MONITORUL OFICIAL AL ROMÂNIEI Nr. 49/2014

MONITORUL OFICIAL AL ROMÂNIEI

 

P A R T E A  I

Anul 182 (XXVI) - Nr. 49         LEGI, DECRETE, HOTĂRÂRI ŞI ALTE ACTE         Marţi, 21 ianuarie 2014

 

SUMAR

 

DECIZII ALE CURŢII CONSTITUŢIONALE

 

Decizia nr. 461 din 14 noiembrie 2013 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 56 alin. (7) din Legea nr. 350/2001 privind amenajarea teritoriului şi urbanismul

 

Decizia nr. 468 din 14 noiembrie 2013 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 3201 din Codul de procedură penală

 

Decizia nr. 469 din 14 noiembrie 2013 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 3201 din Codul de procedură penală

 

Decizia nr. 478 din 21 noiembrie 2013 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 27 din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor

 

Decizia nr. 493 din 21 noiembrie 2013 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 2151 din Codul penal

 

Decizia nr. 504 din 5 decembrie 2013 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 19 alin. (3) din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor

 

ACTE ALE ORGANELOR DE SPECIALITATE ALE ADMINISTRAŢIEI PUBLICE CENTRALE

 

64/39. - Ordin al viceprim-ministrului, ministrul dezvoltării regionale şi administraţiei publice, al viceprim-ministrului, ministrul finanţelor publice, şi al ministrului delegat pentru buget privind aprobarea nivelului maxim al cheltuielilor de personal aferent bugetului general centralizat al unităţilor administrativ-teritoriale, pentru anul 2014, pe judeţe şi municipiul Bucureşti

 

72. - Ordin al ministrului afacerilor externe privind supunerea regimului de control prevăzut de Regulamentul (CE) nr. 428/2009 al Consiliului din 5 mai 2009 de instituire a unui regim comunitar pentru controlul exporturilor, transferului, serviciilor de intermediere şi tranzitului de produse cu dublă utilizare a operaţiunii de export al produselor profile extrudate din aliaj de aluminiu 2014 PN HSS 5002 către firma Hindustan Aeronautics Limited Transport Aircraft Division, PO Box 225 Chakeri Kanpur, 208008, India

 

DECIZII ALE CURŢII CONSTITUŢIONALE

 

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

DECIZIA Nr. 461

din 14 noiembrie 2013

referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 56 alin. (7) din Legea nr. 350/2001 privind amenajarea teritoriului şi urbanismul

 

Augustin Zegrean - preşedinte

Valer Dorneanu - judecător

Petre Lăzăroiu - judecător

Mircea Ştefan Minea - judecător

Daniel Marius Morar - judecător

Iulia Antoanella Motoc - judecător

Mona-Maria Pivniceru - judecător

Puskás Valentin Zoltán - judecător

Tudorel Toader - judecător

Ingrid Alina Tudora - magistrat-asistent

 

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Liviu-Daniel Arcer.

 

Pe rol se afla soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 56 alin. (7) din Legea nr. 350/2001 privind amenajarea teritoriului şi urbanismul, excepţie ridicată de Consiliul General al Municipiului Bucureşti în Dosarul nr. 21.483/3/CA/2012 al Tribunalului Bucureşti - Secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal. Excepţia formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 324D/2013.

La apelul nominal lipsesc părţile, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită.

Magistratul-asistent referă asupra cauzei şi arată că partea S.C. “Falcon Consulting” - S.R.L. din Bucureşti a depus la dosar concluzii scrise prin care solicită respingerea, ca neîntemeiată, a excepţiei de neconstituţionalitate.

Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public care, invocând jurisprudenţa Curţii Constituţionale, concretizată prin Decizia nr. 1.162/2010, pune concluzii de respingere, ca neîntemeiată, a excepţiei de neconstituţionalitate.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, reţine următoarele: Prin încheierea din 18 aprilie 2013, pronunţată în Dosarul nr. 21.483/3/CA/2012, Tribunalul Bucureşti - Secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 56 alin. (7) din Legea nr. 350/2001 privind amenajarea teritoriului şi urbanismul, alineat introdus prin pct. 34 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 7/2011. Excepţia a fost ridicată de Consiliul General al Municipiului Bucureşti cu ocazia soluţionării unei acţiuni în contencios administrativ având ca obiect “obligare emitere act administrativ”.

În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorul acesteia susţine că prevederile Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 7/2011 încalcă dispoziţiile art. 115 alin. (1) şi (6) din Constituţie, care prevăd că ordonanţele de urgenţă nu pot afecta regimul instituţiilor fundamentale ale statului, întrucât, în conformitate cu art. (2) alin. 2) lit. a) din Hotărârea Guvernului nr. 50/2005, “actul normativ trebuie să se integreze organic în sistemul legislaţiei, scop în care proiectul de act normativ trebuie corelat cu prevederile actelor normative de nivel superior sau de acelaşi nivel, cu care se află în conexiune, precum şi cu reglementările comunitare şi cu tratatele internaţionale la care România este parte”.

În acest context, autorul excepţiei apreciază că prevederile Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 7/2011 aduc atingere prevederilor Legii administraţiei publice locale nr. 215/2001 şi Legii nr. 393/2004 privind Statutul aleşilor locali, “acte normative organice cu forţă juridică superioară” Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 7/2011”.

De asemenea, susţine că în Nota de fundamentare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 7/2011 nu este motivată urgenţa emiterii acesteia, în schimb reiese indubitabil faptul că nu există o situaţie extraordinară care să reclame o nouă reglementare cu privire la procedura sau modalitatea prin care se poate pronunţa autoritatea deliberativă, pe calea unui astfel de act normativ. În plus, arată că la momentul emiterii acestei ordonanţe de urgenţă de către Guvern existau deja norme legale care reglementează o astfel de procedură cu privire la responsabilităţile şi atribuţiile administraţiei publice de specialitate, şi anume, Legea nr. 215/2001, Legea nr. 393/2004 şi Ordonanţa Guvernului nr. 35/2002 pentru aprobarea Regulamentului-cadru de organizare şi funcţionare a consiliilor focale.

Totodată, autorul excepţiei susţine că prevederea legală criticată aduce atingere unor drepturi fundamentale, precum autonomia autorităţilor locale cu privire la acţionarea în interesul cetăţenilor ca garant al dreptului constituţional al cetăţenilor la un mediu înconjurător sănătos şi echilibrat ecologic prin activităţile de urbanism şi amenajare a teritoriului, iar adoptarea de măsuri imediate, prin ordonanţă de urgenţă, afectează grav activitatea instituţiilor publice ale statului vizate prin art. 56 alin. (7) din Legea nr. 350/2001, modificată şi completată prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 7/2011.

Aşa fiind, autorul excepţiei apreciază că prin întreg conţinutul Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 7/2011 Guvernul a intervenit într-un domeniu pentru care nu avea competenţa materială, încălcând, astfel, dispoziţiile constituţionale ale art. 115 alin. (6) şi art. 120 alin. (1).

Tribunalul Bucureşti - Secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal apreciază că excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 56 alin. (7) din Legea nr. 350/2001 este neîntemeiată, deoarece prevederile de lege criticate nu încalcă dispoziţiile constituţionale invocate.

Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1 j din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

Guvernul consideră că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. În acest sens, arată că nu pot fi reţinute criticile de natură extrinsecă formulate de autorul excepţiei. De asemenea, în ceea ce priveşte pretinsa încălcare a art. 120 din Constituţie, arată că prin prevederile de lege criticate se reglementează termenul şi modul de aducere la îndeplinire a unei atribuţii ce intră în sarcina consiliului local/consiliului judeţean, fără a fi afectată însă autonomia acestor autorităţi.

Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Guvernului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, notele scrise depuse la dosar, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:

Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.

Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate, aşa cum reiese din dispozitivul încheierii de sesizare, îl constituie prevederile art. 56 alin. (7) din Legea nr. 350/2001 privind amenajarea teritoriului şi urbanismul, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 373 din 10 iulie 2001, cu modificările şi completările ulterioare.

Alineatul (7) al art. 56 a fost introdus prin art. I pct. 34 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 7 din 2 februarie 2011 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 350/2001 privind amenajarea teritoriului şi urbanismul, ordonanţă publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 111 din 11 februarie 2011, prevederi de lege care aveau următorul conţinut:

“În termen de maximum 30 de zile de la finalizarea dezbaterii publice şi înaintarea expunerii de motive elaborate de primar/preşedintele consiliului judeţean şi a raportului de specialitate elaborat de către arhitectul-şef, consiliul judeţean sau local are obligaţia să emită o hotărâre prin care aprobă sau respinge documentaţia de amenajare a teritoriului sau urbanism.”

Ulterior sesizării Curţii Constituţionale, reglementarea legală criticată a fost modificată prin art. I pct. 35 din Legea nr. 190 din 26 iunie 2013 privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 7/2011 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 350/2001 privind amenajarea teritoriului şi urbanismul, lege publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 418 din 10 iulie 2013.

În prezent, textul de lege criticat are următorul cuprins:

“În termen de maximum 45 de zile de la finalizarea dezbaterii publice şi înaintarea expunerii de motive elaborate de primar/preşedintele consiliului judeţean si a raportului de specialitate elaborat de către arhitectul-şef consiliul judeţean sau local are obligaţia să emită o hotărâre prin care aprobă sau respinge documentaţia de amenajare a teritoriului sau urbanism.

În opinia autorului excepţiei de neconstituţionalitate, prevederile de lege criticate contravin dispoziţiilor constituţionale ale art. 73 alin. (3) lit. o) privind Legiferarea, art. 115 alin. (1) şi (6) referitor la Delegarea legislativă, precum şi art. 120 alin. (1) potrivit căruia administraţia publică din unităţile administrativ-teritoriale se întemeiază pe principiile descentralizării, autonomiei locale şi deconcentrării serviciilor publice.

Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că, în esenţă, critica formulată priveşte introducerea în cuprinsul Legii nr. 350/2001 privind amenajarea teritoriului şi urbanismul a termenului de 45 de zile înlăuntrul căruia consiliul local sau judeţean este obligat să aprobe ori să respingă documentaţia de amenajare a teritoriului sau urbanism, eveniment legislativ ce este perceput de autorul excepţiei ca fiind un element de constrângere în activitatea desfăşurată de autorităţile administraţiei publice în procesul de elaborare şi aprobare a documentaţiei de amenajare a teritoriului şi urbanism.

Analizând susţinerile autorului excepţiei, Curtea constată că acestea sunt neîntemeiate pentru următoarele considerente:

1. În ceea ce priveşte pretinsa încălcare a dispoziţiilor art. 73 alin. (3) lit. o) şi art. 115 alin. (6) din Constituţie, Curtea reţine că Legea nr. 350/2001 privind amenajarea teritoriului şi urbanismul are un caracter ordinar, fiind adoptată cu respectarea dispoziţiilor art. 74 alin. (2) din Constituţia României, înainte de revizuire, în prezent art. 76 alin. (2), dispoziţii potrivit cărora “legile ordinare [..,] se adoptă cu votul majorităţii membrilor prezenţi în fiecare Cameră”.

Pentru a constata aplicabilitatea dispoziţiilor art. 115 alin. (6) din Constituţie în cauza dedusă judecăţii, Curtea apreciază că este necesar să se stabilească dacă modificările şi completările operate prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 7/2011 afectează, în vreun fel, regimul instituţiilor fundamentale ale statului. În acest sens, Curtea reţine că natura autorităţilor administraţiei publice locale (consiliile locale, primarii şi consiliile judeţene) de instituţii fundamentale ale statului este deopotrivă subliniată de statutul constituţional al acestora, consacrat de art. 120-122 din Constituţie referitoare la Administraţia publică locală, precum şi de faptul că organizarea şi funcţionarea sa, adică regimul său juridic, se reglementează, potrivit art. 73 alin. (3) lit. o) din Constituţie, prin lege organică.

De asemenea, potrivit art. 1 alin. (1) din Legea administraţiei publice locale nr. 215/2001, “Prezenta lege reglementează regimul general al autonomiei locale, precum şi organizarea şi funcţionarea administraţiei publice locale”, stabilind, în art. 2 alin. (1) al aceluiaşi act normativ, că “Administraţia publică în unităţile administrativ-teritoriale se organizează şi funcţionează în temeiul principiilor descentralizării, autonomiei locale, deconcentrării serviciilor publice, eligibilităţii autorităţilor administraţiei publice locale, legalităţii şi al consultării cetăţenilor în soluţionarea problemelor locale de interes deosebit”. Or, din examinarea reglementării legale criticate, Curtea constată că aceasta nu aduce Legii nr. 215/2001 vreo modificare de domeniul legii organice, de natură a afecta regimul autorităţilor publice locale, reprezentate de consilii locale, primari sau consilii judeţene.

Astfel, Curtea constată că Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 7/2011, aprobată prin Legea nr. 190/2013, are ca obiect de reglementare modificarea şi completarea Legii nr. 350/2001, scopul declarat de legiuitorul delegat fiind acela al corectării unor deficienţe existente, al corelării cu legislaţia europeană, precum şi al clarificării responsabilităţilor instituţiilor administraţiei publice şi a altor organisme implicate în procesul de avizare şi aprobare a documentaţiilor de amenajare a teritoriului şi urbanism.

Elementul novator pe care îl aduc prevederile legale criticate în speţă, faţă de reglementările legale deja existente în domeniu, şi anume Legea nr. 215/2001, este acela al introducerii termenului de 45 de zile înlăuntrul căruia consiliul local sau consiliul general au obligaţia de a adopta o hotărâre prin care aprobă ori respinge documentaţia de amenajare a teritoriului sau urbanism.

Aşa cum reiese atât din Nota de fundamentare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 7/2011, cât şi din Expunerea de motive a Legii nr. 190/2013, legiuitorul, având în vedere obligaţiile asumate faţă de Comisia Europeană privind clarificarea şi reducerea termenelor privind realizarea unor investiţii, a urmărit simplificarea procedurilor birocratice şi a timpului de aşteptare pentru mediul de afaceri şi cetăţeni în privinţa aprobării documentaţiilor de urbanism.

Totodată, s-a urmărit reformarea şi actualizarea legislaţiei şi a practicilor din domeniul amenajării teritoriului şi urbanismului şi corelarea acesteia cu legislaţia conexă, apreciindu-se că neadoptarea unor măsuri urgente ar avea impact negativ asupra dezvoltării armonioase şi durabile a teritoriului naţional şi ar conduce la reale dificultăţi în ceea ce priveşte funcţionarea optimă a activităţii autorităţilor administraţiei publice de specialitate.

Ca atare, având în vedere cele mai sus reţinute, Curtea constată că reglementarea legală criticată îndeplineşte exigenţele prevăzute de art. 115 alin. (6) din Constituţie, referitor la interdicţia legiferării prin ordonanţă de urgenţă în domeniul regimului instituţiilor fundamentale ale statului.

De altfel, cu privire la posibilitatea Guvernului de a reglementa, prin ordonanţă de urgenţă, în domeniul rezervat

legilor organice, în jurisprudenţa sa, Curtea Constituţională a statuat prin Decizia nr. 1.189 din 6 noiembrie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 787 din 25 noiembrie 2008, că “se poate deduce că interdicţia adoptării de ordonanţe de urgenţă este totală şi necondiţionată atunci când menţionează că «nu pot fi adoptate în domeniul legilor constituţionale» şi că «nu pot viza măsuri de trecere silită a unor bunuri în proprietate publică». În celelalte domenii prevăzute de text, ordonanţele de urgenţă nu pot fi adoptate dacă «afectează», dacă au consecinţe negative, dar, în schimb, pot fi adoptate dacă, prin reglementările pe care le conţin, au consecinţe pozitive în domeniile în care intervin”.

Cu privire la criticile de neconstituţionalitate extrinsecă formulate în raport de art. 115 alin. (1) din Constituţie, Curtea reţine că această normă constituţională reglementează condiţiile emiterii de către Guvern a ordonanţelor în baza unei legi de abilitare, şi nu condiţiile adoptării ordonanţelor de urgenţă. Ca atare, aceste dispoziţii constituţionale nu au incidenţă în cauză.

2. O altă critică a textului de lege, de natură intrinsecă, este formulată din perspectiva încălcării principiului autonomiei locale şi a dreptului de apreciere al autorităţilor publice locale desemnate să aprobe sau să respingă documentaţia de amenajare a teritoriului ori urbanism, în acest context, Curtea reţine că, în sensul Legii nr. 350/2001, prin documentaţii de amenajare a teritoriului şi de urbanism se înţelege planurile de amenajare a teritoriului, planurile de urbanism, Regulamentul general de urbanism şi regulamentele locale de urbanism, avizate şi aprobate conform acestei legi.

Analizând textul de lege criticat, Curtea observă că, pentru a fi supusă dezbaterii consiliului local/consiliului judeţean în vederea respingerii sau aprobării sale, documentaţia de amenajare a teritoriului ori urbanism trebuie să cuprindă raportul informării şi consultării publicului, expunerea de motive elaborată de primar/preşedintele consiliului judeţean, precum şi raportul de specialitate, elaborat de structura de specialitate din cadrul aparatului de specialitate al consiliului judeţean, respectiv al primarului/primarul general al municipiului Bucureşti, raport avizat de arhitectul-şef.

În termen de maximum 45 de zile de la finalizarea tuturor acestor etape procedurale, consiliul local sau judeţean are obligaţia să emită o hotărâre prin care aprobă ori respinge documentaţia de amenajare a teritoriului sau urbanism supusă dezbaterii.

Astfel, referitor la critica privind încălcarea autonomiei locale şi a dreptului de apreciere al autorităţilor administraţiei publice în luarea deciziilor, cauzate de constrângerea exercitată prin instituirea termenului de 45 de zile, Curtea apreciază că tocmai inexistenţa unui asemenea termen şi amânarea sine die a perioadei de timp în care autorităţile administraţiei publice abilitate ar trebui să aprobe sau să respingă această documentaţie ar afecta atât buna desfăşurare a activităţii de amenajare a teritoriului ori urbanism, dar şi comunitatea locală implicată în realizarea unor asemenea obiective.

În acest context, Curtea consideră că un stat de drept este acela care, pe de o parte, îşi protejează cetăţenii în faţa posibilelor abuzuri ale autorităţilor sale şi care, pe de altă parte, este reprezentat de o administraţie publică eficace, care să respecte, în activitatea sa, principiile generale ale dreptului administrativ, precum previzibilitatea normelor juridice, stabilitatea juridică şi încrederea legitimă.

Cât priveşte critica privind restrângerea/încălcarea dreptului de apreciere al autorităţilor publice, Curtea reţine că acest drept reprezintă posibilitatea autorităţilor de a opta” cu bună-credinţă între mai multe soluţii posibile atunci când aplică o dispoziţie legală, cu respectarea scopului legii, iar exercitarea acestui drept de apreciere nu poate duce la măsuri arbitrare. În exercitarea dreptului de apreciere, autorităţile publice trebuie să ia în calcul efectele adverse ale deciziei asupra persoanelor private, iar măsurile luate nu pot fi excesive raportate la scopul lor.

