MONITORUL OFICIAL AL ROMÂNIEI Nr. 584/2014

MONITORUL OFICIAL AL ROMÂNIEI

 

P A R T E A  I

Anul 182 (XXVI) - Nr. 584         LEGI, DECRETE, HOTĂRÂRI ŞI ALTE ACTE         Marţi, 5 august 2014

 

SUMAR

 

DECIZII ALE CURŢII CONSTITUŢIONALE

 

Decizia nr. 371 din 26 iunie 2014 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. III din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2010 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, şi pentru suspendarea aplicării unor dispoziţii din titlul VII al Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente, precum şi ale articolului unic din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 4/2012 privind unele măsuri temporare în vederea consolidării cadrului normativ necesar aplicării unor dispoziţii din titlul VII “Regimul stabilirii şi plăţii despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv” al Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente

 

Decizia nr. 373 din 26 iunie 2014 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 200 alin. (2) şi (3) din Codul de procedură civilă

 

ACTE ALE ORGANELOR DE SPECIALITATE ALE ADMINISTRAŢIEI PUBLICE CENTRALE

 

            756. - Ordin al directorului general al Agenţiei Naţionale de Cadastru şi Publicitate Imobiliară pentru închiderea vechilor evidenţe de cadastru şi publicitate imobiliară cu privire la imobilele situate pe teritoriul unităţii administrativ-teritoriale Nana, judeţul Călăraşi

 

ACTE ALE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

 

            Decizia nr. 7 din 30 iunie 2014 (Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept)

 

DECIZII ALE CURŢII CONSTITUŢIONALE

 

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

DECIZIA Nr. 371

din 26 iunie 2014

referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. III din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2010 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, şi pentru suspendarea aplicării unor dispoziţii din titlul VII al Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente, precum şi ale articolului unic din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 4/2012 privind unele măsuri temporare în vederea consolidării cadrului normativ necesar aplicării unor dispoziţii din titlul VII “Regimul stabilirii şi plăţii despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv” al Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente

 

Augustin Zegrean - preşedinte

Valer Dorneanu - judecător

Toni Greblă - judecător

Petre Lăzăroiu - judecător

Mircea Ştefan Minea - judecător

Daniel Marius Morar - judecător

Puskás Valentin Zoltán - judecător

Tudorel Toader - judecător

Bianca Drăghici - magistrat-asistent

 

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Simona Ricu.

 

1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. III din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2010 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, şi pentru suspendarea aplicării unor dispoziţii din titlul VII al Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente, a dispoziţiilor articolului unic din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 4/2012 privind unele măsuri temporare în vederea consolidării cadrului normativ necesar aplicării unor dispoziţii din titlul VII “Regimul stabilirii şi plăţii despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv” al Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente, precum şi ale dispoziţiilor art. 1 şi 2 din Legea nr. 117/2012 pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 4/2012 privind unele măsuri temporare în vederea consolidării cadrului normativ necesar aplicării unor dispoziţii din titlul VII “Regimul stabilirii şi plăţii despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv” al Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente şi pentru modificarea art. III din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2010 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945- 22 decembrie 1989, şi pentru suspendarea aplicării unor dispoziţii din titlul VII al Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente, excepţie ridicată de Valeriu Dumitru în Dosarul nr. 640/2/2012* al Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 12D/2014.

2. La apelul nominal răspunde autorul excepţiei, personal. Lipsesc celelalte părţi, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită.

3. Magistratul-asistent referă asupra faptului că autorul excepţiei a depus la dosar note de şedinţă prin care solicită admiterea excepţiei, iar părţile Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor şi Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor au formulat puncte de vedere prin care apreciază excepţia de neconstituţionalitate ca neîntemeiată.

4. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul autorului excepţiei care solicită admiterea excepţiei. Susţine că dispoziţiile legale supuse controlului de constituţionalitate contravin principiului neretroactivităţii legii, întrucât se aplică şi cauzelor aflate pe rolul instanţelor de judecată. Invocă Decizia Curţii Constituţionale nr. 88/2014.

5. Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate ca neîntemeiată, întrucât dispoziţiile legale criticate sunt norme de procedură şi reprezintă o soluţie legislativă temporară şi menţionează jurisprudenţa în materie.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, reţine următoarele:

6. Prin Decizia civilă nr. 5.625 din 9 decembrie 2013, pronunţată în Dosarul nr. 640/2/2012*. Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a art. III din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2010 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, şi pentru suspendarea aplicării unor dispoziţii din titlul VII al Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şl justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente, a dispoziţiilor articolului unic din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 4/2012 privind unele măsuri temporare în vederea consolidării cadrului normativ necesar aplicării unor dispoziţii din titlul VII “Regimul stabilirii şi plăţii despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv” al Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente, precum şi ale dispoziţiilor art. 1 şi 2 din Legea nr. 117/2012 pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 4/2012 privind unele măsuri temporare în vederea consolidării cadrului normativ necesar aplicării unor dispoziţii din titlul VII “Regimul stabilirii şi plăţii despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv” al Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente şi pentru modificarea ari. III din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2010 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şl măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945- 22 decembrie 1989, şi pentru suspendarea aplicării unor dispoziţii din titlul VII al Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente.

7. Excepţia a fost ridicată de Valeriu Dumitru în calea de atac a recursului declarat împotriva Sentinţei civile nr. 1.771 din 13 martie 2012 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal într-o cauză având ca obiect “despăgubire”.

8. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorul susţine că dispoziţiile legale criticate contravin art. 15 alin. (2) din Constituţie, respectiv principiului neretroactivităţii legii civile, întrucât acestea dispun nu numai pentru viitor, dar comportă şi efecte retroactive. Astfel, prin suspendarea tuturor procedurilor de stabilire şi acordare a măsurilor reparatorii se lipsesc practic de eficienţă juridică toate actele care au fost emise în mod legal anterior intrării lor în vigoare (titluri de despăgubire, titluri de plată, titluri de conversie, sentinţe rămase irevocabile care trebuie executate silit).

9. În continuare, apreciază că dispoziţiile legale criticate contravin prevederilor art. 16 din Constituţie, întrucât un număr considerabil de justiţiabili (posesori de titluri de despăgubire, titluri de plată sau titluri de conversie) se află în imposibilitatea de a primi măsurile reparatorii la care sunt îndreptăţiţi. Pe de altă parte, de la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 şi a Legii nr. 247/2005 există şi un număr semnificativ de persoane îndreptăţite cărora le-au fost soluţionate cu succes cererile formulate şi care au primit măsuri reparatorii. În acest context, ca urmare a aplicării Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 4/2012, a art. 3 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2010 şi a art. 1 şi 2 din Legea nr. 117/2012 s-a născut o reală discriminare între cele două categorii de justiţiabili menţionate mai sus, şi anume cei cărora le-au fost soluţionate dosarele de despăgubire anterior intervenirii actelor normative amintite mai sus şi cei cărora nu le fuseseră soluţionate dosarele la data intrării în vigoare a acestor acte normative.

10. De asemenea, arată că aceste prevederi legale încalcă prevederile art. 21 alin. (1)-(3) din Constituţie, instituţiile implicate în procesul de retrocedare (Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor şi Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor) refuzând continuu să soluţioneze cererile în materia acordării de măsuri reparatorii în termen rezonabil Or, în contextul în care Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 4/2012 şi art. 3 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2010, dar şi art. 1 şi 2 din Legea nr. 117/2012 suspendă realizarea tuturor procedurilor în materia acordării de măsuri reparatorii, un astfel de demers devine lipsit de eficienţă, cererea de chemare în judecată urmând să fie respinsă ca nelegală, atât timp cât aplicarea prevederilor pe care se întemeiază sunt suspendate. Prin urmare, dispoziţiile legale criticate lipsesc practic justiţiabilii de posibilitatea de a mai formula cereri de chemare în judecată împotriva Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor şi a Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor.

11. Totodată, susţine autorul excepţiei, dispoziţiile legale criticate contravin prevederilor constituţionale ale art. 44 alin. (1) şi (2), întrucât acestea amână pentru o dată incertă acordarea unei juste reparaţii pentru lipsa exerciţiului dreptului de proprietate.

12. Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a VIII-a contencios administrativ şl fiscal apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată, întrucât dispoziţiile legale criticate se aplică dosarelor înregistrate la Secretariatul Comisiei Naţionale pentru Compensarea Imobilelor care nu au fost soluţionate până la momentul intrării în vigoare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 4/2012, Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 62/2010 şi a Legii nr. 117/2012. Consideră că, în condiţiile în care despăgubirile stabilite potrivit Legii nr. 10/2001 nu au fost valorificate conform procedurii reglementate de dispoziţiile Legii nr. 247/2005, nu se poate susţine rezonabil că prevederile criticate se aplică retroactiv.

13. De asemenea, Curtea susţine că dispoziţiile legale criticate nu aduc atingere principiului egalităţii în faţa legii, în condiţiile în care aceste norme se aplică tuturor dosarelor aflate pe rolul Comisiei Naţionale pentru Compensarea Imobilelor, indiferent de titular, nefiind excluse de la aplicabilitate niciuna dintre ele. Totodată, apreciază că textele legale criticate nu aduc atingere nici accesului liber la justiţie în condiţiile în care acţiunile aflate pe rolul instanţelor de judecată sunt în continuare supuse controlului jurisdicţional.

14. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, actul de sesizare a fost comunicat preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

15. Avocatul Poporului consideră că dispoziţiile legale criticate nu aduc atingere prevederilor constituţionale invocate, întrucât acestea sunt norme de procedură, de imediată aplicare, cu efecte pentru viitor, şi nu pentru trecut. Acest aspect rezultă din conţinutul normativ al reglementărilor, legiuitorul stipulând că suspendarea emiterii titlurilor de despăgubire, a titlurilor de conversie, precum şi a procedurilor privind evaluarea imobilelor pentru care se acordă despăgubiri, prevăzute în titlul VII din Legea nr. 247/2005, se realizează până fa data de 15 mai 2013.

16. Referitor la susţinerea potrivit căreia prevederile legale criticate contravin principiului constituţional al egalităţii în drepturi, Avocatul Poporului apreciază că acest principiu presupune instituirea unui tratament egal pentru situaţii care, în funcţie de scopul urmărit, nu sunt diferite. De aceea el nu exclude, ci, dimpotrivă, presupune soluţii deosebite pentru situaţii diferite. Consideră că prin dispoziţiile legale criticate nu se îngrădeşte accesul liber la justiţie şi nu se aduce atingere nici dreptului la un proces echitabil, ci s-a dispus doar suspendarea emiterii titlurilor de despăgubire, a titlurilor de conversie, precum şi a procedurilor privind evaluarea imobilelor pentru care se acordă despăgubiri, prevăzute în titlul VII din Legea nr. 247/2005, pentru o perioada de timp. Susţine că soluţia legislativă reprezintă o normă temporară (fiind luată până la data de 15 mai 2013) care nu aduce atingere substanţei dreptului de proprietate. În plus, atât dreptul la valorificarea titlurilor de despăgubire sau plată, cât şi obligaţia corelativă a statului se pot executa în condiţiile impuse de noua procedură de acordare a măsurilor reparatorii reglementate prin Legea nr. 165/2013.

17. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernul nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

CURTEA,

examinând actul de sesizare, punctul de vedere al Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, susţinerile părţii prezente, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:

18. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.

19. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate, potrivit dispozitivului actului de sesizare, îl constituie dispoziţiile articolului unic din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 4/2012 privind unele măsuri temporare în vederea consolidării cadrului normativ necesar aplicării unor dispoziţii din titlul VII “Regimul stabilirii şi plăţii despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv” al Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 169 din 15 martie 2012, ale art. III din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2010 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, şi pentru suspendarea aplicării unor dispoziţii din titlul VII * al Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 446 din 1 iulie 2010, precum şi ale dispoziţiilor art. I şi II (şi nu art. 1 şi 2, cum în mod eronat s-a indicat în actul de sesizare a Curţii Constituţionale) din Legea nr. 117/2012 pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 4/2012 privind unele măsuri temporare în vederea consolidării cadrului normativ necesar aplicării unor dispoziţii din titlul VII “Regimul stabilirii şi plăţii despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv” al Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente şi pentru modificarea art. III din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2010 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, şi pentru suspendarea aplicării unor dispoziţii din titlul VII al Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 456 din 6 iulie 2012.

20. Însă, având în vedere prevederile art. 62 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 260 din 21 aprilie 2010, cu modificările şi completările ulterioare, potrivit cărora “Dispoziţiile de modificare şi de completare se încorporează, de la data intrării lor în vigoare, în actul de bază, identificându-se cu acesta. Intervenţiile ulterioare de modificare sau de completare a acestora trebuie raportate tot la actul de bază”, obiect al excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie art. III din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2010 şi articolul unic din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 4/2012.

21. Textele de lege criticate au următorul conţinut:

- Art. III din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2010:

“(1) Se suspendă emiterea titlurilor de plată prevăzute în titlul VII «Regimul stabilirii şi plăţii despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv» din Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 653 din 22 iulie 2005, cu modificările şi completările ulterioare, până la data de 15 mai 2013.

(2) Persoanele care, până la data intrării în vigoare a prezentei ordonanţe de urgenţă, au optat pentru acordarea titlurilor de plată, dar acestea nu au fost emise de Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, pot opta pentru conversia titlurilor de despăgubire în acţiuni emise de Fondul «Proprietatea». Persoanele care nu optează pentru conversia titlurilor de despăgubire în acţiuni emise de Fondul «Proprietatea» vor primi titluri de plată după expirarea perioadei de suspendare prevăzute la alin. (1), potrivit procedurii stabilite prin titlul VII din Legea nr. 247/2005, cu modificările şi completările ulterioare.”;

- Articolul unic din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 4/2012:

“(1) La data intrării în vigoare a prezentei ordonanţe de urgenţă se suspendă, până la data de 15 mai 2013, emiterea titlurilor de despăgubire, a titlurilor de conversie, precum si procedurile privind evaluarea imobilelor pentru care se acordă despăgubiri, prevăzute de titlul VII «Regimul stabilirii şi plăţii despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv» din Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 653 din 22 iulie 2005, cu modificările şi completările ulterioare.

(2) în perioada prevăzută la alin. (1), personalul din cadrul Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor întocmeşte şi pune la zi evidenţa dosarelor de despăgubire, înregistrate în mod legal la aceasta, înregistrează noi dosare de despăgubiri, analizează documentaţia existentă în aceste dosare în vederea soluţionării legale a cererilor de despăgubire şi la măsurile necesare în scopul inventarierii şi arhivării dosarelor de despăgubire depuse de către persoanele îndreptăţite.”

22. Având în vedere faptul că soluţia legislativă criticată este o normă temporară (fiind luată până la data de 15 mai 2013) şi Decizia nr. 766 din 15 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 549 din 3 august 2011, prin care instanţa de contencios constituţional a statuat că sintagma “În vigoare” din cuprinsul dispoziţiilor art. 29 alin. (1) şi ale art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 este constituţională în măsura în care se interpretează în sensul că sunt supuse controlului de constituţionalitate şi legile sau ordonanţele ori dispoziţiile din legi sau din ordonanţe ale căror efecte juridice continuă să se producă şi după ieşirea lor din vigoare, se reţine îndeplinirea condiţiilor de admisibilitate prevăzute la art. 29 alin. (1)-(3) din Legea nr. 47/1992.

23. În opinia autorului excepţiei, dispoziţiile legale criticate contravin prevederilor constituţionale ale art. 15 alin. (2) privind principiul neretroactivităţii legii, cu excepţia legii penale sau contravenţionale mai favorabile, art. 16 alin. (1) referitor la egalitatea în drepturi, art. 21 alin. (1)-(3) privind accesul liber la justiţie şi art. 44 alin. (1) şi (2) referitor la dreptul de proprietate privată.

24. Examinând excepţia de neconstituţionalitate invocată, Curtea constată că dispoziţiile legale criticate au mai fost supuse controlului de constituţionalitate exercitat prin prisma unor critici similare. Spre exemplu Decizia nr. 1.633 din 20 decembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 60 din 25 ianuarie 2012, Decizia nr. 1.602 din 15 decembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 93 din 6 februarie 2012, Decizia nr. 742 din 20 septembrie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 805 din 29 noiembrie 2012, Decizia nr. 802 din 27 septembrie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 721 din 24 octombrie 2012, Decizia nr. 979 din 22 noiembrie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 65 din 30 ianuarie 2013, şi Decizia nr. 183 din 2 aprilie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României. Partea I, nr. 444 din 19 iulie 2013, prin care Curtea Constituţională a respins ca neîntemeiate excepţiile de neconstituţionalitate.

25. Astfel, în jurisprudenţa sa Curtea a reţinut că dispoziţiile criticate sunt norme de procedură, de imediată aplicare, cu efecte pentru viitor, şi nu pentru trecut. De altfel, aplicarea pentru viitor rezultă din conţinutul normativ al reglementării, legiuitorul stipulând că emiterea titlurilor de plată, despăgubire şi conversie, precum şi procedurile privind evaluarea imobilelor pentru care se acordă despăgubiri, prevăzute în titlul VII din Legea nr. 247/2005, se suspendă pentru o perioadă de 2 ani.

26. De asemenea, Curtea a constatat că dispoziţiile legale criticate nu contravin principiului constituţional al egalităţii în drepturi. Aşa cum a reţinut în mod constant în jurisprudenţa sa, spre exemplu, Decizia Plenului Curţii Constituţionale nr. 1 din 8 februarie 1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 16 martie 1994, sau Decizia nr. 876 din 28 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 632 din 5 septembrie 2011, principiul egalităţii în fata legii presupune instituirea unui tratament egal pentru situaţii care, în funcţie de scopul urmărit, nu sunt diferite. De aceea el nu exclude, ci, dimpotrivă, presupune soluţii deosebite pentru situaţii diferite. Curtea a reţinut că adoptarea actului normativ criticat a fost determinată de circumstanţe excepţionale, legate de stabilitatea economică a statului român, urmărindu-se promovarea unor măsuri care să împiedice imposibilitatea menţinerii echilibrului bugetar, aşa cum reiese din preambulul Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 62/2010. Prin urmare, soluţia legislativă criticată reprezintă o normă temporară, care nu aduce atingere substanţei dreptului la valorificarea titlurilor de despăgubire emise de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, obligaţia statului urmând a se executa după expirarea perioadei de suspendare de 2 ani. În aceste condiţii, Curtea a reţinut că aceste circumstanţe speciale reclamă cu evidenţă o diferenţă de tratament juridic. În acest sens s-a pronunţat şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului, statuând că o deosebire de tratament juridic este discriminatorie atunci când nu este justificată în mod obiectiv şi rezonabil, aceasta însemnând că nu urmăreşte un scop legitim sau nu păstrează un raport rezonabil de proporţionalitate între mijloacele folosite şi obiectivul avut în vedere (a se vedea hotărârile din 23 iulie 1968, 13 iunie 1979, 28 noiembrie 1984, 28 mai 1985, 16 septembrie 1996,18 februarie 1999 şi, respectiv, 6 iulie 2004, pronunţate în cauzele “Aspecte privind regimul lingvistic în şcolile belgiene” împotriva Belgiei, paragraful 10, Marckx împotriva Belgiei, paragraful 33, Rasmussen împotriva Danemarcei, paragrafele 35, 38 şi 40, Abdulaziz, Cabales şi Balkandali împotriva Regatului Unit, paragraful 72, Gaygusuz împotriva Austriei, paragraful 42, Larkos împotriva Cipru, paragraful 29, Bocancea şi alţii împotriva Moldovei, paragraful 24). Totodată, în conformitate cu jurisprudenţa aceleiaşi instanţe, Statele beneficiază de o anumită marjă de apreciere în a decide dacă şi în ce măsură diferenţele între diversele situaţii similare justifică un tratament juridic diferit, iar scopul acestei marje variază în funcţie de anumite circumstanţe, de domeniu şi de context (în acest sens, a se vedea hotărârile din 23 iulie 1968, 28 mai 1985 şi, respectiv, 6 iulie 2004, pronunţate în cauzele aspecte privind regimul lingvistic în şcolile belgiene” împotriva Belgiei, paragraful 10, Gaygusuz împotriva Austriei, paragraful 42, Bocancea şi alţii împotriva Moldovei, paragraful 24).

27. Totodată, Curtea a reţinut că Guvernul român nu refuză executarea hotărârilor judecătoreşti, ci suspendă emiterea titlurilor de despăgubire, a titlurilor de conversie, precum şi procedurile privind evaluarea imobilelor pentru care se acordă despăgubiri. O atare măsură, având caracter temporar, nu este contrară dispoziţiilor art. 21 din Constituţie şi art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, regula în această materie fiind executarea hotărârilor judecătoreşti în conformitate cu dreptul comun în materie, adoptarea de către Guvern a Ordonanţei de urgenţă nr. 4/2012 fiind motivată şi de dificultăţile întâmpinate cu privire la executarea hotărârilor judecătoreşti în această materie, din cauza inexistenţei, în prezent, a unui mecanism instituţional şi legal prin care să se concretizeze dreptul persoanelor îndreptăţite la acordarea despăgubirilor.

28. De asemenea, Curtea a reţinut că, în ceea ce priveşte dreptul de proprietate, instanţa europeană a statuat că despăgubirea recunoscută printr-o decizie definitivă şi executorie constituie un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale; neexecutarea plăţii într-un termen rezonabil constituie deci o atingere a dreptului reclamantului la respectarea bunurilor, ca şi faptul că lipsa de lichidităţi nu poate justifica un asemenea comportament (hotărârile din 19 octombrie 2000 şi 7 mai 2002, pronunţate în cauzele Ambruosi împotriva Italiei, paragraful 40, şi Burdov împotriva Rusiei, paragraful 41). Guvernul, prin adoptarea dispoziţiilor legale criticate, nu neagă însă existenţa şi întinderea despăgubirilor constatate prin hotărâri judecătoreşti şi nu refuză punerea în aplicare a acestora. Măsura criticată este mai degrabă una de garantare a dreptului de proprietate asupra bunului dobândit în sensul Convenţiei, fiind deci o aplicare a art. 44 alin. (2) din Constituţie, în contextul economic existent la data adoptării, caracterizat de restrângeri de natură bugetară şi de dificultăţi în menţinerea echilibrului bugetar.

29. Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură a determina reconsiderarea jurisprudenţei în materie a Curţii Constituţionale, atât considerentele, cât şi soluţia pronunţată în deciziile menţionate îşi menţin valabilitatea şi în prezenta cauză.

30. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Valeriu Dumitru în Dosarul nr. 640/2/2012* al Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal şi constată că dispoziţiile art. III din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2010 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, şi pentru suspendarea aplicării unor dispoziţii din titlul VII al Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente, precum şi ale articolului unic din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 4/2012 privind unele măsuri temporare în vederea consolidării cadrului normativ necesar aplicării unor dispoziţii din titlul Vii “Regimul stabilirii şi plăţii despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv” al Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.

Definitivă şi general obligatorie.

Decizia se comunică Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunţată în şedinţa din data de 26 iunie 2014.

