MONITORUL OFICIAL AL ROMÂNIEI Nr. 84/2014

MONITORUL OFICIAL AL ROMÂNIEI

 

P A R T E A  I

Anul 182 (XXVI) - Nr. 84         LEGI, DECRETE, HOTĂRÂRI ŞI ALTE ACTE         Luni, 3 februarie 2014

 

SUMAR

 

DECIZII ALE CURŢII CONSTITUŢIONALE

 

Decizia nr. 524 din 12 decembrie 2013 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 103 din Codul de procedură civilă din 1865

 

Decizia nr. 525 din 12 decembrie 2013 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 364 partea introductivă din Codul de procedură civilă din 1865, astfel cum au fost modificate prin art. 1 pct. 20 din Legea nr. 59/1993 pentru modificarea Codului de procedura civilă, a Codului familiei, a Legii contenciosului administrativ nr. 29/1990 si a Legii nr. 94/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii de Conturi

 

HOTĂRÂRI ALE GUVERNULUI ROMÂNIEI

 

            51. - Hotărâre privind acordarea prestaţiilor sub forma biletelor de tratament balnear, pentru anul 2014, prin sistemul organizat şi administrat de Casa Naţională de Pensii Publice

 

DECIZII ALE PRIM-MINISTRULUI

 

            26. - Decizie privind aplicarea mobilităţii pentru domnul Sorin Sergiu Chelmu din funcţia publică de secretar general adjunct în cadrul Ministerului Agriculturii şi Dezvoltării Rurale în funcţia publică vacanta de secretar general al Departamentului pentru Întreprinderi Mici şi Mijlocit, Mediul de Afaceri şi Turism

 

ACTE ALE ORGANELOR DE SPECIALITATE ALE ADMINISTRAŢIEI PUBLICE CENTRALE

 

81. - Ordin al directorului general al Agenţiei Naţionale de Cadastru şi Publicitate Imobiliară privind aprobarea organigramei oficiilor de cadastru şi publicitate imobiliară şi a Centrului Naţional de Cartografie

 

132. - Ordin al ministrului delegat pentru buget pentru modificarea art. 1 din anexa nr. 1 la Ordinul ministrului delegat pentru buget nr. 119/2014 privind prospectele de emisiune a certificatelor de trezorerie cu discont şi a obligaţiunilor de stat de tip benchmark aferente lunii februarie 2014

 

ACTE ALE COMITETULUI NATIONAL PENTRU SITUAŢII DE URGENŢA

 

            3. - Hotărâre privind încetarea stării de alertă în judeţele Brăila, Buzău, Călăraşi, Constanţa, Ialomiţa, Tulcea şi Vrancea

 

DECIZII ALE CURŢII CONSTITUŢIONALE

 

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

DECIZIA Nr. 524

din 12 decembrie 2013

referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 103 din Codul de procedură civilă din 1865

 

Augustin Zegrean - preşedinte

Valer Dorneanu - judecător

Petre Lăzăroiu - judecător

Mircea Ştefan Minea - judecător

Daniel Marius Morar - judecător

Mona-Maria Pivniceru - judecător

Tudorel Toader - judecător

Puskás Valentin Zoltán - judecător

Andreea Costin - magistrat-asistent

 

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Antonia Constantin.

 

Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 103 din Codul de procedură civilă, excepţie ridicată de Florentina Coroveanu-Vasilescu în Dosarul nr. 18/3/1996 (1.672/2012) al Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 449D/2013.

La apelul nominal se constată lipsa părţilor, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită.

Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate ca inadmisibilă, întrucât aceasta vizează atât chestiuni de aplicare a normei, cât şi aspecte care tind la modificarea acesteia. De asemenea, menţionează că textul legal criticat a mai fost examinat la nivel principial, respectiv prin Decizia nr. 1.022 din 14 iulie 2011.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:

Prin încheierea din 18 iunie 2013, pronunţată în Dosarul nr. 18/3/1996 (1.672/2012), Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a sesizat Curtea Constituţională pentru soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 103 din Codul de procedură civilă, excepţie ridicată de Florentina Coroveanu-Vasilescu într-o cauză având ca obiect soluţionarea apelului formulat împotriva unei sentinţe civile prin care s-a încuviinţat desfacerea înfierii.

În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se susţine, în esenţă, că omisiunea dispoziţiei legale criticate de a reglementa o limitare în timp a cererii de repunere în termen, chiar şi în prezenţa unei împiedicări, afectează celeritatea procedurii judiciare, încălcând echilibrul procesual pentru persoana care ţine seamă de aceste reguli, eludându-se scopul legiuitorului prin instituirea sancţiunii decăderii.

De asemenea, consideră că este încălcat principiul egalităţii în drepturi prin lipsa oricărei garanţii a securităţii raporturilor juridice, stabilitatea circuitului civil statuată de hotărârea pronunţată în urmă cu 16 ani fiind grav afectată.

Totodată, şi dreptul la un proces echitabil este încălcat, deoarece sarcina probei este cu mult îngreunată din cauza trecerii unei perioade considerabile de timp.

Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie consideră că dispoziţiile art. 103 din Codul de procedură civilă sunt constituţionale.

Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate ridicate.

Avocatul Poporului consideră că dispoziţiile art. 103 din Codul de procedură civilă sunt constituţionale. Potrivit dispoziţiilor legale criticate, decăderea intervine în situaţia în care sunt întrunite cumulativ următoarele trei cerinţe: existenţa unui termen imperativ înăuntrul căruia există obligaţia exercitării dreptului procedural, neexercitarea dreptului în cadrul termenului prevăzut de lege şi lipsa unei derogări exprese de la sancţiunea decăderii prevăzute de lege. O asemenea derogare este prevăzută chiar de prevederile art. 103 alin. 1 teza finală din Codul de procedură civilă din 1865, care reglementează una dintre situaţiile în care decăderea nu operează, respectiv atunci când partea dovedeşte că a fost împiedicată printr-o împrejurare mai presus de voinţa ei să îşi exercite dreptul procedural în termenul prevăzut de lege. Această ipoteză are o aplicaţie restrictivă şi vizează instituţia repunerii în termenul de exercitare a dreptului procedural. Pentru a beneficia de repunerea în termen, partea trebuia să dovedească, pe de o parte, existenţa unei împrejurări-obstacol mai presus de voinţa sa şi, pe de altă parte, apariţia acestei împrejurări înăuntrul termenului legal.

Astfel, apreciază că prin neprevederea unui terme n-limită în care se poate formula cerere de repunere în termen, nu s-a procedat cu intenţia de a împiedica accesul liber la justiţie, de care, în mod evident, cel interesat a beneficiat înăuntrul termenului prevăzut de lege, ci, exclusiv, pentru a crea premisele exercitării dreptului constituţional la un proces echitabil şi dreptului la apărare a celui care s-a aflat în imposibilitatea exercitării unei căi de atac sau neîndeplinirii unui act de procedură în termenul legal.

Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernul nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate,

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, reţine următoarele:

Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competenta, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.

Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 103 din Codul de procedură civilă din 1865, care are următorul conţinut:

“Neexercitarea oricărei căi de atac şi neîndeplinirea oricărui alt act de procedură în termenul legal atrage decăderea, afară de cazul când legea dispune altfel sau când partea dovedeşte că a fost împiedicată printr-o împrejurare mai presus de voinţa ei.

În acest din urmă caz, actul de procedură se va îndeplini în termen de 15 zile de la încetarea împiedicării; în acelaşi termen vor fi arătate şi motivele împiedicării.

Ulterior sesizării Curţii Constituţionale a intrat în vigoare noul Cod de procedură civilă, iar soluţia legislativă se regăseşte în cuprinsul art. 185 şi 186 din noul Cod de procedură civilă.

Având în vedere Decizia nr. 766 din 15 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 549 din 3 august 2011, prin care instanţa de contencios constituţional a statuat că sintagma “În vigoare” din cuprinsul dispoziţiilor art. 29 alin. (1) şi ale art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 este constituţională în măsura în care se interpretează în sensul că sunt supuse controlului de constituţionalitate şi legile sau ordonanţele ori dispoziţiile din legi sau din ordonanţe ale căror efecte juridice continuă să se producă şi după ieşirea lor din vigoare, precum şi prevederile art. 3 alin. (1) din Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 365 din 30 mai 2012, potrivit cărora “Dispoziţiile Codului de procedură civilă se aplică numai proceselor şi executărilor silite începute după intrarea acestuia în vigoare”, Curtea urmează a se pronunţa asupra dispoziţiilor art. 103 din Codul de procedură civilă din 1865, care îşi produc efectele faţă de autoarea excepţiei de neconstituţionalitate.

În opinia autoarei excepţiei de neconstituţionalitate prevederile legale criticate contravin art. 16 privind egalitatea în drepturi, art. 20 referitor la tratatele internaţionale privind drepturile omului, art. 21 alin. (3) privind dreptul la un proces echitabil, art. 124 alin. (2) privind înfăptuirea justiţiei, referitor la caracterul acesteia de a fi unică, imparţială şi egală pentru toţi, din Constituţie, precum şi art. 6 paragraful 1 privind dreptul la un proces echitabil, art. 14 privind interzicerea discriminării şi art. 18 privind limitarea aplicării restrângerilor drepturilor, din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, art. 1 privind interdicţia generală a oricărei forme de discriminare, din Protocolul nr. 12 la Convenţie şi art. 7 privind egalitatea în faţa legii, din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului.

De asemenea, este invocată şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului referitoare ia garantarea securităţii juridice, respectiv Hotărârea din 22 octombrie 1996, pronunţată în Cauza Stubbings şi alţii împotriva Marii Britanii, Hotărârea din 28 martie 2000, pronunţată în Cauza Baranowski împotriva Poloniei, Hotărârea din 21 februarie 2008, pronunţată în Cauza Driha împotriva României, Hotărârea din 1 decembrie 2005, pronunţată în Cauza Păduraru împotriva României, Hotărârea din 6 decembrie 2007, pronunţată în Cauza Beian împotriva României, Hotărârea din 25 iulie 2002, pronunţată în Cauza Sovtransavto Holding împotriva Ucrainei, Hotărârea din 28 mai 1985, pronunţată în Cauza Ashingdane împotriva Marii Britanii, Hotărârea din 3 aprilie 2008, pronunţată în Cauza Ponomaryov împotriva Ucrainei, Hotărârea din 26 aprilie 2007, pronunţată în Cauza Aleksandr Shevchenko împotriva Ucrainei.

Totodată, autoarea excepţiei de neconstituţionalitate invocă jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului referitoare la aplicarea principiului nediscriminării, respectiv Hotărârea din 13 iunie 1979 pronunţată în Cauza Marckx împotriva Belgiei.

Examinând excepţia de neconstituţionalitate invocată, Curtea Constituţională reţine următoarele:

1. În esenţă, autoarea excepţiei de neconstituţionalitate critică textul art. 103 din Codul de procedură civilă din 1865 prin prisma faptului că norma legală criticată nu prevede un termen-limită până la care partea poate exercita dreptul procedural al formulării cererii de repunere în termen, acest lucru fiind de natură a afecta securitatea raporturilor juridice stabilite prin hotărâri judecătoreşti.

Autoarea excepţiei, soţie supravieţuitoare a defunctului său soţ, este nemulţumită de faptul că, în lipsa unei culpe a sa, este nevoită să suporte consecinţe grave privind modificarea voinţei lui de cujus, cele ale susţinerii unui proces şi eventualitatea pierderii unei cote considerabile din activul succesoral, pentru că, prin efectul textului de lege criticat, partea interesată poate ataca hotărârea de desfacere a adopţiei, pronunţată cu 16 ani în urmă.

În acest mod autoarea excepţiei consideră că se încalcă egalitatea în drepturi şi dreptul la un proces echitabil.

2. Susţinerile autoarei excepţiei potrivit cărora considerentele reţinute în Decizia Curţii Constituţionale nr. 1.022 din 14 iulie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 675 din 22 septembrie 2011 ar veni în susţinerea neconstituţionalităţii textului legal criticat nu pot fi reţinute, deoarece, din contră, acestea demonstrează că, prin instituirea unui termen în care poate fi formulată cererea de repunere în termen, legiuitorul a avut în vedere tocmai asigurarea stabilităţii raporturilor juridice şi eliminarea incertitudinii legate de raporturile juridice consfinţite prin hotărâri judecătoreşti.

3. În ceea priveşte critica de neconstituţionalitate a prevederilor art. 103 din Codul de procedură civilă din 1865 raportată la art. 16, art. 20 - coroborat cu prevederile din actele internaţionale invocate, art. 21 şi 124 din Constituţie, Curtea constată că aceasta nu poate fi reţinută.

Curtea apreciază că instituţia repunerii în termen nu generează o încălcare a art. 16 prin prisma faptului că finalitatea exercitării acestui mijloc procedural vizează, în mod inevitabil, repunerea în discuţie a hotărârii judecătoreşti atacate. Din contră, acesta asigură egalitatea între cetăţeni, în sensul că dă posibilitatea exercitării căilor de atac şi acelora care au fost împiedicaţi de o împrejurare mai presus de voinţa lor. Rezultă că textul criticat asigură o egalitate materială între cetăţeni, prin prisma rezultatelor urmărite.