Aşa fiind, Curtea consideră că prevederile de lege criticate nu îngrădesc principiul autonomiei publice, deoarece instituirea unei proceduri care presupune şi existenţa unui termen îşi găseşte raţiunea tocmai în necesitatea realizării, cu celeritate, a unui imperativ de interes local sau general. De asemenea, apare firească opţiunea legiuitorului de a reglementa termene clare, imperative, aceasta neconstituind o limitare sau o încălcare a autonomiei locale, ci, dimpotrivă, reprezintă un stimulent şi o garanţie a avizării ori aprobării cu celeritate a actelor administrative de către autorităţile publice locale competente.

Prin reglementarea legală criticată legiuitorul a înţeles să imprime o conduită obligatorie consiliilor generale şi consiliilor locale, impunând autorităţii locale deliberative să îşi exercite atribuţiile legale într-un termen precis determinat, respectând criteriile de claritate, previzibilitate şi predictibilitate normativă, astfel încât măsura legală criticată nu este de natură a afecta autonomia administraţiei publice locale, ci, dimpotrivă, are în vedere eficientizarea activităţii de amenajare a teritoriului şi de urbanism, autorităţile publice locale competente având obligaţia de a-şi îndeplini atribuţiile conferite de lege cu respectarea dispoziţiilor legale referitoare la forma, termenele şi procedura de adoptare a actelor administrative în acest domeniu.

Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A. d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Consiliul General al Municipiului Bucureşti în Dosarul nr. 21.483/3/CA/2012 al Tribunalului Bucureşti - Secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal şi constată că prevederile art. 56 alin. (7) din Legea nr. 350/2001 privind amenajarea teritoriului şi urbanismul sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.

Definitivă şi general obligatorie.

Decizia se comunică Tribunalului Bucureşti - Secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunţată în şedinţa din data de 14 noiembrie 2013.

 

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE

AUGUSTIN ZEGREAN

Magistrat-asistent,

Ingrid Alina Tudora

 

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

DECIZIA Nr. 468

din 14 noiembrie 2013

referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 3201 din Codul de procedură penală

 

Augustin Zegrean - preşedinte

Valer Dorneanu - judecător

Petre Lăzăroiu - judecător

Mircea Ştefan Minea - judecător

Daniel Marius Morar - judecător

Iulia Antoanella Motoc - judecător

Mona-Maria Pivniceru - judecător

Puskás Valentin Zoltán - judecător

Tudorel Toader - judecător

Cristina Teodora Pop - magistrat-asistent

 

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Iuliana Nedelcu.

 

Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 3201 din Codul de procedură penală, excepţie ridicată, din oficiu, de Judecătoria Craiova - Secţia penală în Dosarul nr. 19.876/215/2013 si care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 575D/2013.

La apelul nominal se constată lipsa părţilor, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită.

Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate ca neîntemeiată, arătând că dispoziţiile art. 3201 alin. 6 din Codul de procedură penală permit instanţei de judecată ca, în măsura în care constată că se impune, să schimbe încadrarea juridică a faptelor reţinute în rechizitoriu si să aplice procedura accelerată

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:

Prin încheierea din 10 septembrie 2013, pronunţată în Dosarul nr. 19.876/215/2013, Judecătoria Craiova - Secţia penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 3201 din Codul de procedură penală, excepţie ridicată, din oficiu, într-o cauză având ca obiect stabilirea vinovăţiei inculpatului sub aspectul săvârşirii infracţiunii de tâlhărie.

În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate instanţa arată că pentru a beneficia de reducerea pedepsei, potrivit dispoziţiilor art. 3201 alin. 7 din Codul de procedură penala, inculpatul trebuie să recunoască în totalitate faptele pentru care a fost trimis în judecată, în modalitatea în care acestea au fost descrise în rechizitoriu, dar că, în varianta în care acesta recunoaşte faptele în modalitatea efectivă în care ele au fost comise, modalitate ce diferă de cea reţinută în actul de sesizare a instanţei, iar, prin hotărârea de condamnare - ce va fi pronunţată prin aplicarea procedurii de drept comun - se arată că faptele săvârşite au fost reţinute în rechizitoriu într-un mod greşit, el nu mai poate beneficia de reducerea pedepsei prevăzută prin norma anterior referită, chiar dacă a avut o atitudine sinceră şi deschisă, recunoscând faptele ce i-au fost imputate aşa cum ele au fost, în realitate, săvârşite. Se susţine, astfel, că reducerea pedepsei, conform art. 3201 alin. 7 din Codul de procedură penală, depinde de un criteriu aleatoriu şi exterior conduitei inculpatului în faţa instanţei de judecată, respectiv reţinerea corectă sau eronată de către procuror, prin rechizitoriu, a stării de fapt. Se arată că această situaţie generează discriminare între persoanele care, fiind trimise în judecată pentru săvârşirea unor infracţiuni, până la începerea cercetării judecătoreşti, recunosc, în faţa instanţei, faptele săvârşite, dispoziţiile art. 3201 din Codul de procedură penală, fiind de natură a încălca prevederile constituţionale ale art. 16 alin. (1). Se susţine că, potrivit principiului egalităţii în drepturi, atitudinea sinceră a inculpaţilor, de recunoaştere a faptelor în modalităţile în care au fost comise, trebuie să se reflecte într-o reducere similară a limitelor pedepselor, reducere ce nu trebuie să depindă de reţinerea corectă sau greşită de către procurară stării de fapt. Se arată că, în practică, există numeroase situaţii în care, pentru a beneficia de reducerea limitelor pedepselor, inculpaţii recunosc săvârşirea unor fapte pe care nu le-au comis sau, dimpotrivă, pe care le-au comis în împrejurări ce prezintă un pericol social sporit faţă de cele reţinute în rechizitoriu. Se arată că există şi situaţii în care inculpaţii recunosc o parte din faptele arătate în rechizitoriu şi neagă comiterea altor fapte reţinute în sarcina lor prin actul de sesizare a instanţei, iar, ulterior, în urma cercetării judecătoreşti, instanţa dispune condamnarea lor pentru faptele recunoscute şi achitarea pentru cele reţinute în mod greşit de organele de urmărire penală, situaţie în care persoanele în cauză nu mai pot beneficia de reducerea limitelor pedepselor, potrivit dispoziţiilor art. 3201 alin. 7 din Codul de procedură penală. Prin urmare, instanţa apreciază că dispoziţiile art. 3201 din Codul de procedură penală nu sunt constituţionale, în măsura în care se aplică doar inculpaţilor care recunosc în totalitate faptele pentru care au fost trimişi în judecată, în modalităţile de comitere ce au fost reţinute în rechizitoriu, nu şi celor care, înaintea începerii cercetării judecătoreşti, recunosc săvârşirea faptelor, în modalităţile în care acestea au fost în realitate comise, stare de fapt confirmată apoi de instanţa de judecată prin hotărârea pronunţată în cauză.

Potrivit art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

Avocatul Poporului susţine că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Se arată că procedura prevăzută la art. 3201 din Codul de procedură penală oferă beneficiul celerităţii judecării cauzelor penale, inculpaţii putând să opteze sau nu pentru aplicarea acesteia, după cum consideră că aspectele reţinute în actul de sesizare a instanţei sunt corecte sau eronate. Se subliniază faptul că instanţa, în măsura în care apreciază că probele administrate în cursul urmăririi penale nu sunt suficiente sau că starea de fapt reţinută în rechizitoriu nu conduce la aflarea adevărului, face aplicarea procedurii de drept comun, potrivit căreia inculpatul poate beneficia de o reducere a pedepsei ca efect al circumstanţelor atenuante reţinute în cauză, reducere ce este, în unele cazuri, mai mare decât cea care ar rezulta din aplicarea prevederilor art. 3201 alin. 7 din Codul de procedură penală.

Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernul nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:

Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.

Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 3201 din Codul de procedură penală, care au următorul cuprins:

“Până la începerea cercetării judecătoreşti, inculpatul poate declara personal sau prin înscris autentic că recunoaşte săvârşirea faptelor reţinute în actul de sesizare a instanţei şi solicită ca judecata sase facă în baza probelor administrate în faza de urmărire penală.

Judecata poate avea ioc numai în baza probelor administrate în faza de urmărire penală, doar atunci când inculpatul declară că recunoaşte în totalitate faptele reţinute în actul de sesizare a instanţei şi nu solicită administrarea de probe, cu excepţia înscrisurilor în circumstanţiere pe care le poate administra ta acest termen de judecată.

La termenul de judecată, instanţa întreabă pe inculpat dacă solicită ca judecata să aibă loc în baza probelor administrate în faza de urmărire penală, pe care le cunoaşte şi le însuşeşte, procedează la audierea acestuia şi apoi acordă cuvântul procurorului şi celorlalte părţi.

Instanţa de judecată soluţionează latura penală atunci când din probele administrate în cursul urmăririi penale rezultă că fapta există, constituie infracţiune şi a fost săvârşită de inculpat.

Dacă pentru soluţionarea acţiunii civile se impune administrarea de probe în faţa instanţei, se va dispune disjungerea acesteia.

În caz de soluţionare a cauzei prin aplicarea alin. 1, dispoziţiile ari 334 şi 340-344 se aplică în mod corespunzător.

Instanţa va pronunţa condamnarea inculpatului, care beneficiază de reducerea cu o treime a limitelor de pedeapsă prevăzute de lege, în cazul pedepsei închisorii, şi de reducerea cu o pătrime a limitelor de pedeapsă prevăzute de lege, în cazul pedepsei amenzii. Dispoziţiile alin. 1-6 nu se aplică în cazul în care acţiunea penală vizează o infracţiune care se pedepseşte cu detenţiune pe viată.

