MONITORUL OFICIAL AL ROMÂNIEI Nr. 525/2014

MONITORUL OFICIAL AL ROMÂNIEI

 

P A R T E A  I

Anul 182 (XXVI) - Nr. 525         LEGI, DECRETE, HOTĂRÂRI ŞI ALTE ACTE         Marţi, 15 iulie 2014

 

SUMAR

 

LEGI ŞI DECRETE

 

109. - Lege privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 11/2013 pentru modificarea şt completarea Ordonanţei Guvernului nr. 27/2011 privind transporturile rutiere

 

517. - Decret pentru promulgarea Legii privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 11/2013 pentru modificarea şi completarea Ordonanţei Guvernului nr. 27/2011 privind transporturile rutiere

 

DECIZII ALE CURŢII CONSTITUŢIONALE

 

Decizia nr. 257 din 6 mai 2014 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 80 alin. (1) şi art. 191 alin. (1) din Legea nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice, precum şi ale art. 110 alin. (3) din Legea asistenţei sociale nr. 292/2011

 

Decizia nr. 263 din 6 mai 2014 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 60 lit. f) şi art. 101 alin. (2) din Legea nr. 448/2006 privind protecţia şi promovarea drepturilor persoanelor cu handicap

 

HOTĂRÂRI ALE GUVERNULUI ROMÂNIEI

 

            581. - Hotărâre pentru modificarea Hotărârii Guvernului nr. 90/2010 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Culturii

 

ACTE ALE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

 

            Decizia nr. 14 din 16 iunie 2014 (Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală)

 

LEGI SI DECRETE

PARLAMENTUL ROMÂNIEI

CAMERA DEPUTAŢILOR

SENATUL

 

LEGE

privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 11/2013 pentru modificarea şi completarea Ordonanţei Guvernului nr. 27/2011 privind transporturile rutiere

 

Parlamentul României adoptă prezenta lege.

 

Articol unic. - Se aprobă Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 11 din 27 februarie 2013 pentru modificarea şi completarea Ordonanţei Guvernului nr. 27/2011 privind transporturile rutiere, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 122 din 5 martie 2013, cu următoarele modificări şi completări;

1. La articolul I punctul 1, articolul 111 se modifică şi va avea următorul cuprins:

“Art. 111. - (1) Pentru a efectua transport rutier naţional contra cost de vehicule rutiere defecte sau care sunt avariate, întreprinderile trebuie să fie autorizate de către autoritatea competentă.

(2) Modalitatea de autorizare, precum şi condiţiile care trebuie îndeplinite pentru autorizarea transporturilor prevăzute la alin. (1) se stabilesc de către autoritatea competentă prin norme.”

2. La articolul I, punctul 2 se abrogă.

3. La articolul I, după punctul 3 se introduce un nou punct, punctul 31, cu următorul cuprins:

“31. La articolul 19, după litera a) se introduce o nouă literă, litera a1 cu următorul cuprins:

«a1) transportul de vehicule rutiere defecte sau care sunt avariate;»“.

4. La articolul I, punctul 4 se abrogă.

5. La articolul I punctul 5, alineatul (6) al articolului 24 se modifică şi va avea următorul cuprins:

“(6) Transporturile prevăzute la art. 111 se efectuează în condiţiile stabilite de către autoritatea competentă prin norme.”

6. La articolul I punctul 6, alineatul (2) al articolului 35 se abrogă.

7. La articolul I punctul 7, alineatele (1) şi (4) ale articolului 40 se modifică şi vor avea următorul cuprins:

“Art. 40. - (1) Transportul rutier naţional contra cost de persoane prin servicii regulate se efectuează numai cu autobuze dotate cu aparat de marcat electronic fiscal şi cititor de cârduri.

……………………………………………………………………………………………………………………..

(4) Modul de utilizare, precum şi condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească aparatele de marcat electronice fiscale şi cititoarele de cârduri vor fi reglementate prin norme metodologice, aprobate prin hotărâre a Guvernului.”

8. La articolul I punctul 8, alineatul (3) al articolului 41 se modifică şi va avea următorul cuprins:

“(3) Modelul biletelor, abonamentelor şi legitimaţiilor speciale se stabileşte prin ordin al ministrului finanţelor publice, la propunerea Ministerului Transporturilor.”

9. La articolul I punctul 9, alineatul (5) al articolului 41 se modifică şi va avea următorul cuprins:

“(5) Transportul rutier în trafic judeţean/interjudeţean al elevilor prevăzuţi la art. 84 alin. (1)-(3) din Legea educaţiei naţionale nr. 1/2011, cu modificările şi completările ulterioare, se efectuează cu autovehiculele destinate transportului de persoane deţinute de către unităţile de învăţământ, autorităţile administraţiei publice locale şi/sau operatorii de transport rutier, după caz, cu respectarea prevederilor legale în vigoare.”

10. La articolul I, după punctul 9 se introduc două noi puncte, punctele 91 şi 92, cu următorul cuprins:

“91. La articolul 67, după alineatul (2) se introduc două noi alineate, alineatele (3) şi (4), cu următorul cuprins:

«(3) Examinările prevăzute la alin. (1) şi (2) se realizează de către o comisie de examinare, formată din 3 membri, specialişti în domeniul transporturilor rutiere din cadrul direcţiei de specialitate a aparatului propriu al autorităţii competente şi din cadrul unităţii din subordinea acesteia cu atribuţii în autorizarea operatorilor de transport rutier.

(4) Pentru prestarea activităţii de examinare, membrii comisiei de examinare prevăzuţi la alin. (3) sunt remuneraţi din cuantumul tarifului achitat de candidaţi pentru susţinerea examinării, în condiţiile stabilite de autoritatea competentă.»

92. După articolul 70 se introduc două noi articole, articolele 701 şi 702, cu următorul cuprins:

«Art. 701. - Şcolile de conducători auto din cadrul Ministerului Apărării Naţionale şi al Ministerului Afacerilor Interne, care efectuează pregătire în vederea obţinerii permisului de conducere pentru personalul propriu, îşi desfăşoară activitatea în baza condiţiilor stabilite prin protocoale încheiate de fiecare dintre aceste ministere cu Ministerul Transporturilor.

Art. 702. - În cuprinsul protocoalelor prevăzute la art. 701 se stabileşte şi modul de aplicare a prevederilor art. 62 alin. (2) şi (3) şi ale art. 63,64, 66 şi 67.»“

11. La articolul I punctul 10, articolul 80 se modifică ŞI va avea următorul cuprins:

“Art. 80. - Biletul de călătorie/Abonamentul este document cu regim special şi reprezintă contractul de transport în cazul serviciilor regulate, încheiat între prestator-operator de transport şi beneficiar-călător, prin care operatorul de transport rutier se obligă să efectueze transportul prin servicii regulate în condiţii de siguranţă şi confort, iar beneficiarul se obligă să achite anticipat contravaloarea sa, care include şi asigurarea persoanelor şi a bagajelor, precum şi riscurile ce pot decurge din efectuarea transportului rutier.”

12. La articolul I, după punctul 10 se introduce un nou punct, punctul 11, cu următorul cuprins:

“11, La articolul 85, după alineatul (2) se introduce un nou alineat, alineatul (3), cu următorul cuprins:

«(3) încălcările prevăzute la alin. (1) cu caracter contravenţional se clasifică în 3 categorii, după cum urmează:

a) încălcări foarte grave;

b) încălcări grave;

c) încălcări minore.»“

 

Această lege a fost adoptată de Parlamentul României, cu respectarea prevederilor ari. 75 şi ale ari. 76 alin. (2) din Constituţia României, republicată.

 

PREŞEDINTELE CAMEREI DEPUTAŢILOR

VALERIU-ŞTEFAN ZGONEA

PREŞEDINTELE SENATULUI

CĂLIN-CONSTANTIN- ANTON POPESCU-TĂRICEANU

 

Bucureşti, 11 iulie 2014.

Nr. 109.

 

PREŞEDINTELE ROMÂNIEI

DECRET

pentru promulgarea Legii privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 11/2013 pentru modificarea şi completarea Ordonanţei Guvernului nr. 27/2011 privind transporturile rutiere

În temeiul prevederilor art. 77 alin. (1) şi ale art. 100 alin. (1) din Constituţia României, republicată,

 

Preşedintele României decretează:

 

Articol unic. - Se promulgă Legea privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 11/2013 pentru modificarea şi completarea Ordonanţei Guvernului nr. 27/2011 privind transporturile rutiere şi se dispune publicarea acestei legi în Monitorul Oficial al României, Partea I.

 

PREŞEDINTELE ROMÂNIEI

TRAIAN BĂSESCU

 

Bucureşti, 10 iulie 2014.

Nr. 517.

 

DECIZII ALE CURŢII CONSTITUŢIONALE

 

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

DECIZIA Nr. 257

din 6 mai 2014

referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 80 alin. (1) şi art. 191 alin. (1) din Legea nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice, precum şi ale art. 110 alin. (3) din Legea asistenţei sociale nr. 292/2011

 

Augustin Zegrean - preşedinte

Valer Dorneanu - judecător

Toni Greblă - judecător

Petre Lăzăroiu - judecător

Mircea Ştefan Minea - judecător

Daniel-Marius Morar - judecător

Mona-Maria Pivniceru - judecător

Puskás Valentin Zoltán - judecător

Tudorel Toader - judecător

Patricia Marilena Ionea - magistrat-asistent

 

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Liviu-Daniel Arcer.

