MONITORUL OFICIAL AL ROMÂNIEI Nr. 471/2014

MONITORUL OFICIAL AL ROMÂNIEI

 

P A R T E A  I

Anul 182 (XXVI) - Nr. 471         LEGI, DECRETE, HOTĂRÂRI ŞI ALTE ACTE         Joi, 26 iunie 2014

 

SUMAR

 

LEGI ŞI DECRETE

 

83. - Lege privind invenţiile de serviciu

 

461. - Decret pentru promulgarea Legii privind invenţiile de serviciu

 

ACTE ALE ORGANELOR DE SPECIALITATE ALE ADMINISTRAŢIEI PUBLICE CENTRALE

 

            727. - Ordin al ministrului sănătăţii pentru modificarea art. 5 din anexa nr. 1 la Ordinul ministrului sănătăţii nr. 323/2011 privind aprobarea metodologiei şi a criteriilor minime obligatorii pentru clasificarea spitalelor în funcţie de competenţă

 

ACTE ALE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

 

Decizia nr. 6 din 26 mai 2014 (Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală)

 

Decizia nr. 7 din 26 mai 2014 (Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală)

 

LEGI ŞI DECRETE

PARLAMENTUL ROMÂNIEI

CAMERA DEPUTAŢILOR

SENATUL

 

LEGE

privind invenţiile de serviciu

 

            Parlamentul României adoptă prezenta lege.

 

CAPITOLUL I

Domeniul de aplicare şl definiţii

 

Art. 1. - (1) Prezenta lege se aplică invenţiilor create de un inventator individual sau de un grup de inventatori atunci când inventatorul individual sau cel puţin un membru al grupului de inventatori este salariat al unei persoane juridice:

a) de drept privat;

b) de drept public.

(2) Prezenta lege se aplică invenţiilor prevăzute la alin. (1), care pot fi protejate prin brevet de invenţie sau prin model de utilitate înregistrat.

Art. 2. - (1) în înţelesul prezentei legi, termenii şi expresiile de mai jos au următoarea semnificaţie:

a) salariat - orice persoană fizică ce prestează, în temeiul unui contract individual de muncă, o activitate remunerată pentru şi sub autoritatea unei persoane din cele prevăzute la art. 1 alin. (1);

b) consilier în proprietate industrială al angajatorului - persoana fizică salariată, atestată, care îşi desfăşoară activitatea potrivit prevederilor Ordonanţei Guvernului nr. 66/2000 privind organizarea şi exercitarea profesiei de consilier în proprietate industrială, republicată.

(2) Expresia “cercetare-dezvoltare” are înţelesul prevăzut la art. 2 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 57/2002 privind cercetarea ştiinţifică şi dezvoltarea tehnologică, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 324/2003. cu modificările şi completările ulterioare.

 

CAPITOLUL II

Invenţii de serviciu

 

Art. 3. - (1) Invenţiile de serviciu sunt invenţiile prevăzute la art. 1, care îndeplinesc următoarele condiţii:

a) au rezultat din exercitarea atribuţiilor de serviciu ale inventatorului, încredinţate în mod expres în cadrul contractului individual de muncă şi în fişa postului sau stabilite prin alte acte obligatorii pentru inventator, care prevăd o misiune inventivă;

b) S-au obţinut, pe durata contractului individual de muncă, precum şi pe o perioadă de maximum 2 ani de la încetarea acestuia, după caz, prin cunoaşterea sau utilizarea experienţei angajatorului prin folosirea mijloacelor materiale ale angajatorului, ca urmare a pregătirii şi formării profesionale dobândite de inventatorul salariat prin grija şi pe cheltuiala angajatorului ori prin utilizarea unor informaţii rezultate din activitatea angajatorului sau puse la dispoziţie de acesta.

(2) Misiunea inventivă prevăzută la alin. (1) lit. a) stabileşte domeniul tehnologic în care se încadrează problema sau problemele tehnice pentru a căror rezolvare inventatorul salariat are o obligaţie contractuală sau care decurge din alte acte obligatorii să aducă o contribuţie creativă corespunzător atribuţiilor de serviciu.

Art. 4. - (1) Angajatorul are competenţa de a decide cu privire la încadrarea sau nu a unei invenţii realizate de către un salariat în categoria invenţiilor de serviciu şi cu privire la tipul invenţiei de serviciu, în raport cu situaţiile prevăzute la art. 3 alin. (1).