 

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE

AUGUSTIN ZEGREAN

Magistrat-asistent,

Bianca Drăghici

 

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

DECIZIA Nr. 373

din 26 iunie 2014

referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 200 alin. (2) şi (3) din Codul de procedură civilă

 

Augustin Zegrean - preşedinte

Valer Dorneanu - judecător

Toni Greblă - judecător

Petre Lăzăroiu - judecător

Mircea Ştefan Minea - judecător

Daniel Marius Morar - judecător

Puskás Valentin Zoltán - judecător

Tudorel Toader - judecător

Andreea Costin - magistrat-asistent

 

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Simona Ricu.

 

1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 200 alin. (2) şi (3) din Codul de procedură civilă, excepţie ridicată de Vasile Didel Popa în Dosarul nr. 6.939/333/2013/ al al Judecătoriei Vaslui şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 52D/2014.

2. La apelul nominal se constată lipsa părţii, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită.

3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate ca neîntemeiată. În acest sens arată că procedura reglementată de art. 200 din Codul de procedură civilă reprezintă opţiunea legiuitorului şi are drept scop remedierea unor lipsuri ale cererii de chemare în judecată. Legiuitorul a urmărit o bună administrare a justiţiei şi a dorit disciplinarea părţilor în vederea evitării oricărei tergiversări în cadrul procesului. De asemenea, arată că instanţa de contencios constituţional s-a mai pronunţat asupra dispoziţiilor legale criticate, respectiv prin deciziile nr. 479 din 21 noiembrie 2013 şi nr. 31 din 21 ianuarie 2014. Întrucât prezenta critică de neconstituţionalitate nu aduce niciun element de noutate, apreciază că soluţiile şi considerentele deciziilor menţionate îşi păstrează valabilitatea şi în prezenta cauză.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:

4. Prin încheierea din 8 ianuarie 2014, pronunţată în Dosarul nr. 6.939/333/2013, Judecătoria Vaslui a sesizat Curtea Constituţională pentru soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 200 alin. (2) şi (3) din Codul de procedură civilă, excepţie ridicată de Vasile Didel Popa într-o cauză având ca obiect soluţionarea cererii de reexaminare a încheierii de anulare a cererii de chemare în judecată.

5. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se susţine, în esenţă, că dispoziţiile legale criticate sunt neconstituţionale, întrucât, prin stabilirea termenului de 10 zile în care reclamantul trebuie să îndeplinească măsurile constatate de instanţă ca fiind necesare regularizării cererii de chemare în judecată sub sancţiunea anulării acesteia dacă termenul nu este respectat, se încalcă accesul liber la justiţie şi lipsesc justiţiabilii de un proces echitabil. Susţine că măsurile de verificare şi regularizare a cererii de chemare în judecată trebuie aduse la cunoştinţa părţii, dar este necesar a fi discutate oral şi contradictoriu în şedinţa publică, cu respectarea art. 14 şi 15 din Codul de procedură civilă. Prin urmare, judecătorul poate lua măsuri discreţionare, greşite. Consideră că prin constatarea ca neconstituţionale a dispoziţiilor art. 200 alin. (2) şi (3) vor fi înlăturate din Codul de procedură civilă şi alin. (4), (5) şi (6) ale art. 200, iar în acest fel instanţele de judecată vor fi degrevate de crearea de noi complete de judecată şi de noi dosare, timpul de soluţionare a procesului fiind scurtat. De asemenea, susţine că cererea de reexaminare este inutilă în condiţiile în care termenul de 10 zile este unul de decădere, iar partea nu are posibilitatea de a complini lipsurile cererii de chemare în judecată. În concluzie, măsurile şi sancţiunile prevăzute de art. 200 alin. (2) şi (3) din Codul de procedură civilă împiedică accesul liber la justiţie şi creează daune prin reţinerea a jumătate din taxa de timbru. Mai arată că prin dispoziţiile legale criticate se creează şi o inegalitate de tratament al părţilor rezultând din regimul juridic al cererilor incidentale (întâmpinarea, cererea reconvenţională, intervenţia principală şi accesorie, intervenţia forţată ori chemarea în garanţie) pentru care nu se prevede sancţiunea anulării pentru lipsuri privind cuprinsul cererii.

6. Judecătoria Vaslui apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Instituirea în sarcina reclamantului a obligaţiei de a sesiza instanţa de judecată în cadrul procesului civil, cu respectarea condiţiilor de formă şi de fond prevăzute de dispoziţiile legii procesuale sub sancţiunea anulării cererii, sancţiune cu care reclamantul este în prealabil încunoştinţat, nu poate fi apreciată ca o încălcare a accesului liber la justiţie. Totodată, dreptul părţii de a formula cerere de reexaminare împotriva hotărârii instanţei de anulare a cererii introductive asigură o garanţie procesuală suplimentară în acord cu prevederile art. 6 din Convenţia pentru apărarea dreptului omului şi a libertăţilor fundamentale, prin care hotărârea instanţei de fond poate fi supusă controlului privind legalitatea şi temeinicia de un alt complet al instanţei.

7. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate ridicate.

8. Avocatul Poporului consideră că dispoziţiile legale criticate sunt constituţionale. În sensul constituţionalităţii prevederilor legale criticate menţionează jurisprudenţă Curţii în materie, respectiv Decizia nr. 479 din 21 noiembrie 2013 şi Decizia nr. 31 din 21 ianuarie 2014.

9. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernul nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, reţine următoarele:

10. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.

11. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 200 alin. (2) şi (3) din Codul de procedură civilă, texte de lege care au următoarea redactare: “(2) Când cererea nu îndeplineşte aceste cerinţe, reclamantului i se vor comunica în scris lipsurile, cu menţiunea că, în termen de cel mult 10 zile de la primirea comunicării, trebuie să facă completările sau modificările dispuse, sub sancţiunea anulării cererii. Se exceptează de la această sancţiune obligaţia de a se desemna un reprezentant comun, caz în care sunt aplicabile dispoziţiile ari. 202 alin. (3).

(3) Dacă obligaţiile privind completarea sau modificarea cererii nu sunt îndeplinite în termenul prevăzut la alin. (2), prin încheiere, dată în camera de consiliu, se dispune anularea cererii.”

12. În opinia autorului excepţiei de neconstituţionalitate, dispoziţiile legale criticate încalcă prevederile din Constituţie ale art. 21 privind accesul liber la justiţie. Din motivarea orală a excepţiei de neconstituţionalitate reţinută de instanţa de fond în încheierea de sesizare a Curţii Constituţionale, se reţine şi invocarea încălcării art. 16 - Egalitatea în drepturi din Constituţie.

13. Examinând excepţia de neconstituţionalitate invocată, Curtea Constituţională reţine că s-a mai pronunţat asupra dispoziţiilor legale criticate, în acest sens fiind Decizia nr. 479 din 21 noiembrie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 59 din 23 ianuarie 2014, Decizia nr. 31 din 21 ianuarie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 112 din 14 februarie 2014 sau Decizia nr. 26 din 21 ianuarie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 243 din 4 aprilie 2014.

14. Cu acele prilejuri, Curtea a reţinut că procedura prevăzută de dispoziţiile legale criticate reprezintă opţiunea legiuitorului şi are drept scop remedierea unor lipsuri ale acţiunii introductive, astfel încât, la momentul demarării procedurii de fixare a primului termen de judecată, aceasta să cuprindă toate elementele prevăzute de art. 194 din Codul de procedură civilă. Legiuitorul a dorit disciplinarea părţilor din proces şi, în acest fel, respectarea principiului celerităţii şi a dreptului la un proces echitabil. Curtea a mai reţinut că procedura regularizării cererii introductive are rolul de a degreva instanţele de judecată de cereri incomplete, fiind de natură a pregăti judecata sub toate aspectele sale. Prin această procedură se realizează şi o protecţie a pârâtului, căruia i se comunică o cerere de chemare în judecată completă faţă de care va putea formula apărări prin întâmpinare. Spre deosebire de reglementarea art. 200 din actualul Cod de procedură civilă, vechea reglementare, din Codul de procedură civilă din 1865, presupunea, în vederea remedierii cererilor incomplete, acordarea de noi termene, care, de cele mai multe ori, conduceau la prelungirea procesului, afectându-se astfel termenul optim şi previzibil. Totodată, atrăgea angajarea de noi cheltuieli atât ale părţilor, cât şi din partea instanţei.

15. Conform art. 200 din Codul de procedură civilă, completul căruia i s-a repartizat aleatoriu cauza verifică, la primirea cererii, dacă aceasta îndeplineşte condiţiile prevăzute de lege. Atunci când constată că aceasta este neconformă, comunică reclamantului în scris lipsurile, punându-i totodată în vedere necesitatea regularizării cererii în termen de 10 zile de la primirea comunicării. Dacă termenul prevăzut de art. 200 alin. (2) din Codul de procedură civilă nu este respectat, instanţa urmează să anuleze cererea de chemare în judecată prin încheiere dată în camera de consiliu, potrivit alin. (3) al aceluiaşi articol. Faţă de vechea reglementare, unde sancţiunea consta în suspendarea judecăţii potrivit art. 114 din Codul de procedură civilă din 1865, actuala reglementare prevede sancţiunea anulării cererii introductive, cu consecinţa dezînvestirii completului de judecată de cererea informă, procedura regularizării cererii introductive fiind o procedură obligatorie. Curtea consideră că prin comunicarea reclamantului de către instanţă a lipsurilor cererii introductive, judecătorul îşi manifestă rolul activ în asigurarea accesului efectiv la justiţie al titularului cererii, instanţa nerestituind cererea de chemare în judecată, ci doar punând în vedere reclamantului să completeze lipsurile în termenul prevăzut de lege. Instanţa, potrivit art. 200 alin. (1) din Codul de procedură civilă, face aprecieri formale referitoare la întocmirea cererii de chemare în judecată, care trebuie să cuprindă toate elementele prevăzute de lege.

16. Încheierea de anulare a cererii astfel pronunţată este supusă căii de atac a reexaminării, cererea de reexaminare putând fi făcută de reclamant în 15 zile de la data comunicării.

Soluţionarea cererii de reexaminare se face de către un alt complet decât cel căruia i s-a repartizat cauza, prin încheiere definitivă dată în camera de consiliu, cu citarea reclamantului. Acest complet poate reveni asupra încheierii de anulare dacă măsura a fost dispusă în mod eronat sau dacă neregularităţile au fost înlăturate în termenul acordat, caz în care cauza va fi retrimisă completului iniţial învestit. Curtea a apreciat astfel că prin cererea de reexaminare se analizează inclusiv legalitatea măsurii prin prisma îndeplinirii condiţiilor de formă.

17. O astfel de procedură nu este de natură să afecteze însăşi esenţa dreptului protejat, având în vedere că este însoţită şi de garanţia conferită de dreptul de a formula o cerere de reexaminare prevăzută de art. 200 alin. (4) din Codul de procedură civilă. Faptul că împotriva încheierii de anulare reclamantul poate face numai cerere de reexaminare, aceasta soluţionându-se de către un alt complet decât cel căruia i s-a repartizat cauza, prin încheiere definitivă, nu poate constitui o încălcare a vreunei prevederi constituţionale, întrucât instanţa nu soluţionează fondul litigiului şi există astfel posibilitatea de a reveni asupra măsurii anulării, reexaminarea apărând ca o cale specifică de retractare. Astfel, Curtea a reţinut că instanţa de judecată se pronunţă asupra unei probleme care priveşte exclusiv buna administrare a justiţiei. Or, aşa cum a stabilit în repetate rânduri instanţa de contencios european a drepturilor omului, cea mai mare parte a drepturilor procedurale, prin natura lor, nu constituie, în sensul Convenţiei, “drepturi civile” şi deci nu intră în câmpul de aplicare al art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (pentru acelaşi raţionament, a se vedea şi Decizia Curţii Constituţionale nr. 142 din 7 martie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 206 din 11 aprilie 2013). În acest sens sunt citate ca exemple: refuzul autorizării introducerii apelului pronunţat de o curte supremă - Decizia din 9 mai 1989, pronunţată de Comisia Europeană a Drepturilor Omului în Cauza Helmers împotriva Suediei (cererea nr. 11.826/85); examinarea cererii de revizuire a unui proces civil - Decizia din 8 octombrie 1976, pronunţată de Comisia Europeană a Drepturilor Omului în Cauza X. Y si Z împotriva Elveţiei (Cererea nr. 6.916/75).

