentru despăgubirile plătite numai în cazurile speciale, expres şi limitativ prevăzute de art. 58 din Legea nr. 136/1995. Din această perspectivă se poate concluziona că răspunderea asigurătorului faţă de persoana prejudiciată, în materia asigurării de răspundere civilă auto, este o răspundere contractuală, asumată prin contractul de asigurare, şi, totodată, o răspundere directă, asigurătorul asumându-şi conduita asiguratului.

În cazurile prevăzute de art. 58 din Legea nr. 136/1995, asigurătorul are un rol de simplu garant al plăţii despăgubirilor, avansând, fără a o suporta finalmente, o sumă care va reintra în patrimoniul său pe calea regresului. În toate celelalte situaţii asigurătorul nu este doar un simplu garant, ci adevăratul debitor al despăgubirii care se cuvine terţului prejudiciat, deoarece el nu doar avansează, ci suportă, efectiv şi definitiv, prejudiciul cauzat prin culpa asiguratului său. Prin urmare, având în vedere faptul că situaţiile de excepţie prevăzute de art. 58 din Legea nr. 136/1995 (accidentul a fost produs cu intenţie, accidentul a fost produs în timpul comiterii unor fapte incriminate de dispoziţiile legale privind circulaţia pe drumurile publice ca infracţiuni săvârşite cu intenţie) se regăsesc în cazul proceselor penale, asigurătorul va fi obligat la plata despăgubirilor către terţa persoană păgubită. Cuantumul acestor despăgubiri trebuie să respecte nivelul stabilit prin normele Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor (Autorităţii de Supraveghere Financiară). Astfel, ca o consecinţă a stabilirii răspunderii penale, în procesul penal, însă distinct de acesta, în situaţia prevăzută de dispoziţiile art. 58 din Legea nr. 136/1995, asigurătorul va avea drept de regres, pentru suma plătită ca despăgubire, împotriva persoanei răspunzătoare de producerea accidentului în cadrul unui alt proces decât cel penal.

4. Având în vedere cele expuse mai sus, dispoziţiile art. 73 alin. (3) lit. h) din Constituţie nu au incidenţă în cauză, întrucât prin art. 58 din Legea nr. 136/1995 nu se instituie sancţiuni penale, ci se reglementează o acţiune în regres pentru asigurător.

5. Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să determine reconsiderarea jurisprudenţei Curţii Constituţionale, atât soluţia, cât şi considerentele cuprinse în această decizie îşi păstrează valabilitatea şi în cauza de faţă.

II. Având în vedere cele prezentate mai sus, invocarea prevederilor constituţionale referitoare la restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi nu poate fi reţinută, întrucât nu s-a constatat încălcarea vreunei prevederi constituţionale care consacră drepturi sau libertăţi fundamentale.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A. d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Aurelian Hoffman în Dosarul nr. 2.460/289/2013 al Judecătoriei Reghin şi constată că dispoziţiile art. 58 lit. b) din Legea nr. 136/1995 privind asigurările şi reasigurările în România sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.

Definitivă şi general obligatorie.

Decizia se comunică Judecătoriei Reghin şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunţată în şedinţa din data de 11 februarie 2014.

 

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE

AUGUSTIN ZEGREAN

Magistrat-asistent,

Ioniţă Cochinţu

 

HOTĂRÂRI ALE GUVERNULUI ROMÂNIEI

GUVERNUL ROMÂNIEI

HOTĂRÂRE

pentru modificarea Hotărârii Guvernului nr. 837/2004 privind organizarea şi funcţionarea Autorităţii pentru Valorificarea Activelor Statului şi pentru modificarea anexei nr. 1 la Hotărârea Guvernului nr. 368/2010 privind revocarea unor membri ai Consiliului de supraveghere şi îndrumare a activităţii Autorităţii pentru Valorificarea Activelor Statului, pentru aprobarea structurii organizatorice a Autorităţii pentru Valorificarea Activelor Statului, precum şi pentru modificarea Hotărârii Guvernului nr. 837/2004 privind organizarea şi funcţionarea Autorităţii pentru Valorificarea Activelor Statului

 

În temeiul art. 108 din Constituţia României, republicată,

 

Guvernul României adoptă prezenta hotărâre.

 

Art. I. - Alineatul (1) al articolului 4 din Hotărârea Guvernului nr. 837/2004 privind organizarea şi funcţionarea Autorităţii pentru Valorificarea Activelor Statului, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 503 din 4 iunie 2004, cu modificările şi completările ulterioare, se modifică şi va avea următorul cuprins:

“Art. 4. - (1) Structura organizatorică a Autorităţii pentru Administrarea Activelor Statului se aprobă prin hotărâre a Guvernului. În structura organizatorică a Autorităţii pentru Administrarea Activelor Statului pot funcţiona direcţii, servicii şi birouri, precum şi activităţi în teritoriu.”

Art. II. - Anexa nr. 1 la Hotărârea Guvernului nr. 368/2010 privind revocarea unor membri ai Consiliului de supraveghere şi îndrumare a activităţii Autorităţii pentru Valorificarea Activelor Statului, pentru aprobarea structurii organizatorice a Autorităţii pentru Valorificarea Activelor Statului, precum şi pentru modificarea Hotărârii Guvernului nr. 837/2004 privind organizarea şi funcţionarea Autorităţii pentru Valorificarea Activelor Statului, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 275 din 28 aprilie 2010, cu modificările ulterioare, se modifică şi se înlocuieşte cu anexa la prezenta hotărâre.

Art. III. - Încadrarea personalului Autorităţii pentru Administrarea Activelor Statului în numărul maxim de posturi aprobat şi în noua structură organizatorică se face în termenele şi cu respectarea condiţiilor prevăzute de legislaţia în vigoare pentru fiecare categorie de personal.

Art. IV. - Prezenta hotărâre intră în vigoare la 15 zile de la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I.

