MONITORUL OFICIAL AL ROMÂNIEI Nr. 587/2014

MONITORUL OFICIAL AL ROMÂNIEI

 

P A R T E A  I

Anul 182 (XXVI) - Nr. 587         LEGI, DECRETE, HOTĂRÂRI ŞI ALTE ACTE         Miercuri, 6 august 2014

 

SUMAR

 

DECIZII ALE CURŢII CONSTITUŢIONALE

 

Decizia nr. 300 din 5 iunie 2014 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 1411 şi art. 144 din Codul penal din 1969 şi art. 1602 alin. 1 din Codul de procedură penală din 1968

 

Decizia nr. 304 din 5 iunie 2014 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 14 alin. 1, 2 şi 3 teza întâi din Codul de procedură penală din 1968

 

Decizia nr. 365 din 25 iunie 2014 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 4 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal

 

ORDONANŢE SI HOTĂRÂRI ALE GUVERNULUI ROMÂNIEI

 

11. - Ordonanţă pentru completarea art. 2 din Ordonanţa Guvernului nr. 82/2001 privind stabilirea unor forme de sprijin financiar pentru unităţile de cult aparţinând cultelor religioase recunoscute din România

 

647. - Hotărâre privind suplimentarea bugetului Ministerului Muncii, Familiei, Protecţiei Sociale şi Persoanelor Vârstnice, la titlul 10 “Cheltuieli de personal, pentru plata titlurilor executorii prevăzute de Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 71/2009 privind plata unor sume prevăzute în titluri executorii având ca obiect acordarea de drepturi salariale personalului din sectorul bugetar, de Ordonanţa Guvernului nr. 17/2012 privind reglementarea unor măsuri fiscal-bugetare şi de Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 92/2012 privind luarea unor măsuri în domeniul învăţământului şi cercetării, precum şi în ceea ce priveşte plata sumelor prevăzute în hotărâri judecătoreşti devenite executorii în perioada 1 ianuarie - 31 decembrie 2013

 

658. - Hotărâre privind alocarea temporară, pentru luna august a anului 2014, a unor sume din venituri din privatizare ordonatorilor principali de credite cu rol de Autoritate de management

 

ACTE ALE ORGANELOR DE SPECIALITATE ALE ADMINISTRAŢIEI PUBLICE CENTRALE

 

            104. - Ordin al viceprim-ministrului, ministrul afacerilor interne, privind aprobarea Planului strategic instituţional al Ministerului Afacerilor Interne pentru perioada 2014-2016

 

DECIZII ALE CURŢII CONSTITUŢIONALE

 

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

DECIZIA Nr. 300

din 5 iunie 2014

referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 1411 şi art. 144 din Codul penal din 1969 şi art. 1602 alin. 1 din Codul de procedură penală din 1968

 

Augustin Zegrean - preşedinte

Valer Dorneanu - judecător

Toni Greblă - judecător

Petre Lăzăroiu - judecător

Mircea Ştefan Minea - judecător

Daniel Marius Morar - judecător

Mona-Maria Pivniceru - judecător

Puskás Valentin Zoltán - judecător

Cristina Teodora Pop - magistrat-asistent

 

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Iuliana Nedelcu.

 

1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 1411 şi art. 144 din Codul penal din 1969 şi art. 1602 alin. 1 din Codul de procedură penală din 1968, excepţie ridicată de Ovidiu Mînea în Dosarul nr. 5.345/91/2013 al Curţii de Apel Galaţi - Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 739 D/2013.

2. La apelul nominal se constată lipsa autorului excepţiei, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită.

3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate ca inadmisibilă, întrucât textele criticate nu produc efectele în cauză, potrivit celor reţinute de Curtea Constituţională prin Decizia nr. 766 din 15 iunie 2011.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:

4. Prin încheierea din 1 noiembrie 2013, pronunţată în Dosarul nr. 5.345/91/2013, Curtea de Apel Galaţi - Secţia penală şi pentru cauze cu minori a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 1411 şi art. 144 din Codul penal din 1969 şi art. 1602 alin. 1 din Codul de procedură penală din 1968, excepţie ridicată de Ovidiu Mînea într-o cauză având ca obiect soluţionarea unui recurs declarat împotriva unei hotărâri penale de respingere, ca inadmisibilă, a unei cereri de liberare provizorie sub control judiciar, formulată de autorul excepţiei, care este cercetat penal sub aspectul săvârşirii infracţiunii de tentativă de omor calificat, prevăzută la art. 175 alin. 1 lit. a) şi lit. i), raportat la art. 20 din Codul penal din 1969.

5. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se arată că aplicarea coroborată a prevederilor art. 1411 şi art. 144 din Codul penal din 1969 şi art. 1602 alin. 1 din Codul de procedură penală din 1968 nu permite acordarea liberării provizorii sub control judiciar persoanelor cercetate penal pentru săvârşirea unor tentative pedepsibile la infracţiuni pentru care legea prevede, pentru formele consumate, pedepse cu închisoarea mai mari de 18 ani, chiar dacă limitele speciale ale pedepselor pentru săvârşirea tentativelor - obţinute prin reducerea la jumătate a limitelor speciale ale pedepselor stabilite pentru infracţiunile consumate, potrivit dispoziţiilor art. 21 alin. 2 din Codul penal din 1969 -, sunt mai mici de 18 ani. Se arată că, în acest fel, textele criticate încalcă dispoziţiile constituţionale ale art. 23 alin. (10), potrivit cărora persoana arestată preventiv are dreptul să ceară punerea sa în libertate provizorie, sub control judiciar sau pe cauţiune. Se susţine, totodată, încălcarea prin textele criticate a accesului liber la justiţie, a dreptului la viaţă şi la integritate fizică şi psihică, a prezumţiei de nevinovăţie şi a dreptului la muncă şi la protecţia socială a muncii, prevăzute fa art. 21, 22, art. 23 alin. (11) şl art. 41 din Legea fundamentală.

6. Curtea de Apel Galaţi - Secţia penală şi pentru cauze cu minori opinează că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Se susţine că prevederile art. 1602 alin. 1 din Codul de procedură penală din 1968 nu încalcă dreptul inculpatului de a cere liberarea sa provizorie sub control judiciar, întrucât, potrivit art. 1601 din acelaşi cod, „În tot cursul procesului penal, învinuitul sau inculpatul arestat preventiv poate cere punerea sa în libertate provizorie, sub control judiciar sau pe cauţiune”. Se arată, însă, că legiuitorul a impus, pentru acordarea acestei măsuri, anumite condiţii, limitativ prevăzute la art. 1602 alin. 1 din Codul de procedură penală din 1968, condiţii stabilite potrivit competenţei sale exclusive, reglementate la art. 126 alin. (2) din Constituţie. Se susţine că dispoziţiile art. 1411 şi art. 144 din Codul penal din 1969 nu încalcă niciuna din normele constituţionale invocate de autorul excepţiei şi că faptul că legiuitorul a ales să echivaleze situaţia autorului unei infracţiuni pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de 18 ani cu cea a autorului tentativei la o astfel de infracţiune, pentru care limitele pedepsei se reduc la jumătate, devenind mai mici de 18 ani, este explicabilă prin faptul că pericolul social al faptei rămase în faza de tentativă este egal cu cel al faptei consumate. Se mai arată că prevederile art. 144 din Codul penal din 1969 nu au legătură cu soluţionarea cererii formulate de inculpat,

7. Potrivit art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

8. Avocatul Poporului arată că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Se susţine că prevederile art. 1411 şi art. 144 din Codul penal din 1969 definesc noţiunile de “pedeapsă prevăzută de lege” şi “săvârşirea unei infracţiuni”, nefiind contrare normelor constituţionale invocate de autorul excepţiei. Se arată, de asemenea, că dreptul inculpatului arestat preventiv de a cere punerea sa în libertate provizorie, sub control judiciar sau pe cauţiune, este asigurat prin dispoziţiile art. 1601 din Codul de procedură penală din 1968, dar că această măsură poate fi dispusă de către instanţele de judecată în condiţiile legii, iar stabilirea de către legiuitor a unor astfel de condiţii s-a făcut potrivit competenţei sale prevăzute la art. 126 alin. (2) din Constituţie.

9. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernul nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:

10. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.

11. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie prevederile art. 1411 şi art. 144 din Codul penal din 1969 şi art. 1602alin. 1 din Codul de procedură penală din 1968, care au următorul cuprins:

- Art. 1411 din Codul penal din 1969: “Prin «pedeapsă prevăzută de lege» se înţelege pedeapsa prevăzută în textul de lege care incriminează fapta săvârşită în forma consumată, fără luarea în considerare a cauzelor de reducere sau de majorare a pedepsei. *

- Art. 144 din Codul penal din 1969: “Prin «săvârşirea unei infracţiuni» sau «comiterea unei infracţiuni» se înţelege săvârşirea oricăreia dintre faptele pe care legea le pedepseşte ca infracţiune consumată sau ca tentativă, precum şi participarea la comiterea acestora ca autor, instigator sau complice”:

- Art. 1602 alin. 1 din Codul de procedură penală din 1968: “Liberarea provizorie sub control judiciar se poate acorda în cazul infracţiunilor săvârşite din culpă, precum şi în cazul infracţiunilor intenţionate pentru care legea prevede pedeapsa închisorii ce nu depăşeşte 18 ani;”.

12. Dispoziţiile art. 1411 şi art. 144 din Codul penal din 1969 au fost abrogate prin art. 250 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 757 din 12 noiembrie 2012, fiind preluate la art. 187 şi art. 174 din Codul penal în vigoare.

Prevederile art. 1602 alin. 1 din Codul de procedură penală din 1968 au fost abrogate prin art. 108 din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii r\r. 135/2010 privind Codul de procedura penală şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative care cuprind dispoziţii procesual penale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 515 din 14 august 2013, nefiind preluate în Codul de procedură penală în vigoare.

Având însă în vedere Decizia Curţii Constituţionale nr. 766 din 15 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 549 din 3 august 2011, prin care Curtea a statuat că sintagma “În vigoare” din cuprinsul dispoziţiilor art. 29 alin, (1) şi ale art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicată, este constituţională în măsura în care se interpretează în sensul că sunt supuse controlului de constituţionalitate şi legile sau ordonanţele ori dispoziţiile din legi sau din ordonanţe ale căror efecte juridice continuă să se producă şi după ieşirea lor din vigoare, Curtea reţine ca obiect al prezentei excepţii de neconstituţionalitate prevederile art. 1411 şi art. 144 din Codul penal din 1969 şi art. 1602 alin. 1 din Codul de procedură penală din 1968.

