MONITORUL OFICIAL AL ROMÂNIEI Nr. 492/2014

MONITORUL OFICIAL AL ROMÂNIEI

 

P A R T E A  I

Anul 182 (XXVI) - Nr. 492         LEGI, DECRETE, HOTĂRÂRI ŞI ALTE ACTE         Miercuri, 2 iulie 2014

 

SUMAR

 

DECIZII ALE CURŢII CONSTITUŢIONALE

 

Decizia nr. 192 din 3 aprilie 2014 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 4 alin. (6) din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945- 22 decembrie 1989

 

Decizia nr. 196 din 3 aprilie 2014 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 681, art. 143 alin. 1 şi art. 148 alin. 1 lit. f) din Codul de procedură penală din 1968

 

Decizia nr. 254 din 6 mai 2014 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 322 pct. 7 din Codul de procedură civilă din 1865

 

Decizia nr. 274 din 8 mai 2014 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 50 alin. (2) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor

 

Decizia nr. 281 din 8 mai 2014 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 32 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor şi art. 118 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice

 

HOTĂRÂRI ALE GUVERNULUI ROMÂNIEI

 

            535. - Hotărâre privind înfiinţarea Grupului interministerial strategic pentru creşterea capacităţii de acţiune a instituţiilor guvernamentale în prevenirea şi combaterea criminalităţii ce se circumscrie ameninţărilor în domeniul securităţii naţionale

 

DECIZII ALE PRIM-MINISTRULUI

 

            225. - Decizie privind încetarea raportului de serviciu al domnului Marius Vasile Iosif Roman, secretar general adjunct al Ministerului Economiei

 

ACTE ALE ORGANELOR DE SPECIALITATE ALE ADMINISTRAŢIEI PUBLICE CENTRALE

 

            772. - Ordin al ministrului sănătăţii privind modificarea şi completarea Ordinului ministrului sănătăţii nr. 456/2013 pentru aprobarea Listei cuprinzând denumirile comune internaţionale corespunzătoare medicamentelor cu risc crescut de discontinuitate în aprovizionare de care beneficiază asiguraţii în sistemul de asigurări sociale de sănătate şi a unei măsuri pentru asigurarea acestora pe piaţa din România

 

DECIZII ALE CURŢII CONSTITUŢIONALE

 

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

DECIZIA Nr. 192

din 3 aprilie 2014

referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 4 alin. (6) din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989

 

Augustin Zegrean - preşedinte

Valer Dorneanu - judecător

Toni Greblă - judecător

Petre Lăzăroiu - judecător

Mircea Ştefan Minea - judecător

Daniel Marius Morar - judecător

Mona-Maria Pivniceru - judecător

Puskás Valentin Zoltán - judecător

Tudorel Toader - judecător

Irina-Loredana Gulie - magistrat-asistent

 

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Liviu-Daniel Arcer.

 

1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstitu­ţionalitate a prevederilor art. XIII alin. (1) din Legea nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluţionării proceselor, excepţie ridicată de Mircea Morărescu-Adrea în Dosarul nr. 41.589/3/2010* al Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a IV-a civilă şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr.639D/2013.

2.1_a apelul nominal lipsesc părţile. Procedura de citare este legal îndeplinită.

3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate ca neîntemeiată.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:

4. Prin încheierea din 3 octombrie 2013, pronunţată în Dosarul nr. 41.589/3/2010*, Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a IV-a civilă a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. XIII alin. (1) din Legea nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluţionării proceselor, excepţie ridicată de Mircea Morărescu-Adrea într-o cauză având ca obiect soluţionarea unei cereri privind acordarea unor despăgubiri în temeiul Legii nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945- 22 decembrie 1989.

5. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se arată că textul de lege criticat lipseşte persoanele care au suferit condamnări cu caracter politic sau măsuri administrative asimilate acestora, în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, de posibilitatea exercitării unui grad de jurisdicţie, respectiv apelul împotriva hotărârii tribunalului pronunţate asupra cererii prin care se solicită constatarea caracterului politic al condamnării. Se susţine că, în acest fel, măsura legislativă criticată reprezintă o formă de discriminare, îndreptată împotriva unei categorii distincte de justiţiabili, cu încălcarea valorilor enunţate prin art. 1 alin. (3) din Legea fundamentală, respectiv a demnităţii omului, a drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor, a liberei dezvoltări a personalităţii umane sau a pluralismului politic. Mai mult, în opinia autorului excepţiei de neconstituţionalitate, aplicarea textului de lege criticat şi în cazul proceselor în curs echivalează cu încălcarea principiului constituţional al neretroactivităţii legilor.

6. Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a IV-a civilă îşi exprimă opinia asupra excepţiei de neconstituţionalitate, arătând că Legea fundamentală nu consacră principiul triplului grad de jurisdicţie, astfel încât legiuitorul poate înlătura calea de ataca apelului, cu menţinerea recursului.

7. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate invocate.

8. Avocatul Poporului consideră că prevederile legale criticate sunt constituţionale. În acest sens, arată că textul de lege criticat permite soluţionarea cauzelor cu celeritate, iar principiul triplului grad de jurisdicţie nu este un principiu constituţional care să impună legiuitorului garantarea accesului persoanelor la trei grade de jurisdicţie. Invocă jurisprudenţa Curţii Constituţionale în materie.

9. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernul nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:

10. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.

11. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate, potrivit încheierii de sesizare, îl reprezintă prevederile art. XIII alin. (1) din Legea nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluţionării proceselor, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 714 din 26 octombrie 2010. În realitate, art. XIII din Legea nr. 202/2010 cuprinde trei puncte, astfel încât Curtea reţine că obiect ai excepţiei de neconstituţionalitate, potrivit încheierii de sesizare, este art. XIII pct. 1 din Legea nr. 202/2010. În acord cu prevederile art. 62 teza întâi din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 260 din 21 aprilie 2010, cu modificările şi completările ulterioare, potrivit cărora dispoziţiile de modificare şi de completare se încorporează, de la data intrării lor în vigoare, în actul de bază, identificându-se cu acesta, Curtea urmează să reţină ca obiect al excepţiei de neconstituţionalitate prevederile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, cu modificările şi completările ulterioare, potrivit cărora: “(6) Hotărârea pronunţată potrivit alin. (4) este supusă recursului, care este de competenţa curţii de apel.”

12. În opinia autorului excepţiei de neconstituţionalitate, prevederile legale criticate contravin dispoziţiilor constituţionale cuprinse în art. 1 alin. (3) privind statul de drept, democratic şi social, art. 4 alin. (2) referitoare la criteriile egalităţii între cetăţeni, art. 15 alin. (1) privind universalitatea drepturilor, libertăţilor şi a obligaţiilor, art. 15 alin. (2) referitor la neretroactivitatea legii, cu excepţia legii penale sau contravenţionale mai favorabile şi art. 16 alin. (1) privind egalitatea în drepturi.

13. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine că, în jurisprudenţa sa, au mai fost analizate măsuri legislative prin care se reglementa modalitatea de exercitare a căilor de atac împotriva hotărârilor judecătoreşti considerate ca fiind nelegale sau neîntemeiate, Curtea statuând, în mod constant, că Legea fundamentală nu cuprinde dispoziţii referitoare la obligativitatea existenţei tuturor cailor de atac, ci reglementează accesul general neîngrădit la justiţie al tuturor persoanelor pentru apărarea drepturilor, a libertăţilor şi a intereselor lor legitime, precum şi dreptul tuturor părţilor interesate de a exercita căile de atac prevăzute de lege. De asemenea, s-a reţinut că, instituind reguli speciale privind exercitarea căilor de atac, legiuitorul trebuie să asigure părţilor interesate posibilitatea de a formula o cale de atac împotriva hotărârii judecătoreşti considerate defavorabile, iar lipsa oricărei căi de atac împotriva unei hotărâri pronunţate în instanţă echivalează cu imposibilitatea exercitării unui control judecătoresc efectiv, dreptul de acces liber la justiţie devenind astfel un drept iluzoriu şi teoretic (A se vedea, în acest sens, deciziile nr. 99 din 23 mai 2000, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 389 din 21 august 2000, nr. 230 din 16 noiembrie 2000, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 665 din 16 decembrie 2000, nr. 226 din 18 mai 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 507 din 7 iunie 2004, nr. 572 din 3 noiembrie 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.144 din 19 decembrie 2005, nr. 500 din 15 mai 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 492 din 18 iulie 2012 sau nr. 967 din 20 noiembrie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 853 din 18 decembrie 2012).

14. Aplicând aceste considerente de principiu la prezenta cauză, Curtea reţine că, în temeiul art. 4 din Legea nr. 221/2009, cu modificările şi completările ulterioare, persoanele care au suferit anumite condamnări penale în perioada 6 martie 1945- 22 decembrie 1989 pot solicita instanţei de judecată să constate caracterul politic al condamnării lor. Competenţa de soluţionare aparţine tribunalului, secţia civilă, în circumscripţia căruia domiciliază persoana interesată, iar cererea se judecă în contradictoriu cu statul, reprezentat prin Ministerul Finanţelor Publice, cu participarea obligatorie a procurorului. Potrivit art. 4 alin. (6) din Legea nr. 221/2009, cu modificările şi completările ulterioare, introdus prin art. XIII pct. 1 din Legea nr. 202/2010, textul de lege criticat în prezenta cauză, hotărârea pronunţată de instanţa de judecată competentă este supusă recursului, care se judecă de curtea de apel.