 

PRIM-MINISTRU

VICTOR-VIOREL PONTA

Contrasemnează:

Ministrul economiei,

Constantin Niţă

Preşedintele Autorităţii pentru Administrarea Activelor Statului,

Stan Popa

Viceprim-ministru, ministrul dezvoltării regionale şi administraţiei publice,

Nicolae-Liviu Dragnea

Ministrul finanţelor publice,

Ioana-Maria Petrescu

Ministrul delegat pentru buget,

Liviu Voinea

Ministrul muncii, familiei, protecţiei sociale şi persoanelor vârstnice,

Rovana Plumb

 

Bucureşti, 2 aprilie 2014.

Nr. 252.

 

ANEXĂ*)

(Anexa nr. 1 la Hotărâta Guvernului nr. 368/2010)

 

STRUCTURA ORGANIZATORICĂ

A AUTORITĂŢII PENTRU ADMINISTRAREA ACTIVELOR STATULUI

 


*) Anexa este reprodusă în facsimil.

 

ACTE ALE AUTORITĂŢII DE SUPRAVEGHERE FINANCIARA

 

AUTORITATEA DE SUPRAVEGHERE FINANCIARĂ

 

NORMĂ

pentru implementarea Ghidului ESMA cu privire la politicile şi practicile de remunerare

În temeiul prevederilor art. 1 alin. (2), art. 2 alin. (1) lit. a) şi d), art. 3 alin. (1) lit. b), art. 6 alin. (2) şi art. 14 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 93/2012 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Autorităţii de Supraveghere Financiară, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 113/2013, cu modificările şi completările ulterioare,

în conformitate cu prevederile art. 16 alin. (3) şi art. 30 alin. (3) din Regulamentul (UE) nr. 1.095/2010 al Parlamentului European şi al Consiliului din 24 noiembrie 2010 de instituire a Autorităţii europene de supraveghere (Autoritatea europeană pentru valori mobiliare şi pieţe), de modificare a Directivei nr. 716/2009/CE şi de abrogare a Directivei 2009/77/CE a Comisiei,

potrivit deliberărilor Consiliului Autorităţii de Supraveghere Financiară din data de 26 martie 2014,

Autoritatea de Supraveghere Financiară emite prezenta normă.

Art. 1. - Autoritatea de Supraveghere Financiară aplică Ghidul ESMA cu privire la politicile şi practicile de remunerare, prevăzut în anexa care face parte integrantă din prezenta normă.

Art. 2. - (1) Societăţile de servicii de investiţii financiare şi instituţiile de credit înregistrate în Registrul public al Autorităţii de Supraveghere Financiară în calitate de intermediari au obligaţia de a întocmi proceduri distincte privind remunerarea, întocmite în conformitate cu prevederile legislaţiei în vigoare şi cu prevederile ghidului menţionat la art. 1, şi de a revizui procedurile adecvate privind mecanismele de control intern, în conformitate cu prevederile aceluiaşi ghid.

(2) Prevederile alin. (1) se aplică şi societăţilor de administrare a investiţiilor care prestează activităţile menţionate la art. 5 alin. (3) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 32/2012 privind organismele de plasament colectiv în valori mobiliare şi societăţile de administrare a investiţiilor, precum şi pentru modificarea şi completarea Legii nr. 297/2004 privind piaţa de capital, precum şi administratorilor fondurilor de investiţii alternative (AFIA) care prestează activităţile menţionate la art. 6 alin. (4) lit. a) şi b) din Directiva 2011/61/UE a Parlamentului European şi a Consiliului din 8 iunie 2011 privind administratorii fondurilor de investiţii alternative şi de modificare a Directivelor 2003/41 /CE şi 2009/65/CE şi a Regulamentelor (CE) nr. 1.060/2009şi (UE) nr. 1.095/2010.

(3) Procedurile prevăzute la alin. (1) se vor transmite Autorităţii de Supraveghere Financiară până cel târziu la data de 10 septembrie 2014.

Art. 3. - În vederea aplicării prezentei norme, funcţia de asigurare a conformităţii din ghidul menţionat la art. 1 corespunde funcţiei de reprezentant al compartimentului de control intern conform Legii nr. 297/2004 privind piaţa de capital, cu modificările şi completările ulterioare, şi reglementărilor emise în aplicarea acesteia.

Art. 4. - În tot cuprinsul ghidului menţionat la art. 1, sintagma “ar trebui” se înlocuieşte cu termenul “trebuie”.

Art. 5. - Nerespectarea prevederilor prezentei norme se sancţionează potrivit dispoziţiilor titlului X din Legea nr. 297/2004, cu modificările şi completările ulterioare, şi titlului I cap. VII din Ordonanţă de urgenţă a Guvernului nr. 32/2012.

Art. 6. - Prezenta normă intră în vigoare la data publicării acesteia în Monitorul Oficial al României, Partea I.

 

Prim-vicepreşedintele Autorităţii de Supraveghere Financiară,

Daniel Dăianu

 

Bucureşti, 27 martie 2014.

Nr. 4.

 

ANEXĂ

 

Ghid cu privire la politicile şi practicile de remunerare

(Directiva privind pieţele instrumentelor financiare, MiFID)

 

I. Domeniu de aplicare

1. Prezentul ghid se aplică:

a) firmelor de investiţii [astfel cum sunt definite la art. 4 alin. (1) pct. (1) din Directiva privind pieţele instrumentelor financiare (“MiFID*)], inclusiv instituţiilor de credit atunci când furnizează servicii de investiţii, societăţilor de administrare a OPCVM-urilor (organisme de plasament colectiv în valori mobiliare) şi administratorilor externi ai fondurilor de investiţii alternative (AFIA) atunci când aceştia furnizează servicii de investiţii de tipul administrării portofoliilor individuale sau servicii conexe [în sensul art. 6 alin. (3) lit. (a) şi (b) din Directiva OPCVM şi al art. 6 alin. (4) lit. (a) şi (b) din Directiva AFIA]; şi

b) autorităţilor competente.