Instanţa respinge cererea atunci când constată că probele administrate în cursul urmăririi penale nu sunt suficiente pentru a stabili că fapta există, constituie infracţiune şi a fost săvârşită de inculpat. În acest caz instanţa continuă judecarea cauzei potrivit procedurii de drept comun.

Se susţine, în esenţă, că textele criticate contravin prevederilor constituţionale ale art. 16 privind egalitatea în drepturi.

Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că în cuprinsul încheierii de sesizare, pronunţată în data de 10 septembrie 2013, precum şi în cel al încheierii din 2 iulie 2013, Judecătoria Craiova - Secţia penală a constatat că în cauza sunt îndeplinite condiţiile art. 320 alin. 2 din Codul de procedură penală, dar nu sunt îndeplinite condiţiile art. 3201 alin. 4 din Codul de procedură penală, motiv pentru care, în temeiul alin. 8 al aceluiaşi art. 3201, a dispus continuarea judecării cauzei potrivit procedurii de drept comun.

Curtea reţine că, potrivit art. 3201 alin. 2 din Codul de procedură penală, judecata poate avea loc numai în baza probelor administrate în faza de urmărire penală doar atunci când inculpatul declară că recunoaşte în totalitate faptele reţinute în actul de sesizare a instanţei şi nu solicită administrarea de probe, cu excepţia înscrisurilor în circumstanţiere pe care le poate administra la acel termen de judecată. Or, critica de neconstituţionalitate formulată de către Judecătoria Craiova - Secţia penală, din oficiu, vizează situaţia în care inculpatul nu recunoaşte faptele aşa cum ele au fost reţinute în rechizitoriu, ci în modalitatea efectivă în care au fost comise, modalitate ce diferă de cea reţinută în actul de sesizare a instanţei, sau recunoaşte doar o parte din faptele descrise în rechizitoriu.

Curtea constată că aceasta este însă o situaţie ipotetică, ce nu are legătură cu soluţionarea cauzei, de vreme ce inculpatul din Dosarul nr. 19.876/215/2013 al Judecătoriei Craiova - Secţia penală, în care a fost invocată prezenta excepţie de neconstituţionalitate, a recunoscut faptele aşa cum au fost descrise în actul de sesizare a instanţei şi a solicitat ca judecata să se facă în baza probelor administrate în faza de urmărire penală. Curtea reţine că aplicarea procedurii de drept comun a fost dispusă de către instanţa de judecată pentru că aceasta a apreciat că probele administrate în cursul urmăririi penale nu sunt suficiente pentru a stabili că fapta există, constituie infracţiune şi a fost săvârşită de inculpat şi nicidecum pentru că inculpatul a recunoscut doar o parte din fapte.

Conform art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, “Curtea Constituţională decide asupra excepţiilor ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti sau de arbitraj comercial privind neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare, care are legătură cu soluţionarea cauzei în orice fază a litigiului şi oricare ar fi obiectul acestuia”. Or, “legătura cu soluţionarea cauzei” presupune atât aplicabilitatea textului criticat în cauza dedusă judecăţii, cât şi necesitatea invocării excepţiei de neconstituţionalitate în scopul restabilirii stării de legalitate, condiţii ce trebuie întrunite cumulativ, pentru a fi satisfăcute exigenţele pe care le impun dispoziţiile art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 în privinţa pertinenţei excepţiei de neconstituţionalitate în desfăşurarea procesului.

În aceste condiţii, Curtea constată că excepţia de neconstituţionalitate este inadmisibilă, criticile aduse textului art. 3201 din Codul de procedură penală neavând legătură cu soluţionarea cauzei.

Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A. d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE;

Respinge, ca inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 3201 din Codul de procedură penală, excepţie ridicată, din oficiu, de Judecătoria Craiova - Secţia penală în Dosarul nr. 19.876/215/2013.

Definitivă şi general obligatorie.

Decizia se comunică Judecătoriei Craiova - Secţia penală şi se publică în Monitorul Oficial al Românei, Partea I.

Pronunţată în şedinţa din data de 14 noiembrie 2013.

 

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE

AUGUSTIN ZEGREAN

Magistrat-asistent,

Cristina Teodora Pop

 

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

DECIZIA Nr. 469

din 14 noiembrie 2013

referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 3201 din Codul de procedură penală

 

Augustin Zegrean - preşedinte

Valer Dorneanu - judecător

Petre Lăzăroiu - judecător

Mircea Ştefan Mi nea - judecător

Daniel Marius Morar - judecător

Iulia Antoanella Motoc - judecător

Mona-Maria Pivniceru - judecător

Puskás Valentin Zoltán - judecător

Tudorel Toader - judecător

Cristina Teodora Pop - magistrat-asistent

 

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Iuliana Nedelcu.

 

Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 3201 din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Sorin Dobîrcianu în Dosarul nr. 4.051/105/2013 al Tribunalului Prahova - Secţia penală şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 577D/2013.

La apelul nominal se constată lipsa părţilor, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită.

Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate ca neîntemeiată, arătând că textele criticate nu contravin dispoziţiilor constituţionale invocate de autorul excepţiei.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:

Prin încheierea din 6 septembrie 2013, pronunţată în Dosarul nr. 4.051/105/2013, Tribunalul Prahova - Secţia penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 32Q1 din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Sorin Dobîrcianu într-o cauză având ca obiect stabilirea vinovăţiei inculpatului sub aspectul săvârşirii infracţiunii de trafic de influenţă.

În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se susţine că textele criticate nu oferă posibilitatea de a beneficia de reducerea limitelor pedepsei, conform alin. 7 al art. 3201 din Codul de procedură penală, inculpaţilor care, fiind trimişi în judecată pentru săvârşirea mai multor infracţiuni aflate în concurs real sau ideal, recunosc, înainte de începerea cercetării judecătoreşti, doar o parte din fapte arătate în rechizitoriu, atunci când, cu privire la restul faptelor reţinute în sarcina acestora, instanţa, pe baza probelor administrate, potrivit procedurii de drept comun, pronunţă achitarea. Se arată că o astfel de situaţie discriminează această categorie de inculpaţi în raport cu cei în privinţa cărora rechizitoriile sunt corect întocmite. Se susţine că, în acest fel, aplicarea prevederilor art. 3201 alin. 7 din Codul de procedură penală este condiţionată de corectitudinea reţinerii de către procuror a faptelor săvârşite. Se arată că, în aceste condiţii, liberul acces la justiţie al persoanelor în cauză este îngrădit, fiindu-le încălcat, în acelaşi timp, dreptul la apărare.

Pentru aceleaşi motive, autorul susţine, totodată, şi încălcarea prin dispoziţiile art. 3201 din Codul de procedură penală a prevederilor art. 124 din Constituţie referitoare la înfăptuirea justiţiei.

Tribunalul Prahova - Secţia penală opinează că dispoziţiile art. 3201 din Codul de procedură penală, prin instituirea obligativităţii recunoaşterii faptelor reţinute în rechizitoriu până la începerea cercetării judecătoreşti, pentru a putea beneficia de reducerea pedepsei, potrivit dispoziţiilor art. 3201 alin. 7 din Codul de procedură penală, afectează dreptul la apărare al inculpatului care îşi demonstrează nevinovăţia cu privire la una din faptele arătate în actul de sesizare a instanţei, dar, situându-se ulterior momentului procesual arătat, nu mai poate solicita aplicarea dispoziţiilor legale criticate cu privire la restul faptelor reţinute în sarcina sa. Se susţine că ar trebui să beneficieze de cauza legală de reducere a pedepsei prevăzute la art. 3201 alin. 7 din Codul de procedură penală şi acei inculpaţi care recunosc doar o parte din faptele ce le sunt imputate prin rechizitoriu, atunci când instanţa, aplicând procedura de drept comun, constată, din probele administrate, că, în afara oricărui dubiu rezonabil, acestea au fost săvârşite aşa cum au fost recunoscute de către inculpat.

Potrivit art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

Avocatul Poporului susţine că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Se arată că, prin textele criticate, legiuitorul oferă inculpatului o procedură cu caracter facultativ, şi nu obligatoriu, acesta fiind liber să solicite aplicarea acestei proceduri, dar că instanţa de judecată poate respinge o astfel de cerere atunci când constată că probele administrate în faza urmăririi penale nu sunt suficiente. Se face trimitere la Decizia Curţii Constituţionale nr. 198 din 9 aprilie 2013.

Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernul nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:

Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.

Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 3201 din Codul de procedură penală, care au următorul cuprins:

“Până la începerea cercetării judecătoreşti, inculpatul poate declara personal sau prin înscris autentic că recunoaşte săvârşirea faptelor reţinute în actul de sesizare a instanţei şi solicită ca judecata să se facă în baza probelor administrate în faza de urmărire penală.

Judecata poate avea loc numai în baza probelor administrate în faza de urmărire penală, doar atunci când inculpatul declară că recunoaşte în totalitate faptele reţinute în actul de sesizare a instanţei şi nu solicită administrarea de probe, cu excepţia înscrisurilor în circumstanţiere pe care le poate administra la acest termen de judecată.

La termenul de judecată, instanţa întreabă pe inculpat dacă solicită ca judecata să aibă loc în baza probelor administrate în faza de urmărire penală, pe care le cunoaşte şi le însuşeşte, procedează la audierea acestuia şi apoi acordă cuvântul procurorului şi celorlalte părţi.

Instanţa de judecată soluţionează latura penală atunci când din probele administrate în cursul urmăririi penale rezultă că fapta există, constituie infracţiune şi a fost săvârşită de inculpat.

Dacă pentru soluţionarea acţiunii civile se impune administrarea de probe în faţa instanţei, se va dispune disjungerea acesteia.

