MONITORUL OFICIAL AL ROMÂNIEI Nr. 886/2014

MONITORUL OFICIAL AL ROMÂNIEI

 

P A R T E A  I

Anul 182 (XXVI) - Nr. 886         LEGI, DECRETE, HOTĂRÂRI ŞI ALTE ACTE         Vineri, 5 decembrie 2014

 

SUMAR

 

LEGI ŞI DECRETE

 

157. - Lege privind ratificarea Protocolului nr. 15 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, încheiată la Roma la 4 noiembrie 1950, încheiat la Strasbourg la 24 iunie 2013 şi semnat de România la 24 iunie 2013

 

Protocolul nr. 15 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale

 

821. - Decret pentru promulgarea Legii privind ratificarea Protocolului nr. 15 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, încheiată la Roma la 4 noiembrie 1950, încheiat la Strasbourg la 24 iunie 2013 şi semnat de România la 24 iunie 2013

 

DECIZII ALE CURŢII CONSTITUŢIONALE

 

Decizia nr. 599 din 21 octombrie 2014 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 38 alin. (1) lit. f) şi art. 341 alin. (5)-(8) din Codul de procedură penală

 

Decizia nr. 678 din 13 noiembrie 2014 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 312 alin. (2) din Codul de procedură penală

 

ORDONANŢE ALE GUVERNULUI ROMÂNIEI

 

            76. - Ordonanţă de urgenţă privind modificarea unor acte normative şi pentru aprobarea plăţii cotizaţiei anuale a României ca membru în Parteneriatul pentru o Guvernare Deschisă (Open Government Partnership)

 

LEGI SI DECRETE

PARLAMENTUL ROMÂNIEI

CAMERA DEPUTAŢILOR

SENATUL

 

LEGE

privind ratificarea Protocolului nr. 15 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, încheiată la Roma la 4 noiembrie 1950, încheiat la Strasbourg la 24 iunie 2013 şi semnat de România la 24 iunie 2013

 

Parlamentul României adoptă prezenta lege.

 

Articol unic. - Se ratifică Protocolul nr. 15 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, încheiată la Roma la 4 noiembrie 1950, ratificată prin Legea nr. 30/1994, încheiat la Strasbourg la 24 iunie 2013 şi semnat de România la 24 iunie 2013.

 

Această lege a fost adoptată de Parlamentul României, cu respectarea prevederilor art. 75 şi ale ari 76 alin. (2) din Constituţia României, republicată.

 

PREŞEDINTELE CAMEREI DEPUTAŢILOR

VALERIU-ŞTEFAN ZGONEA

p. PREŞEDINTELE SENATULUI,

CRISTIAN-SORIN DUMITRESCU

 

Bucureşti, 3 decembrie 2014.

Nr. 157.

 

PROTOCOLUL Nr.15

la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale*)

 

Preambul

 


*) Traducere.

 

Statele membre ale Consiliului Europei şi celelalte înalte părţi contractante la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, semnată la Roma la 4 noiembrie 1950 (denumită în continuare Convenţia), semnatare ale prezentului protocol,

luând în considerare Declaraţia adoptată în cadrul conferinţei la nivel înalt privind viitorul Curţii Europene a Drepturilor Omului, desfăşurată la Brighton în perioada 19-20 aprilie 2012, precum şi declaraţiile adoptate în cadrul conferinţelor de la Interiaken din perioada 18-19 februarie 2010 şi Izmir din perioada 26-27 aprilie 2011,

luând în considerare Avizul nr. 283 (2013) adoptat de Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei la 26 aprilie 2013,

considerând că este necesar să se asigure faptul că în continuare Curtea Europeană a Drepturilor Omului (denumită în continuare Curtea) îşi va juca rolul preeminent în apărarea drepturilor omului în Europa,

au convenit asupra celor ce urmează:

 

ARTICOLUL 1

 

La finalul preambulului Convenţiei se adaugă un considerent nou, cu următorul cuprins:

“Afirmând că înaltelor părţi contractante le revine responsabilitatea primară, conform principiului subsidiarităţii, de a garanta respectarea drepturilor şi libertăţilor definite în prezenta Convenţie şi protocoalele la aceasta şi că, în acest sens, acestea beneficiază de o marjă de apreciere, sub controlul Curţii Europene a Drepturilor Omului instituite prin prezenta Convenţie”

 

ARTICOLUL 2

 

1. La art. 21 din Convenţie se introduce paragraful 2, care va avea următorul cuprins:

“Candidaţii trebuie să aibă mai puţin de 65 de ani la data până la care lista de trei candidaţi este aşteptată de Adunarea Parlamentară, în temeiul art. 22.”

2. La art. 21 din Convenţie, paragrafele 2 şi 3 devin paragrafele 3 şi, respectiv, 4.

3. La art. 23 din Convenţie, paragraful 2 se abrogă. La art. 23, paragrafele 3 şi 4 devin paragrafele 2 şi, respectiv, 3.

 

ARTICOLUL 3

 

            La art. 30 din Convenţie se elimină cuvintele “În afara cazului în care una dintre părţi se opune la aceasta”.

 

ARTICOLUL 4

 

            La art. 35 paragraful 1 din Convenţie, sintagma “Într-un termen de 6 luni” se înlocuieşte cu sintagma “Într-un termen de 4 luni”.

 

ARTICOLUL 5

 

            La litera b a alineatului 3 al ari 35 din Convenţie se elimină cuvintele “şi cu condiţia de a nu respinge pentru acest motiv nicio cauză care nu a fost examinată corespunzător de o instanţă naţională”.

 

Dispoziţii finale şi tranzitorii

 

ARTICOLUL 6

 

1. Prezentul protocol este deschis spre semnare de către înaltele părţi contractante la Convenţie, care îşi pot exprima consimţământul de a fi parte la acesta prin:

a. semnarea fără rezerva ratificării, acceptării sau aprobării; ori

b. semnare sub rezerva ratificării, acceptării sau aprobării, urmată de ratificare, acceptare sau aprobare.

2. Instrumentele de ratificare, acceptare sau aprobare vor fi depuse la secretarul general al Consiliului Europei.

 

ARTICOLUL 7

 

            Prezentul protocol va intra în vigoare în prima zi a lunii care urmează expirării unei perioade de 3 luni de la data la care toate înaltele părţi contractante la Convenţie îşi vor fi exprimat consimţământul de a fi parte la Protocol, în conformitate cu dispoziţiile art. 6.

 

ARTICOLUL 8

 

1. Modificările aduse prin art. 2 din prezentul protocol se aplică exclusiv candidaţilor de pe listele prezentate Adunării

Parlamentare de către înaltele părţi contractante, în temeiul art. 22 din Convenţie, ulterior intrării în vigoare a prezentului protocol.

2. Modificarea adusă prin art. 3 din prezentul protocol nu se aplică cauzelor pendinte în care una dintre părţi s-a opus, anterior intrării în vigoare a prezentului protocol, propunerii uneia dintre camerele Curţii de a se desesiza în favoarea Marii Camere.

3. Art. 4 din prezentul protocol va intra în vigoare la expirarea unei perioade de 6 luni de la data intrării în vigoare a prezentului protocol. Art. 4 din prezentul protocol nu se aplică cererilor în care decizia definitivă, în sensul art. 35 § 1 din Convenţie, este anterioară datei intrării în vigoare a art. 4 din prezentul protocol.

4. Toate celelalte dispoziţii din prezentul protocol se aplică de la data intrării sale în vigoare, în conformitate cu dispoziţiile art. 7.

 

ARTICOLUL 9

 

Secretarul general al Consiliului Europei va notifica statelor membre ale Consiliului Europei şi celorlalte înalte părţi contractante la Convenţie:

a. orice semnare;

h. depunerea oricărui instrument de ratificare, acceptare sau aprobare;

c. data intrării în vigoare a prezentului protocol, conform art. 7; şi

d. orice alt act, notificare sau comunicare având legătură cu prezentul protocol.

 

În considerarea celor de mai sus, subsemnaţii, având depline puteri în acest scop, au semnat prezentul protocol.

Încheiat la Strasbourg la 24 iunie 2013, în limbile engleză şi franceză, ambele texte fiind egal autentice, într-un singur exemplar, care se va depune în arhivele Consiliului Europei. Secretarul general ai Consiliului Europei va transmite copii certificate fiecărui stat membru al Consiliului Europei şi celorlalte înalte părţi contractante la Convenţie.

 

PREŞEDINTELE ROMÂNIEI

DECRET

pentru promulgarea Legii privind ratificarea Protocolului nr. 15 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, încheiată la Roma la 4 noiembrie 1950, încheiat la Strasbourg la 24 iunie 2013 şi semnat de România la 24 iunie 2013

În temeiul prevederilor art. 77 alin. (1) şi ale art. 100 alin. (1) din Constituţia României, republicată,

 

Preşedintele României decretează:

 

Articol unic. - Se promulgă Legea privind ratificarea Protocolului nr. 15 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, încheiată la Roma la 4 noiembrie 1950, încheiat la Strasbourg la 24 iunie 2013 şi semnat de România la 24 iunie 2013, şi se dispune publicarea acestei legi în Monitorul Oficial al României, Partea I.

 

PREŞEDINTELE ROMÂNIEI

TRAIAN BĂSESCU

 

Bucureşti, 2 decembrie 2014.

Nr. 821.

 

DECIZII ALE CURŢII CONSTITUŢIONALE

 

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

DECIZIA Nr. 599

din 21 octombrie 2014

referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 38 alin. (1) lit. f) şi art. 341 alin. (5)-(8) din Codul de procedură penală

 

Augustin Zegrean - preşedinte

Valer Dorneanu - judecător

Toni Greblă - judecător

Petre Lăzăroiu - judecător

Mircea Ştefan Minea - judecător

Daniel Marius Morar - judecător

Mona-Maria Pivniceru - judecător

Puskás Valentin Zoltán - judecător

Tudorel Toader - judecător

Afrodita Laura Tutunaru - magistrat-asistent

 

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Marinela Mincă.

 

1. Pe rol se află pronunţarea asupra excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 38 alin. (1) lit. f) şi art. 341 alin. (5)-(8) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Marcel Savin în Dosarul nr. 74/32/2014 al Curţii de Apel Bacău - Secţia penală, cauze cu minori şi familie şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 185D/2014, precum şi a dispoziţiilor art. 341 alin. (5) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Mihai Leu în Dosarul nr. 266/787/2014 al Judecătoriei Avrig şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 538D/2014, dosar care, în cadrul dezbaterilor din data de 23 septembrie 2014, a fost conexat la primul înregistrat.

2. Dezbaterile au avut loc în ziua de 23 septembrie 2014, fiind consemnate în încheierea de şedinţă de la acea dată, când Curtea a amânat succesiv pronunţarea pentru 16 octombrie 2014 şi, respectiv, 21 octombrie 2014.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarelor, constată următoarele:

3. Prin încheierea nr. 2 din 18 februarie 2014, pronunţată în Dosarul nr. 74/32/2014, Curtea de Apel Bacău - Secţia penală, cauze cu minori şi familie a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 38 alin. (1) lit. f) şi art. 341 alin. (5)-(8) din Codul de procedură penală, şi prin încheierea din 15 mai 2014, pronunţată în Dosarul nr. 266/787/2014, Judecătoria Avrig a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 341 alin. (5) din Codul de procedura penală, excepţii ridicate de Marcel Savin şi Mihai Leu în cauze având ca obiect soluţionarea unor plângeri formulate împotriva soluţiilor de neurmărire sau netrimitere în judecată.

4. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se susţine că prevederile art. 38 alin. (1) lit. f) din Codul de procedură penală sunt neconstituţionale, întrucât posibilitatea ca magistraţii din cadrul unei curţi de apel să fie judecaţi la aceeaşi instanţă afectează dreptul la un proces echitabil şi aduce atingere principiilor constituţionale referitoare la nediscriminare, egalitatea în faţa legii, dreptul la apărare, considerând că “nu se poate vorbi de o cercetare obiectivă, imparţială în scopul aflării adevărului şi justei soluţionări a cauzei”.