(2) Salariatul care creează o invenţie are obligaţia să comunice de îndată angajatorului prezentarea invenţiei, în care să descrie soluţia problemei rezolvate cu date suficient de clare pentru a defini invenţia şi condiţiile în care invenţia a fost creată.

(3) în absenţa unui termen mai lung prevăzut în regulamentul Intern al angajatorului, în termen de 4 luni de la primirea comunicării prevăzute la alin. (2), angajatorul înştiinţează inventatorul salariat asupra încadrării invenţiei în categoria invenţiilor de serviciu şi dacă revendică dreptul asupra acesteia.

(4) Inventatorul poate contesta modul de încadrare a invenţiei sale de către angajator, la instanţa judecătorească competentă, potrivit dreptului comun, în termen de 4 luni.

Art. 5. - (1) Dreptul asupra invenţiilor prevăzute la art. 3 alin. (1) lit. a) aparţine angajatorului.

(2) Dreptul asupra invenţiilor prevăzute la art. 3 alin. (1) lit. a) aparţine angajatorului, în absenţa unei prevederi contractuale contrare, dacă acesta este persoană de drept public şi are în obiectul de activitate cercetarea-dezvoltarea.

(3) Dreptul asupra invenţiilor prevăzute la art. 3 alin. (1) lit. b) aparţine inventatorului salariat, dacă angajatorul de drept privat sau de drept public nu revendică invenţia în condiţiile art. 4 alin. (3).

(4) Dreptul asupra invenţiilor create de salariaţi şi care nu se încadrează în niciuna dintre situaţiile prevăzute la art. 3 alin. (1) aparţine inventatorului salariat, în condiţiile prevăzute de Legea nr. 64/1991 privind brevetele de invenţie, republicată, cu modificările ulterioare.

Art. 6. - Pentru invenţiile de serviciu prevăzute la art. 3 alin. (1) lit. b) care au fost revendicate de către angajator, inventatorul salariat are dreptul la o remuneraţie stabilită de către angajator, în condiţiile prevăzute la art. 7.

Art. 7. - Angajatorul defineşte prin prevederi specifice din regulamentul intern criteriile de stabilire a remuneraţiei. În lipsa prevederilor specifice, angajatorul are în vedere, în funcţie de fiecare caz concret, unul sau mai multe dintre următoarele criterii:

a) efectele economice, comerciale şi/sau sociale care decurg din exploatarea invenţiei de către angajator sau de către terţi cu acordul angajatorului;

b) măsura în care angajatorul este implicat în realizarea invenţiei de serviciu, inclusiv resursele puse la dispoziţie de angajator pentru realizarea acesteia;

c) aportul creativ al inventatorului salariat, când invenţia a fost creată de mai mulţi inventatori.

Art. 8. - (1) în cazul în care dreptul asupra invenţiei de serviciu aparţine angajatorului, acesta este îndreptăţit să depună o cerere de brevet de invenţie sau de înregistrare a unui model de utilitate în România şi/sau în alte state, cu revendicarea dreptului de prioritate din România.

(2) în aplicarea alin. (1), cererea de brevet de invenţie sau de înregistrare a modelului de utilitate este însoţită de actul din care rezultă dreptul asupra invenţiei.

(3) în situaţia prevăzută la art. 5 alin. (4), inventatorul salariat este îndreptăţit să solicite protecţia în România şi/sau în alte state, cu revendicarea dreptului de prioritate din România.

(4) în cazurile prevăzute la alin. (1)şi (3), inventatorul salariat şi angajatorul au obligaţia să se informeze reciproc în scris asupra depunerii unei cereri de brevet de invenţie sau de înregistrare a unui model de utilitate.

Art. 9. - (1) După depunerea cererii de protecţie pentru invenţia de serviciu, angajatorul înştiinţează inventatorul salariat în legătură cu derularea procedurilor de obţinere a protecţiei.

(2) La cererea angajatorului, inventatorul salariat îi acordă acestuia asistenţă pentru obţinerea protecţiei şi a valorificării invenţiei.

(3) în situaţia în care angajatorul nu mai doreşte continuarea procedurilor ulterioare depunerii cererii de protecţie pentru invenţia de serviciu sau nu este interesat să protejeze invenţia de serviciu în anumite state, altele decât România, angajatorul cedează salariatului dreptul la acordarea protecţiei, sub condiţia ca salariatul să acorde angajatorului o licenţă neexclusivă pentru invenţia brevetată. Condiţiile de acordare a licenţei neexclusive se stabilesc prin prevederi specifice ale regulamentului intern al angajatorului. În lipsa acestor prevederi specifice, condiţiile de acordare se stabilesc prin acordul părţilor. Angajatorul transmite, în timp util, şi înscrisurile necesare continuării procedurilor.