În caz de soluţionare a cauzei prin aplicarea alin. 1, dispoziţiile art. 334 si 340-344 se aplică în mod corespunzător

Instanţa va pronunţa condamnarea inculpatului, care beneficiază de reducerea cu o treime a limitelor de pedeapsă prevăzute de lege, în cazul pedepsei închisorii, şi de reducerea cu o pătrime a limitelor de pedeapsă prevăzute de lege, în cazul pedepsei amenzii. Dispoziţiile alin. 1-6 nu se aplică în cazul în care acţiunea penală vizează o infracţiune care se pedepseşte cu detenţiune pe viaţă.

Instanţa respinge cererea atunci când constată că probele administrate în cursul urmăririi penale nu sunt suficiente pentru a stabili că fapta există, constituie infracţiune şi a fost săvârşită de inculpat. În acest caz instanţa continuă judecarea cauzei potrivit procedurii de drept comun.”

Se susţine, în esenţă, că textele criticate contravin prevederilor constituţionale ale art. 16 privind egalitatea în drepturi.

Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că sa mai pronunţat asupra constituţionalităţii textelor criticate, prin raportarea la critici de neconstituţionalitate similare, prin Decizia nr. 975 din 22 noiembrie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 12 din 8 ianuarie 2013, respingând ca neîntemeiată excepţia invocată şi reţinând că aplicarea procedurii simplificate este o derogare de la dreptul comun, care presupune soluţionarea cu celeritate a unor cauze penale pentru care cercetarea judecătorească propriu-zisă devine redundantă, întrucât în prima fază a procesului penal au fost dezlegate în totalitate aspectele legate de existenţa infracţiunii şi de vinovăţia inculpatului.

Prin decizia anterior referită, Curtea a statuat că această procedură nu este însă un drept fundamental şi inculpatul este liber să uzeze sau nu de ea, după cum instanţa de judecată, în condiţiile în care constată că probele administrate în cursul urmăririi penale nu sunt suficiente pentru a stabili că fapta există, constituie infracţiune şi a fost săvârşită de inculpat, poate respinge cererea.

Aşa fiind, Curtea a statuat că ori de câte ori există dubii cu privire la vinovăţia inculpatului ori la existenţa legitimei apărări, care prin ele însele pot constitui cauze care împiedică punerea în mişcare a acţiunii penale ori care înlătură caracterul penal al faptei, tocmai în virtutea temeiului constituţional invocat al art. 124 alin. (1), instanţa este datoare să respingă cererea formulată, întrucât înfăptuirea justiţiei presupune aplicarea legii în acord cu dreptatea ca valoare supremă a statului de drept. Totodată, Curtea a reţinut că nici nu ar putea fi admisă o teză contrară, deoarece ar echivala cu admiterea posibilităţii condamnării unui inculpat nevinovat pentru o faptă pe care, din diferite raţiuni, acesta a înţeles să o recunoască odată cu cererea de aplicare a prevederilor art. 3201 din Codul de procedură penală. Prin urmare, Curtea a constatat că, aşa cum rezultă din economia sistematică a prevederilor contestate, legiuitorul, în acord cu dispoziţiile constituţionale invocate, creează cadrul procesual adecvat unei justiţii echitabile.

De asemenea, Curtea a observat că, potrivit art. 3201 alin. 6 din Codul de procedură penală, în cazul în care instanţa soluţionează cauza în temeiul alin. 1 al art. 3201, poate face aplicarea în mod corespunzător şi a prevederilor art. 334 referitor la Schimbarea încadrării juridice, art. 340 referitor la Dezbaterile şi ordinea în care se dă cuvântul, art. 341 referitor la Ultimul cuvânt al inculpatului, art. 342 referitor la Concluzii scrise, art. 343 referitor la Obiectul deliberării şi art. 344 referitor la Reluarea cercetării judecătoreşti sau a dezbaterilor, sens în care, dacă în cursul deliberării instanţa găseşte că o anumită împrejurare trebuie lămurită şi că este necesară reluarea cercetării judecătoreşti, repune cauza pe rol.

Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să determine schimbarea acestei jurisprudenţe, atât soluţia, cât şi considerentele deciziei invocate îşi păstrează valabilitatea şi în prezenta cauză.

Distinct de cele arătate, Curtea reţine că autorul excepţiei de neconstituţionalitate, inculpat într-un dosar aflat pe rolul Tribunalului Prahova, este trimis în judecată pentru săvârşirea a trei infracţiuni, iar înainte de începerea cercetării judecătoreşti a recunoscut doar două dintre ele, solicitând ca pentru acestea două să îi fie aplicată procedura prevăzută de art. 3201 din Codul de procedură penală. Cu privire la cea de-a treia infracţiune, autorul a susţinut că nu o poate recunoaşte întrucât nu a fost comisă de el. Instanţa de judecată, reţinând că inculpatul nu a recunoscut în totalitate faptele arătate în rechizitoriu, a decis continuarea judecăţii potrivit procedurii de drept comun conform art. 3201 alin. 8 din Codul de procedură penală.

Curtea constată că, în acord cu jurisprudenţa sa, reducerea pedepsei potrivit dispoziţiilor art. 3201 alin. 7 din Codul de procedură penală este un beneficiu acordat de legiuitor inculpaţilor care, până la începerea cercetării judecătoreşti, declară personal sau prin înscris autentic că recunosc săvârşirea faptelor reţinute în rechizitorii şi solicită ca judecata să se facă în baza probelor administrate în faza de urmărire penală. Acest beneficiu, constând în reducerea cu o treime a limitelor legale ale pedepsei, în cazul închisorii, şi în reducerea cu o pătrime a limitelor legale ale pedepsei, în cazul amenzii, are ca scop încurajarea persoanelor trimise în judecată pentru săvârşirea unor infracţiuni să îşi recunoască vinovăţia, cu consecinţa soluţionării în termene mai scurte şi cu costuri reduse a cauzelor penale. În lipsa recunoaşterii în totalitate a faptelor, procedura aplicabilă este cea de drept comun, iar la final comportarea sinceră în faţa instanţei a unui inculpat care, fiind trimis în judecată pentru săvârşirea mai multor infracţiuni aflate în concurs real sau ideal, recunoaşte doar o parte dintre acestea se poate reflecta în reţinerea circumstanţelor atenuante prevăzute de art. 74 din Codul penal, cu efectele prevăzute de art. 76 din Codul penal, care pot duce în concret la reducerea cu mai mult de o treime a limitelor de pedeapsă prevăzute de lege.

Prin urmare, Curtea reţine că atitudinea sinceră a inculpatului se poate reflecta, în final, în soluţia pe care o pronunţă

judecătorul, chiar dacă judecarea cauzei s-a desfăşurat potrivit procedurii de drept comun.

Pentru considerentele expuse mai sus, m temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A. d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Sorin Dobîrcianu în Dosarul nr. 4.051/105/2013 al Tribunalului Prahova - Secţia penală şi constată că dispoziţiile art. 3201 din Codul de procedură penală sunt constituţionale în raport cu critici le formulate.

Definitivă şi general obligatorie.

Decizia se comunică Tribunalului Prahova - Secţia penală şi se publică în Monitorul Oficial al Românei, Partea I.

Pronunţată în şedinţa din data de 14 noiembrie 2013.

 

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE

AUGUSTIN ZEGREAN

Magistrat-asistent,

Cristina Teodora Pop

 

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

DECIZIA Nr. 478

din 21 noiembrie 2013

referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 27 din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor

 

Augustin Zegrean - preşedinte

Valer Dorneanu - judecător

Petre Lăzăroiu - judecător

Mircea Ştefan Minea - judecător

Daniel Marius Morar - judecător

Mona-Maria Pivniceru - judecător

Puskás Valentin Zoltán - judecător

Tudorel Toader - judecător

Afrodita Laura Tutunaru - magistrat-asistent

 

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Simona Ricu.

 

Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 27 din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor, excepţie ridicată de Mihail-Gabriel Mărginean în Dosarul nr. 6.932/1.748/2011 al Tribunalului Ilfov - Secţia civilă şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 415D/2013.

La apelul nominal lipsesc părţile, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită.

Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune

concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate ca neîntemeiată, cu trimitere la jurisprudenţa în materie a Curţii Constituţionale.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:

Prin încheierea din 26 aprilie 2013, pronunţată în Dosarul nr. 6.932/1.748/2011, Tribunalul Ilfov - Secţia civilă a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 27 din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor, excepţie ridicată de Mihail-Gabriel Mărginean în dosarul de mai sus având ca obiect soluţionarea unui recurs formulat împotriva sentinţei civile prin care a fost respinsă plângerea contravenţională ca tardiv formulată.

În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorul acesteia susţine că prevederile legale menţionate, în pofida dispoziţiilor din Legea fundamentală referitoare la liberul acces la justiţie, permit ca martorul care semnează procesul-verbal de afişare a procesului-verbal de contravenţie să facă parte din instituţia care procedează la afişare, instituţie din care face parte şi agentul constatator şi care, ulterior, figurează în procesul pe care îl declanşează contravenientul. Astfel, asupra martorului planează suspiciunea de parţialitate, întrucât acesta are un interes în cauză câtă vreme o parte din suma reprezentând cuantumul amenzii contravenţionale se face venit la bugetul instituţiei, buget din care este şi el plătit.

Tribunalul Ilfov - Secţia civilă opinează că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată.

Potrivit art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

Guvernul apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este inadmisibilă, deoarece autorul excepţiei critică textul nu pentru conţinutul său, ci pentru ceea ce, în opinia sa, lipseşte acestui text.