2. Prezentul ghid se aplică în legătură cu furnizarea serviciilor de investiţii enumerate în secţiunea A din anexa I la Directiva MiFID şi a serviciilor conexe enumerate în secţiunea B a aceleiaşi anexe.

3. Prezentul ghid abordează situaţiile în care serviciile sunt furnizate clienţilor de retail şi ar trebui, de asemenea, să se aplice, în măsura în care prezintă relevanţă, atunci când serviciile sunt furnizate clienţilor profesionali.

4. Prezentul ghid se aplică după 60 de zile calendaristice de la data cerinţei de raportare menţionate la alin. 11.

II. Definiţii

5. Cu excepţia cazurilor în care se menţionează altfel, termenii utilizaţi în Directiva privind pieţele instrumentelor financiare au acelaşi înţeles în prezentul ghid. În sensul prezentului ghid se aplică următoarele definiţii:

- autoritate competentă - o autoritate desemnată de un stat membru în temeiul art. 48 din Directiva privind pieţele instrumentelor financiare să îndeplinească atribuţiile prevăzute în MiFID;

- Directiva privind pieţele instrumentelor financiare - Directiva 2004/39/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 21 aprilie 2004 privind pieţele instrumentelor financiare, de modificare a Directivelor 85/611/CEE şi 93/6/CEE ale Consiliului şi a Directivei 2000/12/CE a Parlamentului European şi a Consiliului şi de abrogare a Directivei 93/22/CEE a Consiliului;

- Directiva de punere în aplicare a MiFID - Directiva 2006/73/CE a Comisiei din 10 august 2006 de punere în aplicare a Directivei 2004/39/CE a Parlamentului European şi a Consiliului privind cerinţele organizatorice şi condiţiile de funcţionare ale întreprinderilor de investiţii şi termenii definiţi în sensul directivei menţionate;

- Regulamentul ESMA - Regulamentul (UE) nr. 1.095/2010 al Parlamentului European şi al Consiliului din 24 noiembrie 2010 de instituire a Autorităţii europene de supraveghere (Autoritatea europeană pentru valori mobiliare şi pieţe), de modificare a Deciziei nr. 716/2009/CE şi de abrogare a Deciziei 2009/77/CE a Comisiei;

- conducere superioară - persoana sau persoanele care conduc efectiv activitatea firmei de investiţii [a se vedea art. 2 alin. (9) din Directiva de punere în aplicare a MiFID];

- persoană(e) relevantă(e)1 - persoanele care au un impact semnificativ asupra serviciului furnizat şi/sau a comportamentului corporativ al firmei, inclusiv persoanele care fac parte din personalul de primă linie lucrând direct cu clienţii, personalul de vânzări şi/sau alţi membri ai personalului implicaţi în mod indirect în furnizarea serviciilor de investiţii şi/sau conexe, a căror remunerare poate genera stimulente necuvenite pentru a acţiona împotriva interesului clienţilor lor. Acestea includ persoanele care supraveghează echipa de vânzări (cum sunt superiorii ierarhici) şi care pot fi stimulate să exercite presiuni asupra personalului de vânzări sau analiştii financiari ale căror lucrări pot fi utilizate de personalul de vânzări pentru a determina clienţii să ia decizii investiţionale. Persoanele implicate în soluţionarea rec Sa maţi ii or, tratarea creanţelor, menţinerea clienţilor şi în proiectarea şi dezvoltarea de produse constituie alte exemple de “persoane relevante”. De asemenea, persoanele relevante includ agenţii delegaţi ai firmei.2

- remuneraţie - toate formele de plată sau prestaţii acordate în mod direct sau indirect de către firme persoanelor relevante în legătură cu furnizarea de servicii de investiţii şi/sau conexe clienţilor, Forma de remunerare poate fi financiară (cum ar fi în numerar, acţiuni/părţi sociale, opţiuni, anulări ale împrumuturilor către persoanele relevante în momentul concedierii, contribuţii la pensie, remunerare de către părţi terţe, de exemplu, prin modele de cote de profit, măriri de salariu) sau nefinanciară (cum ar fi avansare în carieră, asigurare de sănătate, reduceri ori indemnizaţii speciale pentru maşină sau telefon mobil, deconturi generoase de cheltuieli, seminare în destinaţii exotice etc.);

- criterii cantitative - în sensul prezentului ghid, datele preponderent numerice sau financiare utilizate pentru a stabili remuneraţia unei persoane relevante (de exemplu, valoarea instrumentelor vândute, volumele de vânzări, stabilirea ţintelor pentru vânzări sau clienţi noi etc.);

- criterii calitative - în sensul prezentului ghid, preponderent alte criterii decât cele cantitative. Termenul se poate referi şi la date numerice sau financiare utilizate pentru evaluarea calităţii performanţei persoanei relevante şi/sau a serviciului furnizat de aceasta clientului, de exemplu, rentabilitatea investiţiei clientului, numărul foarte mic de reclamaţii într-un interval lung de timp etc.

6. Ghidul nu reflectă obligaţii absolute. Din acest motiv, se folosesc frecvent cuvintele “ar trebui”. Totuşi, atunci când se descrie o cerinţă a MiFID sau a Directivei de punere în aplicare a MiFID, se folosesc cuvintele “trebuie” sau “sunt obligate (obligaţi)”.


1 Deşi “persoana relevantă” este definită la art. 2 alin. (3) din Directiva de punere în aplicare a MiFID, prezentul ghid se concentrează asupra remunerării tuturor persoanelor implicate în furnizarea de servicii de investiţii şi/sau conexe - în special a celor care au un impact semnificativ asupra serviciului furnizat şi a profilului de risc asociat normelor de conduită şi/sau a celor care pot influenţa comportamentul corporativ.