 

1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 80 alin. (1) din Legea nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice, excepţie ridicată de Teofil Cristea în Dosarul nr. 11.003/117/2011 al Tribunalului Cluj - Secţia mixtă de contencios administrativ şi fiscal, de conflicte de muncă şi asigurări sociale şi care constituie obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 863D/2013.

2. La apelul nominal lipsesc părţile, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită.

3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate ca neîntemeiată. În acest sens, arată că actele emise de Institutul Naţional de Expertiză Medicală şi Recuperare a Capacităţii de Muncă pot fi contestate în faţa instanţei de judecată. De asemenea, arată că evaluarea medicală a persoanelor cu dizabilităţi trebuie realizată de către medici specialişti, în conformitate cu normele Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:

4. Prin încheierea din 25 noiembrie 2013, pronunţată în Dosarul nr. 11.003/117/2011, Tribunalul Cluj - Secţia mixtă de contencios administrativ şi fiscal, de conflicte de muncă şi asigurări sociale a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 80 alin. (1) din Legea nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice.

5. Excepţia a fost ridicată de Teofil Cristea cu prilejul soluţionării unei acţiuni având ca obiect asigurări sociale.

6. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorul acesteia arată, în esenţă, că imposibilitatea de a combate în faţa instanţei de judecată concluziile expertizei efectuate de Institutul Naţional de Expertiză Medicală şi Recuperare a Capacităţii de Muncă, centrele regionale de expertiză medicală a capacităţii de muncă sau comisiile centrale de expertiză medico-militară ale Ministerului Apărării Naţionale, Ministerului Administraţiei şi Internelor şi Serviciului Român de Informaţii reprezintă o încălcare a accesului liber la justiţie, precum şi a dreptului la un proces echitabil. În acest sens, arată că, potrivit dispoziţiilor de lege criticate, concluziile acestor expertize sunt definitive şi obligatorii, iar pensionarul, deşi are formal posibilitatea de a contesta decizia asupra capacităţii de muncă în temeiul art. 78 alin. (6) din Legea nr. 263/2010, nu dispune însă şi de mijloacele probatorii necesare pentru a combate rezultatele acestei expertize prin efectuarea altei expertize medicale în cauză. Totodată, susţine că pensionarul este dezavantajat în faţa instanţei de judecată în raport cu Institutul Naţional de Expertiză Medicală şi Recuperare a Capacităţii de Muncă, întrucât eventuala expertiză pe care instanţa ar solicita-o cu rol probatoriu în proces ar proveni tot de la medicii din cadrul acestei instituţii, după cum prevede art. 191 alin. (1) din Legea nr. 263/2010. Pentru aceleaşi motive invocă şi neconstituţionalitatea art. 110 alin. (3) din Legea asistenţei sociale nr. 292/2011. De asemenea, consideră că art. 80 alin. (1) din Legea nr. 263/2010 aduce atingere dreptului la pensie, întrucât poate avea ca efect acordarea unui grad de invaliditate inferior, căruia îi corespunde un cuantum mai redus al pensiei.

7. Tribunalul Cluj - Secţia mixtă de contencios administrativ şi fiscal, de conflicte de muncă şi asigurări sociale apreciază că excepţia de neconstituţionalitate nu este întemeiată. În acest sens, arată că împrejurarea că legiuitorul a stabilit în mod exclusiv şi expres că numai medicii experţi ai asigurărilor sociale au competenţa de a evalua capacitatea de muncă a persoanelor în vederea stabilirii gradelor de invaliditate constituie o garanţie a corectitudinii evaluării de către persoane specializate şi a respectării drepturilor de asigurări sociale.

8. În conformitate cu dispoziţiile art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului, precum şi Avocatului Poporului, pentru a-şi formula punctele de vedere cu privire la excepţia de neconstituţionalitate.

9. Avocatul Poporului consideră că prevederile de lege criticate sunt constituţionale. În acest sens, arată că nu poate fi reţinută critica referitoare la încălcarea dreptul de acces liber la justiţie, întrucât împotriva deciziei medicale de stabilire a gradului de invaliditate se poate face contestaţie şi, ulterior, poate fi atacată în justiţie, cu invocarea tuturor apărărilor considerate necesare. De asemenea, arată că dispoziţiile de lege criticate se aplică fără privilegii şi fără discriminări tuturor celor vizaţi de ipoteza normei, astfel că nu sunt încălcate prevederile art. 16 din Constituţie. Totodată nu este afectat nici dreptul la pensie, întrucât, potrivit dispoziţiilor art. 47 alin. (2) din Constituţie, legiuitorul are dreptul de a stabili conţinutul, condiţiile şi limitele acordării dreptului la pensie.

10. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernul nu au comunicat punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile de lege criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:

11. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.

12. Potrivit încheierii de sesizare, obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 80 alin. (1) din Legea nr. 263/2010 privind sistemul public de pensii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 852 din 20 decembrie 2010, dispoziţii potrivit cărora “Institutul Naţional de Expertiză Medicală şi Recuperare a Capacităţii de Muncă, centrele regionale de expertiză medicală a capacităţii de muncă sau comisiile centrale de expertiză medico-militară ale Ministerului Apărării Naţionale, Ministerului Administraţiei şi Internelor şi Serviciului Român de Informaţii pot convoca pentru expertizare pensionarul de invaliditate. Concluziile expertizării sunt obligatorii şi definitive.”

13. Din motivarea excepţiei de neconstituţionalitate reiese, de asemenea, că autorul excepţiei critică dispoziţiile art. 191 alin. (1) din Legea nr. 263/2010, dispoziţii potrivit cărora “Expertizele dispuse de instanţele judecătoreşti în litigiile de asigurări sociale se efectuează numai de experţi specializaţi în asigurări sociale.”

14. Totodată, autorul excepţiei formulează critici de neconstituţionalitate şi cu privire la prevederile art. 110 alin. (3) din Legea asistenţei sociale nr. 292/2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 905 din 20 decembrie 2011. Aceste dispoziţii de lege au următorul conţinut: “Structurile prevăzute la alin. (1) sunt singurele unităţi de profil abilitate să efectueze evaluarea persoanelor în vederea încadrării în grade de dizabilitate sau invaliditate.”

15. Art. 110 alin. (1) din Legea nr. 292/2011, la care face trimitere acest din urmă text de lege, are următorul conţinut: activitatea de evaluare a persoanelor care prezintă afecţiuni generatoare de dizabilităţi şi/sau invaliditate se realizează de către Institutul Naţional de Expertiză Medicală şi Recuperare a Capacităţii de Muncă, denumit în continuare Institut, şi structurile teritoriale de expertiză medicală.”

16. Având în vedere că Tribunalul Cluj - Secţia mixtă de contencios administrativ şi fiscal, de conflicte de muncă şi asigurări sociale nu a respins ca inadmisibilă excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 191 alin. (1) din Legea nr. 263/2010 şi ale art. 110 alin. (3) din Legea nr. 292/2011, Curtea urmează a se pronunţa şi asupra constituţionalităţii acestor texte de lege, în raport cu criticile formulate de autorul excepţiei.

17. Autorul excepţiei de neconstituţionalitate susţine că textele de lege criticate sunt contrare următoarelor prevederi din Constituţie: art. 1 alin. (5) privind obligaţia respectării Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor, art. 16 alin. (1) privind egalitatea în drepturi a cetăţenilor, art. 21 alin. (1) şi (3) privind accesul liber la justiţie şi dreptul la un proces echitabil, art. 47 alin. (2) privind dreptul la pensie şi art. 148 alin. (2) referitor la prioritatea dreptului comunitar faţă de dispoziţiile contrare din legile interne. De asemenea, invocă art. 20 din Constituţie raportat la prevederile art. 6 paragraful 1 şi art. 13 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţi lor fundamentale.

18. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că dispoziţiile art. 80 alin. (1) din Legea nr. 263/2010 fac parte din capitolul IV “Pensii”, secţiunea a 4-a “Pensia de invaliditate”, secţiune în care sunt reglementate condiţiile de acordare a pensiei de invaliditate.

19. Potrivit dispoziţiilor acestei secţiuni, dreptul la pensie de invaliditate se dobândeşte în urma unei expertize medicale de evaluare a capacităţii de muncă a solicitantului, expertiză prin oare se stabileşte gradul de invaliditate al acestuia [art. 71 alin. (2) şi (3)]. Evaluarea medicală de specialitate se realizează de către medicul expert al asigurărilor sociale ori de către comisiile de expertiză medico-militară de pe lângă sistemul de apărare naţională, ordine publică şi siguranţă naţională [art. 71 alin. (1)].