5. Totodată, art. 341 alin. (5)-(8) din Codul de procedură penală, potrivit cărora judecătorul de cameră preliminară se pronunţă asupra plângerii fără participarea petentului, a procurorului şi a intimaţilor, afectează publicitatea şi contradictorialitatea ca atribute esenţiale ale dreptului la un proces echitabil, justiţia înfăptuindu-se în mod secret şi netransparent,

6. De asemenea, împrejurarea că încheierea astfel pronunţată este definitivă încalcă dreptul la două grade de jurisdicţie în materie penală, dreptul la apărare şi accesul liber la justiţie, întrucât, în lipsa unei căi de atac, instanţa de judecată tinde să absolutizeze prezumţia de legalitate a soluţiei pronunţate de procuror.

7. Curtea de Apel Bacău - Secţia penală, cauze minori şi familie opinează că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată, dispoziţiile privitoare la competenţă, procedura de judecată şi căile de atac fiind atributul exclusiv al legiuitorului.

8. Judecătoria Avrig opinează că excepţia de neconstituţionalitate este întemeiată, deoarece, deşi se recunoaşte părţilor dreptul de a formula note scrise cu privire la temeinicia şi legalitatea plângerii, acestea nu cunosc apărările pe care le formulează cealaltă parte din dosar şi astfel nu sunt în măsură să îşi dezvolte toate apărările. De altfel, o componentă a garanţiilor unui proces echitabil, în sensul art. 6 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, o reprezintă principiul contradictorialităţii care implică, în esenţă, posibilitatea pentru părţile unui proces penal, civil sau disciplinar de a lua cunoştinţă de toate piesele şi observaţiile prezentate judecătorului, chiar şi cele ce ar proveni de la un magistrat independent de natură să-i influenţeze decizia, şi de a ie discuta.

9. În concluzie, instanţa apreciază că prezenţa în faţa sa a petentului, intimatului în procesele penale, precum şi a reprezentantului Ministerului Public la dezbaterea cauzei este un element esenţial al asigurării principiului contradictorialităţii, al unui proces echitabil, cu atât mai mult cu cât soluţiile pronunţate în cadrul procedurii de soluţionare a plângerii împotriva soluţiilor de netrimitere sunt, de regulă, definitive.

10. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierile de sesizare au fost comunicate preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate ridicate.

11. Avocatul Poporului apreciază că dispoziţiile criticate sunt constituţionale.

12. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernul nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

CURTEA,

examinând încheierile de sesizare, punctele de vedere ale Avocatului Poporului, rapoartele întocmite de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:

13. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.

14. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 38 alin. (1) lit. f) cu denumirea marginală Competenţa curţii de apel şi art. 341 alin. (5)-(8) cu denumirea marginală Soluţionarea plângerii de către judecătorul de cameră preliminară, care au următorul conţinut:

- Art. 38 alin. (1) lit. f): “(1) Curtea de apel judecă în primă instanţă: [...]

f) infracţiunile săvârşite de magistraţii-asistenţi de la Înalta Curie de Casaţie şi Justiţie, de judecătorii de la curţile de apel şi Curtea Militară de Apel. precum şi de procurorii de la parchetele de pe lângă aceste instanţe;”.

- Art. 341 alin. (5)-(8): “(5) Judecătorul de cameră preliminară se pronunţă asupra plângerii prin încheiere motivată, în camera de consiliu, fără participarea petentului, a procurorului şi a intimaţilor.

(6) în cauzele în care nu s-a dispus punerea în mişcare a acţiunii penale, judecătorul de cameră preliminară poate dispune una dintre următoarele soluţii:

a) respinge plângerea, ca tardivă sau inadmisibilă ori, după caz, ca nefondată;

b) admite plângerea, desfiinţează soluţia atacată şi trimite motivat cauza la procuror pentru a începe sau pentru a completa urmărirea penală ori, după caz, pentru a pune în mişcare acţiunea penală şi a completa urmărirea penală;

c) admite plângerea şi schimbă temeiul de drept al soluţiei de clasare atacate, dacă prin aceasta nu se creează o situaţie mai grea pentru persoana care a făcut plângerea.

(7) în cauzele în care s-a dispus punerea în mişcare a acţiunii penale, judecătorul de cameră preliminară:

1. respinge plângerea ca tardivă sau inadmisibilă;

2. verifică legalitatea administrării probelor şi a efectuării urmăririi penale, exclude probele nelegal administrate ori. după caz, sancţionează potrivit art. 280-282 actele de urmărire penală efectuate cu încălcarea legii şi:

a) respinge plângerea ca nefondată;

b) admite plângerea, desfiinţează soluţia atacată şi trimite motivat cauza la procuror pentru a completa urmărirea penală;

c) admite plângerea, desfiinţează soluţia atacată şi dispune începerea judecăţii cu privire la faptele şi persoanele pentru care, în cursul cercetării penale, a fost pusă în mişcare acţiunea penală, când probele legal administrate sunt suficiente, trimiţând dosarul spre repartizare aleatorie;

d) admite plângerea şi schimbă temeiul de drept al soluţiei de clasare atacate, dacă prin aceasta nu se creează o situaţie mai grea pentru persoana care a făcut plângerea.

(8) încheierea prin care s-a pronunţat una dintre soluţiile prevăzute la alin. (6) şi la alin. (7) pct. 1, pct. 2 IU. a), b) şi d) este definitivă.”

15. Autorii excepţiei de neconstituţionalitate susţin că dispoziţiile legale criticate încalcă prevederile constituţionale ale art. 16 referitor la Egalitatea în drepturi, art. 11 referitor la Dreptul internaţional şi dreptul intern, art. 20 referitor la Tratatele internaţionale privind drepturile omului, art. 21 alin. (1)-(3) referitor la dreptul la un proces echitabil, art. 24 referitor la Dreptul la apărare şi art. 129 referitor la Folosirea căilor de atac, precum şi dispoziţiile art. 6 referitor la Dreptul la un proces echitabil, art. 13 referitor la Dreptul la un recurs efectiv, art. 14 referitor la Interzicerea discriminării şi art. 17 referitor la Interzicerea abuzului de drept din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, cu trimitere la art. 1 referitor la Interzicerea generală a discriminării din Protocolul nr. 12 la Convenţie şi la art. 2 paragraful 1 referitor la Dreptul la două grade de jurisdicţie în materie penală din Protocolul nr. 7 la Convenţie şi art. 47 alin. 2 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene.

16. Examinând excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 38 alin. (1) lit. f) din Codul de procedură penală, Curtea constată că aceste prevederi au preluat soluţia legislativă care se regăsea în art. 281 pct. 1 lit. b2) din Codul de procedură penală din 1968. Cu privire la conţinutul acestora instanţa de contencios constituţional a statuat prin Decizia nr. 909 din 1 noiembrie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 23 din 11 ianuarie 2013, că stabilirea competenţei, inclusiv a celei după calitatea persoanei şi instituirea regulilor de desfăşurare a procesului în faţa instanţelor judecătoreşti sunt de competenţa exclusivă a legiuitorului, care poate prevedea, în considerarea unor situaţii deosebite, reguli speciale de procedură, precum şi modalităţi de exercitare a drepturilor procesuale, fără ca prin aceasta să se aducă atingere prevederilor constituţionale.

17. Astfel, reglementarea competenţei curţilor de apel de a soluţiona în primă instanţă infracţiunile săvârşite de judecătorii de la curţile de apel şi de procurorii de la parchetele care funcţionează pe lângă aceste instanţe nu este de natură să aducă atingere prevederilor art. 16 din Legea fundamentală, deoarece situaţia deosebită a acestor categorii profesionale justifică un tratament juridic diferit.

18. De asemenea, textul de lege criticat nu contravine liberului acces la justiţie şi nici dreptului la un proces echitabil. Instituirea unor reguli de competenţă după calitatea persoanei nu îngrădeşte dreptul persoanelor de a se adresa instanţelor judecătoreşti şi de a beneficia de drepturile şi garanţiile procesuale instituite prin lege, în cadrul unui proces public, judecat de către o instanţă independentă, imparţială şi stabilită prin lege, într-un termen rezonabil, condiţii care sunt asigurate şi în situaţia judecării cauzelor în primă instanţă de către curţile de apel.

19. De asemenea, din punct de vedere terminologic, noţiunea de “tribunal independent şi imparţial” are un caracter autonom, fiind dezvoltată în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului. Astfel, această noţiune trebuie privită în sensul Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Substanţa garanţiei în discuţie este dată de “dreptul la un tribunal” ca drept de acces la justiţie sau la un judecător. După cum a decis instanţa europeană de contencios al drepturilor omului, un “tribunal” se caracterizează, în sens material, prin rolul său jurisdicţional, acela de a tranşa, pe baza normelor legale aplicabile şi după o procedură organizată, orice litigiu dat în competenţa sa. În acelaşi timp, el trebuie să îndeplinească un ansamblu de condiţii, precum organizarea tribunalului prin lege, independenţa şi durata mandatului membrilor săi, precum şi imparţialitatea şi existenţa altor garanţii de procedură [a se vedea, în acest sens, Hotărârea din 22 iunie 2000, pronunţată de Curtea de la Strasbourg în Cauza Coeme şi alţii împotriva Belgiei, paragraful 99].

20. Or, faptul că un judecător de la nivelul curţilor de apel poate fi judecat de către un complet constituit în cadrul aceleiaşi instanţe înlătură dubiile referitoare la imparţialitate câtă vreme acestea sunt organizate potrivit Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 827 din 13 septembrie 2005, şi beneficiază, în acord cu art. 35 alin. (2) din aceeaşi lege, de complete specializate pentru cauze penale. Totodată, potrivit art. 53 alin. (1) din Legea nr. 304/2004, “repartizarea cauzelor pe complete de judecată se face în mod aleatoriu, în sistem informatizat”, iar, în acord cu art. 124 alin. (3) din Constituţie, “Judecătorii sunt independenţi şi se supun numai legii”, obligaţiile lor fiind cele stabilite prin Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor.

21. De aceea, ca o garanţie în plus, pentru înlăturarea oricăror suspiciuni de parţialitate, legiuitorul român a prevăzut în titlul IV “Răspunderea judecătorilor şi procurorilor” al Legii nr. 303/2004 [a se vedea art. 96 alin. (3) din Legea nr. 303/2004] cazurile şi condiţiile care atrag răspunderea judecătorilor şi procurorilor.

22. În ceea ce priveşte poziţia persoanelor vătămate ori a părţilor civile dintr-o cauză penală, este de observat că legiuitorul a instituit pentru acestea garanţii referitoare la modul de ascultare şi la dreptul de a propune administrarea de probe, de a ridica excepţii şi de a pune concluzii, de a fi asistată de un avocat, de a fi încunoştinţată cu privire la desfăşurarea procedurii ori cu privire la dreptul avocatului acestora de a fi încunoştinţat să asiste la efectuarea oricărui act de urmărire penală în condiţiile art. 111 şi următoarele şi ale art. 93 din Codul de procedură penală, după caz. În acest sens, ori de câte ori persoana vătămată are cunoştinţă de împrejurări de natură a ştirbi independenţa judecătorului competent, poate uza de prevederile art. 67 şi următoarele din Codul de procedură penală referitoare la recuzare ori strămutare. A porni de la premisa potrivit căreia completul de judecată care se supune numai legii nu poate judeca cu obiectivitate un alt judecător din cadrul aceleiaşi instanţe echivalează cu negarea tuturor acestor prevederi enunţate şi care, dimpotrivă, au menirea nu numai de a preveni, ci şi de a garanta o judecată imparţială.