13. Autorul excepţiei susţine că textul criticat încalcă prevederile constituţionale ale art. 11 alin. (3) cu privire la dreptul naţional şi dreptul intern, ale art. 21 cu privire la accesul liber la justiţie, ale art. 22 privind dreptul la viaţă şi la integritate fizică şi psihică, ale art. 23 alin. (10) referitor la libertatea individuală şi ale art. 41 cu privire la muncă şi protecţia socială a muncii.

14. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, referitor la dispoziţiile art. 1411 şi art. 144 din Codul penal din 1969, Curtea constată că, din punctul de vedere al săvârşirii, infracţiunile au o formă perfectă - care este forma consumată, şi o formă imperfectă - tentativa, ambele pedepsibile, în condiţiile prevăzute în Codul penal. Astfel, în sens material, prin “săvârşirea unei infracţiuni” se înţelege săvârşirea unei fapte pedepsite de lege, oricare ar fi forma concretă pe care această faptă o îmbracă. Tentativa constă în săvârşirea de acte materiale de executare ce duc la realizarea rezoluţiei infracţionale, care au loc între momentul final al actelor de pregătire a săvârşirii infracţiunii şi momentul consumării acesteia. Pentru acest motiv, tentativa constituie, din punctul de vedere instituţional, o formă a infracţiunii, iar, din punct de vedere juridic, o faptă penală - o infracţiune, fiind incriminată în anumite condiţii prevăzute de legea penală. Prin urmare, tentativa reprezintă o parte din activitatea infracţională, găsindu-se într-un raport de antecedenţă cauzală cu rezultatul final care s-ar fi produs dacă fapta nu ar fi rămas fără rezultat sau în forma imperfectă a unei executări neterminate.

15. Fiind o formă imperfectă a infracţiunii, pentru a fi pedepsită, tentativa trebuie să prezinte toate trăsăturile esenţiale ale unei infracţiuni, printre care şi cea a pericolului social, care trebuie să fie de natură a aduce atingere uneia dintre valorile fundamentale ocrotite prin legea penală.

16. În aceste condiţii, alăturarea tentativei faptei consumate, prin dispoziţiile art. 144 din Codul penal din 1969, potrivit cărora “Prin «săvârşirea unei infracţiuni» sau «comiterea unei infracţiuni» se înţelege săvârşirea oricăreia dintre faptele pe care legea le pedepseşte ca infracţiune consumată sau ca tentativă...”, coroborate cu cele ale 1411 din acelaşi cod, conform cărora “Prin «pedeapsă prevăzută de lege» se înţelege pedeapsa prevăzută în textul de lege care incriminează fapta săvârşită în forma consumată, fără luarea în considerare a cauzelor de reducere sau de majorare a pedepsei”, reflectă concepţia legiuitorului potrivit căreia punerea în executare a rezoluţiei infracţionale, executare întreruptă sau care nu şi-a produs efectele, din motive independente de voinţa făptuitorului, prezintă un pericol social similar săvârşirii infracţiunii consumate.

17. De altfel, această asimilare a fost făcută de legiuitor potrivit atribuţiilor sale constituţionale, art. 73 alin. (3) lit. h) din Legea fundamentală, arătând că infracţiunile, pedepsele şi regimul executării acestora sunt reglementate de către Parlament prin lege organică.

18. Pentru aceste motive nu poate fi reţinută încălcarea prin dispoziţiile art. 1411 şi art. 144 din Codul penal din 1969 a dreptului de acces liber la justiţie, prevăzut la art. 21 din Constituţie, şi nici a prevederilor art. 23 alin. (10) din Constituţie, referitor la libertatea individuală.

19. Asupra constituţionalităţii dispoziţiilor art. 1602 alin. 1 din Codul de procedură penală din 1968, Curtea s-a mai pronunţat, prin raportare la critici de neconstituţionalitate similare, prin Decizia nr. 521 din 9 aprilie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 357 din 27 mai 2009, Decizia nr. 30 din 18 ianuarie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 115 din 15 februarie 2011, Decizia nr. 755 din 7 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 662 din 16 septembrie 2011, Decizia nr. 6 din 17 ianuarie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 145 din 5 martie 2012, şi Decizia nr. 608 din 12 iunie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 439 din 2 iulie 2012, respingând ca neîntemeiate excepţiile de neconstituţionalitate invocate.

20. Astfel, prin Decizia nr. 521 din 9 aprilie 2009, Curtea a reţinut că textul de lege criticat nu contravine art. 23 alin. (10) din Constituţie, deoarece nu împiedică persoana arestată preventiv să ceară punerea sa în libertate provizorie, sub control judiciar sau pe cauţiune. Curtea a arătat că acest drept îi este, de altfel, recunoscut inculpatului arestat preventiv prin art. 1601 din Codul de procedură penală din 1968, care prevede că “În tot cursul procesului penal învinuitul sau inculpatul arestat preventiv poate cere punerea sa în libertate provizorie, sub control judiciar sau pe cauţiune”. Curtea a mai reţinut că condiţiile de acordare a acestei liberări provizorii sub control judiciar sunt stabilite însă de art. 1602 din Codul de procedură penală din 1968, în temeiul dispoziţiilor art. 126 alin. (2) din Constituţie, potrivit cărora “Competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată sunt stabilite numai prin lege”. Curtea a constatat că dreptul de a cere luarea unei asemenea măsuri procesuale se poate exercita numai în condiţiile prevăzute de lege, în speţă Codul de procedură penală din 1968, fiind atributul legiuitorului să le stabilească.

21. De asemenea, prin Decizia nr. 6 din 17 ianuarie 2012, Curtea a reţinut că restrângerea exerciţiului dreptului persoanei arestate preventiv de a cere punerea sa în libertate provizorie, sub control judiciar sau pe cauţiune, are loc în baza prevederilor art. 53 din Legea fundamentală, care impun necesitatea asigurării desfăşurării instrucţiei penale. Curtea a subliniat că interzicerea liberării provizorii a arestaţilor preventiv care au săvârşit infracţiuni intenţionate pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de 18 ani se face în scopul bunei desfăşurări a procesului penal. Pentru aceleaşi motive, Curtea a constatat că dispoziţiile art. 1602 alin. 1 din Codul de procedură penală din 1968 nu aduc atingere prevederilor art. 21 şi art. 23 alin. (10) din Constituţie.

22. Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să determine schimbarea acestei jurisprudenţe, atât considerentele, cât şi soluţiile deciziilor invocate îşi păstrează valabilitatea şi în prezenta cauză.

23. Totodată, Curtea constată că dispoziţiile constituţionale ale art. 22 referitor la dreptul la viaţă şi la integritate fizică şi psihică şi acele ale art. 41 cu privire la muncă şi la protecţia socială a muncii nu sunt aplicabile în cauză.

24. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Ovidiu Mînea în Dosarul nr. 5.345/91/2013 al Curţii de Apel Galaţi - Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi constată că prevederile art. 1411 şi art. 144 din Codul penal din 1969 şi art. 1602 alin. 1 din Codul de procedură penală din 1968 sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.

Definitivă şi general obligatorie.

Decizia se comunică Curţii de Apel Galaţi - Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi se publică în Monitorul Oficial al Românei, Partea I.

Pronunţată în şedinţa din data de 5 iunie 2014.

 

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE

AUGUSTIN ZEGREAN

Magistrat-asistent,

Cristina Teodora Pop

 

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

DECIZIA Nr. 304

din 5 iunie 2014

referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 14 alin. 1, 2 şi 3 teza întâi din Codul de procedură penală din 1968

 

Augustin Zegrean - preşedinte

Valer Dorneanu - judecător

Toni Greblă - judecător

Petre Lăzăroiu - judecător

Mircea Ştefan Minea - judecător

Daniel Marius Morar - judecător

Mona Mana Pivniceru - judecător

Puskás Valentin Zoltán - judecător

Cristina Teodora Pop - magistrat-asistent

 

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Iuliana Nedelcu.

 

1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 14 alin. 1,2 şi 3 din Codul

de procedură penală din 1968, excepţie ridicată de Remus Toma în Dosarul nr. 1.683/243/2012 al Curţii de Apel Alba Iulia - Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 764 D/2013.

2. La apelul nominal se constată lipsa părţilor, faţă de care procedura de citare este legai îndeplinită.

3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate ca inadmisibilă. Se arată că din notele autorului lipseşte motivarea excepţiei, neputând fi dedusă existenţa în cauză a unei minime critici de neconstituţionalitate, condiţii în care analiza fondului excepţiei de neconstituţionalitate de către Curtea Constituţională ar echivala cu o autosesizare.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:

4. Prin încheierea din 6 noiembrie 2013, pronunţată în Dosarul nr. 1.683/243/2012, Curtea de Apel Alba Iulia - Secţia penală şi pentru cauze cu minori a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 14 alin. 1, 2 şi 3 din Codul de procedură penală din 1968, excepţie ridicată de Remus Toma într-o cauză având ca obiect soluţionarea unor recursuri formulate împotriva Sentinţei penale nr. 119/2013, pronunţată de Judecătoria Hunedoara.

5. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorul acesteia susţine că prevederile art. 14 alin. 1,2 şi 3 teza întâi din Codul de procedură penală din 1968 încalcă normele constituţionale invocate, fără a motiva, însă, excepţia de neconstituţionalitate. Sunt prezentate doar situaţia de fapt şi etapele procesuale care au dus la invocarea acesteia.

6. Curtea de Apel Alba Iulia - Secţia penală şi pentru cauze cu minori opinează că excepţia de neconstituţionalitate este inadmisibilă sub aspectul soluţionării ei în fond, întrucât autorul nu formulează o veritabilă critică de neconstituţionalitate, ci enumera textele criticate şi normele constituţionale anterior arătate, fără a prezenta argumente în susţinerea pretinsei încălcări. Se mai susţine că autorul excepţiei de neconstituţionalitate este, în realitate, nemulţumit de modalitatea de interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 14 alin. 1, 2 şi 3 teza întâi din Codul de procedură penală din 1968 de către instanţa de judecată, aspect ce excedează competenţa Curţii Constituţionale, care, potrivit art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale se pronunţă numai asupra constituţionalităţii actelor cu privire la care a fost sesizată, fără a putea modifica sau completa prevederile supuse controlului.