20. În ceea ce priveşte activitatea desfăşurată de medicul expert al asigurărilor sociale, la care se referă autorul excepţiei de neconstituţionalitate, aceasta se desfăşoară în cadrul cabinetelor teritoriale de expertiză medicală şi serviciilor de expertiză medicală judeţene, respectiv ale sectoarelor municipiului Bucureşti, care funcţionează în cadrul caselor teritoriale de pensii, precum şi în cadrul Institutului Naţional de Expertiză Medicală şi Recuperare a Capacităţii de Muncă, denumit în continuare INEMRCM [art. 4 alin. (1) din Regulamentul de organizare şi funcţionare a Institutului Naţional de Expertiză Medicală şi Recuperare a Capacităţii de Muncă şi a serviciilor teritoriale de expertiză medicală a capacităţii de muncă, aprobat prin Hotărârea Guvernului nr. 1.229/2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 940 din 21 octombrie 2005].

21. Cât priveşte situaţia cadrelor militare, a soldaţilor şi gradaţilor voluntari, a poliţiştilor şi funcţionarilor cu statut special din sistemul administraţiei penitenciare, expertiza medicală se realizează în conformitate cu dispoziţiile Hotărârii Guvernului nr. 56/2012 pentru aprobarea criteriilor şi normelor de diagnostic clinic, diagnostic funcţional şi de evaluare a capacităţii de muncă pe baza cărora se stabileşte aptitudinea şi încadrarea în grade de invaliditate pentru cadrele militare, soldaţii şi gradaţii voluntari, poliţiştii şi funcţionarii publici cu statut special din sistemul administraţiei penitenciare, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 117 şi 117 bis din 15 februarie 2012. Metodologia de expertizare în situaţia acestor categorii de persoane este stabilită prin Ordinul ministrului apărării naţionale, al ministrului administraţiei şi internelor şi al directorului Serviciului Român de Informaţii nr. M. 124/267/6478/2012 privind organizarea, funcţionarea şi atribuţiile comisiilor de expertiză medico-militară, publicat în Monitorul Oficial al României. Partea I, nr. 35 din 16 ianuarie 2013.

22. Deciziile medicale prin care se stabileşte gradul de invaliditate pot fi contestate la comisiile medicale de contestaţii sau la comisiile centrale de expertiză medico-militară ale Ministerului Apărării Naţionale, Ministerului Administraţiei şi Internelor şi Serviciului Român de Informaţii, după caz. Deciziile acestor comisii pot fi atacate, la rândul lor, în faţa instanţei de judecată, în termenul prevăzut de lege. În caz contrar, rămân definitive [art. 71 alin. (6), (9) şi (10)].

23. Distinct de aceste dispoziţii, art. 80 alin. (1) din Legea nr. 263/2010 prevede dreptul Institutului Naţional de Expertiză Medicală şi Recuperare a Capacităţii de Muncă, al centrelor regionale de expertiză medicală a capacităţii de muncă sau al comisiilor centrale de expertiză medico-militară ale Ministerului Apărării Naţionale, Ministerului Administraţiei şi Internelor şi Serviciului Român de Informaţii de a convoca titularii dreptului la pensie de invaliditate pentru expertizare.

24. Aceasta reprezintă o formă suplimentară de control pe care entităţile amintite o pot exercita în vederea verificării corectitudinii deciziilor asupra capacităţii de muncă care reprezintă temeiul acordării pensiei de invaliditate.

25. De altfel, Curtea constată că, în speţă, revizuirea deciziei medicale asupra capacităţii de muncă s-a efectuat în temeiul dispoziţiilor art. 106 din Normele de aplicare a prevederilor Legii nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice, aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 257/2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 214 din 28 martie 2011, potrivit cărora “Deciziile rămase definitive pot fi revizuite de către medicii experţi ai asigurărilor sociale care le-au emis, la sesizarea părţii interesate sau a organelor de control ale CNPP.”

26. Autorul excepţiei de neconstituţionalitate interpretează dispoziţiile art. 80 alin. (1) teza a două din Legea nr. 263/2010 ca reprezentând un obstacol pentru desfăşurarea unui proces echitabil, întrucât, pe de o parte, îl împiedică de a mai realiza o nouă expertiză medicală în cauză, iar pe de altă parte, chiar dacă instanţa de judecată ar dispune o astfel de expertiză, aceasta s-ar efectua tot de către experţii specializaţi în asigurări sociale.

27. Curtea apreciază că sintagma “obligatorii şi definitive”ce caracterizează concluziile expertizei efectuate de INEMRCM, centrele regionale de expertiză medicală a capacităţii de muncă sau comisiile centrale de expertiză medico-militară ale Ministerului Apărării Naţionale, Ministerului Administraţiei şi Internelor şi Serviciului Român de Informaţii are în vedere, în realitate, raportul acestor instituţii cu serviciile teritoriale de expertiză medicală a capacităţii de muncă care au emis deciziile iniţiale asupra capacităţii de muncă, respectiv obligativitatea concluziilor expertizei pentru aceste din urmă entităţi, care se va reflecta în emiterea unor noi decizii medicale asupra capacităţii de muncă. Aceste decizii vor putea fi însă contestate în faţa comisiilor medicale de contestaţii ori la comisiile centrale de expertiză medico-militară ale Ministerului Apărării Naţionale, Ministerului Administraţiei şi Internelor şi Serviciului Român de Informaţii, după caz, iar soluţiile pronunţate de aceste din urmă comisii pot fi atacate în faţa instanţelor de judecată, potrivit art. 71 alin. (6) şi (9) din Legea nr. 263/2010. De asemenea, deciziile medicale asupra capacităţii de muncă emise de înseşi entităţile prevăzute la art. 80 alin. (1) din Legea nr. 263/2010 vor fi supuse aceloraşi căi de atac.

28. Astfel, instanţa de judecată poate dispune efectuarea unei noi expertize medicale în cauză pentru a confirma ori a infirma cele dispuse în decizia medicală asupra capacităţii de muncă supuse contestării.

29. Că aşa stau lucrurile o confirmă însăşi instanţa de judecată în cauza în care a fost ridicată excepţia de neconstituţionalitate care, în încheierea din 13 august 2012, interpretând dispoziţiile art. 80 alin. (1) din Legea nr. 263/2010, a reţinut că “a considera că expertiza efectuată este definitivă, iar instanţa este ţinută de concluziile acesteia, echivalează cu îngrădirea accesului efectiv la instanţă al reclamantului, întrucât, deşi în mod formal acesta ar avea posibilitatea de a contesta decizia asupra capacităţii de muncă, nu ar putea dispune însă şi de mijloacele probatorii necesare pentru a combate concluziile Comisiei superioare de expertiză medicală a capacităţii de muncă din cadrul Institutului Naţional de Expertiză Medicală şi Recuperare a Capacităţii de muncă, în absenţa posibilităţii efectuării unei expertize medicale în cauză.”

30. Prin urmare, instanţa de judecată nu doar că nu a respins acţiunea ca inadmisibilă, dar a şi dispus efectuarea unei expertize medicale în cauză.

31. De altfel, Curtea constată că dispoziţiile Hotărârii Guvernului nr. 1.229/2005 pentru aprobarea Regulamentului de organizare şi funcţionare a Institutului Naţional de Expertiză Medicală şi Recuperare a Capacităţii de Muncă şi a serviciilor teritoriale de expertiză medicală a capacităţii de muncă, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 940 din 21 octombrie 2005, clarifică sensul dispoziţiilor legale criticate.

32. Astfel, din conţinutul art. 71 alin. (4) şi art. 73 din regulamentul mai sus amintit reiese că, în exercitarea atribuţiilor ce le revin, comisiile de avizare şi control şi Comisia superioară de Expertiză Medicală a Capacităţii de Muncă din cadrul INEMRCM emit avize şi decizii, caracterul obligatoriu şi definitiv vizând însă avizele, iar nu deciziile asupra capacităţii de muncă. În acest sens, se arată: “Comisiile de avizare şi control, în exercitarea competenţelor lor, emit avize cu caracter obligatoriu asupra documentaţiilor medicale sau, după caz, decizii medicale asupra capacităţii de muncă, după caz.” [art. 71 alin. (4)]. De asemenea, “Avizele emise de comisiile prevăzute la art. 71 şi 72 privind cazurile analizate din punct de vedere medical şi metodologic sunt definitive şi aplicarea acestora este obligatorie la nivelul serviciilor teritoriale de expertiză medicală a capacităţii de muncă, cu toate consecinţele ce decurg în privinţa dreptului la pensia de invaliditate.

33. În ceea ce priveşte critica referitoare la faptul că expertiza medicală realizată de către medicii experţi ai asigurărilor sociale se realizează în mod exclusiv de către medicii specializaţi în asigurări sociale din cadrul structurilor prevăzute de lege, încadraţi în unităţile enumerate de lege, Curtea apreciază că o astfel de reglementare a expertizei medicale a capacităţii de muncă asigură garanţia unei evaluări calificate, imparţiale şi unitare sub aspectul criteriilor medicale utilizate, cerinţe esenţiale având în vedere că această activitate este o formă de manifestare a asistenţei medico-sociale asigurate de stat.

34. Faptul că, în situaţia în care, cu prilejul soluţionării contestaţiei formulate împotriva deciziei medicale asupra capacităţii de muncă, instanţa de judecată dispune efectuarea unei expertize medicale în scop probatoriu, iar aceasta va fi realizată tot de către medici specializaţi în asigurări sociale din cadrul structurilor enumerate de lege nu poate f interpretată ca reprezentând în mod automat o încălcare a dreptului la un proces echitabil de vreme ce expertiza poate fi efectuată de alţi medici decât cei care au emis decizia contestată, aspect ce urmează a fi verificat de instanţa de judecată.

