MONITORUL OFICIAL AL ROMÂNIEI Nr. 15/2014

MONITORUL OFICIAL AL ROMÂNIEI

 

P A R T E A  I

Anul 182 (XXVI) - Nr. 15         LEGI, DECRETE, HOTĂRÂRI ŞI ALTE ACTE         Vineri, 10 ianuarie 2014

 

SUMAR

 

LEGI ŞI DECRETE

 

2. - Lege pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 64/2013 privind înfiinţarea şi acreditarea fondurilor mutuale pentru gestionarea riscurilor în agricultură şi acordarea de compensaţii financiare membrilor pentru pierderile economice cauzate de boli ale animalelor, ale plantelor sau de un incident de mediu

 

2. - Decret privind promulgarea Legii pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 64/2013 privind înfiinţarea şi acreditarea fondurilor mutuale pentru gestionarea riscurilor în agricultură şi acordarea de compensaţii financiare membrilor pentru pierderile economice cauzate de boli ale animalelor, ale plantelor sau de un incident de mediu

 

3. - Lege privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 95/2013 pentru modificarea si completarea art. 5 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 75/2013 privind unele măsuri pentru reorganizarea prin divizare parţială a Oficiului Participaţiilor Statului şi Privatizării în Industrie, pentru modificarea unor acte normative, precum si pentru reglementarea unor măsuri privind activitatea Departamentului pentru Energie

 

3. - Decret pentru promulgarea Legii privind aprobarea Ordonanţei de urgenţa a Guvernului nr. 95/2013 pentru modificarea şi completarea art. 5 din Ordonanţa de urgenţa a Guvernului nr. 75/2013 privind unele măsuri pentru reorganizarea prin divizare parţială a Oficiului Participaţiilor Statului şi Privatizării în Industrie, pentru modificarea unor acte normative, precum şi pentru reglementarea unor măsuri privind activitatea Departamentului pentru Energie

 

4. - Lege pentru completarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 44/2008 privind desfăşurarea activităţilor economice de către persoanele fizice autorizate, întreprinderile individuale şi întreprinderile familiale

 

4. - Decret privind promulgarea Legii pentru completarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 44/2008 privind desfăşurarea activităţilor economice de către persoanele fizice autorizate, întreprinderile individuale şi întreprinderile familiale

 

6. - Lege privind stabilirea unor măsuri de contractare şi/sau garantare de finanţări rambursabile de către municipiul Bucureşti

 

6. - Decret pentru promulgarea Legii privind stabilirea unor măsuri de contractare şi/sau garantare de finanţări rambursabile de către municipiul Bucureşti

 

DECIZII ALE CURŢII CONSTITUŢIONALE

 

Decizia nr. 424 din 24 octombrie 2013 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 5 alin. (1) şi (3) şi art. 6 alin. (1) din Legea nr. 5/1/2003 privind Codul fiscal

 

HOTĂRÂRI ALE GUVERNULUI ROMÂNIEI

 

1. - Hotărâre privind completarea art. 2 din Hotărârea Guvernului nr. 945/2011 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 153/2011 privind măsuri de creştere a calităţii arhitectural-ambientale a clădirilor

 

2. - Hotărâre privind completarea art. 4 din Normele de implementare a Programului de sprijin pentru beneficiarii proiectelor în domenii prioritare pentru economia românească, finanţate din instrumentele structurale ale Uniunii Europene alocate României, aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 175/2010

 

3. - Hotărâre privind completarea art. 2 din Hotărârea Guvernului nr. 736/2010 pentru aprobarea Normelor de aplicare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 69/2010 privind reabilitarea termica a clădirilor de locuit cu finanţare prin credite bancare cu garanţie guvernamentală

 

ACTE ALE ORGANELOR DE SPECIALITATE ALE ADMINISTRAŢIEI PUBLICE CENTRALE

 

4.137/2013. - Ordin al preşedintelui Agenţiei Naţionale a Funcţionarilor Publici privind aprobarea modalităţii de desfăşurare a Programului de formare specializată pentru ocuparea unei funcţii publice corespunzătoare categoriei înalţilor funcţionari publici pentru anul 2013

 

ACTE ALE CURŢII EUROPENE A DREPTURILOR OMULUI

 

Hotărârea din 9 iulie 2013 în Cauza Sindicatul „Păstorul cel Bun” împotriva României

Opinia concordantă a judecătorului Wojtyczek

Opinia parţial separată comună a judecătorilor Spielmann, Villiger, López Guerra, Bianku, Mřse şi Jäderblom

 

Lista cuprinzând asociaţiile şi fundaţiile cărora li s-au alocat subvenţii de la bugetul local al municipiului Petroşani pentru anul 2014, în conformitate cu prevederile Legii nr. 34/1998 privind acordarea unor subvenţii asociaţiilor şi fundaţiilor române cu personalitate juridică, care înfiinţează si administrează unităţi de asistenţă socială, şi ale Hotărârii Guvernului nr. 1.153/2001 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a prevederilor Legii nr. 34/1998 privind acordarea unor subvenţii asociaţiilor si fundaţiilor române cu personalitate juridică, care înfiinţează şi administrează unităţi de asistenţă socială

 

LEGI ŞI DECRETE

PARLAMENTUL ROMÂNIEI

CAMERA DEPUTAŢILOR

SENATUL

 

LEGE

pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 64/2013 privind înfiinţarea şi acreditarea fondurilor mutuale pentru gestionarea riscurilor în agricultură şi acordarea de compensaţii financiare membrilor pentru pierderile economice cauzate de boli ale animalelor, ale plantelor sau de un incident de mediu

 

Parlamentul României adoptă prezenta lege.

 

Articol unic. - Se aprobă Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 64 din 19 iunie 2013 privind înfiinţarea şi

acreditarea fondurilor mutuale pentru gestionarea riscurilor în agricultură şi acordarea de compensaţii financiare membrilor pentru pierderile economice cauzate de boli ale animalelor, ale plantelor sau de un incident de mediu, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 377 din 26 iunie 2013, cu următoarele modificări şi completări:

1. Titlul ordonanţei de urgenţă a Guvernului se modifică şi va avea următorul cuprins:

„ORDONANŢĂ DE URGENŢĂ

privind înfiinţarea şi acreditarea fondurilor mutuale pentru gestionarea riscurilor în agricultură şi acordarea de compensaţii financiare membrilor pentru pierderile economice generate de boli şi/sau dăunători la plante şi animale, de un incident de mediu sau alţi factori naturali”

2. Articolul 1 se modifică şi va avea următorul cuprins:

„Art. 1. - Prezenta ordonanţă de urgenţă reglementează modul de înfiinţare şi acreditare a fondurilor mutuale pentru gestionarea riscurilor în agricultură, în vederea acordării de compensaţii financiare membrilor pentru pierderile economice generate de boli şi/sau dăunători la plante şi animale, de un incident de mediu sau alţi factori naturali.”

3. La articolul 2, partea introductivă şi litera a) se modifică şi vor avea următorul cuprins:

„Art. 2. - În sensul prezentei ordonanţe de urgenţă, termenii şi expresiile de mai jos au următoarele semnificaţii:

a) fond mutual - organizaţie neguvernamentală deschisă, apolitică, fără scop patrimonial, cu personalitate juridică, care se înfiinţează, se organizează şi funcţionează în conformitate cu prevederile Ordonanţei Guvernului nr. 26/2000 cu privire la asociaţii şi fundaţii, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 246/2005, cu modificările şi completările ulterioare;”.

4. La articolul 2, după litera e) se introduce o nouă literă, litera f), cu următorul cuprins:

„f) alţi factori naturali - factori nefavorabili care au afectat plantele pe o suprafaţă.”

5. Articolul 4 se modifică şi va avea următorul cuprins:

„Art. 4. - Fondurile mutuale sunt create în scopul acordării de compensaţii financiare membrilor pentru pierderile economice generate de boli şi/sau dăunători la plante şi animale, de un incident de mediu sau alţi factori naturali.”

6. La articolul 6 alineatul (1), litera c) se modifică şi va avea următorul cuprins:

„c) membri care exploatează peste 20% din suprafaţa agricolă a României sau echivalent în UVM (unitate vită mare)/ha al animalelor deţinute.”

7. La articolul 6, alineatul (2) se modifică şi va avea următorul cuprins:

„(2) Prin ordin al ministrului agriculturii şi dezvoltării rurale se aprobă normele-cadru tehnice şi financiare, precum şi documentaţia aferentă prin care fondurile mutuale probează îndeplinirea criteriilor prevăzute la alin. (1).”

8. La articolul 7, alineatul (1) se modifică şi va avea următorul cuprins:

„Art. 7. - (1) în vederea dobândirii acreditării, fondul mutual depune o cerere la Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale, însoţită de următoarele documente:

a) actul constitutiv;

b) statutul fondului;

c) acte doveditoare ale sediului;

d) dovada înregistrării fondului în Registrul asociaţiilor şi fundaţiilor aflat la grefa judecătoriei în a cărei circumscripţie teritorială îşi are sediul;

e) înscrisuri doveditoare ale îndeplinirii prevederilor art. 6 alin. (1);

f) cazier judiciar şi certificat de cazier fiscal pentru membrii fondatori şi membrii Consiliului director.”

9. La articolul 8, alineatul (3) se modifică şi va avea următorul cuprins:

„(3) Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale comunică fondului mutual, în termen de o lună, decizia asupra menţinerii/retragerii acreditării, în baza analizei modificărilor intervenite, începând cu exerciţiul financiar al anului următor.”

10. La articolul 9, alineatul (1) se modifică şi va avea următorul cuprins:

„Art. 9. - (1) Fondurile mutuale sunt conduse de un Consiliu director. Pentru a fi reprezentaţi în Consiliul director membrii fondului mutual, persoane fizice sau persoane juridice ale producătorilor agricoli, trebuie să reprezinte minimum 5% din suprafaţa fondului sau echivalent UVM. Atribuţiile şi modul de organizare şi funcţionare se stabilesc prin statutul fondului. Consiliul îşi alege preşedintele şi desemnează directorul general. Durata mandatului preşedintelui şi directorului general este stabilită prin statut, care reglementează fondurile şi nu poate depăşi 5 ani.”

11. La articolul 11, alineatul (3) se modifică şi va avea următorul cuprins:

(3) în cazul în care unui membru i se acordă o compensaţie financiară de către un fond mutual în temeiul acestui articol, orice drept legal de recuperare a pagubelor pentru compensarea pierderii economice pe care ar putea-o avea agricultorul faţă de un terţ, în temeiul dispoziţiilor comunitare sau al legislaţiei naţionale, este transferat fondului mutual, în conformitate cu normele care urmează să fie stabilite de statul membru în cauză.”

12. La articolul 11, după alineatul (3) se introduce un nou alineat, alineatul (4), cu următorul cuprins:

„(4) În cazul în care un membru al fondului mutual beneficiază de o compensaţie financiară din partea fondului din care face parte, acesta îşi asumă statutul de membru al fondului mutual respectiv pentru încă o perioadă de minimum 3 exerciţii financiare consecutive.”

13. La articolul 17, literele a)-d) se modifică şi vor avea următorul cuprins:

„a) organizarea şi funcţionarea fondurilor mutuale; b) lista bolilor şi dăunătorilor care pot conduce la plata unor compensaţii financiare către membri. Lista bolilor, dăunătorilor şi evenimentelor care atrag plata unor compensaţii financiare prin fondurile mutuale se aprobă de Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale anual şi se actualizează ori de câte ori este cazul;

c) criterii de evaluare a capacităţii unui anumit eveniment de a atrage după sine plata unor compensaţii financiare către membri;

d) tipurile de costuri administrative ale fondurilor mutuale eligibile pentru acordarea sprijinului;”.

14. Articolul 18 se modifică şi va avea următorul cuprins:

„Art. 18. - Guvernul va acorda, prin acte normative, stimulente celor care devin membri ai fondurilor mutuale, în funcţie de resursele bugetare disponibile.”

 

Această lege a fost adoptată de Parlamentul României, cu respectarea prevederilor art. 75 şi ale art. 76 alin. (2) din Constituţia României, republicată.

 

PREŞEDINTELE CAMEREI DEPUTAŢILOR

VALERIU-ŞTEFAN ZGONEA

PREŞEDINTELE SENATULUI

GEORGE-CRIN LAURENŢIU ANTONESCU

 

Bucureşti, 8 ianuarie 2014.

Nr. 2.

 

PREŞEDINTELE ROMÂNIEI

DECRET

privind promulgarea Legii pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 64/2013 privind înfiinţarea şi acreditarea fondurilor mutuale pentru gestionarea riscurilor în agricultură şi acordarea de compensaţii financiare membrilor pentru pierderile economice cauzate de boli ale animalelor, ale plantelor sau de un incident de mediu

În temeiul prevederilor art. 77 alin. (1) şi ale art. 100 alin. (1) din Constituţia României, republicata,

 

Preşedintele României decretează:

 

Articol unic. - Se promulgă Legea pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 64/2013 privind înfiinţarea şi acreditarea fondurilor mutuale pentru gestionarea riscurilor în agricultură şi acordarea de compensaţii financiare membrilor pentru pierderile economice cauzate de boli ale animalelor, ale plantelor sau de un incident de mediu şi se dispune publicarea acestei legi în Monitorul Oficial al României, Partea I.

 

PREŞEDINTELE ROMÂNIEI

TRAIAN BĂSESCU

 

Bucureşti, 7 ianuarie 2014.

Nr.2.

PARLAMENTUL ROMÂNIEI

CAMERA DEPUTAŢILOR

SENATUL

 

LEGE

privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 95/2013 pentru modificarea şi completarea art. 5 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 75/2013 privind unele măsuri pentru reorganizarea prin divizare parţială a Oficiului Pârtiei păţii lor Statului şi Privatizării în Industrie, pentru modificarea unor acte normative, precum şi pentru reglementarea unor măsuri privind activitatea Departamentului pentru Energie

 

Parlamentul României adoptă prezenta lege.

 

Articol unic. - Se aprobă Ordonanţa de urgenţa a Guvernului nr. 95 din 16 octombrie 2013 pentru modificarea şi completarea art. 5 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 75/2013 privind unele măsuri pentru reorganizarea prin divizare parţială a Oficiului Participaţiilor Statului

şi Privatizării în Industrie, pentru modificarea unor acte normative, precum şi pentru reglementarea unor măsuri privind activitatea Departamentului pentru Energie, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 644 din 21 octombrie 2013.

 

Această lege a fost adoptată de Parlamentul României, cu respectarea prevederilor art. 75 şi ale art. 76 alin. (2) din Constituţia României, republicată.

 

PREŞEDINTELE CAMEREI DEPUTAŢILOR

VALERIU-ŞTEFAN ZGONEA

PREŞEDINTELE SENATULUI

GEORGE-CRIN LAURENŢIU ANTONESCU

 

Bucureşti, 8 ianuarie 2014.

Nr. 3.

 

PREŞEDINTELE ROMÂNIEI

DECRET

pentru promulgarea Legii privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 95/2013 pentru modificarea şi completarea art. 5 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 75/2013 privind unele măsuri pentru reorganizarea prin divizare parţială a Oficiului Participaţiilor Statului şi Privatizării în Industrie, pentru modificarea unor acte normative, precum şi pentru reglementarea unor măsuri privind activitatea Departamentului pentru Energie

În temeiul prevederilor art. 77 alin. (1) şi ale art. 100 alin. (1) din Constituţia României, republicată,

 

Preşedintele României decretează:

 

Articol unic. - Se promulgă Legea privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 95/2013 pentru modificarea şi completarea art. 5 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 75/2013 privind unele măsuri pentru reorganizarea prin divizare parţială a Oficiului Participaţiilor Statului şi Privatizării în Industrie, pentru modificarea unor acte normative, precum şi pentru reglementarea unor măsuri privind activitatea Departamentului pentru Energie şi se dispune publicarea acestei legi în Monitorul Oficial al României, Partea I.

 

PREŞEDINTELE ROMÂNIEI

TRAIAN BĂSESCU

 

Bucureşti, 7 ianuarie 2014.

Nr. 3.

 

PARLAMENTUL ROMÂNIEI

 

CAMERA DEPUTAŢILOR

SENATUL

 

LEGE

pentru completarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 44/2008 privind desfăşurarea activităţilor economice de către persoanele fizice autorizate, întreprinderile individuale şi întreprinderile familiale

 

Parlamentul României adoptă prezenta lege.

 

Art. I. - Ordonanţa de urgenţa a Guvernului nr. 44/2008 privind desfăşurarea activităţilor economice de către persoanele fizice autorizate, întreprinderile individuale şi întreprinderile familiale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 328 din 25 aprilie 2008, cu modificările şi completările ulterioare, se completează după cum urmează:

1. La articolul 2, după litera I) se Introduce o nouă literă, litera I1), cu următorul cuprins:

„i1) soţia/soţul titularului întreprinderii individuale/persoanei fizice autorizate - soţia/soţul titularului întreprinderii individuale/persoanei fizice autorizate care, fără a fi înregistrată/înregistrat în registrul comerţului şi autorizată/autorizat să funcţioneze ea însăşi/el însuşi ca titular al întreprinderii individuale/persoană fizică autorizată sau fără a fi salariată/salariat, participă în mod obişnuit la activitatea întreprinderii individuale/persoanei fizice autorizate, îndeplinind fie aceleaşi sarcini, fie sarcini complementare, în condiţiile legii;”.

2. După articolul 7 se introduce un nou articol, articolul 71, cu următorul cuprins:

„Art. 71. - (1) Persoanele prevăzute la art. 7 alin. (1) au obligaţia de a solicita înscrierea în registrul comerţului a menţiunilor privind participarea în mod obişnuit a soţiei/soţului la activitatea desfăşurată de întreprinderea individuală/persoana fizică autorizată, pe baza declaraţiei pe propria răspundere şi a certificatului de căsătorie.

(2) încetarea activităţii soţiei/soţului se menţionează în registrul comerţului în termen de 15 zile, pe baza declaraţiei pe propria răspundere a titularului întreprinderii individuale/ persoanei fizice autorizate.”

3. După articolul 21 se introduce un nou articol, articolul 211, cu următorul cuprins:

„Art. 211. - Soţia/Soţul titularului întreprinderii individuale/persoanei fizice autorizate se poate asigura în sistemul public de pensii pe bază de contract de asigurare socială, în sistemul asigurărilor pentru şomaj, prin încheierea unui contract de asigurare de şomaj în condiţiile prevăzute la art. 22 din Legea nr. 76/2002 privind sistemul asigurărilor pentru şomaj şi stimularea ocupării forţei de muncă, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi în sistemul asigurărilor de sănătate, în condiţiile prevăzute de lege.”

Art. II. - Prezenta lege intră în vigoare la 30 de zile de la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Art. III. - Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 44/2008 privind desfăşurarea activităţilor economice de către persoanele fizice autorizate, întreprinderile individuale şi întreprinderile familiale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 328 din 25 aprilie 2008, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi cele aduse prin prezenta lege, se va republica în Monitorul Oficial al României, Partea I, după aprobarea acesteia prin lege, dându-se textelor o nouă numerotare.

*

Prezenta lege transpune în legislaţia naţională prevederile art. 2 din Directiva 2010/41 /UE a Parlamentului European şi a Consiliului din 7 iulie 2010 privind aplicarea principiului egalităţii de tratament între bărbaţii şi femeile care desfăşoară o activitate independentă şi de abrogare a Directivei 86/613/CEE a Consiliului, publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene seria L nr. 180 din 15 iulie 2010.

 

Această lege a fost adoptată de Parlamentul României, cu respectarea prevederilor art. 75 şi ale art. 76 alin. (2) din Constituţia României, republicată.

 

PREŞEDINTELE CAMEREI DEPUTAŢILOR

VALERIU-ŞTEFAN ZGONEA

PREŞEDINTELE SENATULUI

GEORGE-CRIN LAURENŢIU ANTONESCU

 

Bucureşti, 8 ianuarie 2014.

Nr. 4.

 

PREŞEDINTELE ROMÂNIEI

DECRET

privind promulgarea Legii pentru completarea Ordonanţei de urgenţa a Guvernului nr. 44/2008 privind desfăşurarea activităţilor economice de către persoanele fizice autorizate, întreprinderile individuale şi întreprinderile familiale

În temeiul prevederilor art. 77 alin. (1) şi ale art. 100 alin. (1) din Constituţia României, republicată,

 

Preşedintele României decretează:

 

Articol unic. - Se promulgă Legea pentru completarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 44/2008 privind desfăşurarea activităţilor economice de către persoanele fizice autorizate, întreprinderile individuale şi întreprinderile familiale şi se dispune publicarea acestei legi în Monitorul Oficial al României, Partea I.

 

PREŞEDINTELE ROMÂNIEI

TRAIAN BĂSESCU

 

Bucureşti, 7 ianuarie 2014.

Nr. 4.

 

PARLAMENTUL ROMÂNIEI

 

CAMERA DEPUTAŢILOR

SENATUL

 

LEGE

privind stabilirea unor măsuri de contractare şi/sau garantare de finanţări rambursabile de către municipiul Bucureşti

 

Parlamentul României adoptă prezenta lege.

 

Articol unic. - În cazul împrumuturilor care urmează să fie contractate şi/sau garantate de municipiul Bucureşti, în totalul datoriilor anuale, reprezentând rate scadente de capital, dobânzi şi comisioane aferente împrumuturilor contractate şi/sau garantate de municipiul Bucureşti, la determinarea încadrării în limita prevăzută la alin. (4) al art. 63 din Legea nr. 273/2006 privind finanţele publice locale, cu modificările şi completările ulterioare, nu se iau în considerare rambursările într-o singură tranşă anuală aferente titlurilor de valoare emise în anul 2005 de municipiul Bucureşti.

 

Această lege a fost adoptată de Parlamentul României, cu respectarea prevederilor art. 75 şi ale art. 76 alin. (2) din Constituţia României, republicată.

 

PREŞEDINTELE CAMEREI DEPUTAŢILOR

VALERIU-ŞTEFAN ZGONEA

PREŞEDINTELE SENATULUI

GEORGE-CRIN LAURENŢIU ANTONESCU

 

Bucureşti, 8 ianuarie 2014.

Nr. 6.

 

PREŞEDINTELE ROMÂNIEI

DECRET

pentru promulgarea Legii privind stabilirea unor măsuri de contractare şi/sau garantare de finanţări rambursabile de către municipiul Bucureşti

În temeiul prevederilor art. 77 alin. (1) şi ale art. 100 alin. (1) din Constituţia României, republicată,

 

Preşedintele României decretează:

 

Articol unic. - Se promulgă Legea privind stabilirea unor măsuri de contractare şi/sau garantare de finanţări rambursabile de către municipiul Bucureşti şi se dispune publicarea acestei legi în Monitorul Oficial al României, Partea I.

 

PREŞEDINTELE ROMÂNIEI

TRAIAN BĂSESCU

 

Bucureşti, 7 ianuarie 2014.

Nr. 6.

 

DECIZII ALE CURŢII CONSTITUŢIONALE

 

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

DECIZIA Nr. 424

din 24 octombrie 2013

referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 5 alin. (1) şi (3) şi art. 6 alin. (1) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal

 

Augustin Zegrean - preşedinte

Valer Dorneanu - judecător

Mircea Ştefan Minea - judecător

Daniel Marius Morar - judecător

Mona-Maria Pivniceru - judecător

Puskás Valentin Zoltán - judecător

Tudorel Toader - judecător

Daniela Ramona Mariţiu - magistrat-asistent

 

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Antonia Constantin.

 

Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 5 alin. (1) şi (3) şi art. 6 alin. (1) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, excepţie ridicată de Cătălin Florin Poenaru în Dosarul nr. 1.101/59/2012 al Curţii de Apel Timişoara - Secţia de contencios administrativ şi fiscal. Excepţia formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr.289D/2013.

La apelul nominal se constată lipsa părţilor, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită.

Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere, ca neîntemeiată, a excepţiei de neconstituţionalitate.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, reţine următoarele: Prin încheierea din 2 aprilie 2013, pronunţată în Dosarul nr. 1.101/59/2012, Curtea de Apel Timişoara - Secţia de contencios administrativ şi fiscal a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 5 alin. (1) şi (3) şi art. 6 alin. (1) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, excepţie ridicată de Cătălin Florin Poenaru cu ocazia soluţionării unei cauze având ca obiect „contestaţie act administrativ fiscal”.