2 Ase vedea alin. 49, pagina 16, din documentul CESR (Comitetului autorităţilor europene de reglementare a pieţelor valorilor mobiliare) intitulat .Stimulente: raport privind bunele şi relele practici” din 19 aprilie 2010 (ref. CESR/10-295). Alineatul menţionat prevede că, “În conformitate cu art. 23 din MiFID, o firmă de investiţii îşi asumă responsabilitatea totală şi necondiţionată pentru agenţii săi delegaţi. În aceste condiţii, recompensarea agentului delegat poate fi privită ca o plată internă în cadrul firmei, care nu intră sub incidenţa normelor privind stimulentele.”

 

III. Scop

7. Scopul prezentului ghid este de a asigura punerea în aplicare, în mod unitar şi îmbunătăţit, a cerinţelor existente ale MiFID privind conflictele de interese şi normele de conduită în domeniul remunerării. Pe de o parte, politicile şi practicile de remunerare ar trebui să asigure conformitatea cu cerinţele privind conflictele de interese, prevăzute la art. 13 alin. (3) şi (18) din MiFID, iar, pe de altă parte, ar trebui să asigure şi conformitatea cu normele de conduită prevăzute la art. 19 din MiFID.

8. ESMA se aşteaptă ca prezentul ghid să promoveze o mai bună convergenţă în interpretarea şi în abordarea sub aspectul supravegherii a cerinţelor MiFID privind conflictele de interese şi normele de conduită în domeniul remunerării, prin evidenţierea mai multor aspecte importante şi, astfel, prin sporirea valorii standardelor existente. Asigurând, prin contribuţia sa, că firmele respectă standardele de reglementare, ESMA anticipează o consolidare corespunzătoare a protecţiei investitorilor.

IV. Obligaţii de conformitate şi de raportare

Statutul ghidului

9. Prezentul document conţine orientări publicate în temeiul art. 16 din Regulamentul ESMA. În conformitate cu art. 16 alin. (3) din Regulamentul ESMA, autorităţile competente şi participanţii pe pieţele financiare trebuie să depună toate eforturile pentru a respecta ghidul.

10. Autorităţile competente cărora li se aplică ghidul trebuie să se conformeze, integrându-l în practicile lor de supraveghere, inclusiv atunci când anumite orientări se adresează în primul rând participanţilor pe pieţele financiare.

Cerinţe de raportare

11. Autorităţile competente cărora li se aplică ghidul trebuie să notifice ESMA dacă respectă sau intenţionează să respecte ghidul, precizând motivele nerespectării în cazul în care nu se conformează ori nu intenţionează să se conformeze, în termen de două luni de la data publicării versiunilor traduse de ESMA la MiFID_remuneration606@esma.europa.eu. În lipsa unui răspuns în acest sens până la expirarea termenului menţionat, autorităţile competente vor fi considerate neconforme. Un model de notificare este disponibil pe site-ul ESMA.

12. Participanţii pe pieţele financiare nu sunt obligaţi să raporteze dacă respectă sau nu prezentul ghid.

V. Orientări privind politicile şi practicile de remunerare (MiFID)

VI Guvernanta şi elaborarea politicilor şi practicilor de remunerare în contextul cerinţelor MiFID privind normele de conduită şi conflictele de interese

13. La elaborarea sau reevaluarea politicilor şi practicilor de remunerare, firmele ar trebui să ia în considerare riscurile asociate cu normele de conduită şi conflictele de interese. Politicile şi practicile de remunerare ale unei firme ar trebui să fie aliniate la obligaţiile efective de gestionare a conflictelor de interese (care ar trebui să includă evitarea conflictelor de interese create de acele politici şi practici de remunerare) şi la obligaţiile de gestionare a riscului asociat normelor de conduită, pentru a asigura că interesele clienţilor nu sunt afectate de politicile şi practicile de remunerare adoptate de firmă pe termen scurt, mediu şi lung.

14. Politicile şi practicile de remunerare ar trebui concepute astfel încât să nu creeze stimulente care ar putea determina persoanele relevante să favorizeze interesul propriu sau interesele firmei (de exemplu, în cazul autoplasamentului3 ori atunci când o firmă promovează vânzarea produselor care îi aduc un câştig mai mare) în detrimentul potenţial al clienţilor.


3 Practica firmelor de a vinde clienţilor proprii instrumente financiare particulare - cum sunt acţiunile ordinare, acţiunile preferenţiale, titlurile de valoare hibrid şi datoriile (fie în întreprinderea propriu-zisă, fie într-o altă entitate din cadrul aceluiaşi grup).

 

15. De asemenea, în cazul în care politicile şi practicile de remunerare ale firmelor leagă în mod direct remuneraţia de vânzarea anumitor instrumente financiare sau a unei anumite categorii de instrumente financiare, este puţin probabil ca aceste firme să poată demonstra, în această situaţie, conformitatea cu cerinţele MiFID privind normele de conduită sau conflictele de interese.

16. La elaborarea sau reevaluarea politicilor şi practicilor de remunerare, firmele ar trebui să ia în considerare toţi factorii relevanţi, cum sunt, dar fără a se limita la, rolul jucat de persoanele relevante, tipul de produse oferite şi metodele de distribuţie (de exemplu, recomandat sau nerecomandat, “faţă în faţă” ori prin intermediul mijloacelor de telecomunicaţie), pentru a preveni ca riscurile potenţiale asociate cu normele de conduită şi conflictele de interese să afecteze negativ interesele clienţilor lor şi pentru a se asigura că firma gestionează în mod adecvat orice risc rezidual aferent.