35. În sfârşit, cu privire la critica referitoare la încălcarea dreptului la pensie, Curtea reţine că, în temeiul art. 47 alin. (2) din Constituţie, legiuitorul are libertatea de a stabili conţinutul, limitele şi condiţiile acordării dreptului la pensie. Dacă, prin aplicarea dispoziţiilor de lege, rezultă că titularul dreptului la pensie se încadrează în condiţii ce determină scăderea cuantumului pensiei de invaliditate faţă de cel stabilit anterior, în considerarea altor condiţii în funcţie de care se determină scăderea capacităţii de muncă şi de autoîngrijire, aceasta nu poate fi interpretată ca o atingere adusă dreptului la pensie. În acest sens, Curtea precizează că specificul pensiei de invaliditate este acela că se acordă ţinând cont de starea de sănătate a asiguratului şi, exceptând situaţia când este evident că în viitor nu pot apărea ameliorări, pensionarul trebuie să se prezinte periodic pentru reevaluare, schimbarea gradului de invaliditate având ca efect şi modificarea cuantumului pensiei.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Teofil Cristea în Dosarul nr. 11.003/117/2011 al Tribunalului Cluj - Secţia mixtă de contencios administrativ şi fiscal, de conflicte de muncă şi asigurări sociale şi constată că dispoziţiile art. 80 alin. (1) şi art. 191 alin. (1) din Legea nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice, precum şi ale art. 110 alin. (3) din Legea asistenţei sociale nr. 292/2011 sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.

Definitivă şi general obligatorie.

Decizia se comunică Tribunalului Cluj - Secţia mixtă de contencios administrativ şi fiscal, de conflicte de muncă şi asigurări sociale şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunţată în şedinţa din data de 6 mai 2014.

 

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE

AUGUSTIN ZEGREAN

Magistrat-asistent,

Patricia Marilena Ionea

 

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

DECIZIA Nr. 263

din 6 mai 2014

referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 60 lit. f) şi art. 101 alin. (2) din Legea nr. 448/2006 privind protecţia şi promovarea drepturilor persoanelor cu handicap

 

Augustin Zegrean - preşedinte

Valer Dorneanu - judecător

Toni Greblă - judecător

Petre Lăzăroiu - judecător

Mircea Ştefan Minea - judecător

Daniel-Marius Morar - judecător

Mona-Maria Pivniceru - judecător

Puskás Valentin Zoltán - judecător

Tudorel Toader - judecător

Patricia Marilena Ionea - magistrat-asistent

 

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Liviu-Daniel Arcer.

 

1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 60 lit. f) şi art. 101 din Legea nr. 448/2006 privind protecţia şi promovarea drepturilor persoanelor cu handicap, excepţie ridicată de Ghiţă Costan în Dosarul nr. 10.103/190/2012 al Tribunalului Bistriţa-Năsăud - Secţia I civilă şi care constituie obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 110D/2014.

2. La apelul nominal lipsesc părţile, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită.

3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate ca neîntemeiată. În acest sens, arată că Legea nr. 448/2006 stabileşte în mod clar care sunt beneficiarii drepturilor acordate prin acest act normativ. De asemenea, precizează că despre protecţia proprietăţii nu se poate vorbi decât atunci când bunurile sunt dobândite în mod legal. Or, în cauză, este vorba despre drepturi băneşti încasate în mod necuvenit.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:

4. Prin încheierea din 22 ianuarie 2014, pronunţată în Dosarul nr. 10.103/190/2012, Tribunalul Bistriţa-Năsăud - Secţia I civilă a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 60 lit. f) şi art. 101 din Legea nr. 448/2006 privind protecţia şi promovarea drepturilor persoanelor cu handicap.

5. Excepţia a fost ridicată de Ghiţă Costan cu prilejul soluţionării recursului formulat împotriva Sentinţei civile nr. 4.464/2013 din 28 mai 2013, pronunţată de Judecătoria Bistriţa în Dosarul nr. 10.103/190/2012, având ca obiect pretenţii.

6. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorul acesteia susţine, în esenţă, că dispoziţiile de lege criticate aduc atingere dreptului de proprietate al acelei persoane care, deşi nu a beneficiat de sumele acordate în mod nejustificat, după data decesului, persoanei cu handicap, membru al familie sale, este obligat să restituie aceste sume. Astfel consideră că formularea acestor texte de lege este ambiguă, întrucât nu face distincţie între persoana îndreptăţită să încaseze aceste sume şi persoana care este moştenitor şi nu prevede cine este cuprins în sintagma “familie”.

7. De asemenea, arată că textul de lege care prevede obligaţia persoanei care are în îngrijire, supraveghere şi întreţinere o persoană cu handicap de a comunica direcţiilor generale de asistenţă socială şi protecţia copilului judeţene, respectiv locale ale sectoarelor municipiului Bucureşti “alte situaţii de natură să modifice acordarea drepturilor prevăzute de lege” nu este clar, nereieşind că aceste situaţii se referă şi la decesul persoanei cu handicap. În acest sens, arată că primăriile sunt acelea care comunică direcţiilor generale de asistenţă socială decesul persoanelor cu handicap. Totodată, consideră că această din urmă prevedere de lege se impune a fi eliminată, deoarece intenţia legiuitorului nu a fost aceea de a sancţiona persoana în grija căreia se află persoana cu handicap, ci aceea de a securiza relaţiile sociale, de a menţine şi garanta libertăţile şi drepturile fundamentale.

8. Tribunalul Bistriţa-Năsăud - Secţia I civilă apreciază că excepţia de neconstituţionalitate nu este întemeiată.

9. În conformitate cu dispoziţiile art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului, precum şi Avocatului Poporului, pentru a-şi formula punctele de vedere cu privire la excepţia de neconstituţionalitate.

10. Avocatul Poporului consideră că textele de lege criticate sunt constituţionale. În acest sens, arată că recuperarea de la moştenitori, familie sau reprezentanţii legali, în condiţiile dreptului comun, a sumelor încasate necuvenit cu titlu de prestaţii sociale de către persoana cu handicap, inclusiv a dobânzilor aferente, nu are semnificaţia unui transfer de proprietate care să încalce Constituţia, ci este consecinţa unor fapte ilegale sancţionate ca atare de lege. Totodată, observă că, din modul în care a fost formulată critica de neconstituţionalitate, reiese mai degrabă că autorul acesteia urmăreşte modificarea sau completarea dispoziţiilor de lege, aspect ce excedează competenţei Curţii Constituţionale, fiind atributul exclusiv al legiuitorului.

11. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernul nu au comunicat punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile de lege criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:

12. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.

13. Potrivit încheierii de sesizare, obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 60 lit. f) şi art. 101 din Legea nr. 448/2006 privind protecţia şi promovarea drepturilor persoanelor cu handicap, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1 din 3 ianuarie 2008, cu modificările şi completările ulterioare, dispoziţii al căror cuprins este următorul:

- Art. 60 lit. f): “Persoana care are în îngrijire, supraveghere şi întreţinere un copil sau adult cu handicap are următoarele obligaţii principale: [...]

f) să comunice direcţiilor generale de asistenţă socială şi protecţia copilului judeţene, respectiv locale ale sectoarelor municipiului Bucureşti, în termen de 48 de ore de la luarea la cunoştinţă, orice modificare cu privire la gradul de handicap, domiciliu sau reşedinţă, starea materială, precum şi alte situaţii de natură să modifice acordarea drepturilor prevăzute de lege.”;

- Art. 101: “(1) Sumele încasate necuvenit cu titlu de prestaţii sociale de către persoana cu handicap sau familia acesteia se recuperează de la aceasta, inclusiv dobânzile aferente.

(2) Sumele stabilite în conformitate cu prevederile alin. (1), nerecuperate din cauza decesului persoanei cu handicap, se recuperează, după caz, de la moştenitori, familie sau reprezentanţi legali, în condiţiile dreptului comun.”

14. Analizând motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, Curtea constată că, în realitate, critica formulată vizează dispoziţiile art. 60 lit. f) şi cele ale art. 101 alin. (2) din Legea nr. 448/2006, astfel că numai acestea urmează a fi supuse analizei de constituţionalitate.

15. Autorul excepţiei consideră că textele de lege criticate aduc atingere art. 44 din Constituţie referitor la dreptul de proprietate privată.

16. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că autorul acesteia critică, în esenţă, obligaţia ce revine familiei de a restitui sumele de bani încasate cu titlu necuvenit de către persoana cu handicap, arătând că dispoziţiile art. 101 alin. (2) din Legea nr. 448/2006 nu au un înţeles clar, întrucât nu disting între persoana care a încasat sumele, moştenitori şi familie.