În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorul acesteia susţine, în esenţă, că emiterea de către Guvern a normelor metodologice în materie fiscală echivalează cu o legiferare „primară”, care, potrivit Legii fundamentale, este în competenţa Parlamentului. Posibilitatea conferită Guvernului de textele de lege criticate de a emite pe calea actelor normative inferioare legii de norme interpretative cu caracter oficial şi cu putere obligatorie erga omnes contravine prevederilor constituţionale ale art. 1 alin. (3)-(5). art. 16 alin. (2), art. 56, art. 61 alin. (1), art. 73 alin. (1), art. 108 alin. (2), art. 115 alin. (6), art. 124 aţin. (3), art. 126 alin. (3) şi art. 139 alin. (1).

Curtea de Apel Timişoara - Secţia de contencios administrativ şi fiscal apreciază că dispoziţiile de lege criticate „permit exclusiv edictarea de norme de aplicare, respectiv interpretare, cu privire la prevederile Codului fiscal”, neputându-se reţine o competenţă a Ministerului Finanţelor Publice de a legifera. Faptul că Ministerul Finanţelor Publice emite norme care pot contraveni Codului fiscal reprezintă o chestiune care nu afectează constituţionalitatea textelor criticate, normele respective putând fi cenzurate de instanţa de contencios administrativ. Aşa fiind, instanţa considera că textele de lege criticate nu contravin prevederilor constituţionale invocate în măsura în care se interpretează în sensul că acestea nu permit edictarea unor norme sau altor acte administrative cu caracter normativ care să adauge sau să modifice dispoziţiile Codului fiscal.

Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, actul de sesizare a fost comunicat preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

Guvernul consideră că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. În acest sens arată că Legea fundamentală stabileşte, în funcţie de autorităţile publice reglementate de textul constituţional, principalele tipuri de acte normative ce pot fi emise: legi (art. 73, în sens juridic restrâns de act juridic al Parlamentului), regulamente, hotărâri (art. 67); ordonanţe simple şi de urgenţă şi hotărâri (art. 108 şi 115); decrete cu caracter normativ (art. 100). Legislaţia stabileşte, însă, şi alte categorii de acte normative, care sunt date în executarea unui alt act normativ: ordine cu caracter normativ, instrucţiuni şi alte asemenea acte ale conducătorilor ministerelor şi ai celorlalte organe ale administraţiei publice de specialitate sau ale autorităţilor administrative autonome, deciziile prim-ministrului, acte normative adoptate de autorităţile administraţiei publice locale - ordine, hotărâri, dispoziţii. Ierarhia actelor normative se stabileşte în funcţie de importanţa relaţiilor sociale reglementate şi în funcţie de locul autorităţii emitente în rândul autorităţilor publice, ceea ce determină forţa juridică a acestora.

Aşa fiind, nu se poate conchide neconstituţionalitatea dispoziţiilor criticate din perspectiva faptului că actele normative ierarhic inferioare adaugă/modifică sau contravin prevederilor Codului fiscal. În această situaţie, actele normative inferioare, în măsura în care se apreciază că derogă de la lege, pot fi cenzurate de instanţa de contencios administrativ.

Avocatul Poporului apreciază că nu poate fi reţinută critica de neconstituţionalitate. Dispoziţiile legale atacate care permit edictarea de norme de aplicare, respectiv interpretative la dispoziţiile Codului fiscal nu aduc atingere dispoziţiilor constituţionale invocate. Întrucât Codul fiscal conţine dispoziţii legale numeroase şi diferite, pentru asigurarea aplicării lor corecte şi unitare, Ministerul Finanţelor Publice este abilitat să elaboreze şi să pună în aplicare norme prin care să expliciteze, în modul cel mai dar posibil, prevederile legale codificate. Evident că normele trebuie să fie cu atât mai detaliate şi mai lămuritoare cu cât textul legal conţinut de cod este mai lapidar ori mai ambiguu.

În situaţia în care Ministerul Finanţelor Publice ar emite norme care ar contraveni Codului fiscal, acestea pot fi atacate la instanţa de contencios administrativ.

Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

CURTEA,

examinând actul de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului şi Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:

Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.

Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 5 alin. (1) şi (3) şi art. 6 alin. (1) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 927 din 23 decembrie 2003, cu următorul conţinut:

- Art. 5 alin. (1) şi (3): „(1) Ministerul Finanţelor Publice are atribuţia elaborării normelor necesare pentru aplicarea unitară a prezentului cod. (...)

(3) Normele metodologice sunt aprobate de Guvern, prin hotărâre, şi sunt publicate în Monitorul Oficial al României, Partea l”;

- Art. 6 alin. (1): „Ministerul Finanţelor Publice înfiinţează o Comisie fiscală centrală, care are responsabilităţi de elaborare a deciziilor cu privire la aplicarea unitară a prezentului cod.

În susţinerea neconstituţionalităţii acestor dispoziţii, autorul excepţiei invoca prevederile constituţionale ale art. 1 alin. (3) şi (5) referitor la statul de drept şi la obligativitatea respectării Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor, art. 16 alin. (2) referitor la principiul „Nimeni nu este mai presus de lege”, art. 56 referitor la contribuţiile financiare, art. 61 referitor (a rolul şi structura Parlamentului, art. 73 alin. (1) referitor la categoriile de legi, art. 108 alin. (2) referitor la actele Guvernului, art. 115 alin. (6) referitor la ordonanţele de urgenţă, art. 124 alin. (3) referitor la înfăptuirea justiţiei, art. 126 alin. (3) referitor la instanţele judecătoreşti şi art. 139 alin. (1) referitor fa impozite, taxe şi alte contribuţii.

Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că, potrivit art. 108 alin. (1) şi (2) din Constituţie, Guvernul adoptă hotărâri, care se emit pentru organizarea executării legilor. Astfel, în exercitarea atribuţiilor sale, Guvernul adoptă, pe baza şi în vederea executării legii, acte normative de reglementare a relaţiilor sociale în diverse domenii.

În acest sens, Curtea, prin Decizia nr. 686 din 20 mai 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 429 din 25 iunie 2010, a apreciat că Parlamentul, ca unică putere legiuitoare a ţării, poate împuternici Guvernul să reglementeze anumite aspecte prin acte normative specifice, în temeiul dispoziţiilor art. 108 din Constituţia României. În ceea ce priveşte noţiunea de „organizarea executării legii”, consacrată de dispoziţiile art. 108 alin. (2) din Constituţie, Curtea, prin Decizia nr. 535 din 7 decembrie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 75 din 21 ianuarie 2005, a stabilit că aceasta are un sens mai larg decât cea privind aplicarea legii, şi anume prin hotărâri ale Guvernului pot fi dispuse măsuri organizatorice, financiare, instituţionale sau sancţionatorii în vederea stabilirii cadrului necesar pentru ducerea la îndeplinire a dispoziţiilor legii.

Această argumentare este valabilă nu numai în ceea ce priveşte Guvernul, ci, mutatis mutandis, şi în cazul autorităţilor administraţiei publice centrale prevăzute de dispoziţiile criticate, în ceea ce priveşte domeniile şi limitele specificate în textele respective.

Astfel, hotărârea Guvernului intervine atunci când executarea unor prevederi din lege „reclamă stabilirea de măsuri sau a unor reguli subsecvente, care să asigure corecta aplicare a acestora, (...) sau organizarea corespunzătoare a unor activităţi.” (a se vedea M. Constantinescu, I. Deleanu, A. Iorgovan, I. Muraru, F. Vasilescu, I. Vida, Constituţia României - comentată şi adnotată, Bucureşti, 1992, p. 238) Deci, hotărârile Guvernului se adoptă întotdeauna în baza legii, fiind secundum legem şi urmărind organizarea executării şi executarea în concret a legii sau, cu alte cuvinte, punerea în aplicare sau ducerea ia îndeplinire a legilor, (a se vedea I. Muraru, E. S. Tănăsescu etc. Constituţia României. Comentariu pe articole, Bucureşti, 2008, p. 1002).

Astfel, dispoziţiile de lege criticate reglementând posibilitatea Guvernului de a emite pe calea actelor normative inferioare legii de norme interpretative cu caracter oficial nu contravin dispoziţiilor art. 1 alin. (3)-(5), art. 61 alin. (1), art. 108 alin. (2) din Constituţie. De asemenea, nu se poate conchide neconstituţionalitatea dispoziţiilor criticate din faptul că actele normative ierarhic inferioare adaugă, modifică sau contravin prevederilor Codului fiscal.

În cazul în care normele metodologice de aplicare a Codului fiscal (aprobate prin hotărâre a Guvernului) încalcă legea sau adaugă la dispoziţiile legii, acestea pot fi atacate în faţa instanţei de contencios administrativ, care, verificând conţinutul hotărârii Guvernului, poate să statueze, cu ocazia efectuării controlului specific, asupra conformităţii dispoziţiilor acestora cu actul normativ cu forţă juridică superioară.

În ceea ce priveşte invocarea prevederilor constituţionale ale art. 16 alin. (2). art. 56, art. 73 alin. (1), art. 115 alin. (6), art. 124 alin. (3), art. 126 alin. (3) şi art. 139 alin. (1), Curtea constată că acestea nu au incidenţă în cauza dedusă controlului de constituţionalitate.

Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii:

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Cătălin Florin Poenaru în Dosarul nr. 1.101/59/2012 al Curţii de Apel Timişoara - Secţia de contencios administrativ şi fiscal şi constată că dispoziţiile art. 5 alin. (1) şi (3) şi art. 6 alin. (1) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.

Definitivă şi general obligatorie.

Decizia se comunică Curţii de Apel Timişoara - Secţia de contencios administrativ şi fiscal şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunţată în şedinţa din data de 24 octombrie 2013.

 

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE

AUGUSTIN ZEGREAN

Magistrat-asistent,

Daniela Ramona Măriţiu

 

HOTĂRÂRI ALE GUVERNULUI ROMÂNIEI

GUVERNUL ROMÂNIEI

HOTĂRÂRE

privind completarea art. 2 din Hotărârea Guvernului nr. 945/2011 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 153/2011 privind măsuri de creştere a calităţii arhitectural-ambientale a clădirilor

În temeiul art. 108 din Constituţia României, republicată,

 

Guvernul României adoptă prezenta hotărâre.

 

Articol unic. - După alineatul (12) al articolului 2 din Hotărârea Guvernului nr. 945/2011 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 153/2011 privind măsuri de creştere a calităţii arhitectural-ambientale a clădirilor, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 712 din 10 octombrie 2011, cu completările ulterioare, se introduce un nou alineat, alineatul (13), cu următorul cuprins:

„(13) Pentru anul 2014, plafonul total al garanţiilor care pot fi emise potrivit art. 22 alin. (1) din Legea nr. 153/2011, cu modificările şi completările ulterioare, este de 100 milioane lei.”

 

PRIM-MINISTRU

VICTOR-VIOREL PONTA

Contrasemnează:

Viceprim-ministru, ministrul finanţelor publice,

Daniel Chiţoiu

Viceprim-ministru, ministrul dezvoltării regionale şi administraţiei publice,

Nicolae-Liviu Dragnea

Ministrul delegat pentru buget,

Liviu Voinea

 

Bucureşti, 7 ianuarie 2014.

Nr. 1.

GUVERNUL ROMÂNIEI

HOTĂRÂRE

privind completarea art. 4 din Normele de implementare a Programului de sprijin pentru beneficiarii proiectelor în domenii prioritare pentru economia românească, finanţate din instrumentele structurale ale Uniunii Europene alocate României, aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 175/2010

În temeiul art. 108 din Constituţia României, republicată,

 

Guvernul României adoptă prezenta hotărâre.

 

Articol unic. - După alineatul (23) al articolului 4 din Normele de implementare a Programului de sprijin pentru beneficiarii proiectelor în domenii prioritare pentru economia românească, finanţate din instrumentele structurale ale Uniunii Europene alocate României, aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 175/2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 162 din 12 martie 2010, cu modificările şi completările ulterioare, se introduce un nou alineat, alineatul (24), cu următorul cuprins:

„(24) Pentru anul 2014, plafonul total al garanţiilor care pot fi emise potrivit art. 4 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 9/2010, aprobată prin Legea nr. 120/2010, cu modificările şi completările ulterioare, este de 100 milioane euro.”

 

PRIM-MINISTRU

VICTOR-VIOREL PONTA

Contrasemnează:

Viceprim-ministru, ministrul finanţelor publice,

Daniel Chiţoiu

Viceprim-ministru, ministrul dezvoltării regionale şi administraţiei publice,

Nicolae-Liviu Dragnea

Ministrul delegat pentru buget,

Liviu Voinea

 

Bucureşti, 7 ianuarie 2014.

Nr. 2.

GUVERNUL ROMÂNIEI

HOTĂRÂRE

privind completarea art. 2 din Hotărârea Guvernului nr. 736/2010 pentru aprobarea Normelor de aplicare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 69/2010 privind reabilitarea termică a clădirilor de locuit cu finanţare prin credite bancare cu garanţie guvernamentală

În temeiul art. 108 din Constituţia României, republicată,

 

Guvernul României adoptă prezenta hotărâre.

 

Articol unic. - După alineatul (13) al articolului 2 din Hotărârea Guvernului nr. 736/2010 pentru aprobarea Normelor de aplicare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 69/2010, privind reabilitarea termică a clădirilor de locuit cu finanţare prin credite bancare cu garanţie guvernamentală, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 537 din 2 august 2010, cu modificările şi completările ulterioare, se introduce un nou alineat, alineatul (14), cu următorul cuprins:

„(14) Pentru anul 2014, plafonul total al garanţiilor care pot fi emise potrivit art. 16 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 69/2010, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 76/2011, este de 50 milioane lei.”

 

PRIM-MINISTRU

VICTOR-VIOREL PONTA

Contrasemnează:

Viceprim-ministru, ministrul finanţelor publice,

Daniel Chiţoiu

Viceprim-ministru, ministrul dezvoltării regionale şi administraţiei publice,

Nicolae-Liviu Dragnea

Ministrul delegat pentru buget,

Liviu Voinea

 

Bucureşti, 7 ianuarie 2014.

Nr. 3.

 

ACTE ALE ORGANELOR DE SPECIALITATE ALE ADMINISTRAŢIEI PUBLICE CENTRALE

MINISTERUL DEZVOLTĂRII REGIONALE ŞI ADMINISTRAŢIEI PUBLICE

AGENŢIA NAŢIONALA A FUNCŢIONARILOR PUBLICI

 

ORDIN

privind aprobarea modalităţii de desfăşurare a Programului de formare specializată pentru ocuparea unei funcţii publice corespunzătoare categoriei înalţi lor funcţionari publici pentru anul 2013

 

Având în vedere prevederile:

- art. 6 alin. (1) lit. f) din Hotărârea Guvernului nr. 1.000/2006 privind organizarea şi funcţionarea Agenţiei Naţionale a Funcţionarilor Publici, republicată, cu modificările şi completările ulterioare;

- art. 26 alin. (1) din Regulamentul privind organizarea şi desfăşurarea programului de formare specializată pentru ocuparea unei funcţii publice corespunzătoare categoriei înalţilor funcţionari publici, aprobat prin Hotărârea Guvernului nr. 832/2007, cu modificările şi completările ulterioare;

- Ordinului viceprim-ministrului, ministrul dezvoltării regionale şi administraţiei publice, nr. 3.106/2013 privind aprobarea cifrei anuale de şcolarizare şi a cuantumului taxei de participare la Programul de formare specializată pentru ocuparea unei funcţii publice corespunzătoare categoriei înalţilor funcţionari publici pentru anul 2013,

în temeiul prevederilor art. 21 alin. (2) din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, şi ale art. 12 alin. (6) din Hotărârea Guvernului nr. 1.000/2006, republicată, cu modificările şi completările ulterioare,

preşedintele Agenţiei Naţionale a Funcţionarilor Publici emite prezentul ordin.

Art. 1. - Se aprobă modalitatea de desfăşurare a Programului de formare specializată pentru ocuparea unei funcţii publice corespunzătoare categoriei înalţilor funcţionari publici pentru anul 2013, conform anexei care face parte integranta din prezentul ordin.

Art. 2. - Prezentul ordin se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

 

Preşedintele Agenţiei Naţionale a Funcţionarilor Publici,

Eugen Coifan

 

Bucureşti, 20 decembrie 2013.

Nr. 4.137.

 

ANEXĂ

 

Modalitatea de desfăşurare a Programului de formare specializată pentru ocuparea unei funcţii publice corespunzătoare categoriei înalţilor funcţionari publici pentru anul 2013

 

Nr. crt.

Module

Durată

(zile/ore)

(3 zile/ 24 de ore)

Perioade de desfăşurare

Grupa 1

Grupa 2

1

Managementul resurselor umane în administraţia publică

24

22.01-24.01.2014

29.01-31.01.2014

2

Management financiar şi bugetar

24

5.02-7.02.2014

12.02-14.02.2014

3

Comunicare şi imagine publică

24

19.02-21.02.2014

26.02-28.02.2014

4

Administraţia publică în contextul integrării în UE

24

5.03-7.03.2014

12.03-14.03.2014

5

Management strategic şi politici publice

24

19.03-21.03.2014

26.03-28.03.2014

6

Management public şi abilităţi manageriale

24

2.04-4.04.2014

9.04-11.04.2014

7

Management de proiect şi fonduri structurale

24

7.05-9.05.2014

14.05-16.05.2014

8

Administraţie publică modernă şi eficientă

24

21.05-23.05.2014

28.05-30.05.2014

9

Total ore program (24 de zile)

192

 

 

10

- Evaluarea finală

 

9.06-11

.06.2014

11

- Restanţe

 

16.06

.2014

 

ACTE ALE CURŢII EUROPENE A DREPTURILOR OMULUI

 

CURTEA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI

MAREA CAMERĂ

 

HOTĂRÂREA

din 9 iulie 2013

în Cauza Sindicatul „Păstorul cel Bun” împotriva României

 

Strasbourg

(Cererea nr. 2.330/09)

 

Hotărârea este definitivă. Aceasta poate suferi modificări de formă.

În Cauza Sindicatul „Păstorul cel Bun” împotriva României,

Curtea Europeană a Drepturilor Omului, reunită în Marea Cameră compusă din Dean Spielmann, preşedinte, Guido Raimondi, Mark Vllliger, Isabelle Berro-Lefčvre, Boštjan M. Zupančič, Elisabeth Steiner, Danuté Jočiene, Dragoljub Popović, George Nicolaou, Luis López Guerra, Ledi Bianku, Vincent A. de Gaetano, Angelika Nulβerger, Linos-Alexandre Sicilianos, Erik Mřse, Helena Jäderblom, Krzysztof Wojtyczek, judecători, şi Michael O’Boyle, grefier adjunct,

după ce a deliberat în camera de consiliu la 7 noiembrie 2012 şi la 5 iunie 2013,

pronunţă prezenta hotărâre, adoptată la această ultimă dată:

PROCEDURA

1. La originea cauzei se află Cererea nr. 2.330/09 îndreptată împotriva României, prin care Sindicatul „Păstorul cel Bun” a sesizat Curtea la 30 decembrie 2008 în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (Convenţia). Preşedintele Marii Camere a aprobat cererea de nedivulgare a identităţii, formulată de către membrii sindicatului reclamant (art. 47 § 3 din Regulamentul Curţii).

2. Sindicatul reclamant, care a beneficiat de asistenţa judiciară, a fost reprezentat de R. Chiriţă, avocat în Cluj-Napoca. Guvernul român (Guvernul) a fost reprezentat de agentul guvernamental, doamna C. Brumar, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.

3. Sindicatul reclamant susţinea că respingerea cererii sale de înscriere ca sindicat a adus atingere dreptului membrilor săi de a constitui sindicate, garantat prin art. 11 din Convenţie.

4. Cererea a fost repartizată Secţiei a treia a Curţii (art. 52 § 1 din Regulament). La 31 ianuarie 2012, o cameră a secţiei respective, compusă din Josep Casadevall, Egbert Myjer, Ján Šikuta, Ineta Ziemele, Nona Tsotsoria, Mihai Poalelungi, Kristina Pardalos, judecători, şi Santiago Quesada, grefier de secţie, a pronunţat o hotărâre. În unanimitate, camera a declarat cererea admisibilă şi, cu o majoritate de 5 voturi pentru şi două contra, a hotărât că a fost încălcat art. 11 din Convenţie,

5. La 9 iulie 2012, în urma unei cereri formulate de Guvern la 27 aprilie 2012, Colegiul Marii Camere a decis trimiterea cauzei în faţa Marii Camere, în temeiul art. 43 din Convenţie.

6. Compunerea Marii Camere a fost stabilită în conformitate cu art. 27 § 2 şi § 3 din Convenţie şi art. 24 din Regulament. În urma abţinerii domnului Corneliu Bîrsan, judecător ales să reprezinte România (art. 28 din Regulament), preşedintele Marii Camere a desemnat-o pe Angelika Nulβerger în calitate de judecător ad-hoc (art. 26 § 4 din Convenţie şi art. 29 § 1 din Regulament).

7. Atât sindicatul reclamant, cât şi Guvernul au depus observaţii scrise suplimentare (art. 59 § 1 din Regulament).

8. Au primit încuviinţarea de a interveni în procedura scrisă (art. 36 § 2 din Convenţie şi art. 44 § 2 din Regulament) organizaţia neguvernamentală European Centre for Law and Justice şi Arhiepiscopia Craiovei, în calitate de terţi intervenienţi încă din faţa camerei, Patriarhia Moscovei, organizaţiile neguvemamentale Becket Fund şi International Center for Law and Religion Studies, precum şi guvernul moldovean, cel polonez, cel georgian şi cel grec.

9. La 7 noiembrie 2012 a avut loc o şedinţă publică la Palatul Drepturilor Omului din Strasbourg (art. 59 § 3 din Regulament).

S-au înfăţişat:

- pentru Guvern:

- doamna C. Brumar, agent;

- doamna I. Cambrea, coagent;

- domnul D. Dumitrache, consilier;

- doamna A. Neagu, consilier;

- pentru reclamant:

- R. Chiriţă, avocat, consilier;

- I. Gruia, avocat, consilier;

- doamna O. Chiriţă, consilier.

Curtea a ascultat declaraţiile lui R. Chiriţă şi ale doamnelor Brumar şi Neagu.

ÎN FAPT

I. Circumstanţele cauzei

10. La 4 aprilie 2008, 32 de preoţi ortodocşi din parohiile Mitropoliei Olteniei, majoritatea aparţinând Arhiepiscopiei Craiovei (Regiunea Sud-Vest a României), împreună cu 3 salariaţi neclericali ai aceleiaşi arhiepiscopii, reuniţi în adunare generală, au decis să constituie Sindicatul „Păstorul cel Bun”. Pasajele relevante din statutul adoptat cu această ocazie prevăd următoarele:

„Scopul sindicatului personalului clerical şi neclerical care îşi desfăşoară activitatea în parohii sau în alte structuri ecleziastice aparţinând jurisdicţiei administrative şi teritoriale a Mitropoliei Olteniei este liber definit. Acesta constă în reprezentarea şi apărarea drepturilor şi a intereselor profesionale, economice, sociale şi culturale ale membrilor clerici şi laici ai sindicatului în raporturile lor cu ierarhia Bisericii şi Ministerul Culturii şi Cultelor.