18. Aşadar, cât timp procedura criticată nu priveşte însăşi judecarea pe fond a cererii introductive, dispoziţiile criticate nu înfrâng prevederile referitoare la dreptul la un proces echitabil, întrucât procedura specială vizată nu se referă la fondul cauzelor, respectiv la drepturile civile, cum cere art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, ci numai la aspectele de ordin pur legal, a căror examinare nu face cu nimic necesară o dezbatere, cu citarea părţilor.

19. De altfel, mijloacele procedurale prin care se înfăptuieşte justiţia presupun şi instituirea regulilor de desfăşurare a procesului în faţa instanţelor judecătoreşti, legiuitorul, în virtutea rolului său constituţional consacrat de art. 126 alin. (2) şi art. 129 din Legea fundamentală, putând stabili prin lege procedura de judecată. Aceste prevederi constituţionale dau expresie principiului consacrat şi de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, care, de exemplu, prin Hotărârea din 16 decembrie 1992, pronunţată în Cauza Hadjianastassiou împotriva Greciei, paragraful 33, a stabilit că “statele contractante se bucură de o mare libertate în alegerea mijloacelor proprii care să permită sistemului judiciar să respecte imperativele art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale”.

20. În ceea ce priveşte invocarea prevederilor art. 16 din Constituţie referitor la egalitatea în faţa legii, Curtea a constatat că dispoziţiile legale criticate se aplică în aceeaşi măsură persoanelor aflate în aceeaşi situaţie juridică, neputându-se reţine încălcarea dispoziţiilor constituţionale menţionate.

21. Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să justifice reconsiderarea jurisprudenţei în materie a Curţii Constituţionale, soluţia şi considerentele deciziilor amintite îşi păstrează valabilitatea şi în prezenta cauză.

22. Distinct de cele arătate, Curtea reţine că prin Decizia de inadmisibilitate din 15 aprilie 2014 pronunţată în Cauza Lefter împotriva României (Cererea nr. 66.268/13), Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reţinut că procedura de regularizare a cererii de chemare în judecată reglementată de art. 200 din Codul de procedură civilă nu se substituie unei cereri judiciare şi nu anticipează faza de admitere a probelor, însă este vorba de o etapă obligatorie, care urmăreşte să impună reclamanţilor o anumită disciplină, în vederea evitării oricărei tergiversări în cadrul procedurii, prin urmare o astfel de procedură este prevăzută de lege şi urmăreşte o bună administrare a justiţiei (paragraful 18). Curtea a apreciat că anularea cererii reclamantului nu constituie o ingerinţă disproporţionată în dreptul său de acces la instanţă, deoarece partea este informată asupra omisiunii sale şi de sancţiunea susceptibilă de a-i fi aplicată (paragrafele 20 şi 21).

23. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Vasile Didel Popa în Dosarul nr. 6.939/333/2013/a1 al Judecătoriei Vaslui şi constată că dispoziţiile art. 200 alin. (2) şi (3) din Codul de procedură civilă sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.

Definitivă şi general obligatorie.

Decizia se comunică Judecătoriei Vaslui şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunţată în şedinţa din data de 26 iunie 2014.

 

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE

AUGUSTIN ZEGREAN

Magistrat-asistent,

Andreea Costin

 

ACTE ALE ORGANELOR DE SPECIALITATE ALE ADMINISTRAŢIEI PUBLICE CENTRALE

GUVERNUL ROMÂNIEI

AGENŢIA NAŢIONALA DE CADASTRU ŞI PUBLICITATE IMOBILIARĂ

 

ORDIN

pentru închiderea vechilor evidenţe de cadastru şi publicitate imobiliară cu privire la imobilele situate pe teritoriul unităţii administrativ-teritoriale Nana, judeţul Călăraşi

 

Având în vedere prevederile art. 11 alin, (2) lit. p) din Legea cadastrului şi a publicităţii imobiliare nr. 7/1996, republicată, cu modificările şi completările ulterioare,

în temeiul art. 15 alin. (3) din Regulamentul de organizare şi funcţionare al Agenţiei Naţionale de Cadastru şi Publicitate Imobiliara, aprobat prin Hotărârea Guvernului nr. 1.288/2012, cu modificările ulterioare,

directorul general al Agenţiei Naţionale de Cadastru şi Publicitate Imobiliară emite prezentul ordin.

Art. 1. - Se declară închise vechile evidenţe de cadastru şi publicitate imobiliară cu privire la imobilele situate pe teritoriul unităţii administrativ-teritoriale Nana, judeţul Călăraşi.

Art. 2. - (1) De la data deschiderii cărţilor funciare din oficiu, orice alte evidenţe de cadastru şi publicitate imobiliară se înlocuiesc pentru unitatea administrativ-teritorială Nana, judeţul Călăraşi, cu planul cadastral şi noile cărţi funciare.

(2) Vechile evidenţe se păstrează în arhiva biroului teritorial şi pot fi consultate pentru istoric.

Art. 3. - Identificarea şi numerotarea imobilelor cuprinse în actele de proprietate şi în planuri anterior deschiderii noilor cărţi funciare pe teritoriul unităţii administrativ-teritoriale Nana, judeţul Călăraşi, îşi pierd valabilitatea.

Art. 4. - Prezentul ordin se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

 

Directorul general al Agenţiei Naţionale de Cadastru şi Publicitate Imobiliară,

Marius Arthur Ursu

 

Bucureşti, 21 iulie 2014.

Nr. 756.

 

ACTE ALE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE SI JUSTIŢIE

 

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

COMPLETUL PENTRU DEZLEGAREA UNOR CHESTIUNI DE DREPT

DECIZIA Nr. 7

din 30 iunie 2014

 

Dosar nr. 5/1/2014/HP/C

 

Ionel Barbă - preşedintele Secţiei de contencios administrativ şi fiscal – preşedintele completului

Zoiţa Milăşan - judecător la Secţia de contencios administrativ şi fiscal

Carmen Sîrbu - judecător la Secţia de contencios administrativ şi fiscal

Denisa Angelica Stănişor - judecător la Secţia de contencios administrativ şi fiscal

RodicaVoicu - judecător la Secţia de contencios administrativ şi fiscal

Gabriela Elena Bogasiu - judecător la Secţia de contencios administrativ şi fiscal

Eugenia Ion - judecător la Secţia de contencios administrativ şi fiscal

Luiza Maria Păun - judecător la Secţia de contencios administrativ şi fiscal - judecător-raportor

Cezar Hîncu - judecător la Secţia de contencios administrativ şi fiscal

 

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept ce formează obiectul Dosarului nr. 5/1/2014/HP/C a fost constituit conform dispoziţiilor art. XIX alin. (2) din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti, precum şi pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă şi ale art. 274 alin. (1) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu modificările şi completările ulterioare.

Şedinţa este prezidată de domnul judecător Ionel Barbă, preşedintele Secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

La şedinţa de judecată participă Aurel Segărceanu, magistrat-asistent la Secţia de contencios administrativ şi fiscal, desemnat în conformitate cu dispoziţiile art. 276 din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu modificările şi completările ulterioare.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a luat în examinare sesizarea formulată de Curtea de Apel Ploieşti, în Dosarul nr. 3.422/114/2013, privind pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarelor chestiuni de drept:

“Dacă, faţă de dispoziţiile art. 29 alin. (3) şi, în special, alin. (4) lit. b) din O.U.G. nr. 75/2005 - ce vizează, în esenţă, faptul că acreditarea acordă dreptul de a emite diplome recunoscute de Ministerul Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului (în prezent Ministerul Educaţiei Naţionale) şi de a organiza examenul de licenţă - dispoziţii în vigoare în perioada în care reclamanta a urmat cursurile Universităţii «Spiru Haret», cererile de obligare a universităţii la eliberarea diplomelor de licenţă şi de obligare a ministerului să aprobe tipărirea formularelor tipizate pot fi sau nu analizate independent de examinarea împrejurării acreditării/neacreditării programului de studiu organizat de Universitatea «Spiru Haret» şi absolvit de reclamant.

Dacă, faţă de dispoziţiile art. 72 din Codul de procedură civilă, este admisibilă cererea Universităţii «Spiru Haret» de chemare în garanţie a Ministerului Educaţiei Naţionale pentru a fi obligat să aprobe tipărirea formularelor tipizate, în condiţiile în care această cerere nu are ca obiect valorificarea unui drept de garanţie sau despăgubire”.

Magistratul-asistent a prezentat referatul cauzei, arătând că la dosarul cauzei au fost depuse: practica judiciară şi raportul întocmit de judecătorul-raportor; de asemenea, s-a arătat că raportul a fost comunicat părţilor, conform dispoziţiilor art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă, iar Ministerul Educaţiei Naţionale, Universitatea “Spiru Haret”, reclamanţii din dosarul de sesizare şi Rădulescu Alexandru au formulat puncte de vedere privind chestiunea de drept supusă judecăţii.

În urma deliberărilor, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept rămâne în pronunţare asupra admisibilităţii sesizării privind pronunţarea unei hotărâri prealabile.

ÎNALTA CURTE,

deliberând asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele:

1. Titularul şi obiectul sesizării

Curtea de Apel Ploieşti a dispus, prin încheierea din 3 aprilie 2014, în Dosarul nr. 3.422/114/2013, aflat pe rolul acestei instanţe, sesizarea din oficiu a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în temeiul dispoziţiilor art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la chestiunile de drept sus-menţionate.

2. Temeiul juridic al sesizării

Articolul 519 din Codul de procedură civilă:

“Dacă în cursul judecăţii, un complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului, învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, constatând că o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei respective, este nouă şi asupra acesteia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, va putea solicita Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să pronunţe o hotărâre prin care să dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată.”

3. Expunerea succintă a procesului. Obiectul învestirii Instanţei care a solicitat pronunţarea unei hotărâri prealabile. Stadiul procesual în care se află pricina

3.1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Buzău cu nr. 3.422/114/2013 din 3 iunie 2013, reclamanta G.V. a chemat în judecată pârâţii Universitatea “Spiru Haret" (denumită în continuare USH) şi Ministerul Educaţiei Naţionale (denumit în continuare MEN), solicitând obligarea universităţii pârâte să-i elibereze diploma de licenţă şi suplimentul la diplomă şi a ministerului pârât să tipărească formularele tipizate constând în diploma de licenţă şi suplimentul la diplomă, cu cheltuieli de judecată.