15. Aşadar, Curtea reţine că, în această materie specifică, în exercitarea legitimării sale constituţionale de a adopta norme de procedură, conferită de art. 126 alin. (2) din Constituţie, legiuitorul a reconfigurat modalitatea de reglementare a exercitării căilor de atac, instituind doar posibilitatea atacării cu recurs a hotărârii primei instanţe. În speţă, nu poate fi reţinută nicio discriminare între diferitele categorii de justiţiabili, în funcţie de posibilitatea exercitării căii de atac a apelului. Astfel cum rezultă din dosarul cauzei, autorul excepţiei de neconstituţionalitate a formulat cererea de chemare în judecată, în vederea constatării caracterului politic al condamnării şi a solicitării de despăgubiri, înainte de data intrării în vigoare a noului Cod de procedură civilă, sub imperiul căruia recursul este o cale extraordinară de atac, care poate fi exercitat, în temeiul art. 483 din Codul de procedură civilă, exclusiv în vederea examinării conformităţii hotărârii judecătoreşti atacate cu regulile de drept aplicabile.

16. Prin urmare, Curtea reţine că, în prezenta cauză, cererea de chemare în judecată a fost introdusă anterior intrării în vigoare a noului Cod de procedură civilă, astfel încât, în acord cu dispoziţiile art. 3 din Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 365 din 30 mai 2012, cu modificările ulterioare, potrivit căruia dispoziţiile noului Cod de procedură civilă se aplică numai proceselor şi executărilor silite începute după intrarea acestuia în vigoare, iar procesele începute prin cereri depuse, în condiţiile legii, înainte de data intrării în vigoare a Codului de procedură civilă, rămân supuse legii vechi, recursul ce poate fi exercitat în speţă are în continuare un caracter devolutiv, fiind incidente dispoziţiile art. 3041 din Codul de procedură civilă din 1865, în temeiul cărora, ca şi în cazul apelului, instanţa de recurs judecă atât sub aspectul legalităţii, cât şi sub acela al temeiniciei, nelimitându-se să examineze hotărârea pronunţată de prima instanţă exclusiv pentru motivele de casare prevăzute în art. 304 din Codul de procedură civilă din 1865.

17. De altfel, opţiunea legiuitorului de a institui doar calea de atac a recursului în materia hotărârilor pronunţate în temeiul art. 4 alin. (4) din Legea nr. 221/2009, cu modificările şi completările ulterioare, nu este de natură a conferi prevederii legale criticate un caracter neconstituţional, având în vedere că, în acord cu jurisprudenţa constantă a Curţii Constituţionale, accesul liber la justiţie nu înseamnă că acesta trebuie asigurat la toate structurile judecătoreşti şi la toate căile de atac prevăzute de lege. Mai mult, nicio dispoziţie cuprinsă în Legea fundamentală nu instituite obligativitatea legiuitorului de a garanta parcurgerea în fiecare cauză a tuturor gradelor de jurisdicţie, ci, dimpotrivă, potrivit art. 129 din Constituţie, căile de atac pot fi exercitate în condiţiile legii.

18. Curtea reţine că invocarea dispoziţiilor art. 4 alin. (2) din Constituţie, care determină criteriile nediscriminării, şi anume rasa, naţionalitatea, originea etnică, limba, religia, sexul, opinia, apartenenţa politică, averea sau originea socială, nu poate fi reţinută, dat fiind faptul că textul de lege criticat nu instituie nicio discriminare între cetăţeni. În funcţie de criteriile enumerate.

19. În ceea ce priveşte susţinerea referitoare la faptul că aplicarea textului de lege criticat şi în cazul proceselor în curs echivalează cu încălcarea principiului constituţional al neretroactivităţii legilor, Curtea reţine că aceasta nu este întemeiată. Astfel, aplicarea în cadrul proceselor în curs a normei procesuale criticate, în temeiul căreia împotriva hotărârii instanţei de judecată pronunţată în temeiul art. 4 alin. (4) din Legea nr. 221/2009, cu modificările şi completările ulterioare, se poate exercita doar calea de ataca recursului, nu este de natură a contraveni principiului constituţional al neretroactivităţii legilor, fiind vorba de o concretizare a principiului aplicării imediate a legii noi, potrivit căruia legea nouă se aplică de îndată tuturor situaţiilor care se vor constitui, se vor modifica sau se vor stinge după intrarea ei în vigoare, precum şi efectelor viitoare ale unor situaţii juridice anterior născute, dar neconsumate la data intrării în vigoare a legii noi.

20. În sensul jurisprudenţei Curţii Constituţionale, spre deosebire de principiul constituţional al neretroactivităţii legii civile, care are o valoare absolută, în sensul că legiuitorul nu poate institui nicio derogare, principiul aplicării imediate a normei procesuale, si, pentru identitate de raţiune, şi principiul supravieţuirii legii vechi, sunt de sorginte legală, iar nu constituţională, legiuitorul având posibilitatea de a deroga de la acestea, în anumite situaţii particulare (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 90 din 1 iunie 1999, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 489 din 11 octombrie 1999, Decizia nr. 228 din 13 martie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 283 din 27 aprilie 2007, sau Decizia nr. 1.671 din 15 decembrie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 118 din 23 februarie 2010).

21. Referitor la invocarea dispoziţiilor art. 1 alin. (3) privind statul de drept, democratic şi social, având în vedere că în speţă nu s-a reţinut nicio încălcare a drepturilor sau a libertăţilor fundamentale, garantate constituţional, Curtea reţine că nu poate fi considerat încălcat nici principiul constituţional al statului de drept.

Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Mircea Morărescu-Adrea în Dosarul nr. 41.589/3/2010* al Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a IV-a civilă şi constată că dispoziţiile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945- 22 decembrie 1989 sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.

Definitivă şi general obligatorie.

Decizia se comunică Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a IV-a civilă şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunţată în şedinţa din data de 3 aprilie 2014.

 

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE

AUGUSTIN ZEGREAN

Magistrat-asistent,

Irina-Loredana Gulie

 

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

DECIZIA Nr. 196

din 3 aprilie 2014

referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 681, art. 143 alin. 1 şi art. 148 alin. 1 lit. f) din Codul de procedură penală din 1968

 

Augustin Zegrean - preşedinte

Valer Dorneanu - judecător

Toni Greblă - judecător

Petre Lăzăroiu - judecător

Mircea Ştefan Minea - judecător

Daniel Marius Morar - judecător

Mona-Maria Pivniceru - judecător

Puskás Valentin Zoltán - judecător

Tudorel Toader - judecător

Cristina Teodora Pop - magistrat-asistent

 

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Iuliana Nedelcu.

 

1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstitu­ţionalitate a prevederilor art. 681, art. 143 alin. 1 şi art. 148 alin. 1 lit. f) din Codul de procedură penală din 1968, excepţie ridicată de Petre Zăgan şi Costel Stoian în Dosarul nr. 4.957/312/2013 al Tribunalului Ialomiţa şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 683 D/2013.

2. La apelul nominal se constată lipsa părţilor, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită.

3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate ca neîntemeiată. Se arată că, întrucât măsura preventivă dispusă în cauză a expirat, excepţia de neconstituţionalitate a devenit lipsită de interes.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:

4. Prin încheierea din 18 octombrie 2013, pronunţată în Dosarul nr. 4.957/312/2013, Tribunalul Ialomiţa a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 681, art. 143 alin. 1 şi art. 148 alin. 1 lit. f) din Codul de procedură penală din 1968, excepţie ridicată de Petre Zăgan şi Costel Stoian într-o cauză având ca obiect soluţionarea unui recurs formulat împotriva unei încheieri prin care s-a dispus arestarea preventivă a autorilor excepţiei, în temeiul art. 148 alin. 1 lit. f) din Codul de procedură penală din 1968, sub aspectul săvârşirii infracţiunilor de înşelăciune, instigare la fals în înscrisuri sub semnătură privată şi uz de fals şi, respectiv, înşelăciune, complicitate la înşelăciune, instigare la fals în înscrisuri sub semnătură privată şi uz de fals.

5. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se susţine că prevederile art. 681 şi art. 143 alin. 1 din Codul de procedură penală din 1968 sunt neconstituţionale, întrucât, în practică, sintagma “indicii temeinice”, din cuprinsul celor două articole criticate, este asimilată de către magistraţi sintagmei “probe temeinice”, aspect ce le permite acestora să menţină măsura arestării preventive până la judecarea în fond a cauzelor. Se arată că reţinerea în locul indiciilor temeinice a existenţei unor probe temeinice este de natură a încălca prezumţia de nevinovăţie prevăzută la art. 23 alin. (11) din Legea fundamentală. Se susţine că, în soluţionarea cauzelor, magistraţii fac trimitere la probe temeinice deoarece indiciile nu sunt clar definite în normele de procedură penală, ci sunt lăsate la libera apreciere a instanţelor, şi că reţinerea probelor temeinice în locul indiciilor temeinice permite trecerea directă la judecarea pe fond a cauzelor, făcând inutilă continuarea urmăririi penale şi echivalând şi cu o antepronunţare cu privire la vinovăţia persoanei urmărite. Se susţine, dintr-o altă perspectivă, încălcarea prin textele criticate a prevederilor art. 21 alin. (3) din Constituţie, arătându-se, în acest sens, că, în practică, termenul unanim considerat rezonabil de soluţionare a cauzelor este mult depăşit, prin calificarea probelor temeinice drept indicii temeinice, fapt care amână judecarea în fond a cauzelor.