Pentru realizarea acestui scop, sindicatul urmăreşte:

a) să asigure respectarea drepturilor fundamentale ale membrilor săi la muncă, demnitate, protecţie socială, securitatea muncii, odihnă, asigurări sociale, ajutor în caz de şomaj, drepturi de pensie şi la celelalte drepturi prevăzute de legislaţia în vigoare;

b) să asigure fiecărui membru al sindicatului un loc de muncă ce corespunde formării sale profesionale şi competenţelor sale;

c) să asigure respectarea prevederilor legale privind durata concediilor şi a zilelor de odihnă;

d) să asigure promovarea liberei iniţiative, a concurenţei şi a libertăţii de exprimare a membrilor săi;

e) să asigure aplicarea şi respectarea cu stricteţe a prevederilor legale privind protecţia muncii şi a drepturilor conexe;

f) să aplice integral dispoziţiile Legii nr. 489/2006 privind libertatea religioasă şi regimul general al cultelor, ale Statutului Bisericii Ortodoxe Române şi ale sfintelor canoane ale Bisericii Ortodoxe Române;

g) să negocieze cu Arhiepiscopia şi Mitropolia contractele colective şi individuale de muncă ce trebuie să prevadă expres toate drepturile şi obligaţiile clericilor şi ale laicilor;

h) să asigure protecţia preşedintelui şi a reprezentanţilor sindicatului în cursul şi ulterior expirării mandatului acestora;

i) să asigure reprezentarea sindicatului la toate nivelurile şi în toate forurile de decizie, conform prevederilor legale în vigoare;

j) să folosească petiţia, demonstraţia şi greva ca mijloace de apărare a intereselor membrilor săi şi pentru apărarea demnităţii lor şi a drepturilor lor fundamentale;

k) să acţioneze în justiţie persoanele fizice sau juridice care nu respectă legislaţia muncii, dreptul sindical sau dispoziţiile contractului colectiv semnat la nivelul Mitropoliei ori ale contractelor de muncă în cazul în care litigiile corespunzătoare nu au putut fi soluţionate prin negociere;

l) să asigure respectarea şi aplicarea prevederilor legale privind salarizarea şi garantarea unor condiţii de trai decente;

m) să lucreze pentru ca personalul clerical şi neclerical să poată beneficia de toate drepturile de care beneficiază alte categorii sociale;

n) să înfiinţeze case de ajutor reciproc;

o) să editeze şi să imprime publicaţii pentru informarea membrilor săi şi apărarea intereselor lor;

p) să înfiinţeze şi să administreze, cu respectarea prevederilor legale şi în interesul membrilor săi, organisme de cultură, de învăţământ şi de cercetare în domeniul activităţii sindicale, instituţii sociale şi instituţii socioeconomice;

r) să constituie fonduri pentru ajutorarea membrilor săi;

s) să organizeze şi să finanţeze activităţi religioase;

ş) să formuleze propuneri pentru alegerile organizate în structurile locale ale Bisericii şi să propună participarea în Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a unui preot, membru al sindicatului;

t) Să solicite Arhiepiscopiei să prezinte în cadrul adunării preoţilor un raport privind veniturile şi cheltuielile acestuia;

ţ) să solicite Consiliului Arhiepiscopiei să comunice, trimestrial sau anual, deciziile luate cu privire la numiri, transferuri şi alocări bugetare.”

11. În temeiul Legii sindicatelor nr. 54/2003, preşedintele ales al sindicatului a solicitat Judecătoriei Craiova dobândirea personalităţii juridice de către sindicat şi înscrierea acestuia în registrul special al sindicatelor, susţinând că cererea de înscriere era conformă Legii nr. 54/2003 şi precizând că Legea nr. 489/2006 nu interzicea constituirea unui sindicat.

12. Ministerul Public, reprezentantul statului în procedură, s-a pronunţat în favoarea cererii de înscriere, considerând că prin constituirea unui sindicat de către membrii personalului clerical şi neclerical nu se încălca nicio dispoziţie legislativă. Ministerul a adăugat că, întrucât membrii sindicatului erau salariaţi care îşi exercitau atribuţiile în baza unor contracte de muncă, aceştia aveau, ca orice alt salariat, dreptul de asociere în sindicate pentru apărarea drepturilor lor.

13. Arhiepiscopia Craiovei, terţ intervenient în procedură, a confirmat că membrii sindicatului erau salariaţi ai Arhiepiscopiei, dar a afirmat că, fără acordul şi binecuvântarea chiriarhului (în continuare aprobare), constituirea sindicatului era interzisă prin Statutul pentru organizarea şi funcţionarea Bisericii Ortodoxe Române, recunoscut prin Hotărârea Guvernului nr. 53/2008.

Arhiepiscopia a adăugat că, în temeiul statutului menţionat, preoţii nu pot să compară în faţa instanţelor civile, nici măcar în cauze de interes personal, fără aprobarea prealabilă scrisă a chiriarhului. Precizând că aceştia prezidau adunările şi consiliile de conducere ale parohiilor lor, Arhiepiscopia susţinea că, prin urmare, aceştia nu se puteau constitui într-un sindicat, Legea nr. 54/2003 interzicând acest lucru persoanelor cu funcţii de conducere. În cele din urmă, Arhiepiscopia a depus la dosar declaraţii scrise prin care 8 membri ai sindicatului îşi exprimau dorinţa de a nu mai face parte din acesta.

14. Constatând că cererea de înscriere îndeplinea condiţiile de formă prevăzute de Legea nr. 54/2003, judecătoria a considerat că se impunea examinarea cererii în raport cu art. 2 şi 3 din legea respectivă, cu art. 39 din Codul muncii, art. 40 din Constituţie, art. 22 din Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice, precum şi cu art. 11 din Convenţia europeană a drepturilor omului.

15. Prin Hotărârea din 22 mai 2008, judecătoria a admis cererea sindicatului şi a dispus înscrierea acestuia în registrul special al sindicatelor, conferindu-i astfel personalitate juridică.

16. Pasajele relevante ale hotărârii prevăd următoarele: „Terţul intervenient susţine că cererea de constituire a sindicatului contravine legilor speciale privind libertatea religioasă şi regimul juridic al cultelor, precum şi, în lipsa binecuvântării chiriarhului şi a aprobării scrise prealabile pentru a compărea în faţa instanţei civile (obligatorie chiar şi în cauze de interes personal), a Statutului Bisericii Ortodoxe Române.

Având în vedere prevederile Statutului Bisericii, precum şi dispoziţiile Legii nr. 489/2006 privind libertatea religioasă, instanţa respinge susţinerile terţului intervenient, pe care le consideră nefondate, pentru motivele de mai jos.

Instanţa reţine că, în temeiul art. 5 alin. (4) din Legea nr. 489/2006, în activitatea lor, cultele, asociaţiile religioase şi grupările religioase au obligaţia să respecte Constituţia şi legile ţării şi să nu aducă atingere securităţii publice, ordinii, sănătăţii şi moralei publice, precum şi drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului.

Instanţa constată, de asemenea, că Statutul Bisericii, astfel cum a fost recunoscut prin Hotărârea Guvernului nr. 53/2008, nu interzice expres constituirea unui sindicat al membrilor personalului clerical şi neclerical în sensul legislaţiei muncii. Însă terţul intervenient, care susţine că dreptul de a constitui un sindicat este condiţionat de obţinerea binecuvântării chiriarhului, nu a contestat faptul că membrii fondatori ai sindicatului sunt salariaţi cu contracte de muncă.

Argumentele terţului intervenient au fost analizate în lumina, pe de o parte, a art. 7-10 din Legea privind libertatea religioasă, care recunoaşte rolul important al Bisericii Ortodoxe Române şi autonomia acesteia în materia organizării şi funcţionării, iar pe de altă parte, în lumina art. 1 alin. (2) din legea menţionată, care prevede că «nimeni nu poate fi împiedicat sau constrâns să adopte o opinie ori să adere la o credinţă religioasă contrară convingerilor sale» şi «nici nu poate fi supus vreunei discriminări, urmărit sau pus într-o situaţie de inferioritate pentru credinţa, apartenenţa ori neapartenenţa sa ia o grupare, asociaţie religioasă sau un cult ori pentru exercitarea, în condiţiile prevăzute de lege, a libertăţii religioase».

Din moment ce clericii şi laicii surit recunoscuţi ca salariaţi, legea le garantează dreptul de a constitui un sindicat. Acest drept nu poate fi supus niciunei restrângeri bazate pe apartenenţa religioasă şi nici aprobării prealabile a forurilor ierarhice.

În opinia instanţei, principiul subordonării ierarhice şi al ascultării pe care le enunţă statutul nu poate servi ca temei pentru restrângerea dreptului de a constitui un sindicat: singurele restrângeri admisibile în materie sunt cele care sunt prevăzute de lege şi care, într-o societate democratică, constituie măsuri necesare pentru securitatea naţională, siguranţa publică, apărarea ordinii şi prevenirea infracţiunilor, protecţia sănătăţii, a moralei ori a drepturilor şi a libertăţilor altora.

Argumentul pe care terţul intervenienţii formulează pe baza faptului că solicitanţii nu au obţinut aprobarea chiriarhului pentru a compărea în faţa instanţelor civile trebuie de asemenea respins, având în vedere că, în conformitate cu art. 21 din Constituţie, «orice persoană se poate adresa justiţiei pentru apărarea drepturilor, a libertăţilor şi a intereselor sale legitime» şi «nicio lege nu poate îngrădi exercitarea acestui drept».

Constituirea sindicatului nu relevă neapărat existenţa unui curent divergent în cadrul Bisericii Ortodoxe Române, care ar încălca ierarhia şi regulile pe care aceasta le impune; din contră, ar putea contribui la stabilirea unui dialog între angajator şi angajaţi cu privire la negocierea contractelor de muncă, respectarea timpului de muncă şi a timpului de odihnă şi a normelor de salarizare, la protecţia sănătăţii şi siguranţa muncii, la formarea profesională, asigurarea medicală, precum şi la dreptul de a alege reprezentanţi şi de a fi aleşi în structurile de decizie, cu respectarea caracterului specific al Bisericii şi a misiunii sale religioase, spirituale, culturale, educative, sociale şi caritabile.

Ţinând seama de cele de mai sus, instanţa, în temeiul art. 15 din Legea nr. 54/2003, admite cererea, respinge excepţia ridicată de terţul intervenient, acordă personalitate juridică sindicatului şi dispune înscrierea acestuia în registrul special al sindicatelor.1

17. Arhiepiscopia a atacat hotărârea, susţinând că prevederile legale interne şi internaţionale pe care aceasta era întemeiată nu erau aplicabile în speţă. Invocând art. 29 din Constituţie, care garantează libertatea credinţelor religioase şi autonomia cultelor, Arhiepiscopia a argumentat că principiul libertăţii religioase nu poate fi subminat de alte principii constituţionale, în special cel al libertăţii de asociere, inclusiv libertatea sindicală,

18. Aceasta considera că apariţia, în structura Bisericii, a unei organizaţii de tip sindical pentru personalul clerical aducea o atingere gravă libertăţii cultelor de a se organiza conform propriei tradiţii. Potrivit acesteia, hotărârea judecătoriei adăugase instituţiilor ecleziastice existente o instituţie noua, sindicatul preoţilor, aducând astfel atingere autonomiei cultelor, recunoscute prin Constituţie.

19. Arhiepiscopia critica totodată obiectivele sindicatului, considerând că acestea contraveneau obligaţiilor formulate în „fişa postului” şi acceptate de preoţi în temeiul „mărturisirii de credinţă”. Aceasta sublinia că toţi preoţii se angajaseră, la hirotonie, să respecte toate prevederile statutului, regulile de funcţionare a instanţelor disciplinare şi de judecată bisericească, precum şi hotărârile Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, ale Adunării parohiale şi ale Consiliului parohial.

20. În iunie 2008, Sfântul Sinod a declarat iniţiativele preoţilor din diverse regiuni ale ţării pentru constituirea de sindicate ca fiind contrare legii, canoanelor şi Statutului Bisericii.

21. Prin Hotărârea definitivă din 11 iulie 2008, Tribunalul Dolj a admis apelul formulat de Arhiepiscopie si a anulat înscrierea sindicatului.

22. Pasajele relevante ale hotărârii prevăd următoarele: „Biserica Ortodoxă Română este organizată şi funcţionează conform Statutului recunoscut prin Hotărârea Guvernului nr. 53/2008. Acest statut interzice preoţilor să înfiinţeze asociaţii, fundaţii sau organizaţii de orice fel, aşadar inclusiv sindicate. Această interdicţie are ca scop apărarea drepturilor şi a libertăţilor Bisericii Ortodoxe Române, permiţându-i să păstreze tradiţia ortodoxă şi dogmele sale fondatoare.

Conform art. 6 alin. (2) din Legea nr. 54/2003, statutele nu pot să conţină prevederi contrare Constituţiei şi legilor.

Constituirea unui sindicat ar pune structurile de consultare şi deliberare prevăzute de statut într-o situaţie în care s-ar vedea înlocuite sau constrânse să lucreze cu un organism nou (sindicatul) străin de tradiţia Bisericii şi codurile canonice în materie de consultare şi luare a deciziei.

Libertatea de organizare a cultelor este recunoscută prin Constituţie şi prin Legea nr. 489/2006 privind libertatea religioasă şi regimul general al cultelor. Fiecare cult îşi defineşte propriul statut, care prevede organizarea internă, drepturile şi obligaţiile membrilor săi, modalităţile de luare a deciziei şi funcţionarea instanţelor disciplinare.

Conform prevederilor art. 14 lit. (w) [din Statutul Bisericii Ortodoxe], Sfântul Sinod hotărăşte înfiinţarea, organizarea şi desfiinţarea asociaţiilor şi fundaţiilor bisericeşti cu caracter naţional care sunt constituite şi conduse de către Biserica Ortodoxă Română; [acesta] acordă sau retrage binecuvântarea (aprobarea) pentru înfiinţarea, organizarea şi desfiinţarea asociaţiilor şi fundaţiilor ortodoxe din Patriarhia Română care au conducere proprie şi activează în eparhiile acesteia.

Din dispoziţiile sus-menţionate, care nu fac referire la sindicate, reiese că asociaţiile şi fundaţiile au caracter ecleziastic şi naţional.

Pe de altă parte, din art. 50 lit. (e) al Statutului Bisericii Ortodoxe rezultă că preoţii pot reprezenta parohiile lor în justiţie numai cu aprobarea prealabilă scrisă a chiriarhului. În aceeaşi măsură, în virtutea jurământului de ascultare (subordonare) faţă de chiriarh depus la hirotonie, membrii personalului clerical pot sta în justiţie în cauze de interes personal numai cu aprobarea prealabilă scrisă a chiriarhului.

Conform Legii nr. 54/2003, persoanele care deţin funcţii de conducere, funcţii de demnitate publică, conform legii, magistraţii, cadrele militare, agenţii de poliţie şi membrii forţelor speciale nu pot constitui organizaţii sindicale.

În speţă, Statutul defineşte parohia, care este o subdiviziune a Bisericii Ortodoxe, ca fiind «comunitatea creştinilor ortodocşi, clerici şi mireni, situată pe un anume teritoriu şi subordonată centrului eparhial din punct de vedere canonic, juridic, administrativ şi patrimonial, condusă de un preot paroh».

Din examinarea listei parohilor în litigiu în prezenta cauză reiese că aceştia se află la conducerea adunărilor şi consiliilor propriilor parohii. Întrucât deţin funcţii de conducere şi beneficiază în această calitate de sporuri în conformitate cu dispoziţiile sus-menţionate, aceştia nu pot constitui sindicate.

Ţinând seama de cele de mai sus, instanţa admite apelul, anulează hotărârea şi respinge cererea de înscriere a sindicatului.”

23. La 29 septembrie 2008, încercarea de constituire a sindicatului reclamant a făcut obiectul unor discuţii în cadrul Sinodului Mitropoliei Olteniei. Acesta a hotărât că, dacă membrii sindicatului ar adresa o cerere Curţii, aceştia ar trebui sancţionaţi şi aduşi în faţa instanţelor disciplinare, în consecinţă, respectivii au fost convocaţi la sediul Arhiepiscopiei, unde unii dintre aceştia au semnat declaraţii de renunţare la cerere.

24. Prin scrisoarea din 21 iunie 2010, Cancelaria Patriarhiei Române, reamintind Arhiepiscopiei că preoţilor le este interzis să sesizeze instanţele interne şi internaţionale fără aprobarea forurilor ierarhice, i-a solicitat acesteia să ceară preoţilor declaraţii scrise de renunţare la cerere şi, în caz de refuz, să îi aducă în faţa instanţelor disciplinare. Deşi au semnat declaraţiile respective, unii preoţi au informat Curtea că îşi menţin cererea introdusă în numele sindicatului.

25. La 19 aprilie 2010, 3 preoţi care fuseseră membri ai sindicatului reclamant au înfiinţat, împreună cu alte 5 persoane, asociaţia „Apostolia”. Aceasta a primit aprobarea Arhiepiscopiei Craiovei, care i-a pus la dispoziţie un sediu social. Aceasta a fost înscrisă la Judecătoria Craiova la 8 iunie 2010.

26. Obiectivele asociaţiei, definite în statutul acesteia, sunt următoarele: educarea persoanelor în spiritul moralei ortodoxe; promovarea spiritului de solidaritate între clerici şi credincioşi; strângerea de fonduri pentru publicarea de documente în apărarea credinţei şi tradiţiilor; organizarea şi susţinerea de activităţi culturale, religioase şi sociale; luarea de poziţie împotriva evenimentelor, iniţiativelor şi manifestărilor care denigrează morala creştină, credinţa ortodoxă, identitatea naţională şi tradiţiile; folosirea mijloacelor legale pentru comunicarea hotărârilor sale privind apărarea intereselor pastorale, sociale şi profesionale.

II. Dreptul şi practica Interne şi Internaţionale relevante

A. Dreptul şi practica interne

1. Constituţia

27. Dispoziţiile relevante din Constituţie prevăd următoarele:

Art. 29

„(1) Libertatea gândirii şi a opiniilor, precum şi libertatea credinţelor religioase nu pot fi îngrădite sub nicio formă. Nimeni nu poate fi constrâns să adopte o opinie ori să adere la o credinţă religioasă, contrare convingerilor sale.

(2) Libertatea conştiinţei este garantată; ea trebuie să se manifeste în spirit de toleranţă şi de respect reciproc.

(3) Cultele religioase sunt libere şi se organizează potrivit statutelor proprii, în condiţiile legii.

(4) în relaţiile dintre culte sunt interzise orice forme, mijloace, acte sau acţiuni de învrăjbire religioasă.

(5) Cultele religioase sunt autonome faţă de stat şi se bucură de sprijinul acestuia, inclusiv prin înlesnirea asistenţei religioase în armată, în spitale, în penitenciare, în azile şi în orfelinate. [...]”

Art. 40

„(1) Cetăţenii se pot asocia liber în partide politice, în sindicate, în patronate şi în alte forme de asociere. [...]”

Art. 41

,(1) Dreptul la muncă nu poate fi îngrădit. Alegerea profesiei, a meseriei sau a ocupaţiei, precum şi a locului de muncă este liberă.

(2) Salariaţii au dreptul la măsuri de protecţie socială. Acestea privesc securitatea şi sănătatea salariaţilor, regimul de muncă al femeilor şi al tinerilor, instituirea unui salariu minim brut pe ţară, repausul săptămânal, concediul de odihnă plătit, prestarea muncii în condiţii deosebite sau speciale, formarea profesională, precum şi alte situaţii specifice, stabilite prin lege.

(3) Durata normală a zilei de lucru este, în medie, de cel mult 8 ore.

(4) La muncă egală, femeile au salariu egal cu bărbaţii.

(5) Dreptul la negocieri colective în materie de muncă şi caracterul obligatoriu al convenţiilor colective sunt garantate.”

2. Legea sindicatelor nr. 54/2003

28. Legea sindicatelor nr. 54/2003, în vigoare la momentul faptelor, a fost înlocuită de Legea dialogului social nr. 62/2011, care a reluat dispoziţiile anterioare referitoare la libertatea sindicală. Aceste dispoziţii aveau următorul conţinui:

Art. 2

„(1) Persoanele încadrate în munca şi funcţionarii publici au dreptul să constituie organizaţii sindicale şi să adere la acestea

[...].

(2) Pentru constituirea unei organizaţii sindicale este necesar un număr de cel puţin 15 persoane din aceeaşi ramură sau profesiune, chiar dacă îşi desfăşoară activitatea la angajatori diferiţi.

(3) Nicio persoană nu poate fi constrânsă să facă sau să nu facă parte, să se retragă sau nu dintr-o organizaţie sindicală. [...]”

Art. 4

„Persoanele care deţin funcţii de conducere, funcţii de demnitate publică, conform legii, magistraţii, personalul militar din aparatul Ministerului Apărării Naţionale şi Ministerului de Interne, Ministerului Justiţiei, Serviciului Român de Informaţii, Serviciului de Protecţie şi Pază, Serviciului de Informaţii Externe şi Serviciului de Telecomunicaţii Speciale, precum şi din unităţile aflate în subordinea acestora nu pot constitui organizaţii sindicale.”

Art. 6

„[...] (2) Statutele nu pot să conţină prevederi contrare Constituţiei si legilor.”

Art. 14

„(1) Pentru dobândirea personalităţii juridice de către organizaţia sindicală, împuternicitul special al membrilor fondatori ai sindicatului, prevăzut în procesul-verbal de constituire, trebuie să depună o cerere de înscriere la judecătoria în a cărei rază teritorială îşi are sediul aceasta.

(2) La cererea de înscriere a organizaţiei sindicale se anexează originalul şi câte două copii certificate de reprezentantul legal de pe următoarele acte:

a) procesul-verbal de constituire a organizaţiei sindicale, semnat de cel puţin 15 membri fondatori;

b) statutul organizaţiei sindicale;

c) lista membrilor din organul de conducere [...];

d) procura autentică a împuternicitului special [...].”

Art. 15

„(1) Judecătoria competentă, potrivit art. 14 alin. (1), la primirea cererii de înscriere este obligată ca, în termen de cel mult 5 zile de la înregistrarea acesteia, să examineze:

a) dacă s-au depus actele prevăzute la art. 14 alin. (2);

b) dacă actul constitutiv şi statutul organizaţiei sindicale sunt conforme prevederilor legale în vigoare.

(2) în cazul în care constată că cerinţele legale pentru constituirea organizaţiei sindicale nu sunt îndeplinite, preşedintele completului de judecată îl citează în camera de consiliu pe împuternicitul special prevăzut la art. 14 alin. (1), căruia îi solicită, în scris, remedierea neregularităţilor constatate, în termen de cel mult 7 zile.

(3) în cazul în care sunt întrunite cerinţele prevăzute la alin. (1), instanţa va proceda la soluţionarea cererii în termen de 10 zile, cu citarea împuternicitului special al membrilor fondatori ai organizaţiei sindicale.

(4) Instanţa pronunţă o hotărâre motivată de admitere sau de respingere a cererii.

(5) Hotărârea judecătoriei se comunică semnatarului cererii de înscriere, în termen de cel mult 5 zile de la pronunţare.”

Art. 16

„(1) Hotărârea judecătoriei este supusă numai recursului.

[…]”

Art. 27

„În vederea realizării scopului pentru care sunt constituite, organizaţiile sindicale au dreptul să folosească mijloace specifice, cum sunt: negocierile, procedurile de soluţionare a litigiilor prin mediere, arbitraj sau conciliere, petiţia, protestul, mitingul, demonstraţia şi greva, potrivit statutelor proprii şi în condiţiile prevăzute de lege.”

Art. 28

„(1) Organizaţiile sindicale apără drepturile membrilor lor, ce decurg din legislaţia muncii [...], contractele colective de muncă şi contractele individuale de muncă [...] în faţa instanţelor judecătoreşti, organelor de jurisdicţie, a altor instituţii sau autorităţi ale statului [...].

(2) în exercitarea atribuţiilor prevăzute la alin. (1) organizaţiile sindicale au dreptul de a întreprinde orice acţiune prevăzută de lege, inclusiv de a formula acţiune în justiţie în numele membrilor lor, fără a avea nevoie de un mandat expres din partea celor în cauză [...].”

Art.29

„Organizaţiile sindicale pot adresa autorităţilor publice competente, potrivit art. 73 din Constituţie, propuneri de legiferare în domeniile de interes sindical.”

Art. 30

„(1) Angajatorii au obligaţia de a invita delegaţii aleşi ai organizaţiilor sindicale reprezentative să participe în consiliile de administraţie la discutarea problemelor de interes profesional, economic, social, cultural sau sportiv.

(2) în scopul apărării drepturilor şi promovării intereselor profesionale, economice, sociale, culturale sau sportive ale membrilor, organizaţiile sindicale reprezentative vor primi de la angajatori sau de la organizaţiile acestora informaţiile necesare pentru negocierea contractelor colective de muncă sau, după caz, pentru încheierea acordurilor privind raporturile de serviciu, în condiţiile legii, precum şi cele privind constituirea şi folosirea fondurilor destinate îmbunătăţirii condiţiilor la locul de muncă, protecţiei muncii şi utilităţilor sociale, asigurărilor şi protecţiei sociale.

(3) Hotărârile consiliului de administraţie sau ale altor organe asimilate acestora, privitoare la probleme de interes profesional, economic, social, cultural sau sportiv, vor fi comunicate în scris organizaţiilor sindicale, în termen de 48 de ore de la data desfăşurării şedinţei.”