Dispoziţiile legale criticate nu contravin prevederilor constituţionale ale art. 21 şi 124, întrucât, potrivit jurisprudenţei constante a instanţei constituţionale, legiuitorul este suveran în a reglementa diferit în situaţii diferite condiţiile de exercitare a unui drept subiectiv sau procesual, fără ca prin aceasta să fie afectat liberul acces la justiţie, inclusiv prin instituirea unor termene. Aceasta constituie o modalitate eficientă de a preveni exercitarea sa abuzivă, în detrimentul drepturilor altor titulari, în egală măsură ocrotite, în caz contrar existând riscul producerii unor perturbări majore ale stabilităţii şi securităţii raporturilor juridice. De asemenea, aceste dispoziţii de lege constituie o garanţie a aplicării art. 6 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, în scopul înlăturării oricăror abuzuri din partea părţilor.

Astfel cum s-a reţinut şi în Decizia nr. 1.022 din 14 iulie 2011, potrivit dispoziţiilor legale criticate, decăderea intervine în situaţia în care sunt întrunite cumulativ următoarele 3 cerinţe: existenţa unui termen imperativ înăuntrul căruia există obligaţia exercitării dreptului procedural, neexercitarea dreptului în cadrul termenului definit de lege şi, în fine, lipsa unei derogări exprese de la sancţiunea decăderii prevăzute de lege. O atare derogare este prevăzută chiar de prevederile art. 103 alin. 1 teza a două din Codul de procedură civilă, care reglementează două situaţii distincte în care decăderea este inoperantă: “când legea dispune altfel”, deci când prevede o excepţie de la sancţiunea decăderii, sau când “partea dovedeşte că a fost împiedicată printr-o împrejurare mai presus de voinţa ei” să îşi exercite dreptul procedural în termenul prevăzut de lege. Această a două ipoteză prevăzută de norma criticată are o aplicaţie restrictivă şi vizează instituţia repunerii în termenul de exercitare a dreptului procedural. Pentru a beneficia de repunerea în termen, partea trebuie să dovedească, pe de o parte, existenţa unei împrejurări-obstacol mai presus de voinţa sa şi, pe de altă parte, survenirea acestei împrejurări înăuntrul termenului legal.

După încetarea împiedicării începe să curgă un nou termen de 15 zile în care partea poate să îndeplinească actul de procedură, deci să îşi exercite dreptul procedural prevăzut de lege. Însă, pentru acordarea acestui beneficiu, în termenul de 15 zile, partea are obligaţia atât de a indica motivele împiedicării, cât şi de a îndeplini actul de procedură a cărei repunere în termen o solicită. Aşa fiind, faţă de cererea principală, cererea de repunere în termen are un caracter incident şi accesoriu.

În plus, Curtea a reţinut că art. 126 alin. (2) din Constituţie, potrivit căruia “Competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege”, precum şi art. 129, care statuează că “Împotriva hotărârilor judecătoreşti, părţile interesate şi Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condiţiile legii”, atribuie exclusiv legiuitorului prerogativa stabilirii competenţei şi procedurii de judecată, inclusiv a condiţiilor de exercitare a drepturilor procesuale.

Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să justifice reconsiderarea jurisprudenţei în materie a Curţii Constituţionale, soluţia şi considerentele deciziei amintite îşi păstrează valabilitatea şi în prezenta cauză.

Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Florentina Coroveanu-Vasilescu în Dosarul nr. 18/3/1996 (1.672/2012) al Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie şi constată că dispoziţiile art. 103 din Codul de procedură civilă din 1865 sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.

Definitivă şi general obligatorie.

Decizia se comunică Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunţată în şedinţa din data de 12 decembrie 2013.

 

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE

AUGUSTIN ZEGREAN

Magistrat-asistent,

Andreea Costin

 

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

DECIZIA Nr. 525

din 12 decembrie 2013

referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 364 partea introductivă din Codul de procedură civilă din 1865, astfel cum au fost modificate prin art. I pct. 20 din Legea nr. 59/1993 pentru modificarea Codului de procedură civilă, a Codului familiei, a Legii contenciosului administrativ nr. 29/1990 şi a Legii nr. 94/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii de Conturi

 

Augustin Zegrean - preşedinte

Valer Dorneanu - judecător

Petre Lăzăroiu - judecător

Mircea Ştefan Minea - judecător

Daniel Marius Morar - judecător

Mona-Maria Pivniceru - judecător

Puskás Valentin Zoltán - judecător

Tudorel Toader – judecător

Claudia-Margareta Krupenschi - magistrat-asistent

 

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Antonia Constantin.

 

Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. I pct. 20 din Legea nr. 59/1993 pentru modificarea Codului de procedură civilă, a Codului familiei, a

Legii contenciosului administrativ nr. 29/1990 şi a Legii nr. 94/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii de Conturi, în ceea ce priveşte modificarea art. 367 din Codul de procedură civilă din 1865, excepţie ridicată de Societatea Comercială Sometra - S.A. din Copşa Mică în Dosarul nr. 5.251/1/2012 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia a II-a civilă şi care formează obiectul Dosarului nr. 485D/2013 al Curţii Constituţionale.

La apelul nominal răspunde, pentru autoarea excepţiei, avocat Octavian Popescu, cu împuternicire depusă la dosar, lipsind cealaltă parte, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită.

Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul părţii prezente pentru susţinerea excepţiei de neconstituţionalitate.

Acesta arată, în esenţă, că regimul juridic diferit aplicat hotărârii arbitrale sub aspectul reglementării căilor de atac este inechitabil faţă de cel aplicat hotărârii judecătoreşti.

Astfel, dispoziţiile art. I pct. 20 din Legea nr. 59/1993 au modificat art. 367 din Codul de procedură civilă, în sensul că au înlocuit căile de atac împotriva hotărârii arbitrale, constând în contestaţie şi revizuire, cu acţiunea în anulare, care însă nu permite retractarea hotărârii atacate. Prin urmare, se creează situaţia ca o hotărâre arbitrală nelegală să nu poată fi retrasă din circuitul civil, ceea ce contravine prevederilor constituţionale ale art. 129.

Având cuvântul pentru a pune concluzii asupra excepţiei de neconstituţionalitate, reprezentantul Ministerului Public precizează, mai întâi, că obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl reprezintă, în realitate, dispoziţiile art. 364 din Codul de procedură civilă din 1865, care reglementează acţiunea în anulare, şi nu art. 367 din acelaşi Cod, care consacră caracterul obligatoriu pentru părţi al hotărârii arbitrale, precum şi executarea benevolă, ca efecte ale acesteia, şi care nu constituie obiectul criticilor de neconstituţionalitate.