6. Referitor la pretinsa neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 148 alin. 1 lit. f) din Codul de procedură penală din 1968, autorii excepţiei arată că dispunerea măsurii arestării preventive în condiţiile în care lăsarea în libertate prezintă un pericol concret pentru ordinea publică contravine rolului Ministerului Public, prevăzut la art. 131 alin. (1) din Constituţie, de a apăra ordinea de drept. Se susţine că noţiunile de ordine publică şi ordine de drept nu se exclud reciproc, nu sunt contradictorii, dar nici nu pot fi confundate, interpretarea acestora ca fiind echivalente creând o aparenţă de legalitate şi temeinicie a propunerilor de arestare preventivă, de menţinere a măsurii arestării preventive sau de prelungire a acestei măsuri, formulate de procurori în cursul urmăririi penale.

7. Tribunalul Ialomiţa apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Se susţine că textele criticate nu încalcă prezumţia de nevinovăţie şi nu îngrădesc dreptul persoanei de a se adresa justiţiei, de a fi apărată şi de a beneficia de toate garanţiile dreptului la un proces echitabil, precum şi de dreptul la un recurs efectiv în faţa unei instanţe naţionale. Se arată că ordinea de drept şi ordinea publică sunt într-o relaţie de interdependenţă, ordinea de drept concretizandu-se în ordinea publică prin asigurarea respectării legii penale. Se subliniază faptul că încheierea prin care se dispune măsura privativă de libertate este supusă căilor de atac, că punerea în libertate a celui arestat este obligatorie dacă nu mai subzistă motivele care au stat la baza sa şi că persoana arestată preventiv are dreptul să ceară punerea sa în liberate provizorie sub control judiciar sau pe cauţiune. Se arată, de asemenea, că în faza de judecată instanţa este obligată să verifice periodic, la un interval de maxim 60 de zile, legalitatea şi temeinicia arestării preventive şi să dispună punerea de îndată în libertate a inculpatului dacă constată că nu mai există temeiuri pentru menţinerea acestei măsuri.

8. Potrivit art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

9. Avocatul Poporului susţine că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Se arată că dispoziţiile art. 148 alin. 1 lit. f) din Codul de procedură penală din 1968 nu contravin normei constituţionale de la art. 131 alin. (1), reţinându-se faptul că ordinea de drept se concretizează în ordinea publică prin asigurarea respectării legii penale şi că procurorul acţionează atât ca apărător al intereselor generale ale societăţii, cât şi ca apărător al intereselor părţilor din proces, în spiritul legalităţii. Se subliniază că acestuia îi revine o importantă funcţie în cadrul procesului penal, întrucât întreaga fază a urmăririi penale se desfăşoară sub supravegherea sa, dar că activitatea procurorului este suspusă controlului instanţelor de judecată. Se face trimitere la deciziile Curţii Constituţionale nr. 983 din 8 iulie 2010 şi nr. 1.447 din 3 noiembrie 2011.

10. Se susţine că, în privinţa prevederilor art. 681 şi art. 143 alin. 1 din Codul de procedură penală din 1968, autorii excepţiei nu formulează veritabile critici de neconstituţionalitate, fiind nemulţumiţi de felul în care instanţele interpretează şi aplică legea procesual penală.

11. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernul nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:

12. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.

13. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 681, art. 143 aţin. 1 şi art. 148 alin. 1 lit. f) din Codul de procedură penală din 1968, care au următorul cuprins:

- Art. 681 din Codul de procedură penală din 1968: “Sunt indicii temeinice atunci când din datele existente în cauză rezultă presupunerea rezonabilă că persoana faţă de care se efectuează acte premergătoare sau acte de urmărire penală a săvârşit fapta.”;

- Art. 143 alin. 1 din Codul de procedură penală din 1968: “Măsura reţinerii poate fi luată de procuror ori de organul de cercetare penală faţă de învinuit sau inculpat, numai după ascultarea acestuia în prezenţa apărătorului, dacă sunt probe sau indicii temeinice că a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală”;

- Art. 148 alin. 1 lit. f) din Codul de procedură penală din 1968: “Măsura arestării preventive a inculpatului poate fi luată dacă sunt întrunite condiţiile prevăzute în art. 143 şi există vreunul dintre următoarele cazuri;

f) inculpatul a săvârşit o infracţiune pentru care legea prevede pedeapsa detenţiunii pe viaţă sau pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani şi există probe că lăsarea sa în libertate prezintă un pericol concret pentru ordinea publică.”

14. Dispoziţiile art. 681, art. 143 alin. 1 şi art. 148 alin. 1 lit. f) din Codul de procedură penală din 1968 au fost abrogate prin art. 108 din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative care cuprind dispoziţii procesual penale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 515 din 14 august 2013. Prevederile art. 681 din Codul de procedură penală din 1968 nu au fost preluate în Codul de procedură penală în vigoare, dispoziţiile art. 143 alin. 1 şi art. 148 alin. 1 lit. f) din Codul de procedură penală din 1968 se regăsesc sub o altă formă la art. 209 alin. (1) raportat la art. 202 alin. (1) si, respectiv, art. 223 alin. (2) din

Codul de procedură penală în vigoare. Având însă în vedere Decizia Curţii Constituţionale nr. 766 din 15 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 549 din 3 august 2011, prin care Curtea a statuat că sintagma “În vigoare” din cuprinsul dispoziţiilor art. 29 alin. (1) şi ale art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicată, este constituţională în măsura în care se interpretează în sensul că sunt supuse controlului de constituţionalitate şi legile sau ordonanţele ori dispoziţiile din legi sau din ordonanţe ale căror efecte juridice continuă să se producă şi după ieşirea lor din vigoare, reţinem ca obiect al prezentei excepţii de neconstituţionalitate prevederile art. 681, art. 143 alin. 1 şi art. 148 alin. 1 lit. f) din Codul de procedură penală din 1968.

15. Se susţine că dispoziţiile art. 681 şi art. 143 alin. 1 din Codul de procedură penală din 1968 încalcă prevederile constituţionale ale art. 21 alin. (3) referitor la dreptul la un proces echitabil şi art. 23 alin. (11) privind prezumţia de nevinovăţie, iar dispoziţiile art. 148 alin. 1 lit. f) din Codul de procedură penală din 1968 contravin prevederilor constituţionale ale art. 131 alin. (1) cu privire la rolul Ministerului Public.

16. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată ca s-a mai pronunţat asupra constituţionalităţii prevederilor art. 681, art. 143 alin. 1 şi art. 148 alin. 1 lit. f) din Codul de procedură penală din 1968, prin raportare la critici de neconstituţionalitate similare. Astfel, prin Decizia nr. 1.328 din 11 octombrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 874 din 12 decembrie 2011, a respins ca neîntemeiată excepţia de neconstituţionalitate, reţinând că textele criticate nu încalcă prevederile constituţionale ale art. 23 alin. (11), conform cărora, “Până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti de condamnare, persoana este considerată nevinovată”, şi că dispoziţiile procedural-penale care reglementează condiţiile reţinerii, respectiv cele care definesc sintagma “indicii temeinice” nu îngrădesc dreptul persoanei de a se adresa justiţiei, de a fi apărată şi de a se prevala de toate garanţiile care caracterizează un proces echitabil şi dreptul la un recurs efectiv în faţa unei instanţe naţionale.

17. Totodată, prin Decizia nr. 462 din 28 octombrie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 34 din 11 ianuarie 2005, Curtea a respins excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 143 alin. 1 teza întâi şi alin. 3, precum şi ale art. 148 alin. 1 lit. i) din Codul de procedură penală din 1968 (în forma în vigoare la data pronunţării deciziei anterior referite) şi a observat că măsura reţinerii se poate lua numai atunci când există probe sau indicii temeinice că învinuitul a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală, această dispoziţie a legii constituind o reflectare a prevederilor art. 23 alin. (2) din Constituţie, potrivit cărora reţinerea unei persoane este permisă numai în cazurile şi cu procedura prevăzute de lege. Curtea a constatat că prin termenul “probă” se înţelege, conform dispoziţiilor art. 63 din Codul de procedură penală din 1968, “orice element de fapt care serveşte la constatarea existenţei sau inexistenţei unei infracţiuni, la identificarea persoanei care a săvârşit-o şi la cunoaşterea împrejurărilor necesare pentru justa soluţionare a cauzei”. În legătură cu termenul “indicii temeinice” din conţinutul alin. 3 al art. 143 din Codul de procedură penală din 1968, Curtea a statuat că ele sunt simple presupuneri, determinate de aparenţe mai mult sau mai puţin grăitoare, că indicii temeinice există atunci când din examinarea unor date existente în cauză se desprinde presupunerea că persoana faţă de care se efectuează urmărirea penală a săvârşit fapta pentru care este urmărită şi că măsura reţinerii se ia în condiţiile prevăzute în art. 143.