17. La elaborarea sau reevaluarea politicilor şi practicilor de remunerare, firmele ar trebui să se asigure că raportul dintre componentele fixe şi cele variabile ale remuneraţiei este adecvat, pentru a ţine seama de interesele clienţilor lor: remuneraţia variabilă ridicată, bazată pe criterii cantitative, poate creşte concentrarea persoanei relevante asupra câştigurilor pe termen scurt, şi nu asupra interesului clientului. De asemenea, politicile şi practicile de remunerare instituite ar trebui să permită funcţionarea unei politici flexibile privind remuneraţia variabilă, incluzând, după caz, posibilitatea de a nu mai plăti nicio remuneraţie variabilă,

18. La evaluarea performanţei în scopul stabilirii remuneraţiei variabile, firmele ar trebui să nu ţină seama doar de volumele de vânzări, deoarece acest lucru poate crea conflicte de interese, care, în ultimă instanţă, pot fi defavorabile clientului. La stabilirea remuneraţiei pentru agenţii delegaţi, firmele pot lua în considerare statutul special al acestora (de obicei, agenţi comerciali independenţi) şi specificul naţional respectiv.4 Totuşi, în aceste cazuri, politicile şi practicile de remunerare ale firmelor ar trebui să definească criterii adecvate care să fie utilizate pentru evaluarea performanţei persoanelor relevante,            Această evaluare ar trebui să se bazeze pe criterii calitative, încurajând persoanele relevante să acţioneze în interesul clientului.


4 Normele specifice privind remunerarea agenţilor delegaţi ar putea, de exemplu, să decurgă din actele naţionale de punere în aplicare a Directivei Consiliului din 18 decembrie 1986 privind coordonarea legislaţiei statelor membre referitoare la agenţii comerciali independenţi (86/653/CEE).

 

19. Atunci când remuneraţia este integral sau parţial variabilă, politicile şi practicile de remunerare ale firmelor ar trebui să definească criterii adecvate care să fie utilizate pentru alinierea intereselor persoanelor relevante sau ale firmelor la cele ale clienţilor. În acest sens, firmele ar trebui să aibă în vedere criterii calitative care să încurajeze persoanele relevante să acţioneze în interesul clientului.5 Exemple de criterii calitative sunt: conformitatea cu cerinţele de reglementare (în special normele de conduită şi mai ales reevaluarea caracterului adecvat al instrumentelor vândute clienţilor de către persoanele relevante) şi cu procedurile interne, tratamentul echitabil al clienţilor şi satisfacţia clientului.


5 În conformitate cu principiul G din directiva CRD III, potrivit căruia “atunci când remuneraţia depinde de performantă, valoarea sa totală se calculează în funcţie de evaluarea performanţei persoanei şi a unităţii operaţionale în cauză şi evaluarea rezultatelor globale ale instituţiei de credit, iar la evaluarea performanţei individuale sunt luate în considerare atât criterii financiare, cât şi criterii nefinanciare”.

 

20. De asemenea, la stabilirea performanţei persoanelor relevante, firmele ar trebui să ţină seama de rezultatele activităţilor acestora din punctul de vedere al conformităţii cu normele de conduită şi, în general, cu obligaţia de a se îngriji de interesul clienţilor lor.

21. Modul în care sunt elaborate politicile şi practicile de remunerare ar trebui să fie aprobat de conducerea superioară sau, după caz, de funcţia de supraveghere, în urma consultării cu funcţia de asigurare a conformităţii, şi să fie pus în aplicare de funcţiile corespunzătoare pentru a promova o guvernantă corporativă eficientă. Conducerea superioară ar trebui să fie responsabilă pentru punerea în aplicare a politicilor şi practicilor de remunerare şi pentru prevenirea şi gestionarea oricăror riscuri relevante pe care le pot genera politicile şi practicile de remunerare.6


6 În conformitate cu principiul C din directiva CRD III, potrivit căruia “organul de conducere, în cadrul funcţiei sale de supraveghere a instituţiei de credit, adoptă şi revizuieşte periodic principiile generale ale politicii de remunerare şi este responsabil de aplicarea acesteia.

 

22. De asemenea, politicile şi practicile de remunerare ale firmelor ar trebui să adopte şi să menţină măsuri care să le permită să identifice în mod eficient cazurile în care persoana relevantă nu acţionează în interesul clientului şi să ia măsuri de remediere.

23. Persoanele relevante ar trebui să fie informate în mod clar, încă de la început, asupra criteriilor care vor fi utilizate pentru stabilirea valorii remuneraţiei lor şi a măsurilor şi calendarului evaluărilor de performanţă ale acestora, Criteriile utilizate de firme pentru evaluarea performanţei persoanelor relevante ar trebui să fie accesibile, uşor de înţeles şi înregistrate.

24. Firmele ar trebui să evite elaborarea de politici şi practici excesiv de complexe (cum ar fi combinaţii de diferite politici şi practici sau scheme cu faţete multiple, care sporesc riscul ca persoanele relevante să fie determinate să nu acţioneze în interesul clienţilor şi ca eventualele măsuri de control instituite să nu fie suficient de eficiente pentru a determina riscul de a dezavantaja clientul). Acestea ar putea duce la abordări neunitare şi ar împiedica o cunoaştere sau un control adecvat asupra politicilor din partea funcţiei de asigurare a conformităţii. Anexa care face parte integrantă din prezentul ghid conţine exemple grăitoare de politici şi practici de remunerare care generează riscuri ce ar putea fi dificil de gestionat din cauza complexităţii lor, precum şi exemple de stimulente puternice pentru vânzarea anumitor produse.

25. Firmele ar trebui să aibă politici de remunerare scrise, care să fie reevaluate periodic.

26. Firmele ar trebui să se asigure că măsurile organizaţionale pe care le adoptă în ceea ce priveşte lansarea de noi produse sau servicii ţin seama în mod adecvat de politicile şi practicile lor de remunerare şi de riscurile pe care le pot prezenta aceste produse sau servicii. În mod special, înaintea lansării unui produs nou, firmele ar trebui să evalueze dacă particularităţile de remunerare legate de distribuţia acelui produs sunt conforme cu politicile şi practicile de remunerare ale firmei şi, prin urmare, nu prezintă riscuri asociate cu normele de conduită şi conflictele de interese. Firmele ar trebui să documenteze acest proces în mod corespunzător.

27. Exemple de bune practici:

- Partea variabilă a remuneraţiei plătite se calculează şi se acordă în mod liniar, şi nu în funcţie de atingerea unei ţinte după principiul “totul sau nimic”. În unele cazuri, firma decide să plătească remuneraţia variabilă în mai multe tranşe în decursul unei perioade de timp adecvate, pentru a se adapta şi a ţine seama de rezultatele pe termen lung.