3. Legea nr. 489/2006 privind libertatea religioasă şi regimul general al cultelor

29. Dispoziţiile relevante din Legea nr. 489/2006 privind libertatea religioasă şi regimul general al cultelor prevăd următoarele:

Art. 1

„(1) Statul român respectă şi garantează dreptul fundamental la libertate de gândire, de conştiinţă şi religioasă al oricărei persoane de pe teritoriul României, potrivit Constituţiei şi tratatelor internaţionale la care România este parte. [...]”

Art. 5

„[...] (3) Comunităţile religioase îşi aleg în mod liber structura asociaţională în care îşi manifestă credinţa religioasă: cult, asociaţie religioasă sau grup religios, în condiţiile prezentei legi.

(4) în activitatea lor, cultele, asociaţiile religioase şi grupările religioase au obligaţia să respecte Constituţia şi legile ţării şi să nu aducă atingere securităţii publice, ordinii, sănătăţii şi moralei publice, precum şi drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului. [...]”

Art. 8

„(1) Cultele recunoscute sunt persoane juridice de utilitate publică. Ele se organizează şi funcţionează în baza prevederilor constituţionale şi ale prezentei legi, în mod autonom, potrivit propriilor statute sau coduri canonice. [...]”

Art. 10

„[...] (4) Statul sprijină, la cerere, prin contribuţii, în raport cu numărul credincioşilor cetăţeni români şi cu nevoile reale de subzistenţă şi activitate, salarizarea personalului clerical şi neclerical aparţinând cultelor recunoscute. [...]”

Art. 17

„(1) Calitatea de cult recunoscut de stat se dobândeşte prin hotărâre a Guvernului, la propunerea Ministerului Culturii şi Cultelor, de către asociaţiile religioase care, prin activitatea şi numărul lor de membri, oferă garanţii de durabilitate, stabilitate şi interes public.

(2) Recunoaşterea statutelor şi a codurilor canonice se acordă în măsura în care acestea nu aduc atingere, prin conţinutul lor, securităţii publice, ordinii, sănătăţii şi moralei publice sau drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului.”

Art. 23

„(1) Cultele îşi aleg, numesc, angajează sau revocă personalul potrivit propriilor statute, coduri canonice sau reglementări.

(2) Personalul cultelor poate fi sancţionat disciplinar pentru încălcarea principiilor doctrinare sau morale ale cultului, potrivit propriilor statute, coduri canonice sau reglementări. [...]”

Art. 24

„(1) Salariaţii şi asiguraţii cultelor ale căror case de pensii sunt integrate în sistemul asigurărilor sociale de stat vor fi supuşi prevederilor legislaţiei privind asigurările sociale de stat. [...]”

Art. 26

„[...] (2) Pentru problemele de disciplină internă sunt aplicabile în mod exclusiv prevederile statutare şi canonice.

(3) Existenţa organelor proprii de judecată nu înlătură aplicarea legislaţiei cu privire la contravenţii şi infracţiuni în sistemul jurisdicţional.”

4. Legea-cadru nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice

30. Legea nr. 330/2009, care a fost înlocuită prin Legea-cadru nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, conţinea prevederi referitoare la salarizarea personalului clerical şi neclerical. Legea prevedea că statul şi unităţile administrativ-teritoriale finanţează în integralitate salarizarea personalului clerical încadrat în structuri publice şi în parte salarizarea personalului din conducerea cultelor recunoscute, precum şi a personalului clerical sau neclerical al cultelor respective.

31. Astfel, statul acordă personalului clerical al comunităţilor religioase recunoscute o indemnizaţie lunară cu o valoare cuprinsă între 65% şi 80% din salariul de bază stabilit conform legii pentru cadrele didactice din învăţământul preuniverstarde stat. Personalul clerical care ocupă funcţii mai înalte în ierarhie beneficiază de o indemnizaţie mai mare.

32. Astfel, se finanţează 16.602 posturi, repartizate pe culte în raport cu numărul credincioşilor, conform ultimului recensământ a! populaţiei. La ultimul recensământ (2011), 86% din locuitorii României s-au declarat creştini ortodocşi. De la bugetul de stat se asigură totodată contribuţiile la asigurările sociale datorate de angajator pentru personalul său clerical.

33. Personalul neclerical primeşte o indemnizaţie lunară la nivelul salariului de bază minim brut pe ţară. Indemnizaţia şi toate contribuţiile sociale datorate de angajator pentru salariaţii respectivi se asigură de la bugetele locale. Legea prevede 19.291 de posturi pentru personalul neclerical, repartizate conform aceluiaşi criteriu demografic ca ce! aplicat pentru personalul clerical (supra, pct. 32).

34. Personalul clerical şi cel neclerical plătesc contribuţiile sociale calculate în raport cu salariul lor şi beneficiază de drepturile aferente: asigurare socială de sănătate, asigurare de şomaj şi drepturi de pensie. În 2010, salariul acestora a fost redus în aceeaşi proporţie ca şi cel al salariaţilor din sectorul public (respectiv o reducere de 25%, în vederea restabilirii echilibrului bugetar).

5. Organizarea şi reglementările interne ale Bisericii Ortodoxe Române

35. Biserica Ortodoxă Română a devenit independentă în 1885. Aceasta întreţine relaţii apropiate cu bisericile ortodoxe din alte ţâri.

36. În timpul regimului comunist, Legea nr. 177/1949 garanta libertatea religioasă, iar Biserica Ortodoxă Română a continuat să funcţioneze sub controlul Ministerului Cultelor, care i-a aprobat Statutul în 1949. Salarizarea personalului acesteia era acordată de stat, conform prevederilor legale referitoare la funcţionarii publici.

37. În prezent, Biserica Ortodoxă Română este organizată potrivit statutului propriu în conformitate cu Legea nr. 489/2006. Este condusă de un Patriarh şi, în România, cuprinde 6 mitropolii, în care se grupează arhiepiscopii, episcopii şi aproximativ 13.500 de parohii, deservite de circa 14.500 de preoţi şi diaconi.

38. Cea mai înaltă autoritate este Sfântul Sinod. Acesta se compune din Patriarh şi toţi ierarhii în funcţie. Organizarea centrală mai cuprinde Adunarea Naţională Bisericească (organismul central deliberativ alcătuit din câte 3 reprezentanţi ai fiecărei eparhii) şi Consiliul Naţional Bisericesc (organismul central executiv).

39. La nivel local, parohiile constituie comunitatea creştinilor ortodocşi, clerici şi mireni; acestea sunt persoane juridice de drept privat şi utilitate publică, înregistrate la autorităţile administrative şi fiscale, având dreptul la două coduri unice de înregistrare fiscală, atât pentru activitatea nonprofit, cât şi pentru cea comercială. Preotul paroh este conducătorul administraţiei parohiale. Acesta este preşedintele Adunării parohiale (organismul deliberativ, compus din credincioşii majori ai parohiei), al Consiliului parohial (organismul executiv al Adunării parohiale) şi al Comitetului parohial.

40. Actualul Statut pentru organizarea şi funcţionarea Bisericii Ortodoxe Române a fost adoptat de Sfântul Sinod la 28 noiembrie 2007 si recunoscut prin Hotărârea Guvernului nr. 53/2008.

41. Articolele relevante prevăd următoarele:

Art. 14 lit. w)

„[Sfântul Sinod] hotărăşte înfiinţarea, organizarea şi desfiinţarea asociaţiilor şi fundaţiilor bisericeşti cu caracter naţional [...]; acordă sau retrage binecuvântarea (aprobarea) pentru înfiinţarea, organizarea şi desfiinţarea asociaţiilor şi fundaţiilor ortodoxe din Patriarhia Română care au conducere proprie şi activează în eparhiile acesteia;”.

Art. 43

„Parohia este comunitatea creştinilor ortodocşi, clerici şi mireni, situată pe un anume teritoriu şi subordonată centrului eparhial din punct de vedere canonic, juridic, administrativ şi patrimonial, condusă de un preot paroh numit de chiriarhul (arhiepiscopul sau episcopul) eparhiei respective.”

Art. 50

„În cadrul întreitei slujiri preoţeşti [...], parohul exercită următoarele atribuţii:

a) săvârşeşte Sfânta Liturghie şi Laudele bisericeşti în duminici, sărbători şi în alte zile ale săptămânii [...] catehizează copii, tineri şi adulţi conform îndrumărilor Centrului eparhial şi asigură accesul zilnic în locaşul de cult [...];

b)duce la îndeplinire toate dispoziţiile prezentului statut, ale regulamentelor bisericeşti şi ale organismelor bisericeşti centrale în ceea ce priveşte parohia;

c) duce la îndeplinire hotărârile organismelor eparhiale şi dispoziţiile autorităţii superioare bisericeşti (protopop, episcop sau arhiepiscop) referitoare la viaţa parohială;

d) întocmeşte şi duce la îndeplinire prevederile programului anual al activităţilor pastoral-misionare, social-filantropice şi administrativ-gospodăreşti ale parohiei, încunoştinţând Centrul eparhial şi pe credincioşi de rezultatele acţiunilor întreprinse în acest sens;

e) cu aprobarea prealabilă scrisă a chiriarhului, reprezintă parohia în justiţie, în faţa autorităţilor locale şi faţă de terţi, personal sau prin delegaţi. În aceeaşi măsură, clericii din parohii, în virtutea jurământului de ascultare (subordonare) faţă de chiriarh depus la hirotonie, şi, respectiv, monahii, în virtutea votului monahal al ascultării, pot să compară în faţa instanţelor judecătoreşti numai cu aprobarea prealabilă scrisă a chiriarhului, inclusiv în cauze de interes personal;

f) convoacă şi prezidează Adunarea parohială, Consiliul parohial şi Comitetul parohial;

g) duce la îndeplinire hotărârile Adunării parohiale şi ale Consiliului parohial;

h) ţine registrul cu evidenţa tuturor parohienilor;

i) ţine la zi evidenţa botezaţilor, cununaţilor şi decedaţilor din parohie [...];

j) administrează patrimoniul parohiei în conformitate cu hotărârile Adunării parohiale şi ale Consiliului parohial şi controlează modul de administrare a bunurilor instituţiilor culturale, social-filantropice şi fundaţionale bisericeşti din parohie;

k) întocmeşte şi ţine la zi inventarul bunurilor parohiei [...].” Art. 52

.[...] (4) Preoţii, diaconii şi cântăreţii bisericeşti au drepturile

şi îndatoririle prevăzute de Sfintele canoane, prezentul statut, regulamentele bisericeşti şi de hotărârile Centrului eparhial.”

Art. 88

„Chiriarhul [...]

n) numeşte, transferă şi revocă personalul bisericesc clerical şi neclerical [...]

v) asigură disciplina clerului şi a celorlalte categorii de personal în eparhia sa, direct sau prin organismele eparhiale competente; [...]”.

Art. 123

„(7) Raportul dintre personalul clerical şi Centrul eparhial este unul de slujire şi misiune liber asumată, conform mărturisirii (declaraţiei) solemne publice rostite şi semnate de către fiecare candidat înaintea hirotoniei întru preot. La începerea activităţii pastorale în unitatea pentru care a fost numit, personalul bisericesc primeşte din partea chiriarhului o decizie prin care se reglementează drepturile şi îndatoririle ce-i vor reveni.

(8) Fără binecuvântarea chiriarhului locului, preoţilor, diaconilor şi călugărilor nu le este îngăduit să înfiinţeze, să fie membri sau să participe în asociaţii, fundaţii şi organizaţii de orice tip.

(9) În Biserica Ortodoxă Română, statutul de preot, diacon şi călugăr este incompatibil cu exercitarea oricăror activităţi personale (private) cu caracter economic, financiar şi comercial, care contravin moralei creştine şi intereselor Bisericii.”

Art. 148

„(1) Instanţele disciplinare şi de judecată bisericească pentru clericii de mir, preoţi şi diaconi în funcţiune şi pensionari, precum şi pentru cântăreţi, în probleme doctrinare, morale, canonice şi disciplinare sunt:

A. De judecare în fond:

a) Consistoriul disciplinar protopopesc;

b) Consistoriul eparhial.

B. De judecare în recurs:

Consistoriul mitropolitan, pentru cererile de recurs admise, în principiu, de Sinodul mitropolitan şi de Sfântul Sinod. [...]”

Art. 150

„(1) Consistoriul disciplinar protopopesc funcţionează ca instanţă disciplinară [...] şi ca organism de împăcare pentru neînţelegerile ivite în rândul personalului bisericesc, precum şi între parohieni şi preot.

(2) Dacă părţile nu s-au declarat împăcate prin hotărârea dată de Consistoriul disciplinar protopopesc, cazul se transferă, în ultimă instanţă, la Consistoriul eparhial. [...]”

Art. 156

[...].

„(6) În virtutea autonomiei cultelor, prevăzută de lege, şi a competenţelor specifice lor, instanţele de judecată bisericească soluţionează probleme de disciplină internă, iar hotărârile

instanţelor bisericeşti la toate nivelurile nu sunt atacabile în faţa instanţelor civile.”

42. În cursul anului 2004, preoţii parohi din cadrul Arhiepiscopiei Craiova au încheiat cu aceasta arhiepiscopie contracte de muncă pe durată nedeterminată. Acestea prevedeau drepturile şi obligaţiile cu caracter general ale părţilor, precum şi locul de muncă, postul ocupat, timpul de muncă, concediile de odihnă anuale şi salariul lunar al preoţilor parohi. Fişa postului anexată contractului preciza obligaţiile preoţilor parohi:

„Călăuzeşte spiritual credincioşii conform regulamentelor bisericeşti;

Săvârşeşte Sfânta Liturghie şi Laudele bisericeşti în duminici şi sărbătorile religioase; îi ascultă pe credincioşi şi îşi stabileşte domiciliul în parohie;

Administrează patrimoniul parohiei, al instituţiilor culturale şi fundaţiilor Bisericii;

Întocmeşte şi ţine la zi inventarul patrimoniului parohiei; asigură evidenţa financiar-contabilă a parohiei; întocmeşte registrele de venituri şi cheltuieli ale parohiei şi le pune la dispoziţia inspectorilor arhiepiscopiei cu ocazia controalelor financiar-contabile;

Se aprovizionează de la arhiepiscopie cu obiecte de cult destinate vânzării;

Plăteşte de îndată toate contribuţiile financiare datorate arhiepiscopiei;

Se abţine să compară în faţa instanţelor judecătoreşti fără aprobarea arhiepiscopiei, indiferent dacă este vorba de cauze de interes pentru parohie sau de cauze de interes personal;

Reprezintă parohia în relaţiile cu terţii în cazul unor conflicte;

Se abţine de la orice acţiune incompatibilă cu statutul de paroh;

Respectă toate prevederile din Statutul Bisericii, textele bisericeşti si jurământul depus la hirotonie.

Nerespectarea obligaţiilor sus-menţionate atrage după sine trimiterea în faţa instanţelor disciplinare bisericeşti, care pot aplica sancţiuni ce pot ajunge până la revocare,”

43. La 17 mai 2011, în răspunsul oferit la o întrebare a Bisericii, Ministerul Muncii Familiei şi Protecţiei Sociale a informat Patriarhia că, în urma examinării legislaţiei relevante, experţii ministerului au ajuns la concluzia că dispoziţiile Codului muncii nu sunt aplicabile relaţiei de muncă stabilite între membrii clerului şi Biserica Ortodoxă Română şi că, în consecinţă, aceasta nu era obligată să încheie contracte de muncă cu respectivi i.

44. Din noiembrie 2011, contractele de muncă sus­menţionate au fost astfel înlocuite, la iniţiativa chiriarhului, prin decizii de numire adoptate de acesta. Respectivele decizii indicau locul de muncă şi postul ocupat. De asemenea, deciziile prevedeau următoarele:

„În exercitarea atribuţiilor sale, parohul este subordonat direct chiriarhului. Acesta trebuie să colaboreze cu ceilalţi preoţi din parohie şi cu reprezentanţii eparhiei.

Parohul îşi desfăşoară activitatea [...] în conformitate cu prevederile art. 50 lit. a)-k) din Statutul Bisericii;

În cadrul misiunii sale, acesta trebuie să cunoască şi să respecte cu stricteţe, conform jurământului depus la hirotonie, Sfintele canoane, Statutul Bisericii, regulamentele bisericeşti şi hotărârile Sfântului Sinod şi ale Centrului eparhial. Acesta trebuie să se supună controlului ierarhic şi să apere interesele legitime ale Bisericii Ortodoxe Române şi ale credincioşilor acesteia.

De la data numirii, parohul se înscrie în registrul general de evidenţă a salariaţilor. Salariul acestuia se stabileşte conform prevederilor legale privind salarizarea personalului clerical. Acesta are dreptul la concediu de odihnă anual calculat în funcţie de vechime.

Parohul are obligaţia de a se aproviziona cu produse destinate vânzării (lumânări, calendare, obiecte şi cărţi de cult etc.) numai de la Centrul eparhial. Acesta trebuie să controleze în permanenţă activitatea pangarului.

În caz de abateri de la conduită sau de nerespectare a disciplinei sau obligaţiilor prevăzute de prezenta hotărâre, parohul este revocat de chiriarh [...]. Acesta este sancţionat conform regulamentului instanţelor disciplinare bisericeşti.”

6. Practica internă în materie de constituire a sindicatelor în cadrul personalului clerical şi existenţa altor forme de asociere în cadrul Bisericii Ortodoxe Române

45. Legea şi Statutul din 1949 nu prevedeau nicio restrângere a libertăţii de asociere a credincioşilor şi personalului Bisericii. Sub regimul comunist, membrii personalului Bisericii au constituit organizaţii sindicale.

46. Prin Hotărârea definitivă din 4 octombrie 1990, pronunţată în temeiul Legii nr. 8/1989 privind înregistrarea şi funcţionarea partidelor politice şi a organizaţiilor obşteşti în România, Judecătoria Medgidia a admis funcţionarea Sindicatului „Solidaritatea”, alcătuit din clerici ortodocşi şi personalul neclerical ai Arhiepiscopiei Tomisului, cu sediul în municipiul Constanţa, şi i-a acordat personalitate juridică,

47. Prin statut, sindicatul îşi stabilea ca obiectiv să militeze pentru „reînnoirea vieţii spirituale şi restructurarea activităţii administrative [...] în acord cu noile cerinţe ale vieţii democratice şi ale deplinei libertăţi de gândire şi de acţiune şi în concordanţă cu principiile dogmatice şi canonice ale Bisericii Ortodoxe Române”. Se prevedea posibilitatea acestuia de a acţiona în justiţie pentru apărarea membrilor săi, de a colabora la elaborarea normelor civile şi bisericeşti în vederea apărării drepturilor şi intereselor membrilor săi, precum şi de a fi reprezentaţi de preşedintele acestuia în cadrul tuturor organelor decizionale ale Bisericii.

48. În mai 2012, Arhiepiscopia Tomisului a solicitat în instanţă dizolvarea Sindicatului „Solidaritatea”, motivând că acesta nu îşi respectase propriul statut nu ţinuse adunări generale, nu desemnase organe executive şi nu desfăşurase activitatea prevăzută. Procedura este pendinte.

49. Prin Hotărârea definitivă din 5 iunie 2007, pronunţată în baza Legii sindicatelor nr. 54/2003, Judecătoria Hârlău a acordat personalitate juridică Sindicatului „Sfântul Mare Mucenic Gheorghe”, alcătuit din clerici, călugări şi salariaţi neclericali ai Bisericii Ortodoxe Române.

50. În statut, sindicatul îşi stabilea ca obiectiv să militeze pentru:

- respectarea drepturilor fundamentale ale membrilor săi la muncă, demnitate, protecţie socială, securitatea muncii, odihnă, asigurări sociale, ajutor în caz de şomaj, drepturi de pensie şi la celelalte drepturi prevăzute de legislaţia în vigoare;

- repartizarea fiecărui membru al sindicatului pe un loc de muncă ce corespunde formării sale profesionale şi competenţelor sale;

- respectarea prevederilor legale privind durata concediilor şi a zilelor de odihnă;

-. promovarea liberei iniţiative, a concurenţei şi a libertăţii de exprimare a membrilor săi;

- aplicarea şi respectarea cu stricteţe a prevederilor legale privind protecţia muncii şi a drepturilor aferente;

- protecţia preşedintelui şi reprezentanţilor sindicatului în cursul şi ulterior expirării mandatului acestora;

- prezenţă şi reprezentare în instanţele disciplinare;

- înfiinţarea de comisii bisericeşti paritare;

- participarea la elaborarea sau modificarea reglementărilor interne ale Bisericii şi în special a noului Statut;

- consultarea sa obligatorie în cadrul luării unor hotărâri referitoare la membrii săi;

- negocierea contractelor de muncă;

- organizarea de alegeri democratice în vederea numirii responsabililor bisericeşti;

- acţionarea în justiţie a persoanelor fizice sau juridice, inclusiv a autorităţilor bisericeşti, care prin măsuri administrative sau normative încalcă drepturile şi interesele membrilor săi; şi

- folosirea petiţiei, manifestării şi grevei ca mijloace de apărare a intereselor membrilor săi şi pentru apărarea demnităţii lor şi a drepturilor lor fundamentale.

51. În ianuarie 2011, preşedintele sindicatului a solicitat dizolvarea acestuia pe motiv că relaţiile membrilor săi cu autorităţile bisericeşti se amelioraseră semnificativ. Procedura este pendinte.

52. În prezent, există aproximativ două sute de asociaţii şi fundaţii bisericeşti recunoscute de instanţele naţionale şi constituite cu aprobarea chiriarhilor, conform prevederilor Statutului Bisericii.

7. Jurisprudenţa instanţelor interne

53. Prin Decizia din 19 septembrie 2005, înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a confirmat că instanţele civile au competenţa de a declara nulă revocarea unui preot şi de a verifica executarea hotărârii judecătoreşti prin care se dispune reîncadrarea şi plata salariului acestuia.

54. La 4 februarie 2010, într-o altă cauză, înalta Curte a confirmat o hotărâre prin care Curtea de Apel Bucureşti respinsese acţiunea unui preot ortodox care contestase refuzul inspectoratului teritorial de muncă de a controla aplicarea dreptului muncii de către angajatorul său (arhiepiscopia), Instanţa a considerat astfel că în respectiva cauză erau aplicabile doar prevederile statutare interne, că acestea prevalau, în speţă, faţă de normele generale ale Codului muncii şi că inspectoratul teritorial de muncă nu avea competenţa de a verifica respectarea normelor respective de către arhiepiscopie.

55. Prin 3 decizii pronunţate la 10 iunie 2008, 3 iulie 2008 şi 7 aprilie 2011, Curtea Constituţională a hotărât că existenţa instanţelor disciplinare interne în cadrul comunităţilor religioase şi imposibilitatea contestării hotărârilor acestora în faţa instanţelor civile constituiau desigur o restrângere a dreptului de acces la o instanţă, dar că restrângerea era justificată de funcţionarea autonomă a comunităţilor religioase. În această privinţă, instanţa a reţinut că, în temeiul Legii nr. 489/2006, singurele cauze care puteau fi judecate de instanţele laice erau cele în care membri ai clerului erau acuzaţi de săvârşirea de infracţiuni.

B. Dreptul internaţional

1. Normele universale

56. Dispoziţiile relevante din Convenţia nr. 87 a Organizaţiei Internaţionale a Muncii (OIM) privind libertatea sindicală şi apărarea dreptului sindical (adoptată în 1948 şi ratificată de România la 28 mai 1957) prevăd următoarele:

Art. 2

„Muncitorii şi patronii, fără nicio deosebire, au dreptul fără autorizaţie prealabilă să constituie organizaţii la alegerea lor, precum şi să se afilieze la aceste organizaţii, cu singura condiţie de a se conforma statutelor acestora din urmă.”

Art. 3

„1. Organizaţiile de muncitori şi patroni au dreptul să-şi elaboreze statutele şi regulamentele administrative, să-şi aleagă liber reprezentanţii lor, să-şi organizeze gestiunea şi activitatea şi să-şi formuleze programul de acţiune.

2. Autorităţile publice trebuie să se abţină de la orice intervenţie de natură să limiteze acest drept sau să-i împiedice exercitarea legală.”