18. În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 148 alin. 1 din Codul de procedură penală din 1968, text ce reglementează condiţiile şi cazurile în care se dispune măsura arestării, Curtea a constatat că autorul excepţiei de neconstituţionalitate a omis faptul că arestarea are loc tocmai datorită unor necesităţi de ordin procesual, enumerate limitativ de art. 148, în considerarea precizării conţinute în art. 143 din Codul de procedură penală din 1968, potrivit căreia măsura reţinerii poate fi luată în cazul când sunt probe sau indicii temeinice că s-a săvârşit o faptă penală. Curtea a constatat că termenul de “indicii temeinice” semnifică, astfel cum s-a arătat, faptul că din datele existente s-ar putea presupune că persoana în cauză a săvârşit cu adevărat fapta. Curtea a subliniat că Legea fundamentală conţine la art. 23 alin. (4) o garanţie procesuală de o deosebită însemnătate, destinată a preveni arestările abuzive, deoarece luarea acestei măsuri este de competenţa instanţei de judecată şi că o garanţie suplimentară este reglementată la alin. (7) al art. 23 din Constituţie, care prevede că încheierile instanţei privind măsura arestării preventive sunt supuse căilor de atac prevăzute de lege. Curtea a reţinut că normele constituţionale de la art. 23 alin. (9) şi (10) arată că punerea în libertate a celui arestat este obligatorie, dacă motivele măsurii arestării au dispărut, persoanei arestate rezervându-i-se, pe de altă parte, chiar dreptul de a cere punerea sa în libertate provizorie, sub control judiciar sau pe cauţiune. Curtea a conchis că acest ansamblu de garanţii procesuale, expres reglementate în Constituţie, este de natură să asigure protejarea oricărei persoane faţă de orice arestare efectuată cu încălcarea legii.

19. În ceea ce priveşte critica de neconstituţionalitate adusă dispoziţiilor art. 148 alin. 1 lit. f) din Codul de procedură penală din 1968, prin Decizia nr. 1.447 din 3 noiembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 902 din 20 decembrie 2011, Curtea a statuat că textele criticate, care stabilesc un caz de arestare, şi anume situaţia în care lăsarea în libertate prezintă un pericol concret pentru “ordinea publică”, sunt în deplină concordanţă cu prevederile constituţionale ale art. 131, care statuează că Ministerul Public apără “ordinea de drept”. Curtea a subliniat faptul că, în procesul penal din România, procurorul acţionează ca apărător al intereselor generale ale societăţii, dar şi ale părţilor din proces, în spiritul legalităţii. S-a reţinut că cele două noţiuni, “ordinea de drept” şi “ordinea publică”, nu se exclud şi nu se află în contradicţie, fiind într-o relaţie de interdependenţă şi că ordinea de drept se concretizează în ordinea publică prin asigurarea respectării legii penale.

20. Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să determine schimbarea acestei jurisprudenţe, atât soluţia, cât şi considerentele deciziilor invocate îşi păstrează valabilitatea şi în prezenta cauză.

21. Distinct de cele arătate, Curtea reţine că, reglementând printre cazurile în care poate fi luată măsura reţinerii şi pe acela în care există “indicii temeinice”, legea nu-l consideră pe inculpat deja vinovat de săvârşirea infracţiunii - lucru ce nu este posibil de stabilit decât prin hotărârea judecătorească de condamnare rămasă definitivă -, ci prevede numai o condiţie pentru luarea măsurii reţinerii sau a arestării preventive a inculpatului, care este esenţial mente diferită de privarea de libertate în vederea executării unei pedepse definitiv aplicate. Măsura reţinerii, ca şi cea a arestării preventive, constituie o restrângere provizorie a libertăţii persoanei, permisă de Constituţie, prin prisma art. 53 alin. (1), în scopul desfăşurării instrucţiei penale, iar condiţia ca fapta să fie prevăzută de legea penală reprezintă o garanţie împotriva luării arbitrare a acestor măsuri.

22. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Petre Zâgan şi Costel Stoian în Dosarul nr. 4.957/312/2013 al Tribunalului Ialomiţa şi constată că dispoziţiile art. 681, art. 143 alin. 1 şi art. 148 alin. 1 lit. f) din Codul de procedură penală din 1968 sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.

Definitivă şi general obligatorie.

Decizia se comunică Tribunalului Ialomiţa şi se publică în Monitorul Oficial al Românei, Partea I.

Pronunţată în şedinţa din data de 3 aprilie 2014.

 

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE

AUGUSTIN ZEGREAN

Magistrat-asistent,

Cristina Teodora Pop

 

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

DECIZIA Nr. 254

din 6 mai 2014

referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 322 pct. 7 din Codul de procedură civilă din 1865

 

Augustin Zegrean - preşedinte

Valer Dorneanu - judecător

Toni Greblă - judecător

Petre Lăzăroiu - judecător

Mircea Ştefan Minea - judecător

Daniel Marius Morar - judecător

Mona-Maria Pivniceru - judecător

Puskás Valentin Zoltán - judecător

Tudorel Toader - judecător

Daniela Ramona Mariţiu - magistrat-asistent

 

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Liviu-Daniel Arcer.

 

1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstitu­ţionalitate a dispoziţiilor art. 322 pct. 7 din Codul de procedură civilă din 1865, excepţie ridicată de Irina Veturia Sorescu în Dosarul nr. 2.515/1/2013/a2 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia I civilă. Excepţia formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 792D/2013.

2. La apelul nominal se constată lipsa părţilor, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită.

3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere, ca neîntemeiată, a excepţiei de neconstituţionalitate. În acest sens, face referire la Decizia nr. 1430 din 2 noiembrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 828 din 10 decembrie 2010.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, reţine următoarele:

4. Prin încheierea din 22 octombrie 2013, pronunţată în Dosarul nr. 2.515/1/2013/a2, Înalta Curtea de Casaţie şi Justiţie - Secţia I civilă a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 322 pct. 7 din Codul de procedură civilă din 1865, excepţie ridicată de Irina Veturia Sorescu cu ocazia soluţionării unei cereri de revizuire.

5. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, autoarea acesteia susţine, în esenţă, că dispoziţiile de lege criticate încalcă accesul liber la justiţie, deoarece nu permit revizuirea unei hotărâri date de o instanţă de recurs decât în situaţia în care aceasta evocă fondul.

6. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia I civilă apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Arată că revizuirea a fost reglementată de legiuitor ca o cale extraordinară de atac de retractare promovată în scopul îndreptării erorilor de fapt, iar raţiunea reglementării revizuirii pentru motivul prevăzut la pct. 7 ai art. 322 din cod se regăseşte în necesitatea de a se înlătura încălcarea principiului autorităţii de lucru judecat atunci când instanţele au dat soluţii contrare în dosare diferite, dar având acelaşi obiect, aceeaşi cauză şi aceleaşi părţi. Pentru acest motiv, ce ţine intrinsec de specificul acestei căi de atac, textul de lege cu privire la care s-a invocat neconstituţionalitatea se referă la hotărâri pronunţate în recurs, prin care se evocă fondul, aceasta din urmă fiind o condiţie de admisibilitate a cererii de revizuire. Condiţia evocării fondului este cuprinsă în oricare dintre situaţiile strict reglementate de art. 322 pct. 1-9 din Codul de procedură civilă. Interesul legat de stabilitatea hotărârilor judecătoreşti definitive, precum şi a raporturilor juridice la care acestea se referă, impune ca legea să stabilească riguros şi limitativ cazurile şi motivele pentru care se poate exercita calea de atac a revizuirii.

7. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, actul de sesizare a fost comunicat preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

8. Avocatul Poporului apreciază că revizuirea este o cale extraordinară de atac promovată în scopul îndreptării erorilor de fapt şi numai din acest motiv, ce ţine de specificul căii de atac, art. 322 din vechiul Cod de procedură civilă se_referă la hotărâri pronunţate în recurs prin care se evoca fondul. În aceste condiţii, nu poate fi reţinută, aşadar, critica privind încălcarea accesului liber la justiţie, întrucât acesta nu presupune accesul la toate structurile judecătoreşti şi la toate căile de atac. În plus, interesul legat de stabilitatea hotărârilor judecătoreşti definitive, precum si a raporturilor juridice la care se referă impune ca legea să stabilească riguros şi limitativ cazurile şi motivele pentru care se poate exercita calea de atac a revizuirii.

9. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernul nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

CURTEA,

examinând actul de sesizare, punctul de vedere al Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:

10. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.

11. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie prevederile art. 322 pct. 7 din Codul de procedură civilă din 1865, cu următorul cuprins:

“Revizuirea unei hotărâri rămase definitive în instanţa de apel sau prin neapelare, precum şi a unei hotărâri dată de o instanţă de recurs atunci când evocă fondul, se poate cere în următoarele cazuri: (...)

7. dacă există hotărâri definitive potrivnice, date de instanţe de acelaşi grad sau de grade deosebite, în una şi aceeaşi pricină, între aceleaşi persoane, având aceeaşi calitate.