23. În consecinţă, Curtea urmează a respinge ca neîntemeiată excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 38 alin. (1) lit. f) din Codul de procedură penală.

24. În ce priveşte excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 341 alin. (6)-(8), Curtea constată că aceste prevederi reglementează soluţiile pe care judecătorul de cameră preliminară le poate dispune cu privire la admisibilitatea plângerii formulate împotriva soluţiei de neurmărire sau de netrimitere în judecată, soluţii dispuse de către procuror, după cum în cauză a fost sau nu pusă în mişcare acţiunea penală şi, totodată, dispun cu privire la împrejurarea că încheierea astfel pronunţată, cu excepţia situaţiei referitoare la cazul în care se dispune începerea judecăţii, este definitivă.

25. Faptul că încheierea prin care s-a pronunţat una dintre soluţiile prevăzute la alin. (6) şi la alin. (7) pct. 1, pct. 2 lit. a), b) şi d) este definitivă nu este de natură a afecta constituţionalitatea prevederilor invocate, deoarece stabilirea competenţei instanţelor judecătoreşti şi instituirea regulilor de desfăşurare a procesului, deci şi reglementarea căilor de atac, constituie atributul exclusiv al legiuitorului. Astfel, atât art. 129, cât şi art. 126 alin. (2) din Constituţie fac referire la “condiţiile legii” atunci când reglementează exercitarea căilor de atac, competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată urmând a fi prevăzute “numai prin lege”. Dispoziţiile art. 341 alin. (8) din Codul de procedură penală nu aduc atingere dreptului la apărare prevăzut de art. 24 din Legea fundamentală şi nici accesului liber la justiţie şi dreptului la un proces echitabil, consacrate de art. 21 din Constituţie şi art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, întrucât nu înlătură posibilitatea de a beneficia de drepturile şi garanţiile procesuale instituite prin lege, în cadrul unui proces judecat de către o instanţă independentă, imparţială şi stabilită prin lege, într-un termen rezonabil. Nicio prevedere a Legii fundamentale şi a actelor normative internaţionale invocate de autorii excepţiei nu reglementează dreptul la exercitarea căilor de atac în orice cauză. Astfel, aşa cum s-a arătat mai sus, art. 129 din Constituţie stipulează că părţile interesate şi Ministerul Public pot exercita căile de atac numai în condiţiile legii. Totodată, având în vedere natura cauzelor reglementate prin dispoziţiile art. 340 şi art. 341 din Codul de procedură penală, în care nu se judecă infracţiunea care a format obiectul cercetării sau urmăririi penale, ci soluţia de neurmărire sau netrimitere în judecată dispusă de procuror, prevederile art. 2 privind dreptul la două grade de jurisdicţie în materie penală din Protocolul nr. 7 la Convenţie nu sunt aplicabile. De asemenea, prevederile art. 13 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale nu au aplicabilitate în cauza de faţă, întrucât dreptul la un recurs efectiv este distinct de dreptul la exercitarea unei căi de atac împotriva unei hotărâri judecătoreşti.

26. Totodată, eliminarea căilor de atac în această materie este justificată de caracterul special al procedurii instituite de prevederile art. 340 şi art. 341 din Codul de procedură penală, legiuitorul urmărind să asigure celeritatea procedurii şi obţinerea în mod rapid a unei hotărâri definitive prin care să fie exercitat controlul judiciar cu privire la soluţia procurorului.

27. Aşa fiind, Curtea urmează să respingă ca neîntemeiată excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 341 alin. (6)- (8) din Codul de procedură penală.

28. În ce priveşte excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 341 alin. (5) din Codul de procedură penală, Curtea constată că, potrivit dispoziţiilor legale criticate, judecătorul de cameră preliminară se pronunţă asupra plângerii formulate împotriva soluţiei de neurmărire sau netrimitere în judecată dispuse de procuror prin încheiere motivată, în camera de consiliu, fără participarea petentului, a procurorului şi a intimaţilor. Autorii excepţiei contestă aceste prevederi din perspectiva faptului că, nefiind citaţi, sunt supuşi unui act netransparent de înfăptuire a justiţiei. Totodată, sunt privaţi de dreptul la un proces echitabil, deoarece nu îşi pot face apărările în condiţii de contradictorialitate şi oralitate.

29. Curtea constată că procedura instituită de dispoziţiile art. 341 alin. (5) din Codul de procedură penală are în vedere soluţia de neurmărire sau netrimitere în judecată dispusă de procuror, soluţie care, în urma analizei judecătorului de cameră preliminară, poate fi confirmată sau infirmată. Raţiunea reglementării a fost impusă în legislaţia română încă din anul 1997 când Curtea, prin Decizia nr. 486 din 2 decembrie 1997, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 105 din 6 martie 1997, a statuat că “fiind vorba de acte şi măsuri luate de procuror în cursul procesului penal, acestea trebuie să fie supuse nu numai controlului ierarhic, în cadrul Ministerului Public, dar şi controlului din partea instanţelor judecătoreşti”. De aceea, legiuitorul, pe lângă obligaţia de a oferi oricărei persoane posibilitatea efectivă de a se adresa justiţiei pentru apărarea drepturilor, a libertăţilor şi a intereselor sale legitime, trebuie să imprime acestei posibilităţi un caracter echitabil care să confere plenitudine de exerciţiu prin atingerea finalităţii urmărite.

30. Aceasta se poate realiza prin instituirea unei proceduri care să respecte cerinţele de echitate instituite de art. 21 alin. (3) în absenţa cărora este golită de conţinut orice cenzură a soluţiilor de clasare ori renunţare la urmărire penală dispuse de procuror. Exigenţa este cu atât mai evidentă cu cât ordonanţa procurorului, punând capăt conflictului de drept penal, intră în categoria actelor prin care se înfăptuieşte justiţia a căror verificare de către judecătorul de cameră preliminară trebuie să fie efectivă. Simplul drept al persoanei interesate de a se adresa justiţiei capătă caracter formal atâta vreme cât garanţiile specifice procesului echitabil nu sunt respectate.

31. Echitatea procedurii consacrată de art. 21 alin. (3) din Constituţie reprezintă o valorificare explicită a dispoziţiilor art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Eo ipso aceste exigenţe erau implicit aplicabile în justiţie în temeiul art. 20 din Constituţie. Aşa fiind, aspectele legate de respectarea dreptului la un proces echitabil se examinează în funcţie de ansamblul procesului şi de principiile proprii de organizare a fiecărei proceduri. Totodată, nu poate fi înlăturată nicio eventuală analiză izolată a anumitor aspecte importante ale procedurii, chiar dacă aceasta se află într-o fază anterioară finalizării procesului. În acest sens, Curtea reaminteşte faptul că aplicabilitatea garanţiilor referitoare la procesul echitabil în fazele premergătoare judecăţii a fost confirmată în jurisprudenţa sa. Astfel, prin Decizia nr. 1.086 din 20 noiembrie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 866 din 18 decembrie 2007, au fost declarate neconstituţionale dispoziţiile art. 172 alin. 1 teza întâi din Codul de procedură penală din 1968, întrucât prevederea “care implică audierea sau prezenţa învinuitului sau inculpatului căruia îi asigură apărarea” cuprinsă în acest text, precum şi dispoziţia “care implică audierea sau prezenţa părţii căreia îi asigură apărarea”, cuprinsă în art. 173 alin. 1 din acelaşi cod, sunt neconstituţionale, fiind contrare art. 24 din Constituţie referitor la dreptul la apărare.

32. Spre deosebire de dispoziţiile art. 2781 alin. 4 şi 5 din Codul de procedură penală din 1968, în prezent, soluţia adoptată de legiuitor, potrivit căreia judecătorul de cameră preliminară se pronunţă, în absenţa petentului, procurorului şi a intimaţilor, în condiţii lipsite de contradictorialitate şi oralitate, instituie un standard de protecţie mai scăzut. Acest fapt nu poate fi apreciat ab initio neconform cu principiile statuate de Constituţie ori de celelalte prevederi din tratatele internaţionale privind drepturile omului în măsura în care nu poate fi relevată producerea unui prejudiciu. De aceea, pentru a stabili dacă standardul astfel instituit de dispoziţiile art. 341 alin. (5) din Codul de procedură penală afectează dreptul la un proces echitabil, Curtea este ţinută nu numai de o analiză izolată a acestora, ci şi de una din perspectivă sistematică prin încadrarea lor în economia întregii proceduri referitoare la soluţionarea plângerilor împotriva clasărilor şi renunţărilor la urmărire penală dispuse de procuror. Astfel, deşi faza prealabilă a procesului (anchetarea, instrumentarea cazului, ori verificarea legalităţii soluţiilor de neurmărire sau netrimitere în judecată dispuse de procuror) reprezintă o parte a tuturor procedurilor penale considerate ca un întreg, anumite condiţii impuse de art. 21 alin. (3) din Constituţie, cum ar fi dreptul la apărare ca o consecinţă a exercitării dreptului la un proces echitabil, pot fi relevante în măsura în care echitatea procesului poate fi afectată prin nerespectarea iniţială a acelor condiţii. De aceea, în cursul anchetei preliminare, modul de impunere a garanţiilor specifice dreptului la un proces echitabil este indisolubil legat de caracteristicile procedurii specifice, de circumstanţele cauzei, precum şi de posibilitatea ca rezultatul procedurii referitoare la admisibilitatea plângerii să fie decisiv pentru temeinicia unei acuzaţii în materie penală.

33. Conceptul de “acuzaţie în materie penală” trebuie înţeles în sensul Convenţiei şi poate fi definit drept “notificarea oficială, din partea autorităţii competente, privind suspiciunea referitoare la comiterea unei fapte penale”, definiţie care depinde, de asemenea, de existenţa sau absenţa unor “repercusiuni importante asupra situaţiei (suspectului)” (a se vedea Hotărârea din 27 februarie 1980, pronunţată în Cauza Deweer împotriva Belgiei paragraful 46; Hotărârea din 15 iulie 1982, pronunţată în Cauza Eckle împotriva Germaniei, paragraful 73.). Codul de procedură penală român consacră trei modalităţi de acuzaţie în materie penală reglementate de art. 307 referitor la aducerea la cunoştinţă a calităţii de suspect, art. 309 referitor la punerea în mişcare a acţiunii penale şi la aducerea la cunoştinţă a calităţii de inculpat şi art. 327 lit. a) referitor la rezolvarea cauzelor prin emiterea rechizitoriului şi sesizarea instanţei de judecată. Dacă în primele două situaţii, notificarea oficială constă în aducerea la cunoştinţă a calităţii de suspect înainte de prima sa audiere şi în comunicarea către inculpat a ordonanţei prin care s-a pus în mişcare acţiunea penală care, de asemenea, este chemat în vederea audierii, în cea de-a treia situaţie, notificarea oficială constă în comunicarea către inculpat a unei copii certificate a rechizitoriului în condiţiile art. 344 alin. (2) din acelaşi cod ce dispune cu privire la procedura camerei preliminare.

34. Pe lângă aceste trei modalităţi de formulare a unei acuzaţii penale, Curtea identifică şi o altă posibilitate ce izvorăşte din procedura referitoare la soluţionarea plângerilor formulate împotriva soluţiilor de neurmărire sau netrimitere în judecată. Cu toate că procedura ce constituie obiectul analizei sale nu vizează ab initio existenţa unei acuzaţii în materie penală, deoarece ea a fost înlăturată de soluţiile pronunţate de procuror, câtă vreme, potrivit dispoziţiilor art. 341 alin. (7) pct. 2 lit. c) din Codul de procedură penală, judecătorul de cameră preliminară, prin încheiere, poate desfiinţa soluţia atacată şi dispune începerea judecăţii, atunci încheierea pronunţată are valenţele unui rechizitoriu, deci a unei acuzaţii în materie penală. Aşa fiind, deşi dispoziţiile în cauză normează în domeniul unor proceduri penale care nu ţin de rezolvarea pe fond a cauzei, dreptul la un proces echitabil trebuie impus, întrucât există posibilitatea ca rezultatul procedurii referitoare la admisibilitatea plângerii să fie decisiv pentru stabilirea unei acuzaţii în materie penală.