Avocatul Poporului consideră că dispoziţiile legale criticate sunt neconstituţionale în măsura în care nu sunt interpretate ca instituind o ordine de prioritate la comunicarea procesului-verbal către contravenient.

Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului şi Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:

Curtea Constituţională a fost legal sesizata şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.

Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 27 din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor, publicată în Monitorul Oficial al

României, Partea I, nr. 410 din 25 iulie 2001, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 180/2002, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 268 din 22 aprilie 2002, care au următorul conţinut: “Comunicarea procesului-verbal şi a înştiinţării de plată se face prin poştă, cu aviz de primire, sau prin afişare la domiciliul sau la sediul contravenientului. Operaţiunea de afişare se consemnează într-un proces-verbal semnat de cel puţin un martor.”

Autorul excepţiei de neconstituţionalitate susţine că prevederile legale menţionate încalcă dispoziţiile constituţionale ale art. 21 referitor la Accesul liber la justiţie, precum şi dispoziţiile art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale referitor la Dreptul la un proces echitabil.

Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că autorul excepţiei susţine că prevederile legale îi afectează dreptul la un proces echitabil, deoarece procesul-verbal de constatare a contravenţiei i-a fost comunicat numai prin afişare la domiciliu. Totodată, mai arată că această operaţiune de afişare a fost semnată de un martor care este angajat al autorităţii emitente şi, prin urmare, acesta este părtinitor. O astfel de critică are, din această perspectivă, valenţele unei propuneri de lege ferenda prin care s-ar putea reglementa cu privire la interdicţia semnării procesului-verbal de un martor care are şi calitatea de angajat ai autorităţii care a constatat şi a sancţionat contravenţia. Or, potrivit dispoziţiilor art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, aceasta se pronunţă “numai asupra constituţionalităţii actelor cu privire la care a fost sesizată, fără a putea modifica sau completa prevederile supuse controlului”.

Pe de altă parte, nimic nu interzice instanţei de drept comun ca, în virtutea rolului său activ, să întreprindă demersurile necesare pentru a elucida dubiile cu privire la realizarea procedurii de afişare astfel contestate.

Aşa fiind, ţinând seama de argumentele de mai sus, Curtea urmează a respinge ca inadmisibilă prezenta excepţie.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin, (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A. d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 27 din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor, excepţie ridicată de Mihail-Gabriel Mărginean în Dosarul nr. 6.932/1.748/2011 al Tribunalului

Decizia se comunică Tribunalului Ilfov - Secţia civilă şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I

Pronunţată în şedinţa din data de 21 noiembrie 2013.

 

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE

AUGUSTIN ZEGREAN

Magistrat-asistent,

Afrodita Laura Tutunaru

 

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

DECIZIA Nr. 493

din 21 noiembrie 2013

referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 2151 din Codul penal

 

Augustin Zegrean - preşedinte

Valer Dorneanu - judecător

Petre Lăzăroiu - judecător

Mircea Ştefan Minea - judecător

Daniel Marius Morar - judecător

Iulia Antoanella Motoc - judecător

Mona-Maria Pivniceru - judecător

Puskás Valentin Zoltán - judecător

Afrodita Laura Tutunaru - magistrat-asistent

 

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Marinela Mincă.

 

Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 2151 din Codul penal, excepţie ridicată de RemusToma în Dosarul nr. 1.683/243/2012 al Curţii de Apel Alba-Iulia - Secţia penală si care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 322D/2013.

Dezbaterile au avut loc la data de 24 septembrie 2013 în prezenţa autorului excepţiei, precum si a reprezentantului Ministerului Public, fiind consemnate în încheierea de la acea dată, când Curtea, având în vedere cererea de întrerupere a deliberărilor pentru o mai bună studiere a problemelor ce formează obiectul cauzei, a amânat pronunţarea pentru data de 15 octombrie 2013. Ulterior, din cauza imposibilităţii constituirii legale a completului de judecată s-a amânat pronunţarea pentru 21 noiembrie 2013 când a fost pronunţată prezenta decizie.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:

Prin Decizia penală nr. 507 din 9 mai 2013, pronunţată în Dosarul nr. 1.683/243/2012a1, Curtea de Apel Alba Iulia - Secţia penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 2151 din Codul penal, excepţie ridicată de Remus Toma în Dosarul nr. 1.683/243/2012 al Judecătoriei Hunedoara având ca obiect soluţionarea unei cauze penale în care se fac cercetări cu privire la săvârşirea infracţiunii de delapidare.

În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, autorul acesteia susţine că prevederile legale menţionate sunt neconstituţionale, deoarece. În condiţiile în care limitele pedepsei pentru infracţiunea de la primul alineat sunt de la unu la 15 ani, iar pentru infracţiunea de la cel de-al doilea sunt de la 10 la 20 de ani, există posibilitatea ca pentru o faptă mai puţin gravă să se aplice o pedeapsă mai mare decât pentru săvârşirea unei fapte cu consecinţe deosebit de grave.

Curtea de Apel Alba Iulia - Secţia penală şi pentru cauze cu minori opinează că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată.

Potrivit art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, actul de sesizare a fost comunicat preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

Avocatul Poporului consideră că dispoziţiile legale criticate sunt constituţionale.

Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernul nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

CURTEA,

examinând actul de sesizare, punctul de vedere al Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, notele scrise depuse, susţinerile autorului excepţiei, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:

Curtea Constituţională constată că la data de 24 septembrie 2013 autorul excepţiei a invocat, cu prilejul dezbaterilor, excepţia nelegalei sesizări a Curţii Constituţionale de către o instanţă necompetentă material, respectiv Curtea de Apel Alba-Iulia - Secţia penală, care, potrivit art. 29 alin. (5) teza finală din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, nu era “instanţă imediat superioară” celei în cadrul căreia a fost invocată excepţia. Având în vedere această problemă, Curtea Constituţională constată că o astfel de critică nu poate fi primită, deoarece, potrivit art. 29 alin. (4) din aceeaşi lege, condiţiile referitoare la legalitatea sesizării au în vedere sesizarea de către o instanţă judecătorească. Or, Curtea de Apel Alba Iulia face parte din categoria instanţelor de judecată competente să sesizeze Curtea Constituţională astfel cum sunt ele menţionate prin art. 146 lit. d) din Legea fundamentală şi definite prin art. 126 alin. (1) din Constituţie reflectat prin art. 2 alin. (2) lit. a)-f) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 827 din 13 septembrie 2005, cu modificările şi completările ulterioare. Problema competenţei materiale a Curţii de Apel Alba Iulia de a se pronunţa asupra unei încheieri prin care Judecătoria Hunedoara a respins, ca “neîntemeiată”, excepţia de neconstituţionalitate invocată de autor excedează competenţei Curţii Constituţionale, deoarece aceasta are, pe de o parte, competenţa de a verifica îndeplinirea condiţiilor de admisibilitate a excepţiei prevăzute în art. 29 alin. (1)-(3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicată, şi, pe de altă parte, competenţa de a se pronunţa asupra excepţiilor de neconstituţionalitate privind legile şi ordonanţele ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti sau de arbitraj comercial. Prin urmare, din perspectiva controlului aposteriori prevăzut de art. 146 lit. d) teza întâi din Constituţie, rolul Curţii se circumscrie exclusiv cenzurii referitoare la compatibilitatea unei norme legale cu Legea fundamentală, neputând interveni în vreun fel în fondul cauzei. Împrejurarea că o anumită instanţă de judecată era sau nu era competentă să se pronunţe asupra unui incident procedural, nu legitimează Curtea Constituţională să procedeze la o astfel de analiză. Singura verificare pe care instanţa constituţională este datoare să o facă este cea referitoare la legalitatea sesizării, care, în cauza de faţă, presupune analiza exigenţelor mai sus arătate.

Totodată, în măsura în care Curtea Constituţională ar examina aspectele legate de competenţa instanţelor, s-ar transforma într-o instanţă de reformare a hotărârilor judecătoreşti, fapt nepermis de Constituţie. În esenţă, problemele legate de sintagma referitoare la “instanţa imediat superioară” intră prin excelenţă în sfera de competenţă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, care potrivit art. 126 alin. (3) din Legea fundamentală “asigură interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către celelalte instanţe judecătoreşti”. Relevantă în acest sens este Decizia nr. XXXVI din 11 decembrie 2006 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţiile Unite, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 368 din 30 mai 2007.

În sfârşit, prin reductio ad absurdum, dacă s-ar accepta teza potrivit căreia instanţa de contencios constituţional are posibilitatea cenzurării respectării normelor de competenţă a instanţelor de drept comun, atunci aceasta echivalează cu instituirea şi recunoaşterea unei căi de atac neprevăzute de lege.

Pentru toate aceste argumente, Curtea constată că a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.

Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 215^ din Codul penal cu denumirea marginală Delapidarea, care au următorul conţinut:

“Însuşirea, folosirea sau traficarea, de către un funcţionar, în interesul său ori pentru altul, de bani, valori sau alte bunuri pe care le gestionează sau le administrează, se pedepsesc cu închisoare de la unu la 15 ani.

În cazul în care delapidarea a avut consecinţe deosebit de grave, pedeapsa este închisoarea de la 10 la 20 de ani şi interzicerea unor drepturi.”

Autorul excepţiei de neconstituţionalitate susţine că prevederile legale menţionate încalcă dispoziţiile constituţionale ale art. 1 alin, (3) şi (5) referitor la România ca stat de drept, în care respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie, art. 15 alin. (1) referitor la universalitatea legii, art. 16 alin. (1) referitor la egalitatea cetăţenilor în faţa legii, art. 20 referitor la Tratatele internaţionale privind drepturile omului, art. 23 alin. (12) referitor la prezumţia de nevinovăţie şi art. 124 alin. (2) referitor la unicitatea, imparţialitatea şi egalitatea justiţiei.

Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată următoarele:

Pedeapsa, ca sancţiune specifică dreptului penal, are drept scop prevenirea săvârşirii de infracţiuni prin aplicarea unor măsuri de constrângere şi reeducare a condamnatului. Pentru ca acestea să aibă eficienţă, condamnatul trebuie să înveţe să respecte legile şi normele de convieţuire socială, sens în care, în funcţie de criteriile generale de individualizare, judecătorul va ţine seama atât de existenţa circumstanţelor agravante, cât şi de a celor atenuante. Însă, pentru a se putea atinge cele două funcţii, este necesară o dozare a pedepselor prin posibilitatea judecătorului de a avea la îndemână un sistem determinat relativ al duratei lor şi alternativ al felurilor acestora. Prin urmare, pedeapsa privativă de libertate prevăzută în partea specială a Codului penal pentru fiecare infracţiune în parte are avantajele gradării şi divizării ei, permiţând judecătorului o individualizare adaptată diferitelor fapte şi modalităţi de săvârşire, precum şi diferiţilor făptuitori. Prin urmare, aceasta este raţiunea pentru care legiuitorul nu a optat pentru un sistem determinat absolut şi l-a relativizat prin aceea că limita minimă specială prevăzută în alin. 2 al art. 2151 din Codul penal este mai mică decât limita maximă specială prevăzută în alin. 1 al aceluiaşi articol. De altfel, acest mod de reglementare, prin care limita minimă specială pentru o infracţiune în varianta mai gravă este mai mică decât limita maximă specială pentru aceeaşi faptă în varianta mai puţin gravă, nu este specific numai infracţiunii de delapidare, fiind întâlnit şi pentru alte fapte prevăzute de legea penală, cum ar fi înşelăciunea prevăzută de art. 215 alin. 1, 2 şi 5, gestiunea frauduloasă prevăzută de art. 214 alin. 1 şi 2, tâlhăria prevăzută de art. 211 alin. 1, 2, 21 şi 3, furtul calificat prevăzut de art. 209 alin. 1 şi 3 şi altele, toate din Codul penal Prin urmare, nu poate fi primită critica referitoare la încălcarea principiului egalităţii cetăţenilor în faţa legii, deoarece întreaga suită de garanţii referitoare la individualizarea în concret a pedepselor se aplică de către judecător, în condiţii de unicitate, imparţialitate şi egalitate, tuturor persoanelor aflate în ipotezele date. Totodată, nu sunt afectate nici prevederile constituţionale referitoare la prezumţia de nevinovăţie, deoarece raţiunile avute în vedere de legiuitor nu au legătură cu prezumţia constituţională menţionată, ea fiind operabilă pe parcursul derulării procesului până la soluţionarea definitivă a cauzei. Aşa fiind, întreaga viziune adoptată cu prilejul instituirii limitelor de pedeapsă prevăzute în partea specială a Codului penal nu fac altceva decât să dea eficienţă exigenţelor constituţionale ale art. 1 alin. (3) şi (5) referitor la România ca stat de drept, în care respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie, deoarece ceea ce este esenţial constă în faptul că, indiferent de întinderea lor, acestea nu vor depăşi niciodată limitele generale de pedeapsă prevăzute în art. 53 din Codul penal.

În sfârşit, în ce priveşte critica fundamentată pe dispoziţiile constituţionale ale art. 20, Curtea constată că nu poate fi primită, deoarece autorul excepţiei nu face trimitere la nicio normă cuprinsă în tratate internaţionale referitoare la drepturile omului, care să justifice, în caz de neconcordanţă, prioritatea acestora din urmă.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A. d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Remus Toma în Dosarul nr. 1.683/243/2012 al Curţii de Apel Alba Iulia - Secţia penală şi constată că dispoziţiile art. 21S1 din Codul penal sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.

Definitivă şi general obligatorie.

Decizia se comunică Curţii de Apel Alba Iulia - Secţia penală şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunţată în şedinţa din data de 21 noiembrie 2013.

 

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE

AUGUSTIN ZEGREAN

Magistrat-asistent,

Afrodita Laura Tutunaru

 

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

DECIZIA Nr. 504

din 5 decembrie 2013

referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 19 alin. (3) din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor

 

Augustin Zegrean - preşedinte

Valer Dorneanu - judecător

Petre Lăzăroiu - judecător

Daniel Marius Morar - judecător

Mona-Maria Pivniceru - judecător

Puskás Valentin Zoltán - judecător

Tudorel Toader - judecător

Bianca Drăghici - magistrat-asistent

 

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Liviu-Daniel Arcer

 

Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 19 alin, (3) din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor, excepţie ridicată de Societatea Comercială “Way Media” - S.R.L, în Dosarul nr. 32.010/211/2011 al Tribunalului Cluj - Secţia mixtă de contencios administrativ şi fiscal, de conflicte de muncă şi asigurări sociale şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 394D/2013.

La apelul nominal se constată lipsa părţilor, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită,

Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate ca neîntemeiată.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, reţine următoarele: Prin încheierea din 8 mai 2013, pronunţată în Dosarul nr. 32.010/211/2011, Tribunalul Cluj - Secţia mixtă de contencios administrativ şi fiscal, de conflicte de muncă şi asigurări sociale a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 19 alin. (3) din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor.

Excepţia a fost ridicată de Societatea Comercială “Way Media” - S.R.L. Într-o cauză având ca obiect soluţionarea recursului declarat împotriva Sentinţei civile nr. 14.585/2012 pronunţată de Judecătoria Cluj-Napoca într-o cauză având ca obiect plângere contravenţională.

În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorul acesteia susţine că dispoziţiile legale criticate contravin dispoziţiilor constituţionale ale art. 11 alin. (2) şi art. 24 alin. (1), precum şi art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. În acest sens arată că “posibilitatea prevăzută de dispoziţiile art. 19 alin. (3) din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 de a se întocmi procese-verbale de constatare a contravenţiei, în situaţia în care contravenientul nu este de faţă sau nu poate să semneze, chiar fără ca aceste împrejurări să fie confirmate de către vreun martor asistent”, duce la o gravă încălcare a prevederilor constituţionale şi convenţionale invocate.

De asemenea, având în vedere că, potrivit jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, contravenţiile sunt încadrate în sfera “acuzaţiilor în materie penală” la care se referă primul paragraf al art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, autorul excepţiei consideră că sarcina probei trebuie să revină organului constatator, cu respectarea principiului legalităţii probelor.

Tribunalul Cluj - Secţia mixtă de contencios administrativ şi fiscal, de conflicte de muncă şi asigurări sociale apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată, având în vedere jurisprudenţa instanţei de contencios constituţional. De asemenea, dispoziţiile legale criticate trebuie coroborate cu prevederile art. 19 alin. (1) din acelaşi act normativ potrivit cărora martorul asistent nu este necesar să se fi aflat la locul săvârşirii faptei, ci acesta trebuie să fie de faţă în momentul încheierii actului sancţionator şi să ateste motivele pentru care cel sancţionat contravenţional nu l-a semnat.

Guvernul consideră că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată, invocând în acest sens jurisprudenţa instanţei de contencios constituţional.

Avocatul Poporului apreciază că dispoziţiile legale criticate sunt constituţionale, întrucât procesul-verbal de constatare şi sancţionare a contravenţiei se bucură de prezumţia de legalitate, însă, atunci când este formulată o plângere împotriva acestuia, este contestată chiar prezumţia de care se bucură.

În acest caz, instanţa de judecată competentă va administra probele prevăzute de lege, necesare în vederea verificării legalităţii şi temeiniciei procesului-verbal. Cel care a formulat plângerea nu trebuie să îşi demonstreze propria nevinovăţie, revenind instanţei de judecată obligaţia de a administra tot probatoriul necesar stabilirii adevărului. De asemenea, dispoziţiile de lege criticate stabilesc o regulă de procedură clară, precisă, de natură să ofere suficiente garanţii care să împiedice încheierea abuzivă a procesului-verbal, fără participarea contravenientului, şi să protejeze dreptul la un proces echitabil al acestuia.

Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului şi Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile de lege criticate raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:

Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.

Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 19 alin. (3) din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001

privind regimul juridic al contravenţiilor, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 410 din 25 iulie 2001, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 180/2002, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 268 din 22 aprilie 2002, cu următorul conţinut: “În lipsa unui martor agentul constatator va preciza motivele care au condus la încheierea procesului-verbal în acest mod,”

În opinia autorului excepţiei, textul de lege criticat contravine dispoziţiilor constituţionale ale art. 11 alin. (2) referitor la dreptul internaţional şi dreptul intern şi art. 24 alin. (1) privind dreptul la apărare. De asemenea, sunt invocate prevederile art. 6 privind dreptul la un proces echitabil din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că, prin numeroase decizii, s-a pronunţat asupra constituţionalităţii acestui text de lege.

În acest sens, prin Decizia nr. 371 din 5 iulie 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 768 din 24 august 2005, Curtea a statuat că prevederile art. 19 alin. (3) din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 “nu încalcă textul constituţional al art. 24 alin. (1), întrucât, în lipsa unui martor, agentul constatator va preciza motivele care au condus la încheierea procesului-verbal în acest mod. În caz contrar, contravenientul poate să se adreseze instanţei de judecată competente pentru anularea procesului-verbal respectiv, beneficiind, în continuare, de toate garanţiile impuse de dreptul la apărare.”

Totodată, Curtea constată că dispoziţiile legale criticate nu încalcă dreptul la apărare, deoarece întreg actul normativ prevede suficiente garanţii care să împiedice încheierea abuzivă a procesului-verbal fără participarea contravenientului.