12. Potrivit art. 83 lit. a) din Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 365 din 30 mai 2012, la data intrării în vigoare a Codului de procedură civilă se abrogă Codul de procedură civilă din 1865. Potrivit art. 3 alin. (1) din Legea nr. 76/2012, “dispoziţiile Codului de procedură civilă se aplică numai proceselor şi executărilor silite începute după intrarea acestuia în vigoare”. Astfel, se poate reţine îndeplinirea condiţiei stabilite prin Decizia nr. 766 din 15 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 549 din 3 august 2011, textul criticat producându-şi efecte juridice în cauză, Curtea fiind competentă a se pronunţa asupra dispoziţiei de lege criticate.

13. În opinia autoarei excepţiei, dispoziţiile criticate contravin prevederilor constituţionale cuprinse în art. 21 privind accesul liber la justiţie.

14. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine că dispoziţiile de lege criticate reglementează unul dintre motivele de revizuire.

15. În ceea ce priveşte categoria hotărârilor judecătoreşti care pot fi supuse revizuirii, Curtea observă că legiuitorul a stabilit că acestea sunt reprezentate de hotărârile judecătoreşti prin care s-a rezolvat fondul cauzei sau de hotărârile pronunţate de instanţele de recurs prin care se evocă fondul.

16. Prin dispoziţiile art. 322 alin. 1 din Codul de procedură civilă din 1865, legiuitorul a impus o condiţie ce trebuie îndeplinită pentru a putea promova calea extraordinară de atac a revizuirii. Astfel, revizuirea unei hotărâri date de o instanţă de recurs se poate cere atunci când aceasta evocă fondul, ceea ce implică fie stabilirea unei alte stări de fapt decât cea care fusese reţinută în faza de judecată anterioară, fie aplicarea altor dispoziţii legale la împrejurările de fapt ce fuseseră stabilite, în oricare din ipoteze, urmând să se dea o altă dezlegare raportului juridic dedus judecaţii decât cea dată până la acel moment. Hotărârile instanţelor de recurs care evocă fondul sunt acelea prin care instanţele admit recursul şi, rejudecând cauza dedusă judecăţii, modifică în tot sau în parte hotărârea recurată, nefăcând astfel obiectul cererii de revizuire deciziile prin care recursul a fost respins.

17. Curtea observă că, prin Decizia nr. 258 din 6 martie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 380 din 20 mai 2008, Curtea a reţinut că revizuirea este o cale extraordinară de atac promovată în scopul îndreptării erorilor de fapt. Pentru acest motiv, ce ţine de specificul căii de atac, textul de lege criticat se referă la hotărâri pronunţate în recurs prin care se evocă fondul,

18. De asemenea, prin Decizia nr. 266 din 6 martie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 379 din 19 mai 2008, Curtea a statuat că interesul legat de stabilitatea hotărârilor judecătoreşti definitive, precum şi a raporturilor juridice care au fost supuse controlului instanţelor prin hotărârile respective a impus ca legea să stabilească riguros şi limitativ cazurile şi motivele pentru care se poate exercita această cale de atac, precum şi modul în care acestea pot fi probate.

19. Din această perspectivă, Curtea constată că dispoziţiile criticate nu aduc atingere accesului liber la justiţie consacrat de prevederile constituţionale ale art. 21, întrucât, aşa cum a statuat în jurisprudenţa sa, reglementarea de către legiuitor, în limitele stabilite de Constituţie, a condiţiilor de exercitare a unui drept nu constituie o restrângere a exerciţiului acestora.

20. Totodată, prin Decizia nr. 3 din 18 ianuarie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 192 din 21 martie 2011, şi Decizia nr. 876 din 6 iulie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 524 din 28 iulie 2010, Curtea a reţinut că prevederile legale criticate sunt norme de procedură, iar, în conformitate cu dispoziţiile art. 126 alin. (2) şi ale art. 129 din Constituţie, procedura de judecată şi exercitarea căilor de atac împotriva hotărârilor judecătoreşti sunt stabilite numai prin lege. Din aceste norme constituţionale reiese că legiuitorul are libertatea de a stabili condiţiile în care părţile interesate şi Ministerul Public pot exercita căile de atac, cu respectarea normelor şi principiilor consacrate prin Legea fundamentală şi prin actele juridice internaţionale la care România este parte.

21. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE

Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Irina Veturia Sorescu în Dosarul nr. 2.515/1/2013/a2 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia I civilă şi constată că dispoziţiile art. 322 pct. 7 din Codul de procedură civilă din 1865 sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.

Definitivă şi general obligatorie.

Decizia se comunică Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia I civilă şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunţată în şedinţa din data de 6 mai 2014.

 

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE

AUGUSTIN ZEGREAN

Magistrat-asistent,

Daniela Ramona Mariţiu

 

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

DECIZIA Nr. 274

din 8 mai 2014

referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 50 alin. (2) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor

 

Augustin Zegrean - preşedinte

Valer Dorneanu - judecător

Toni Greblă - judecător

Petre Lăzăroiu - judecător

Mircea Ştefan Minea - judecător

Daniel Marius Morar - judecător

Mona-Maria Pivniceru - judecător

Puskás Valentin Zoltán - judecător

Tudorel Toader - judecător

Bianca Drăghici - magistrat-asistent

 

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Liviu Daniel Arcer.

 

1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a art. 50 alin. (2) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, excepţie ridicată de Gabriel Mustaţă în Dosarul nr. 3.031/1/2013 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia de contencios administrativ şi fiscal şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 735D/2013.

2. La apelul nominal se constată lipsa părţilor, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită.

3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care solicită respingerea excepţiei de neconstituţionalitate, ca devenită inadmisibilă, având în vedere că prin Decizia nr. 176 din 26 martie 2014 Curtea Constituţională a constatat că dispoziţiile art. 50 alin. (2) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor sunt neconstituţionale.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, reţine următoarele:

4. Prin încheierea din data de 10 septembrie 2013, pronunţată în Dosarul nr. 3.031/1/2013, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia de contencios administrativ şi fiscal a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstitu­ţionalitate a dispoziţiilor art. 50 alin. (2) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor.

5. Excepţia a fost ridicată de Gabriel Mustaţă cu ocazia soluţionării unei contestaţii formulate împotriva Hotărârii nr. 450 din 9 mai 2013 a Plenului Consiliului Superior al Magistraturii prin care s-a respins contestaţia formulată împotriva Hotărârii Secţiei pentru judecători nr. 337 din data de 24 aprilie 2013, prin această ultimă hotărâre fiind respinsă contestaţia împotriva Hotărârii nr. 4 din data de 10 aprilie 2013 a Comisiei de organizare a examenului sau concursului pentru numirea în funcţii de conducere a judecătorilor organizat în perioada 22 martie-19 iunie 2013.

6. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorul acesteia susţine că textul de lege criticat este neconstituţional, întrucât face posibilă promovarea în funcţii de conducere, în condiţii facile, a magistraţilor foşti avocaţi, faţă de magistraţii care au avut alte profesii dintre cele prevăzute de dispoziţiile art. 33 alin. (1)_din Legea nr. 303/2004 înainte de a accede în magistratură. În continuare face referire la Decizia Curţii Constituţionale nr. 785/2009, considerând că argumentele ce au dus la admiterea excepţiei în acea speţă se aplică mutatis mutandis şi spetei actuale.

7. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia de contencios administrativ şi fiscal apreciază că dispoziţiile legale criticate sunt constituţionale în măsura în care nu se va reţine încălcarea principiului egalităţii şi nediscriminării prin instituirea unui tratament nediferenţiat unor cazuri egale, similar Deciziei Curţii Constituţionale nr. 785 din 12 mai 2009.

8. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

9. Avocatul Poporului arată că legiuitorul nu are constrângeri de rang constituţional în stabilirea soluţiei legislative privind numirea judecătorilor sau procurorilor în funcţiile de conducere. Astfel, acesta este în drept să stabilească o serie de condiţii necesare pentru numirea într-o funcţie de conducere, în condiţiile în care exercitarea unei funcţii de conducere nu este un drept fundamental. Intenţia legiuitorului a fost aceea de a realiza o distincţie între momentul admiterii în magistratura şi cel al numirii într-o funcţie de conducere. Apreciază că, în realitate, autorul excepţiei urmăreşte completarea dispoziţiei criticate din Legea nr. 303/2004, prin recunoaşterea la calculul vechimii necesare pentru numirea în funcţii de conducere a tuturor profesiilor avute în vedere la calculul vechimii necesare pentru admiterea în magistratură, ceea ce, potrivit art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, este inadmisibil, întrucât Curtea se pronunţă numai asupra constituţionalităţii actelor cu care a fost sesizată, neputându-le modifica sau completa.

10. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernul nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:

11. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.

12. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 50 alin. (2) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 826 din 13 septembrie 2005, cu următorul conţinut: “La calcularea vechimii prevăzute la alin. (1) se ia în considerare şi perioada în care judecătorul sau procurorul a fost avocat.