În motivarea cererii, reclamanta a arătat, în esenţă, următoarele:

- a urmat studiile Facultăţii de Psihologie din cadrul USH, specializarea psihologie, din cadrul universităţii respective, promovând examenul de licenţă din sesiunea iulie 2009;

- în anul 2010, reclamantei i-a fost eliberată Adeverinţa nr. 6.838 din 21 septembrie 2010, cu valabilitate până la eliberarea diplomei de licenţă;

- deşi a solicitat universităţii pârâte eliberarea diplomei, aceasta i-a răspuns că ministerul a amânat în mod repetat aprobarea pentru toate formularele tipizate, precum şi că adeverinţa produce efecte juridice depline, aceasta nefiind anulată de vreo instanţă judecătorească;

- ministerul a justificat refuzul de a aproba tipărirea formularelor tipizate, cu motivarea că USH nu a avut acreditare pentru specializarea absolvită de reclamantă în forma învăţământului la distanţă, însă nu a invocat, în baza art. 116 şi art. 141 din Legea învăţământului nr. 84/1995, cu modificările şi completările ulterioare, în vigoare în anul 2009, neegalităţi în organizarea studiilor la forma de învăţământ la distanţă şi a examenului de licenţă din sesiunea 2009.

3.2. Întâmpinarea şi cererea de chemare în garanţie formulate de pârâta USH

Prin întâmpinare şi cererea de chemare în garanţie, pârâta USH a solicitat să se constate că si-a îndeplinit obligaţiile faţă de reclamantă, astfel că se impune admiterea cererii sale de chemare în garanţie şi obligarea MEN să aprobe tipărirea formularelor tipizate, constând în diploma de licenţă şi suplimentul la diplomă pentru reclamantă, începând cu a 30-a zi de la rămânerea irevocabilă a hotărârii ce urmează a se pronunţa în cauză.

Pârâta USH a precizat că, potrivit Legii nr. 443/2002 privind înfiinţarea Universităţii “Spiru Haret” din Bucureşti1, este persoană juridică de drept privat şi utilitate publică, parte a sistemului naţional de învăţământ, iar, prin Hotărârea Guvernului nr. 693/20032 şi Hotărârea Guvernului nr. 676/20073 a fost acreditată sau autorizată provizoriu pentru forma de învăţământ la zi. Cadrul legal precizat i-a permis să desfăşoare forma de învăţământ cu frecvenţă redusă sau învăţământ la distanţă, iar MEN a autorizat eliberarea diplomelor de licenţă pentru absolvenţii formei de învăţământ la distanţă, mai puţin pentru cei care au promovat examenul de licenţă în sesiunea iulie 2009.

Universitatea a solicitat în mai multe rânduri MEN să aprobe tipărirea formularelor tipizate de diplome de licenţă, dar ministerul a aprobat doar în parte modelul de formular, astfel încât pârâta este în imposibilitate de a emite diploma pentru reclamantă.

Pârâta USH a depus, în copie, jurisprudenţa în materie a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia de contencios administrativ şi fiscal şi solicitările adresate MEN.

3.3. Întâmpinarea depusă de pârâtul MEN

Prin întâmpinare, MEN a solicitat respingerea cererii de chemare a sa în garanţie, arătând, în esenţă, următoarele: actele de studii pot fi eliberate doar pentru absolvenţii care au promovat examenele de licenţă şi care au urmat o specializare la o formă de învăţământ acreditată să funcţioneze provizoriu la înscrierea în primul an de facultate; universitatea pârâtă nu are dreptul să elibereze acte de studii pentru programele de studii şi formele de învăţământ neautorizate/neacreditate; USH a prezentat o situaţie a numărului de absolvenţi la forma de învăţământ la distanţă pentru care nu a solicitat eliberarea avizului pentru tipărirea diplomelor de licenţă, întrucât situaţia acestora urmează să fie clarificată conform prevederilor Ordonanţei Guvernului nr. 10/20094, care confereau studenţilor posibilitatea de finalizare a studiilor într-un cadru legal, prin trecerea la formele de învăţământ autorizate sau acreditate.

Concluzionând, chematul în garanţie a învederat că reclamanta a urmat studiile unei forme de învăţământ ai cărei studenţi nu au fost avuţi în vedere în cuprinsul cifrei de şcolarizare pentru care s-au eliberat formularele tipizate.

3.4. Hotărârea pronunţată de Tribunalul Buzău

Prin Sentinţa nr. 3.541/27.09.2013, Tribunalul Buzău a hotărât următoarele:

- a admis cererea formulată de reclamantă;

- a respins, ca inadmisibilă, cererea formulată de pârâta USH privind chemarea în garanţie a pârâtului MEN;

- a dispus obligarea pârâtei USH să elibereze reclamantei diploma de licenţă şi suplimentul la diplomă (foaia matricolă), ca urmare a promovării examenului de licenţă organizat în sesiunea 2009;

- a obligat pârâtul MEN să aprobe tipizarea formularelor tipizate, constând În diploma de licenţă şi suplimentului la aceasta;

- a obligat pe pârâţi să plătească reclamantei suma de 40 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.

3.5. Calea de atac exercitată

împotriva sentinţei pronunţate de Tribunalul Buzău au declarat recurs pârâţii USH şi MEN, recursurile fiind înregistrate pe rolul Curţii de Apel Ploieşti, Dosarul nr. 3.422/114/2013.

3.6. Sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile

în cadrul Dosarului nr. 3.4227114/2013, prin încheierea din 3 aprilie 2014, Curtea de Apel Ploieşti, în temeiul art. 519 din Codul de procedură civilă, a sesizat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile şi a dispus suspendarea judecării recursului, conform art. 520 alin. (2) din Codul de procedură civilă, până la pronunţarea de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a hotărârii prealabile.

4. Normele de drept intern ce formează obiectul sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu privire la pronunţarea hotărârii prealabile

Dispoziţiile legale indicate de instanţa de trimitere în cuprinsul sesizării adresate Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie sunt următoarele:

- art. 29 alin. (3) şi alin. (4) lit. b) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 75/2005 privind asigurarea calităţii educaţiei, aprobată cu modificări prin Legea nr. 87/2006, cu modificările şi completările ulterioare (O.U.G. nr. 75/2005).

În forma iniţială a ordonanţei de urgenţă, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 642 din 20 iulie 2005, art. 29 avea următorul conţinut:

“Art. 29. - (1) Orice persoană juridică, publică sau privată, interesată în furnizarea de educaţie se supune procesului de evaluare şi acreditare, în condiţiile legii, înainte de a începe să funcţioneze.

(2) în învăţământul preuniversitar acreditarea se face la nivelul structurilor instituţionale pentru fiecare nivel de învăţământ, fiecare tip de program de studii şi de calificare profesională, după caz.

(3) în învăţământul superior acreditarea se face la nivelul structurilor instituţionale pentru fiecare program din ciclul de licenţă, care duce la o calificare universitară distinctă. Programele specifice ciclurilor de studii de masterat şi doctorat se supun evaluării externe, în vederea acreditării, numai la cererea instituţiei de învăţământ superior.

(4) Acreditarea presupune parcurgerea a două etape succesive:

a) autorizarea de funcţionare provizorie, care reprezintă actul de înfiinţare şi acordă dreptul de a desfăşura procesul de învăţământ şi de a organiza, după caz, admiterea la studii;

b) acreditarea, care acordă - alături de drepturile prevăzute la lit. a) - şi dreptul de a emite diplome, certificate şi alte acte de studii recunoscute de Ministerul Educaţiei şi Cercetării şi de a organiza, după caz, examen de absolvire.

(5) Evaluarea externă, în vederea acreditării, se declanşează la cererea organizaţiei care îşi propune să ofere unul sau mai multe programe de educaţie iniţială sau continuă şi se bazează pe un ansamblu de standarde referitoare la domeniile şi criteriile prevăzute la art. 10.

(6) Standardele naţionale specifice fiecărei etape de acreditare, diferenţiate potrivit art. 8 alin. (3), metodologiile de evaluare externă, eşalonarea în timp a procesului de acreditare, precum şi taxele percepute în vederea autorizării şi acreditării se stabilesc periodic, la propunerea agenţiilor de asigurare a calităţii şi a Ministerului Educaţiei şi Cercetării, prin hotărâre a Guvernului.”

Prin Legea nr. 87/2006 pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 75/2005, articolul 29 din ordonanţa de urgenţă a fost modificat, având următorul conţinut:

“Art. 29. - (1) Orice persoană juridică, publică sau privată, interesată în furnizarea de educaţie se supune procesului de evaluare şi acreditare, în condiţiile legii.

(2) în învăţământul preuniversitar evaluarea şi acreditarea se fac la nivelul structurilor instituţionale pentru fiecare nivel de învăţământ, fiecare tip de program de studii şi de calificare profesională, după caz.

(3) în învăţământul superior evaluarea şi acreditarea se fac la nivelul structurilor instituţionale pentru fiecare program din ciclul de licenţă, care duce la o calificare universitară distinctă. Programele specifice ciclurilor de studii de masterat şi doctorat se supun evaluării externe, în vederea acreditării.

(4) Acreditarea presupune parcurgerea a două etape succesive:

a) autorizarea de funcţionare provizorie, care acordă dreptul de a desfăşura procesul de învăţământ şi de a organiza, după caz, admiterea la studii;

b) acreditarea, care acordă, alături de drepturile prevăzute la lit. a), şi dreptul de a emite diplome, certificate şi alte acte de studii recunoscute de Ministerul Educaţiei şi Cercetării şi de a organiza, după caz, examen de absolvire, licenţă, masterat, doctorat.

(5) Evaluarea externă în vederea acreditării se declanşează la cererea furnizorului de educaţie care îşi propune să ofere unul sau mai multe programe de educaţie iniţială sau continua şi se bazează pe un ansamblu de standarde referitoare la domeniile şi criteriile prevăzute la art. 10.

(6) Standardele naţionale specifice fiecărei etape de acreditare, diferenţiate potrivit art. 8 alin. (3), metodologiile de evaluare externă, eşalonarea în timp a procesului de acreditare, precum şi tarifele percepute în vederea autorizării şi acreditării se stabilesc periodic, la propunerea agenţiilor de asigurare a calităţii şi a Ministerului Educaţiei şi Cercetării, prin hotărâre a Guvernului.”

- art. 72 din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, republicată, cu modificările şi completările ulterioare (Codul de procedură civilă):

“II. Chemarea în garanţie

Condiţii

Art. 72. - (1) Partea interesată poate să cheme în garanţie o terţă persoană, împotriva căreia ar putea să se îndrepte cu o cerere separată în garanţie sau în despăgubiri.

(2) în aceleaşi condiţii, cel chemat în garanţie poate să cheme în garanţie o altă persoană.”

5. Motivele reţinute de titularul sesizării care susţin admisibilitatea cererii de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în temeiul art. 519 din Codul de procedură civilă

Prin actul de sesizare a Înaltei Curţi de casaţie şi Justiţie - încheierea din 3 aprilie 2014 - Curtea de Apel Ploieşti a apreciat că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă.

6. Punctul de vedere al completului de judecată cu privire la dezlegarea chestiunii de drept.

Normele de drept supuse dezlegării sunt cele citate la pct. 4.

6.1. Referitor la legătura dintre cererile de obligare a USH să elibereze diploma de licenţă şi suplimentul la diplomă şi de obligare a MEN să aprobe tipărirea formularelor tipizate necesare şi împrejurarea acreditării/neacreditării universităţii precizate, Curtea de Apel Ploieşti a reţinut următoarele:

Atât la data începerii cursurilor de către reclamantă (anul 2005), organizate în cadrul universităţii pârâte, la momentul susţinerii şi promovării examenului de licenţă (iulie 2009), cât şi la momentul sesizării instanţei erau în vigoare dispoziţiile art. 29 alin. (1)-(4) din O.U.G. nr. 75/2005, citate la pct. 4.