17. Analizând aceste critici, Curtea reţine că dispoziţiile art. 101 din Legea nr. 448/2006 urmăresc recuperarea sumelor încasate cu titlu necuvenit de către persoana cu handicap sau familia acesteia cu titlu de prestaţie socială acordată în sprijinul persoanei cu handicap, în cazul decesului acesteia din urmă, legea prevede posibilitatea recuperării acestor sume, după caz, de la moştenitori, familie sau reprezentanţi legali, în condiţiile dreptului comun. Astfel, dispoziţiile art. 101 alin. (2) din Legea nr. 448/2006 au în vedere trei ipoteze:

18. În prima dintre aceste ipoteze, în cazul decesului persoanei cu handicap care a încasat personal, în mod necuvenit, sume cu titlu de prestaţii sociale, aceste sume urmează a se recupera de la moştenitorii legali sau testamentari, succesori ai drepturilor patrimoniale ale defunctului, potrivit dreptului comun.

19. Într-o a două ipoteză, art. 101 alin. (2) din Legea nr. 448/2006 prevede posibilitatea recuperării sumelor de la familie. Această prevedere ar putea apărea ca vagă ori imprecisă dacă nu ar fi raportată la întregul ansamblu al Legii nr. 448/2006 în care măsurile de protecţie socială acordate persoanei cu handicap sunt reglementate având în vedere faptul incontestabil că familia reprezintă de cele mai multe ori cel mai apropiat şi cel mai adecvat mediu de sprijin şi reintegrare a persoanei cu handicap în plan social. Astfel, spre exemplu, dispoziţiile art. 7 alin. (1), art. 9 alin. (1) şi (2), art. 15 alin. (3), art. 19 lit. d), art. 20 alin. (3), art. 21 alin. (2) lit. a), art. 25 alin. (6), art. 27 alin. (2), art. 28, art. 31 alin. (3), art. 31 alin. (4) lit. d) şi f), art. 36 lit. e) şi art. 58 alin. (5) din Legea nr. 448/2006 fac trimitere la membrii familiei atunci când reglementează măsurile de protecţie socială acordată persoanelor cu handicap.

20. Tot acesta este şi motivul pentru care anumite drepturi patrimoniale sunt acordate şi familiei persoanei cu handicap, având în vedere implicarea şi nevoia susţinerii acesteia pentru a oferi un sprijin cât mai adecvat nevoilor celui aflat în îngrijire.

În acest sens, spre exemplu, art. 58 alin. (5) din Legea nr. 448/2006 prevede că “Beneficiază de prestaţia socială prevăzută la alin. (4) lit. b) şi familia sau reprezentantul legal al copilului cu handicap grav, accentuat ori mediu pe perioada în care îl are în îngrijire, supraveghere şi întreţinere.” Prestaţia socială prevăzută la art. 58 alin. (4) lit. b) se referă la acordarea bugetului personal complementar lunar.

21. În situaţia în care aceste sume au fost încasate necuvenit, este firesc ca obligaţia de restituire, atât în timpul vieţii persoanei cu handicap, cât şi după decesul acesteia, să revină familiei, respectiv acelor persoane cărora le-au fost acordate aceste drepturi.

22. În sfârşit, a treia ipoteză este asemănătoare celei de-a două ipoteze, referindu-se însă la reprezentantul legal al persoanei cu handicap.

23. Stabilirea, în speţă, a calităţii de moştenitor ori de membru al familiei care a încasat necuvenit drepturi cu titlu de prestaţii sociale reprezintă o chestiune de aplicare a legii, de competenţa instanţei de judecată,

24. În orice caz, Curtea reţine că protecţia dreptului de proprietate privată nu se poate extinde asupra sumelor dobândite necuvenit. În acest sens, prin Decizia nr. 727 din 2 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 562 din 8 august 2011, Curtea a statuat că obligaţia de restituire a acestor sume nu contravine niciunei prevederi constituţionale, ci, dimpotrivă, “se întemeiază pe îndatorirea prevăzută de art. 57 din Constituţie, republicată, potrivit căreia drepturile şi libertăţile trebuie exercitate cu bună-credinţă şi fără să se încalce drepturile şi libertăţile altora.”

25. Cât priveşte dispoziţiile art. 60 lit. f) din Legea nr. 448/2006, Curtea reţine că acestea instituie obligaţia persoanei care are în îngrijire, supraveghere şi întreţinere un copil sau adult cu handicap de a comunica direcţiilor generale de asistenţă socială şi protecţia copilului judeţene, respectiv locale, ale sectoarelor municipiului Bucureşti, acele situaţii care ar influenţa acordarea drepturilor prevăzute de lege. Potrivit textului de lege amintit, aceste situaţii pot avea în vedere modificarea gradului de handicap, a domiciliului sau a reşedinţei ori a stării materiale. Pentru a nu omite şi alte cazuri diverse care, în practică, ar putea determina modificarea acordării drepturilor, legiuitorul a arătat că obligaţia art. 60 lit. f) din Legea nr. 448/2006 se referă şi la “alte situaţii de natură să modifice acordarea drepturilor prevăzute de lege”.

26. Autorul excepţiei de neconstituţionalitate consideră că decesul nu ar putea constitui una dintre aceste cauze, întrucât comunicarea decesului persoanelor cu handicap către direcţiile generale de asistenţă socială se realizează de către primării. În acelaşi sens, arată că textul de lege are în vedere modificarea, şi nu încetarea acordării drepturilor prevăzute de lege.

27. Examinând aceste critici, Curtea apreciază că textul de lege criticat se referă la toate situaţiile care ar putea aduce modificări în ceea priveşte acordarea drepturilor de care beneficiază persoanele cu handicap şi cei care au în grijă aceste persoane. Aceste modificări pot duce la creşterea numărului ori a cuantumului drepturilor acordate, la scăderea acestora ori la sistarea acordării, după caz, urmărindu-se astfel corelarea obligaţiilor de care sunt ţinute autorităţile în sensul protecţiei persoanei cu handicap cu situaţia concretă în care se găseşte aceasta. Decesul reprezintă, evident, una dintre aceste situaţii.

28. Dacă, în speţă, obligaţia prevăzută de art. 60 lit. f) din Legea nr. 448/2006 a fost sau nu îndeplinită de către persoanele care se încadrează în ipoteza acestui text de lege reprezintă o problemă de fapt, a cărei dezlegare cade în competenţa instanţei de fond.

29. Oricum, Curtea reţine că dispoziţiile art. 60 lit. f) din Legea nr. 448/2006 nu pot fi privite ca o sancţiune pentru nerespectarea dispoziţiilor art. 101 alin. (2) din aceeaşi lege, întrucât obligaţia de restituire prevăzută de acest din urmă text de lege se întemeiază pe normele de drept comun referitoare la îmbogăţirea fără justă cauză, reglementate de art. 992 şi următoarele din Codul civil din 1864, respectiv art. 1635 din Codul civil actual, iar nu pe regulile răspunderii civile delictuale ori ale unei alte forme de răspundere.

30. Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Ghiţă Costan în Dosarul nr. 10.103/190/2012 al Tribunalului Bistriţa-Năsăud - Secţia I civilă şi constată că dispoziţiile art. 60 lit. f) şi art. 101 alin. (2) din Legea nr. 448/2006 privind protecţia şi promovarea drepturilor persoanelor cu handicap sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.

Definitivă şi general obligatorie.

Decizia se comunică Tribunalului Bistriţa-Năsăud - Secţia I civilă şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunţată în şedinţa din data de 6 mai 2014.

 

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE

AUGUSTIN ZEGREAN

Magistrat-asistent,

Patricia Marilena Ionea

 

HOTĂRÂRI ALE GUVERNULUI ROMÂNIEI

GUVERNUL ROMÂNIEI

HOTĂRÂRE

pentru modificarea Hotărârii Guvernului nr. 90/2010 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Culturii

În temeiul art. 108 din Constituţia României, republicată,

 

Guvernul României adoptă prezenta hotărâre.

 

Art. I. - Hotărârea Guvernului nr. 90/2010 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Culturii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 116 din 22 februarie 2010, cu modificările şi completările ulterioare, se modifică după cum urmează:

1. La articolul 9, alineatul (2) va avea următorul cuprins:

“(2) Numărul maxim de posturi este de 139, exclusiv demnitarii şi posturile aferente cabinetului ministrului, începând cu 1 ianuarie 2015, numărul maxim de posturi este de 143, exclusiv demnitarii şi posturile aferente cabinetului ministrului.”

2. La articolul 11, alineatul (5) va avea următorul cuprins:

(5) în îndeplinirea atribuţiilor sale, ministrul culturii este ajutat de 3 secretari de stat, un subsecretar de stat, un secretar general şi un secretar general adjunct.”

3. Anexa nr. 1 “Structura organizatorică a Ministerului Culturii” se înlocuieşte cu anexa la prezenta hotărâre.

4. La anexa nr. 2, la punctul II “Organe de specialitate ale administraţiei publice centrale şi instituţii publice de cultură de importanţă naţională finanţate din venituri proprii şi din subvenţii acordate de la bugetul de stat”, nota din final va avea următorul cuprins:

NOTĂ:

Unităţile prevăzute la nr. crt. 1-46 pot utiliza un număr maxim de 5.659 de posturi.”

Art. II. - (1) Regulamentul de organizare şi funcţionare a Ministerului Culturii se modifică prin ordin al ministrului culturii, în termen de 30 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei hotărâri.

(2) încadrarea personalului în numărul maxim de posturi aprobat şi în noua structură organizatorică prevăzută în anexa nr. 1 la Hotărârea Guvernului nr. 90/2010 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Culturii, cu modificările şi completările ulterioare, se aprobă prin ordin al ministrului culturii, în termenele şi cu respectarea condiţiilor prevăzute de legislaţia în vigoare pentru fiecare categorie de personal.