35. Drept urmare, odată stabilită posibilitatea analizei respectării dreptului la un proces echitabil în cadrul procedurii referitoare la plângerea împotriva soluţiilor de neurmărire sau netrimitere în judecată, Curtea urmează să constate dacă soluţionarea plângerii de către judecătorul de cameră preliminară fără participarea petentului, procurorului şi a intimaţilor respectă exigenţele de contradictorialitate şi oralitate impuse de dispoziţiile art. 21 alin. (3) din Constituţie, în condiţiile în care procurorul şi părţile pot depune anumite note scrise.

36. Curtea constată că principiul contradictorialităţii îngăduie părţilor să participe în mod egal la prezentarea, argumentarea, discutarea şi combaterea susţinerilor făcute de fiecare şi să îşi exprime opinia asupra iniţiativelor instanţei în scopul stabilirii adevărului. Principiul este exprimat prin adagiul audiatur et altera pars. În materie penală, principiul contradictorialităţii exprimă şi cerinţa ca funcţia de învinuire să fie separată de funcţia jurisdicţională, fiind pe o poziţie procesuală egală cu funcţia de apărare. Învinuirea şi apărarea se combat în faţa instanţei de judecată de pe poziţii contradictorii, astfel încât autoritatea care judecă să ajungă la o apreciere corectă a probelor. Aşa fiind, aşezarea judecăţii pe principiul contradictorialităţii implică egalitatea de arme atât în privinţa laturii penale, cât şi în privinţa laturii civile.

37. Pentru ca părţile vătămate, părţile civile sau chiar părţile responsabile civilmente care au avut de suferit în urma unei fapte presupus penale să aibă plenitudinea exercitării drepturilor lor este necesar ca acestea să uzeze nu numai de o procedură eminamente scrisă, ci şi de contradictorialitate şi oralitate, componente esenţiale ale dreptului la un proces echitabil. Chiar dacă, în acord cu dispoziţiile art. 341 alin. (2) din Codul de procedură penală, procurorul şi părţile pot depune note scrise cu privire la admisibilitatea ori temeinicia plângerii, nicio parte nu are posibilitatea de a cunoaşte conţinutul acestora şi de a produce contra argumente. Cu alte cuvinte, în sarcina instanţei cade obligaţia de a efectua o examinare efectivă a motivelor invocate de petent, părţi şi procuror care trebuie înţeleasă ca o necesitate a examinării argumentelor decisive pentru soluţionarea cauzei. Or, în cazul de faţă, instanţa, examinând numai plângerea şi notele scrise ale procurorului şi ale părţilor, nu poate examina un eventual argument decisiv, tocmai pentru că el nu îl poate fi relevat.

38. Garanţiile referitoare la un proces echitabil implică şi dreptul participanţilor la proces de a lua cunoştinţă de orice înscris sau observaţie prezentat/prezentată instanţei şi să îl/o dezbată. Acest aspect este esenţial pentru încrederea justiţiabililor în funcţionarea justiţiei şi se bazează pe siguranţa părţilor că s-au putut exprima cu privire la orice înscris din dosar.

39. Aşa fiind, împrejurarea că petentului i se comunică termenul de soluţionare a plângerii nu poate complini lipsa unei proceduri echitabile care reclamă în această situaţie citarea, cu atât mai mult cu cât echitatea are în vedere nu numai procedura în ansamblu, ci şi interesul public şi al victimelor unor infracţiuni.

40. Totodată, aşa cum rezultă din art. 341 alin. (2) din Codul de procedură penală, un exemplar al plângerii formulate este comunicat procurorului şi părţilor. Potrivit art. 32 din Codul de procedură penală, părţi în procesul penal sunt numai inculpatul, partea civilă şi partea responsabilă civilmente. Din această perspectivă, Curtea constată că persoana vătămată şi suspectul, în calitate de subiecţi procesuali principali, nu au posibilitatea de a-şi face apărarea cu privire la susţinerile petentului, deoarece acestora nu li se comunică un exemplar al plângerii. Or, în situaţia în care nu a fost pusă în mişcare acţiunea penală, subiecţii procesuali principali sunt privaţi de dreptul la un proces echitabil prin aceea că necunoscând conţinutul plângerii nu pot întreprinde niciun fel de demersuri în apărarea intereselor lor legitime. Aşa fiind, aceste neajunsuri pot fi acoperite în măsura în care judecătorul de cameră preliminară se va pronunţa asupra plângerii în cadrul unei proceduri contradictorii şi orale.

41. De asemenea, Curtea constată că un aspect fundamental al dreptului la un proces echitabil constă în faptul că urmărirea penală trebuie să aibă un caracter contradictoriu şi să existe o egalitate a armelor între acuzare şi apărare. Principiul egalităţii armelor-unul dintre elementele conceptului mai larg de proces echitabil - prevede ca fiecare parte să dispună de posibilitatea rezonabilă de a-şi prezenta cauza în condiţii care să nu o plaseze într-o situaţie dezavantajoasă faţă de adversarul său. Or, din această perspectivă, Curtea constată că prin absenţa dezbaterilor contradictorii petentul, partea civilă, partea responsabilă civilmente, suspectul sau persoana vătămată nu numai că nu poate, asemeni persoanei care a avut calitatea de inculpat, să formuleze cereri şi să ridice excepţii cu privire la legalitatea administrării probelor ori a efectuării urmăririi penale, dar nu poate contesta în niciun fel aceste cereri sau excepţii, cu atât mai mult cu cât, potrivit art. 374 alin. (7) teza întâi din Codul de procedură penală, probele administrate în cursul urmăririi penale şi necontestate de părţi nu se readministrează în cursul cercetării judecătoreşti. De aceea, în condiţiile în care persoanele interesate ar fi citate ar avea posibilitatea să se prezinte la dezbateri şi, prin urmare, ar putea beneficia de dreptul de a-şi exprima opiniile şi de a răspunde nu numai la aspectele relevate reciproc, dar şi la eventualele întrebări ale judecătorului de cameră preliminară.

42. Totodată, Curtea mai constată că interesul persoanei care a avut calitatea de inculpat de a fi citată şi de a dezbate în contradictoriu plângerea formulată este evident, deoarece, potrivit art. 341 alin. (7) pct. 2 lit. c) din Codul de procedură penală, judecătorul de cameră preliminară poate dispune începerea judecăţii. De aceea, atunci când o instanţă - aşa cum este judecătorul de cameră preliminară - este competentă să analizeze temeinicia unei plângeri prin analiza întregii probaţiuni existente care fundamentează în ansamblu stingerea acţiunii penale, ea nu poate, din motive ce ţin de echitatea procedurii, să tranşeze asupra chestiunilor respective fără o apreciere nemijlocită a declaraţiilor persoanei care susţine că nu a comis fapta considerată ca infracţiune. Prin urmare, posibilitatea prezenţei persoanei care a avut calitatea de inculpat este indispensabilă în acest stadiu al procedurii în care judecătorul de cameră preliminară trebuie să decidă atât cu privire la începerea sau nu a judecăţii, cât şi cu privire la legalitatea administrării probelor şi a efectuării urmăririi penale.

43. În plus, în cauzele în care a fost pusă în mişcare acţiunea penală, obiectul procedurii referitoare la soluţionarea plângerilor împotriva soluţiilor de neurmărire sau netrimitere în judecată îl constituie nu numai admisibilitatea şi temeinicia acestora, cât şi verificarea legalităţii administrării probelor şi a efectuării urmăririi penale. Potrivit art. 341 alin. (11) din Codul de procedură penală, probele care au fost excluse de judecător în această fază nu pot fi avute în vedere la judecarea în fond a cauzei, dacă judecătorul de cameră preliminară a dispus şi începerea judecăţii. Or, câtă vreme probele reprezintă chintesenţa oricărui proces penal, iar organul de urmărire penală strânge şi administrează probe atât în favoarea, cât şi în defavoarea suspectului sau inculpatului, atunci este evident că procedura desfăşurată în aceste situaţii are o influenţă directă asupra desfăşurării şi echităţii procedurii ulterioare, inclusiv asupra procesului propriu-zis. Acest aspect presupune asigurarea posibilităţii participării atât a inculpatului, cât şi a procurorului la soluţionarea plângerii de către judecătorul de cameră preliminară, aşezarea drepturilor apărării deopotrivă cu cele ale acuzării fiind de esenţa unui proces echitabil care implică şi egalitatea de arme.

44. Totodată, Curtea reaminteşte faptul că, în calitate de reprezentant al intereselor generale ale societăţii, procurorul apără ordinea de drept, drepturile şi libertăţile cetăţenilor. În acest sens, potrivit dispoziţiilor art. 63 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, Ministerul Public exercită prin procurori mai multe atribuţii, între care regăsim pe acelea referitoare la efectuarea urmăririi penale şi la exercitarea acţiunii civile în cazurile prevăzute de lege. Or, câtă vreme procedura din camera preliminară supusă prezentului control de constituţionalitate poate duce la începerea judecăţii şi deci la formularea unei acuzaţii în materie penală, este evident că, în activitatea judiciară, în calitate de apărător al ordinii de drept, se impune citarea acestuia în cadrul soluţionării plângerilor formulate împotriva soluţiilor de neurmărire sau netrimitere în judecată. Curtea mai constată că acest fapt nu trebuie înţeles ca un drept subiectiv propriu al procurorului, pentru că el, în virtutea rolului constituţional statuat de dispoziţiile art. 131 alin. (1) din Legea fundamentală, este o autoritate competentă să instrumenteze şi să soluţioneze cauza prin emiterea unei soluţii de neurmărire sau netrimitere în judecată.

45. Totodată, Curtea constată că garanţiile procedurale referitoare la dreptul la un proces echitabil ce guvernează întreaga procedură referitoare la temeinicia unei acuzaţii în materie penală trebuie să dubleze şi procedura ce ţine de instituirea definitivă a legalităţii acuzaţiei stabilită prin încheierea judecătorului de cameră preliminară de începere a judecăţii. Per a contrario, ar însemna să se accepte posibilitatea ca o procedură de judecată pe fond să se întemeieze pe o procedură anterioară care, într-o manieră incompatibilă cu garanţiile dreptului la un proces echitabil, restrânge, prin absenţa contradictorialităţii şi oralităţii, dreptul la apărare.

46. Astfel, din perspectiva contradictorialităţii şi oralităţii, ca elemente esenţiale ale egalităţii de arme şi ale dreptului la un proces echitabil, Curtea constată că legea trebuie să prevadă posibilitatea părţilor, subiecţilor procesuali principali şi procurorului de a dezbate, în mod efectiv, observaţiile depuse judecătorului de camera preliminară. Aşa fiind, pentru realizarea acestor garanţii este necesară citarea lor.

47. În consecinţă, Curtea constată că dispoziţiile art. 341 alin. (5) din Codul de procedură penală referitoare la judecarea plângerii “fără participarea petentului, a procurorului şi a intimaţilor” contravin dreptului la un proces echitabil în componentele sale referitoare la contradictorialitate şl oralitate, întrucât atât plângerea petentului, cât şi notele scrise ale procurorului şi ale intimaţilor sunt susceptibile de a influenţa soluţia privind litigiul ce face obiectul acelei proceduri, determinantă cu privire la confirmarea/infirmarea stingerii acţiunii penale.