Dispoziţiile art. 2 alin. (1) din Regulamentul privind regimul actelor de studii în sistemul de învăţământ superior, aprobat prin Ordinul ministrului educaţiei, cercetării şi tineretului nr. 2.284/2007 (denumit în continuare, în cuprinsul prezentei decizii, Ordinul MECTS nr. 2.284/2007), prevăd că .Actele de studii din sistemul naţional de învăţământ superior sunt documente oficiale de stat cu regim special, care confirmă studii de învăţământ superior efectuate şi titluri sau calităţi dobândite”, iar dispoziţiile art. 5 alin. (1) din acelaşi ordin prevăd că “Instituţiile de învăţământ superior, de stat ori particular, acreditate sau autorizate să funcţioneze provizoriu potrivit legii, denumite în continuare instituţii, pot gestiona, completa şi elibera numai acele acte de studii la care au dreptul în condiţiile legii”.

Din aceste dispoziţii legale rezultă fără echivoc că eliberarea unei diplome de licenţă, ca document oficial de stat, nu poate avea loc decât de către un furnizor de educaţie acreditat. În condiţiile în care raporturile juridice dintre reclamantă şi universitatea pârâtă sunt preponderent de natură contractuală, este neîndoielnic faptul că cererea de obligare a USH să îi elibereze diploma de licenţă reclamantei nu poate fi soluţionată fără analiza îndreptăţirii legale a universităţii de a emite un astfel de document oficial de stat.

În ce priveşte cererea de obligare a MEN să aprobe tipărirea formularelor tipizate, Curtea de Apel Ploieşti a avut în vedere dispoziţiile art. 6 şi 7 din regulamentul aprobat prin Ordinul MECTS nr. 2.284/2007, conform cărora:

Art. 6. - La sfârşitul fiecărui an universitar se întocmeşte un raport privind gestionarea, completarea şi eliberarea actelor de studii, la nivelul fiecărei instituţii, care se aprobă de conducerea acesteia şi se arhivează cu termen permanent.

Art. 7. - Formularele actelor de studii sunt tipărite şi difuzate, în condiţiile legii, de către unitatea de specialitate desemnată de MECTS, unitate care poartă întreaga răspundere pentru aprobarea comenzilor de la instituţii şi pentru asigurarea securităţii tipăririi şi păstrării formularelor până la ridicarea acestora de către instituţiile beneficiare.”

Interpretând sistematic aceste dispoziţii cu cele ale art. 2 şi 5 din acelaşi regulament, rezultă că aprobarea tipăririi formularele tipizate se poate face doar pentru furnizorii de educaţie autorizaţi/acreditaţi, respectiv pentru cursurile organizate de aceştia cu respectarea dispoziţiilor legale în materie.

Drept urmare este necesară stabilirea posibilităţii legale a USH de a emite diploma de licenţă, respectiv acreditarea sa pentru cursurile organizate şi absolvite de către aceasta, întrucât doar în această situaţie există posibilitatea legală a emiterii diplomei de licenţă şi a tipăririi formularelor tipizate necesare, respectiv obligaţia MEN de a aproba tipărirea.

6.2. Referitor la admisibilitatea cererii de chemare în garanţie a MEN, Curtea de apel a reţinut următoarele:

Dispoziţiile art. 72 din Codul de procedură civilă conţin o reglementare similară cu cea a art. 60 alin. (1) din Codul de procedură civilă de la 1865.

Doctrina şi jurisprudenţa aferente dispoziţiilor respective din Codul de procedură civilă de la 1865 au apreciat unanim că, pentru admisibilitatea unei cereri de chemare în garanţie, este necesar ca între titularul cererii şi cel chemat în garanţie să existe raporturi juridice care se circumscriu obligaţiei de garanţie sau despăgubire.

În acest sens, în Decizia nr. 10/20115, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea unui recurs în interesul legii, s-a statuat că “atât timp cât între debitorul obligaţiei de plată deduse judecăţii, respectiv instituţia publică obligată la plată (titularul cererii de chemare în garanţie) şi chematul în garanţie, respectiv Ministerul Finanţelor Publice, nu există o obligaţie de garanţie sau de despăgubire, nu sunt întrunite condiţiile prevăzute de art. 60 din Codul de procedură civilă”.

Or, este evident că între MEN şi USH nu există nicio obligaţie legală sau contractuală de garanţie ori despăgubire, astfel încât, prin prisma considerentelor Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, citate anterior şi obligatorii pentru instanţele judecătoreşti, cererea de chemare în garanţie a MEN nu este admisibilă.

De altfel, în jurisprudenţa Secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, admisibilitatea cererii de chemare în garanţie a MEN a fost fundamentată pe împrejurarea că obligaţia universităţii de a emite diploma de licenţă nu poate fi dusă la îndeplinire fără obligarea ministerului de a aproba tipărirea formularelor tipizate necesare - punct de vedere însuşit şi susţinut şi de către USH.

Deşi legătura de interdependenţă dintre obligaţii este reală, totuşi ea nu poate justifica îndeplinirea condiţiei de admisibilitate a chemării în garanţie analizată, întrucât această legătură nu se poate circumscrie unei obligaţii de despăgubire sau chemare în garanţie, a cărei natură şi conţinut juridic au fost clarificate pe deplin în doctrină şi jurisprudenţa, astfel că nu se impune expunerea lor.

6.3, Practica judiciară a Curţii de Apel Ploieşti în ceea ce priveşte primul aspect supus analizei este fundamentată în unanimitate pe jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în cadrul căreia nu a fost abordată expres problematica necesităţii stabilirii acreditării/neacreditării USH pentru cursurile organizate şi promovate de către persoanele care solicită, pe calea acţiunii în justiţie, eliberarea diplomei de licenţă şi a suplimentului la diplomă.

Cât priveşte admisibilitatea cererilor de chemare în garanţie a MEN, de către USH, pentru obligarea la tipărirea formularelor tipizate necesare eliberării diplomelor, jurisprudenţa Curţii de Apel Ploieşti a fost, de asemenea, raportată exclusiv la jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia de contencios administrativ şi fiscal, în sensul admiterii acestor cereri.

6.4. Curtea de Apel Ploieşti a apreciat că se impune sublinierea imperativului pronunţării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu privire la aspectele cu care a fost sesizată, prin prisma numărului foarte mare de persoane aflate în situaţii similare celei a reclamantei.

Din datele statistice învederate de MEN în cuprinsul cererii de recurs şi care nu au fost contestate de către celelalte părţi rezultă că numărul studenţilor şcolarizaţi în perioada 2004- 2009 în condiţiile precizate este foarte mare, de ordinul zecilor, chiar sutelor de mii, astfel că necesitatea stabilirii unei practici unitare şi corecte, care să respecte toate dispoziţiile legale edictate în materie, este mai mult decât evidentă.

 

 

7. Punctul de vedere al părţilor cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

7.1. Punctul de vedere al recurentei-pârâte USH

Recurenta-pârâtă USH a arătat că cererile cu care prima instanţă a fost învestită pot fi analizate independent de examinarea împrejurării acreditării/neacreditării programului de studiu organizat de către ea şi urmat de către reclamantă, că adeverinţa emisă acesteia din urmă atestă legalitatea studiilor urmate, că persoanele responsabile din cadrul MEN nu au sesizat nereguli la sfârşitul perioadei de monitorizare a universităţii, precum şi că universitatea a fost înfiinţată în baza Legii nr. 443/2002 şi Legii învăţământului nr. 84/1995, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, astfel că avea dreptul de a emite diplome de licenţă.

Faţă de dispoziţiile art. 60 alin (1) din Legea nr. 84/1995, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, singura condiţie pentru desfăşurarea formei de învăţământ la distanţă era ca specializarea să fie acreditată sau autorizată să funcţioneze provizoriu şi să aibă forma de învăţământ la zi, evaluarea şi acreditarea efectuându-se doar la nivelul programelor de studii care duc la o calificare universitară distinctă, iar nu la nivelul formelor de învăţământ. Această concluzie reiese şi din dispoziţiile art. 29 din O.U.G. nr. 75/2005. Faţă de dispoziţiile Hotărârii Guvernului nr. 535/19996, Hotărârii Guvernului nr. 916/20057, Hotărârii Guvernului nr. 676/2007Q şi Hotărârii Guvernului nr. 1.175/2006^, USH a organizat programele de studii de licenţă conform dispoziţiilor legale, neimpunându-se examinarea acreditării/neacreditării programului de studii absolvit de către reclamantă.

Cu privire la cererea de chemare în garanţie, pârâta USH a arătat că sunt îndeplinite condiţiile de admitere a acesteia, deoarece numai prin aceasta se asigură efectiv punerea în executare a obligaţiei sale de a emite intimatei-reclamante diploma de licenţă. Chemarea în garanţie a MEN este o necesitate obiectivă, deoarece diplomele de licenţă se emit numai cu avizul acestui minister, care însă refuză să aprobe tipărirea formularelor.

Pentru unificarea jurisprudenţei, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie s-a pronunţat la data de 28 octombrie 2013 şi la 7 noiembrie 2013 în sensul obligării USH la eliberarea diplomelor de licenţă şi a suplimentului de diplomă, precum şi admiterii cererii de chemare în garanţie şi de obligare a chematului în garanţie să aprobe tipărirea formularelor tipizate, astfel că la soluţia ce urmează a fi pronunţată în prezenta cauză, trebuie să ia în considerare principiul coerenţei şi unităţii jurisprudenţei, consacrat ca atare în practica CEDO.

7.2. Punctul de vedere al recurentului-pârât MEN

Recurentul-pârât MEN a arătat că cererile de obligare a USH la eliberarea diplomelor de licenţă şi de obligare a MEN să aprobe tipărirea formularelor tipizate nu pot fi analizate independent de examinarea împrejurării acreditării/neacreditării programului de studii organizat de USH şi absolvit de reclamantă, precum şi că actele de studii pot fi eliberate doar pentru acei absolvenţi care au promovat examenele de licenţă şi care au urmat o specializare la o formă de învăţământ acreditată sau autorizată să funcţioneze provizoriu, conform legislaţiei în vigoare la momentul înscrierii în anul I de facultate.

Art. 60 alin. (1) din Legea nr. 84/1995 nu conferă dreptul instituţiilor de învăţământ acreditate la zi, de a organiza automat şi învăţământ la distanţă sau cu frecvenţă redusă, ci numai vocaţia în acest sens, în continuare fiind obligatorie parcurgerea aceloraşi etape de acreditare sau autorizare provizorie, ca şi pentru forma de învăţământ la zi.

În vederea aplicării art. 60 alin. (1) din Legea nr. 84/1995, a fost emisă Hotărârea Guvernului nr. 1.011/200110, care reglementează condiţiile de organizare a învăţământului la distanţă şi a celui cu frecvenţă redusă, prevăzând expres în art. 17 că programele de învăţământ la distanţă sau de învăţământ cu frecvenţă redusă se supun procedurii de evaluare academică.

În toate hotărârile Guvernului emise în perioada anului 2002 (anul înfiinţării universităţii pârâte) autorizarea se realiza pe fiecare formă de învăţământ, fiind menţionată expres forma avută în vedere: zi, fără frecvenţă, frecvenţă redusă, învăţământ la distanţă. Autorizarea/Acreditarea vizează inclusiv formele de învăţământ, nu doar domeniul, facultatea şi specializarea, acest fapt rezultând şi din prevederile O.U.G. nr. 75/2005. Potrivit art. 13 din O.U.G. nr. 75/2005, evaluarea externă a calităţii educaţiei cuprinde, printre altele, evaluarea capacităţii instituţionale, a eficacităţii educaţionale a organizaţiei furnizoare de educaţie şi evaluarea calităţii programelor de studiu oferite, iar o astfel de evaluare complexă presupune inclusiv analiza formei de învăţământ care se doreşte a fi organizată. Potrivit art. 2 lit. c) din O.U.G. nr. 75/2005, programele de studii concretizează oferta educaţională a unei organizaţii furnizoare de educaţie şi precizează că forma de învăţământ propusă de universitate face parte din oferta educaţională, deoarece formele distincte de învăţământ atrag oferte educaţionale diferite, astfel că, făcând parte din oferta educaţională, forma concretă de învăţământ propusă de universitate se concretizează în programele de studiu, potrivit art. 2 lit. c) din O.U.G. nr. 75/2005.