Art. 4

„Organizaţiile de muncitori şi patroni nu sunt supuse dizolvării sau suspendării pe cale administrativă.”

Art. 7

„Dobândirea personalităţii juridice de către organizaţiile de muncitori şi patroni, federaţiile şi confederaţiile lor nu poate fi subordonată unor condiţii care ar pune în discuţie aplicarea dispoziţiilor articolelor 2, 3 şi 4 de mai sus.”

57. Dispoziţiile relevante din Recomandarea nr. 198 privind relaţiile de muncă, adoptată de OIM în 2006, prevăd următoarele:

„9. În sensul politicii naţionale de protecţie a lucrătorilor într-o relaţie de muncă, stabilirea existenţei unei asemenea relaţii ar trebui să fie ghidată, în primul rând, de faptele legate de prestarea muncii şi remunerarea lucrătorului, indiferent de modul în care relaţia de muncă este încadrată în orice înţelegere contrară, contractuală sau de altă natură, eventual convenită între părţi.

11. Pentru a înlesni stabilirea existenţei unei relaţii de muncă, Membrii ar trebui, în cadrul politicii naţionale menţionate în prezenta recomandare, să aibă în vedere posibilitatea:

a) de a autoriza o gamă largă de mijloace pentru stabilirea existenţei unei relaţii de muncă;

b) de a stabili o prezumţie legală de existenţă a unei relaţii de muncă atunci când există unul sau mai multe indicii relevante;

c) de a decide, în urma consultării cu cele mai reprezentative organizaţii ale angajatorilor şi lucrătorilor, că lucrătorii care prezintă anumite caracteristici trebuie, în general sau într-un sector determinat, să fie consideraţi lucrători salariaţi sau lucrători care desfăşoară o activitate independentă.

[…]

13. Membrii ar trebui să aibă în vedere posibilitatea definirii în legislaţia proprie sau prin alte mijloace a unor indicii specifice existenţei unei relaţii de muncă. Aceste indicii ar putea include:

a) faptul că munca este prestată potrivit instrucţiunilor şi sub controlul altei persoane; implică integrarea lucrătorului în organizaţia întreprinderii; este prestată numai sau în principal în beneficiul altei persoane; trebuie prestată personal de către lucrător; este prestată în cadrul orelor de program sau la locul de muncă specificate sau asupra cărora s-a căzut de acord de către partea care solicită munca; are o durată determinată şi o anumită continuitate; necesită disponibilitatea lucrătorului; implică procurarea de unelte, materiale şi utilaje de către partea care solicită munca;

b) caracterul periodic al remuneraţiei lucrătorului; faptul că remuneraţia lucrătorului constituie singura sau principala sursă de venit a lucrătorului; plata în natură sub formă de hrană, cazare, transport etc; recunoaşterea unor drepturi precum repausul săptămânal şi concediile anuale; finanţarea deplasărilor în interes de serviciu ale lucrătorului de către persoana care solicită munca; lipsa riscurilor financiare pentru lucrător.”

2. Normele europene

58. România a ratificat Carta socială europeană (revizuită) la 7 mai 1999. Art. 5 din Cartă, referitor la dreptul sindical, prevede următoarele:

„În vederea garantării sau promovării libertăţii lucrătorilor şi a patronilor de a constitui organizaţii locale, naţionala sau internaţionale pentru protecţia intereselor lor economice şi sociale şi de a adera la aceste organizaţii, părţile se angajează ca legislaţia naţională să nu aducă atingere şi să nu fie aplicată de o manieră care să aducă atingere acestei libertăţi. Măsura în care garanţiile prevăzute în prezentul articol se vor aplica poliţiei va fi determinată prin legislaţia sau prin reglementarea naţională. Principiul aplicării acestor garanţii membrilor forţelor armate şi măsura în care ele se vor aplica acestei categorii de persoane sunt, de asemenea, determinate prin legislaţia sau prin reglementarea naţională.”

59. Art. 12 alin. (1) din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europe prevede următoarele:

„Orice persoană are dreptul la libertatea de întrunire paşnică şi la libertatea de asociere la toate nivelurile şi în special în domeniile politic, sindical şi civic, ceea ce implică dreptul oricărei persoane de a înfiinţa împreună cu alte persoane sindicate şi de a se afilia la acestea pentru apărarea intereselor sale.”

60. Pasajele relevante din Directiva 2000/78/CE a Consiliului din 27 noiembrie 2000 de creare a unui cadru general în favoarea egalităţii de tratament în ceea ce priveşte încadrarea în muncă şi ocuparea forţei de muncă prevăd următoarele:

„Consiliul Uniunii Europene [...] întrucât: [...]

(4) Dreptul fiecărei persoane la egalitate în faţa legii şi la protecţie împotriva discriminării constituie un drept universal recunoscut prin Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, prin Convenţia Organizaţiei Naţiunilor Unite privind eliminarea tuturor formelor de discriminare faţă de femei, prin pactele Organizaţiei Naţiunilor Unite privind drepturile civile şi politice şi, respectiv, drepturile economice, sociale şi culturale şi prin Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, semnate de toate statele membre; Convenţia nr. 111 a Organizaţiei Internaţionale a Muncii interzice discriminarea în ceea ce priveşte încadrarea în muncă şi ocuparea forţei de muncă.

(5) Este important să se respecte aceste drepturi şi libertăţi fundamentale; prezenta directivă nu aduce atingere libertăţii de asociere şi dreptului oricărei persoane de a înfiinţa, împreună cu alte persoane, sindicate şi de a deveni membru al acestora pentru apărarea intereselor sale.

[...]

(24) Uniunea Europeană a recunoscut explicit în Declaraţia nr. 11 privind statutul bisericilor şi organizaţiilor neconfesionale, anexată la Actul final al Tratatului de la Amsterdam, ca respectă şi nu aduce atingere statutului de care beneficiază, în temeiul dreptului naţional, bisericile şi asociaţiile sau comunităţile religioase în statele membre şi că respectă, de asemenea, statutul organizaţiilor filosofice şi neconfesionale; din această perspectivă, statele membre pot menţine sau prevedea dispoziţii specifice cu privire la cerinţele profesionale esenţiale, legitime şi justificate care pot fi necesare pentru exercitarea unei activităţi profesionale.

[...]

adoptă prezenta directivă;

[...]”

 

Art. 4

Cerinţe profesionale

„(1) [...] statele membre pot să prevadă că un tratament diferenţiat bazat pe o caracteristică legată de unul dintre motivele prevăzute la articolul 1 nu constituie o discriminare atunci când, având în vedere natura unei activităţi profesionale sau condiţiile de exercitare a acesteia, caracteristica în cauză constituie o cerinţă profesională esenţială şi determinantă, astfel încât obiectivul să fie legitim, iar cerinţa să fie proporţională.

(2) Statele membre pot menţine în legislaţia lor naţională în vigoare [...] sau pot prevedea într-o legislaţie viitoare, care preia practicile naţionale existente la data adoptării prezentei directive, dispoziţii în temeiul cărora, în cazul activităţilor profesionale ale bisericilor şi ale altor organizaţii publice sau private a căror etică este bazată pe religie sau convingeri, un tratament diferenţiat bazat pe religia sau convingerile unei persoane nu constituie o

discriminare atunci când, prin natura acestor activităţi sau prin contextul în care sunt exercitate, religia sau convingerile constituie o cerinţă profesională esenţială, legitimă şi justificată în privinţa eticii organizaţiei. [...]

Cu condiţia ca dispoziţiile să fie respectate în restul situaţiilor, prezenta directivă, fără a aduce atingere dreptului bisericilor şi al altor organizaţii publice sau private a căror etică este bazată pe religie sau convingeri, acţionând în conformitate cu dispoziţiile constituţionale şi legislative naţionale, poate impune personalului care lucrează pentru ele o atitudine de bună-credinţă şi de loialitate faţă de etica organizaţiei.”

61. În practica statelor europene există diverse modele constituţionale care reglementează relaţiile dintre stat şi culte. În majoritatea statelor membre ale Consiliului Europei, legea nu defineşte propriu-zis natura raportului juridic stabilit între o organizaţie de cult şi clericii săi. Organizaţia religioasă poate încheia un contract de muncă cu propriii clerici, dar nu are o obligaţie în acest sens şi, adeseori, nu face acest lucru. Totuşi, chiar şi în lipsa unui contract de muncă, clericii au deseori acces la prestaţii sociale în aceleaşi condiţii ca şi ceilalţi beneficiari ai sistemului de securitate socială. Într-un număr mic de state2, aceste relaţii sunt subordonate dreptului muncii care le este aplicabil, însă există o obligaţie sporită de loialitate a clericilor faţă de organizaţia religioasă angajatoare. În cele din urmă, în alte statei instanţele interne stabilesc în fiecare caz în parte dacă există sau nu o relaţie asimilabilă unui contract de muncă.

În ceea ce priveşte libertatea sindicală a clericilor, niciun stat nu interzice oficial clericilor să constituie sindicate, iar în anumite state acest drept le este garantat în mod expres. De asemenea, trebuie reţinut că, de exemplu, în Austria, Bulgaria, Finlanda, Turcia, Franţa, Regatul Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord, Irlanda şi Regatul Ţărilor de Jos există sindicate ale clericilor sau asociaţii care apără interesele foarte asemănătoare celor pe care le apără sindicatele lucrătorilor.

ÎN DREPT

I. Cu privire la anonimatul cererii şi pretinsa atingere adusă dreptului de recurs individual

A. Argumentele părţilor

62. Sindicatul reclamant susţine că, din momentul luării iniţiativei de a constitui un sindicat, membrii săi au fost supuşi unor puternice presiuni din partea Bisericii, presiuni care ar fi continuat ulterior introducerii cererii la Curte şi care ar fi determinat pe unii membri să se retragă din procedură, iar pe alţii să solicite păstrarea anonimatului pentru a putea continua procedura.

63. Acesta afirmă că presiunile s-au intensificat în urma pronunţării de către cameră a hotărârii şi citează, în susţinerea afirmaţiilor sale, mai multe declaraţii ale ierarhilor Bisericii preluate de presă, precum şi un comunicat din februarie 2012, prin care Patriarhia Română critică respectiva hotărâre.

64. Având în vedere aceste aspecte, sindicatul consideră că statul nu şi-a îndeplinit obligaţia pozitivă de apărare a persoanelor care se adresează Curţii, nu numai faţă de presiunile din partea autorităţilor statului, ci şi faţă de presiunile din partea terţilor,

65. Prin urmare, solicită Marii Camere să constate încălcarea art. 34 din Convenţie.

66. Guvernul îşi manifestă îndoielile în privinţa faptului că prezenta cerere exprimă voinţa membrilor sindicatului reclamant de a sesiza Curtea. Acesta susţine că identitatea şi numărul persoanelor care au sesizat Curtea în numele sindicatului s-au schimbat pe parcursul procedurii în faţa camerei şi solicită Marii Camere să stabilească identitatea exactă a persoanelor care s-au adresat Curţii şi care şi-au menţinut cererea. Fără a invoca o excepţie preliminară, Guvernul consideră că această chestiune prezintă importanţă în ceea ce priveşte, pe de o parte, fondul cauzei, iar pe de altă parte, reparaţia echitabilă.


1 Bosnia-Herţegovina, Estonia, Georgia, Ungaria, Moldova, Muntanegru, Irlanda, Fosta Republică Iugoslavă a Macedoniei, Letonia, Lituania, Germania, Grecia, Spania, Portugalia, Italia, Polonia, Slovenia, Franţa şi unele cantoane din Elveţia.

2 Finlanda, Bulgaria, Slovacia, Ucraina, Belgia, Austria, Rusia, Turcia, Luxemburg, Suedia şi unele cantoane din Elveţia.

3 Belgia, Regatul Ţărilor de Jos. Regatul Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord.

 

 

67. Guvernul susţine că numai măsurile luate în mod deliberat de către stat pot fi interpretate ca obstacole în calea dreptului de recurs individual. Întrucât, în speţă, autorităţilor nu li se poate imputa nicio acţiune sau lipsă de acţiune care ar susţine sau ar recunoaşte în mod intenţionat atitudinea prezumtiv abuzivă a Bisericii, statul nu ar putea fi considerat responsabil pentru încălcarea dreptului de recurs individual.

B. Motivarea Marii Camere

68. Marea Cameră constată că poziţia Guvernului şi cea a sindicatului reclamant, deşi diferite, au ambele legătură cu aplicarea art. 34 din Convenţie, luat în considerare individual sau coroborat cu art. 35 § 2 lit. a) din Convenţie. Dispoziţiile respective prevăd următoarele:

Art. 34

„Curtea poate fi sesizată printr-o cerere de către orice persoană fizică, orice organizaţie neguvernamentală sau de orice grup de particulari care se pretinde victimă a unei încălcări de către una dintre înaltele părţi contractante a drepturilor recunoscute în convenţie sau în protocoalele sale, înaltele părţi contractante se angajează să nu împiedice prin nicio măsură exerciţiul eficace al acestui drept.”

Art. 35 §2

„Curtea nu reţine nicio cerere individuală introdusă în aplicarea art. 34, dacă; a) ea este anonimă; [...].

1. Cu privire la pretinsul caracter anonim ai cererii

69. Pentru început, Marea Cameră observă că Guvernul este decăzut din dreptul de a invoca acest aspect din moment ce a omis să facă acest lucru în faţa camerei. Astfel, în măsura în care Guvernul pune la îndoială admisibilitatea cererii pe motiv că unii membri ai sindicatului reclamant au dorit să îşi păstreze anonimatul, Curtea reaminteşte că un guvern care are îndoieli în privinţa autenticităţii unei cereri trebuie să o informeze în acest sens în timp util şi că singura competentă să se pronunţe dacă o cerere respectă cerinţele de la art. 34 şi 35 din Convenţie este Curtea (Chamalev şi alţii împotriva Georgiei si a Rusiei, nr. 36.378/02, pct. 293, CEDO 2005-III).

70. Curtea reaminteşte, de asemenea, că păstrarea anonimatului, în temeiul art. 47 § 3 din Regulament, în cazul persoanelor care sesizează Curtea, are ca scop protejarea reclamanţilor care consideră că dezvăluirea identităţii lor le-ar putea aduce atingere. Astfel, în lipsa protecţiei, reclamanţii respectivi ar putea fi descurajaţi să comunice liber cu Curtea. În plus, o asociaţie care a fost dizolvată sau a cărei înregistrare a fost respinsă are posibilitatea de a introduce, prin intermediul reprezentanţilor săi, o cerere de denunţare a dizolvării sau a refuzului înregistrării (Stankov şi Organizaţia Macedoneană Unită Ilinden împotriva Bulgariei, nr. 29.221/95 si 29.225/95, pct. 57, CEDO 2001-IX).

71. În speţă, Curtea reţine că sindicatul reclamant a sesizat-o prin intermediul reprezentanţilor săi, care l-au mandatat în acest sens pe I. Gruia. Ulterior, aceştia au infirmat declaraţiile pe care i Ie-a transmis Arhiepiscopia Craiovei şi în care aceştia afirmau că renunţă la cerere. Aceştia au precizat că Arhiepiscopia îi constrânsese să dea declaraţiile respective. Dat fiind că aceştia furnizaseră elementele de fapt şi de drept care permiteau Curţii să îi identifice şi să stabilească legăturile lor cu faptele în litigiu şi cu capătul de cerere formulat, preşedintele Camerei şi, ulterior, preşedintele Marii Camere au autorizat cererea de nedivulgare a identităţii acestora.

72. În aceste condiţii, Curtea consideră că cererea nu este anonimă în sensul art. 35 § 2 din Convenţie şi că voinţa membrilor sindicatului de a acţiona în faţa sa în numele sindicatului reclamant este neîndoielnică. În consecinţă, chiar presupunând că Guvernul nu ar fi decăzut din dreptul de a invoca o obiecţie întemeiată pe caracterul anonim al cererii, Curtea respinge această excepţie.

2. Cu privire la pretinsul obstacol în calea exercitării dreptului de recurs individual

73. Curtea reaminteşte că angajamentul de a nu împiedica exercitarea eficace a dreptului de recurs interzice ingerinţele în exercitarea dreptului persoanei de a sesiza Curtea şi de a-şi susţine efectiv cauza în faţa acesteia. Pentru ca mecanismul recursului individual instituit prin art. 34 să fie eficace, este de o importanţă considerabilă ca reclamanţii, declaraţi sau potenţiali, să fie liberi să comunice cu Curtea fără ca autorităţile să îi poată constrânge în vreun fel să îşi retragă ori să îşi modifice plângerile. Aşa cum a indicat în cauze anterioare, prin termenul ,,constrânge[re]” se înţelege nu numai coerciţia directă şi actele flagrante de intimidare a reclamanţilor declaraţi sau potenţiali, a familiilor lor sau a reprezentantului lor în justiţie, ci şi actele sau contactele indirecte şi îndoielnice menite să îi disuadeze ori să îi descurajeze de la folosirea căii de atac oferite de Convenţie [a se vedea, printre altele, Mamatkoulov şi Askarov împotriva Turciei (MC), nr. 46.827/99 şi 46.951/99, pct. 102, CEDO 2005-I].

74. În speţă, Curtea reţine că sindicatul reclamant a invocat încălcarea art. 34 din Convenţie pentru prima dată în faţa Marii Camere. Curtea constată, pe de altă parte, că faptele denunţate, inclusiv solicitarea renunţării la cererea introdusă în faţa Curţii, au avut loc înainte de pronunţarea hotărârii camerei (supra, pct. 23 şi 24).

75. Având în vedere că sindicatul reclamant a fost reprezentat de un avocat din momentul introducerii cererii şi că nu invocă motive speciale care l-ar fi putut scuti de invocarea, în faţa camerei, a încălcării art. 34 din Convenţie, Marea Cameră consideră că sindicatul este decăzut din dreptul de a o invoca în faţa sa.

76. În măsura în care se denunţă fapte care s-au produs ulterior sesizării Marii Camere, în privinţa cărora nu ar fi, aşadar, interzisă invocarea unei încălcări a art. 34, Curtea reaminteşte că răspunderea statului poate fi angajată în temeiul Convenţiei dacă autorităţile statului contractant aprobă, în mod formal sau tacit, acţiuni ale unor persoane particulare care încalcă drepturile garantate de Convenţie altor persoane particulare aflate sub jurisdicţia sa [a se vedea, mutatis mutandis, Cipru împotriva Turciei (MC), nr. 25.781/94, pct. 81, CEDO 2001-IV].

77. Cu toate acestea, în speţă, Curtea constată că sindicatul reclamant nu îşi fundamentează susţinerea potrivit căreia presiunile la care au fost supuşi membrii săi s-au intensificat ulterior pronunţării hotărârii camerei astfel încât să i se impute statului că nu a intervenit pentru a pune capăt acestora.

78. În această privinţă, Curtea observă că, în susţinerea afirmaţiilor sale, sindicatul nu invocă decât declaraţiile, relatate de presă, ale Patriarhiei Române şi de mai mulţi ierarhi ai Bisericii, care criticau hotărârea camerei. Totuşi, aceste luări de poziţie nu par să fi fost urmate de măsuri menite să îi determine pe membrii sindicatului să îşi retragă ori să îşi modifice cererea înaintată Marii Camere ori să împiedice în orice alt mod exercitarea dreptului de recurs individual.

79. În opinia Curţii, faptele aflate la originea cauzei nu permit să se concluzioneze că autorităţile naţionale au exercitat sau au permis să se exercite presiuni asupra membrilor sindicatului reclamant ori că nu şi-au îndeplinit în orice alt mod obligaţia de a garanta caracterul efectiv al dreptului de recurs individual. Autorităţile nu pot fi considerate responsabile pentru acţiunile presei, nici pentru afirmaţiile făcute în cadrul exercitării libertăţii lor de exprimare de către persoane care nu sunt depozitare ale puterii publice.

80. În aceste condiţii, Curtea consideră, în primul rând, că sindicatul reclamant este decăzut din dreptul de a invoca încălcarea art. 34 din Convenţie în legătură cu faptele care au avut loc anterior pronunţării hotărârii camerei şi, în al doilea rând, că, în ceea ce priveşte faptele ulterioare datei respective, statul pârât nu a încălcat obligaţiile care îi reveneau în conformitate cu art. 34 din Convenţie.

II. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 11 din Convenţie

81. Sindicatul reclamant consideră că, respingându-i cererea de înscriere, Tribunalul Dolj a adus atingere dreptului său la libertate sindicală, garantat de art. 11 din Convenţie, redactat după cum urmează:

„1. Orice persoană are dreptul la libertatea de întrunire paşnică şi la libertatea de asociere, inclusiv dreptul de a constitui cu alţii sindicate şi de a se afilia la sindicate pentru apărarea intereselor sale.

2. Exercitarea acestor drepturi nu poate face obiectul altor restrângeri decât acelea care, prevăzute de lege, constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea naţională, siguranţa publică, apărarea ordinii şi prevenirea infracţiunilor, protejarea sănătăţii sau a moralei ori pentru protecţia drepturilor şi libertăţilor altora. Prezentul articol nu interzice ca restrângeri legale să fie impuse exercitării acestor drepturi de către membrii forţelor armate, ai poliţiei sau ai administraţiei de stat.”

A. Hotărârea camerei

82. În Hotărârea sa din 31 ianuarie 2012, camera a constatat încălcarea art. 11 din Convenţie. Constatând că preoţii şi personalul neclerical îşi exercită atribuţiile în cadrul Bisericii Ortodoxe Române în baza unui contract de muncă, primesc un salariu finanţat în majoritate din bugetul de stat şi beneficiază de sistemul asigurărilor sociale de stat, camera a hotărât că relaţia bazată pe un contract de muncă nu poate face excepţie de la orice normă de drept civil. Camera a concluzionat că personalul clerical şi, cu atât mai mult, personalul neclerical al Bisericii nu pot fi excluşi din domeniul de aplicare a art. 11.

83. Examinând apoi respingerea cererii de înscriere a sindicatului reclamant în lumina principiilor generale ale dreptului sindical, camera a recunoscut că măsura era prevăzută de legislaţia internă (respectiv Legea nr. 54/2003 şi Legea nr. 489/2006, interpretate de tribunal în contextul Statutului pentru organizarea şi funcţionarea Bisericii Ortodoxe Române) şi urmărea un scop legitim (apărarea ordinii publice, care include libertatea şi autonomia cultelor religioase), în sensul că urmărea să împiedice existenţa unei divergenţe între lege şi practică în materie de constituire a sindicatelor în cadrul personalului bisericesc.

84. Camera a mai constatat că tribunalul a motivat respingerea cererii de înscriere a sindicatului reclamant în principal din nevoia de a apăra tradiţia creştin-ortodoxă, dogmele ei fondatoare şi maniera canonică de luare a deciziilor. În această privinţă, camera a considerat că nu erau întrunite în speţă criteriile care definesc „nevoia socială imperioasă”, deoarece tribunalul nu a determinat că programul pe care sindicatul îl stabilise în statut sau luările de poziţie ale membrilor săi erau incompatibile cu o „societate democratică” şi cu atât mai puţin că acestea constituiau o ameninţare pentru democraţie.

85. Întrucât motivele invocate de tribunal pentru a justifica respingerea cererii de înscriere erau exclusiv de ordin religios, camera a considerat, pe de altă parte, că tribunalul nu ţinuse seama suficient nici de interesele salariaţilor Bisericii Ortodoxe Române, în special de existenţa unui contract de muncă între aceştia şi Biserică, nici de distincţia dintre personalul clerical şi personalul neclerical al Bisericii, nici de problema compatibilităţii

dintre reglementările interne şi internaţionale care consacră dreptul lucrătorilor de a se organiza în sindicate şi normele bisericeşti ce interzic acest lucru.

86. În fine, reţinând că libertatea sindicală a salariaţilor

Bisericii Ortodoxe fusese deja recunoscută de instanţele interne în cazul altor sindicate, camera a constatat că o măsură atât de radicală precum respingerea cererii de înscriere a sindicatului reclamant este disproporţionată faţă de scopul urmărit şi, prin urmare, nu este necesară într-o societate democratică.