7. Potrivit art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

8. Avocatul Poporului arată că autorul nu formulează o veritabilă critică de neconstituţionalitate, nearătând în ce constă pretinsa încălcare prin prevederile art. 14 alin. 1. 2 şi 3 teza întâi din Codul de procedură penală din 1968 a dispoziţiilor art. 1 alin. (3) şi (5), art. 15 alin. (1), art. 16 alin. (1), art. 20, art. 23 alin. (12) şi art. 124 alin. (2) din Constituţie, motiv pentru care excepţia de neconstituţionalitate invocată este inadmisibilă. Se face trimitere la deciziile Curţii Constituţionale nr. 1.313 din 4 octombrie 2011, nr. 291 din 27 martie 2012 şi nr. 350 din 24 septembrie 2013 şi se arată, totodată, că excepţia nu respectă dispoziţiile art. 10 alin. (2) din Legea nr. 47/1992. Se mai susţine că prevederile art. 14 alin. 1, 2 şi 3 teza întâi din Codul de procedură penală din 1968 nu contravin normelor constituţionale enumerate de autorul excepţiei, întrucât posibilitatea alăturării acţiunii civile celei penale, în cadrul procesului penal, prin constituirea părţii vătămate ca parte civilă, nu este de natură să încalce drepturile fundamentale şi principiile constituţionale invocate. Se mai arată că textele criticate nu prejudiciază interesele legitime ale inculpatului, care îşi poate exercita dreptul la apărare şi poate solicita administrarea oricăror probe pentru a-şi dovedi nevinovăţia. Se susţine că dispoziţiile art. 14 alin. 2 din Codul de procedură penală din 1968 reprezintă norme de procedură a căror reglementare este de competenţa exclusivă a legiuitorului, potrivit prevederilor art. 126 alin. (2) din Constituţie.

9. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernul nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:

10. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.

11. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie, potrivit încheierii de sesizare, dispoziţiile art. 14 alin. 1, 2 şi 3 din Codul de procedură penală din 1968. Din analiza excepţiei de neconstituţionalitate, Curtea reţine, însă, că autorul critică în realitate prevederile art. 14 alin. 1, 2 şi 3 teza întâi din Codul de procedură penală din 1968, care au următorul cuprins:

“Acţiunea civilă are ca obiect tragerea la răspundere civilă a inculpatului, precum şi a părţii responsabile civilmente.

Acţiunea civilă poate fi alăturată acţiunii penale În cadrul procesului penal, prin constituirea persoanei vătămate ca parte civilă.

Repararea pagubei se face potrivit dispoziţiilor legii civile:

[...]”.

12. Prevederile art. 14 alin. 1, 2 şi 3 teza întâi din Codul de procedură penală din 1968 au fost abrogate prin dispoziţiile art. 108 din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative care cuprind dispoziţii procesual penale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 515 din 14 august 2013, ele fiind preluate într-o formă asemănătoare la art. 19 alin. (1), (2), (4) şi (5) din Codul de procedură penală în vigoare. Având însă în vedere Decizia Curţii Constituţionale nr. 766 din 15 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I. nr. 549 din 3 august 2011, prin care Curtea a statuat că sintagma “În vigoare” din cuprinsul dispoziţiilor art. 29 alin. (1) şi ale art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicată, este constituţională în măsura în care se interpretează în sensul că sunt supuse controlului de constituţionalitate şi legile sau ordonanţele ori dispoziţiile din legi sau din ordonanţe ale căror efecte juridice continuă să se producă şi după ieşirea lor din vigoare, Curtea reţine ca obiect al prezentei excepţii de neconstituţionalitate art. 14 alin. 1, 2 şi 3 teza întâi din Codul de procedură penală din 1968.

13. Autorul excepţiei susţine că textul criticat încalcă prevederile constituţionale ale art. 1 alin. (3) şi (5) referitor la statul român, ale art. 15 alin. (1) cu privire la universalitate, ale art. 16 alin. (1) privind egalitatea în drepturi, ale art. 20 referitor la tratatele internaţionale privind drepturile omului, ale art. 23 alin. (12) privind legalitatea pedepsei şi ale art. 124 alin. (2) referitor la înfăptuirea justiţiei.

14. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că autorul acesteia susţine că prevederile art. 14 alin. 1,2 şi 3 teza întâi din Codul de procedură penală din 1968 încalcă dispoziţiile art. 1 alin. (3) şi (5), art. 15 alin. (1), art. 16 alin. (1), art. 20, art. 23 alin. (12) şi art. 124 alin. (2) din

Constituţie, fără a motiva, însă, excepţia de neconstituţionalitate şi prezentând doar situaţia de fapt şi etapele procesuale care au dus la invocarea acesteia.

15. Curtea reţine că, prin Decizia nr. 1.313 din 4 octombrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 12 din 6 ianuarie 2012, a statuat că, în jurisprudenţa sa, a conturat o anumită structură inerentă şi intrinsecă oricărei excepţii de neconstituţionalitate, care cuprinde 3 elemente: textul contestat din punctul de vedere al constituţionalităţii, textul de referinţă pretins încălcat, precum şi motivarea de către autorul excepţiei a relaţiei de contrarietate existente între cele două texte, cu alte cuvinte motivarea neconstituţionalităţii textului criticat.

16. Curtea a observat că, indiscutabil, primul element al excepţiei se circumscrie fie simplei indicări a textului pretins neconstituţional, fie menţionării conţinutului său normativ, iar cel de-al doilea indicării textului sau principiului constituţional pretins încălcat şi că, în condiţiile în care primele două elemente pot fi determinate absolut, al treilea element comportă un anumit grad de relativitate determinat tocmai de caracterul său subiectiv. Astfel, motivarea în sine a excepţiei, ca element al acesteia, nu este neapărat un criteriu material sau cantitativ, ci dimpotrivă, ea rezultă din dinamica primelor elemente. Prin urmare, materialitatea motivării excepţiei nu este o condiţie sine qua non a existenţei acesteia.

17. În aceste condiţii, Curtea a constatat că, în situaţia în care textul de referinţă invocat este suficient de precis şi clar, astfel încât instanţa constituţională să poată reţine în mod rezonabil existenţa unei minime critici de neconstituţionalitate, ea este obligată să analizeze pe fond excepţia de neconstituţionalitate şi să considere, deci, că autorul acesteia a respectat şi a cuprins în excepţia ridicată cele 3 elemente menţionate.

18. Însă, Curtea a statuat că, chiar dacă excepţia de neconstituţionalitate este în mod formal motivată, deci cuprinde cele 3 elemente, dar motivarea în sine nu are nicio legătură cu textul criticat, iar textul de referinţă este unul general, Curtea va respinge excepţia ca inadmisibilă, fiind contrară art. 10 alin. (2) din Legea nr. 47/1992 (a se vedea În acest sens Decizia nr. 198 din 12 februarie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României,

Partea I, nr. 151 din 11 martie 2009, sau, în cadrul controlului a priori, Decizia nr. 919 din 6 iulie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 504 din 15 iulie 2011). Curtea a precizat că aceeaşi soluţie va fi urmată şi în cazul în care excepţia de neconstituţionalitate nu cuprinde motivarea ca element al său, iar din textul constituţional invocat nu se poate desluşi în mod rezonabil vreo critică de neconstituţionalitate, fie datorită generalităţii sale, fie datorită lipsei rezonabile de legătură cu textul criticat. În acest sens s-a reţinut că Curtea Constituţională, prin Decizia nr. 785 din 16 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 646 din 9 septembrie 2011, a stabilit că “simpla enumerare a unor dispoziţii constituţionale sau convenţionale nu poate fi considerată o veritabilă critică de neconstituţionalitate. Dacă ar proceda la examinarea excepţiei de neconstituţionalitate motivate într-o asemenea manieră eliptică, instanţa de control constituţional s-ar substitui autorului acesteia în formularea unor critici de neconstituţionalitate, ceea ce ar echivala cu un control efectuat din oficiu, inadmisibil, însă, în condiţiile în care art. 29 alin, (4) din Legea nr. 47/1992 precizează că «sesizarea Curţii Constituţionale se dispune de către instanţa în faţa căreia s-a ridicat excepţia de neconstituţionalitate, printr-o încheiere care va cuprinde punctele de vedere ale părţilor, opinia instanţei asupra excepţiei şi va fi însoţită de dovezile depuse de părţi»“ (a se vedea în acest sens şi Decizia nr. 627 din 29 mai 2008 precitată, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 555 din 23 iulie 2008).

19. Cum, în prezenta cauză, autorul excepţiei de neconstituţionalitate a procedat la simpla enumerare a dispoziţiilor legale criticate şi la enumerarea normelor constituţionale pretins încălcate, fără a prezenta motive sau argumentele în susţinerea excepţiei, şi cum, din această formulare a excepţiei, Curtea reţine că nu se poate deduce, în mod rezonabil, vreo critică de neconstituţionalitate, datorită lipsei legăturii dintre prevederile legale şi normele constituţionale invocate, potrivit celor reţinute prin Decizia nr. 1.313 din 4 octombrie 2011 anterior referită, excepţia apare ca fiind inadmisibilă.

20. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Remus Toma în Dosarul nr. 1.683/243/2012 al Curţii de Apel Alba Iulia - Secţia penală şi pentru cauze cu minori.

Definitivă şi general obligatorie.

Decizia se comunică Curţii de Apel Alba Iulia - Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi se publică în Monitorul Oficial al Românei, Partea I.

Pronunţată în şedinţa din data de 5 iunie 2014.

 

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE

AUGUSTIN ZEGREAN

Magistrat-asistent,

Cristina Teodora Pop

 

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

DECIZIA Nr. 365

din 25 iunie 2014

referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 4 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal

 

Augustin Zegrean - preşedinte

Valer Dorneanu - judecător

Toni Greblă - judecător

Petre Lăzăroiu - judecător

Mircea Ştefan Minea - judecător

Daniel Marius Morar - judecător

Mona-Maria Pivniceru - judecător

Puskás Valentin Zoltán - judecător

Tudorel Toader - judecător

Daniela Ramona Mariţiu - magistrat-asistent

 

1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 4 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, excepţie ridicată de Alin Adrian Cărare, Ionel Gheorghe, Gheorghe Văcaru, Marian Zaharia, Ştefan Leonard Croitor şi Marin Dumitru în dosarele nr. 1*748/196/2014, nr. 2.015/196/2014, nr. 3.160/196/2014, nr. 1.754/196/2014, nr. 1.747/196/2014 şi nr. 2.012/196/2014 ale Judecătoriei Brăila - Secţia penală, de Marius Gabriel Badea în Dosarul nr. 511/120/2014 al Tribunalului Dâmboviţa - Secţia penală, de Marian Lixandru în Dosarul nr. 599/232/2014 al Judecătoriei Găeşti şi de Eduard Baboi în Dosarul nr. 2.323/300/2014 al Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti - Secţia penală. Excepţia formează obiectul dosarelor Curţii Constituţionale nr. 138D/2014, nr. 143D/2014, nr. 186D/2014, nr. 220D/2014, nr. 224D/2014, nr. 229D/2014, nr. 234D/2014, nr. 235D/2014 şi nr. 236D/2014.