Or, dispoziţiile art. 364 din Codul de procedură civilă din 1865 au mai fost supuse controlului Curţii Constituţionale, iar prin deciziile nr. 8 din 9 ianuarie 2007 sau nr. 998 din 7 octombrie 2008, aceasta a statuat, în esenţă, că arbitrajul este rezultatul unei clauze compromisorii cu privire la procedura aplicabilă hotărârii arbitrale, astfel că părţile şi-au asumat, la încheierea contractului, inclusiv consecinţele ce decurg din aplicarea acestor reguli specifice arbitrajului, procedura arbitrală implicând şi modalităţile prevăzute de lege pentru exercitarea căii de atac.

În concluzie, reprezentantul Ministerului Public solicită respingerea excepţiei, pentru aceleaşi motive reţinute de Curtea Constituţională în jurisprudenţa sa în materie.

În plus, apreciază că susţinerile formulate în motivarea excepţiei au caracterul unor propuneri de lege ferenda, care nu pot fi admise ca fiind veritabile critici de neconstituţionalitate.

Având permisiunea preşedintelui Curţii, reprezentantul autoarei excepţiei precizează, în replică, faptul că obiectul excepţiei nu îl reprezintă dispoziţiile art. 364 din Codul de procedură civilă din anul 1865, ci cele ale art. I pct. 20 din Legea nr. 59/1993, prin care au fost modificate prevederile art. 367 din acelaşi cod.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:

Prin încheierea din 6 iunie 2013, pronunţată în Dosarul nr. 5.251/1/2012, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia a II-a civilă a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. I pct. 20 din Legea nr. 59/1993 pentru modificarea Codului de procedură civilă, a Codului familiei, a Legii contenciosului administrativ nr. 29/1990 şi a Legii nr. 94/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii de Conturi, în ceea ce priveşte modificarea art. 367 din Codul de procedură civilă din 1865, excepţie ridicată de Societatea Comercială Sometra - SA. din Copşa Mică într-o cauză civilă având ca obiect soluţionarea unui recurs formulat împotriva unei sentinţe prin care a fost admisă acţiunea în anulare a unei hotărâri arbitrale.

În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autoarea acesteia susţine că dispoziţiile contravin prevederilor art. 21 din Constituţie, în acest sens, arata că, în redactarea anterioară modificării legislative intervenite prin art. I pct. 20 din Legea nr. 59/1993, dispoziţiile art. 367 din Codul de procedură civilă reglementau contestaţia şi revizuirea ca şi căi de atac împotriva hotărârii arbitrale. Limitarea acestor căi de atac la acţiunea în anulare reduce exercitarea controlului judecătoresc la aspecte legate de respectarea condiţiilor de legalitate a hotărârii arbitrale, fără a o putea analiza pe fond, deoarece acţiunea în anulare nu are caracter devolutiv. Prin urmare, prin eliminarea posibilităţii retractării unei hotărâri arbitrale pe calea revizuirii sau a contestaţiei în anulare este evident că dreptul la un proces echitabil este încălcat, partea căzută în pretenţii în temeiul unei hotărâri vădit nelegale neavând posibilitatea de a solicita instanţei retractarea acesteia fie pentru că o altă hotărâre în temeiul căreia a fost pronunţată a fost desfiinţată între timp, fie, de exemplu, pentru nelegală citare a sa la momentul soluţionării. Acţiunea în anulare, ca singură cale de atac prevăzută de art. 364 din Codul de procedură civilă împotriva hotărârii arbitrale, nu se întemeiază pe motivele de revizuire reglementate de art. 322 din acelaşi cod. Se ajunge, aşadar, la situaţia “aberantă juridic” în care o hotărâre arbitrală vădit nelegală nu ar putea fi desfiinţată şi nici nu ar putea fi anulată pe calea revizuirii, producându-şi efectele, situaţie ce nu poate fi în acord cu prevederile art. 21 din Constituţie referitor la accesul liber la justiţie şi la dreptul la un proces echitabil.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia a II-a civilă consideră că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată.

Hotărârea arbitrală poate fi desfiinţată numai prin acţiunea în anulare şi numai pentru unul dintre motivele menţionate la art. 364 lit. a)-i) din Codul de procedură civilă, astfel încât controlul judiciar efectuat de către instanţa de judecată asupra hotărârii arbitrale este un control de legalitate, şi nu de temeinicie, nefiind posibilă reexaminarea pe fond a litigiului.

Până la modificarea intervenită prin Legea nr. 59/1993, Codul de procedură civilă prevedea posibilitatea atacării hotărârii arbitrale şi cu contestaţia în anulare şi cu revizuire în cazurile şi modurile prevăzute de art. 367 din acelaşi cod, însă prin legea criticată legiuitorul a statuat ca procesul arbitrai şi hotărârea arbitrală să fie tratate distinct, sub aspectul că singura cale de atac prin care să fie anulată hotărârea arbitrală să fie cea prevăzută la art. 364 din Codul de procedură civilă, şi anume acţiunea în anulare. Aşadar, legiuitorul a urmărit excluderea atacării unei hotărâri arbitrale prin intermediul căilor ordinare sau extraordinare de atac, tocmai având în vedere că aceasta poate fi supusă unui control judiciar de legalitate şi nu de temeinicie, fiind astfel exclusă reexaminarea pe fond a litigiului.

Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

Guvernul consideră că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată.

Prevederile art. 364 din Codul de procedură din anul 1865 consacră singura cale de desfiinţare a hotărârii arbitrale, şi anume acţiunea în anulare. Acelaşi text menţionează şi motivele pentru care se poate exercita acţiunea în anulare pentru desfiinţarea unei hotărâri arbitrale, iar în urma analizării acestora se poate constata o “incontestabilă pondere a temeiurilor care, în dreptul comun, pot determina reformarea sau retractarea unei hotărâri judecătoreşti.” De asemenea, se poate observa şi o pondere deosebită a motivelor de ordin strict procedural, respectiv în legătură cu modul de aplicare a unor reguli sau dispoziţii de aplicare a unor reguli de drept procedural.

Cât priveşte critica autoarei excepţiei potrivit căreia prevederile art. 367 din Codul de procedură civilă îngrădesc accesul liber la justiţie, se precizează că introducerea acţiunii în anulare împotriva unei hotărâri arbitrale este tocmai modalitatea prin care legiuitorul a asigurat posibilitatea părţilor dintr-un litigiu arbitral de a se adresa instanţelor judecătoreşti, acţiunea în anulare putând fi considerată ca un mijloc procedural destinat a declanşa controlul judecătoresc asupra unei hotărâri arbitrale. Prin urmare, dispoziţiile criticate nu încalcă, ci, dimpotrivă, dau expresie principiului constituţional al accesului liber la justiţie.