B. Argumentele părţilor

1. Sindicatul reclamant

87. Sindicatul reclamant susţine că preoţii şi personalul clerical din cadrul Bisericii Ortodoxe Române au un statut similar funcţionarilor statului. Astfel, ca şi funcţionarii, aceştia sunt recrutaţi pe baza unui concurs. Ulterior sunt numiţi de chiriarti, în baza unei decizii care prevede drepturile şi obligaţiile lor. Aceştia depun, la hirotonie, jurământul de ascultare, iar salariul li se stabileşte pe baza legii salarizării personalului plătit din fonduri publice şi se diminuează în aceeaşi proporţie în caz de criză economică. Aceştia contribuie la sistemul general de securitate socială şi au dreptul la toate prestaţiile sociale. În plus, Biserica Ortodoxa Română primeşte o alocaţie bugetară, similară celei acordate universităţilor, menită să asigure plata salariilor acestora. În consecinţă, sindicatul reclamant consideră că nici practica Bisericii Ortodoxe Române, constând în neîncheierea unor contracte de muncă cu salariaţii săi, nici faptul că aceasta asigură din fonduri proprii o parte din remuneraţia acestora nu pot modifica caracterul real al relaţiei dintre aceasta şi salariaţii săi, această relaţie având toate elementele unui contract de muncă şi fiind similară celei dintre un funcţionar şi instituţia angajatoare.

88. Sindicatul reclamant afirmă că, spre deosebire de alte categorii profesionale care sunt de asemenea supuse unor obligaţii de fidelitate specifice şi ale căror interese sunt apărate de sindicate, salariaţii Bisericii Ortodoxe Române, circa 15.000 de persoane, sunt lipsiţi de orice formă de protecţie faţă de eventuale abuzuri, mai ales în materie de salarizare sau de transferuri.

89. Sindicatul reclamant adaugă că atingerea adusă dreptului la libertatea de asociere a membrilor săi nu era prevăzută de dreptul intern. În această privinţă, sindicatul reclamant invocă art. 40, 53 şi 73 din Constituţie, care garantează cetăţenilor dreptul de a se asocia liber în partide politice, în sindicate, în patronate sau în alte forme de asociere şi care prevăd că acest drept nu poate fi restrâns decât prin lege organică. Acesta consideră că, din dispoziţiile respective, rezultă că niciun text normativ nu interzice preoţilor să se organizeze în sindicate, respingerea cererii sale de înscriere având drept singur temei juridic art. 123 alin. (8) din Statutul pentru organizarea şi funcţionarea Bisericii Ortodoxe Române; simplul fapt că statutul a fost aprobat de Guvern nu îi conferă statutul de act normativ în dreptul intern, cu atât mai puţin de lege organică de natură să restrângă o libertate constituţională. Considerând că art. 123 alin. (8) din Statutul pentru organizarea şi funcţionarea Bisericii Ortodoxe Române este contrar Constituţiei, concluzionează că interdicţia care i-a fost impusă era contrară dreptului intern. Prin urmare, hotărârea ar fi lipsită de temei legal şi, în consecinţă, ar constitui o încălcare a art. 11 din Convenţie.

90. Sindicatul reclamant admite că măsura în litigiu urmărea un scop legitim, respectiv acela de apărare a intereselor Bisericii, dar susţine că nu era necesară într-o societate democratică pentru a apăra autonomia religioasă a Bisericii.

91. Acesta consideră că, în raporturile dintre stat şi culte, este necesar să se facă distincţie între activităţile religioase ale comunităţilor şi actele lor civile şi comerciale. Astfel, dacă orice ingerinţă a statului în activităţile religioase ar trebui interzisă cu stricteţe, actele civile şi comerciale ale Bisericii nu ar avea nicio legătură cu religia sau cu misiunea spirituală a Bisericii. Prin urmare, acestea ar trebui să se supună legii civile. În această privinţă, sindicatul reclamant precizează că nu doreşte să modifice nici dogma creştină, nici serviciul religios, ci că doreşte numai să lupte pentru apărarea drepturilor legale ale membrilor săi, inclusiv dreptul de a primi salariul garantat prin lege şi de a nu face obiectul unei revocări arbitrare. Pe de altă parte, acesta afirmă că membrii au solicitat - şi au obţinut - pe cale orală aprobarea de a constitui sindicatul, dar că ulterior Arhiepiscopia a revenit asupra aprobării iniţiale din cauza opoziţiei manifestate de Sfântul Sinod.

92. Sindicatul reclamant admite că unele dintre obiectivele stabilite în statutul său pot părea contrare activităţii preoţilor, dar afirmă că acestea au fost „preluate ca atare din Legea sindicatelor” şi susţine că acestea urmăreau totodată apărarea intereselor personalului neclerical al Bisericii, care nu era supus aceloraşi obligaţii ca şi preoţii. Acesta subliniază, pe de altă parte, că-în orice caz - toate acţiunile sale, fie că este vorba de grevă sau de activităţi similare, ar fi putut fi supuse controlului autorităţilor judiciare, care ar fi putut aplica sancţiuni ajungând până la dizolvare. Acesta adaugă că, în plus, presupunând că preoţii decid să intre în grevă ori să organizeze alte activităţi ce depăşesc misiunea lor preoţească, aceştia sunt în continuare supuşi disciplinei bisericeşti şi aplicării Statutului Bisericii, care prevede deopotrivă sancţiuni.

93. În cele din urmă, reaminteşte că alte două sindicate au fost deja constituite în cadrul Bisericii fără ca recunoaşterea lor de către stat să aducă atingere organizării interne a Bisericii ori să conducă la instituirea unor norme paralele de conducere. De asemenea, subliniază că în mai multe state membre ale Consiliului Europei funcţionează liber sindicate ale membrilor personalului clerical.

94. În concluzie, sindicatul reclamant consideră că interzicerea preventivă a sindicatului, bazată exclusiv pe supoziţii extrase din statutul acestuia, nu este proporţională cu scopul urmărit şi implică, în privinţa sa, o încălcare a art. 11 din Convenţie.

2. Guvernul

95. Guvernul nu invocă nicio excepţie de inadmisibilitate şi admite că respingerea cererii de înscriere a sindicatului reclamant a constituit o ingerinţă în dreptul acestuia la libertate de asociere. Pe de altă parte, acesta precizează că niciun obstacol juridic nu împiedică personalul neclerical al Bisericii Ortodoxe Române să constituie un sindicat.

96. În ceea ce priveşte personalul clerical, Guvernul argumentează că, în temeiul Statutului Bisericii Ortodoxe Române şi al Legii nr. 489/2006, raportul dintre acesta şi Biserică este un „raport de slujire şi misiune liber asumată” care nu se încadrează în sfera dreptului muncii şi. deci, a domeniului de aplicare a Codului muncii. Acesta subliniază că preoţii îşi exercită funcţiile în temeiul unei hotărâri a chiriarhului, care prevede drepturile şi obligaţiile lor, şi al unui jurământ de credinţă şi ascultare (subordonare) exprimat cu ocazia hirotoniei. Potrivit acestuia, contractele de muncă semnate în 2004 de Arhiepiscopia Craiovei erau consecinţa unei erori de interpretare a legii şi nu au fost niciodată înregistrate la inspectoratul teritorial de muncă, acesta din urmă confirmând că legislaţia muncii nu era aplicabilă raporturilor dintre Biserica Ortodoxă şi personalul său bisericesc. Aceasta este şi poziţia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi a Curţii Constituţionale, care ar fi decis că, în temeiul autonomiei cultelor, instanţele interne nu au competenţa de a controla hotărârile instanţelor bisericeşti în ceea ce priveşte dispoziţiile Codului muncii.

97. Pe de altă parte, Guvernul afirmă că statul nu remunerează preoţii, rolul său limitându-se la acordarea unui ajutor financiar calculat în raport cu numărul credincioşilor Bisericii şi cu nevoile reale ale acesteia. Biserica este cea căreia îi revine sarcina de a redistribui personalului său banii primiţi de

la stat. Astfel, statul acordă Bisericii Ortodoxe Române un total de 12.765 de ajutoare financiare diferite, cu o valoare cuprinsă între 163 şi 364 euro, în vreme ce Biserica plăteşte din fonduri proprii 1.005 preoţi şi 1.408 membri ai personalului neclerical. Referitor la integrarea preoţilor şi a altor salariaţi ai Bisericii în sistemul public al asigurărilor sociale, Guvernul susţine că în acest caz este vorba de opţiunea legiuitorului naţional, care ar beneficia de o amplă marjă de apreciere în materie, dar că această integrare nu schimbă statutul lor şi nu îi face funcţionari ai statului.

98. În subsidiar, Guvernul reaminteşte că parohii sunt administratorii parohiei proprii şi că, în această calitate, exercită funcţii de conducere-fapt care, în temeiul Legii nr. 54/2003, le interzice să constituie sindicate.

99. Având în vedere aceste elemente, Guvernul se declară îngrijorat de ideea aplicabilităţii art. 11 în prezenta cauză, având în vedere inaplicabilitatea dispoziţiilor dreptului muncii în cazul membrilor sindicatului reclamant.

100. În orice caz, Guvernul consideră că ingerinţa era prevăzută de lege, că urmărea un scop legitim şi era necesară într-o societate democratică,

101. În opinia acestuia, temeiul juridic al măsurii în litigiu era art. 123 alin. (8) din Statutul pentru organizarea şi funcţionarea Bisericii Ortodoxe Române, care condiţionează participarea personalului clerical la orice formă de asociere de obţinerea binecuvântării prealabile a chiriarhului. Această dispoziţie face parte din dreptul intern din momentul în care statutul a fost aprobat prin hotărâre a Guvernului; dispoziţia nu este contrară Constituţiei deoarece garantează în mod cert libertatea de asociere, inclusiv libertatea sindicală, însă în condiţiile prevăzute de lege. În speţă, legea aplicabilă este Statutul Bisericii. Pe de altă parte, faptul că prin Legea sindicatelor nu li se interzice expres parohilor să constituie sindicate nu echivalează cu recunoaşterea implicită a acestui drept, în condiţiile în care, în exercitarea autonomiei sale, Biserica ar fi ales să condiţioneze activitatea personalului său prin alte norme decât cele ale dreptului muncii.

102. În ceea ce priveşte scopul legitim al ingerinţei, Guvernul solicită Marii Camere să se distanţeze de analiza camerei, care a considerat că măsura în litigiu avea ca scop apărarea ordinii publice, protejând libertatea şi autonomia cultelor religioase. Acesta susţine că unicul scop era de a apăra drepturile şi libertăţile altora, în speţă cele ale Bisericii Ortodoxe Române. Prin urmare, trimiterea specifică la ordinea publică nu ar fi relevantă în prezenta speţă.

103. În ceea ce priveşte necesitatea şi proporţionalitatea măsurii, Guvernul subliniază, pentru început, că interdicţia de a constitui sindicate fără aprobarea chiriarhului se referă numai la personalul clerical al Bisericii, personalul neclerical având libertatea de a se asocia conform condiţiilor şi criteriilor prevăzute de Legea nr. 53/2008.

104. În ceea ce priveşte libertatea de asociere a personalului clerical, aceasta este pe deplin respectată în cadrul Bisericii Ortodoxe Române, care include câteva sute de asociaţii şi fundaţii, printre care se numără şi Asociaţia „Apostolia” din cadrul Arhiepiscopiei Craiovei.

105. Pentru Guvern, aprobarea chiriarhului necesară pentru orice formă de asociere a personalului clerical este o condiţie legitimă: este vorba de o manifestare a principiului autonomiei Bisericii. În speţă, Guvernul este surprins că sindicatul reclamant nu a solicitat aprobarea şi afirmă că instanţele judecătoreşti ar fi putut, după caz, să cenzureze caracterul abuziv al unei eventuale respingeri a cererii.

106. Guvernul precizează că, din cauza statutului lor, parohii membri ai sindicatului au o obligaţie sporită de loialitate faţă de Biserica Ortodoxă Română. În opinia acestuia, nu există drept la disidenţă: parohii nemulţumiţi ar putea părăsi Biserica în orice

moment, dar, atât timp cât aleg să rămână în cadrul ei, ar trebui să se considere că îşi exprimă liber consimţământul de a se conforma normelor acesteia şi de a renunţa la unele din drepturile lor.

107. În ceea ce priveşte posibilele efecte ale constituirii unui sindicat asupra modului de funcţionare a Bisericii, Guvernul argumentează că din statutul sindicatului reclamant reiese că acesta ar încerca, dacă s-ar constitui efectiv, să obţină instituirea unor norme paralele cu cele ale Bisericii. Acest lucru reiese cu claritate din lectura pasajelor referitoare la recrutarea personalului, promovarea liberei iniţiative, a concurenţei şi a libertăţii de exprimare, semnarea unor convenţii colective şi contracte de muncă, respectarea legislaţiei civile referitoare la timpul de muncă, reprezentarea în structurile de decizie sau chiar dreptul la grevă. Guvernul consideră aşadar că recunoaşterea sindicatului ar fi condus automat la apariţia, în cadrul Bisericii Ortodoxe Române, a unui sistem de coadministrare care ar fi fost cauza unor conflicte între sindicat şi ierarhie, conflicte pe care autorităţile interne ar fi trebuit să le arbitreze, în pofida obligaţiei de neutralitate şi imparţialitate a statului şi contrar autonomiei cultelor.

108. Guvernul precizează că, în prezenta speţă, statul era preocupat sa elimine din start orice iniţiativă de sindicalizare înainte ca sindicatul reclamant să îşi desfăşoare activitatea şt că acest demers era justificat de faptul ca sindicatul ar fi putut face uz de drepturile prevăzute de Legea sindicatelor încă de la data înscrierii şi fără nicio formă de control judecătoresc preventiv

109. În fine, Guvernul invocă marea diversitate a normelor referitoare la statutul preoţilor şi dreptul acestora la libertate de asociere în cadrul statelor membre ale Consiliului Europei: lipsa unui consens european în materie ar pleda pentru ca autorităţilor naţionale să li se lase o amplă marjă de apreciere.

C. Terţii intervenienţi

110. Guvernele şi organizaţiile neguvernamentale interveniente declară că împărtăşesc punctul de vedere al Guvernului pârât.

1. Guvernul grec

111. Guvernul grec consideră că, în caz de conflict între drepturile garantate de art. 9 şi, respectiv, art. 11 din Convenţie, Curtea trebuie să înceapă prin a cerceta dacă recunoaşterea dreptului la libertate de asociere în cadrul unei organizaţii religioase nu aduce atingere dreptului la autonomie al organizaţiei respective. În opinia acestuia, autonomia organizaţiilor religioase trebuie să prevaleze, iar aceste organizaţii trebuie să beneficieze de dreptul de a-şi reglementa relaţiile cu personalul pe baza statutelor proprii, chiar dacă acestea aduc restrângeri sau limitări la exercitarea anumitor drepturi.

112. În opinia Guvernului grec, întrucât activitatea preoţilor este în esenţă religioasă, diferenţa dintre activităţile religioase şi activităţile nereligioase nu este relevantă. În plus, instanţele interne s-ar afla într-o poziţie mai bună decât o instanţă internaţională pentru a soluţiona conflictele apărute în acest domeniu.

2. Guvernul moldovean

113. În opinia Guvernului moldovean, camera nu a pus suficient în balanţă libertatea de asociere revendicată de sindicatul reclamant cu libertatea religioasă şi cu dreptul la autonomie al Bisericii Ortodoxe. Acesta consideră că din art. 11 din Convenţie nu poate fi dedusă obligaţia pozitivă a statului de a recunoaşte o asociaţie laică în cadrul unei organizaţii religioase atunci când recunoaşterea ar contraveni obligaţiei de neutralitate a statului faţă de culte.

114. Pe de altă parte, Guvernul moldovean apreciază că, în temeiul art. 9 din Convenţie, trebuie să se considere că membrii unei organizaţii religioase au făcut o alegere liberă, în momentul aderării la aceasta, de a renunţa la unele drepturi civile pe care le-ar putea avea în temeiul art. 11.

3. Guvernul polonez

115. În opinia Guvernului polonez, camera ar fi trebuit să se axeze mai mult pe natura specială a relaţiei dintre Biserică şi clerul său. Potrivit acestuia, caracterul economic, social sau cultural al drepturilor revendicate de o parte a clerului nu permite să se concluzioneze că recunoaşterea unui sindicat al membrilor clerului nu ar risca să aducă atingere funcţionării autonome a organizaţiei religioase.

116. Guvernul polonez consideră că le revine în primul rând organizaţiilor religioase competenţa de a decide ele însele care sunt activităţile ce ţin de practica religioasă ori au influenţă asupra organizaţiei lor interne sau asupra misiunii lor şi că încredinţarea acestui rol instanţelor interne ar fi o sursă de conflicte şi ar face din instanţa internă arbitrul problemelor religioasei în pofida autonomiei cultelor şi a obligaţiei de neutralitate din partea statului.

117. În cele din urmă, Guvernul polonez consideră că, prin formarea lor şi prin alegerea lor de a se alătura clerului, preoţii au o obligaţie sporită de loialitate faţă de Biserică şi trebuie să fie conştienţi de exigenţele misiunii lor, care limitează exercitarea anumitor drepturi.

4. Guvernul georgian

118. Guvernul georgian subliniază că raporturile dintre stat şi Biserică sunt reglementate diferit de la o ţară la alta şi că nu există un consens european în materie.

119. Prin urmare, acesta consideră că statele contractante şi instanţele acestora trebuie să beneficieze de o amplă marjă de apreciere atunci când este vorba de protejarea împotriva oricărei atingeri la adresa autonomiei organizaţiilor religioase. În opinia acestuia, statul trebuie să se abţină de la încurajarea oricărei forme de disidenţă în cadrul acestor organizaţii.

5. Arhiepiscopia Craiovei

120. Potrivit Arhiepiscopiei Craiovei, în Biserica Ortodoxă Română, figura canonică a parohului este legată direct de cea a chiriarhului. Raportul dintre chrriarh şi cler se bazează pe încredere reciprocă şi unitatea misiunii Bisericii şi ar fi de neconceput în dreptul canonic să existe posibilitatea unui antagonism între, pe de o parte, autoritatea bisericească reprezentată de Sfântul Sinod şi, pe de altă parte, chiriarhii şi membrii clerului. Aceştia participă la exerciţiul democratic al autorităţii bisericeşti şi pot să se prevaleze de normele interne bisericeşti pentru a se apăra în cazul unui abuz de autoritate. În plus, un eventual refuz al arhiepiscopului de a aproba constituirea unei asociaţii ar putea fi contestat în faţa Sfântului Sinod.

121. Arhiepiscopia a concluzionat că înfiinţarea unui sindicat al preoţilor şi personalului neclerical ar bulversa raporturile existente între biserică şi cler şi ar reprezenta o ameninţare pentru ordinea publică şi pacea socială.

6. Patriarhia Moscovei

122. Patriarhia Moscovei insistă asupra caracterului specific al relaţiilor ierarhice de slujire existente în grupările religioase şi asupra nivelului ridicat de loialitate pe care îl implică aceste relaţii. Statul ar trebui să garanteze organizaţiilor religioase, în baza autonomiei acestora, competenţa exclusivă de a decide structura lor şi normele interne de funcţionare.

123. Elementul fundamental al relaţiei de slujire a preoţilor l-ar constitui îndeplinirea serviciului religios, iar această relaţie nu s-ar putea reduce în mod abstract şi artificial la o relaţie de muncă subordonată normelor civile. Potrivit Patriarhiei Moscovei, este imposibilă în practică extinderea domeniului de aplicare a legislaţiei civile asupra organizaţiilor religioase; un astfel de demers ar crea pentru aceste organizaţii, inclusiv pentru Biserica Ortodoxă Rusă, probleme fără rezolvare.

7. Organizaţia neguvernamentală European Centre for Law and Justice (ECU)

124. ECU consideră că preoţii au o obligaţie sporită de loialitate faţă de Biserică. Această obligaţie a fost recunoscută atât prin Directiva 78/2000/CE a Consiliului din 27 noiembrie 2000 de creare a unui cadru general în favoarea egalităţii de tratament în ceea ce priveşte încadrarea în muncă şi ocuparea forţei de muncă, cât şi prin jurisprudenţa Curţii.

125. ECLJ adaugă că preoţii nu intră în domeniul de aplicare a libertăţii sindicale deoarece nu sunt „salariaţi, ci au o misiune exclusiv religioasă, iar relaţia lor cu Biserica nu se bazează pe un contract de muncă.

126. În cele din urmă, aceasta consideră că în cazul în care, precum în speţă, faptele în litigiu sunt de natură religioasă, ingerinţa nu poate face obiectul unui control de proporţionalitate care ar pune în balanţă interesele organizaţiilor religioase cu cele pe care persoanele particulare le-ar putea invoca în temeiul art. 8-12 din Convenţie, deoarece în acest caz este vorba de drepturi pe care respectivele persoane particulare au decis în mod liber să nu le exercite.

8. Organizaţiile neguvernamentale Becket Fund şi International Center for Law and Religion Studies

127. Aceste organizaţii fac trimitere la jurisprudenţa Curţii Supreme a Statelor Unite ale Americii privind autonomia cultelor, în Cauza National Labor Relations Board v. Catholic Bishop of Chicago, 440 U.S. 490 (1979), instanţa supremă a hotărât că autorităţile interne nu puteau să treacă peste voinţa episcopului şi să recunoască un sindicat al profesorilor din şcolile catolice, considerând că această recunoaştere ar aduce atingere funcţionării autonomiei cultelor. În Cauza Hosanna-Tabor Evangelical Lutheran Church. and School v. Equal Employment Opportunity Commission, nr. 10-553 (2012), instanţa supremă a aplicat doctrina „excepţiei clericale” („ministerial exception*) şi s-a pronunţat că dispoziţiile dreptului muncii nu erau aplicabile nici personalului clerical, nici personalului neclerical din cadrul organizaţiilor religioase.

128. Ar exista o convergenţă de opinii între poziţia Curţii Supreme a Statelor Unite şi cea a Curţii Europene în materia apărării autonomiei cultelor în relaţiile acestora cu propriul personal clerical. Camera ar fi comis aşadar o eroare distanţându-se de această poziţie, iar această eroare ar avea consecinţe negative asupra autonomiei cultelor în sensul că statul ar risca, dacă hotărârea camerei ar fi confirmată, să fie obligat să arbitreze conflicte între organizaţiile religioase şi membrii acestora.

D. Motivarea Marii Camere

129. Guvernul contestă aplicabilitatea art. 11 din Convenţie în privinţa personalului clerical al Bisericii. Marea Cameră consideră că această chestiune ţine de examinarea fondului litigiului şi, în consecinţă, o va examina în cele ce urmează.

1. Principii generale

a) Cu privire la dreptul de a constitui sindicate

130. În primul rând, Curtea constată, având în vedere evoluţia dreptului internaţional al muncii, că libertatea sindicală este un element esenţial al dialogului social între lucrători şi angajatori şi, în consecinţă, un instrument important pentru a aspira la Justiţie şi pace socială,

131. În continuare, Curtea reaminteşte că art. 11 din Convenţie prezintă libertatea sindicală ca pe un aspect special al libertăţii de asociere şi că, deşi acest articol are ca scop principal apărarea persoanei împotriva ingerinţelor arbitrare din partea autorităţilor publice în exercitarea drepturilor consacrate de acesta, articolul poate implica totodată obligaţia pozitivă de a asigura exercitarea sa efectivă [Demir si Baykara împotriva Turciei (MC), nr. 34.503/97, pct. 109 şi 110, CEDO 2008].

132. Delimitarea dintre obligaţiile pozitive şi obligaţiile negative ale statului în temeiul art. 11 din Convenţie nu se

pretează unei definiţii precise. Cu toate acestea, principiile aplicabile sunt comparabile. Fie că se analizează cauza din perspectiva unei obligaţii pozitive în sarcina statului, fie că se analizează din perspectiva unei ingerinţe din partea autorităţilor publice care impune o justificare, criteriile aplicabile nu sunt diferite în fond. În ambele cazuri, trebuie avută în vedere menţinerea unui echilibru just între protejarea intereselor concurente ale persoanei şi ale societăţii în ansamblu.

133. Având în vedere caracterul sensibil al unor chestiuni sociale şi politice pe care le implică urmărirea unui echilibru just între interesele respective ale salariaţilor şi ale angajatorilor şi ţinând seama de nivelul ridicat de divergenţă între sistemele naţionale în această privinţă, statele contractante beneficiază de o amplă marjă de apreciere în ceea ce priveşte modalitatea de asigurare a libertăţii sindicale şi posibilitatea sindicatelor de a proteja interesele profesionale ale membrilor lor [Serensen şi Rasmussen împotriva Danemarcei (MC), nr. 52.562/99 si 52.620/99, pct. 58, CEDO 2006-1].