48. Jurisprudenţa instanţei europene confirmă o astfel de interpretare, sens în care prin Hotărârea din 9 noiembrie 2010 pronunţată în Cauza AGVPS-Bacău împotriva României, paragraful 55, Curtea de la Strasbourg a identificat existenţa unui prejudiciu real după ce a constatat că părţile interesate nu au putut fi informate cu privire la desfăşurarea dezbaterilor. Or, în cazul de faţă, nu poate fi pus în discuţie un astfel de aspect câtă vreme, prin prezenta decizie, Curtea Constituţională, cenzurând absenţa contradictorialităţii şi oralităţii, a instituit necesitatea lor cu prilejul pronunţării asupra plângerilor împotriva soluţiilor procurorului.

Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, ai art. 11 alin. (1) lit. A. d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

1. Admite excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 341 alin. (5) din Codul de procedură penală, ridicată de Marcel Savin în Dosarul nr. 74/32/2014 al Curţii de Apel Bacău - Secţia penală, cauze cu minori şi familie şi de Minai Leu în Dosarul nr. 266/787/2014 al Judecătoriei Avrig, şi constată că soluţia legislativă potrivit căreia judecătorul de cameră preliminară se pronunţă asupra plângerii “fără participarea petentului, a procurorului şi a intimaţilor” este neconstituţională.

2. Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Marcel Savin în Dosarul nr. 74/32/2014 al Curţii de Apel Bacău - Secţia penală, cauze cu minori şi familie şi constată că dispoziţiile art. 38 alin. (1) lit. f) şi art. 341 alin, (6)-(8) din Codul de procedură penală sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.

Definitivă şi general obligatorie.

Decizia se comunică preşedinţi lor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului, Curţii de Apel Bacău - Secţia penală, cauze cu minori şi familie şi Judecătoriei Avrig şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 21 octombrie 2014.

 

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE

AUGUSTIN ZEGREAN

Magistrat-asistent,

Afrodita Laura Tutunaru

 

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

DECIZIA Nr. 678

din 13 noiembrie 2014

referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 312 alin. (2) din Codul de procedură penală

 

Augustin Zegrean - preşedinte

Valer Dorneanu - judecător

Toni Greblă - judecător

Petre Lăzăroiu - judecător

Mircea Ştefan Minea - judecător

Daniel Marius Morar - judecător

Mona Maria Pivniceru - judecător

Puskás Valentin Zoltán - judecător

Tudorel Toader - judecător

Mihaela Senia Costinescu - magistrat-asistent-şef

 

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Iuliana Nedelcu.

 

1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 312 alin. (2) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Gabriela Firea în Dosarul nr. 2.130/1/2014 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală, Camera preliminară, într-o cauză având ca obiect soluţionarea unei plângeri formulate împotriva ordonanţei dispuse de procurorul şef al Secţiei de urmărire penală şi criminalistică din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin care a fost respinsă ca neîntemeiată plângerea împotriva ordonanţei prin care s-a dispus suspendarea urmăririi penale a Preşedintelui României, Traian Băsescu, întrucât există un impediment legal temporar pentru punerea în mişcare a acţiunii penale: imunitatea Preşedintelui României. Excepţia de neconstituţionalitate formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 602D/2014

2. La apelul nominal se constată lipsa autoarei excepţiei, faţă de care procedura de citare a fost legal îndeplinită.

3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care ridică o problemă de admisibilitate a excepţiei de neconstituţionalitate, respectiv legalitatea sesizării Curţii Constituţionale de către o instanţă care nu are competenţa materială să judece fondul cauzei. Astfel, se arată că dispoziţiile art. 340 din Codul de procedură penală nu prevăd instituţia plângerii împotriva ordonanţei procurorului şef prin care a fost respinsă ca neîntemeiată o plângere împotriva unei ordonanţe prin care s-a dispus suspendarea urmăririi penale, astfel că instanţa în faţa căreia a fost formulată respectiva plângere nu are temeiul legal, deci competenţa materială de a soluţiona o astfel de cerere. Pe cale de consecinţă, instanţa judecătorească nu are nici competenţa de a sesiza Curtea Constituţională cu soluţionarea unei excepţii de neconstituţionalitate, motiv pentru care prezenta excepţie este inadmisibilă, în temeiul art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992.

4. Pe fondul cauzei, reprezentantul Ministerului Public apreciază că critica de neconstituţionalitate vizează interpretarea dată de procurorii chemaţi să se pronunţe în speţă sintagmei “impediment legal temporar*. Or, se arată că aceştia nu au făcut altceva decât să transpună în practica judiciară soluţia promovată în doctrina de drept constituţional în materia imunităţii Preşedintelui României, potrivit căreia, în cadrul acestei instituţii constituţionale se disting două tipuri de imunităţi: cea procedurală şi cea materială. În jurisprudenţa sa, Curtea Constituţională a analizat doar aspectele imunităţii materiale, statuând cu privire la iresponsabilitatea Preşedintelui României în ceea ce priveşte opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului. Curtea Constituţională nu a fost sesizată cu privire la aspecte ce ţin de imunitatea procedurală a Preşedintelui României, respectiv inviolabilitatea mandatului acestuia. Or, din interpretarea dispoziţiilor art. 84 alin. (2) din Constituţie, care fac trimitere doar la norma cuprinsă în art. 72 alin. (1) - iresponsabilitatea parlamentarilor, iar nu şi la norma cuprinsă în art. 72 alin. (2) - inviolabilitatea parlamentarilor, nu se poate desprinde concluzia potrivit căreia Preşedintele României nu se bucură de inviolabilitate. De altfel, ar fi absurd să se aprecieze că un parlamentar se bucură de o protecţie mai mare decât Preşedintele României. Prin urmare, reprezentantul Ministerului Public solicită respingerea ca neîntemeiată a excepţiei de neconstituţionalitate, punând în vedere Curţii Constituţionale să pronunţe o decizie prin care să lămurească înţelesul textului de lege supus controlului.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:

5. Prin încheierea pronunţată în Camera de Consiliu din 20 iunie 2014, pronunţată în Dosarul nr. 2.130/1/2014, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală, Camera preliminară a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 312 alin. (2) din Codul de procedură penală în măsura în care se aplică Preşedintelui României.

6. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autoarea apreciază că dispoziţiile art. 312 alin. (2) din Codul de procedură penală sunt neconstituţionale în măsura în care sunt aplicabile şi Preşedintelui României, arătând că, fiind vorba de un text procedural de natură a crea un impediment temporar în derularea cursului urmăririi penale, el trebuie raportat numai la imunitatea procedurală şi nu la cea de drept material (funcţională). În aceste condiţii, nu se pune în discuţie o simplă interpretare şi aplicare a legii care nu intră sub incidenţa controlului de constituţionalitate, ci interpretarea prevederilor constituţionale referitoare la imunitatea Preşedintelui, interpretare care nu poate fi realizată decât de Curtea Constituţională.

7. Autoarea excepţiei susţine că “apare ca fiind contrară opiniilor Curţii Constituţionale a României (n.r. sunt invocate Decizia nr. 53 din 28 ianuarie 2005 şi Avizul consultativ nr. 1/2007 privind propunerea de suspendare din funcţie a Preşedintelui României, domnul Traian Băsescu) disocierea textelor art. 84 din Constituţia României în sensul că prima frază (teza întâi) s-ar referi la o imunitate procedurală, iar fraza a două (teza finală) s-ar referi la o imunitate de drept material, motivat de faptul că trimiterea este făcută doar la prevederile art. 72 alin. (1) din Constituţie, iar nu şi la alineatele următoare”. Se mai arată că, în opinia Curţii Constituţionale, art. 84 alin. (2) din Constituţie reprezintă un tot unitar, fiind vorba de aceeaşi imunitate de drept material (funcţională) căreia art. 72 alin. (1) îi fixează condiţiile, adică limitele rezumate la opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului. Acesta este şi considerentul pentru care nu se face trimitere şi la alin. (2) şi (3) ale art. 72 care reprezintă cu adevărat aspecte ale imunităţii procedurale. În ceea ce priveşte imunitatea parlamentară ca “imunitate de procedură”, aceasta este un mijloc de protecţie împotriva unor masuri abuzive, determinate uneori de motive politice. Curtea a constatat că, în urma revizuirii Constituţiei, imunitatea parlamentară are un conţinut mai restrâns, aşa cum se deduce din art. 72 alin. (2) din Constituţie. Astfel, deputaţii şi senatorii pot fi urmăriţi şi trimişi în judecată penală pentru fapte care nu au legătură cu voturile sau cu opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului, dar nu pot fi percheziţionaţi, reţinuţi sau arestaţi decât cu încuviinţarea Camerei din care fac parte, după ascultarea lor (a se vedea Decizia nr. 270 din 10 martie 2008).

8. Autoarea excepţiei arată că singura formă procedurală referitoare la imunitatea Preşedintelui este cea prevăzută de art. 96 din Constituţie care instituie procedura de punere sub acuzare a Preşedintelui pentru înaltă trădare. În realitate, aceasta este unica modalitate de ridicare a imunităţii pentru acte şi fapte în exercitarea prerogativelor constituţionale, dar care nu interesează situaţia în cauză. Acceptând însă o atare teză, în mod implicit rezultă că nu ar mai exista răspundere pentru infracţiuni contra persoanei, contra patrimoniului etc. Prin urmare, autoarea excepţiei de neconstituţionalitate susţine că, din punctul de vedere al interpretării teleologice a textelor ce conturează instituţia imunităţii, “raţiunea ocrotirii exercitării mandatului Preşedintelui nu trebuie şi nu poate să înfrângă principiul egalităţii în faţa legii, ci trebuie să se completeze armonios cu acesta”.

9. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală - Judecătorul de Cameră preliminară apreciază că instanţa de judecată în faţa căreia se ridică o excepţie de neconstituţionalitate nu are competenţa examinării acesteia, ci exclusiv a pertinenţei excepţiei, în sensul legăturii ei cu soluţionarea cauzei. În orice fază a procesului şi oricare ar fi obiectul acestuia, şi a îndeplinirii celorlalte cerinţe legale. Prin urmare, “dispoziţiile legale a căror constituţionalitate este criticată au legătură cu soluţionarea prezentei cauze, raportat la stadiul procesual în care se află aceasta, întrucât există un impediment legal temporar pentru punerea în mişcare a acţiunii penale”. Judecătorul de Cameră preliminară nu îşi exprimă opinia cu privire la temeinicia excepţiei de neconstituţionalitate.

10. Potrivit art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierile de sesizare au fost comunicate preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

11. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:

12. Curtea Constituţională constată că reprezentantul Ministerului Public a invocat, cu prilejul dezbaterilor, excepţia nelegalei sesizări a Curţii Constituţionale de către o instanţă necompetentă material, motivând că dispoziţiile art. 340 din Codul de procedură penală nu prevăd instituţia plângerii împotriva ordonanţei procurorului şef prin care a fost respinsă ca neîntemeiată o plângere împotriva unei ordonanţe prin care s-a dispus suspendarea urmăririi penale, astfel că instanţa în faţa căreia a fost formulată plângerea nu are temeiul legal, deci competenţa materială de a soluţiona o astfel de cerere şi, prin urmare, nu are nici competenţa sesizării Curţii Constituţionale în cadrul unei asemenea proceduri. Având în vedere această susţinere, Curtea Constituţională constată că o astfel de critică nu poate fi primită, deoarece, potrivit art. 29 alin. (4) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, condiţiile referitoare la legalitatea sesizării au în vedere sesizarea de către o instanţă judecătorească. Or, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală, Camera preliminară face parte din categoria instanţelor de judecată competente să sesizeze Curtea Constituţională, astfel cum sunt ele menţionate prin art. 146 lit. d) din Legea fundamentală şi definite prin art. 126 alin. (1) din Constituţie şi reglementate expres prin art. 2 alin. (2) lit. a)-f) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 827 din 13 septembrie 2005, cu modificările şi completările ulterioare. Problema competenţei materiale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală, Camera preliminară, de a se pronunţa asupra unei plângeri împotriva ordonanţei procurorului şef prin care a fost respinsă ca neîntemeiată o plângere împotriva unei ordonanţe prin care s-a dispus suspendarea urmăririi penale excedează competenţei Curţii Constituţionale, deoarece aceasta are, pe de o parte, competenţa de a verifica îndeplinirea condiţiilor de admisibilitate a excepţiei prevăzute la art. 29 alin. (1)-(3) din Legea nr. 47/1992 şi, pe de altă parte, competenţa de a se pronunţa asupra excepţiilor de neconstituţionalitate privind legile şi ordonanţele ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti sau de arbitraj comercial. Prin urmare, din perspectiva controlului a posteriori prevăzut de art. 146 lit. d) teza întâi din Constituţie, rolul Curţii se circumscrie exclusiv cenzurii referitoare la compatibilitatea unei norme legale cu Legea fundamentală, neputând interveni În vreun fel în fondul cauzei. Împrejurarea că o anumită instanţă de judecată este sau nu este competentă Să se pronunţe asupra fondului cauzei nu legitimează Curtea Constituţională să procedeze la o astfel de analiză. Singura verificare pe care instanţa constituţională este datoare să o facă este cea referitoare la legalitatea sesizării, care, în cauza de faţă, presupune analiza condiţiilor de admisibilitate a excepţiei de neconstituţionalitate.