(4) La solicitarea salariatului, pentru statele în care angajatorul comunică salariatului că nu este interesat să obţină drepturi de proprietate industrială, angajatorul cedează salariatului dreptul de a solicita protecţia invenţiei de serviciu, într-un termen care să îi permită să beneficieze de termenele de prioritate prevăzute de convenţiile şi tratatele internaţionale din domeniul proprietăţii industriale, la care România este parte.

Art. 10. - (1) Invenţiile care se încadrează în prevederile art. 3 alin. (1) pot face obiectul unui secret comercial.

(2) Inventatorul salariat are obligaţia de a nu divulga sau publica invenţia care se încadrează în prevederile art. 3 alin. (1), fără acordul scris al angajatorului. Obligaţia de a nu divulga sau publica o are şi angajatorul, precum şi persoanele, altele decât inventatorul care, prin natura atribuţiilor de serviciu, au luat cunoştinţă de existenţa invenţiei.

(3) în cazul divulgării invenţiei de serviciu de către persoanele prevăzute la alin. (2), poate fi antrenată răspunderea rezultând din contractul individual de muncă încheiat între salariat şi angajator, când acesta conţine o clauză de confidenţialitate.

(4) Când contractul individual de muncă nu conţine o clauză de confidenţialitate, iar divulgarea invenţiei de serviciu este făcută de către persoanele prevăzute la alin. (2) şi are drept consecinţă cauzarea unui prejudiciu, aceasta poate atrage răspunderea civilă, aşa cum este reglementată de art. 1.349 alin. (1) şi (2), coroborat cu art. 1.357 din Codul civil.

Art. 11. - (1) Pentru invenţiile de serviciu realizate de salariaţi ai angajatorilor - persoane de drept public, care au în obiectul de activitate cercetarea-dezvoltarea, revendicate de către angajator conform prevederilor prezentei legi sau conform unui contract între părţi şi valorificate de către angajator, salariatul inventator are dreptul la o cotă procentuală din valoarea venitului realizat de angajator, în urma aplicării invenţiilor.

(2) Procentul prevăzut la alin. (1) nu poate fi mai mic de 30%.

Art. 12. - (1) Pentru invenţiile rezultate în urma unor activităţi de cercetare-dezvoltare sau didactice desfăşurate într-o instituţie de învăţământ superior, titulară a dreptului de protecţie, aceasta acordă inventatorului la cerere, cu titlu gratuit, un drept de exploatare a invenţiei în domeniul său de activitate didactică şi de cercetare, în baza unui contract de licenţă neexclusivă, chiar dacă inventatorul nu este salariat.

(2) Contractul prevăzut la alin. (1) are o durată de valabilitate egală cu durata desfăşurării de către inventator a activităţilor didactice şi de cercetare.

Art. 13. - Consilierul în proprietate industrială al angajatorului, care îşi desfăşoară activitatea în domeniul invenţiilor, acordă asistenţă inventatorului salariat, la cererea acestuia, pentru întocmirea comunicării prevăzute la art. 4 alin. (2).

Art. 14. - (1) Litigiile dintre angajatori şi salariaţi în legătură cu aplicarea prevederilor prezentei legi sunt de competenţa instanţelor judecătoreşti.

(2) Neîndeplinirea obligaţiilor decurgând din prezenta lege poate atrage răspunderea civilă delictuală a persoanei vinovate şi/sau, dacă este cazul, răspunderea penală conform prevederilor legale incidente.

 

CAPITOLUL III

Dispoziţii tranzitorii şi finale

 

Art. 15. - Angajatorul elaborează şi promovează politici şi programe în vederea sporirii capacităţii de inovare pentru o mai mare competitivitate şi creare de locuri de muncă.