2. Dezbaterile au avut loc în şedinţa publică din 22 mai 2014, în prezenţa reprezentantului Ministerului Public, procuror Iuliana Nedelcu, şi au fost consemnate în încheierea din acea dată, când, având nevoie de timp pentru a delibera, Curtea, în conformitate cu dispoziţiile art. 58 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, a amânat pronunţarea pentru data de 10 iunie 2014. La data de 10 iunie 2014, având în vedere imposibilitatea constituirii legale a completului de judecată, Curtea, în conformitate cu dispoziţiile art. 58 alin. (1) teza întâi din Legea nr. 47/1992, a amânat pronunţarea pentru data de 17 iunie 2014, dată la care, pentru acelaşi motiv, a amânat pronunţarea pentru data de 24 iunie 2014.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarelor, reţine următoarele:

3. Prin încheierea din data de 17 februarie 2014, pronunţată în Dosarul nr. 1.748/196/2014, încheierea din data de 18 februarie 2014, pronunţată în Dosarul nr. 2.015/196/2014, încheierea din data de 3 martie 2014, pronunţată în Dosarul nr. 3.160/196/2014, încheierile din data de 18 martie 2014, pronunţate în Dosarul nr. 1.754/196/2014, în Dosarul nr. 1.747/196/2014 şi în Dosarul nr. 2.012/196/2014, Judecătoria Brăila - Secţia penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 4 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, excepţie ridicată de Alin Adrian Cărare, Ionel Gheorghe, Gheorghe Văcaru, Marian Zaharia, Ştefan Leonard Croitor şi Marin Dumitru cu ocazia soluţionării unei cereri de aplicare a legii penale mai favorabile.

4. Prin încheierea din data de 21 februarie 2014, pronunţată în Dosarul nr. 511/120/2014, Tribunalul Dâmboviţa - Secţia penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 4 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, excepţie ridicată de Marius Gabriel Badea cu ocazia soluţionării unei cereri de aplicare a legii penale mai favorabile.

5. Prin încheierea din data de 28 februarie 2014, pronunţată în Dosarul nr. 599/232/2014, Judecătoria Găeşti a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 4 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, excepţie ridicată de Marian Lixandru cu ocazia soluţionării unei cereri de aplicare a legii penale mai favorabile.

6. Prin încheierea din data de 5 martie 2014, pronunţată în Dosarul nr. 2.323/300/2014, Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti - Secţia penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 4 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, excepţie ridicată de Eduard Baboi cu ocazia soluţionării unei cereri de aplicare a legii penale mai favorabile.

7. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorii acesteia susţin, în esenţă, că dispoziţiile criticate sunt neconstituţionale, deoarece nu permit reducerea pedepselor aplicate pentru o infracţiune printr-o hotărâre ce a rămas definitivă sub imperiul Codului penal din 1969, pedepse care sunt egale sau nu depăşesc maximul special prevăzut de Codul penal.

8. Judecătoria Brăila - Secţia penală apreciază că dispoziţiile criticate trebuie corelate cu cele ale art. 6 alin. (1) din Legea nr. 286/2009 privind Codul penal, care prevede numai instituţia juridică a aplicării obligatorii a legii penale mai favorabile în situaţia pedepselor definitive, iar nu şi instituţia juridică a aplicării facultative a legii penale mai favorabile în situaţia pedepselor definitive. Arată că, în esenţă, autorii excepţiei sunt nemulţumiţi de faptul că noile reglementări nu mai preiau soluţia aplicării facultative a legii penale mai favorabile în situaţia pedepselor definitive.

9. Faptul că legiuitorul a renunţat în prezent la instituţia juridică a “aplicării facultative a legii penale mai favorabile în situaţia pedepselor definitive” este o chestiune de politică penală, ce ţine de opţiunea legiuitorului la un moment dat, potrivit art. 61 alin. (1) din Constituţie. Noua viziune aduce un plus de previzibilitate legii penale, întrucât, potrivit Codului penal din 1969, instanţa era pusă în situaţia de a efectua o reindividualizare a unei pedepse definitiv aplicate, lucru considerat la acest moment de către legiuitor ca fiind inadmisibil şi în dezacord cu practica şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului.

10. Astfel, potrivit noilor dispoziţii, instanţa de judecată, care este pusă în situaţia de a face aplicarea dispoziţiilor legii penale mai favorabile în cazul pedepselor definitiv aplicate, nu mai are nicio posibilitate de apreciere asupra pedepsei definitiv aplicate, pe baza unor criterii care ar putea fi aplicate neunitar în practica judiciară, ci reduce pedeapsa aflată în executare numai în cazul în care condamnatul ar fi pus în situaţia de a executa un plus de pedeapsă, adică o pedeapsă (de bază sau rezultantă) care ar excede maximului special prevăzut de legea nouă. În acest mod se dă satisfacţie principiului securităţii raporturilor juridice şi principiului autorităţii de lucru judecat al hotărâri lor judecătoreşti. În contextul consacrării principiului securităţii raporturilor juridice, se impune reducerea la minimul necesar a atingerilor aduse autorităţii de lucru judecat, astfel că o restrângere a acestei autorităţi se justifică doar în măsura în care ea are la bază tot un principiu de natură constituţională. Astfel, o limitare a autorităţii de lucru judecat poate fi justificată în cazul aplicării obligatorii a legii penale mai favorabile în vederea asigurării principiului legalităţii pedepsei. În condiţiile în care pedeapsa ce se execută depăşeşte maximul prevăzut de legea nouă, nu mai este legală şi astfel se impune reducerea pedepsei aplicate la maximul prevăzut de legea nouă. În cazul aplicării facultative a legii penale mai favorabile, pedeapsa nu depăşeşte maximul prevăzut de legea nouă, fiind, aşadar, legală atât în raport cu legea veche, cât şi cu cea nouă.

11. Totodată, instanţa apreciază că dispoziţiile criticate sunt redactate astfel încât sa fie aplicate în mod unitar/egal faţă de fiecare persoană condamnată care se află în aceeaşi situaţie juridică, adică care execută o pedeapsă pronunţată în baza Codului penal din 1969, pedeapsă care depăşeşte maximul special a legii penale noi.

12. Tribunalul Dâmboviţa - Secţia penală apreciază că, spre deosebire de Codul penal anterior în care aplicarea legii penale mai favorabile infracţiunilor definitive judecate era prevăzută în două variante (aii. 14 şi 15), noua reglementare respectă autoritatea de lucru judecat, astfel încât intervenţia asupra condamnării şi pedepsei aplicate definitiv este una minimă. Astfel, modificarea hotărârii definitive intervine numai în limitele necesităţii identificate, respectiv numai atunci când s-ar încălca principiul legalităţii incriminatorii sau principiul legalităţii sancţiunii.

13. Potrivit art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, unul dintre elementele fundamentale ale supremaţiei dreptului este principiul securităţii raporturilor juridice, care prevede, printre altele, că soluţia dată în mod definitiv oricărui litigiu de către instanţe să nu mai poată fi supusă rejudecării. Conform acestui principiu, niciuna dintre părţi nu este abilitată să solicite reexaminarea unei hotărâri definitive şi executorii cu unicul scop de a obţine o reanalizare a cauzei şi o nouă hotărâre în privinţa sa.

14. De asemenea, instanţa precizează că Legea fundamentală statuează cu privire la principiul aplicării legii penale mai favorabile. Fiind o construcţie teoretică, principiul constituie un element fundamental sau primordial pe care se întemeiază o idee sau lege de bază, o axiomă. Aceasta din urmă este însă valabilă în anumite limite şi, prin ea însăşi, constituie cadrul şi măsura aplicabilităţii sale. Spre deosebire de situaţiile tranzitorii propriu-zise, numărul criteriilor folosite pentru determinarea caracterului mai favorabil al legii noi este mai mic, ele reducându-se la limitele de pedeapsă prevăzute în cele două legi şi la cauzele legale de modificare a acestor limite.

15. Judecătoria Găeşti arată că aplicarea legii penale mai favorabile în cazul pedepselor aplicate prin hotărâri judecătoreşti definitive trebuie să se realizeze în corelaţie cu principiul respectării autorităţii de lucru judecat, deoarece o restrângere a acestei autorităţi se justifică doar în măsura în care este necesar să se asigure şi respectarea principiului legalităţii pedepsei. Apreciază că aplicarea legii penale mai favorabile se poate realiza în cazul proceselor în curs după un algoritm diferit decât cel aplicabil în cazul proceselor definitiv judecate, fără a se încălca principiul constituţional consacrat în art. 15 alin. (2) din Constituţie. Pe de altă parte, se apreciază că dispoziţiile art. 4 din Legea nr. 187/2012 nu sunt discriminatorii, deoarece aplicarea acestora nu creează situaţii discriminatorii pe temei de rasă, naţionalitate, origine etnică, sex, opinie, religie, apartenenţă politică, avere sau origine socială, iar egalitatea în drepturi nu înseamnă egalitate de tratament dacă situaţiile juridice sunt diferite şi impun soluţii juridice diferite. Astfel, dispoziţiile legale criticate ca fiind neconstituţionale asigură acelaşi tratament sancţionator pentru persoanele condamnate definitiv, fără nicio discriminare.

16. Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti - Secţia penală apreciază că dispoziţiile art. 15 alin. (2) din Constituţie permit retroactivitatea legii penale mai favorabile, dar nu într-o manieră nelimitată, ci lasă legiuitorului libertatea de a condiţiona şi de a cenzura aplicabilitatea în cazul condamnărilor definitive. În materie penală, în funcţie de stadiul procesual, legea penală mai favorabilă poate retroactiva, dar poate şi ultraactiva prin relaţionare directă cu principiul activităţii legii penale, iar o interpretare contrară ar fi în evidentă contradicţie chiar cu supremaţia statului de drept. Cu privire la critica de neconstituţionalitate în raport cu prevederile art. 124 alin, (2) din Constituţie, apreciază că argumentele expuse de contestator sunt neîntemeiate. Stabilirea de către legiuitor, în temeiul prerogativelor conferite acestuia de dispoziţiile art. 126 alin. (2) din Legea fundamentală, a unor norme de drept penal privind mecanismul de aplicare a legii noi, în cazul succesiunii de legi penale în timp, nu este de natură să aducă atingere principiului constituţional care consacră unicitatea, egalitatea şi imparţialitatea justiţiei, atât timp cât aceste reguli se aplică în mod egal tuturor persoanelor aflate în situaţii identice şi similare cu cea a contestatorului. Pentru aceste motive apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată.

17. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierile de sesizare au fost comunicate preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate,

18. Avocatul Poporului arată că soluţia legislativă criticată este justificată de necesitatea asigurării unui echilibru între principiile de rang constituţional vizând separaţia puterilor în stat, legalitatea pedepsei şi neretroactivitatea legii, cu excepţia legii penale şi contravenţionale mai favorabile. Principiul constituţional al separaţiei puterilor în stat impune o restrângere minimă adusă de către puterea legiuitoare autorităţii de lucru judecat, restrângerea fiind justificată doar în considerarea altor principii de natură constituţională - cel al legalităţii pedepsei şi al aplicării legii penale mat favorabile.

19. Dispoziţiile art. 4 din Legea nr. 187/2012 trebuie analizate în corelare cu cele ale art. 6 din Codul penal. În aplicarea acestor texte de lege, în condiţiile în care pedeapsa aflată în executare depăşeşte maximul prevăzut de legea nouă, există o diferenţă de pedeapsă care nu se mai regăseşte într-un text în vigoare, fiind astfel necesară reducerea pedepsei aplicate la maximul prevăzut de legea nouă. În acest fel, se asigură atât respectarea principiului legalităţii pedepsei, pedeapsa aplicată fiind legală în raport cu legea veche, dar şi cu legea nouă, cât şi un just echilibru între principiul autorităţii de lucru judecat şi aplicarea legii penale mai favorabile.

20. În continuare, apreciază că prevederile legale criticate nu instituie o pedeapsă mai severă decât aceea care era aplicabilă în momentul săvârşirii infracţiunii, astfel încât nu se poate reţine încălcarea textului art. 7 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Dimpotrivă, ele reprezintă o aplicare a prevederii convenţionale, deoarece permit reducerea la maximul special a unei pedepse aplicate definitiv sub imperiul Codului penal din 1969.

21. În ceea ce priveşte critica de neconstituţionalitate faţă de prevederile art. 16 alin. (1) şi art. 124 alin. (2) din Constituţie, arată că prevederile legale criticate permit aplicarea lor în mod egal şi unitar tuturor destinatarilor normei juridice, în speţă persoanelor condamnate printr-o hotărâre definitivă şi care se află în executarea unei pedepse stabilite în temeiul Codului penal din 1969, pedeapsă care depăşeşte maximul special al legii penale noi.

22. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernul nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

CURTEA,

examinând încheierile de sesizare, punctele de vedere ale Avocatului Poporului, rapoartele întocmite de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:

23. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate,

24. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 4 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 757 din 12 noiembrie 2012, cu următorul conţinut: “Pedeapsa aplicată pentru o infracţiune printr-o hotărâre ce a rămas definitivă sub imperiul Codului penal din 1969, care nu depăşeşte maximul special prevăzut de Codul penai nu poate fi redusă în urma intrării în vigoare a acestei legi.”

25. În opinia autorilor excepţiei, dispoziţiile criticate contravin prevederilor constituţionale ale art. 15 alin. (2) referitor la principiul aplicării retroactive a legii penale mai favorabile, art. 16 privind egalitatea în drepturi şi art. 124 alin. (2) potrivit căruia justiţia este unică, imparţială şi egală pentru toţi. De asemenea, sunt invocate prevederile art. 7 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

26. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine că principiul activităţii legii penale presupune, ca regulă generală, aplicarea legii tuturor infracţiunilor săvârşite în timpul cât aceasta se află în vigoare. Acest principiu este indisolubil legat de cel al legalităţii, care reprezintă o caracteristică specifică statului de drept, motiv pentru care legiuitorul constituant a statuat în art. 1 alin. (5) că, “În România, respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie”. În materie penală, art. 23 alin. (12) din Legea fundamentală consacră regula potrivit căreia “Nicio pedeapsă nu poate fi stabilită sau aplicată decât în condiţiile şi în temeiul legii” (Decizia nr. 265 din 6 mai 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 372 din 20 mai 2014, paragraful 21). Astfel, principiul legalităţii se aplică incriminării (nullum crimen sine lege), sancţiunii (nulla poena sine lege) şi răspunderii (nullum judicium sine lege).

27. De la principiul legalităţii s-a impus o excepţie, aceea a aplicării retroactive a legii penale mai favorabile, cunoscută sub denumirea de principiul mitior lex, principiu potrivit căruia în cazul situaţiilor determinate de succesiunea legilor penale se va aplica legea penală mai favorabilă. Acest principiu a fost consacrat la nivel constituţional în anul 1991, când legiuitorul constituant a statuat prin art. 15 alin. (2) că “Legea dispune numai pentru viitor, cu excepţia legii penale (...) mai favorabile”.

28. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea apreciază că autorii acesteia critică lipsa reglementării în Codul penal a aplicării facultative a legii penale mai favorabile în cazul pedepselor definitive. Această instituţie, nereglementată în Codul penal din 1864 şi în cel din 1936, a fost introdusă pentru prima dată prin Codul penal din 1969, care la art. 15 alin. (1) prevedea că, atunci “Când după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare şi până la executarea completă a pedepsei închisorii a intervenit o lege care prevede o pedeapsă mai uşoară, iar sancţiunea aplicată este mai mică decât maximul special prevăzut de legea nouă, ţinându-se seama de infracţiunea săvârşită, de persoana condamnatului, de conduita acestuia după pronunţarea hotărârii sau în timpul executării pedepsei şi de timpul cât a executat din pedeapsă, se poate dispune fie menţinerea, fie reducerea pedepsei. Pedeapsa aplicată nu poate fi coborâtă sub limita ce ar rezulta din reducerea acestei pedepse proporţional cu micşorarea maximului special prevăzut pentru infracţiunea săvârşită”.

29. Astfel, Curtea constată că aplicarea facultativă a legii penale mai favorabile în cazul hotărârilor definitive era prevăzută expres de lege, iar eventuala aplicare a acestei norme putea antrena diminuări ale pedepselor, până la executarea completă a acestora. Cu toate acestea, Curtea observă că, deşi prevăzută expres în legislaţie, dispoziţia respectivă dădea naştere doar unei vocaţii a persoanei condamnate definitiv de a i se aplica noua reglementare. Astfel, determinarea reducerilor de pedeapsă nu se realiza prin simpla aplicare a legii, ci se realiza ţinându-se seama de diferite criterii precum infracţiunea săvârşită, persoana condamnatului, conduita acestuia după pronunţarea hotărârii sau în timpul executării pedepsei şi de timpul cât a executat din pedeapsă (a se vedea în acelaşi sens Hotărârea din 3 aprilie 2012 pronunţată în Cauza Boulois împotriva Luxembourgului şi Decizia din 5 iunie 2012 pronunţată în Cauza Macedo da Costa împotriva Luxembourgului). De asemenea, Curtea observă că aprecierea îndeplinirii acestor criterii era lăsată în seama judecătorului, care putea dispune fie menţinerea, fie reducerea pedepsei.

30. Curtea observă că noile dispoziţii vin să reglementeze la art. 6 alin. (1) din Codul penal doar aplicarea obligatorie a legii penale mai favorabile după judecarea definitivă a cauzei, aceasta realizându-se atunci când “după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare şi până la executarea completă a pedepsei închisorii sau amenzii a intervenit o lege care prevede o pedeapsă mai uşoară, sancţiunea aplicată, dacă depăşeşte maximul special prevăzut de legea nouă pentru infracţiunea săvârşită, se reduce la acest maxim”. Dispoziţiile art. 6 alin. (1) din Codul penal trebuie privite în coroborare cu cele ale art. 4 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, criticate în prezenta cauză, care prevăd că “Pedeapsa aplicată pentru o infracţiune printr-o hotărâre ce a rămas definitivă sub imperiul Codului penal din 1969, care nu depăşeşte maximul special prevăzut de Codul penal, nu poate fi redusă în urma intrării în vigoare a acestei legi”.

31. În ceea ce priveşte excepţia de neconstituţionalitate, Curtea observă că autorii acesteia critică încălcarea principiului retroactivităţii legii penale mai favorabile, identificând simultan, ca lege penală mai favorabilă, atât dispoziţiile Codului penal, care a intrat în vigoare la 1 februarie 2014, cât şi dispoziţiile art. 15 alin. (1) din Codul penal din 1969.

32. În ceea ce priveşte principiul aplicării retroactive a legii penale mai favorabile, cu referire la dispoziţiile Codului penal, Curtea observă că, fiind o construcţie teoretică, principiul constituie un element fundamental sau primordial pe care se întemeiază o idee sau lege de bază, o axiomă. Aceasta din urmă este însă valabilă în anumite limite şi, prin ea însăşi, constituie cadrul şi măsura aplicabilităţii sale (Decizia nr. 1.470 din 8 noiembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 853 din 2 decembrie 2011).

33. Plecând de la cele statuate în decizia precitată, Curtea reţine existenţa anumitor deosebiri între aplicarea principiului aplicării retroactive a legii penale mai favorabile în cazul când legea nouă intervine înainte de judecarea definitivă a cauzei si aplicarea aceluiaşi principiu în situaţia în care legea nouă intervine după ce hotărârea de condamnare a rămas definitivă.

34. Astfel, Curtea observă că în cazul unei succesiuni de legi, în cursul procesului penal, anterior rămânerii definitive a hotărârii, instanţa trebuie să opereze, în concret, o stabilire a sancţiunii în raport cu limitele de pedeapsă prevăzute de fiecare dintre aceste legi şi să aplice aceste criterii în limitele legii identificate ca fiind mai favorabilă, luând în considerare şi analizând faptele şi situaţia particulară a fiecărui caz în parte (a se vedea mutatis mutandis Decizia nr. 101 din 28 februarie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 290 din 22 mai 2013). Referitor la pedepsele definitive, prin aplicarea legii penale mai favorabile, legiuitorul nu a înţeles să repună în discuţie criteriile de stabilire şi individualizare a sancţiunii, ci numai să înlăture de la executare acea parte din sancţiune care excedează maximului prevăzut de legea nouă, respectiv acea sancţiune mai grea care nu mai este prevăzută de legea nouă (a se vedea Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 1 din 14 aprilie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 349 din 13 mai 2014).