13. Totodată, în măsura în care Curtea Constituţională ar examina aspectele legate de competenţa instanţelor, s-ar transforma într-o instanţă de reformare a hotărârilor judecătoreşti, fapt nepermis de Constituţie (a se vedea în acest sens şi Decizia nr. 493 din 21 noiembrie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 49 din 21 ianuarie 2014).

14. Pentru toate aceste argumente, Curtea constată că a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.

15. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl reprezintă prevederile art. 312 alin. (2) din Codul de procedură penală, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 486 din 15 iulie 2010, care au următorul conţinut: “Suspendarea urmăririi penale se dispune şi în situaţia în care există un impediment legai temporar pentru punerea în mişcare a acţiunii penale faţă de o persoană.”

16. În opinia autoarei excepţiei de neconstituţionalitate, prevederile legale criticate contravin dispoziţiilor constituţionale cuprinse în art. 1 alin. (5) care consacră principiul respectării obligatorii a Constituţiei şi a legilor, art. 16 alin. (1) şi (2) privitor la egalitatea în drepturi a cetăţenilor, art. 84 alin. (2) coroborat cu art. 72 alin. (1) referitor la imunitatea Preşedintelui României şi în art. 142 alin. (1) privind rolul Curţii Constituţionale de garant al supremaţiei Constituţiei.

17. Examinând criticile de neconstituţionalitate, Curtea constată că suspendarea urmăririi penale este o instituţie preluată din vechiul Cod de procedură penală şi constituie o derogare de la regula potrivit căreia procesul penal trebuie să se desfăşoare fără întrerupere până la soluţionarea definitivă a cauzei. În mod excepţional, procesul penal şi, implicit, urmărirea penală, ca fază procedurală a acestuia, poate fi suspendat în cazurile expres prevăzute de lege. Noul Cod de procedură penală adaugă cazului de suspendare prevăzut în legea anterioară, acela privind “cazul în care se constată printr-o expertiză medicală că suspectul sau inculpatul suferă de o boală gravă, care îl împiedică să ia parte la procesul penal” [art. 312 alin. (1)], două cazuri noi de suspendare a urmăririi penale: “În situaţia în care există un impediment legal temporar pentru punerea în mişcare a acţiunii penale faţă de o persoană” [art. 312 alin. (2)], respectiv “desfăşurarea unei proceduri de mediere” [ari. 312 alin. (3)].

18. Instituţia suspendării urmăririi penate îşi găseşte fundamentul în necesitatea suspendării prescripţiei răspunderii penale, pe de o parte, precum şi în necesitatea asigurării dreptului de apărare al învinuitului sau al inculpatului, pe de altă parte. În cazul în care se constată existenţa uneia dintre cele trei cauze de suspendare, organul de cercetare penala înaintează procurorului propunerile sale împreună cu dosarul, pentru a dispune suspendarea urmăririi penale. Ordonanţa de suspendare se comunică părţilor şi subiecţilor procesuali principali, potrivit art. 313 alin. (2) din Codul de procedură penală. Organul de cercetare penală este obligat să verifice periodic dacă subzistă cauza care a determinat suspendarea, iar dacă aceasta a încetat, procesul penal este reluat, actele efectuate în timpul suspendării putând fi refăcute, dacă este posibil, la cererea suspectului sau inculpatului.

19. În cazul prevăzut de dispoziţiile art. 312 alin. (2) din Codul de procedură penală, suspendarea urmăririi penale este incidenţă ca urmare a constatării de către organele de urmărire penală a existenţei unui impediment legal temporar pentru punerea în mişcare a acţiunii penale faţă de o persoană - într-o atare situaţie, organele competente suspendă urmărirea penală pentru perioada în care subzistă cauzele care determină luarea acestei măsuri. Scopul reglementării acestei cauze de suspendare este acela de a anula efectul extinctiv pe care impedimentul legal îl poate avea asupra răspunderii penale a persoanei faţă de care nu se poate pune în mişcare acţiunea penală. Cu alte cuvinte, impedimentul legal nu se poate converti într-o cauză de impunitate a persoanei care are calitatea de suspect sau inculpat într-un proces penal, legea consacrând expres, pe această cale, că procesul penal va fi reluat odată cu încetarea cauzei care a determinat suspendarea. Astfel, dispoziţia legală criticata constituie temeiul juridic al Suspendării prescripţiei răspunderii penale în ceea ce priveşte persoana în cauză, aplicabile fiind dispoziţiile art. 156 alin. (1) din Codul penal, potrivit cărora “Cursul termenului prescripţiei răspunderii penale este suspendat pe timpul cât o dispoziţie legală sau o împrejurare de neprevăzut ori de neînlăturat împiedică punerea în mişcare a acţiunii penale sau continuarea procesului penal.”

20. În continuare, Curtea urmează a analiza în ce măsură imunitatea de care se bucură Preşedintele României, în virtutea prevederilor constituţionale, constituie un impediment legal temporar de natură a determina incidenţa dispoziţiilor art. 312 alin. (2) din Codul de procedură penală cu privire la urmărirea penală a persoanei care ocupă această funcţie de demnitate publică.

21. Legea fundamentală prevede la art. 84 alin. (2) din Constituţie, că “Preşedintele României se bucură de imunitate. Prevederile articolului 72 alineatul (1) se aplică în mod corespunzător”. În conformitate cu dispoziţiile art. 72 alin. (1), având ca titlu marginal “Imunitatea parlamentară”, “Deputaţii şi senatorii nu pot fi traşi la răspundere juridică pentru voturile sau pentru opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului”.

22. Potrivit art. 96 alin. (1) din Constituţie, “Camera Deputaţilor şi Senatul, în şedinţă comună, cu votul a cel puţin două treimi din numărul deputaţilor şi senatorilor, pot hotărî punerea sub acuzare a Preşedintelui României pentru înaltă trădare”.

23. Legea nr. 4/1990 privind remunerarea şi alte drepturi ale Preşedintelui României, senatorilor şi deputaţilor, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 91 din 14 iulie 1990, prevede în art. 1 că “Preşedintele României se bucură de imunităţi ca şi membrii Parlamentului.

Imunitatea Preşedintelui României nu poate fi ridicată cât timp, potrivit legii, mandatul său nu a încetat.”

24. Potrivit art. 96 alin. (1) din Constituţie, Camera Deputaţilor şi Senatul, în şedinţă comună, cu votul a cel puţin două treimi din numărul deputaţilor şi senatorilor, pot hotărî punerea sub acuzare a Preşedintelui României pentru înaltă trădare. Procedura de punere sub acuzare a Preşedintelui României se declanşează pe baza unei cereri semnate de majoritatea deputaţilor şi senatorilor, cerere ce cuprinde descrierea faptelor care îi sunt imputabile şi trebuie adusă, imediat, la cunoştinţa Preşedintelui României, pentru ca acesta să poată da explicaţii cu privire la faptele ce i se impută. Dacă se hotărăşte punerea sub acuzare a Preşedintelui, Parlamentul, sub semnătura preşedinţilor celor două Camere, sesizează procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, care are competenţă de judecată. Infracţiunea de “Înaltă trădare” este reglementată de art. 398 din noul Cod penal, potrivit căruia “Faptele prevăzute în art. 394-397 (nr. trădarea, trădarea prin transmitere de informaţii secrete de stat, trădarea prin ajutarea inamicului, acţiuni împotriva ordinii constituţionale), săvârşite de către Preşedintele României sau de către un alt membru al Consiliului Suprem de Apărare a Ţării, constituie infracţiunea de înaltă trădare şi se pedepsesc cu detenţiune pe viaţă sau cu închisoare de la 15 la 25 de ani şi interzicerea exercitării unor drepturi.”

25. Imunitatea de care beneficiază Preşedintele României a fost definită ca fiind un mijloc de protecţie, menit să îl apere de eventuale presiuni, abuzuri şi procese şicanatorii îndreptate împotriva sa în exercitarea mandatului pe care îl are de îndeplinit, având drept scop garantarea libertăţii de exprimare şi protejarea împotriva urmăririlor judiciare abuzive. Importanţa acestei garanţii constituţionale constă în necesitatea asigurării unei protecţii speciale a reprezentanţilor poporului în cadrul exercitării mandatului pentru care au fost aleşi. Pe această cale sunt garantate independenţa şi separaţia puterilor în stat, ca expresie a valorilor promovate într-un stat democratic. Acesta este motivul pentru care imunitatea are un caracter imperativ, neconstituind un drept subiectiv la care titularul poate renunţa atunci când apreciază a fi oportun. Ea este o garanţie de ordine publică a mandatului şi, pe cale de consecinţă, poate fi invocată din oficiu, nu doar de titular, şi oricând pe durata exercitării mandatului, fiind un element constitutiv al statutului juridic constituţional al Preşedintelui României.

26. Legislaţiile naţionale ale diferitelor state prevăd o dublă protecţie, imunitatea exprimându-se prin două noţiuni juridice: iresponsabilitatea şi inviolabilitatea. Iresponsabilitatea este protecţia pe care o are Preşedintele României de a nu răspunde juridic pentru opiniile sale politice exprimate în exercitarea atribuţiilor mandatului. Domeniul său cuprinde protecţia împotriva sancţiunilor privind actele şi faptele săvârşite în exercitarea mandatului prezidenţial, apărând libertatea de exprimare a Preşedintelui. Iresponsabilitatea Preşedintelui României este reglementată expres prin dispoziţiile art. 84 alin. (2) teza a două din Constituţie, respectiv prin trimiterea la prevederile art. 72 alin. (1) din Constituţie, care consacră iresponsabilitatea parlamentarilor, dispoziţii aplicabile Preşedintelui României, în mod corespunzător. Inviolabilitatea presupune un set de reguli privind urmărirea penală, trimiterea în judecată sau o serie de măsuri preventive, precum percheziţionarea, reţinerea sau arestarea. Dispoziţiile art. 84 alin. (2) din Constituţie, care consacră imunitatea Preşedintelui României, nu fac trimitere şi la dispoziţiile art. 72 alin. (2) şi (3) din Constituţie care prevăd inviolabilitatea parlamentarilor şi limitele acesteia. Potrivit acestor dispoziţii constituţionale, deputaţii şi senatorii pot fi urmăriţi şi trimişi în judecată penală pentru fapte care nu au legătură cu voturile sau cu opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului, dar nu pot fi percheziţionaţi, reţinuţi sau arestaţi fără încuviinţarea Camerei din care fac parte, după ascultarea lor. Urmărirea şi trimiterea în judecată penală se pot face numai de către Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Competenţa de judecată aparţine Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. De asemenea, în caz de infracţiune flagrantă, deputaţii sau senatorii pot fi reţinuţi şi supuşi percheziţiei. Ministrul justiţiei îl va informa neîntârziat pe preşedintele Camerei asupra reţinerii şi a percheziţiei, iar, în cazul în care Camera sesizată constată că nu există temei pentru reţinere, va dispune imediat revocarea acestei măsuri. Or, dispoziţiile constituţionale referitoare la inviolabilitatea parlamentarilor nu sunt aplicabile şi Preşedintelui României, în privinţa căruia, inviolabilitatea poate fi înlăturată doar în cazul prevăzut de art. 96 din Constituţie, care stabileşte posibilitatea Parlamentului de a-l pune sub acuzarea pentru înaltă trădare. Măsura adoptată de Parlament are ca efect ridicarea imunităţii Preşedintelui, el neputând răspunde juridic pe perioada exercitării mandatului decât pentru faptele de înaltă trădare. Spre deosebire de inviolabilitate, iresponsabilitatea are o calitate absolută în ceea ce priveşte durata efectelor ei: protecţia se menţine şi după expirarea mandatului Preşedintelui în ceea ce priveşte opiniile exprimate în timpul acestuia.