13. Textul de lege criticat face referire la dispoziţiile alin. (1) al art. 50 din Legea nr. 303/2004 potrivit cărora: “Pentru numirea în funcţii de conducere, sunt necesare următoarele condiţii minime de vechime:

a) pentru funcţia de preşedinte şi vicepreşedinte de judecătorie, prim-procuror al parchetului de pe lângă judecătorie şi adjunct al acestuia, o vechime de 5 ani în funcţia de judecător sau procuror;

b) pentru funcţia de preşedinte şi vicepreşedinte de tribunal sau tribunal specializat, precum şi preşedinte de secţie la tribunal, prim-procuror al parchetului de pe lângă tribunal sau al parchetului de pe lângă tribunalul pentru minori şi familie, adjunct al acestuia şi procuror şef secţie al parchetului de pe lângă tribunal sau al parchetului de pe lângă tribunalul pentru minori şi familie, o vechime de 6 ani în funcţia de judecător sau procuror,

c) pentru funcţia de preşedinte, vicepreşedinte, preşedinte de secţie la curtea de apel, procuror general al parchetului de pe lângă curtea de apel şi adjunct al acestuia, procuror şef secţie al parchetului de pe lângă curtea de apel, o vechime de 8 ani în funcţia de judecător sau procuror.”

14. În susţinerea neconstituţionalităţii acestor dispoziţii, autorul excepţiei invocă prevederile constituţionale ale art. 16 alin. (1) referitor la egalitatea în drepturi.

15. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine că prin Decizia nr. 176 din 26 martie 2014*), nepublicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, la data pronunţării prezentei decizii, a admis excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că dispoziţiile art. 50 alin. (2) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor sunt neconstitu­ţionale. Cu acel prilej, Curtea a constatat că art. 50 alin. (1) din Legea nr. 303/2004 enunţă principiul potrivit căruia, pentru numirea într-o funcţie de conducere, persoana interesată trebuie să fi îndeplinit funcţia de judecător sau procuror pentru o anumită perioadă, aceasta fiind echivalentul vechimii efective în magistratură, şi că alin. (2) al art. 50 din Legea nr. 303/2004 derogă de la această regulă, incluzând în calculul vechimii necesare şi perioada în care judecătorul sau procurorul a fost avocat, deşi vocaţia pentru accederea într-o funcţie de conducere este condiţionată de calitatea efectivă de judecător sau procuror pe care persoana interesată trebuie să o fi avut în perioadele stabilite de lege. De asemenea, Curtea a reţinut că discriminarea rezultă doar din instituirea unui privilegiu în favoarea celor care au fost avocaţi prin luarea în considerare a vechimii în această funcţie, excluzând alte funcţii care, potrivit art. 33 alin. (1) din Legea nr. 303/2004, au fost luate în considerare pentru admiterea în magistratură. Prin urmare, Curtea a constatat că dispoziţiile potrivit cărora la calcularea vechimii minime necesare participării la concursul sau examenul de numire în funcţii de conducere la instanţe şi parchete se ia în considerare doar perioada în care judecătorul sau procurorul a fost avocat constituie o încălcare a principiului egalităţii şi nediscriminării, prin instituirea unui tratament diferenţiat unor cazuri egale, în lipsa unei justificări obiective şi rezonabile.

16. Într-o atare situaţie, potrivit jurisprudenţei Curţii Constituţionale, de exemplu, Decizia nr. 158 din 12 martie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 271 din 14 mai 2013, Decizia nr. 392 din 1 octombrie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 721 din 22 noiembrie 2013, şi Decizia nr. 275 din 23 mai 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 398 din 2 iulie 2013, devin incidente dispoziţiile art. 29 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 807 din 3 decern brie 2010, potrivit cărora “Nu pot face obiectul excepţiei prevederile constatate ca fiind neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale”.

17. Prin urmare, Curtea reţine că acest caz de inadmisibilitate a excepţiei a intervenit după sesizarea Curţii Constituţionale, iar excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 50 alin. (2) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor urmează să fie respinsă ca devenită inadmisibilă.

18. Potrivit dispoziţiilor art. 147 alin. (1) şi (4) din Constituţie, în procesul de aplicare şi interpretare a legislaţiei incidente în speţa dedusă soluţionării, instanţa de judecată urmează să respecte deciziile Curţii Constituţionale, atât sub aspectul dispozitivului, cât şi al considerentelor pe care acesta se sprijină. Prin urmare, chiar dacă, în temeiul art. 29 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, excepţia de neconstituţionalitate urmează să fie respinsă ca devenită inadmisibilă, Curtea reţine că, potrivit jurisprudenţei sale - de exemplu, Decizia nr. 61 din 21 februarie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 204 din 10 aprilie 2013, Decizia nr. 319 din 29 martie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 274 din 25 aprilie 2012, şi Decizia nr. 223 din 13 martie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 256 din 18 aprilie 2012 - deciziile anterioare de constatare a neconstituţionalităţii reprezintă temei al revizuirii conform art. 322 pct. 10 din Codul de procedură civilă din 1865 sau art. 509 alin. (1) pct. 11 din noul Cod de procedură civilă, după caz.

19. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 aţin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca devenită inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate a art. 50 alin. (2) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, excepţie ridicată de Gabriel Mustaţă în Dosarul nr. 3.031/1/2013 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia de contencios administrativ şi fiscal.

Definitivă şi general obligatorie.

Decizia se comunică Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia de contencios administrativ şi fiscal şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunţată în şedinţa din data de 8 mai 2014.

 

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE

AUGUSTIN ZEGREAN

Magistrat-asistent,

Bianca Drăghici

 


*) Decizia Curţii Constituţionale nr. 176 din 26 martie 2014 a fost publicată m Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 351 din 13 mai 2014.

 

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

DECIZIA Nr. 281

din 8 mai 2014

referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 32 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor şi art. 118 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice

 

Augustin Zegrean - preşedinte

Valer Dorneanu - judecător

Toni Greblă - judecător

Petre Lăzăroiu - judecător

Mircea Ştefan Minea - judecător

Daniel Marius Morar - judecător

Mona-Maria Pivniceru - judecător

Puskás Valentin Zoltán - judecător

Tudorel Toader - judecător

Afrodita Laura Tutunaru - magistrat-asistent

 

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Liviu-Daniel Arcer.

 

1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstitu­ţionalitate a dispoziţiilor art. 32 alin, (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor şi art. 118 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice, excepţie ridicată de Helmut Wachmann în Dosarul nr. 1 083/179/2013 al Judecătoriei Babadag şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 914D/2013.

2. La apelul nominal lipsesc părţile, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită.

3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate ca neîntemeiată, sens în care face trimitere la jurisprudenţa în materie a Curţii Constituţionale.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:

4. Prin încheierea din 26 noiembrie 2013, pronunţată în Dosarul nr. 1 083/179/2013, Judecătoria Babadag a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 32 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor şi art. 118 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice, excepţie ridicată de Helmut Wachmann într-o cauză având ca obiect soluţionarea unei plângeri formulate împotriva procesului-verbal de constatare şi sancţionare a contravenţiei.

5. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se susţine că prevederile legale menţionate afectează accesul liber la justiţie, deoarece condiţionează accesul la o instanţă de judecata de posibilitatea deplasării reclamantului - de cele mai multe ori costisitoare faţă de obiectul litigiului - la instanţa nominalizată de textul contestat. Posibilitatea formulării, înaintării şi susţinerii unei plângeri contravenţionale depinde astfel de existenţa unor mijloace financiare care, în măsura în care nu sunt accesibile, încalcă reclamantului accesul liber la justiţie. Face trimitere totodată la o reglementare contrară celei criticate în prezenta cauză, dar care are legătură cu regimul juridic al contravenţiilor, cuprinsă în art. III din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti, precum şi pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2616 privind Codul de procedură civilă, potrivit căruia, prin derogare de la dispoziţiile Ordonanţei nr. 2/2001, plângerea referitoare la contravenţia de a circula fără a deţine rovinietă valabilă conformă cu exigentele Ordonanţei Guvernului nr. 15/2002 privind aplicarea tarifului de utilizare şi a tarifului de trecere pe reţeaua de drumuri naţionale din România se introduce la judecătoria în a cărei circumscripţie domiciliază ori îşi are sediul contravenientul.

6. Judecătoria Babadag opinează că excepţia de neconstituţionalitate ridicată este neîntemeiată.

7. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate ridicate.

8. Avocatul Poporului apreciază că dispoziţiile criticate sunt constituţionale.

9. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernul nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:

10. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.

11. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate, astfel cum a fost formulat, îl constituie dispoziţiile art. 32 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2011 privind regimul juridic al contravenţiilor, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 410 din 25 iulie 2001, astfel cum a fost modificat prin art. 41 pct. 4 din Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 365 din 30 mai 2012, lege care a intrat în vigoare la data de 15 februarie 2013, precum şi dispoziţiile art. 118 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 670 din 3 august 2006, astfel cum au fost modificate prin art. I pct. 57 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 69/2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 443 din 29 iunie 2007. Dispoziţiile legale criticate au următorul conţinut:

- Art. 32 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001: “(1) Plângerea se depune la judecătoria în a cărei circumscripţie a Fost săvârşită contravenţia.”;

- Art. 118 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002: (1) împotriva procesului-verbal de constatare a contravenţiilor se poate depune plângere, în termen de 15 zile de la comunicare, la judecătoria în a cărei rază de competenţă a fost constatată fapta.”