134. Ari. 11 din Convenţie garantează membrilor unui sindicat, în vederea apărării intereselor lor, dreptul ca sindicatul acestora să fie ascultat, însă nu le garantează un tratament precis din partea statului. Ceea ce impune Convenţia este ca legislaţia să permită sindicatelor, potrivit unor modalităţi conforme art. 11, să lupte pentru apărarea intereselor membrilor lor (a se vedea hotărârile Sindicatul naţional al poliţiei belgiene împotriva Belgiei, 27 octombrie 1975, pct. 38-39, seria A ir. 19, şi Sindicatul suedez al conductorilor de locomotive împotriva Suediei, 6 februarie 1976, pct. 39-40, seria A nr. 20).

135. Pe parcursul jurisprudenţei sale, Curtea a elaborat o listă neexhaustivă de elemente constitutive ale dreptului sindical, printre care se numără dreptul de a constitui un sindicat sau de a se afilia la acesta, interzicerea acordurilor de monopol sindical şi dreptul unui sindicat de a încerca să îl determine pe angajator să asculte ceea ce are de spus în numele membrilor săi. Recent, Curtea a considerat, ţinând seama de evoluţia domeniului muncii, că - în principiu şi cu excepţia unor cazuri foarte speciale - dreptul de a purta negocieri colective cu angajatorul a devenit unul dintre elementele esenţiale ale dreptului de a constitui sindicate împreună cu alte persoane şi de a se afilia la sindicate pentru apărarea intereselor proprii (Demir şi Baykara, citată anterior, pct. 145 şi 154).

b) Cu privire la autonomia organizaţiilor religioase

136. Curtea reaminteşte că, în mod tradiţional şi universal, comunităţile religioase există sub forma unor structuri organizate. Când în discuţie se află organizarea unei comunităţi religioase, art. 9 din Convenţie se interpretează în lumina art. 11, care apără viaţa asociativă împotriva oricărei ingerinţe nejustificate din partea statului. Din această perspectivă, dreptul credincioşilor la libertate religioasă presupune posibilitatea funcţionării paşnice a comunităţii, fără ingerinţă arbitrară din partea statului. Autonomia comunităţilor religioase este indispensabilă pluralismului dintr-o societate democratică şi se află în chiar centrul protecţiei pe care Ie-o conferă art. 9 din Convenţie. Aceasta prezintă un interes direct nu numai pentru organizarea comunităţilor ca atare, ci şi pentru exercitarea efectivă de către toţi membrii lor activi a dreptului la libertate religioasă. Dacă organizarea vieţii comunităţii nu ar fi protejată prin art. 9 din Convenţie, toate celelalte aspecte ale libertăţii religioase a persoanei ar deveni mai fragile [Hassan şi Tchaouch. împotriva Bulgariei (MC), nr. 30.985/96, pct. 62, CEDO 2000-XI, Mitropolia Basarabiei şi alţii împotriva Moldovei, nr. 45.701/99, pct. 118, CEDO 2001-XII; Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Bulgare (Mitropolitul Innocent) si alţii împotriva Bulgariei, nr. 412/03 şi 35.677/04, pct. 103, 22 ianuarie 2009].

137. Principiul autonomiei interzice statului să oblige o comunitate religioasă să admită în rândurile sale membri noi ori să îi excludă pe alţii. De asemenea, art. 9 din Convenţie nu

garantează niciun drept la disidenţă în cadrul unui organism religios; în cazul unui dezacord în materie de doctrină sau de organizare între o comunitate religioasă şi unul dintre membrii săi, libertatea religioasă a persoanei se exercită prin posibilitatea de a părăsi liber comunitatea (Miro)ubovs şi alţii împotriva Letoniei, nr. 798/05, pct. 80,15 septembrie 2009).

138. În cele din urmă, atunci când sunt în joc probleme legate de raporturile dintre stat şi religii, faţă de care, într-o societate democratică, pot exista în mod rezonabil divergenţe profunde, este necesar să se acorde o importanţă deosebită rolului decidentului naţional [Leyla Sahin împotriva Turciei (MC), nr. 44.774/98, pct. 109, CEDO 2005-XI]. Acest lucru este valabil mai ales când, în practica statelor europene, există o mare diversitate de modele constituţionale care reglementează relaţiile dintre stat şi culte.

2. Aplicarea acestor principii în prezenta speţă

139. Curtea va cerceta dacă, ţinând seama de apartenenţa lor la cler, membrii sindicatului reclamant pot beneficia de dispoziţiile art. 11 din Convenţie şi, în cazul unui răspuns afirmativ, dacă respingerea cererii de înscriere a sindicatului a adus atingere Însuşi fondului dreptului de asociere.

a) Cu privire la aplicabilitatea art. 11 din Convenţie în privinţa faptelor cauzei

140. Necesitatea de a se clarifica dacă membrii sindicatului reclamant aveau dreptul sa îl constituie ridica problema aplicabilităţii art. 11 în ceea ce îi priveşte. În acest caz, Marea Cameră nu împărtăşeşte argumentaţia Guvernului, conform căreia membrii clerului trebuie excluşi de la protecţia conferită de art. 11 din Convenţie pe motiv că îşi desfăşoară activitatea în baza unui mandat din partea chiriarhului şi, astfel, în afara domeniului de aplicare a normelor interne ale dreptului muncii.

141. Nu este de competenţa Curţii să soluţioneze controversa care îi opune pe membrii sindicatului ierarhiei în ceea ce priveşte subiectul naturii exacte a funcţiilor exercitate. Singura întrebare care se pune, într-adevăr, în acest caz este aceea dacă funcţiile în discuţie, în pofida eventualului lor caracter specific, constituie o relaţie de muncă ce atrage după sine aplicabilitatea dreptului de a constitui un sindicat în sensul art. 11.

142. Pentru a răspunde la întrebare, Marea Cameră va aplica criteriile prevăzute de instrumentele internaţionale relevante (a se vedea, mutatis mutandis, Demir şi Baykara, citată anterior, pct. 85). În această privinţă, Marea Cameră subliniază că, în cuprinsul Recomandării nr. 198 privind relaţiile de muncă (supra, pct. 57), Organizaţia Internaţională a Muncii (OIM) consideră că stabilirea existenţei unei asemenea relaţii ar trebui să fie ghidată, în primul rând, de faptele înrudite cu prestarea muncii şi cu remunerarea lucrătorului, indiferent de modul în care relaţia de muncă este încadrată în orice înţelegere contrară, contractuală sau de altă natură, eventual convenită între părţi. Pe de altă parte, Convenţia nr. 87 a OIM (supra, pct. 56), care este principalul instrument juridic internaţional de garantare a dreptului la libertatea sindicală, prevede la art. 2 că „muncitorii şi patronii, fără nicio deosebire”, au dreptul să constituie organizaţii la alegerea lor. În cele din urmă, deşi Directiva 78/2Q00/CE (supra, pct. 60) admite existenţa unei obligaţii de loialitate sporite în raport cu etica angajatorului, aceasta precizează că nu poate exista o atingere la adresa libertăţii de asociere şi, în special, a dreptului oricărei persoane de a constitui sindicate.

143. Având în vedere aceste elemente, Curtea observă că funcţiile exercitate de membrii sindicatului în litigiu prezintă numeroase aspecte specifice unei relaţii de muncă. Astfel, aceştia îşi desfăşoară activitatea în temeiul deciziei de numire care este primită din partea chiriarhului şi prin care sunt reglementate drepturile şi îndatoririle lor. Sub îndrumarea şi supravegherea chiriarhului, aceştia îndeplinesc sarcinile care le sunt atribuite, printre care se numără, pe lângă oficierea serviciului religios şi menţinerea legăturilor cu credincioşii, educaţia religioasă şi administrarea patrimoniului parohiei, membrii clerului fiind responsabili de vânzarea obiectelor de cult (supra, pct. 44). În plus, legea naţională prevede un număr exact de posturi clericale şi neclericale finanţate în principal de la bugetul de stat şi bugetele locale, salarizarea persoanelor care ocupă posturile respective fiind de altfel stabilită în raport cu salariile funcţionarilor din Ministerul Educaţiei Naţionale (supra, pct. 30 şi următoarele). Biserica Ortodoxă Română plăteşte contribuţii datorate de angajator pentru salariile acordate membrilor clerului, iar parohii plătesc impozit pe venit, contribuie la sistemul naţional de securitate socială şi beneficiază de toate prestaţiile sociale disponibile salariaţilor obişnuiţi, precum asigurarea de sănătate, plata unei pensii începând cu vârsta legală de pensionare sau asigurarea de şomaj.

144. Evident, aşa cum subliniază Guvernul, munca membrilor clerului prezintă particularitatea de a urmări totodată o finalitate spirituală şi de a fi îndeplinită în cadrul unei Biserici care poate pretinde un anumit nivel de autonomie. Rezultă de aici că obligaţiile membrilor clerului au o natură specială în sensul că acestea sunt supuse unei datorii de loialitate sporite, aceasta însăşi bazându-se pe un angajament personal, considerat a fi definitiv, al fiecăruia dintre membrii săi. Aşadar, poate fi dificilă delimitarea exactă a activităţilor strict religioase ale membrilor clerului de activităţile lor cu caracter mai degrabă economic.

145. Astfel, chestiunea care trebuie clarificată este mai degrabă aceea dacă asemenea particularităţi sunt suficiente pentru a exclude din domeniul de aplicare a art. 11 relaţia care îi uneşte pe membrii clerului cu biserica lor. În această privinţă, Curtea reaminteşte că art. 11 § 1 are în vedere libertatea sindicală ca o formă sau un aspect specific al libertăţii de asociere şi că art. 11 § 2 nu exclude nicio categorie profesională din domeniu! de aplicare a acestui articol. Autorităţile naţionale pot doar să le impună unora dintre propriii salariaţi „restrângeri legitime” conforme art. 11 § 2 (Turn HaberSen si Qmar împotriva Turciei, nr. 28.602/95, pct. 28 şi 29, CEDO 2006-11). De altfel, alte categorii profesionale, de exemplu, poliţia sau funcţia publică, sunt şi ele supuse unor constrângeri specifice şi unor obligaţii speciale de loialitate, însă fără ca dreptul la libertate sindicală al membrilor acestora să fie repus în discuţie (a se vedea, de exemplu, Syndicat naţional de la police belge, citată anterior, pct. 40, şi Demir şi Baykara, citată anterior, pct. 107).

146. Mai mult, chiar presupunând că membrii clerului ortodox român pot renunţa la drepturile care le revin în temeiul art. 11 din Convenţie, Curtea constată că, în prezenta speţă, nu reiese că în momentul depunerii jurământului lor membrii sindicatului au acceptat o asemenea renunţare.

147. Pe de altă parte, Curtea observă că instanţele interne au recunoscut deja în mod expres personalului clerical şi personalului neclerical aparţinând Bisericii Ortodoxe Române dreptul de a constitui sindicate (supra, pct. 46 şi 49).

148. Având în vedere toate aceste elemente, Curtea consideră că, în pofida particularităţilor situaţiei lor, membrii clerului îşi îndeplinesc misiunea în cadrul unei relaţii de muncă ce intră sub incidenţa art. 11 din Convenţie. Prin urmare, această dispoziţie se aplică faptelor cauzei.

149. Precum părţile, Marea Cameră consideră că respingerea cererii de înscriere a sindicatului reclamant se interpretează ca o ingerinţă din partea statului pârât în exercitarea drepturilor garantate de art. 11 din Convenţie.

150. Pentru a fi compatibilă cu art. 11 § 2, o asemenea ingerinţă trebuie să fie „prevăzută de lege”, să fie inspirată de unul sau mai multe scopuri legitime şi să fie o măsură „necesară într-o societate democratică” pentru îndeplinirea scopului sau scopurilor respective.

b) Cu privire la clarificarea aspectului dacă ingerinţa era .prevăzută de lege” si dacă urmărea unul sau mai multe scopuri legitime

151. Părţile sunt de acord în a recunoaşte că ingerinţa în litigiu avea la bază prevederile Statutului pentru organizarea şi funcţionarea Bisericii Ortodoxe Române. Totuşi, poziţiile lor sunt divergente în ceea ce priveşte clarificarea aspectului dacă aceasta era „prevăzută de lege”.

152. Sindicatul reclamant consideră că ingerinţa nu avea temei legal în dreptul intern deoarece dispoziţiile Statutului Bisericii, care nu au valoare de lege organică, nu puteau deroga de la dispoziţiile Constituţiei prin care se garantează libertatea sindicală. Guvernul contestă această interpretare considerând că, din moment ce Statutul a fost aprobat prin hotărâre a Guvernului, acesta făcea parte din dreptul intern.

153. Curtea reaminteşte jurisprudenţa sa constantă, conform căreia formularea „prevăzută de lege” impune nu numai ca măsura incriminată să aibă bază legală în dreptul intern, ci vizează totodată calitatea legii în cauză, care trebuie să fie accesibilă persoanei şi previzibilă [Rotaru împotriva României (MC), nr. 28.341/95, pct. 52, CEDO 2000V]. De asemenea, Curtea reaminteşte că formularea „prevăzută de lege” face trimitere în primul rând la dreptul intern şi că, în principiu, nu are competenţa de a controla legalitatea „legislaţiei delegate”: o astfel de sarcină revine în primul rând instanţelor naţionale (Campbell împotriva Regatului Unit, 25 martie 1992, pct. 37, seria A nr. 233)

154. În speţă, Curtea constată că nici Constituţia, nici legile organice privind libertatea sindicală şi libertatea religioasă şi nici Statutul Bisericii nu interzic expres constituirea de sindicate de către membrii personalului clerical sau neclerical al Bisericii. Instanţele interne au dedus această interdicţie din prevederile Statutului Bisericii, în temeiul cărora înfiinţarea asociaţiilor şi fundaţiilor bisericeşti constituie o atribuţie a Sfântului Sinod, iar binecuvântarea (aprobarea) chiriarhului este necesară pentru participarea membrilor clerului la orice formă de asociere.

155. Curtea punctează că obiectul cauzei nu îl reprezintă caracterul previzibil şi accesibil al dispoziţiilor în litigiu sus-menţionate Astfel, nu se contestă că membrii sindicatului reclamant aveau cunoştinţă de aceste dispoziţii ale Statutului şi că, fără aprobarea chiriarhului, aceştia trebuiau să se aştepte la opoziţia Bisericii faţă de cererea de înscriere a sindicatului lor. De altfel, aceştia afirma că au solicitat aprobarea, care Ie-a fost refuzată în urma intervenţiei Sfântului Sinod.

156. Referitor la argumentul principal al sindicatului reclamant, care constă în a afirma că, deşi Statutul Bisericii a fost aprobat de Guvern, dispoziţiile acestuia nu puteau deroga de la normele constituţionale, Marea Cameră consideră că acesta este similar unei excepţii de nelegalitate a legislaţiei interne, bazată pe neconstituţionalitatea dispoziţiilor în cauză şi pe nerespectarea ierarhiei normelor. Nu este însă de competenţa Curţii să examineze temeinicia acestui capăt de cerere, care se referă la legalitatea unei forme de „legislaţie delegată”. Astfel, interpretarea dreptului intern al părţilor contractante este în primul rând de competenţa instanţelor naţionale [a se vedea, printre altele, Rekvenyi împotriva Ungariei (MC), nr. 25.390/94, pct. 35, CEDO 1999-111]. În această privinţă se impune constatarea că tribunalul, pronunţându-se în ultimă instanţă, s-a limitat la observaţia generală că Legea nr. 54/2003 nu permitea ca statutele să conţină prevederi contrare Constituţiei şi legilor. Spre deosebire de instanţa de prim grad, tribunalul nu a examinat în concrete dacă interdicţia de a constitui un sindicat fără aprobarea chiriarhului era compatibilă sau nu cu normele constituţionale. Cu toate acestea, Curtea consideră că, din moment ce tribunalul şi-a fundamentat hotărârea pe Statutul Bisericii, acesta a considerat implicit că dispoziţiile statutului nu erau contrare normelor constituţionale.

157. În consecinţă, Curtea este dispusă să admită, ca şi instanţele naţionale, că ingerinţa în litigiu avea ca temei juridic dispoziţiile relevante ale Statutului Bisericii Ortodoxe Române şi că aceste dispoziţii întruneau criteriile de „legalitate” definite în jurisprudenţa Curţii (a se vedea, mutatis mutandis, Mirojubovs şi alţii, citată anterior, pct. 78).

158. În cele din urmă, precum părţile, Marea Cameră consideră că ingerinţa urmărea un scop legitim din perspectiva art. 11 § 2, şi anume protecţia drepturilor altora, în speţă drepturile Bisericii Ortodoxe Române. Aceasta nu identifică niciun motiv pentru a adăuga acestui scop, după modelul camerei, pe cel al apărării ordinii.

c) Cu privire la clarificarea aspectului dacă ingerinţa era „necesară într-o societate democratică”

159. În opinia Curţii, le revine instanţelor naţionale sarcina să se asigure că, în cadrul organizaţiilor religioase, atât libertatea de asociere, cât şi autonomia cultelor se pot exercita cu respectarea dreptului în vigoare, inclusiv a Convenţiei. În ceea ce priveşte ingerinţele în exercitarea dreptului la libertate de asociere, din art. 9 din Convenţie decurge dreptul cultelor de a avea o opinie proprie asupra activităţilor colective ale membrilor lor care ar putea ameninţa autonomia lor şi că această opinie trebuie, în principiu, să fie respectată de autorităţile naţionale. Cu toate acestea, nu este suficient ca o organizaţie religioasă să susţină existenţa unei atingeri reale sau potenţiale a autonomiei sale pentru a asigura conformitatea cu cerinţele art. 11 din Convenţie a oricărei ingerinţe în dreptul la libertate sindicală al membrilor ei Aceasta mai trebuie să demonstreze, în lumina circumstanţelor specifice cauzei, că riscul invocat este real şi grav, că respectiva ingerinţă în exercitarea libertăţii de asociere nu depăşeşte ce este necesar pentru îndepărtarea lui şi că nu serveşte unui scop străin de exercitarea autonomiei organizaţiei religioase. Instanţele naţionale sunt cele care trebuie să se asigure de acest lucru, efectuând o examinare aprofundată a circumstanţelor cauzei şi o punere în balanţă detaliată a intereselor divergente aflate în joc (a se vedea, mutatis mutandis, Schuth împotriva Germaniei, nr. 1.620/03, pct. 67, CEDO 2010, şi Siebenhaar împotriva Germaniei, nr. 18.136/02, pct. 45, 3 februarie 2011).

160. Dacă, în situaţii precum cea din prezenta cauză, care necesită o punere în balanţă a intereselor private divergente sau a diferitelor drepturi apărate de Convenţie, statul beneficiază în general de o amplă marjă de apreciere [a se vedea, mutatis mutandis, Evans împotriva Regatului Unit (MC), nr. 6.339/05, pct. 77, CEDO 2007-I], soluţionarea cererii nu poate să difere, în principiu, după cum cererea a fost adresată Curţii în temeiul art. 11 din Convenţie de către persoana căreia i s-a restrâns exerciţiul libertăţii de asociere ori în temeiul art. 9 şi 11 din Convenţie de către organizaţia religioasă care se consideră victima unei atingeri aduse dreptului său la autonomie.

161. În prezenta cauză, punctul centrai al litigiului îl constituie problema nerecunoaşterii sindicatului reclamant. În faţa instanţelor competente să examineze cererea de înscriere a sindicatului, chiriarhul, care se opunea acestei recunoaşteri, a susţinut că obiectivele prevăzute în statutul sindicatului erau incompatibile cu obligaţiile asumate de preoţi în temeiul hirotoniei lor si al jurământului faţă de chiriarh. Acesta considera că apariţia în structura Bisericii a unui asemenea organism nou ar fi adus o gravă atingere libertăţii cultelor de a se organiza conform propriilor tradiţii, iar constituirea sindicatului ar fi fost aşadar susceptibilă să repună în discuţie structura ierarhică tradiţională a Bisericii - de unde necesitatea, în opinia sa, de a limita libertatea sindicală revendicată de sindicatul reclamant.

162. Având în vedere diversele argumente invocate în faţa instanţelor naţionale de către reprezentanţii Arhiepiscopiei Craiova, Curtea apreciază că tribunalul putea considera, în mod rezonabil, că o decizie de admitere a cererii de înscriere a sindicatului ar fi constituit un risc real pentru autonomia organizaţiei religioase respective.

163. În această privinţă, Curtea reţine că, în România, fiecare cult are dreptul de a adopta propriul statut şi, astfel, de a decide liber atât modul de funcţionare şi de recrutare a personalului, cât şi raporturile pe care le menţine cu personalul său clerical (supra, pct. 29). Principiul autonomiei organizaţiilor religioase reprezintă cheia de boltă a relaţiilor dintre statul român şi cultele recunoscute pe teritoriul său, inclusiv Biserica Ortodoxă Română. Aşa cum precizează Guvernul, membrii clerului ortodox român, deci inclusiv preoţii membri ai sindicatului reclamant, îşi desfăşoară activităţile în temeiul jurământului depus la hirotonie, al angajamentului luat faţă de chiriarh şi al deciziei acestuia, deoarece Biserica Ortodoxă Română a optat să nu transpună în statutul său dispoziţiile dreptului muncii relevante în materie, opţiune confirmată printr-o hotărâre a Guvernului

În numele respectării principiului autonomiei cultului.

164. Lecturând obiectivele urmărite de sindicatul reclamant în statutul său, obiective care constau în special în a promova libera iniţiativă, concurenţa şi libertatea de exprimare a membrilor săi, în a asigura participarea în cadrul Sfântului Sinod a unui membru al sindicatului, în a solicita de la Arhiepiscopie prezentarea unui raport financiar anual şi în a folosi greva ca mijloc de apărare a intereselor membrilor săi, hotărârea instanţei de respingere a cererii de înscriere a sindicatului în numele respectării autonomiei cultelor nu pare a fi nerezonabilă în opinia Curţii, având în vedere mai ales rolul statului în păstrarea acestei autonomii.

165. În acest context, Curtea reaminteşte că, în repetate rânduri, a avut ocazia de a sublinia rolul statului în calitate de organizator neutru şi imparţial al practicării religiilor, cultelor şi credinţelor şi de a preciza că acest rol contribuie la asigurarea ordinii publice, a păcii religioase şi a toleranţei într-o societate democratică, în special între grupări opuse (a se vedea, printre altele, Hassan şi Tchaouch, citată anterior, pct. 78, şi Leyla Şahin, citată anterior, pct. 107). În prezenta cauză, Curtea nu poate decât să confirme această jurisprudenţă. Respectarea autonomiei comunităţilor religioase recunoscute de stat implică, în special, acceptarea de către acesta a dreptului comunităţilor respective de a reacţiona în conformitate cu propriile reguli şi interese faţă de eventualele mişcări disidente care ar apărea în interiorul lor şi ar putea prezenta un pericol pentru coeziunea, imaginea sau unitatea lor. Autorităţile naţionale nu au aşadar sarcina de a se erija într-un arbitru între organizaţiile religioase şi diferitele entităţi disidente care există ori s-ar putea înfiinţa în sfera acestora.

166. În lumina tuturor elementelor de care dispune, Curtea împărtăşeşte opinia Guvernului pârât, conform căreia, prin respingerea cererii de înscriere a sindicatului reclamant, statul nu a făcut decât să se abţină de la implicarea sa în organizarea şi funcţionarea Bisericii Ortodoxe Române, respectând astfel obligaţia de neutralitate pe care i-o impune art. 9 din Convenţie. Este necesar să se cerceteze dacă examinarea realizată de tribunal pentru a respinge cererea reclamantului respecta cerinţele pentru a putea verifica dacă respingerea cererii de înscriere era necesară într-o societate democratică (supra, pct. 159).

167. Majoritatea camerei a dat un răspuns negativ la această întrebare. Aceasta a considerat că tribunalul nu a ţinut suficient seama de toate argumentele relevante, invocând pentru respingerea cererii de înscriere a sindicatului doar motive de ordin religios bazate pe prevederile Statutului pentru organizarea şi funcţionarea Bisericii Ortodoxe Române (pct. 77 şi următoarele din hotărârea camerei).