27. Analizând semnificaţia juridică a instituţiei imunităţii, Curtea a constatat că aceasta este o garanţie constituţională, o măsură de protecţie juridică a mandatului, care are menirea să asigure independenţa titularului mandatului faţă de orice presiuni exterioare sau abuzuri. Garanţia prevăzută la art. 72 alin. (1) din Constituţie încurajează titularul mandatului în adoptarea unui rol activ în viaţa politică a societăţii, întrucât înlătură răspunderea juridică a acestuia pentru opiniile politice exprimate în exercitarea funcţiei de demnitate publică. Însă, titularul mandatului rămâne răspunzător, conform legii, pentru toate actele şi faptele săvârşite în perioada în care a exercitat funcţia publica şi care nu au legătură cu voturile sau opiniile politice (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 284 din 21 mai 2014, paragraful 44, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 495 din 3 iulie 2014).

28. Prin Decizia nr. 799 din 17 iunie 2011 asupra proiectului de lege privind revizuirea Constituţiei României, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 440 din 23 iunie 2011, Curtea constata că: “Reglementarea constituţională a imunităţii parlamentare este justificată de necesitatea protecţiei mandatului parlamentar, ca garanţie a înfăptuirii prerogativelor constituţionale şi, totodată, o condiţie a funcţionării statului de drept. În activitatea sa, parlamentarul trebuie să se bucure de o reală libertate de gândire, expresie şi acţiune, astfel încât să-şi exercite mandatul în mod eficient. Instituţia imunităţii parlamentare, sub cele două forme ale sale, protejează parlamentarul faţă de eventualele presiuni sau abuzuri ce s-ar comite împotriva persoanei sale, fiindu-i astfel asigurată independenţa, libertatea şi siguranţa în exercitarea drepturilor şi a obligaţiilor care-i revin potrivit Constituţiei şi legilor.” De asemenea, prin Decizia nr. 235 din 5 mai 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 462 din 31 mai 2005, Curtea a mai reţinut că “stabilirea competenţei exclusive a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie pentru a efectua urmărirea penală şi a dispune trimiterea în judecată în cazul infracţiunilor săvârşite de deputaţi sau senatori, fapte care nu au legătură cu voturile sau cu opiniile politice exprimate de aceştia în exercitarea mandatului, nu are semnificaţia absolvirii de răspundere penală. Prevederea constituţională instituie măsuri de protecţie lată de eventuale abuzuri, şicane sau constrângeri la care ar putea fi expuşi parlamentarii la niveluri inferioare de instrumentare a cauzelor penale. Pe de altă parte, s-a urmărit ca cercetarea şi trimiterea în judecată a parlamentarilor să se facă de cea mai înaltă autoritate judiciară, cu atribuţii de conducere şi supraveghere a urmăririi penale. Or, această autoritate este Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie (...).” Aceste argumente sunt aplicabile mutatis mutandis şi în cazul imunităţii Preşedintelui.

29. Prin urmare, Preşedintele României nu răspunde juridic pentru opiniile politice exprimate în exercitarea funcţiei de demnitate publică, nici pe durata mandatului şi nici după expirarea acestuia, ca efect al iresponsabilităţii mandatului de Preşedinte al României, însă, aşa cum s-a reţinut în jurisprudenţa Curţii Constituţionale, titularul mandatului rămâne răspunzător, conform legii, pentru toate actele şi faptele care nu au legătură cu opiniile sale politice şi care au fost săvârşite înainte sau în perioada în care a exercitat funcţia publică. Cu privire la aceste acte şi fapte, Preşedintele este răspunzător, potrivit dispoziţiilor constituţionale şi legale, sub rezerva suspendării pe perioada deţinerii mandatului a tuturor procedurilor de cercetare penală, ca efect al inviolabilităţii mandatului de Preşedinte al României.

30. În concluzie, din analiza dispoziţiilor legale şi constituţionale referitoare la imunitatea Preşedintelui României, precum şi a jurisprudenţei Curţii Constituţionale în materie, Curtea reţine că Preşedintele României, în exercitarea atribuţiilor sale, se bucură de imunitate [art. 84 alin. (2) din Constituţie], sub cele două aspecte ale acesteia: iresponsabilitatea pentru opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului, şi inviolabilitatea, cu limita prevăzută de art. 96 din Constituţie - punerea sub acuzare pentru fapte de înaltă trădare. În virtutea inviolabilităţii de care se bucură mandatul prezidenţial, pe perioada exercitării acestuia, Preşedintele nu poate fi supus niciunei proceduri judiciare penale, cu excepţia situaţiei prevăzute de art. 96 din Constituţie. Aşa fiind, dispoziţiile art. 312 alin. (2) din Codul de procedură penală sunt incidente în cazul urmăririi penale declanşate împotriva persoanei care ocupă funcţia de Preşedinte al României, impedimentul legal temporar care determină suspendarea urmării penale fiind constituit în această situaţie de prevederile art. 84 alin. (2) din Constituţie referitor la imunitatea Preşedintelui României. Mai mult, acestea reprezintă transpunerea la nivelul legii procesual penale a prevederilor constituţionale care circumscriu regimul juridic al mandatului prezidenţial, care, în lipsa unei dispoziţii legale exprese, aveau o aplicabilitate directă în practica judiciară. Prin urmare, susţinerea autoarei excepţiei, potrivit căreia dispoziţiile art. 312 alin. (2) din Codul de procedură penală sunt neconstituţionale în măsura în care sunt aplicabile şi Preşedintelui României, nu numai că nu este întemeiată, dar nu îşi găseşte suportul în nicio prevedere constituţională. Curtea apreciază că, din contră, aceste dispoziţii consacră la nivel infraconstituţional efectul juridic pe care imunitatea Preşedintelui României îl produce asupra procesului penal aflat în desfăşurare, proces în care persoana care ocupă temporar această funcţie de demnitate publică are calitatea de suspect sau inculpat. Mai mult, dispoziţia legală criticată constituie temeiul juridic al suspendării prescripţiei răspunderii penale în ceea ce priveşte persoana în cauză, aplicabile fiind dispoziţiile art. 156 alin. (1) din Codul penal, potrivit cărora “Cursul termenului prescripţiei răspunderii penale este suspendat pe timpul cât o dispoziţie legală sau o împrejurare de neprevăzut ori de neînlăturat împiedică punerea în mişcare a acţiunii penale sau continuarea procesului penal.”

31. Prin urmare, instanţa constituţională reţine că norma procesual penală criticată reprezintă expresia principiului constituţional consacrat de aii. 16 alin. (2), potrivit căruia “Nimeni nu este mai presus de lege”.

32. În ceea ce priveşte critica de neconstituţionalitate întemeiată pe prevederile art. 16 din Constituţie, autoarea susţine că, din punctul de vedere al interpretării teleologice a textelor ce circumscriu instituţia imunităţii, “raţiunea ocrotirii exercitării mandatului Preşedintelui nu trebuie şi nu poate să înfrângă principiul egalităţii în faţa legii, ci trebuie să se completeze armonios cu acesta”.

33. Or, aşa cum s-a arătat în prealabil, imunitatea reprezintă o garanţie constituţională, o măsură de protecţie juridică a mandatului, care are menirea să asigure independenţa titularului mandatului faţă de orice presiuni exterioare sau abuzuri. Imunitatea este inerentă mandatului de demnitate publică, pe perioadă exercitării acestuia, iar nu persoanei care ocupă temporar această funcţie. Ea are caracter imperativ, neconstituind un drept subiectiv de care titularul poate uza sau la care poate renunţa după propriul interes. Instituţia imunităţii, sub cele două forme ale sale, protejează Preşedintele României faţă de eventualele presiuni sau abuzuri ce s-ar comite împotriva persoanei sale, fiindu-i astfel asigurate independenţa, libertatea şi siguranţa în exercitarea drepturilor şi a obligaţiilor care îi revin potrivit Constituţiei şi legilor. În considerarea îndeplinirii acestui mandat, care presupune exerciţiul autorităţii statale, deci a unor competenţe de rang constituţional, şi a statutului juridic special, persoana care deţine funcţia de Preşedinte al României nu se află în aceeaşi situaţie juridică cu ceilalţi cetăţeni. Aşa fiind, regimul juridic aplicabil unor situaţii diferite nu poate fi decât unul diferit: suspendarea urmării penale, pe motivul existenţei unui impediment legal temporar pentru punerea în mişcare a acţiunii penale, poate opera având ca situaţie premisă imunitatea Preşedintelui României doar cu privire la persoana care ocupă această demnitate publică, în considerarea principiilor constituţionale invocate mai sus. De altfel, cu privire la această problemă, jurisprudenţa Curţii Constituţionale este una constantă: “principiul egalităţii în faţa legii presupune instituirea unui tratament egal pentru situaţii care, în funcţie de scopul urmărit, nu sunt diferite. De aceea el nu exclude ci, dimpotrivă, presupune soluţii diferite pentru situaţii diferite. În consecinţă, un tratament diferit nu poate fi doar expresia aprecierii exclusive a legiuitorului, ci trebuie să se justifice raţional, în respectul principiului egalităţii cetăţenilor în faţa legii şi a autorităţilor publice.”

34. Mai mult, întrucât, aşa cum s-a menţionat în prealabil, pe perioada în care operează suspendarea urmăririi penale este suspendat cursul termenului prescripţiei răspunderii penale în ceea ce priveşte persoana care ocupă temporar funcţia de demnitate publică, conform art. 156 din Codul penal, acesta fiind reluat după încetarea mandatului de Preşedinte al României, Curtea nu poate reţine că dispoziţiile art. 312 alin. (2) din Codul de procedură penală instituie vreo discriminare între cetăţeni, sub aspectul apărării drepturilor şi libertăţilor fundamentale în faţa legii penale şi a autorităţilor publice.

35. Pe de altă parte, Curtea constată că norma procesual penală este suficient de clară, previzibilă şi precisă în ceea ce priveşte ipotezele sale de aplicare, astfel că incidenţa ei în cauzele de urmărire penală se realizează pentru toate situaţiile în care există un impediment legal temporar, indiferent de persoana faţă de care acesta operează.

36. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Gabriela Firea în Dosarul nr. 2.130/1/2014 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală, Camera preliminară, şi constată că dispoziţiile art. 312 alin. (2) din Codul de procedură penală sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.

Definitivă şi general obligatorie.

Decizia se comunică Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală şi se publică în Monitorul Oficial ai României, Partea I.

Pronunţată în şedinţa din data de 13 noiembrie 2014.