Se mai subliniază, totodată, că arbitrajul este o procedură eficientă şi rapidă a soluţionării litigiilor, fiind, în acelaşi timp, o alternativă la procedura judiciară. Cu toate acestea, legiuitorul a marcat necesitatea imperioasă de a se respecta, în cadrul procedurii arbitrale, principiile universal admise în procedura jurisdicţională, dar şi a unor reguli specifice. În plus, normele procedurii arbitrale se completează în mod corespunzător cu dispoziţiile dreptului comun.

Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Guvernului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, susţinerile părţii prezente, concluziile procurorului şi dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:

Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.

Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie, potrivit încheierii de sesizare şi menţiunilor autoarei excepţiei, dispoziţiile art. I pct. 20 din Legea nr. 59/1993 pentru modificarea Codului de procedură civilă, a Codului familiei, a Legii contenciosului administrativ nr. 29/1990 şi a Legii nr. 94/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii de Conturi, în ceea ce priveşte modificarea art. 367 din Codul de procedură civilă din 1865, lege publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 177 din 26 iulie 1993. Având în vedere prevederile art. 62 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 260 din 21 aprilie 2010, potrivit cărora “Dispoziţiile de modificare şi de completare se încorporează, de la data intrării lor în vigoare, în actul de bază. identificându-se cu acesta, intervenţiile ulterioare de modificare sau de completare a acestora trebuie raportate tot la actul de bază”, Curtea constată, raportat la normele de tehnică legislativă menţionate, că dispoziţiile legale criticate se identifică, în realitate, cu art. 367 din Codul de procedură civilă din 1865, având următorul conţinut:

“Hotărârea arbitrată este obligatorie. Ea se duce la îndeplinire de bună voie de către partea împotriva căreia s-a pronunţat, de îndată sau în termenul arătat în hotărâre.”

Curtea constată însă că natura şi conţinutul argumentelor ce susţin neconstituţionalitatea dispoziţiilor “art. I pct. 20 din Legea nr. 59/1993, cu referire la art. 367 din Codul de procedură civilă din 1865”, expuse în motivarea scrisă a excepţiei, nu au nicio legătură cu conţinutul juridic al dispoziţiilor legale precitate. De altfel, acestea nici nu conţin vreunul dintre pretinsele vicii de neconstituţionalitate afirmate de autoarea excepţiei.

Din analiza motivelor de neconstituţionalitate expuse în motivarea excepţiei, Curtea constată însă că acestea vizează, practic, dispoziţiile art. 364 partea introductivă din Codul de procedură civilă din 1865, potrivit cărora “Hotărârea arbitrată poate fi desfiinţată numai prin acţiune în anulare. (...)”

Textul enumera în continuare, la lit. a)-i), motivele pentru care se poate formula acţiune în anulare, însă autoarea excepţiei nu formulează nicio critică cu privire la niciunul dintre cele 9 motive enunţate.

Deşi atât încheierea de sesizare, cât şi motivarea excepţiei indică drept obiect al excepţiei de neconstituţionalitate prevederile art. I pct. 20 din Legea nr. 59/1993 pentru modificarea Codului de procedură civilă, a Codului familiei, a Legii contenciosului administrativ nr. 29/1990 şi a Legii nr. 94/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii de Conturi, în ceea ce priveşte modificarea art. 367 din Codul de procedură civilă din 1865, iar apărătorul ales al autoarei excepţiei a precizat şi insistat în mod expres, în timpul şedinţei publice, că aceste dispoziţii reprezintă obiectul excepţiei de neconstituţionalitate, Curtea constată că, în realitate, obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie prevederile art. 364 partea introductivă din Codul de procedură civilă din 1865, astfel cum au fost modificate prin art. I pct. 20 din Legea nr. 59/1993. Aceasta deoarece Curtea Constituţională, în temeiul dispoziţiilor art. 3 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, poate proceda la identificarea în mod corect a obiectului excepţiei, orientându-se în principal după substanţa şi natura criticilor de neconstituţionalitate. Aşa cum este reflectat şi în jurisprudenţa sa, ori de câte ori din cuprinsul criticilor de neconstituţionalitate s-a putut identifica fără echivoc textul legal criticat, altul decât cel indicat în mod formal ca obiect al excepţiei, Curtea a stabilit obiectul real al excepţiei (a se vedea, de exemplu, Decizia nr. 1.313 din 4 octombrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 12 din 6 ianuarie 2012, Decizia nr. 36 din 5 februarie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 150 din 21 martie 2013, Decizia nr. 103 din 28 februarie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 318 din 3 iunie 2013).

În condiţiile intrării în vigoare a noului Cod de procedură civilă, republicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 545 din 3 august 2012, Curtea constată că soluţia juridică reglementată de art. 364 partea introductivă din Codul de procedură civilă din 1865, astfel cum au fost modificate prin art. I pct. 20 din Legea nr. 59/1993, se regăseşte în prezent în cuprinsul art. 608 alin. (1) din acest act normativ: “Hotărârea arbitrată poate fi desfiinţată numai prin acţiune în anulare pentru unul dintre următoarele motive: [...). Aceste dispoziţii nu pot fi aplicabile însă prezentei speţe, întrucât, potrivit art. 3 şi art. 81 din Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 365 din 30 mai 2012, prevederile Codului de procedură civilă se aplică numai proceselor şi executărilor silite începute după intrarea în vigoare, la data de 15 februarie 2013; or, procedura arbitrală şi cea judecătorească din prezenta cauză datează anterior acestui moment. În aceste condiţii, având în vedere Decizia Curţii Constituţionale nr. 766 din 15 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 549 din 3 august 2011, Curtea urmează a se pronunţa asupra dispoziţiilor art. 364 partea introductivă din Codul de procedură civilă din 1865, astfel cum au fost modificate prin art. I pct. 20 din Legea nr. 59/1993.

În susţinerea neconstituţionalităţii dispoziţiilor legale menţionate, autoarea excepţiei invocă prevederile constituţionale ale art. 21 referitor la accesul liber la justiţie şi la dreptul la un proces echitabil şi ale art. 129 privind folosirea căilor de atac.

Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată următoarele:

În redactarea anterioară modificărilor introduse prin art. I pct. 20 din Legea nr. 59/1993, Codul de procedură civilă din 1865 prevedea, la art. 367, că “Hotărârea arbitrilor va fi supusă la contestaţie şi revizuire în cazurile şi modurile prevăzute de lege. Contestaţiile şi cererile de revizuire se vor judeca de instanţa care a pus titlul executor sau de Curtea la care fusese pendinte pricina supusă arbitrilor.”Urmare a reglementării Legii nr. 59/1993, acţiunea în anulare a devenit, potrivit art. 364 din cod, singura modalitate de desfiinţare a hotărârii arbitrale, această soluţie legislativă fiind menţinută şi în prezent, potrivit art. 608 din noul Cod de procedură civilă.