În vederea aplicării O.U.G. nr. 75/2005 a fost adoptată Hotărârea Guvernului nr. 1.418/200611, care, la art. 1.6 paragraful 3 teza a două din metodologie, precizează că programele de studii [programe care sunt supuse acreditării/autorizării potrivit art. 29 alin. (3) din O.U.G. nr. 75/2005] se diferenţiază, printre altele, şi prin forma de învăţământ: la zi, seral, cu frecvenţă redusă, învăţământ la distanţă etc. Un program de studii la forma zi va fi diferit de un program de studii la forma ID, fiind în realitate două programe de studii diferite, supuse separat procedurilor de autorizare/acreditare, astfel că pârâta USH nu avea dreptul de a organiza forma de învăţământ ID sau FR urmată de reclamantă. Deşi reclamanta a încheiat un contract de studii cu universitatea, contract care generează drepturi şi obligaţii reciproce, printre care şi obligaţia universităţii de a elibera documentele de studii, un act juridic încheiat cu nerespectarea prevederilor imperative ale legii, deci cu depăşirea drepturilor conferite de lege universităţii organizatoare, nu poate beneficia de protecţia jurisdicţională numai pentru simplul motiv că niciuna dintre părţile actului nu a solicitat anularea acestuia.

În ceea ce priveşte eliberarea adeverinţelor, acestea sunt emise de universitate, care atestă absolvirea cursurilor şi susţinerea examenelor de licenţă, însă nu conferă prin ele însele dreptul la emiterea diplomei de licenţă, ci atestă doar o situaţie de fapt, fiind emise în vederea executării unei obligaţii contractuale a universităţii, că eventuala obligaţie a universităţii de a emite diplomele de studii şi-ar avea izvorul direct în lege, însă numai în condiţiile în care contractul de studii ar fi fost încheiat cu respectarea legii, ceea ce nu este cazul în speţă, precum şi, de asemenea, nu poate fi reţinută eroarea comună şi invincibilă în care se presupune că s-ar afla absolvenţii USH de la formele de învăţământ FR sau ID.

Nu este admisibilă cererea USH de chemare a sa în garanţie, cerere care, potrivit art. 72 alin. (1) din noul Cod de procedură civilă, este condiţionată de existenţa unui raport juridic între pârât şi chematul în garanţie, raport aflat în strânsă legătură cu pretenţia reclamantului. Or, raportul juridic dintre universitate şi minister, referitor la eliberarea diplomelor de licenţă, ar exista doar în condiţiile în care între minister şi universitate ar fi raporturi de subordonare, situaţie inexistentă, câtă vreme dispoziţiile art. 118 alin. (1) lit. a) din Legea educaţiei naţionale nr. 1/2011, cu modificările şi completările ulterioare, consacră principiul autonomiei universitare, în virtutea căruia pârâta a luat decizia de a şcolariza ignorând hotărârile Guvernului care, an de an reglementează structura instituţiilor de învăţământ superior particular acreditate, domeniile de studii universitare de licenţă şi specializările acreditate sau autorizate să funcţioneze provizoriu.

Între MEN şi universitate, ca instituţie, nu există un raport juridic direct, o interdependenţă la nivel de obligaţii reciproce, ambele trebuind să respecte legea, în sensul că nicio lege nu le obligă să funcţioneze ca organism de preluare a comenzilor de avizare a tipăririi de formulare din partea vreunei universităţi, că el nu poate fi redus la un simplu element de executare a comenzilor înaintate de universităţi, în sensul de a aproba orice număr de diplome şi a accepta ca legală o formă de învăţământ care nu a parcurs procedura de acreditare/autorizare, că obligaţia ministerului, în calitate de conducător al sistemului naţional de învăţământ, cercetare ştiinţifică, dezvoltare tehnologică şi inovare, este de a verifica dacă solicitarea este făcută în limitele şi cu respectarea legislaţiei în domeniu, precum şi că nu există interdependenţă între obligaţia universităţii de a emite diploma şi obligaţia MEN de a aviza tipărirea formularelor tipizate.

Reclamanta a încheiat un contract de studii cu universitatea, fiind înscrisă la program de studii care nu beneficiază de acreditare/autorizare, astfel că existenţa raporturilor contractuale dintre reclamantă şi universitate şi executarea obligaţiilor contractuale din partea reclamantei nu poate duce la obligarea MEN să aprobe eliberarea unor acte de studii care exced cadrul legal, refuzul său fiind perfect justificat şi fundamentat pe respectarea întregului cadru normativ legat de organizarea si coordonarea sistemului naţional de învăţământ superior, precum şi de organizarea mecanismelor de asigurare a calităţii în învăţământ.

7.3. Punctul de vedere al intimatei-reclamante G.V.

Intimata-reclamantă G.V. şi-a exprimat opinia în sensul că dispoziţiile art. 29 alin. (1), (3) şi, în mod special, alin. (4) lit. b) din O.U.G. nr. 75/2005 prevăd obligaţiile pârâţilor din acest dosar de a elibera diplomele de licenţă, respectiv de a aproba tipărirea formularelor tipizate.

De asemenea, dispoziţiile art. 29 din O.U.G. nr. 75/2005 nu conduc la concluzia necesităţii unei acreditări distincte pentru fiecare formă de învăţământ, ci doar pentru fiecare program din ciclul de licenţă care conduce la o calificare universitară distinctă.

Cererea USH de chemare în garanţie a MEN este legală şi în conformitate cu prevederile noului Cod de procedură civilă, fiind evident că numai prin admiterea acesteia poate fi asigurată punerea în executare a hotărârii recurate, în condiţiile în care eliberarea diplomelor de licenţă este condiţionată de aprobarea tipăririi formularelor tipizate de către MEN.

8. Jurisprudenţa instanţelor naţionale în materie

Ministerul Public a comunicat faptul că nu se află în curs de verificare practica judiciară în vederea promovării unui eventual recurs în interesul legii cu referire la problema de drept ce formează obiectul sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Din jurisprudenţa transmisă de curţile de apel, s-au constatat următoarele:

8.1. În litigii cu obiect similar, orientarea jurisprudenţială majoritară este în sensul: admiterii cererii de chemare în judecată formulată în contradictoriu cu pârâta USH şi obligării acestei pârâte să elibereze diploma de licenţă şi suplimentul la diploma de licenţă; admiterii cererii de chemare în garanţie formulate de USH împotriva MEN şi, în consecinţă, obligarea chematului în garanţie MEN să aprobe tipărirea formularelor tipizate constând în diploma de licenţă şi suplimentul la diplomă. În acest sens, este jurisprudenţa transmisă de Curţile de Apel Bacău, Braşov, Cluj, Constanţa, Craiova, Galaţi, Oradea, Suceava, Piteşti şi Timişoara.

8.2. Într-o a două orientare jurisprudenţială, minoritară, instanţele au respins atât cererea de chemare în judecată a USH prin care se solicita eliberarea diplomei de licenţă şi a suplimentului la diplomă, cât şi cererea formulată de USH privind chemarea în garanţie a MEN pentru a aproba tipărirea formularelor tipizate constând în diploma de licenţă şi suplimentul la diplomă. În acest sens, este o parte din jurisprudenţa Tribunalului Bucureşti.

9. Jurisprudenţa Curţii Constituţionale

În jurisprudenţa Curţii Constituţionale nu au fost identificate repere referitoare la problema de drept ce formează obiectul sesizării Înaltei Curţi.

10. Raportul asupra chestiunii de drept

Prin raportul întocmit în cauză, conform art. 520 alin. (7) din Codul de procedură civilă, s-a apreciat, referitor la admisibilitatea sesizării, în raport cu dispoziţiile art. 519 din acelaşi cod, că nu sunt îndeplinite, cumulativ, condiţiile pentru declanşarea mecanismului privind pronunţarea unei hotărâri prealabile, sesizarea fiind inadmisibilă, pentru lipsa condiţiei noutăţii.

Pe fondul sesizării, soluţia propusă este aceea că cererea principală de obligare a Universităţii “Spiru Haret” la eliberarea diplomei de licenţă pentru reclamantă şi cererea de chemare în garanţie de obligare a ministerului să aprobe tipărirea formularelor tipizate pot fi analizate independent de examinarea apărării din cererea de chemare în garanţie, respectiv a împrejurării acreditării sau neacreditării programului de studiu organizat de Universitatea “Spiru Haret” şi absolvit de reclamantă.

11. Înalta Curte

Examinând sesizarea în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, raportul întocmit de judecătorul raportor, punctele de vedere formulate de părţi şi chestiunea de drept ce se solicită a fi dezlegată, constată următoarele:

Prealabil analizei în fond a problemei de drept supuse dezbaterii, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept constată că nu sunt îndeplinite cumulativ condiţiile de admisibilitate a sesizării în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, faţă de prevederile art. 519 din Codul de procedură civilă.

Dispoziţiile legale amintite, edictate de legiuitor în cadrul reformei sistemului procesual-civil, s-au impus, în mod necesar, în scopul uniformizării jurisprudenţei şi al asigurării predictibilităţii acesteia, precum şi în vederea instituirii unui mecanism procedural nou, cel al pronunţării hotărârii prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, pe lângă cel al recursului în interesul legii.

Doctrina în materie12 a considerat procedura sesizării pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile ca fiind o procedură sui-generis care se circumscrie unui incident procedural ivit în cursul procesului13 al cărui obiect îl constituie o chestiune (problemă) de drept de care depinde soluţionarea pe fond a cauzei.

Mecanism de unificare jurisprudenţială de inspiraţie franceză14, procedura hotărârii prealabile are menirea de a elimina riscul apariţiei unei practici neunitare, printr-o rezolvare de principiu a unei chestiuni de drept esenţială, apărută într-o cauză aflată în curs de soluţionare în ultimă instanţă,

Legiuitorul, în cuprinsul articolului 519 din Codul de procedură civilă, a instituit o serie de condiţii de admisibilitate pentru declanşarea acestei proceduri, care se impun a fi întrunite în mod cumulativ. În doctrină au fost identificate următoarele condiţii:

1. existenţa unei cauze în curs de judecată în ultimă instanţă;

2. cauza care face obiectul judecăţii să se afle în competenţa legală a unui complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau ai tribunalului învestit să soluţioneze cauza;

3. o chestiune de drept cu caracter de noutate şi asupra căreia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să nu fi statuat şi nici să nu facă obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare;

4. ivirea unei chestiuni de drept de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei în curs de judecată.

Analizându-se sesizarea formulată de Curtea de Apel Ploieşti, se constată că nu este îndeplinită condiţia de admisibilitate privind existenţa unei chestiuni de drept cu caracter de noutate.

Se consideră că cerinţa referitoare la existenţa unei chestiuni de drept noi, condiţie necesară pentru declanşarea mecanismului procedural, este distinctă de cea care impune ca, asupra respectivei chestiuni, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să nu fi statuat şi nici să nu facă obiectul unui recurs în interesul legii.