Astfel, potrivit art. 31 alin. (1) din ordonanţă, împotriva procesului-verbal de constatare a contravenţiei şi de aplicare a sancţiunii se poate face plângere în termen de 15 zile de la data înmânării sau comunicării acestuia, care se judecă de instanţa judecătorească, iar în cadrul procesului contravenientul îşi poate angaja avocat si îşi poate face orice apărare pe care o consideră necesară.

De asemenea, prin Decizia nr. 1.353 din 19 octombrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 822 din 9 decembrie 2010, Curtea Constituţională a respins ca neîntemeiată excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 19 alin. (3) din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 şi a statuat că, “chiar dacă art. 47 din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 face referire la dispoziţiile Codului de procedură civilă, instanţele de judecată nu pot face aplicarea strictă a regulii onus probandi incumbit actori, ci, din contră, chiar ele trebuie să manifeste un rol activ pentru aflarea adevărului, din moment ce contravenţia intră sub incidenţa art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Prin urmare, nu se poate susţine răsturnarea sarcinii probei.”

Autorului contravenţiei i se asigură, fără nicio îngrădire, dreptul de a se adresa justiţiei, cerând anularea procesului-verbal de constatare şi sancţionare a contravenţiei. Astfel, în această situaţie este firesc că el trebuie să dovedească netemeinicia ori nelegalitatea constatării contravenţiei sau a sancţiunii aplicate. Aceasta nu înseamnă răsturnarea sarcinii probei, ci aplicarea principiului general al procedurii civile, potrivit căruia cel ce face o afirmaţie în cadrul judecăţii trebuie să o dovedească.

În ceea ce priveşte critica referitoare la lipsa unui martor, agentul constatator va preciza motivele care au condus la încheierea procesului-verbal în acest mod, iar contravenientul se poate adresa instanţei de judecată competente, beneficiind de toate garanţiile procesului echitabil. De altfel, alin. (3) este subsecvent alin. (1) al aceluiaşi articol care stabileşte regula de bază potrivit căreia, atunci când contravenientul nu se află de faţă, refuză sau nu poate să semneze, procesul-verbal este semnat de către un martor. Agentul constatator poate încheia procesul-verbal şi în absenţa acestui martor, potrivit alin. (3), însă în această situaţie el trebuie să motiveze care sunt împrejurările obiective care l-au determinat să încheie procesul-verbal în acest mod.

Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură a determina reconsiderarea jurisprudenţei în materie a Curţii Constituţionale, atât considerentele, cât şi soluţia pronunţată în deciziile menţionate îşi menţin valabilitatea şi în prezenta cauză.

Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A. d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Societatea Comercială “Way Media” - S.R.L. În Dosarul nr. 32.010/211/2011 al Tribunalului Cluj - Secţia mixtă de contencios administrativ şi fiscal, de conflicte de muncă şi asigurări sociale şi constată că dispoziţiile art. 19 alin. (3) din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.

Definitivă şi general obligatorie.

Decizia se comunică Tribunalului Cluj - Secţia mixtă de contencios administrativ şi fiscal, de conflicte de muncă şi asigurări sociale şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunţată în şedinţa din data de 5 decembrie 2013.

 

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE

AUGUSTIN ZEGREAN

Magistrat-asistent,

Bianca Drăghici

 

ACTE ALE ORGANELOR DE SPECIALITATE ALE ADMINISTRAŢIEI PUBLICE CENTRALE

 

MINISTERUL DEZVOLTĂRII REGIONALE ŞI ADMINISTRAŢIEI PUBLICE

Nr. 64 din 17 ianuarie 2014

MINISTERUL FINANŢELOR PUBLICE

Nr. 39 din 14 ianuarie 2014

 

ORDIN

privind aprobarea nivelului maxim al cheltuielilor de personal aferent bugetului general centralizat al unităţilor administrativ-teritoriale, pentru anul 2014, pe judeţe şi municipiul Bucureşti

 

Având în vedere prevederile art. III alin. (4) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 63/2010 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 273/2006 privind finanţele publice locale, precum şi pentru stabilirea unor măsuri financiare, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 13/2011, cu modificările ulterioare,

în temeiul prevederilor art. 12 alin. (7) din Hotărârea Guvernului nr. 1/2013 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Dezvoltării Regionale şi Administraţiei Publice, cu modificările ulterioare, şi ale art. 10 alin. (4) din Hotărârea Guvernului nr. 34/2009 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Finanţelor Publice, cu modificările şi completările ulterioare,

viceprim-ministrul, ministrul dezvoltării regionale şi administraţiei publice, viceprim-ministrul, ministrul Finanţelor publice, şi ministrul delegat pentru buget emit următorul ordin:

Art. 1. - Se aprobă nivelul maxim al cheltuielilor de personal aferent bugetului general centralizat al unităţilor administrativ-teritoriale pe anul 2014, repartizat pe judeţe şi municipiul Bucureşti, potrivit anexei care face parte integrantă din prezentul ordin.

Art. 2. - Repartizarea pe unităţi/subdiviziuni administrativ-teritoriale a nivelului maxim ai cheltuielilor de personal aferent bugetului general centralizat al unităţilor administrativ-teritoriale se face de către direcţiile generale regionale ale finanţelor publice judeţene şi a municipiului Bucureşti/administraţiile judeţene ale finanţelor publice, cu informarea Ministerului Finanţelor Publice şi Ministerului Dezvoltării Regionale şi Administraţie Publice.

Art. 3. - Prezentul ordin se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I,

 

p. Viceprim-ministru, ministrul dezvoltării regionale şi administraţiei publice,

Shhaideh Sevil,

secretar de stat

Viceprim-ministru,

ministrul finanţelor publice,

Daniel Chiţoiu

Ministru delegat pentru buget,

Liviu Voinea

 

ANEXĂ

 

NIVELUL MAXIM

al cheltuielilor de personal aferent bugetului generat centralizat al unităţilor administrativ-teritoriale, pe anul 2014, pe judeţe şi municipiul Bucureşti

 

Nr. crt.

Judeţul

Nivelul maxim al cheltuielilor de personal - mii lei -

 

Total, din care:

19.507.000

1

Alba

352.967

2

Arad

392.195

3

Argeş

599.297

4

Bacău

586.235

5

Bihor

614.714

6

Bistriţa-Năsăud

292.285

7

Botoşani

434,882

8

Braşov

528.104

9

Brăila

322.484

10

Buzău

405.418

11

Caraş-Severin

295.256

12

Călăraşi

252.260

13

Cluj

637.657

14

Constanţa

629.144

15

Covasna

223.677

16

Dâmboviţa

427.208

17

Dolj

563.161

18

Galaţi

524.083

19

Giurgiu

216.824

20

Gorj

422.268

21

Harghita

345.533

22

Hunedoara

465.417

23

Ialomiţa

245.755

24

Iaşi

815.721

25

Ilfov

239.291

26

Maramureş

496.617

27

Mehedinţi

274.181

28

Mureş

531.068

29

Neamţ

458.143

30

Olt

432.153

31

Prahova

676.961

32

Satu Mare

386.218

33

Sălaj

243.773

34

Sibiu

423.964

35

Suceava

635.903

36

Teleorman

330.160

37

Timiş

648.250

38

Tulcea

222.272

39

Vaslui

439.059

40

Vâlcea

393.757

41

Vrancea

272.184

42

Municipiul Bucureşti

1.510.501

 

MINISTERUL AFACERILOR EXTERNE

 

ORDIN

privind supunerea regimului de control prevăzut de Regulamentul (CE) nr. 428/2009 al Consiliului din 5 mai 2009 de instituire a unui regim comunitar pentru controlul exporturilor, transferului, serviciilor de intermediere şi tranzitului de produse cu dublă utilizare a operaţiunii de export al produselor profile extrudate din aliaj de aluminiu 2014 PN HSS 5002 către firma Hindustan Aeronautics Limited Transport Aircraft Division, PO Box 225 Chakeri Kanpur, 208008, India

 

În conformitate cu prevederile art. 4 alin. (1) din Regulamentul (CE) nr. 428/2009 al Consiliului din 5 mai 2009 de instituire a unui regim comunitar pentru controlul exporturilor, transferului, serviciilor de intermediere şi tranzitului de produse cu dublă utilizare, cu modificările ulterioare,

ţinând seama de prevederile art. 7 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 119/2010 privind regimul de control al operaţiunilor cu produse cu dublă utilizare, aprobată cu modificări prin Legea nr. 197/2011, cu modificările ulterioare,

în temeiul Hotărârii Guvernului nr. 8/2013 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Afacerilor Externe, cu modificările şi completările ulterioare,

ministrul afacerilor externe emite următorul ordin:

Art. 1. - Se supune regimului de control prevăzut de Regulamentul (CE) nr. 428/2009 al Consiliului din 5 mai 2009 de instituire a unui regim comunitar pentru controlul exporturilor, transferului, serviciilor de intermediere şi tranzitului de produse cu dublă utilizare operaţiunea de export al produselor profile extrudate din aliaj de aluminiu 2014 PN HSS 5002 către firma Hindustan Aeronautics Limited Transport Aircraft Division, PO Box 225 Chakeri Kanpur, 208008, India.

Art. 2. - Departamentul pentru controlul exporturilor va duce la îndeplinire prevederile prezentului ordin.

Art. 3, - Prezentul ordin se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

 

p. Ministrul afacerilor externe,

Radu Podgorean,

secretar de stat

 

Bucureşti, 9 ianuarie 2014.

Nr. 72.


Copyright 1998-2015 DSC.NET   All rights reserved.