Analizând argumentele expuse de autoarea excepţiei în motivare, Curtea constată că aceasta este, în fond, nemulţumită de intervenţia legislativă operată prin art. I pct. 20 din Legea nr. 59/1993, prin care căile de atac anterioare, reglementate împotriva hotărârii arbitrale anterioare - contestaţia şi revizuirea -, au fost înlocuite cu una singură - acţiunea în anulare. Cu alte cuvinte, autoarea excepţiei critică opţiunea legiuitorului în privinţa alegerii căilor de atac împotriva hotărârii arbitrale.

Or, Curtea Constituţională a stabilit, în jurisprudenţa sa privind dispoziţiile art. 364 din Codul de procedură civilă din 1865, că instituirea unei căi de atac cu o fizionomie juridică diferită de aceea a căilor de atac de drept comun, inclusiv sub aspectul admisibilităţii acesteia, nu relevă niciun aspect de neconstituţionalitate, fiind în deplină concordanţă cu prevederile art. 129 din Constituţie. Întrucât aceste norme fundamentale utilizează termenul generic de “căi de atac”, fără a le identifica şi caracteriza, respectiv fără a se referi în terminis la apel şi la recurs, ipoteză în care respectarea acestor date de identificare ar fi fost convertită într-un criteriu de constituţionalitate, legiuitorul ordinar este deplin îndreptăţit ca, în considerarea anumitor particularităţi, să opteze pentru o cale de atac cu o identitate proprie, alta decât a celei de drept comun. Or, specificul domeniului supus reglementării a impus adoptarea unor soluţii diferite faţă de cele din dreptul comun. De altfel, Curtea a mai reţinut că, în conformitate cu dispoziţiile art. 366 alin. 1 din Codul de procedură civilă din 1865, în cazul în care a admis acţiunea în anulare, instanţa se va pronunţa pe fondul litigiului, în limitele convenţiei arbitrale (a se vedea în sensul celor menţionate Decizia nr. 8 din 9 ianuarie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 73 din 31 ianuarie 2007, Decizia nr. 533 din 31 mai 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 416 din 21 iunie 2007, Decizia nr. 1.098 din 22 noiembrie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 850 din 11 decembrie 2007, Decizia nr. 537 din 9 aprilie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 499 din 20 iulie 2009, sau Decizia nr. 278 din 24 februarie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 462 din 1 iulie 2011).

Curtea constată, aşadar, că opţiunea legiuitorului ordinar în sensul consacrării unei alte căi de atac împotriva hotărârii arbitrale corespunde exigenţelor constituţionale invocate de autoarea excepţiei.

Autoarea excepţiei critică însă soluţia adoptată de legiuitor prin art. I pct. 20 din Legea nr. 59/1993, comparând-o cu soluţia legislativă anterioară în materia căilor de atac a hotărârii arbitrale şi urmărind, în realitate, revenirea la vechea concepţie juridică, aceasta fiindu-i, practic, favorabilă în litigiul supus soluţionării.

Or, Curtea reaminteşte că nu este competentă să modifice textul legal supus controlului de constituţionalitate, aceasta fiind, în conformitate cu prevederile art. 61 alin. (1) din Constituţie, atribuţia exclusivă a legiuitorului. Pe de altă parte, argumente cu asemenea finalitate nu pot avea natura unor veritabile critici de neconstituţionalitate, fiind, astfel, inadmisibile.

Totodată, Curtea observă că soluţia legislativă criticată de autoarea excepţiei, introdusă prin art. I pct. 20 din Legea nr. 59/1993, este în vigoare începând cu data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 177 din 26 iulie 1993 a Legii nr. 59/1993, tot de la aceeaşi dată fiind abrogată vechea reglementare în materie, considerată a fi conformă normelor Constituţiei, Or, a compara o soluţie legislativă actuală şi aplicabilă propriei speţe cu una anterioară (ce nu mai este în vigoare de peste 20 de ani) şi a considera că vechiul regim juridic, fiind mai favorabil, este constituţional, în timp ce reglementările în vigoare, oferind altă configuraţie căii de atac împotriva hotărârii arbitrale, nu corespund aceloraşi exigenţe constituţionale, nu justifică această apreciere şi nici nu poate avea semnificaţia unei critici de neconstituţionalitate.

Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 364 partea introductivă din Codul de procedură civilă din anul 1865, astfel cum au fost modificate prin art. I pct. 20 din Legea nr. 59/1993 pentru modificarea Codului de procedură civilă, a Codului familiei, a Legii contenciosului administrativ nr. 29/1990 şi a Legii nr. 94/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii de Conturi, excepţie ridicată de Societatea Comercială Sometra - SA. din Copşa Mică în Dosarul nr. 5.251/1/2012 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia a II-a civilă.

Definitivă şi general obligatorie.

Decizia se comunică Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia a II-a civilă şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunţată în şedinţa din data de 12 decembrie 2013.

 

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE

AUGUSTIN ZEGREAN

Magistrat-asistent,

Claudia-Margareta Krupenschi

 

HOTĂRÂRI ALE GUVERNULUI ROMÂNIEI

GUVERNUL ROMÂNIEI

HOTĂRÂRE

privind acordarea prestaţiilor sub forma biletelor de tratament balnear, pentru anul 2014, prin sistemul organizat şi administrat de Casa Naţională de Pensii Publice

În temeiul art. 108 din Constituţia României, republicată, şi al art. 124 din Legea nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice, cu modificările şi completările ulterioare,

 

Guvernul României adoptă prezenta hotărâre.

 

Art. 1. - Prezenta hotărâre are ca obiect de reglementare aprobarea regulilor de stabilire a numărului biletelor de tratament balnear pentru anul 2014 şi modul de acordare, distribuire şi de decontare a acestora.

Art. 2. - În unităţile de tratament balnear, proprietate a Casei Naţionale de Pensii Publice, este asigurat pentru anul 2014 un număr de maximum 59.641 de locuri la tratament balnear, repartizate pe maximum 19 serii de trimitere.

Art. 3. - La numărul de locuri prevăzut la art. 2 se adaugă, până la nivelul sumelor prevăzute cu această destinaţie în bugetul asigurărilor sociale de stat pe anul 2014, numărul de locuri la tratament balnear contractat cu alţi operatori economici interesaţi, număr care se va stabili după atribuirea contractelor, în funcţie de preţurile ofertate pe bilet.