 

PRIM-MINISTRU

VICTOR-VIOREL PONTA

Contrasemnează:

Viceprim-ministru, ministrul culturii,

Kelemen Hunor

p. Viceprim-ministru, ministrul dezvoltării regionale si administraţiei publice,

Shhaideh Sevil,

secretar de stat

Ministrul finanţelor publice,

Ioana-Maria Petrescu

Ministrul delegat pentru buget,

Liviu Voinea

Ministrul muncii, familiei, protecţiei sociale şi persoanelor vârstnice,

Rovana Plumb

 

Bucureşti, 9 iulie 2014.

Nr. 581.

 

ANEXĂ1)

(Anexa nr. 1 la Hotărârea Guvernului nr. 90/2010)

 

STRUCTURA ORGANIZATORICĂ

a Ministerului Culturii

 


* Se organizează la nivel de compartiment conform legislaţiei în vigoare, prin ordin al ministrului culturii.

** Secretarii se stat şi subsecretarul de stat exercită atribuţiile delegate prin ordin al ministrului culturii.


1) Anexa este reprodusă în facsimil.

 

ACTE ALE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE SI JUSTIŢIE

 

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

COMPLETUL PENTRU DEZLEGAREA UNOR CHESTIUNI DE DREPT ÎN MATERIE PENALA

DECIZIA Nr. 14

din 16 iunie 2014

 

Dosar nr. 15/1/2014/HP/P

 

Corina Michaela Jijîie - preşedintele Secţiei penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, preşedintele completului

Ana Maria Dascălu - judecător la Secţia penală

Sofica Dumitraşcu - judecător la Secţia penală

Simona Cristina Neniţă - judecător la Secţia penală - judecător-raportor

Marius Dan Foitoş - judecător la Secţia penală

Lucia Rog - judecător la Secţia penală

Luminiţa Livia Zglimbea - judecător la Secţia penală

Simona Daniela Encean - judecător la Secţia penală

Lavinia Valeria Lefterache - judecător la Secţia penală

Aurelia Hirt - magistrat-asistent

 

Pe rol este sesizarea formulată de Tribunalul Prahova - Secţia penală, prin încheierea din data de 22 aprilie 2014 pronunţată în Dosarul nr. 4.257/281/2014, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea în principiu a problemei de drept, respectiv dacă în interpretarea art. 6 alin. (1) din Codul penal, în ipoteza în care este vorba despre o hotărâre de condamnare cu aplicarea art. 3201 din Codul de procedură penală anterior, se reduce pedeapsa la maximul special prevăzut de lege pentru infracţiunea săvârşită, maxim ce se va reduce cu 1/3 ca urmare a judecării cauzei prin aplicarea principiului recunoaşterii vinovăţiei.

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a fost constituit conform prevederilor art. 476 alin. (6) din Codul de procedură penală şi art. 274 din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu modificările şi completările ulterioare.

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost reprezentat de doamna procuror Justina Condoiu, din cadrul Secţiei judiciare a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Magistratul-asistent a prezentat referatul cauzei, arătând că la dosarul cauzei s-au transmis puncte de vedere asupra chestiunii de drept, din partea unor curţi de apel şi a instanţelor arondate acestora, precum şi opinii scrise ale unor specialişti în drept penal din cadrul Universităţii din Craiova şi Universităţii de Vest din Timişoara.

De asemenea a mai arătat că, la data de 29 mai 2014, a fost depus raportul întocmit de către judecătorul-raportor, care a fost comunicat părţii, în conformitate cu dispoziţiile art. 476 alin. (9) din Codul de procedură penală, însă aceasta nu transmis la dosar punctul său de vedere privind chestiunea de drept supusă judecăţii.

Reprezentantul procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, având cuvântul, după expunerea argumentelor juridice, a arătat că soluţia propusă chestiunii de drept ce face obiectul sesizării este următoarea:

“Pentru determinarea legii penale mai favorabile potrivit art. 6 alin, (1) din Codul penal în cazul sancţiunilor aplicate prin hotărâri rămase definitive înainte de intrarea în vigoare a noului Cod penal, urmare judecării cauzei în procedura prevăzută de art. 3201 din Codul de procedură penală anterior, maximul special prevăzut de legea nouă pentru infracţiunea săvârşită va fi redus cu o treime ca urmare a aplicării ari. 396 alin. (10) din Codul de procedură penală.”

 

Preşedintele Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a declarat dezbaterile închise, reţinându-se dosarul în pronunţare privind sesizarea formulată.

ÎNALTA CURTE,

Asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele:

I. Titularul şi obiectul sesizării

Prin încheierea de şedinţă din data de 22 aprilie 2014 pronunţată în Dosarul nr. 4.257/281/2014, Tribunalul Prahova - Secţia penală, în temeiul art. 475 din Codul de procedură penală, a sesizat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea în principiu a problemei de drept, respectiv dacă în interpretarea art. 6 alin. (1) din Codul penal, în ipoteza în care este vorba despre o hotărâre de condamnare cu aplicarea art. 3201 din Codul de procedură penală anterior, se reduce pedeapsa la maximul special prevăzut de lege pentru infracţiunea săvârşită, maxim ce se va reduce cu 1/3 ca urmare a judecării cauzei prin aplicarea principiului recunoaşterii vinovăţiei.

II. Expunerea succintă a cauzei

Prin Sentinţa penală nr. 545 din 27 februarie 2014 pronunţată de Judecătoria Ploieşti în Dosarul nr. 4.257/281/2014, în baza art. 595 din Codul de procedură penală, s-a respins, ca neîntemeiată, sesizarea formulată de comisia instituită potrivit Hotărârii Guvernului nr. 836/2013 privind constituirea şi atribuţiile comisiilor de evaluare a incidenţei aplicării legii penale mai favorabile în cazul persoanelor aflate în executarea pedepselor şi măsurilor educative privative de libertate din perspectiva noilor reglementări penale şi procesual penale de aplicare a legii penale mai favorabile, cu privire la persoana condamnata B. L.

Prin sesizarea înregistrată pe rolul Judecătoriei Ploieşti, comisia instituită potrivit Hotărârii Guvernului nr. 836/2013 a solicitat aplicarea legii penale mai favorabile cu privire la condamnatul BL., aflat în Penitenciarul Ploieşti, apreciind că sunt incidente dispoziţiile art. 6 alin. (1) din Codul penal, în sensul că pedeapsa urmează a fi redusă ca urmare a aplicării dispoziţiilor art. 396 alin. (10) din Codul de procedură penală.

Analizând actele dosarului, Judecătoria Ploieşti a reţinut că persoana condamnată se află în executarea unor pedepse privative de libertate, de 3 ani închisoare, 2 ani şi 6 luni închisoare şi 2 ani şi 6 luni închisoare, condamnările fiind pronunţate pentru săvârşirea infracţiunilor de furt calificat, cu aplicarea dispoziţiilor art. 3201 din Codul de procedură penală.

S-a constatat că pentru săvârşirea infracţiunilor menţionate au fost aplicate pedepse cu închisoarea, al căror cuantum se încadrează în limitele de pedeapsă prevăzute de noul Cod penal, condamnatul a beneficiat deja de aplicarea dispoziţiilor art. 3201 din Codul de procedură penală anterior, în sensul reducerii limitelor de pedeapsă, astfel că o nouă aplicare a dispoziţiilor art. 396 alin. (10) din Codul de procedură penală ar conduce la aplicarea repetată şi nelegală a unor reduceri ale limitelor pedepsei prevăzute de lege.

Împotriva acestei sentinţe penale a formulat contestaţie Parchetul de pe lângă Judecătoria Ploieşti, solicitând desfiinţarea sentinţei şi, ca urmare a rejudecării, să se dispună aplicarea dispoziţiilor art. 6 alin. (1) din Codul penal cu privire la pedepsele condamnatului.

În motivarea contestaţiei s-a arătat că, la aprecierea limitelor speciale ale infracţiunilor prevăzute în noul Cod penal, trebuie să se ia în considerare şi reducerea acestora cu o treime, ca urmare a aplicării dispoziţiilor art. 3201 din Codul de procedură penală anterior, care sunt reluate în cuprinsul art. 396 alin. (10) din Codul de procedură penală. S-a mai menţionat că reducerea limitelor speciale ale pedepsei reprezintă un drept câştigat al deţinutului, care nu poate fi înlăturat, în caz contrar putându-se ajunge la încălcarea principiului egalităţii şi nediscriminării, prin aplicarea unui tratament diferenţiat, în cazuri egale, fără să existe o motivare obiectivă şi rezonabilă.

La termenul de judecată din 22 aprilie 2014, Tribunalul Prahova - Secţia penală, în Dosarul 4.257/281/2014, a pus în discuţie sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală pentru dezlegarea, de principiu, a chestiunii de drept vizând interpretarea art. 6 din Codul penal, în ipoteza în care este vorba despre o hotărâre de condamnare cu aplicarea art. 3201 din Codul de procedură penală anterior, respectiv dacă se reduce pedeapsa la maximul special prevăzut de lege pentru infracţiunea săvârşită, maxim ce se va reduce cu 1/3, ca urmare a judecării cauzei prin aplicarea principiului recunoaşterii vinovăţiei.