12. Autorul excepţiei de neconstituţionalitate susţine că dispoziţiile legale criticate încalcă prevederile constituţionale ale art. 21 alin. (1) şi (2) referitor la liberul acces la justiţie al oricărei persoane, precum şi prevederile art. 6 paragraful 1 referitor la dreptul la un proces echitabil din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

13. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că dispoziţiile legale criticate au mai fost supuse controlului său din perspectiva unor critici similare. Astfel, prin

Decizia nr. 611 din 12 iunie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 560 din 8 august 2012, Curtea Constituţională a respins ca neîntemeiată excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 32 alin. (2) din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001, prilej cu care a statuat că prevederile din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 care instituie norme de procedură privind soluţionarea plângerii formulate împotriva procesului-verbal de constatare şi sancţionare a contravenţiei, şi anume instanţa competentă să soluţioneze plângerea, nu încalcă egalitatea în drepturi, accesul liber la justiţie şi dreptul la un proces echitabil, întrucât, prin reglementarea criticată, legiuitorul nu a înţeles să limiteze controlul judecătoresc al actelor administrative ale autorităţilor publice, ci să asigure un climat de ordine, indispensabil exercitării în condiţii optime a acestor drepturi constituţionale, prin asigurarea administrării cu celeritate a probelor strânse de lucrătorii poliţiei rutiere. În plus, această modalitate de reglementare reprezintă opţiunea legiuitorului, fiind în conformitate cu dispoziţiile art. 126 alin. (2) din Constituţie cu privire la competenţa instanţelor judecătoreşti şi la procedura de judecată. De asemenea, Curtea Constituţionala a mai statuat că art. 32 alin. (2) din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 reprezintă o aplicare a principiului specialia generalibus derogant, în sensul competenţei atribuite legiuitorului de art. 126 alin. (2) din Constituţie, care poate institui, pentru situaţii deosebite. reguli speciale în ceea ce priveşte stabilirea competenţei instanţelor de judecată şi a procedurii de judecată. Or, în cauza de faţă este criticată o ordonanţă a Guvernului ce reglementează regimul juridic al contravenţiilor, procedura aplicabilă fiind una specială, derogatorie de la normele dreptului comun, şi nu procedura contenciosului administrativ.

14. Totodată, prin Decizia nr. 654 din 19 iunie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 575 din 13 august 2012, Curtea Constituţională a mai statuat că reglementarea competenţei teritoriale a instanţelor judecătoreşti în cauzele având ca obiect plângerile împotriva proceselor-verbale de contravenţie este menită să dea expresie dreptului la un proces echitabil prin asigurarea administrării, cu celeritate, a probelor.

15. De asemenea, prin Decizia nr. 1.029 din 29 noiembrie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 50 din 23 ianuarie 2013, Curtea a statuat că art. 118 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002, care instituie norme de procedură privind soluţionarea plângerii formulate împotriva procesului-verbal de constatare şi sancţionare a contravenţiei, nu îngrădeşte accesul liber la justiţie al persoanelor interesate şi nu contravine dreptului la un proces echitabil. Dimpotrivă, reglementarea competenţei teritoriale a instanţelor judecătoreşti în cauzele având ca obiect plângerile împotriva proceselor-verbale de contravenţie prin care se constată încălcări ale dispoziţiilor Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice este menită să dea expresie garanţiilor constituţionale invocate, prin asigurarea administrării cu celeritate a probelor strânse de lucrătorii poliţiei rutiere.

16. În sfârşit, prin Decizia nr. 364 din 24 aprilie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 337 din 18 mai 2012, Curtea a mai statuat că stabilirea competenţei teritoriale unice a instanţei de judecată pentru soluţionarea plângerii formulate împotriva procesului-verbal de constatare şi sancţionare a unei/unor contravenţii la circulaţia pe drumurile publice are în vedere aplicarea unui criteriu general şi obiectiv, şi anume cel al locului unde a fost săvârşită şi constatată contravenţia, ceea ce este pe deplin justificat şi rezonabil în considerarea specificului acestei categorii de contravenţii, şi anume mobilitatea sau starea de tranzit în care se află persoanele ce circulă pe drumurile publice şi care trebuie să respecte aceleaşi reguli de circulaţie prevăzute de Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002.

17. Întrucât nu au intervenit elemente noi, care să justifice reconsiderarea acestei jurisprudenţe, considerentele şi soluţia pronunţată prin deciziile menţionate îşi menţin valabilitatea şi în cauza de faţă.

18. Distinct de aceasta, Curtea mai constată că, potrivit art. 109 alin. (9) din ordonanţa de urgenţă atacată, prevederile acesteia se completează cu cele ale Ordonanţei Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor, care, la art. 47, face trimitere, la rândul său, la dispoziţiile Codului penal ori ale Codului de procedură civilă, după caz. Or, dispoziţiile art. 183 alin. (1) şi art. 200 alin. (2) din Codul de procedură civilă prevăd, pe lângă posibilitatea îndeplinirii prin poştă a actelor de procedură, şi o serie de garanţii ale drepturilor reclamantului, căruia, de pildă, i se vor comunica în scris lipsurile cererii de chemare în judecată, cu menţiunea că, în termen de cel mult 10 zile de la primirea comunicării, trebuie să facă completările sau modificările dispuse, sub sancţiunea anulării cererii. Aşadar, chiar dacă art. 118 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice instituie competenţa teritorială exclusivă a instanţei de judecată de la locul săvârşirii şi constatării faptei contravenţionale, acest lucru nu îl obligă, în sine, pe reclamant, la cheltuieli suplimentare cauzate de deplasarea în acea localitate pentru a fi prezent la fiecare termen de judecată sau pentru a depune diverse acte procedurale necesare la dosar şi nici nu poate conduce la încălcarea dreptului de soluţionare a cauzei într-un termen rezonabil, aşa cum eronat pretinde autorul excepţiei de faţă. Tocmai în considerarea unor astfel de situaţii, legiuitorul a reglementat modalităţi alternative care să garanteze exercitarea efectivă şi deplină a drepturilor materiale şi procesuale ale oricărei persoane ce doreşte să se adreseze justiţiei pentru apărarea drepturilor şi intereselor sale legitime.

Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Helmut Wachmann în Dosarul nr. 1.083/179/2013 al Judecătoriei Babadag şi constată că dispoziţiile art. 32 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor şi art. 118 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.

Definitivă şi general obligatorie.

Decizia se comunică Judecătoriei Babadag şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunţată în şedinţa din data de 8 mai 2014.

 

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE

AUGUSTIN ZEGREAN

Magistrat-asistent,

Afrodita Laura Tutunaru

 

HOTĂRÂRI ALE GUVERNULUI ROMÂNIEI

GUVERNUL ROMÂNIEI

HOTĂRÂRE

privind înfiinţarea Grupului interministerial strategic pentru creşterea capacităţii de acţiune a instituţiilor guvernamentale în prevenirea şi combaterea criminalităţii ce se circumscrie ameninţărilor în domeniul securităţii naţionale

În temeiul art. 12 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 90/2001 privind organizarea şi funcţionarea Guvernului României şi a ministerelor, cu modificările şi completările ulterioare, şi al art. 108 din Constituţia României, republicată,

 

Guvernul României adoptă prezenta hotărâre.

 

Art. 1. - Se înfiinţează Grupul interministerial strategic pentru creşterea capacităţii de acţiune a instituţiilor guvernamentale în prevenirea şi combaterea criminalităţii ce se circumscrie ameninţărilor în domeniul securităţii naţionale, organism fără personalitate juridică, denumit în continuare GIS.

Art. 2. - GIS funcţionează în subordinea prim-ministrului şi este coordonat de către viceprim-ministrul pentru securitate naţională.

Art. 3. - GIS asigură cooperarea eficientă a structurilor statului cu atribuţii în prevenirea şi combaterea criminalităţii ce se circumscrie ameninţărilor în domeniul securităţii naţionale din responsabilitatea instituţiilor guvernamentale, realizează evaluări multisectoriale ale vulnerabilităţilor, riscurilor şi ameninţărilor din domeniul de competenţă, informează Guvernul cu privire la disfuncţiile constatate şi propune măsuri pentru remedierea acestora.

Art. 4. - GIS are următoarele atribuţii principale în domeniul securităţii naţionale din responsabilitatea instituţiilor guvernamentale:

a) asigură cooperarea şi schimbul de informaţii interinstituţional necesar procesului decizional la nivel guvernamental;

b) coordonează activitatea structurilor guvernamentale pentru cunoaşterea, prevenirea şi înlăturarea riscurilor în domeniul prevenirii şi combaterii criminalităţii ce constituie ameninţări în domeniul securităţii naţionale;

c) realizează analize cu privire la cauzele şi condiţiile care pot genera ameninţări în domeniul securităţii naţionale la nivel guvernamental, precum şi la structura şi dinamica acestora;

d) evaluează efectele măsurilor legislative şi ale măsurilor de politică penală în domeniul prevenirii şi combaterii criminalităţii ce constituie ameninţări în domeniul securităţii naţionale la nivel guvernamental;

e) acordă asistenţă autorităţilor competente pentru elaborarea strategiilor sectoriale specifice;

f) identifică metodele şi mijloacele care pot fi folosite de către autorităţile competente la nivel guvernamental în scopul prevenirii şi combaterii criminalităţii ce constituie ameninţări în domeniul securităţii naţionale;

g) corelează politicile guvernamentale cu angajamentele şi condiţionalităţile asumate de Guvern în relaţia cu organizaţiile internaţionale;

h) înaintează informări prim-ministrului şi autorităţilor competente potrivit legii, cu privire la activitatea şi rezultatele obţinute de GIS.