Art. 4. - Numărul biletelor de tratament balnear care se acordă gratuit categoriilor de persoane beneficiare ale prevederilor unor legi speciale, cu caracter reparatoriu, se stabileşte prin aplicarea unei cote de maximum 15% din totalul numărului de bilete, rezultat în conformitate cu prevederile art. 2 şi 3.

Art. 5. - În perioada unui an calendaristic, persoana îndreptăţită poate beneficia de un singur bilet de tratament.

Art. 6. - Pot beneficia de tratament balnear, în condiţiile legii, persoanele care au calitatea de:

a) pensionar al sistemului public de pensii;

b) asigurat al sistemului public de pensii;

c) beneficiar al prevederilor unor legi speciale, care reglementează dreptul la bilete de tratament balnear.

Art. 7. - (1) Distribuirea biletelor de tratament balnear se face de către Casa Naţională de Pensii Publice, prin casele teritoriale de pensii.

(2) Decontarea costurilor biletelor de tratament balnear se face de către Casa Naţională de Pensii Publice, din fondurile aprobate prin Legea bugetului asigurărilor sociale de stat pentru anul 2014 nr. 340/2013, la capitolul “Asigurări şi asistenţă socială”, titlul “Asistenţă socială”, alineatul “Ajutoare sociale în natură”, către prestatorii de servicii, potrivit legii.

 

PRIM-MINISTRU

VICTOR-VIOREL PONTA

Contrasemnează:

Viceprim-ministru, ministrul interimar al afacerilor interne,

Gabriel Oprea

Ministrul muncii, familiei, protecţiei sociale şi persoanelor vârstnice,

Mariana Câmpeanu

Ministrul delegat pentru dialog social,

Adriana Doina Pană

Directorul Serviciului Român de Informaţii,

George Cristian Maior

Ministrul apărării naţionale,

Mircea Duşa

Viceprim-ministru, ministrul finanţelor publice,

Daniel Chiţoiu

Ministrul delegat pentru buget,

Liviu Voinea

 

Bucureşti, 29 ianuarie 2014.

Nr. 51.

 

DECIZII ALE PRIM-MINISTRULUI

GUVERNUL ROMÂNIEI

PRIM-MINISTRUL

 

DECIZIE

privind aplicarea mobilităţii pentru domnul Sorin Sergiu Chelmu din funcţia publică de secretar general adjunct în cadrul Ministerului Agriculturii şi Dezvoltării Rurale în funcţia publică vacantă de secretar general al Departamentului pentru Întreprinderi Mici şi Mijlocii, Mediul de Afaceri şi Turism

 

Având în vedere propunerea formulată de ministrul delegat pentru întreprinderi mici şi mijlocii, mediul de afaceri şi turism, înregistrată la Cabinetul Primului-Ministru sub nr. 5/395 din 27 ianuarie 2014,

în temeiul art. 19 din Legea nr. 90/2001 privind organizarea şi funcţionarea Guvernului României şi a ministerelor, cu modificările şi completările ulterioare, al art.19 alin. (1) lit. b) şi art. 87 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi al art. 27 alin. (1) lit. a), art. 30 lit. a) şi art. 33 alin. (1) lit. b) din Hotărârea Guvernului nr. 341/2007 privind intrarea în categoria înalţilor funcţionari publici, managementul carierei şi mobilitatea înalţilor funcţionari publici, cu modificările şi completările ulterioare,

 

prim-ministrul emite prezenta decizie.

 

Articol unic. - Începând cu data intrării în vigoare a prezentei decizii, domnului Sorin Sergiu Chelmu i se aplică mobilitatea din funcţia publică de secretar general adjunct în cadrul Ministerului Agriculturii şi Dezvoltării Rurale în funcţia publică de secretar general al Departamentului pentru întreprinderi Mici şi Mijlocii, Mediul de Afaceri şi Turism.

 

PRIM-MINISTRU

VICTOR-VIOREL PONTA

Contrasemnează:

Secretarul general al Guvernului,

Ion Moraru

 

Bucureşti, 29 ianuarie 2014.

Nr. 26.

 

ACTE ALE ORGANELOR DE SPECIALITATE ALE ADMINISTRAŢIEI PUBLICE CENTRALE

GUVERNUL ROMÂNIEI

AGENŢIA NAŢIONALĂ DE CADASTRU ŞI PUBLICITATE IMOBILIARĂ

 

ORDIN

privind aprobarea organigramei oficiilor de cadastru şi publicitate imobiliară şi a Centrului Naţional de Cartografie

 

Având în vedere:

- dispoziţiile art. 3 alin. (3) şi art. 16 alin. (1) lit. a) din Regulamentul de organizare şi funcţionare al Agenţiei Naţionale de Cadastru şi Publicitate Imobiliară, aprobat prin Hotărârea Guvernului nr. 1.288/2012, cu modificările ulterioare;

- Ordinul directorului general al Agenţiei Naţionale de Cadastru şi Publicitate Imobiliară nr. 1.237/2013 pentru abrogarea Ordinului directorului general al Agenţiei Naţionale de Cadastru şi Publicitate Imobiliara nr. 591/2010 pentru aprobarea organigramei Centrului Naţional de Geodezie, Cartografie, Fotogrammetrie şi Teledetecţie şi a oficiilor de cadastru şi publicitate imobiliară,

în temeiul dispoziţiilor art. 3 alin. (12) din Legea cadastrului şi a publicităţii imobiliare nr. 7/1996, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, coroborate cu dispoziţiile art. 15 alin. (3) din Regulamentul de organizare şi funcţionare al Agenţiei Naţionale de Cadastru şi Publicitate Imobiliară, aprobat prin Hotărârea Guvernului nr. 1.288/2012, cu modificările ulterioare,

directorul general al Agenţiei Naţionale de Cadastru şi Publicitate Imobiliară emite prezentul ordin.

Art. 1. - Pentru organizarea activităţii oficiilor de cadastru şi publicitate imobiliară, denumite în continuare oficii teritoriale, si a Centrului Naţional de Cartografie, denumit în continuare CNC, se aprobă:

a) organigrama oficiilor teritoriale Bucureşti, Cluj, Constanţa, laşi, Ilfov şi Timiş, prevăzută în anexa nr. 1 la prezentul ordin;

b) organigrama oficiilor teritoriale Alba, Arad, Argeş, Bacău, Bihor, Bistriţa-Năsăud, Botoşani, Braşov, Brăila, Buzău, Caraş-Severin, Călăraşi, Covasna, Dâmboviţa. Dolj, Giurgiu, Gorj, Galaţi, Harghita, Hunedoara, Ialomiţa, Maramureş, Mehedinţi, Mureş, Neamţ, Olt, Prahova, Satu Mare, Sălaj, Sibiu, Suceava, Teleorman, Tulcea, Vaslui, Vâlcea, Vrancea, prevăzută în anexa nr. 2 la prezentul ordin;

c) organigrama CNC, prevăzută în anexa nr. 3 la prezentul ordin. Art. 2. - Anexele nr. 1-3 fac parte integrantă din prezentul ordin.