Constatând că soluţionarea cauzei depinde de dezlegarea de principiu a chestiunii de drept invocate, în baza art. 475 şi următoarele din Codul de procedură penală, s-a dispus sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală pentru a pronunţa o hotărâre prealabilă.

III. Punctul de vedere al Tribunalului Prahova cu privire la chestiunea de drept a cărei dezlegare se solicită

În încheierea de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, instanţa de judecată nu a menţionat motivele care susţin admisibilitatea sesizării, potrivit dispoziţiilor art. 475 din Codul de procedură penală, şi nici punctul de vedere cu privire la problema de drept ce formează obiectul sesizării.

IV. Punctul de vedere al părţii cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

În urma comunicării raportului, întocmit în temeiul art. 476 alin. (7) din Codul de procedură penală, condamnatul B.L. nu a formulat un punct de vedere scris privind chestiunea de drept supusă judecăţii, astfel cum avea posibilitatea potrivit dispoziţiilor art. 476 alin. (9) din Codul de procedură penală.

V. Punctele de vedere exprimate de către curţile de apel şi instanţele de judecată arondate

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că, în majoritate, judecătorii din cadrul curţilor de Apel Piteşti, Craiova, Galaţi, Alba Iulia, Constanţa, Cluj, Bacău, Timişoara, Oradea şi instanţelor arondate acestora au comunicat opinia în sensul că, în interpretarea art. 6 alin. (1) din Codul penal, în ipoteza în care este vorba despre o hotărâre de condamnare cu aplicarea art. 3201 din Codul de procedură penală anterior, se reduce pedeapsa la maximul special prevăzut de legea nouă, pentru infracţiunea săvârşită, iar acest maxim se reduce cu o treime, ca urmare a judecării cauzei prin aplicarea dispoziţiilor legale privind recunoaşterea vinovăţiei.

Judecătorii de la Curtea de Apel Târgu Mureş, Judecătoria Gheorghieni, Judecătoria Luduş, Tribunalul pentru minori şi familie Braşov, Judecătoria Rupea, Tribunalul Bucureşti - Secţia I penală, Judecătoria Sector 3 Bucureşti, Judecătoria Sector 6 Bucureşti, Tribunalul Arad, Judecătoria Bacău, Judecătoria Oneşti au apreciat, în sens contrar, că la stabilirea maximului special din legea nouă, în vederea determinării legii penale mai favorabile, pentru infracţiuni definitiv judecate cu aplicarea art. 3201 din Codul de procedură penală anterior, instanţa nu va putea reduce maximul special din legea nouă cu 1/3.

VI. Punctul de vedere al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

Referitor la chestiunea de drept supusă dezlegării, Ministerul Public a susţinut, în esenţă, în concluziile scrise, depuse la dosar, că, în aplicarea art. 6 alin. (1) din Codul penal, urmează a fi avut în vedere maximul pedepsei prevăzut în legea nouă, astfel cum este acesta determinat, prin aplicarea cauzelor legale de reducere, în cazul în care, prin hotărârea definitivă de condamnare, acestea au fost reţinute. În măsura în care hotărârea definitivă de condamnare a fost pronunţată în procedura simplificată de recunoaştere a vinovăţiei, stabilindu-se o pedeapsă între limitele reduse cu o treime, ca efect al aplicării dispoziţiilor art. 3201 alin. 7 din Codul de procedură penală anterior, o atare procedură rămâne câştigată condamnatului, comparaţia ce are ca finalitate identificarea maximului posibil de aplicat, potrivit legii noi, urmând a se face cu maximul de pedeapsă prevăzut de legea nouă pentru infracţiunea săvârşită, redus cu o treime.

S-a mai arătat că procedura simplificată de judecată există şi în noua reglementare, regăsindu-se în dispoziţiile art. 396 alin. (10) din Codul de procedură penală, iar reducerea limitelor de pedeapsă este şi în legea nouă obligatorie.

S-a apreciat că o eventuală înlăturare a beneficiului câştigat de condamnat, ca urmare a aplicării procedurii recunoaşterii vinovăţiei, ar conduce la încălcarea principiului egalităţii şi nediscriminării, prin aplicarea unui tratament diferenţiat unor cazuri similare, fără a exista o motivare obiectivă şi rezonabilă.

VII. Opinia specialiştilor consultaţi

În conformitate cu dispoziţiile art. 476 alin. (10) raportat la art. 473 alin. (5) din Codul de procedură penală, s-a solicitat specialiştilor în drept penal opinia asupra chestiunii de drept.

Specialiştii Facultăţii de Drept din cadrul Universităţii din Craiova au apreciat că problema de drept trebuie dezlegată în sensul că, în aplicarea art. 6 alin. (1) din Codul penal, dacă prin hotărârea de condamnare Instanţa a stabilit anterior pedeapsa cu aplicarea art. 3201 din Codul de procedură penală anterior, reducerea pedepsei se face până la maximul special prevăzut de legea nouă, redus cu 1/3. În acest sens s-a argumentat că dispoziţiile 3201 din Codul de procedură penală anterior, dar şi dispoziţiile art. 396 alin. (10) din Codul de procedură penală actual, au natura juridică a unei cauze de diferenţiere a regimului sancţionator, în funcţie de atitudinea de recunoaştere-nerecunoaştere a inculpatului, astfel că, în dezlegarea problemei analizate, trebuie stabilit dacă o cauză de diferenţiere a regimului sancţionator, reglementată în legea nouă, şi care are natura juridică a unei norme de drept substanţial are aplicabilitate în privinţa pedepselor definitive.

Specialiştii Facultăţii de Drept şi Ştiinţe Administrative din cadrul Universităţii de Vest din Timişoara au apreciat că problema de drept trebuie dezlegată în sensul că efectele prevederilor art. 3201 din Codul de procedură penală anterior, stabilite cu autoritate de lucru judecat prin hotărârea de condamnare, se vor reflecta şi asupra limitelor de pedeapsă, astfel cum au fost reduse prin noul Cod penal, întrucât nu există nicio dispoziţie legală care să interzică aplicarea succesivă sau concomitentă a două legi mai favorabile distincte.

VIII. Raportul asupra chestiunii de drept supuse dezlegării

Opinia judecătorului-raportor este în sensul că, în aplicarea legii penale mai favorabile, după judecarea definitivă a cauzei, potrivit art. 6 alin. (1) din Codul penal, atunci când se compară pedeapsa aplicată cu maximul special prevăzut de legea nouă, nu se va lua în considerare cauza specială de reducere a pedepsei prevăzută de art. 3201 alin. 7 din Codul de procedură penală anterior, reţinută condamnatului şi valorificată în pedeapsa concretă.

În raport s-a arătat că din coroborarea dispoziţiilor art. 6 alin. (1)din Codul penal şi art. 187 din Codul penal rezultă că în cazul aplicării legii penale mai favorabile, ca urmare a intervenirii unei legi care prevede o pedeapsă mai uşoară, pedeapsa aplicată prin hotărârea definitivă se reduce până la maximul special prevăzut de legea nouă, care incriminează fapta în forma consumată, fără luarea în considerare a cauzelor de reducere sau de majorare a pedepsei. Aşadar, operează o singură reducere a pedepsei, fără posibilitatea aplicării dispoziţiilor privind recunoaşterea vinovăţiei, în sensul reducerii cu încă o treime a maximului special prevăzut de legea nouă pentru infracţiunea săvârşită.

Cauzele legale de reducere a pedepsei din reglementarea anterioară, respectiv dispoziţiile privind judecata în cazul recunoaşterii vinovăţiei - art. 3201 alin. 7 din Codul de procedură penală, art. 16 din Legea nr. 143/2000 privind prevenirea şi combaterea traficului şi consumului ilicit de droguri, art. 9 alin. (2) din Legea nr. 39/2003 privind prevenirea şi combaterea criminalităţii organizate, art. 19 din Legea nr. 68272002 privind protecţia martorilor, art. 10 alin. (1) teza I din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale, regăsite şi în dispoziţiile legale în vigoare, art. 367 alin. (5) din Codul penal, art. 396 alin. (10) din Codul de procedură penală, acţionează succesiv asupra pedepsei şi îşi produc efecte fiecare în parte, însă sunt incidente numai în cursul judecăţii, nu şi după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare, chiar dacă intervine o lege penală mai favorabilă.

IX. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

Examinând sesizarea formulată în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, raportul întocmit de judecătorul-raportor şi Chestiunea de drept ce se solicită a fi dezlegată, reţine următoarele:

A. Cu privire la condiţiile de admisibilitate a sesizării

În cauză sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate prevăzute de dispoziţiile art. 475 din Codul de procedură penală.

În acest sens, Tribunalul Prahova este învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, respectiv contestaţia formulată de Parchetul de pe lângă Judecătoria Ploieşti împotriva Sentinţei penale nr. 545 din 27 februarie 2014, pronunţată de Judecătoria Ploieşti, chestiunea de drept, cu care a fost sesizată instanţa supremă, nu a primit încă rezolvare printr-o hotărâre prealabilă sau printr-un recurs în interesul legii şi nici nu face obiectul unui asemenea recurs, iar soluţionarea pe fond a cauzei depinde de lămurirea chestiunii de drept ce face obiectul sesizării.