Art. 5. - (1) Componenţa GIS este prevăzută în anexa care face parte integrantă din prezenta hotărâre.

(2) Ministerele sunt reprezentate la activităţile GIS la nivel de ministru, iar celelalte instituţii ale administraţiei publice centrale, de către conducătorii acestora. În raport cu sarcinile concrete ce revin GIS, la activitatea acestuia pot participa şi specialişti în domeniul de activitate din cadrul autorităţilor şi instituţiilor reprezentate.

(3) La lucrările GIS participă, ca invitaţi permanenţi, reprezentanţi ai instituţiilor publice cu atribuţii în domeniul securităţii naţionale.

(4) La lucrările GIS pot fi invitaţi reprezentanţi ai Ministerului Public, ai altor autorităţi ale administraţiei publice, ai mediului academic, precum şi ai organizaţiilor societăţii civile, care pot contribui la soluţionarea unor probleme aflate pe ordinea de zi.

Art. 6. - (1) Pentru îndeplinirea obiectivelor, la propunerea viceprim-ministrului pentru securitate naţională, cu aprobarea prim-ministrului, în cadrul GIS se pot constitui subgrupuri, platforme, birouri operaţionale specializate, echipe în sistem task-force (echipe mixte) sau alte forme de lucru, sub coordonarea operaţională a viceprim-ministrului pentru securitate naţională, cu respectarea prevederilor legale în vigoare.

(2) Mecanismele operaţionale subsecvente prevăzute la alin. (1) reprezintă componenta de securitate naţională a Guvernului României şi sunt reglementate în Regulamentul GIS, cu respectarea prevederilor legale în vigoare.

(3) Ministerele şi instituţiile reprezentate în GIS pun la dispoziţia structurilor operaţionalizate potrivit alin. (1) capabilităţi, date şi informaţii, urmând să fie exploatate cu respectarea prevederilor legale în vigoare.

Art. 7. - GIS asigură integrarea rapoartelor de activitate periodice ale instituţiilor şi autorităţilor reprezentate în acesta şi prezintă prim-ministrului informări privind riscurile în domeniul criminalităţii ce se circumscrie ameninţărilor în domeniul securităţii naţionale din responsabilitatea instituţiilor guvernamentale.

Art. 8. - GIS îşi desfăşoară activitatea în baza regulamentului aprobat de viceprim-ministrul pentru securitate naţională. Asistenţa tehnică a funcţionării GIS este asigurată de către secretariat, a cărui organizare este prevăzută în Regulamentul GIS.

Art. 9. - GIS se reuneşte în şedinţe convocate şi prezidate de către prim-ministru sau de viceprim-ministrul pentru securitate naţională.

Art. 10. - De la data intrării în vigoare a prezentei hotărâri, grupurile de lucru constituite prin acte ale autorităţilor sau instituţiilor guvernamentale cu atribuţii în domeniul securităţii naţionale îşi desfăşoară activitatea în coordonarea strategică a GIS, cu respectarea prevederilor legale în vigoare.

 

PRIM-MINISTRU

VICTOR-VIOREL PONTA

Contrasemnează:

Viceprim-ministru, ministrul afacerilor interne,

Gabriel Oprea

p. Viceprim-ministru, ministrul agriculturii şi dezvoltării rurale,

Dumitru Daniel Botănoiu,

secretar de stat

Ministrul finanţelor publice,

Ioana-Maria Petrescu

Ministrul economiei,

Constantin Niţă

p. Ministrul apărării naţionale,

Otilia Sava,

secretar de stat

p. Ministrul afacerilor externe,

George Ciamba,

secretar de stat

Ministrul fondurilor europene,

Eugen Orlando Teodorovici

p. Ministrul mediului şi schimbărilor climatice,

Mihail Facă,

secretar de stat

Ministrul sănătăţii,

Nicolae Bănicioiu

Ministrul pentru societatea informaţională,

Alexandru-Răzvan Coţovelea

Secretarul general al Guvernului,

Ion Moraru

 

Bucureşti, 26 iunie 2014.

Nr. 535.

 

ANEXĂ

 

COMPONENŢA

Grupului interministerial strategic pentru creşterea capacităţii de acţiune a instituţiilor guvernamentale în prevenirea şi combaterea criminalităţii ce se circumscrie ameninţărilor în domeniul securităţii naţionale

 

1. Ministerul Afacerilor Interne

2. Ministerul Apărării Naţionale

3. Ministerul Justiţiei

4. Ministerul Afacerilor Externe

5. Ministerul Finanţelor Publice

6. Ministerul Fondurilor Europene

7. Ministerul Economiei

8. Ministerul Sănătăţii

9. Ministerul Mediului şi Schimbărilor Climatice

10. Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale

11. Ministerul pentru Societatea Informaţională

12. Secretariatul General al Guvernului

13. Oficiul Naţional de Prevenire şi Combatere a Spălării Banilor

14. Departamentul pentru lupta antifraudă - DLAF

15. Autoritatea Naţională Sanitară Veterinară şi pentru Siguranţa Alimentelor

16. Autoritatea Naţională pentru Reglementarea şi Monitorizarea Achiziţiilor Publice

 

DECIZII ALE PRIM-MINISTRULUI

 

GUVERNUL ROMÂNIEI

 

PRIM-MINISTRUL

 

DECIZIE

privind încetarea raportului de serviciu al domnului Marius Vasile Iosif Roman, secretar general adjunct al Ministerului Economiei

 

Având în vedere Adresa Ministerului Economiei nr. 2.338 din 19 iunie 2014 şi ţinând cont de Sentinţa civilă nr. 542 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal în Dosarul nr. 1.955/2/2010, irevocabilă, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea a III-a, nr. 333 din 13 iunie 2014, potrivit căreia se constată calitatea de colaborator al Securităţii a domnului Marius Vasile Iosif Roman,

în temeiul art. 19 din Legea nr. 90/2001 privind organizarea şi funcţionarea Guvernului României şi a ministerelor, cu modificările şi completările ulterioare, al art. 19 alin. (1) lit. b) şi al art. 16 alin. (2) lit. a) raportat la art. 54 lit. j) din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici, republicată, cu modificările şi completările ulterioare,

prim-ministrul emite prezenta decizie.

Art. 1. - Se constată încetarea suspendării de drept a raportului de serviciu al domnului Marius Vasile Iosif Roman, secretar general adjunct al Ministerului Economiei.

Art. 2. - La data intrării în vigoare a prezentei decizii, încetează raportul de serviciu al domnului Marius Vasile Iosif Roman, secretar general adjunct al Ministerului Economiei, ca urmare a constatării neîndeplinirii condiţiei prevăzute la art. 54 lit. j) din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.

 

PRIM-MINISTRU

VICTOR-VIOREL PONTA

Contrasemnează:

Secretarul general al Guvernului,

Ion Moraru

 

Bucureşti, 2 iulie 2014.

Nr. 225.

 

ACTE ALE ORGANELOR DE SPECIALITATE ALE ADMINISTRAŢIEI PUBLICE CENTRALE

MINISTERUL SĂNĂTĂŢII

 

ORDIN

privind modificarea şi completarea Ordinului ministrului sănătăţii nr. 456/2013 pentru aprobarea Listei cuprinzând denumirile comune internaţionale corespunzătoare medicamentelor cu risc crescut de discontinuitate în aprovizionare de care beneficiază asiguraţii în sistemul de asigurări sociale de sănătate şi a unei măsuri pentru asigurarea acestora pe piaţa din România

 

Văzând Referatul de aprobare nr. N.B. 4.867/2014 al Direcţiei politica medicamentului şi a dispozitivelor medicale,

având în vedere prevederile art. 695 pct. 17 şi art. 792 din Legea nr. 9572006 privind reforma în domeniul sănătăţii, cu modificările şi completările ulterioare,

în temeiul prevederilor art. 7 alin. (4) din Hotărârea Guvernului nr. 144/2010 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Sănătăţii, cu modificările şi completările ulterioare,

ministrul sănătăţii emite următorul ordin:

Art. I. - Ordinul ministrului sănătăţii nr. 456/2013 pentru aprobarea Listei cuprinzând denumirile comune internaţionale corespunzătoare medicamentelor cu risc crescut de discontinuitate în aprovizionare de care beneficiază asiguraţii în sistemul de asigurări sociale de sănătate şi a unei măsuri pentru asigurarea acestora pe piaţa din România, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 197 din 8 aprilie 2013, cu modificările şi completările ulterioare, se modifică şi se completează după cum urmează:

1. La articolul 1, alineatul (2) se modifică şi va avea următorul cuprins:

“(2) De la data intrării în vigoare a prezentului ordin şi până la data de 31 decembrie 2014 se suspendă temporar distribuirea în afara teritoriului României a medicamentelor din lista prevăzută la alin. (1).”

2. În anexă, după poziţia nr. 24 “Sunitinibum” se introduce o nouă poziţie, poziţia nr. 25, cu următorul cuprins:

 

“25

Enoxaparinum”

 

            Art. II. - Prezentul ordin se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

 

p. Ministrul sănătăţii,

Francisk Iulian Chiriac,

secretar de stat

 

Bucureşti, 30 iunie 2014.

Nr. 772.

 


Copyright 1998-2015 DSC.NET   All rights reserved.