- O firmă a modificat fundamental componentele remuneraţiei variabile. Componenta variabilă a remuneraţiei se bazează acum pe criterii calitative şi reflectă mai îndeaproape conduita dorită a angajaţilor, şi anume de a acţiona în interesul clienţilor.

- Referinţele utilizate în calculul remuneraţiei variabile a persoanelor relevante sunt comune pentru toate produsele vândute şi includ criterii calitative.

- În cazul unei investiţii cu capital variabil fără termen de investire, remuneraţia este amânată pentru un număr de ani prestabilit sau până la încasarea produsului.

- Plata remuneraţiei variabile poate fi aliniată la termenul de investire sau poate fi amânată, pentru a asigura că produsul vândut ia în considerare, în mod efectiv, rentabilitatea finală a produsului pentru client şi, după caz, se acordă o remuneraţie variabilă ajustată.

- Angajaţii sunt plătiţi atât în funcţie de volumul de produse vândute, cât şi de rentabilitatea efectivă a acestor produse pentru client într-un interval de timp corespunzător. În acest caz, evaluarea datelor financiare este utilizată drept măsură a calităţii serviciului furnizat.

28. Exemple de practici neadecvate;

- O firmă a început să ofere consultanţilor o remuneraţie suplimentară specifică pentru a încuraja clienţii să solicite noi produse de investiţii în care firma are o anumită cotă de participaţie. Acest lucru presupune adesea ca persoana relevantă să sugereze clienţilor săi să vândă produse pe care, altfel, le-ar recomanda să le păstreze, pentru ca aceştia să poată investi în produsele noi respective.

- Personalul de conducere şi angajaţii primesc o bonificaţie substanţială legată de un anumit produs. În consecinţă, firma vinde acest produs indiferent dacă are un caracter adecvat pentru clienţii cărora li se adresează. Avertismentele emise de responsabilul cu gestionarea riscurilor sunt ignorate, deoarece produsele de investiţii generează câştiguri mari pentru firmă. Atunci când apar riscurile care fuseseră identificate, produsele vor fi fost deja vândute, iar bonificaţiile deja plătite.

- Componenta variabilă a remuneraţiei totale se bazează numai pe volumele vândute şi sporeşte concentrarea persoanei relevante asupra câştigurilor pe termen scurt, şi nu asupra interesului clientului.

- Persoanele relevante se implică frecvent în cumpărarea şi vânzarea de instrumente financiare din portofoliul unui client, cu scopul de a câştiga o remuneraţie suplimentară, fără a analiza caracterul adecvat al acestei activităţi pentru client. De asemenea, în loc să aibă în vedere caracterul adecvat al unui produs pentru un client, persoanele relevante se concentrează asupra vânzării de produse care au un termen scurt de investire, pentru a obţine o remuneraţie din reinvestirea produsului după expirarea termenului scurt.

V.II. Controlul riscurilor generate de politicile şi practicile de remunerare

29. Firmele ar trebui să instituie măsuri de control adecvate în ceea ce priveşte conformitatea cu politicile şi practicile lor de remunerare, pentru a se asigura că acestea dau rezultatele scontate. Măsurile de control ar trebui să fie puse în aplicare în cadrul întregii firme şi să facă obiectul unei evaluări periodice.

Aceste măsuri de control ar trebui să includă evaluarea calităţii serviciului furnizat clientului - de exemplu, monitorizarea apelurilor pentru vânzările prin telefon, eşantionarea recomandărilor şi a portofoliilor clienţilor oferite pentru verificarea caracterului adecvat sau examinarea în mod regulat a altor documente ale clienţilor.

30. În cazul în care, ca urmare a particularităţilor specifice din politicile şi practicile de remunerare, ar putea apărea un dezavantaj potenţial sau real pentru client, firmele ar trebui să ia măsuri adecvate pentru a gestiona eventualele riscuri asociate cu normele de conduită şi conflictele de interese, prin reevaluarea şi/sau modificarea acestor particularităţi specifice, şi să instituie măsuri de control şi mecanisme de raportare adecvate pentru iniţierea unor acţiuni corespunzătoare de diminuare a potenţialelor riscuri asociate cu normele de conduită şi conflictele de interese.

31. Firmele ar trebui să se asigure că au instituite ierarhii adecvate şi transparente de raportare în cadrul firmei sau al grupului, pentru a permite sesizarea aspectelor ce implică riscuri de neconformitate cu cerinţele MiFID privind conflictele de interese şi normele de conduită.

32. Funcţia de asigurare a conformităţii ar trebui să fie implicată în procesul de elaborare a politicilor şi practicilor de remunerare înainte ca acestea să se aplice persoanelor relevante. Pentru a controla modul de elaborare a politicilor şi practicilor de remunerare şi procesul de aprobare a acestora, funcţia de asigurare a conformităţii ar trebui să verifice dacă firmele îndeplinesc cerinţele MiFID privind normele de conduită şi conflictele de interese şi să aibă acces la toate documentele relevante. Persoanele angajate în funcţii de control ar trebui să fie independente de departamentele pe care le supraveghează, să deţină autoritatea necesară şi să fie recompensate în funcţie de realizarea obiectivelor aferente funcţiilor lor, indiferent de performanţele domeniilor de activitate pe care le controlează. 7


7 A se vedea documentul ESMA intitulat .Orientări cu privire la anumite aspecte ale cerinţelor MiFID privind funcţia de asigurare a conformităţii” [ESMA/2012/388] şi Ghidul ABE privind guvernanta internă.

 

33. Politicile şi practicile de remunerare ale firmei ar trebui să beneficieze, de asemenea, de sprijinul deplin al conducerii superioare sau, după caz, al funcţiei de supraveghere, astfel încât să poată fi luate măsurile necesare pentru a asigura că persoanele relevante respectă în mod efectiv politicile şi procedurile privind conflictele de interese şi normele de conduită.