35. Aceeaşi deosebire în aplicarea retroactivă a legii penale mai favorabile a fost relevată de Curte prin Decizia nr. 1.470 din 8 noiembrie 2011, mai sus menţionată. Cu acel prilej, în ceea ce priveşte excepţia ridicată în dosarele aflate în fond, apel şi recurs, deci pentru care nu s-au pronunţat hotărâri judecătoreşti definitive, Curtea a statuat că dispoziţiile criticate sunt neconstituţionale în măsura în care nu permit aplicarea legii penale mai favorabile tuturor situaţiilor juridice născute sub imperiul legii vechi şi care continuă să fie judecate sub legea nouă, până la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare. În ceea ce priveşte excepţia ridicată în dosarele aflate în contestaţie la executare, deci pentru care s-au pronunţat hotărâri judecătoreşti definitive, Curtea a constatat că textul de lege criticat are în vedere o judecată, aparţinând, cu excepţia situaţiilor tranzitorii, numai fondului şi care, deopotrivă, trebuie să fie operabilă numai până la pronunţarea unei hotărâri definitive, nefiind, prin urmare, susceptibilă de aplicabilitatea principiului retroactivităţii legii penale mai favorabile. În egală măsură, Curtea a reţinut că nu ar putea fi admisă o teză contrară, întrucât s-ar aduce atingere stabilităţii raporturilor juridice, în absenţa căreia nu se poate vorbi de o ordine de drept.

36. De asemenea. Curtea observă existenţa anumitor diferenţe şi în ceea ce priveşte aplicarea retroactivă a legii noi, ce intervine după ce hotărârea de condamnare a rămas definitivă. Spre deosebire de situaţiile tranzitorii propriu-zise, numărul criteriilor folosite pentru determinarea caracterului mai favorabil al legii noi, în cazul pedepselor definitiv aplicate, este mai mic, ele reducându-se la limitele de pedeapsă prevăzute în cele două legi şi la cauzele legale de modificare a acestor limite. Astfel, Curtea reţine că legea nouă poate să prevadă o pedeapsă mai uşoară, dar sancţiunea aplicată poate fie să depăşească maximul special prevăzut de legea nouă pentru infracţiunea săvârşită, fie să nu depăşească acest maxim. Dacă în primul caz se ajunge la executarea unei sancţiuni care nu are corespondent în legea penală în vigoare, acest raţionament nu mai subzistă în cea de-a două ipoteză.

37. Curtea apreciază că în cea de-a două ipoteză este vorba despre punerea în balanţă a dreptului unei persoane condamnate, descris mai sus, şi alte drepturi sau valori constituţionale care pot contracara parţial sau complet acest drept. Astfel, legiuitorul, având sarcina dea echilibra intensitatea încălcării drepturilor fundamentale ale persoanei condamnate şi valorile care justifică această încălcare, a eliminat aplicarea facultativă a legii penale mai favorabile din Codul penal.

38. În continuare, referitor la principiul autorităţii de lucru judecat, Curtea reţine cele statuate prin Decizia nr. 1.470 din 8 noiembrie 2011, în sensul că rămânerea definitivă a unei hotărâri judecătoreşti produce un efect pozitiv care constituie temeiul juridic al executării dispozitivului hotărârii şi poartă denumirea de puterea lucrului judecat. De asemenea, tot ca urmare a pronunţării unei hotărâri definitive, se produce un efect negativ în sensul că împiedică o nouă urmărire şi judecată pentru faptele şi pretenţiile astfel soluţionate, fapt care a consacrat regula non bis în idem, cunoscută sub denumirea de autoritatea lucrului judecat. De principiu, hotărârile penale definitive sunt susceptibile de modificări şi schimbări în cursul executării numai ca urmare a descoperirii unor împrejurări care, dacă erau cunoscute în momentul pronunţării hotărârii, ar fi condus la luarea altor măsuri împotriva făptuitorului ori ca urmare a unor împrejurări intervenite după ce hotărârea a rămas definitivă. În aceste situaţii apare necesitatea de a se pune de acord conţinutul hotărârii puse în executare cu situaţia obiectivă şi a se aduce modificările corespunzătoare în desfăşurarea executării.

39. Totodată, Curtea observă că principiul respectării autorităţii de lucru judecat este de o importanţă fundamentală atât în ordinea juridică naţională, cât şi în ordinea juridică comunitară şi la nivelul Curţii Europene a Drepturilor Omului. Astfel, dreptul la un proces echitabil în faţa unei instanţe, garantat de ari. 6 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, trebuie interpretat în lumina preambulului la Convenţie, care enunţă supremaţia dreptului ca element al patrimoniului comun al statelor contractante. Unul dintre elementele fundamentale ale supremaţiei dreptului este principiul securităţii raporturilor juridice, care prevede, printre altele, ca soluţia dată în mod definitiv oricărui litigiu de către instanţe să nu mai poată fi supusă rejudecării (Hotărârea din 28 octombrie 1999, pronunţată în Cauza Brumărescu împotriva României, paragraful 61). Conform acestui principiu, niciuna dintre părţi nu este abilitată să solicite reexaminarea unei hotărâri definitive şi executorii cu unicul scop de a obţine o reanalizare a cauzei şi o nouă hotărâre în privinţa sa. Instanţele superioare nu trebuie să îşi folosească dreptul de reformare decât pentru a corecta erorile de fapt sau de drept şi erorile judiciare, şi nu pentru a proceda la o nouă analiză. Simplul fapt că pot exista două puncte de vedere asupra chestiunii respective nu este un motiv suficient de a rejudeca o cauză. Acestui principiu nu i se poate aduce derogare decât dacă o impun motive substanţiale şi imperioase (Hotărârea din 7 iulie 2009, pronunţată în Cauza Stanca Popescu împotriva României, paragraful 99, şi Hotărârea din 24 iulie 2003, pronunţată în Cauza Ryabykh împotriva Rusiei, paragraful 52).

40. De asemenea, Curtea observă şi jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, care a amintit importanţa pe care o deţine principiul autorităţii de lucru judecat atât în ordinea juridică a Uniunii, cât şi în ordinile juridice naţionale (Hotărârea din 29 iunie 2010 pronunţată în Cauza C 526/08, paragraful 26). Acest principiu este expresia principiului securităţii juridice (Hotărârea din 1 iunie 1999, pronunţată în Cauza C-126/97, paragraful 46). Astfel, pentru a garanta atât stabilitatea dreptului şi a raporturilor juridice, cât şi o bună administrare a justiţiei, este necesar ca deciziile judecătoreşti devenite definitive după epuizarea căilor de atac disponibile sau după expirarea termenelor de exercitare a acestor căi de atac să nu mai poată fi contestate (Hotărârea din 3 septembrie 2009 pronunţată în Cauza C 2/08, paragraful 22).

41. Aşa fiind, având în vedere importanţa principiilor autorităţii de lucru judecat, al securităţii juridice şi cel al separaţiei puterilor în stat, Curtea constată că legiuitorul a limitat aplicarea legii penale mai favorabile în cazul hotărârilor definitive numai la acele cazuri în care sancţiunea aplicată depăşeşte maximul special prevăzut de legea nouă pentru infracţiunea săvârşită, fără ca în acest mod să fie încălcat art. 15 alin. (2) din Constituţie.

42. De altfel, şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, prin Decizia nr. 1 din 14 aprilie 2014, a statuat că, potrivit noii soluţii legislative, consacrate de art. 6 din Codul penal, “singura situaţie în care autoritatea de lucru judecat a unei pedepse definitiv aplicate mai poate fi înfrântă este aceea în care tratamentul sancţionator aplicat excedează limitei maxime prevăzute de legea nouă. Scopul reglementării art. 6 din noul Cod penal este de a oferi suport legal unei pedepse definitive în raport cu noua lege”.

43. În ceea ce priveşte încălcarea prevederilor art. 7 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale din perspectiva principiului aplicării retroactive a legii penale mai favorabile, Curtea observă că instanţa europeană a statuat că articolul 7 paragraful 1 din Convenţie garantează nu numai principiul neretroactivităţii legii penale mai severe, ci şi principiul retroactivităţii legii penale mai favorabile. Acest principiu este încorporat în regula potrivit căreia în cazul în care există diferenţe între legea penală în vigoare la momentul comiterii infracţiunii şi legile penale ulterioare adoptate înainte de pronunţarea unei hotărâri definitive, instanţele trebuie să aplice legea ale cărei prevederi sunt cele mai favorabile inculpatului (Hotărârea din 17 septembrie 2009, pronunţată în Cauza Scoppola împotriva Italiei nr. 2, paragraful 109). Aşa fiind, instanţa de contencios constituţional trage concluzia că, în aplicarea legii penale mai favorabile, instanţa europeană are în vedere situaţia în care ulterior comiterii unei infracţiuni, dar înainte de pronunţarea unei hotărâri definitive, o nouă lege prevede impunerea unei pedepse mai blânde, în acest caz autorul infracţiunii trebuind să beneficieze de legea penală mai favorabilă. Astfel, în vreme ce o lege dezincriminatoare ulterioară se aplică autorilor faptelor până la momentul executării complete a pedepselor, o lege penală nouă, care reduce sau atenuează pedepsele aplicabile, li se aplică autorilor actelor până în momentul în care condamnarea lor dobândeşte autoritatea de lucru judecat.

44. Având în vedere cele reţinute, Curtea constată că dispoziţiile criticate nu contravin principiului aplicării retroactive a legii penale mai favorabile prevăzut de art. 7 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

45. Referitor la încălcarea prevederilor constituţionale ale art. 16, Curtea observă că autorii excepţiei deduc neconstituţionalitatea textului de lege criticat dintr-un pretins tratament discriminatoriu aplicat persoanelor condamnate definitiv, determinat de renunţarea la aplicarea facultativă a legii penale mai favorabile în cazul hotărârilor definitive.

46. În ceea ce priveşte principiul egalităţii, Curtea constată că, în mod constant, în jurisprudenţa sa a statuat că situaţiile în care se află anumite categorii de persoane trebuie să difere în esenţă pentru a se justifica deosebirea de tratament juridic, iar această deosebire de tratament trebuie să se bazeze pe un criteriu obiectiv şi raţional. Această soluţie este în concordanţă şi cu jurisprudenţa constantă a Curţii Europene a Drepturilor Omului, conform căreia orice diferenţă de tratament, făcută de stat între indivizi aflaţi în situaţii analoage, trebuie să îşi găsească o justificare obiectivă şi rezonabilă.

47. Cât priveşte respectarea principiului egalităţii din perspectiva aplicării retroactive a legii penale mai favorabile, Curtea s-a pronunţat în repetate rânduri, de exemplu prin Decizia nr. 89 din 27 februarie 2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 200 din 27 martie 2003, Decizia nr. 573 din 3 mai 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 363 din 25 mai 2011, Decizia nr. 1.092 din 18 decembrie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 67 din 31 ianuarie 2013, şi Decizia nr. 78 din 11 februarie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 273 din 14 aprilie 2014.