 

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE

AUGUSTIN ZEGREAN

Magistrat-asistent-şef,

Mihaela Senia Costinescu

 

ORDONANŢE ALE GUVERNULUI ROMÂNIEI

GUVERNUL ROMÂNIEI

ORDONANŢĂ DE URGENŢĂ

privind modificarea unor acte normative şi pentru aprobarea plăţii cotizaţiei anuale a României ca membru în Parteneriatul pentru o Guvernare Deschisă (Open Government Partnership)

 

A. Constituţia României, republicată, prevede actele care intră în vigoare numai în condiţiile publicării acestora în Monitorul Oficial al României, nepublicarea atrăgând inexistenţa actelor respective.

Monitorul Oficial al României este editat de Regia Autonomă “Monitorul Oficial”, atât în format tipărit, cât şi în format electronic, şi este pus la dispoziţia tuturor categoriilor de beneficiari contra cost.

În ultima perioadă, evoluţia tipăriturii în formatul tradiţional a fost puternic afectată de către mediul on-line, care a devenit principalul mijloc de informare, iar beneficiarii acestuia au posibilitatea accesului gratuit, inclusiv la informaţia legislativă.

În aceste condiţii, s-a diminuat semnificativ interesul beneficiarilor de a achiziţiona contra cost publicaţia oficială a statului român, chiar dacă site-urile cu informaţie legislativă nu îşi asumă nicio răspundere cu privire la corectitudinea informaţiilor transmise, precizându-se expres că aceasta revine exclusiv Monitorului Oficial al României.

Această evoluţie a dus la reducerea severă a veniturilor Regiei Autonome “Monitorul Oficial”, ceea ce pune sub semnul întrebării supravieţuirea acestei întreprinderi publice şi impune, de urgenţă, adoptarea unor măsuri care să permită editarea în continuare a publicaţiei oficiale a statului român.

B. Regia Autonomă “Administraţia Patrimoniului Protocolului de Stat” se află într-un proces de eficientizare, concretizat în acte normative şi în măsuri administrative care au generat o scădere sensibilă a pierderilor.

Astfel, au fost desfiinţate sucursalele neprofitabile şi au fost disponibilizaţi angajaţii acestora. Totodată, este în plină desfăşurare un proces complex de valorificare prin vânzare a unui număr considerabil de imobile proprietate privată a statului, administrate de regie, numai în acest an fiind vândute imobile din această categorie în valoare de 20 de milioane de euro.

Legea stabileşte între atribuţiile Regiei Autonome “Administraţia Patrimoniului Protocolului de Stat” administrarea bazei materiale de reprezentare şi protocol alcătuite din imobile, aparţinând domeniului public al statului, având caracteristici tehnico-economice speciale, dintre care unele cu valoare de patrimoniu cultural. Administrarea acestor imobile necesită cheltuieli foarte mari, care sunt exclusiv în sarcina regiei, conform Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 24/2013 pentru modificarea Ordonanţei Guvernului nr. 19/2002 privind unele măsuri pentru constituirea şi utilizarea fondului locativ de protocol, proprietate publică a statului, şi pentru vânzarea unor imobile, proprietate privată a statului, aflate în administrarea Regiei Autonome “Administraţia Patrimoniului Protocolului de Stat”, aprobată cu completări prin Legea nr. 231/2013, cu modificările ulterioare.

Cuantumul anual al cheltuielilor impuse de administrarea acestor imobile se ridică în anul 2014 la nivelul de 26.344,14 mii lei.

Secretariatul General al Guvernului, în calitate de minister de resort, şi Regia Autonomă “Administraţia Patrimoniului Protocolului de Stat” au propus soluţii pentru rezolvarea acestor probleme generate de baza materială de reprezentare şi protocol, un prim pas fiind făcut prin adoptarea Ordonanţei Guvernului nr. 13/2014 privind reglementarea unor măsuri fiscal-bugetare, care permite regiei să finanţeze anumite tipuri de cheltuieli pentru această bază din cota de 50% reţinută de Regia Autonomă “Administraţia Patrimoniului Protocolului de Stat” din vânzarea imobilelor proprietate privată a statului.

Astfel, în prezent, din aceste sume regia suportă cheltuieli legate de conservare, protecţie şi reparare, care însă au o pondere redusă în totalul cheltuielilor cu baza materială de reprezentare şi protocol.

În aceste condiţii, dezideratul eficientizării în continuare a regiei, prin reducerea şi înlăturarea pierderilor, impune suportarea din cota de 50% din valoarea de vânzare a imobilelor proprietate privată a statului reţinută de Regia Autonomă “Administraţia Patrimoniului Protocolului de Stat” a tuturor cheltuielilor bazei materiale de reprezentare şi protocol.

Prin aceasta se are în vedere acoperirea cheltuielilor de întreţinere, inclusiv a celor generate de complexul de lucrări care se execută în mod permanent, în vederea menţinerii imobilelor în condiţii tehnice corespunzătoare desfăşurării activităţii, precum şi a cheltuielilor cu funcţionarea bazei materiale de reprezentare şi protocol, reprezentate de plata furnizorilor de utilităţi, cheltuieli cu amortizarea mijloacelor fixe şi obiectelor de inventar, inclusiv cheltuieli de salarizare.

C. Neadoptarea reglementărilor propuse va determina afectarea gravă a activităţii Regiei Autonome “Monitorul Oficial” şi va genera dificultăţi deosebite procesului de editare a Monitorului Oficial al României, ceea ce poate pune în pericol publicarea şi intrarea în vigoare a actelor normative prevăzute în Constituţia României, republicată.

De asemenea, efectele negative ale neadoptării măsurilor propuse prin prezenta ordonanţă de urgenţă sunt menţinerea pe pierdere a activităţii Regiei Autonome “Administraţia Patrimoniului Protocolului de Stat” şi imposibilitatea pentru aceasta, din lipsă de fonduri, de a-şi realiza obiectul de activitate, respectiv de a administra în condiţii de eficienţă un foarte important patrimoniu imobiliar, răspândit pe întreg teritoriul ţării, precum şi deteriorarea gravă şi ireversibilă a imobilelor din baza materială de reprezentare şi protocol.

D. România a devenit stat membru în Parteneriatul pentru o Guvernare Deschisă, în acest sens fiind aprobat în anul 2012 Memorandumul cu tema “Participarea României la Parteneriatul pentru o Guvernare Deschisă (Open Government Partnership)”.

La data de 27 mai 2014, Comitetul de monitorizare al Parteneriatului pentru o Guvernare Deschisă (Open Government Partnership) a informat Guvernul României în legătură cu noua politică de solicitare a contribuţiilor financiare anuale de la toate ţările participante, începând din anul 2015, politică adoptată de către Comitetul de monitorizare la întâlnirea care a avut loc la Bali în data de 5 mai 2014. Comitetul de monitorizare al Parteneriatului pentru o Guvernare Deschisă (Open Government Partnership) a convenit că nivelul de venit al unei ţări este cel care trebuie să determine nivelul contribuţiei ce se va solicita, obligaţiile financiare urmând a fi plătite de România începând cu anul 2015, conform informării Comitetului de monitorizare al OGP transmise Guvernului.

Având în vedere prevederile Legii nr. 500/2002 privind finanţele publice, cu modificările şi completările ulterioare, conform cărora nicio cheltuială nu poate fi înscrisă în bugetul de stat şi nici angajată şi efectuată din acest buget dacă nu există bază legală pentru respectiva cheltuială, se impune adoptarea unui temei legal, respectiva unei norme la nivel primar, ţinând cont de importanţa participării României la activităţile Parteneriatului pentru o Guvernare Deschisă (Open Government Partnership), pentru îmbunătăţirea transparenţei guvernamentale şi a responsabilităţii faţă de cetăţeni.

Neplata cotizaţiei ar putea duce la excluderea României din Parteneriatul pentru o Guvernare Deschisă (Open Government Partnership), ceea ce va duce la afectarea imaginea ţării noastre în plan extern.

În considerarea faptului că aceste elemente se constituie în situaţii extraordinare a căror reglementare nu poate fi amânată, în temeiul art. 115 alin. (4) din Constituţia României, republicată,

 

Guvernul României adoptă prezenta ordonanţă de urgenţă.

 

Art. I. - Articolul 20 din Legea nr. 202/1998 privind organizarea Monitorului Oficial al României, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 206 din 11 aprilie 2013, se modifică şi va avea următorul cuprins:

“Art. 20. - (1) Cheltuielile determinate de publicarea actelor în Monitorul Oficial al României se suportă de către emitenţi, pe baza tarifelor aprobate anual prin hotărâre a Guvernului, la propunerea Secretariatului General al Guvernului.

(2) Pentru actele Guvernului şi deciziile prim-ministrului, cheltuielile de publicare se suportă din bugetul Secretariatului General al Guvernului.

(3) Pentru actele Parlamentului, cheltuielile de publicare se suportă din bugetul Camerei Deputaţilor, cu excepţia rapoartelor prezentate Parlamentului potrivit art. 6 lit. D, ale căror cheltuieli de publicare se suportă din bugetul autorităţilor publice respective.”

Art. II. - Alineatul (2) al articolului 2 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 101/2011 privind reglementarea condiţiilor pentru vânzarea unor imobile, proprietate privată a statului, aflate în administrarea Regiei Autonome “Administraţia Patrimoniului Protocolului de Stat”, a imobilelor proprietatea Regiei Autonome “Administraţia Patrimoniului Protocolului de Stat”, pentru reglementarea situaţiei juridice a unor imobile, pentru reglementarea cheltuielilor de cazare în unele situaţii speciale, precum şi pentru modificarea unor acte normative, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 851 din 30 noiembrie 2011, aprobată cu completări prin Legea nr. 382/2013, cu modificările şi completările ulterioare, se modifică şi va avea următorul cuprins:

“(2) Prin derogare de la prevederile art. 8 alin. (2) din Legea nr. 500/2002 privind finanţele publice, cu modificările şi completările ulterioare, din sumele obţinute prin vânzarea imobilelor, proprietate privată a statului, aflate în administrarea R.A. - A.P.P.S., după deducerea cheltuielilor prevăzute la alin. (1), un procent de 50% se face venit la bugetul de stat, cu alocarea sumelor respective pentru cheltuieli de natura investiţiilor, iar un procent de 50% rămâne la dispoziţia R.A. - A.P.P.S. pentru lucrări de modernizări şi investiţii la imobilele proprietate publică a statului, la imobilele în care funcţionează instituţii publice şi pentru întreţinerea bunurilor mobile aflate în domeniul public sau privat al statului şi administrate de R.A. - A.P.P.S., precum şi pentru acoperirea cheltuielilor pentru conservarea, protecţia, întreţinerea, repararea şi funcţionarea bazei materiale de reprezentare şi protocol administrate de către R.A.- A.P.P.S.”

Art. III. - (1) începând cu anul 2015 se aprobă plata cotizaţiei anuale ce decurge din calitatea României de membru în Parteneriatul pentru o Guvernare Deschisă (Open Government Partnership), conform notificărilor structurii de cooperare internaţională respective.

(2) Contribuţia anuală se suportă de la bugetul de stat, din bugetul Secretariatului General al Guvernului.

(3) Echivalentul în lei al sumei aferente cotizaţiei prevăzute la alin. (1) se calculează pe baza raportului de schimb leu/dolar în vigoare la data efectuării plăţii.

 

PRIM-MINISTRU

VICTOR-VIOREL PONTA

Contrasemnează:

Secretarul general al Guvernului,

Ion Moraru

Şeful Cancelariei Primului-Ministru,

Vlad Ştefan Stoica

Ministrul finanţelor publice,

Ioana-Maria Petrescu

Ministrul delegat pentru buget,

Darius-Bogdan Vâlcov

 

Bucureşti, 3 decembrie 2014.

Nr. 76.


Copyright 1998-2015 DSC.NET   All rights reserved.