34. Atunci când externalizează furnizarea serviciilor de investiţii, firmele ar trebui să ţină seama de interesul clientului. În cazul în care o firmă urmăreşte să apeleze la o altă firmă pentru furnizarea serviciilor, aceasta ar trebui să verifice dacă politicile şi practicile de remunerare ale celeilalte firme urmează o abordare conformă cu prezentul ghid.

35. Exemple de bune practici:

- O firmă utilizează o gamă largă de informaţii cu privire la monitorizarea calităţii activităţii desfăşurate şi la tiparele de vânzări, incluzând analiza tendinţelor şi a cauzelor principale, pentru a identifica zonele cu risc crescut şi pentru a sprijini o abordare bazată pe riscuri a monitorizării vânzărilor, cu accent deosebit pe persoanele relevante cu performanţe ridicate. Firma se asigură că rezultatele acestor analize sunt documentate şi raportate conducerii superioare, alături de propuneri de acţiuni corective.

- O firmă utilizează instrumente de colectare a informaţiilor pentru a evalua rentabilitatea investiţiilor ce revine clienţilor de-a lungul a diferite intervale de timp în ceea ce priveşte serviciile de investiţii furnizate de persoanele relevante care sunt remunerate cu o remuneraţie variabilă. Ar fi instituite bune practici atunci când, în locul unei ţinte de vânzări, o evaluare a acestor informaţii ar constitui un factor în acordarea remuneraţiei variabile.

- O firmă evaluează anual dacă instrumentele de gestionare a informaţiilor pe care le utilizează captează în mod adecvat datele calitative necesare pentru a stabili remuneraţia variabilă pe care o plăteşte persoanelor relevante.

- Pentru a evalua dacă sistemul său de stimulente este adecvat, o firmă iniţiază un program de contactare a unui eşantion de clienţi la scurt timp după încheierea unei vânzări ce presupune un proces de vânzare “faţă în faţă”, în care nu poate monitoriza conversaţiile telefonice de vânzări înregistrate, astfel încât să testeze dacă reprezentantul de vânzări a acţionat cu onestitate, în mod echitabil şi cu profesionalism, conform interesului clientului.

- Persoanele care au obţinut cele mai mari câştiguri şi cele mai bune performanţe sunt recunoscute ca reprezentând un risc potenţial mai mare şi, în consecinţă, li se acordă o atenţie suplimentară, iar informaţii precum rezultatele de conformitate anterioare, reclamaţiile sau datele referitoare la anulări sunt utilizate pentru a dirija verificarea conformităţii. Rezultatele acestei verificări au un impact asupra elaborării/reevaluării politicii şi practicilor de remunerare.

36. Exemple de practici neadecvate:

- O firmă se bazează, în principal, pe date cantitative drept criterii de evaluare a remuneraţiei variabile.

- O firmă nu monitorizează, nu evaluează sau nu previne riscurile pe care le prezintă faptul că datele cantitative stau la baza unei părţi din sau a întregii remuneraţii variabile.

- Conducerea superioară a stabilit diferite obiective strategice pe care firma trebuie să le atingă într-un anumit an. Toate obiectivele par a se axa exclusiv pe aspecte financiare sau comerciale, fără a ţine seama de potenţialele dezavantaje pentru clienţii firmei. Politica de remunerare va fi în concordanţă cu aceste obiective strategice şi, prin urmare, va pune un accent puternic pe rezultatele financiare şi comerciale pe termen scurt.

- În pofida atenţiei acordate elaborării şi evaluării politicilor şi practicilor de remunerare, unele dintre acestea încă sunt în detrimentul clientului, generând riscuri care trebuie identificate şi diminuate.

37. Anexa include exemple grăitoare de politici şi practici de remunerare care ar genera stimulente puternice de a vinde anumite produse şi a căror conformitate cu cerinţele MiFID ar fi dificil de demonstrat de către firme. Firmele ar trebui să ţină seama de riscurile asociate cu normele de conduită şi conflictele de interese din aceste exemple atunci când îşi elaborează şi îşi pun în aplicare politicile şi practicile de remunerare.

VIII Orientare privind supravegherea şi aplicarea politicilor şi practicilor de remunerare de către autorităţile competente

38. În cazul în care autorităţile competente, prin activitatea lor de supraveghere, găsesc dovezi de practici neadecvate în încălcarea MiFID în legătură cu prezentul ghid, acestea ar trebui să aibă în vedere luarea de măsuri corespunzătoare.

39. Autorităţile competente ar trebui să evalueze modul în care firmele intenţionează să respecte, să pună în aplicare şi să menţină politicile şi practicile lor de remunerare şi modul în care sunt luate măsuri adecvate pentru a asigura, în acest sens, protejarea interesului clientului.

 

ANEXĂ

la ghid

 

Exemple grăitoare de politici şi practici de remunerare care generează conflicte ce ar putea fi dificil de gestionat

 

Anumite particularităţi ale remunerării (de exemplu, baza salarială, desfăşurarea unor competiţii bazate pe performanţă pentru persoanele relevante) implică un risc mai mare decât altele de a crea potenţiale daune clienţilor (mai precis, cele care includ caracteristici ce ar fi putut fi concepute să afecteze comportamentul persoanelor relevante, în special al personalului de vânzări). Exemple de politici şi practici de remunerare cu risc crescut, care vor fi, în general, dificil de gestionat şi a căror conformitate cu MiFID ar fi dificil de demonstrat de către firmă, includ:

1. Stimulentele care ar putea influenţa persoanele relevante să vândă sau să promoveze un anumit produs sau o anumită categorie de produse, şi nu altul/alta, sau să efectueze achiziţii sau vânzări inutile/neadecvate pentru investitor: în special situaţiile în care o firmă lansează un nou produs sau promovează un anumit produs (de exemplu, produsul lunii sau “produsele interne*) şi stimulează persoanele relevante să vândă respectivul produs. În cazul în care stimulentul este diferit pentru diferite tipuri de produse, există un risc ridicat ca persoanele relevante să favorizeze vânzarea produsului care le aduce o remuneraţie mai mare în locul unui alt produs, fără a ţine seama în mod corespunzător de interesul clientului.