48. Astfel, Curtea, analizând jurisprudenţa sa în materie, constată că în cazul Deciziei nr. 1.092 din 18 decembrie 2012 a reţinut că în ceea ce priveşte un coautor, care se află încă în faza procedurilor judiciare, nepronunţându-se o hotărâre definitivă până la apariţia legii noi, în măsura în care nu ar fi opozabilă legea penală mai favorabilă, acesta ar fi discriminat fără nicio justificare obiectivă şi rezonabilă fată de celălalt coautor, care a beneficiat de legea penală mai favorabilă. În ceea ce priveşte Decizia nr. 573 din 3 mai 2011, Curtea a reţinut că prin condiţionarea reducerii limitelor de pedeapsă de un anumit moment procesual, respectiv până la soluţionarea cauzei în primă instanţă, este afectat principiul egalităţii cetăţenilor în faţa legii. Prin Decizia nr. 89 din 27 februarie 2003, Curtea a apreciat că în cazul a 2 coautori este posibil ca unul să fie condamnat printr-o hotărâre judecătorească până la data publicării Legii nr. 543/2002 în Monitorul Oficial al României, Partea I, şi să beneficieze astfel de graţiere; celălalt coautor, nefiind condamnat, din varii motive, printr-o hotărâre judecătorească definitivă, nu va putea beneficia de actul de clemenţă, ceea ce conduce la o inegalitate de tratament juridic. Curtea a constatat că referirea la data rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti de condamnare, prevăzută în textul criticat, creează premisele unei discriminări. În final, Curtea observă că, prin Decizia nr. 78 din 11 februarie 2014, în ceea ce priveşte principiul egalităţii în faţa legii a cetăţenilor, a constatat că este posibil ca un coautor să fie definitiv judecat sub imperiul legii vechi şi, pe cale de consecinţă, să nu se dispună luarea măsurii de siguranţă a confiscării extinse, pe când cu privire la celălalt coautor, care se află încă în faza procedurilor judiciare, să se dispună o astfel de măsură. Drept urmare, în măsura în care nu ar fi opozabilă legea penală mai favorabilă, acesta din urmă ar fi discriminat sub aspectul tratamentului juridic fără nicio justificare obiectivă şi rezonabilă faţă de primul.

49. Având în vedere cele expuse, rezultă că instanţa de contencios constituţional a sancţionat acele dispoziţii de lege deoarece prin discriminarea creată împiedicau, de fapt, aplicarea retroactivă a legii penale mai favorabile cauzelor care nu erau definitiv judecate.

50. Însă, în cauză de faţă, Curtea constată că situaţia dedusă controlului este diferită de cele asupra cărora instanţa de contencios constituţional s-a pronunţat şi a constatat încălcarea principiului nediscriminării.

51. Astfel, Curtea apreciază că analiza situaţiei ce face obiectul prezentelor dosare porneşte de la ipoteza că ambele categorii de persoane între care se realizează comparaţia de către autorii excepţiei sunt persoane condamnate definitiv, ceea ce ar determina calificarea situaţiei acestora ca fiind identică. Curtea constată însă că diferenţa rezidă în aceea că, în cazul primei categorii, sancţiunile aplicate depăşesc maximul special al noii reglementări, nemaigăsindu-şi corespondent în noua legislaţie, situându-ne astfel în ipoteza aplicării obligatorii a legii penale mai favorabile reglementate atât de art. 14 din Codul penal din 1969, cât şi de art. 6 din Codul penal, pe când în cazul celei de-a două categorii, în care se găsesc şi autorii excepţiei, sancţiunile aplicate acestora nu depăşesc maximul special cuprins în noua reglementare, ceea ce ar fi putut atrage aplicarea facultativă a legii penale mai favorabile în cazul pedepselor definitive doar sub imperiul art. 15 din Codul penal din 1969, reglementare nepreluată însă în Codul penal.

52. Curtea observă că analiza realizată din această perspectivă duce la concluzia că cele două categorii de persoane se află în situaţii juridice diferite, astfel încât tratamentul juridic diferit este pe deplin justificat Prin urmare, în cauză nu poate fi reţinută încălcarea principiului egalităţii în faţa legii, prevăzut de ari. 16 din Constituţie.

53. Referitor la invocarea dispoziţiilor art. 124 alin. (2) din constituţie, Curtea constată că, în motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, autorii acesteia se rezumă la a reda textul din Constituţie, fără a arăta, în mod concret, în ce constă contrarietatea dintre aceste prevederi constituţionale şi textul de lege criticat, astfel încât critica de neconstituţionalitate nu poate fi reţinută. Curtea Constituţională nu se poate substitui autorului excepţiei în formularea unor critici de neconstituţionalitate, cu atât mai mult cu cât prevederile constituţionale invocate nu susţin prin ele însele neconstituţionalitatea textelor de lege criticate.

54. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu majoritate de voturi,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Alin Adrian Cărare, Ionel Gheorghe, Gheorghe Văcaru, Marian Zaharia, Ştefan Leonard Croitor şi Marin Dumitru în dosarele nr. 1.748/196/2014, nr. 2.015/196/2014, nr. 3.160/196/2014, nr. 1.754/196/2014, nr. 1.747/196/2014 şi nr. 2.012/196/2014 ale Judecătoriei Brăila - Secţia penală, de Marius Gabriel Badea în Dosarul nr. 511/120/2014 al Tribunalului Dâmboviţa - Secţia penală, de Marian Lixandru în Dosarul nr. 599/232/2014 al Judecătoriei Găeşti şi de Eduard Baboi în Dosarul nr. 2.323/300/2014 al Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti - Secţia penală şi constată că dispoziţiile art. 4 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.

Definitivă şi general obligatorie.

Decizia se comunică Judecătoriei Brăila - Secţia penală, Tribunalului Dâmboviţa - Secţia penală, Judecătoriei Găeşti şi Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti - Secţia penală şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunţată în şedinţa din data de 25 iunie 2014.

 

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE

AUGUSTIN ZEGREAN

Magistrat-asistent,

Daniela Ramona Mariţiu

 

ORDONANŢE SI HOTĂRÂRI ALE GUVERNULUI ROMÂNIEI

GUVERNUL ROMÂNIEI

ORDONANŢĂ

pentru completarea art. 2 din Ordonanţa Guvernului nr. 82/2001 privind stabilirea unor forme de sprijin financiar pentru unităţile de cult aparţinând cultelor religioase recunoscute din România

În temeiul art. 108 din Constituţia României, republicată, şi al art. 1 pct. I.3 din Legea nr. 119/2014 privind abilitarea Guvernului de a emite ordonanţe,

 

Guvernul României adoptă prezenta ordonanţă.

 

Articol unic. - După alineatul (6) al articolului 2 din Ordonanţa Guvernului nr. 82/2001 privind stabilirea unor forme de sprijin financiar pentru unităţile de cult aparţinând cultelor religioase recunoscute din România, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 601 din 26 septembrie 2013, se introduc două noi alineate, alineatele (7) şi (8), cu următorul cuprins:

,,(7) Prin personal neclerical care beneficiază de sprijin sub formă de contribuţii de la bugetul de stat şi de la bugetele locale se înţelege personalul auxiliar al cultului religios care desfăşoară activităţi conexe actului cultic în vederea îndeplinirii acestuia.

(8) în categoria personalului neclerical prevăzut la alin. (7) este inclusă funcţia de cantor sau cântăreţ bisericesc, cu excepţia cultului mozaic, unde funcţia de cantor este clericală.”

 

PRIM-MINISTRU

VICTOR-VIOREL PONTA

Contrasemnează:

Secretarul general al Guvernului,

Ion Moraru

Secretarul de stat pentru culte,

Victor Opaschi

Viceprim-ministru, ministrul dezvoltării regionale şi administraţiei publice,

Nicolae-Liviu Dragnea

Ministrul muncii, familiei, protecţiei sociale şi persoanelor vârstnice,

Rovana Plumb

Ministrul finanţelor publice,

Ioana-Maria Petrescu

Ministrul delegat pentru buget,

Liviu Voinea

 

Bucureşti, 31 iulie 2014.

Nr. 11.

GUVERNUL ROMÂNIEI

HOTĂRÂRE

privind suplimentarea bugetului Ministerului Muncii, Familiei, Protecţiei Sociale şi Persoanelor Vârstnice, la titlul 10 “Cheltuieli de personal”, pentru plata titlurilor executorii prevăzute de Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 71/2009 privind plata unor sume prevăzute în titluri executorii având ca obiect acordarea de drepturi salariale personalului din sectorul bugetar, de Ordonanţa Guvernului nr. 17/2012 privind reglementarea unor măsuri fiscal-bugetare şi de Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 92/2012 privind luarea unor măsuri în domeniul învăţământului şi cercetării, precum şi în ceea ce priveşte plata sumelor prevăzute în hotărâri judecătoreşti devenite executorii în perioada 1 ianuarie-31 decembrie 2013

În temeiul art. 108 din Constituţia României, republicată, şi al art. 46 alin. (2) din Legea bugetului de stat pe anul 2014 nr. 356/2013,

 

Guvernul României adoptă prezenta hotărâre.

 

Art. 1. - Se aprobă suplimentarea bugetului Ministerului Muncii, Familiei, Protecţiei Sociale şi Persoanelor Vârstnice, pe anul 2014, cu suma de 3.221 mii lei, la capitolul 68.01 “Asigurări şi asistenţă socială”, titlul 10 “Cheltuieli de personal”, din suma globală prevăzută cu această destinaţie în bugetul Ministerului Finanţelor Publice “Acţiuni generale”.

Art. 2. - Sumele alocate potrivit prezentei hotărâri vor fi utilizate numai pentru plata titlurilor executorii care intră sub incidenţa prevederilor Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 71/2009 privind plata unor sume prevăzute în titluri executorii având ca obiect acordarea de drepturi salariale personalului din sectorul bugetar, aprobată cu modificări prin Legea nr. 230/2011, ale Ordonanţei Guvernului nr. 17/2012 privind reglementarea unor măsuri fiscal-bugetare, aprobată cu modificări prin Legea nr. 280/2013, precum şi ale Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 92/2012 privind luarea unor măsuri în domeniul învăţământului şi cercetării, precum şi în ceea ce priveşte plata sumelor prevăzute în hotărâri judecătoreşti devenite executorii în perioada 1 ianuarie-31 decembrie 2013.

Art. 3. - Se autorizează Ministerul Finanţelor Publice să introducă, la propunerea ordonatorului principal de credite, modificările corespunzătoare în structura bugetului de stat şi în volumul şi structura bugetului Ministerului Muncii, Familiei, Protecţiei Sociale şi Persoanelor Vârstnice pe anul 2014.