Art. 16. - Legea nr. 64/1991 privind brevetele de invenţie, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 541 din 8 august 2007, cu modificările ulterioare, se modifică după cum urmează:

1. Articolele 5 şi 36 se abrogă.

2. La articolul 38, alineatul (2) se modifică şi va avea următorul cuprins:

(2) în cazul invenţiilor de serviciu, titularul brevetului este obligat să comunice inventatorului intenţia sa de renunţare la brevet; la cererea inventatorului, titularul este obligat să îi transmită acestuia dreptul asupra brevetului, precum şi înscrisurile în legătură cu brevetul, sub condiţia ca salariatul să acorde angajatorului o licenţă neexclusivă pentru invenţia brevetată. Condiţiile de acordare a licenţei neexclusive se stabilesc prin prevederi specifice ale regulamentului intern al angajatorului. În lipsa acestor prevederi specifice, condiţiile de acordare se stabilesc prin acordul părţilor.”

3. Articolul 42 se abrogă.

4. La articolul 63, alineatul (1) se modifică şi va avea următorul cuprins:

“Art. 63. - (1) Litigiile cu privire la calitatea de inventator, de titular de brevet sau cele cu privire la alte drepturi născute din brevetul de invenţie, inclusiv drepturile patrimoniale ale inventatorului din contractele de cesiune şi licenţă sunt de competenţa instanţelor judecătoreşti.”

5. Articolul 73 se abrogă.

Art. 17. - (1) Cererile de brevet de invenţie depuse în temeiul art. 5 din Legea nr. 64/1991, republicată, cu modificările ulterioare, precum şi cererile de model de utilitate ale inventatorilor salariaţi depuse la Oficiul de Stat pentru invenţii şi Mărci înainte de data intrării în vigoare a prezentei legi şi pentru care nu sa luat o hotărâre urmează regimul juridic prevăzut de normele legale aplicabile la data depunerii cererii titlului de protecţie solicitat.

(2) Dispoziţiile Legii nr. 64/1991, republicată, cu modificările ulterioare, ale Legii nr. 350/2007 privind modelele de utilitate, cu modificările ulterioare, ale Hotărârii Guvernului nr. 547/2008 pentru aprobarea Regulamentului de aplicare a Legii nr. 64/1991 privind brevetele de invenţie, precum şi ale Hotărârii Guvernului nr. 1.457/2008 pentru aprobarea Regulamentului de aplicare a Legii nr. 350/2007 privind modelele de utilitate se aplică în mod corespunzător şi invenţiilor reglementate de prezenta lege.

(3) în termen de 60 de zile de la data publicării prezentei legi în Monitorul Oficial al României, Partea I, Guvernul modifică corespunzător Hotărârea Guvernului nr. 547/2008 pentru aprobarea Regulamentului de aplicare a Legii nr. 64/1991 privind brevetele de invenţie.

Art. 18. - Legea nr. 64/1991 privind brevetele de invenţie republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 541 din 8 august 2007, cu modificările ulterioare, precum şi cu modificările dispuse prin prezenta lege, se republică în Monitorul Oficial al României, Partea I, dându-se textelor o nouă numerotare.

 

Această lege a fost adoptată de Parlamentul României, cu respectarea prevederilor art. 75 şi ale art. 76 alin. (2) din Constituţia României, republicată.

 

PREŞEDINTELE CAMEREI DEPUTAŢILOR

VALERIU-ŞTEFAN ZGONEA

PREŞEDINTELE SENATULUI

CĂLIN-CONSTANTIN- ANTON POPESCU-TĂRICEANU

 

Bucureşti, 24 iunie 2014.

Nr. 83.

 

PREŞEDINTELE ROMÂNIEI

DECRET

pentru promulgarea Legii privind invenţiile de serviciu În temeiul prevederilor art. 11 alin. (1) şi ale art. 100 alin. (1) din Constituţia României, republicată,

 

Preşedintele României decretează:

 

Articol unic. - Se promulgă Legea privind invenţiile de serviciu şi se dispune publicarea acestei legi în Monitorul Oficial al României, Partea I.

 

PREŞEDINTELE ROMÂNIEI

TRAIAN BĂSESCU

 

Bucureşti, 23 iunie 2014.

Nr. 461.