168. Marea Cameră nu subscrie la această concluzie. Aceasta precizează că tribunalul a respins cererea de înscriere

a sindicatului reclamant după ce a constatat că cererea acestuia nu întrunea cerinţele din Statutul pentru organizarea şi funcţionarea Bisericii Ortodoxe Române deoarece membrii acestuia nu respectaseră procedura specială prevăzută pentru înfiinţarea unei asociaţii. Marea Cameră consideră că, procedând astfel, tribunalul nu a făcut decât să aplice principiul autonomiei organizaţiilor religioase: respingerea, de către acesta, a cererii de înscriere a sindicatului reclamant ca urmare a nerespectării condiţiei de obţinere a aprobării chiriarhului era o consecinţă directă a dreptului cultului religios respectiv de a se organiza liber şi de a funcţiona conform prevederilor propriului statut.

169. Pe de altă parte, sindicatul reclamant nu a indicat niciun motiv care să justifice lipsa unei cereri oficiale de aprobare adresate chiriarhului. Cu toate acestea, instanţele naţionale au atenuat omisiunea obţinând opinia Arhiepiscopiei Craiovei şi efectuând examinarea motivelor invocate de aceasta. Tribunalul a concluzionat, subscriind la motivele prezentate de Arhiepiscopia Craiovei, că dacă ar încuviinţa constituirea sindicatului, structurile consultative şi deliberative prevăzute de Statutul pentru organizarea şi funcţionarea Bisericii Ortodoxe Române ar fi înlocuite sau constrânse să colaboreze cu un nou organism - sindicatul - străin de tradiţia Bisericii şi de normele canonice în materie de consultare şi luare a deciziei. Controlul efectuat de tribunal a permis astfel să se verifice că riscul invocat de autorităţile bisericeşti era probabil şi grav, că motivele prezentate de acestea nu serveau unui scop străin de exercitarea autonomiei cultului respectiv şi că respingerea cererii de înscriere a sindicatului reclamant nu depăşea ceea ce era necesar pentru eliminarea acestui risc.

170. Într-un mod mai general, Curtea constată că Statutul pentru organizarea şi funcţionarea Bisericii Ortodoxe Române nu prevede nicio interdicţie absolută pentru membrii clerului de a constitui sindicate pentru apărarea drepturilor şi a intereselor lor legitime. Nu există aşadar nicio piedică pentru membrii sindicatului reclamant de a se bucura de dreptul lor garantat prin art. 11 din Convenţie înfiinţând o asociaţie ale cărei obiective ar fi compatibile cu Statutul pentru organizarea şi funcţionarea Bisericii Ortodoxe Române şi care nu ar pune la îndoială structura ierarhică tradiţională a Bisericii şi modul în care sunt luate deciziile în cadrul acesteia. Curtea observă că, pe de altă parte, membrii sindicatului reclamant au posibilitatea de a adera liber la oricare dintre asociaţiile care există în prezent în cadrul Bisericii Ortodoxe Române şi care au fost autorizate de instanţele naţionale si îşi desfăşoară activităţile în conformitate cu cerinţele Statutului pentru organizarea şi funcţionarea Bisericii Ortodoxe Române (supra, pct. 52).

171. În cele din urmă, Curtea ia act de marea diversitate a modelelor constituţionale care reglementează, în Europa, relaţiile dintre state şi culte. Ţinând seama de inexistenţa unui consens la nivel european asupra acestei chestiuni (supra, pct. 61), Curtea consideră că marja de apreciere a statului este mai amplă în acest domeniu şi include dreptul de a recunoaşte sau nu, în cadrul comunităţilor religioase, organizaţii sindicale ce urmăresc scopuri de natură a putea împiedica exercitarea autonomiei cultelor.

172. În concluzie, având în vedere motivele pe care Ie-a prezentat, respingerea de către tribunal a cererii de înscriere a sindicatului reclamant nu a depăşit marja de apreciere de care beneficiază autorităţile naţionale în materie şi, prin urmare, nu este disproporţionată.

173. Prin urmare, nu a fost încălcat art. 11 din Convenţie.

Pentru aceste motive,

CURTEA:

1. hotărăşte, în unanimitate, că Guvernul este decăzut din dreptul de a invoca anonimatul cererii;

2. hotărăşte, în unanimitate, că sindicatul reclamant este decăzut din dreptul de a invoca încălcarea art. 34 din Convenţie ca urmare a faptelor ce au avut loc anterior pronunţării hotărârii de către cameră. În ceea ce priveşte faptele ulterioare acestei date, statul pârât nu şi-a încălcat obligaţiile ce îi revin în conformitate cu această dispoziţie;

3. hotărăşte, cu 11 voturi pentru şi 6 voturi contra, că nu a fost încălcat art. 11 din Convenţie.

Redactată în limbile franceză şi engleză, apoi pronunţată în şedinţă publică la Palatul Drepturilor Omului din Strasbourg, la 9 iulie 2013.

 

PREŞEDINTE

DEAN SPIELMANN

Grefier adjunct,

Michael O’Boyle

 

În conformitate cu art. 45 § 2 din Convenţie şi art. 74 § 2 din Regulament, următoarele opinii separate sunt anexate la prezenta hotărâre:

- opinia concordantă a judecătorului Wojtyczek;

- opinia parţial separată comună a judecătorilor Spielmann, Villiger, Lopez Guerra, Bianku, Mese şi Jäderblom.

 

D.S. M.OB.

 

Opinia concordanta a judecătorului Wojtyczek

 

1. Subscriu în totalitate la concluzia majorităţii, conform căreia nu a existat nicio încălcare a Convenţiei în prezenta cauză. În schimb, nu împărtăşesc în totalitate opiniile exprimate în motivarea hotărârii. Îndoielile mele au legătură în special cu aplicabilitatea libertăţii sindicale în cazul membrilor clerului, astfel cum este definită această libertate la art. 11 din Convenţie.

2. În prezenta cauză trebuie reamintite 3 principii importante de interpretare a Convenţiei.

În primul rând, interpretarea unei dispoziţii a acestui tratat internaţional se bazează pe principiul unităţii sale. Astfel, orice articol din Convenţie trebuie interpretat în lumina ansamblului dispoziţiilor sale şi a dispoziţiilor protocoalelor adiţionale care au fost ratificate de toate statele membre ale Consiliului Europei. Fără a exclude toate conflictele de drepturi în situaţii concrete, o astfel de abordare reduce totuşi numărul acestora.

În al doilea rând, aşa cum majoritatea a remarcat în mod corect, există o mare diversitate de regimuri care reglementează cultele în cadrul înaltelor părţi contractante. Această diversitate constituie un argument important pentru a recunoaşte statelor o amplă marjă de apreciere în acest domeniu. În plus, pentru a determina amploarea acestei marje, trebuie avută în vedere diversitatea confesională din Europa. Pluralismul confesional se traduce în special prin multitudinea definiţiilor date misiunii clericului în cadrul diferitelor religii.

În al treilea rând, conform preambulului Convenţiei, menţinerea libertăţilor fundamentale se bazează în mod esenţial pe un „regim politic cu adevărat democratic”. În plus, restrângerile aduse diverselor libertăţi apărate prin Convenţie trebuie să constituie „măsuri necesare într-o societate democratică”. Interpretarea Convenţiei trebuie aşadar să ţină seama de idealul democratic. Dintre diferitele caracteristici ale unui stat democratic nu trebuie neglijat principiul subsidiarităţii statului. Societatea democratică prosperă în mod absolut în cadrul unui stat subsidiar care respectă autonomia diverselor comunităţi care o compun. Această autonomie legitimă poate fi transpusă în special printr-o autoreglementare prin intermediul unor reguli de conduită extrajuridice, create sau acceptate de diversele grupuri sociale.

3. În temeiul art. 11 § 1 din Convenţie, orice persoană are dreptul la libertatea de întrunire paşnica şi la libertatea de asociere, inclusiv dreptul de a constitui cu alţii sindicate şi de a se afilia la sindicate pentru apărarea intereselor sale. Nu există nicio îndoială că membrii clerului sunt titularii libertăţii de întrunire paşnică şi ai libertăţii de asociere în general. Problema care se ridică este aceea a domeniului de aplicare personal al dreptului de a constitui sindicate sau de a se afilia la acestea.

Libertatea sindicală este o libertate fundamentală, apărată de Convenţie. Sindicatele sunt asociaţii constituite în scopul apărării drepturilor şi intereselor lucrătorilor şi salariaţilor, înainte de toate, faţă de angajatori şi, în plan secundar, faţă de autorităţile publice. Deşi art. 11 din Convenţie nu exclude expres nicio categorie profesională deosebită, este clar că libertatea sindicală consacrată prin această dispoziţie se aplică persoanelor care desfăşoară o activitate profesională remunerată, în cadrul unei relaţii de subordonare faţă de o altă persoană şi

În numele acesteia.

4. Art. 9 § 1 din Convenţie prevede că orice persoană are dreptul la libertatea de gândire, de conştiinţă şi de religie.

Libertatea religioasă are o dimensiune colectivă şi presupune în special autonomia cultelor. Această autonomie include, în special, dreptul oricărei comunităţi religioase de a-şi defini în mod liber propria structură internă, misiunea membrilor clerului său şi propriul statut în cadrul comunităţii. Orice restrângere a autonomiei cultelor trebuie justificată prin necesitatea punerii în aplicare a valorilor apărate de Convenţie. Biserica Ortodoxă Română, ca şi celelalte culte, se bucură de o foarte amplă autonomie, apărată de Convenţie.

5. Libertatea sindicală, apărată prin art. 11 din Convenţie, se interpretează ţinând seama în special de art. 9 din Convenţie. Misiunea membrilor clerului are o dimensiune spirituală, definită de doctrina diferitelor religii. Deşi această definiţie diferă semnificativ în funcţie de religie, este totuşi necesar să se ţină seama de aceasta în cadrul analizei legăturii juridice care îi uneşte pe membrii clerului de comunitatea lor religioasă. Aşa cum a remarcat majoritatea, acest raport rezultă dintr-un angajament personal ai membrilor clerului. Trebuie adăugat că acest angajament este liber consimţit şi depăşeşte, prin natura şi profunzimea sa, orice angajament profesional contractat în cadrul unei relaţii aparţinând dreptului muncii. În plus, atunci când solicită comunităţii religioase să i se încredinţeze misiunea de membru al clerului, persoana respectivă se angajează în mod liber să respecte dreptul intern elaborat de comunitatea respectivă. Astfel, membrii clerici ai sindicatului reclamant s-au angajat liber, în special, să nu constituie un sindicat fără binecuvântarea chiriarhului. Desigur, aşa cum remarcă majoritatea, angajamentul unui membru al clerului se consideră, în principiu, ca fiind definitiv, însă oricine rămâne liber să facă propriile opţiuni şi poate decide, în practică, să renunţe unilateral la funcţiile sale, chiar cu riscul de a încălca normele dreptului religios.

6. Majoritatea a examinat caracterul specific al legăturii juridice care îi uneşte pe membrii clerului de biserica lor în lumina diferitelor criterii pentru stabilirea existenţei unei relaţii de muncă. Astfel, majoritatea a observat în mod corect că munca membrilor cierului prezintă anumite particularităţi.

Trebuie remarcat că relaţia de muncă are un caracter sinalagmatic şi o natură economică specifică: salariul plătit de angajator constituie contrapartida câştigurilor economice obţinute de angajat.

Analiza muncii membrilor clerului trebuie să ţină seama de dimensiunea spirituală a misiunii lor. Valoarea acestei munci nu poate face obiectul unei evaluări economice. În plus, dacă desfăşurarea unei activităţi salariate are ca scop principal obţinerea de venituri, misiunea unui membru al clerului are caracter diferit. În această privinţă, trebuie remarcat că, deşi în România şi alte câteva ţări statul finanţează sprijinul acordat clericilor, în alte ţări europene, aceleaşi misiuni se realizează fără nicio remuneraţie, nici din partea statului, nici din partea comunităţii religioase. În numeroase comunităţi monahale, membrii depun un jurământ de sărăcie. Legătura juridică dintre un membru al clerului şi comunitatea sa religioasă nu este de natură sinalagmatică.

În acest context, este dificilă asimilarea misiunii unui membru al clerului, care este foarte specifică, unei activităţi profesionale desfăşurate

În numele şi în beneficiul altei persoane fizice sau juridice. Faptul că, în anumite state, unele comunităţi religioase, din motive diverse, aplică prevederi ale dreptului muncii relaţiilor lor cu membrii clerului lor nu diminuează această diferenţă fundamentală.

Pe de altă parte, trebuie adăugat că sistemele de securitate socială pot fi extinse unor categorii diferite de persoane care nu desfăşoară o activitate salariată. Faptul că o persoană este inclusă într-un sistem de securitate socială nu constituie un argument care să conducă la concluzia că aceasta este angajată într-un raport juridic subordonat dreptului muncii.

7. Dat fiind caracterul specific al misiunii membrilor clarului, este dificil să se concluzioneze că art. 11 din Convenţie, în ceea ce priveşte libertatea sindicală, este aplicabil în prezenta speţă. Aplicarea prevederilor dreptului muncii în cazul relaţiilor dintre comunitatea religioasă şi personalul clerical al acestuia, practicată în unele state, nu rezultă dintr-o obligaţie impusă de Convenţie.

 

Opinia parţial separată comună a judecătorilor Spielmann, Villiger, Lopez Guerra, Bianku, Mřse şi Jäderblom

 

(Traducere)

 

1. Nu suntem în dezacord cu constatarea Marii Camere, conform căreia clericii ortodocşi români îşi desfăşoară misiunea în cadrul unei relaţii de muncă cu Biserica şi că, în consecinţă, (1) garanţiile de la art. 11 privind dreptul de a constitui şi de a se afilia la sindicate pentru apărarea intereselor angajaţilor sunt aplicabile în prezenta speţă, precum şi că (2) respingerea de către instanţele române a cererii de înscriere a sindicatului reclamant constituie aşadar o ingerinţă în exercitarea acestui drept (supra, pct. 149 şi 150 din hotărâre).

2. Cu toate acestea, în hotărârea sa, Marea Cameră nu a ajuns la concluzia care ar fi trebuit desprinsă în circumstanţele prezentei cauze din constatările sus-menţionate: că respingerea de către instanţele române a cererii de înscriere a sindicatului reclamant constituia o încălcare a dreptului acestuia la libertate de asociere garantat prin art. 11 din Convenţie.

3. Fiind un element esenţial al dialogului social dintre lucrători şi angajatori, libertatea de a se afilia la sindicate este recunoscută de Convenţie în calitate de aspect special al libertăţii de asociere care trebuie apărată împotriva oricărei ingerinţe arbitrare din partea autorităţilor publice. În conformitate cu jurisprudenţa Curţii, excepţiile prevăzute la art. 11 § 2 se interpretează într-un mod strict. Numai nişte motive convingătoare şi imperative pot justifica restrângerea libertăţii de asociere (Demir şi Baykara împotriva Turciei, nr. 34.503/97, pct. 96 şi următoarele, CEDO 2008). Această libertate include în mod categoric dreptul de a constitui sindicate. În această privinţă, trebuie remarcat că art. 7 din Convenţia nr. 87 a OIM privind libertatea sindicală şi apărarea dreptului sindical prevede că dobândirea personalităţii juridice de către organizaţiile de muncitori nu poate fi subordonată unor condiţii care ar putea aduce atingere acestui drept.

4. În prezenta cauză, Tribunalul Dolj a respins cererea de înscriere a sindicatului reclamant în termeni foarte generali şi succinţi. Astfel, instanţa a infirmat o hotărâre pronunţată anterior de Judecătoria Craiova, care admisese cererea de înscriere a sindicatului în registrul special al sindicatelor, cerere formulată de partea interesată şi susţinută de ministerul public (pct. 12 şi 15 din hotărâre). Astfel, tribunalul a sprijinit poziţia recurentului, Arhiepiscopia Craiovei, bazându-se pe lipsa aprobării din partea chiriarhului pentru constituirea sindicatului şi pe libertatea cultelor de a se organiza conform propriei tradiţii (pct. 18 din hotărâre).

5. În observaţiile scrise prezentate Marii Camere, Guvernul a susţinut că decizia tribunalului se baza pe legislaţia în vigoare, urmărea un scop legitim (păstrarea autonomiei cultelor religioase) şi constituia o măsură proporţională şi necesară într-o societate democratică. Putem accepta, ca şi majoritatea Marii Camere, că decizia tribunalului se baza pe legislaţia în vigoare şi urmărea un scop legitim. Însă nu suntem de acord cu afirmaţia că decizia era proporţională sau necesară într-o societate democratică pentru păstrarea autonomiei Bisericii Ortodoxe Române. În circumstanţele cauzei, tribunalul, prin faptul că a adoptat fără rezerve poziţia Arhiepiscopiei, nu a ţinut seama de interesele divergente şi nu a procedat la punerea lor în balanţă pentru a aprecia proporţionalitatea atingerii aduse în raport cu drepturile sindicatului reclamant. Considerăm că astfel s-ar fi ajuns la concluzia că autonomia Bisericii Ortodoxe Române şi dreptul acesteia de a nu suferi nicio ingerinţă internă sau externă nu ar fi fost periclitate de recunoaşterea sindicatului reclamant, în ceea ce priveşte fie doctrina (principii şi convingeri), fie funcţionarea organizaţiei.

6. În ceea ce priveşte autonomia Bisericii la stabilirea propriei doctrine, statutul sindicatului reclamant preciza explicit că intenţiona să respecte şi să aplice în totalitate normele bisericeşti, inclusiv Statutul şi canoanele Bisericii. Mai mult, nici statutul sindicatului reclamant, nici declaraţiile membrilor acestuia nu conţineau vreo critică la adresa doctrinei sau Bisericii ortodoxe. Revendicările sindicatului reclamant se limitau exclusiv la apărarea drepturilor şi intereselor profesionale, economice, sociale şi culturale ale membrilor lui.

7. În ceea ce priveşte autonomia Bisericii în materie de funcţionare internă, Guvernul şi terţii intervenienţi au considerat că activităţile sindicatului ar avea un efect negativ asupra autonomiei instituţionale a Bisericii prin înfiinţarea unei autorităţi paralele în cadrul structurii acesteia. Insă programul sindicatului preciza clar că unicul lui scop ar fi fost acela de a apăra interesele membrilor săi propunând o serie de măsuri în acest sens, fără să revendice vreun fel de putere de decizie în cadrul Bisericii. Programul urmărea reprezentarea sindicatului în cadrul anumitor organe ale Bisericii, iar obiectivele declarate ale sindicatului nu erau de a înlocui autorităţile Bisericii cu cele ale sindicatului, ci de a prezenta şi apăra propuneri în faţa autorităţilor respective în numele membrilor sindicatului, în niciun caz să asume funcţiile Bisericii.

8. Guvernul susţinea, de asemenea, că activităţile sindicatului ar putea perturba funcţionarea Bisericii, de exemplu, în caz de grevă. Dar asta este o chestiune diferită faţă de înscrierea sindicatului de către autorităţile române din moment ce se referă la o posibilă conduită viitoare a sindicatului. Într-adevăr, acest argument, care nu a fost inclus în motivarea instanţelor naţionale care au examinat cererea de înscriere a sindicatului reclamant, este foarte speculativ. O măsură atât de drastică precum respingerea înscrierii unui sindicat exclusiv în baza unei părţi din programul acestuia poate fi justificată numai dacă există ameninţări grave sau dacă obiectivele programului sunt incompatibile cu principiile democratice ori sunt vădit nelegale [a se vedea, mutatis mutandis, Partidul Comunist Unificat din Turcia şi alţii împotriva Turciei, 30 ianuarie 1998, pct. 58, Culegere de hotărâri şi decizii 1998-1, Refah Partisi (Partidul Prosperităţii) şi alţii împotriva Turciei (MC), nr. 41.340/98, 41.342/98, 41.343/98 şi 41.344/98, pct. 107 şi următoarele, CEDO 2003-II, precum şi Gorzelik şi alţii împotriva Poloniei (MC), nr. 44.158/98, pct. 103, CEDO 2004-1]. Mai mult, chiar şi în ipoteza înscrierii sindicatului, membrii acestuia ar fi rămas integraţi în structura administrativă a Bisericii şi subordonaţi reglementării ei interne, care le impunea obligaţii speciale în calitate de membri clerici. De asemenea, Biserica şi autorităţile naţionale nu ar fi fost incapabile să facă faţă eventualelor abateri de conduită ale membrilor sindicatului de la obligaţiile lor specifice: cu siguranţă s-ar fi putut aplica măsuri compatibile cu art. 11 § 2 din Convenţie. Mai precis, pentru a face faţă pericolelor potenţiale la care a făcut aluzie Guvernul român în legătură cu potenţialul drept la grevă al sindicatului reclamant - deşi acesta este în mod categoric unul dintre cele mai importante drepturi sindicale - hotărârea Marii Camere ar fi trebuit să ia în considerare două aspecte ale jurisprudenţei Curţii: 1. dreptul la grevă nu este un drept absolut (Schmidt şi Dahlstrőm împotriva Suediei, 6 februarie 1976, pct. 36, seria A nr. 21, şi Dilek şi alţii împotriva Turciei, nr. 74.611/01, 26.876/02 şi 27.628/02, pct. 68, 17 iulie 2007), şi 2, limitarea dreptului la grevă este admisibilă, în anumite cazuri, într-o societate democratică [UNISON împotriva Regatului Unit (dec.) nr. 53.574/99, CEDO 2002-I, Federaţia Sindicatelor Lucrătorilor Offshore şi alţii împotriva Norvegiei (dea), nr. 38.190/97, CEDO 2002-VI, şi Enerji Yapi-Yol Sen împotriva Turciei, nr. 68.959/01, pct. 32, 21 aprilie 2009].

9. Există şi alte motive pentru a respinge argumentul că înscrierea sindicatului reclamant ar fi putut cumva să compromită activităţile Bisericii sau să îi ameninţe autonomia. În primul rând şi înainte de toate, instanţele române recunoscuseră deja dreptul personalului Bisericii Ortodoxa, atât clerical, cât şi neclerical, de a constitui sindicate, recunoscând personalitatea juridică a două sindicate ale clerului - Solidaritatea şi Sfântul Mare Mucenic Gheorghe (pct. 46 şi 49 din hotărâre). Nu există nimic în observaţiile Guvernului sau în informaţiile de care dispune Curtea care să indice că existenţa celor două sindicate a adus atingere în vreun fel funcţionării autonome a Bisericii Ortodoxe Române.

10. În plus, dintr-un punct de vedere mai general, respingerea cererii de înscriere a sindicatului reclamant este cu atât mai puţin necesară şi proporţională cu cât, deşi modelele constituţionale care reglementează relaţiile dintre diferite state europene şi culte prezintă o mare diversitate, niciunul dintre acestea nu exclude membrii cierului de la dreptul de a constitui sindicate. În unele ţări, acest drept este garantat în mod expres (pct. 61 din hotărâre).

11. Având în vedere cele de mai sus, Marea Cameră ar fi trebuit să constate că decizia Tribunalului Dolj de respingere a cererii de înscriere a sindicatului reclamant pe motiv că nu avea aprobarea chiriarhului constituia o încălcare a dreptului acestuia la libertate de asociere, garantat prin art. 11 din Convenţie.

 

CONSILIUL LOCAL AL MUNICIPIULUI PETROŞANI

DIRECŢIA DE ASISTENŢA SOCIALA

 

LISTA

cuprinzând asociaţiile şi fundaţiile cărora li s-au alocat subvenţii de la bugetul local al municipiului Petroşani pentru anul 2014, în conformitate cu prevederile Legii nr. 34/1998 privind acordarea unor subvenţii asociaţiilor şi fundaţiilor române cu personalitate juridică, care înfiinţează şi  administrează unităţi de asistenţă socială, şi ale Hotărârii Guvernului nr. 1.153/2001 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a prevederilor Legii nr. 34/1998 privind acordarea unor subvenţii asociaţiilor si fundaţiilor române cu personalitate juridică, care înfiinţează şi administrează unităţi de asistenţă socială

 

Nr. crt.

Denumirea asociaţiei/fundaţiei

Judeţul / Municipiul

Cuantumul sumelor alocate pentru 2014

- lei -

1

Asociaţia de Voluntariat „Casa Pollicino”

Hunedoara/ Municipiul Petroşani

147.000

TOTAL:

 

 

147.000

 


Copyright 1998-2014 DSC.NET   All rights reserved.