Constatând îndeplinite condiţiile de admisibilitate, Înalta Curte a procedat la analizarea pe fond a chestiunii de drept ce face obiectul sesizării.

B. Cu privire la chestiunea de drept a cărei dezlegare este solicitată, reţine următoarele:

Potrivit dispoziţiilor art. 6 alin. (1) din Codul penal, când după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare şi până la executarea completă a pedepsei închisorii sau amenzii a intervenit o lege care prevede o pedeapsă mai uşoară, sancţiunea aplicată, dacă depăşeşte maximul special prevăzut de legea nouă pentru infracţiunea săvârşită, se reduce la acest maxim.

Textul legal prevede imperativ când operează reducerea pedepsei închisorii sau amenzii, atunci când intervine o lege mai favorabilă după o hotărâre definitivă de condamnare şi până la executarea completă a pedepsei - anume când pedeapsa definitivă aplicată depăşeşte maximul special al pedepsei prevăzute în legea nouă pentru infracţiunea săvârşită.

În această situaţie, pedeapsa aplicată se reduce până la maximul special prevăzut de legea nouă pentru infracţiunea săvârşită.

Conform art. 187 din Codul penal, prin pedeapsă prevăzută de lege se înţelege pedeapsa prevăzută în textul de lege, care incriminează fapta săvârşită în formă consumată, fără luarea în considerare a cauzelor de reducere sau de majorare a pedepsei.

Coroborând dispoziţiile legale enunţate reiese cu evidenţă că pedeapsa aplicată prin hotărâre definitivă se reduce, în acest caz, până la maximul special prevăzut de legea care incriminează fapta nouă în forma consumată, fără luarea în considerare a cauzelor de reducere sau majorare a pedepsei.

Aşadar, operează o singură reducere a pedepsei, fără posibilitatea aplicării succesive a dispoziţiilor privind recunoaşterea infracţiunii, în sensul reducerii cu încă o treime a maximului special prevăzut de legea nouă pentru infracţiunea săvârşită.

Prin Decizia nr. 1 din 14.04.2014, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru dezlegarea unei chestiuni de drept în materie penală a statuat, privitor la pedepsele definitive, că prin aplicarea legii penale mai favorabile legiuitorul nu a înţeles să repună în discuţie criteriile de stabilire şi individualizare a sancţiunii, ci numai să înlăture de la executare acea parte din sancţiune care excede maximului prevăzut de legea nouă, respectiv acea sancţiune mai grea care nu mai este prevăzută de legea nouă. În concluzie, verificând dacă se impune modificarea, potrivit art. 6 din Codul penal, a unei sancţiuni definitive aplicate, comparaţia se va realiza numai între cuantumul pedepsei aplicate şi maximul prevăzut de legea nouă. Reducerea va opera numai când cuantumul pedepsei aplicate este superior maximului special prevăzut de legea nouă, în toate situaţiile numai până la maximul special prevăzut de noua lege.

Referitor la incidenţa dispoziţiilor art. 3201 alin. 1 şi 7 din Codul de procedură penală anterior, asupra pedepselor definitive, în situaţia prevăzută de art. 6 din Codul penal, se reţin următoarele:

Prin deciziile nr. 1.483 şi 1.470 din 8.11.2011, Curtea Constituţională a României a statuat că dispoziţiile art. 3201 din Codul de procedură penală - acordul de recunoaştere a vinovăţiei, ce au o dublă natură - procesuală şi de drept material, sunt neconstituţionale în măsura în care nu permit aplicarea legii penale mai favorabile tuturor situaţiilor juridice născute sub imperiul legii vechi şi care nu permit aplicarea legii penale mai favorabile tuturor situaţiilor juridice născute sub imperiul legii vechi şi care continuă să fie judecate sub legea nouă, până la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare.

În acord cu deciziile nr. 1.470/8.11.2011 şi nr. 1.483/8.11.2011 ale Curţii Constituţionale, Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 121/2011 pentru modificarea şi completarea unor acte normative a prevăzut în art. XI că, în cauzele aflate în curs de judecată în care cercetarea judecătorească în primă instanţă începuse anterior intrării în vigoare a Legii nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluţionării proceselor, dispoziţiile art. 3201 din Codul de procedură penală se aplică în mod corespunzător la primul termen de judecată cu procedura completă, imediat următor intrării în vigoare a ordonanţei de urgenţă.

Aşadar, prevederile art. 3201 din Codul de procedură penală anterior se aplică până la începerea cercetării judecătoreşti, iar în situaţii tranzitorii (recunoaşterea vinovăţiei de către inculpaţii care au fost trimişi în judecată sub imperiul legii vechi - anterior Legii nr. 202/2010, dar care, depăşind momentul procesual al începerii cercetării judecătoreşti şi până la soluţionarea definitivă a cauzei, se judecă potrivit legii noi - după intrarea în vigoare a Legii nr. 202/2010 care a introdus art. 3201 din Codul de procedură penală anterior), până la primul termen de judecată cu procedura completă imediat următor intrării în vigoare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 121/2011.

Prin urmare, cauza specială de reducere a pedepsei - art. 3201 din Codul de procedură penală anterior - se aplică numai în cursul judecăţii, până la pronunţarea unei hotărâri definitive (în situaţii tranzitorii), şi nu este susceptibilă de aplicabilitatea principiului retroactivităţii legii penale mai favorabile în faza executării. Nu ar putea fi admisă o teză contrară, întrucât s-ar aduce atingere stabilităţii raporturilor juridice - unul dintre elementele fundamentale ale supremaţiei dreptului, care prevede, printre altele, ca soluţia dată în mod definitiv oricărui litigiu de către instanţe să nu mai poată fi supusă rejudecării.

Ca atare, nu există niciun argument juridic pentru ca, după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare, prin interveni rea unei legi mai favorabile, care prevede o pedeapsă mai uşoară decât sancţiunea aplicată şi care depăşeşte maximul special prevăzut de legea nouă, să opereze succesiv reducerea pedepsei - iniţial până la maximul special prevăzut de legea nouă şi apoi reducerea acestui maxim cu încă o treime ca urmare a judecării cauzei în fond prin aplicarea dispoziţiilor art. 3201 din Codul de procedură penală anterior.

De altfel, prin Decizia nr. 7 din 26 mai 2014, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a stabilit că, în aplicarea legii penale mai favorabile, potrivit art. 6 din Codul penal, în cazul infracţiunilor continuate, prin sintagma “maxim special prevăzut de legea nouă pentru infracţiunea săvârşită” se înţelege maximul special prevăzut de lege pentru infracţiune, fără luarea în considerare a cauzei de majorare a pedepsei prevăzută pentru infracţiunea continuată.

De asemenea, prin Decizia nr. 8 din 26 mai 2014, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a statuat că, în aplicarea legii penale mai favorabile după judecarea definitivă a cauzei, potrivit art. 6 alin. (1) din Codul penal, la maximul special prevăzut de legea nouă pentru infracţiunea săvârşită nu se vor lua în considerare circumstanţele atenuante sau agravante reţinute condamnatului şi care apar valorificate în pedeapsa concretă, atunci când se compară pedeapsa aplicată cu maximul special prevăzut de legea nouă.

Pentru considerentele expuse rezultă că, în aplicarea legii penale mai favorabile, după judecarea definitivă a cauzei, potrivit art. 6 aţin. (1) din Codul penal, atunci când se compară pedeapsa aplicată cu maximul special prevăzut de legea nouă, nu se va lua în considerare cauza specială de reducere a pedepsei prevăzută de art. 3201 alin. 7 din Codul de procedură penală anterior, reţinută condamnatului şi valorificată în pedeapsa concretă.

În temeiul art. 477 din Codul de procedură penală,

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

În numele legii

DECIDE:

Admite sesizarea formulată de Tribunalul Prahova - Secţia penală prin încheierea din data de 22 aprilie 2014 pronunţată în Dosarul nr. 4.257/281/2014, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea în principiu a problemei de drept, respectiv dacă în interpretarea art. 6 alin. (1) din Codul penal în ipoteza în care este vorba despre o hotărâre de condamnare cu aplicarea art. 3201 din Codul de procedură penală anterior se reduce pedeapsa la maximul special prevăzut de lege pentru infracţiunea săvârşită, maxim ce se va reduce cu 1/3 ca urmare a judecării cauzei prin aplicarea principiului recunoaşterii vinovăţiei.

Stabileşte că în aplicarea legii penale mai favorabile, după judecarea definitivă a cauzei, potrivit art. 6 alin. (1) din Codul penal, atunci când se compară pedeapsa aplicată cu maximul special prevăzut de legea nouă, nu se va lua în considerare cauza specială de reducere a pedepsei prevăzută de art. 3201 alin. 7 din Codul de procedură penală anterior, reţinută condamnatului şi valorificată în pedeapsa concretă.

Obligatorie, potrivit dispoziţiilor art. 477 alin. (3) din Codul de procedură penală.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 16 iunie 2014.

 

PREŞEDINTELE SECŢIEI PENALE A ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

judecător CORINA MICHAELA JÎJÎIE

Magistrat-asistent,

Aurelia Hirt

 


Copyright 1998-2015 DSC.NET   All rights reserved.