 

ACTE ALE ORGANELOR DE SPECIALITATE ALE ADMINISTRAŢIEI PUBLICE CENTRALE

MINISTERUL SĂNĂTĂŢII

 

ORDIN

pentru modificarea art. 5 din anexa nr. 1 la Ordinul ministrului sănătăţii nr. 323/2011 privind aprobarea metodologiei şi a criteriilor minime obligatorii pentru clasificarea spitalelor în funcţie de competenţă

 

Văzând Referatul de aprobare nr. N.B. 3.907 din 6 iunie 2014 al Direcţiei de strategii şi politici în sănătate,

având în vedere prevederile art. 171 alin. (5) din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii, cu modificările şi completările ulterioare,

în temeiul art. 7 alin. (4) din Hotărârea Guvernului nr. 144/2010 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Sănătăţii, cu modificările şi completările ulterioare,

ministrul sănătăţii emite următorul ordin:

Art. I. - Articolul 5 din anexa nr. 1 “Metodologie pentru clasificarea spitalelor în funcţie de competenţă” la Ordinul ministrului sănătăţii nr. 323/2011 privind aprobarea metodologiei şi a criteriilor minime obligatorii pentru clasificarea spitalelor în funcţie de competenţă, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 274 din 19 aprilie 2011, cu modificările şi completările ulterioare, se modifică şi va avea următorul cuprins:

“Art. 5. - În cazuri excepţionale, motivate obiectiv, ministrul sănătăţii poate aproba clasificarea provizorie, valabilă până la data de 31 decembrie 2014, pentru un spital care îndeplineşte doar parţial criteriile minime obligatorii pentru categoria solicitată, cu condiţia prezentării de către unitatea solicitantă a unui plan de conformare cu responsabilităţi şi termene de implementare precis specificate.”

Art. II. - Prezentul ordin se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

 

Ministrul sănătăţii,

Nicolae Bănicioiu

 

Bucureşti, 19 iunie 2014.

Nr. 727.

 

ACTE ALE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

 

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

COMPLETUL PENTRU DEZLEGAREA UNOR CHESTIUNI DE DREPT ÎN MATERIE PENALĂ

DECIZIA Nr. 6

din 26 mai 2014

 

Dosar nr. 6/1/2014/HP/P

 

Corina Michaela Jîjîie - preşedintele Secţiei penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, preşedintele completului

Francisca Mana Vasile - judecător la Secţia penală

Lavinia Valeria Lefterache - judecător la Secţia penală

Maricela Cobzariu - judecător la Secţia penală

Sandei Lucian Macavei - judecător la Secţia penală

Ana Maria Dascălu - judecător la Secţia penală - judecător-raportor

Ştefan Pistol - judecător la Secţia penală

Cristina Rotaru-Radu - judecător la Secţia penală

Ioana Bogdan - judecător la Secţia penală

Roşu Cristina - magistrat-asistent

 

S-a luat în examinare sesizarea formulată de către Curtea de Apel Bucureşti prin care se solicită pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea de principiu a problemei de drept vizând dacă în interpretarea şi aplicarea art. 6 din Codul penal, în ipoteza în care este vorba de tentativă, se reduce pedeapsa la maximul prevăzut de lege pentru forma consumată a infracţiunii ori la maximul prevăzut de lege pentru forma tentativei.

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală ce formează obiectul Dosarului nr. 6/1/2014/HP/P a fost constituit conform prevederilor art. 476 alin. (6) din Codul de procedură penală şi ale art. 274 din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu modificările şi completările ulterioare.

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost reprezentat de doamna procuror Iuliana Nedelcu, procuror şef al Secţiei judiciare al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Magistratul-asistent a prezentat referatul cauzei, arătând că au fost depuse puncte de vedere şi hotărâri relevante în materie pronunţate de instanţele judecătoreşti, precum şi opinia formulată de specialiştii catedrei de drept penal din cadrul Facultăţii de Drept a Universităţii Bucureşti.

De asemenea, magistratul-asistent a arătat că au fost depuse concluzii scrise formulate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Reprezentantul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, după expunerea argumentelor juridice, a apreciat că problema de drept supusă dezlegării poate primi următoarea rezolvare: “În aplicarea legii penale mai favorabile după judecarea definitivă a cauzei potrivit art. 6 alin. (1) din Codul penal, în cazul tentativei, limita maximă a pedepsei ce trebuie avută în vedere este maximul prevăzut de lege pentru forma tentată (maximul special al pedepsei prevăzute de lege pentru infracţiunea consumată, redus sau înlocuit conform dispoziţiilor privind tratamentul sancţionator al tentativei).”

Preşedintele Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a declarat dezbaterile închise, reţinându-se dosarul în pronunţare privind sesizarea formulată.