a) Exemplu: O firmă are politici şi practici de remunerare legate de vânzările de produse individuale, în care persoana relevantă primeşte diferite niveluri de stimulente în funcţie de produsul sau de categoria de produse specifică pe care o vinde.

b) Exemplu: O firmă are politici şi practici de remunerare legate de vânzările de produse individuale, în care persoana relevantă primeşte acelaşi nivel de stimulent pentru o gamă întreagă de produse. Cu toate acestea, la anumite intervale de timp limitate, pentru a corespunde activităţii promoţionale sau de marketing, firma majorează stimulentul plătit la vânzarea anumitor produse.

c) Exemplu: Stimulente ce ar putea influenţa persoanele relevante (care pot fi remunerate exclusiv prin comision, de exemplu) să vândă titluri de participare emise de organisme de plasament colectiv în valori mobiliare, şi nu titluri de participare emise de alte organisme de plasament colectiv - în cazul în care ambele produse pot fi la fel de adecvate pentru client - deoarece comisioanele pot fi considerabil diferite.

2. Cerinţele neadecvate care afectează plata sau neplata stimulentelor: politicile şi practicile de remunerare care includ, de exemplu, cerinţa de a realiza o cotă de vânzări minimă la o gamă de produse pentru a câştiga orice bonificaţie sunt de natură să fie incompatibile cu obligaţia de a acţiona în interesul clientului. Condiţiile care trebuie îndeplinite înainte de plata unui stimulent pot influenţa persoanele relevante să vândă într-o manieră inadecvată. De exemplu, în situaţia în care nu se poate câştiga nicio bonificaţie din vânzări dacă nu se realizează o ţintă minimă pentru fiecare dintre mai multe tipuri de produse diferite, recomandarea produselor adecvate ar putea fi afectată. Un alt exemplu ilustrează cazul în care se aplica o reducere la plata bonificaţiei sau a stimulentului câştigat, pentru că nu s-a atins o ţintă sau un prag secundar.

a) Exemplu: O întreprindere are persoane relevante care vând o gamă de produse ce satisfac diferite nevoi ale clienţilor, iar gama de produse este împărţită în 3 “pachete”, în funcţie de tipul de nevoi ale clienţilor. Persoanele relevante pot acumula stimulente pentru fiecare produs vândut, însă la sfârşitul fiecărei luni nu se plăteşte nici un stimulent dacă nu s-a atins cel puţin 50% din ţinta de vânzări stabilită pentru fiecare “pachet”.

b) Exemplu: O firmă vinde produse cu o gamă de opţiuni “suplimentare”. Persoana relevantă primeşte stimulente pentru toate vânzările, cu o plată suplimentară pentru cazul în care clientul cumpără o opţiune suplimentară. Cu toate acestea, la sfârşitul fiecărei luni, nu se plăteşte niciun stimulent dacă nu s-a realizat o rată de penetrare de cel puţin 50% din produsele vândute cu o opţiune suplimentară.

3. Salariile variabile, în care salariul de bază variază în funcţie de acorduri (mai mare sau mai mic) pentru persoanele relevante, pe baza performanţelor obţinute faţă de ţintele de vânzări: în aceste cazuri, întregul salariu al persoanei relevante poate deveni - de fapt - o remuneraţie variabilă.

a) Exemplu: O întreprindere va micşora substanţial salariul de bază al unei persoane relevante dacă aceasta nu atinge anumite ţinte de vânzări. Prin urmare, există riscul ca persoana relevantă să efectueze vânzări neadecvate pentru a evita această consecinţă. În mod similar, persoanele relevante pot fi puternic motivate să vândă de perspectiva creşterii salariului de bază şi a beneficiilor asociate.

4. Politicile şi practicile de remunerare care creează un câştig disproporţionat faţă de vânzări marginale: în cazul în care persoanele relevante trebuie să realizeze un nivel minim de vânzări înainte de a putea câştiga stimulente sau înainte ca aceste stimulente să fie majorate, riscul este crescut. Un alt exemplu îl constituie schemele care includ “acceleratori”, în care depăşirea unui prag măreşte proporţia bonificaţiei câştigate. În unele cazuri, stimulentele se plătesc retroactiv, pe baza vânzărilor totale, şi nu doar a celor care depăşesc plafonul, putând astfel genera pentru persoanele relevante stimulente semnificative de a vinde anumite produse în anumite condiţii.

a) Exemplu: O firmă efectuează plăţi de stimulente accelerate către persoanele relevante pentru fiecare produs vândut în timpul unui trimestru, după cum urmează:

- 0-80% din ţintă nicio plată;

- 80-90% din ţintă 50 EUR pentru fiecare vânzare;

- 91-100% din ţintă 75 EUR pentru fiecare vânzare;

- 101-120% din ţintă 100 EUR pentru fiecare vânzare;

- > 120% din ţintă 125 EUR pentru fiecare vânzare Acest exemplu se poate aplica şi în situaţia în care persoana relevantă primeşte o proporţie tot mai mare din comisionul sau venitul generat.

b) Exemplu: O firmă are aceeaşi scală accelerată ca şi firma din exemplul 4a, însă majorarea plăţilor pentru fiecare vânzare se aplică retroactiv tuturor vânzărilor din trimestru, de exemplu, la depăşirea a 91% din ţintă, stimulentele acumulate până în acel moment la rata de 50 EUR per vânzare sunt majorate la 75 EUR per vânzare. Această metodă creează o serie de puncte “excesive”, în care o vânzare suplimentară, necesară pentru a atinge o ţintă dintr-o categorie mai înaltă, cauzează o creştere disproporţionată a stimulentelor.

 


Copyright 1998-2015 DSC.NET   All rights reserved.