Art. 3. - Prezentul ordin se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

 

p. Directorul general al Agenţiei Naţionale de Cadastru şi Publicitate Imobiliară,

Marcel Grigore,

director general adjunct

 

Bucureşti, 31 ianuarie 2014.

Nr. 81.

 

ANEXA Nr. 1

 

 

 

 

 

Director

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Biroul resurse umane şi relaţii cu publicul

 

Serviciul economic

 

Serviciul cadastru

 

 

Serviciul publicitate imobiliara

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Biroul verificare şi recepţie lucrări

 

Biroul fond funciar

 

Biroul de cadastru şi publicitate imobiliară

(nr. l.......n)

 

 

 

 

 

 

ANEXA Nr. 2

 

 

 

 

Director

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Compartimentul resurse umane şi relaţii cu publicul

 

Biroul economic*

 

Serviciul cadastru

 

 

Serviciul publicitate imobiliară

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Biroul de cadastru şi publicitate imobiliară

(nr. l.......n)

 

 

 

 

 


* Cu excepţia Oficiului de Cadastru şi Publicitate Imobiliară Gorj unde se constituie la nivel de compartiment.

 

ANEXA Nr. 3*)

 

 

 

 

DIRECTOR

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

SERVICIUL CARTOGRAFIE ŞI FOTOGRAMMETRIE

 

SERVICIUL GEODEZIE ŞI CERCETARE, DEZVOLTARE

 

SERVICIUL TEHNOLOG IA INFORMAŢIEI ŞI COMUNICAŢIILOR

 

SERVICIUL ECONOMIC

 

BIROUL RESURSE UMANE ŞI RELAŢII CU PUBLICUL

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

BIROUL MARKETING ŞI ACHIZIŢII PUBLICE

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

MINISTERUL FINANŢELOR PUBLICE

 

ORDIN

pentru modificarea art. 1 din anexa nr. 1 la Ordinul ministrului delegat pentru buget nr. 119/2014 privind prospectele de emisiune a certificatelor de trezorerie cu discont şi a obligaţiunilor de stat de tip benchmark aferente lunii februarie 2014

În temeiul:

- art. 15 alin. (31) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 96/2012 privind stabilirea unor măsuri de reorganizare în cadrul administraţiei publice centrale şi pentru modificarea unor acte normative, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 71/2013, cu modificările şi completările ulterioare;

- Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 64/2007 privind datoria publică, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 109/2008, cu modificările ulterioare, al Normelor metodologice de aplicare a prevederilor Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 64/2007 privind datoria publică, aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 1.470/2007, cu modificările si completările ulterioare;

- Regulamentului privind operaţiunile cu titluri de stat emise în formă dematerializată, aprobat prin Ordinul ministrului economiei şi finanţelor nr. 2.509/2008, al Regulamentului Băncii Naţionale a României nr. 11/2012 privind piaţa primară a titlurilor de stat administrată de Banca Naţională a României şi al Regulamentului Băncii Naţionale a României nr. 12/2005 privind piaţa secundară a titlurilor de stat administrată de Banca Naţională a României şi al Convenţiei nr. 184.575/13/2005, încheiate între Ministerul Finanţelor Publice şi Banca Naţională a României,

ministrul delegat pentru buget emite următorul ordin:

Art. I. - Articolul 1 din anexa nr. 1 la Ordinul ministrului delegat pentru buget nr. 119/2014 privind prospectele de emisiune a certificatelor de trezorerie cu discont şi a obligaţiunilor de stat de tip benchmark aferente lunii februarie 2014, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 81 din 31 ianuarie 2014, se modifică şi va avea următorul cuprins:

“Art. 1. - În vederea finanţării deficitului bugetului de stat şi refinanţării datoriei publice în luna februarie 2014, Ministerul Finanţelor Publice anunţă lansarea unei emisiuni de certificate de trezorerie cu discont, astfel:

 

Cod ISIN

Data licitaţiei

Dala emisiunii

Dala scadenţei

Nr. zile

Valoare emisiune

- lei -

RO1415CTN032

20.02.2014

24.02.2014

23.02.2015

364

1.200.000.000”

 

Art. II. - Prezentul ordin se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

 

p. Ministrul delegat pentru buget,

Enache Jiru,

secretar de stat

 

Bucureşti, 3 februarie 2014.

Nr. 132.

 

ACTE ALE COMITETULUI NAŢIONAL PENTRU SITUAŢII DE URGENTĂ

 

COMITETUL NAŢIONAL PENTRU SITUAŢII DE URGENŢĂ

De acord.

PRIM-MINISTRU

VICTOR-VIOREL PONTA

 

HOTĂRÂRE

privind încetarea stării de alertă în judeţele Brăila, Buzău, Călăraşi, Constanţa, Ialomiţa, Tulcea şi Vrancea

 

Având în vedere evoluţia situaţiei operative în judeţele afectate de manifestarea fenomenului de viscol şi de căderile abundente de zăpadă din perioada 24-30 ianuarie 2014,

luând în considerare prognoza meteorologică pentru perioada următoare şi constatând diminuarea substanţială a efectelor situaţiilor de urgenţă, precum şi reducerea numărului acţiunilor care presupun coordonarea integrată, la nivel naţional, a forţelor şi mijloacelor implicate în acţiunile de răspuns,

în temeiul prevederilor art. 20 lit. c) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 21/2004 privind Sistemul Naţional de Management al Situaţiilor de Urgenţă, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr.15/2005, şi ale art. 4 alin. (3) din Hotărârea Guvernului nr. 1.489/2004 privind organizarea şi funcţionarea Comitetului Naţional pentru Situaţii de Urgenţă, cu modificările şi completările ulterioare,

Comitetul Naţional pentru Situaţii de Urgenţă adoptă prezenta hotărâre.

Articol unic. - Începând cu data de 3 februarie 2014, ora 17,00, se declară încetarea stării de alertă în judeţele Brăila, Buzău, Călăraşi, Constanţa, Ialomiţa, Tulcea şi Vrancea.

 

Viceprim-ministru pe probleme de securitate naţională şi ministrul interimar al afacerilor interne, preşedinte al Comitetului Naţional pentru Situaţii de Urgenţă,

Gabriel Oprea

 

Bucureşti, 3 februarie 2014.

Nr. 3.


Copyright 1998-2015 DSC.NET   All rights reserved.