Această concluzie se desprinde din interpretarea literală a textului art. 519 din Codul de procedură civilă, respectiv din utilizarea, în conţinutul normei, a conjuncţiei “şi”, între trăsăturile care definesc chestiunea de drept a cărei analiză este supusă Înaltei Curţi.

Se constată, astfel, că problema de drept ce formează obiectul sesizării nu îndeplineşte nici cerinţa noutăţii chestiunii de drept, nici pe cea care impune ca, asupra acesteia, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să nu fi statuat.

Acesta, deoarece Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia de contencios administrativ şi fiscal, încă din luna octombrie 2013, şi-a unificat jurisprudenţa în cauzele având ca obiect obligarea pârâtei Universitatea “Spiru Haret” să elibereze diploma de licenţă şi suplimentele la diplomă, în sensul admiterii acţiunii şi a cererii de chemare în garanţie (cu titlu de exemplu, menţionăm deciziile nr. 5.386/2011, nr. 5.656/2011, nr. 5.722/2011, nr. 628/2012, nr. 690/2012, nr. 708/2012, nr. 953/2012, nr. 1.007/2012, nr. 1.008/2012, nr. 1.638/2012, nr. 1.639/2012, nr. 2.514/2012, nr. 2.515/2012, nr. 2.533/2012, nr. 2.534/2012, nr. 3.302/2012, nr. 3.349/2012, nr. 4.258/2012, nr. 4.260/2012, nr. 4.261/2012, nr. 4.496/2012, nr. 929/2012, nr. 5,091/2012, nr. 3.427/2013, nr. 3.431/2013 şi nr. 5.062/2013).

Din examinarea hotărârilor ataşate comunicate de curţile de apel rezultă că marea majoritate a instanţelor, după comunicarea soluţiei de principiu din 28 octombrie 2013, s-au raliat practicii majoritare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia de contencios administrativ şi fiscal şi au admis acţiunea reţinând că Universitatea “Spiru Haret” are obligaţia ca, ulterior eliberării adeverinţei de studii ce atestă susţinerea şi promovarea examenului de licenţă în sesiunea iulie 2009, să elibereze şi diploma de licenţă.

În astfel de cauze, având în vedere că obligaţia universităţii nu poate fi dusă la îndeplinire, deoarece ministerul refuză tipărirea formelor tipizate, a fost admisă şi cererea de chemare în garanţie, obligaţiile celor două autorităţi fiind corelative.

Condiţia noutăţii trebuie privită, în contextul legiferării sale, ca fiind unul dintre elementele de diferenţiere între cele două mecanisme de unificare a practicii: dacă recursul în interesul legii are menirea de a înlătura o practică neunitară deja intervenită în rândul instanţelor judecătoreşti (control a posteriori), hotărârea preliminară are ca scop preîntâmpinarea apariţiei unei astfel de practici (control a priori).

Prin urmare, existenţa deja a unei practici neunitare relevă nu numai că se poate apela la mecanismul recursului în interesul legii, ci şi că nu mai poate fi sesizată instanţa supremă pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile, întrucât scopul preîntâmpinării practicii neunitare nu mai poate fi atins, chestiunea de drept care a generat-o nemaifiind, prin urmare, una nouă, ci una care a creat deja divergenţă În jurisprudenţa.

Or, această condiţie nu este îndeplinită în privinţa niciuneia dintre problemele de drept sesizate, atât cea care face obiectul cererii principale, cât şi cea vizată prin cererea de chemare în garanţie a Ministerului Educaţiei Naţionale.

În considerarea argumentelor expuse, Înalta Curte apreciază că mecanismul de unificare a practicii judiciare reglementat de dispoziţiile art. 519 din Codul de procedură civilă nu poate fi uzitat în privinţa chestiunilor de drept care fac obiectul sesizării, aceasta urmând a fi respinsă ca inadmisibilă.

 

Pentru aceste considerente, constatând că nu sunt îndeplinite cumulativ condiţiile de admisibilitate prevăzute de dispoziţiile art. 519 din Codul de procedură civilă, în temeiul art. 521 din acelaşi cod,

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca inadmisibilă, sesizarea formulată de Curtea de Apel Ploieşti, în Dosarul nr. 3.422/114/2013, privind pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarelor chestiuni de drept:

“Dacă, faţă de dispoziţiile art. 29 alin. (3) şi, în special, alin. (4) lit. b) din O.U.G. nr. 75/2005 - ce vizează, în esenţă, faptul că acreditarea acordă dreptul de a emite diplome recunoscute de Ministerul Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului (în prezent Ministerul Educaţiei Naţionale) şi de a organiza examenul de licenţă - dispoziţii în vigoare în perioada în care reclamanta a urmat cursurile Universităţii «Spiru Haret», cererile de obligare a universităţii la eliberarea diplomelor de licenţă şi de obligare a ministerului să aprobe tipărirea formularelor tipizate pot fi sau nu analizate independent de examinarea împrejurării acreditării/neacreditării programului de studiu organizat de Universitatea «Spiru Haret» şi absolvit de reclamant.

Dacă, faţă de dispoziţiile art. 72 din Codul de procedură civilă, este admisibilă cererea Universităţii «Spiru Haret» de chemare în garanţie a Ministerului Educaţiei Naţionale pentru a fi obligat să aprobe tipărirea formularelor tipizate, în condiţiile în care această cerere nu are ca obiect valorificarea unui drept de garanţie sau despăgubire.”

Obligatorie, potrivit dispoziţiilor art. 521 alin. (3) din Codul de procedură civilă, adoptat prin Legea nr. 134/2010.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 30 iunie 2014.

 

PREŞEDINTELE SECŢIEI DE CONTENCIOS ADMINISTRATIV Şl FISCAL

IONEL BARBA

Magistrat-asistent,

Aurel Segărceanu

 


1 Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 491 din 9 iulie 2002.

2 Hotărârea Guvernului nr. 693/2003 pentru modificarea şi completarea Hotărârii Guvernului nr. 410/2002 privind structurile şi specializările universitare acreditate sau autorizate să funcţioneze provizoriu din instituţiile de învăţământ superior, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 466 din 30 iunie 2003.

3 Hotărârea Guvernului nr. 676/2007 privind domeniile de studii universitare de licenţă, structurile instituţiilor de învăţământ superior şi specializările organizate de acestea, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 481 din 18 iulie 2007, cu completările ulterioare, abrogată prin Hotărârea Guvernului nr. 635/2008 privind structurile instituţiilor de învăţământ superior şi specializările/programele de studii universitare de licenţă acreditate sau autorizate să funcţioneze provizoriu organizate de acestea, publicata în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 467 din 24 iunie 2008 şi republicată în Monitorul Oficial al României. Partea I, nr. 834 din 11 decembrie 2008, abrogată la rândul său prin Hotărârea Guvernului nr. 749/2009 pentru aprobarea Nomenclatorului domeniilor, a structurilor instituţiilor de învăţământ superior şi a specializărilor/programelor de studii universitare de licenţă acreditate sau autorizate să funcţioneze provizoriu organizate de acestea, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 465 din 6 iulie 2009, cu modificările şi completările ulterioare, abrogată prin Hotărârea Guvernului nr. 966/2011 pentru aprobarea Nomenclatorului domeniilor şi al specializărilor/programelor de studii universitare, a structurii instituţiilor de învăţământ superior, a domeniilor şi programelor de studii universitare acreditate sau autorizate să funcţioneze provizoriu, a locaţiilor geografice de desfăşurare, a numărului de credite de studii transferabile pentru fiecare program de studii universitare, formă de învăţământ sau limbă de predare, precum şi a numărului maxim de studenţi care pot fi şcolarizaţi, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 697 din 1 octombrie 2011, cu modificările ulterioare, abrogată, de asemenea, prin Hotărârea Guvernului nr. 707/2012 pentru aprobarea Nomenclatorului domeniilor şi al specializărilor/programelor de studii universitare, a structurii instituţiilor de învăţământ superior, a domeniilor şi programelor de studii universitare acreditate sau autorizate să funcţioneze provizoriu, a locaţiilor geografice de desfăşurare, a numărului de credite de studii transferabile pentru fiecare program de studii universitare, formă de învăţământ şi limbă de predare, precum şi a numărului maxim de studenţi care pot fi şcolarizaţi în anul universitar 2012-2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 525 din 30 iulie 2012.

4 Ordonanţa Guvernului nr. 10/2009 privind dreptul studenţilor înmatriculaţi la formele de învăţământ la distanţă sau cu frecvenţă redusă de a continua studiile la programe de studii de licenţă autorizate să funcţioneze provizoriu sau acreditate, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 581 din 20 august 2009, abrogată prin Legea educaţiei naţionale nr. 1/2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 18 din 10 ianuarie 2011.

5 Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 10/2011 de soluţionarea recursurilor în interesul legii formulate de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Suceava şi procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie privind interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 60 din Codul de procedură civilă raportate la art. 19 din Legea nr. 500/2002 privind finanţele publice, cu modificările şi completările ulterioare, şi art. 1-4 din Ordonanţa Guvernului nr. 22/2002 privind executarea obligaţiilor de plată ale instituţiilor publice, stabilita prin titluri executorii, cu modificările şi completările ulterioare, referitor la chemarea în garanţie a Ministerului Finanţelor Publice în litigiile vizând acordarea unor drepturi de natură salarială personalului bugetar.

6 Hotărârea Guvernului nr. 535/1999 privind autorizarea de funcţionare provizorie sau acreditarea specializărilor din cadrul instituţiilor de învăţământ superior de stat şi particular, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 324 din 7 iulie 1999, cu modificările şi completările ulterioare.

7 Hotărârea Guvernului nr. 916/2005 privind structurile instituţiilor de învăţământ superior acreditate sau autorizate să funcţioneze provizoriu şi a specializărilor din domeniile studiilor universitare de licenţă, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 766 din 23 august 2005, cu modificările ulterioare.

8 Hotărârea Guvernului nr. 676/2007 privind domeniile de studii universitare de licenţă, structurile instituţiilor de învăţământ superior şi specializările organizate de acestea, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 481 din 18 iulie 2007, cu completările ulterioare, abrogată prin Hotărârea Guvernului nr. 635/2008 privind structurile instituţiilor de învăţământ superior şi specializările/programele de studii universitare de licenţă acreditate sau autorizate să funcţioneze provizoriu organizate de acestea, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 467 din 24 iunie 2008.

9 Hotărârea Guvernului nr. 1.175/2006 privind organizarea studiilor universitare de licenţă şi aprobarea listei domeniilor şi specializărilor din cadrul acestora, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 769 din 11 septembrie 2006, cu modificările ulterioare.

10 Hotărârea Guvernului nr. 1.011/2001 privind organizarea şi funcţionarea învăţământului la distantă şi a învăţământului cu frecvenţă redusă în instituţiile de învăţământ superior, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 678 din 26 octombrie 2011.

11 Hotărârea Guvernului nr. 1.418/2006 pentru aprobarea Metodologiei de evaluare externă, a standardelor, a standardelor de referinţă şi a listei indicatorilor de performanţă a Agenţiei Române de Asigurare a Calităţii în învăţământul Superior, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 865 din 23 octombrie 2006, cu modificările ulterioare.

12 I. Deleanu, V. Mitea, S. Deleanu - Tratat de procedură civilă, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2013, voi. II, pag. 388.

13 V. M. Ciobanu, M. Nicolae, coordonatori ş.a. - Noul Cod da procedură civilă comentat şi adnotat, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2013, voi. I, pag, 1213.

14 a se vedea prevederile art. 1031-1 şi următoarele din noul Cod de procedură civilă francez, în aplicarea art. 441-1 şi următoarele din noul Cod de organizare judiciară.

 


Copyright 1998-2015 DSC.NET   All rights reserved.