 

PRIM-MINISTRU

VICTOR-VIOREL PONTA

Contrasemnează:

Ministrul muncii, familiei, protecţiei sociale şi persoanelor vârstnice,

Rovana Plumb

Ministrul delegat pentru dialog social,

Aurelia Cristea

Ministrul finanţelor publice,

Ioana-Maria Petrescu

Ministrul delegat pentru buget,

Liviu Voinea

 

Bucureşti, 31 iulie 2014.

Nr. 647.

GUVERNUL ROMÂNIEI

HOTĂRÂRE

privind alocarea temporară, pentru luna august a anului 2014, a unor sume din venituri din privatizare ordonatorilor principali de credite cu rol de Autoritate de management

În temeiul art. 108 din Constituţia României, republicată, şi al art. 111 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 64/2009 privind gestionarea financiară a instrumentelor structurale şi utilizarea acestora pentru obiectivul convergenţă, aprobată cu modificări prin Legea nr. 362/2009, cu modificările şi completările ulterioare,

 

Guvernul României adoptă prezenta hotărâre.

 

Art. 1. - (1) În scopul asigurării necesarului de finanţare al autorităţilor de management pentru programele operaţionale finanţate din instrumente structurale în cadrul Obiectivului convergenţă - Programul operaţional sectorial Creşterea competitivităţii economice (POS CCE) şi Programul operaţional regional (POR), denumite în continuare programe operaţionale, aferent lunii august a anului 2014, în vederea efectuării plăţilor pentru rambursarea cheltuielilor eligibile către beneficiari şi pentru plata cheltuielilor eligibile rambursabile din cererile de plată aferente instrumentelor structurale, se aprobă alocarea temporară din venituri din privatizare de către Ministerul Finanţelor Publice a sumei de 340.000 mii lei, în echivalent euro, potrivit anexei care face parte integrantă din prezenta hotărâre.

(2) Ordonatorii principali de credite cu rol de Autoritate de management pentru programele operaţionale, care beneficiază de prevederile alin. (1), sunt cei prevăzuţi în anexă.

(3) Sumele alocate autorităţilor de management din venituri din privatizare şi utilizate vor fi rambursate Ministerului Finanţelor Publice în euro, din sumele restituite cu această destinaţie de către Comisia Europeană, până la data de 30 noiembrie 2014.

Art. 2. - (1) Ministerul Finanţelor Publice, prin Direcţia generală de trezorerie şi datorie publică, efectuează transferul integral în euro al sumei prevăzute la art. 1 alin. (1), în termen de două zile lucrătoare de la data solicitării de către Autoritatea de certificare şi plată.

(2) Echivalentul în euro al sumei prevăzute la art. 1 alin. (1) se determină pe baza cursului Băncii Naţionale a României valabil la data efectuării transferului sumelor în valută din contul 3216.800000EUR “Disponibil la vedere. Alte depozite atrase MFP/EURO”, deschis la Banca Naţională a României pe numele Ministerului Finanţelor Publice, în contul analitic denominat în euro 3216.800100EUR “Disponibil din contribuţia financiară a Uniunii Europene reprezentând fonduri externe nerambursabile postaderare”, deschis la Banca Naţională a României administrat de Autoritatea de certificare şi plată.

(3) Autoritatea de certificare şi plată efectuează schimbul valutar al întregii sume în euro transferate potrivit alin. (1) şi virează echivalentul în lei al sumei rezultate în contul 54.01.03.00. “Disponibil de la bugetul de stat reprezentând prefinanţări şi fonduri în cazul indisponibilităţii temporare aferente instrumentelor structurale”, deschis la Trezoreria Operativă Centrală şi gestionat de Autoritatea de certificare şi plată.

(4) Autoritatea de certificare şi plată efectuează transferul în conturile de disponibil deschise pe numele ordonatorilor principali de credite cu rol de autorităţi de management, integral sau în tranşe, în limita sumei rezultate în urma operaţiunii de schimb valutar prevăzute la alin. (3), proporţional cu sumele prevăzute în anexă, pe baza solicitărilor de fonduri ale autorităţilor de management cuprinzând cereri de rambursare ale beneficiarilor autorizate la plată şi cereri de plată înregistrate la autorităţile de management.

(5) Autorităţile de management pentru programele operaţionale au obligaţia efectuării plăţilor în conturile beneficiarilor, din sumele transferate de Autoritatea de certificare şi plată conform alin. (4), în termen de 10 zile, dar nu mai târziu de data de 29 august 2014.

(6) Ordonatorii principali de credite cu rol de autorităţi de management pentru programele operaţionale şi Autoritatea de certificare şi plată restituie Ministerului Finanţelor Publice contravaloarea în euro a sumelor în lei neutilizate din venituri din privatizare, în contul prevăzut la alin. (2), până la data de 5 septembrie 2014.

(7) Autorităţile de management notifică Autoritatea de certificare şi plată cu privire la cheltuirea integrală a sumelor transferate potrivit alin. (4) sau cu privire la restituirea sumelor neutilizate, prevăzute la alin. (6), în termen de două zile lucrătoare de la efectuarea operaţiunii.

Art. 3. - (1) Reconstituirea veniturilor din privatizare se realizează de ordonatorii principali de credite cu rol de Autoritate de management prin intermediul Autorităţii de certificare şi plată din sumele primite de la Comisia Europeană, ca urmare a transmiterii către aceasta a aplicaţiilor de plată aferente programelor operaţionale. Autorităţile de management pentru programele operaţionale au obligaţia transmiterii la Autoritatea de certificare şi plată, în termen de 30 de zile calendaristice de la data primirii fondurilor, a declaraţiilor lunare de cheltuieli eligibile, potrivit prevederilor cadrului legal naţional şi comunitar, a căror valoare totală aferentă finanţării din instrumente structurale să fie cel puţin egală cu valoarea sumei primite. Autoritatea de certificare şi plată va asigura procesarea şi transmiterea declaraţiilor de cheltuieli către Comisia Europeană în termen de 20 de zile lucrătoare de la data primirii acestora de la autorităţile de management, în condiţiile în care nu este necesară întreruperea termenului de procesare ca urmare a identificării unor deficienţe.

(2) Reconstituirea sumelor transferate potrivit art. 2 alin. (4) se va efectua prin transferarea echivalentului în euro din contul denominat în euro “Disponibil din contribuţia financiară a Uniunii Europene reprezentând fonduri externe nerambursabile postaderare”, deschis la Banca Naţională a României pe numele Autorităţii de certificare şi plată din cadrul Ministerului Finanţelor Publice, în contul “Disponibil la vedere. Alte depozite atrase MFP/EURO”, deschis la Banca Naţională a României pe numele Ministerului Finanţelor Publice, până la incidenţa sumei în euro prevăzute la art. 2 alin. (2), luând în considerare notificările autorităţilor de management prevăzute la art. 2 alin. (7).

(3) Sumele necesare pentru finanţarea eventualelor diferenţe nefavorabile de curs valutar rezultate ca urmare a restituirii sumelor neutilizate din veniturile din privatizare, conform art. 2 alin. (6), se asigură din bugetul propriu al ordonatorilor principali de credite cu rol de Autoritate de management.

(4) Sumele reprezentând diferenţe favorabile de curs valutar rezultate ca urmare a restituirii sumelor neutilizate din veniturile din privatizare, conform art. 2 alin. (6), se fac venit la bugetul de stat.

Art. 4. - Sumele în euro încasate potrivit art. 2 alin. (6) şi art. 3 alin. (2) şi (3) până la concurenţa totală a sumei alocate de Ministerul Finanţelor Publice potrivit art. 2 alin. (2) se înregistrează ca venituri din privatizare în valută şi se stinge obligaţia de restituire a sumelor alocate din venituri din privatizare în euro a ordonatorilor principali de credite prevăzuţi în anexă.

 

PRIM-MINISTRU

VICTOR-VIOREL PONTA

Contrasemnează:

Ministrul fondurilor europene,

Eugen Orlando Teodorovici

Viceprim-ministru,

ministrul dezvoltării regionale şi administraţiei publice

Nicolae-Liviu Dragnea

Ministrul finanţelor publice,

Ioana-Maria Petrescu

Ministrul delegat pentru buget,

Liviu Voinea

 

Bucureşti, 31 iulie 2014.

Nr. 658.

 

ANEXĂ

 

Repartiţia sumelor alocate temporar, pentru luna august a anului 2014, din venituri din privatizare, ordonatorilor principali de credite cu rol de Autoritate de management

 

 

- mii lei -

Ordonator principal de credite - AM

Total necesar fonduri august 2014  (FEN)

1

2

Ministrul fondurilor europene - POS CCE

190.000,00

Ministrul dezvoltării regionale şi administraţiei publice -POR

150.000,00

 TOTAL

340.000,00

 

ACTE ALE ORGANELOR DE SPECIALITATE ALE ADMINISTRAŢIEI PUBLICE CENTRALE

 

MINISTERULAFACERILOR INTERNE

 

ORDIN

privind aprobarea Planului strategic instituţional al Ministerului Afacerilor Interne pentru perioada 2014-2016

 

Având în vedere dispoziţiile art. 53 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 90/2001 privind organizarea şi funcţionarea Guvernului României şi a ministerelor, cu modificările şi completările ulterioare, ale Hotărârii Guvernului nr. 1.807/2006 pentru aprobarea Componentei de management din cadrul Metodologiei privind sistemul de planificare strategică pe termen mediu al instituţiilor administraţiei publice de la nivel central şi ale Hotărârii Guvernului nr. 158/2008 pentru aprobarea Componentei de programare bugetară din cadrul Metodologiei privind sistemul de planificare strategică pe termen mediu al instituţiilor administraţiei publice de la nivel central,

în temeiul art. 7 alin. (5) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 30/2007 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Afacerilor Interne, aprobată cu modificări prin Legea nr. 15/2008, cu modificările şi completările ulterioare,

viceprim-ministrul, ministrul afacerilor interne, emite următorul ordin:

Art. 1. - Se aprobă Planul strategic instituţional al Ministerului Afacerilor Interne pentru perioada 2014-2016, prevăzut în anexa*) care face parte integrantă din prezentul ordin.

Art. 2. - Prezentul ordin se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

 

Viceprim-ministru, ministrul afacerilor interne,

Gabriel Oprea

 

Bucureşti, 3 iulie 2014.

Nr. 104.


*) Anexa se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 587 bis, care se poate achiziţiona de la Centrul pentru relaţii cu publicul al Regiei Autonome “Monitorul Oficial”, Bucureşti, sos. Panduri nr. 1.


Copyright 1998-2015 DSC.NET   All rights reserved.