După care,

ÎNALTA CURTE,

deliberând asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele:

I. Titularul şi obiectul sesizării

Prin încheierea din 18 martie 2014, pronunţată în Dosarul nr. 179/12272014, Curtea de Apel Bucureşti - Secţia I penală, în conformitate cu prevederile art. 475 din Codul de procedură penală, a sesizat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală, pentru a pronunţa o hotărâre prealabilă în vederea dezlegării de principiu a chestiunii de drept vizând aplicarea dispoziţiilor art. 6 alin. (1) din Codul penal “În ipoteza în care este vorba despre o tentativă, pedeapsa aplicată se reduce la maximul prevăzut de lege pentru forma consumată ori la maximul prevăzut de lege pentru forma infracţiunii de tentativă”.

II. Expunerea succintă a cauzei

În cauza Dosarului nr. 179/122/2014, Tribunalul Giurgiu, sesizat potrivit dispoziţiilor Hotărârii Guvernului nr. 836/2013 privind constituirea şi atribuţiile comisiilor de evaluare a incidenţei aplicării legii penale mai favorabile în cazul persoanelor aflate în executarea pedepselor şi măsurilor educative privative de libertate din perspectiva noilor reglementări penale şi procesual penale şi ale art. 23 din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative care cuprind dispoziţii procesual penale, modificată prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 116/2013, de Comisia de evaluare a incidenţei aplicării legii penale mai favorabile de la nivelul Penitenciarului Giurgiu, în cauza condamnatului D.G., care execută pedeapsa rezultantă de 25 ani închisoare şi 10 ani pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 64 alin. 1 lit. a) teza a II-a şi lit. b) din Codul penal, pedeapsa principală de executat fiindu-i aplicată prin Sentinţa penală nr. 173/2011 a Tribunalului Călăraşi, rămasă definitivă, prin sentinţa penală nr. 60 din 1 februarie 2014, a dispus admiterea contestaţiei la executare şi, în baza art. 6 din Codul penal, a redus pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 64 alin. 1 lit. a) teza a II-a şi lit. b) din Codul penal de la 10 ani la 5 ani.

Pentru a pronunţa sentinţa menţionată, Tribunalul Giurgiu a constatat că intimatul condamnat beneficiază de aplicarea legii penale mai favorabile, în condiţiile art. 6 din Codul penal, numai în ceea ce priveşte durata pedepsei complementare, care în hotărârea de condamnare fusese stabilită la 10 ani, iar, în conformitate cu dispoziţiile art. 66 alin. (1) din Codul penal în vigoare de la 1 februarie 2014, durata maximă a pedepsei complementare este de 5 ani.

În consecinţă, în baza art. 23 din Legea nr. 255/2013, raportat la art. 595 din Codul de procedură penală, s-a admis contestaţia la executare în cazul condamnatului privind condamnarea dispusă prin Sentinţa penală nr. 173 din 15 decembrie 2011 a Tribunalului Călăraşi, definitivă prin Decizia penală nr. 2.353 din 4 iulie 2012 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

În baza art. 6 din Codul penal, raportat la art. 12 alin. (1) din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, cu modificările ulterioare, si art. 66 alin. (1) lit. a) şi b) din Codul penal, Tribunalul Giurgiu a redus pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 alin. 1 lit. a) teza a II-a şi lit. b) din Codul penal anterior de la 10 ani la 5 ani şi a dispus anularea mandatului de executare a pedepsei închisorii nr. 529 din 17 iulie 2012 emis de Tribunalul Călăraşi şi emiterea unui nou mandat.

În cauza definitiv judecată, condamnatul avea de executat pedeapsa rezultantă de 25 ani închisoare, în aceasta intrând pedeapsa de 25 ani închisoare aplicată pentru o infracţiune de omor, pedeapsa de 10 ani închisoare aplicată pentru tentativă la infracţiunea de tâlhărie şi pedeapsa de 9 ani închisoare aplicată pentru infracţiunea de violare de domiciliu.

Infracţiunile de tâlhărie şi violare de domiciliu, potrivit art. 234 (1) lit. f) din Codul penal în vigoare de la 1 februarie 2014, constituie infracţiunea de tâlhărie calificată, deci este o infracţiune complexă, pedeapsa fiind închisoarea de la 3 la 10 ani, dar în cauză condamnatul săvârşise tentativă la infracţiunea de tâlhărie, deci nu o infracţiune consumată.

Ca atare, dacă contestatorul D.G. ar fi fost judecat la acest moment, ar fi fost condamnat la pedeapsa maximă de 5 ani pentru tentativă la infracţiunea de tâlhărie şi deci se impune stabilirea modului de interpretare a dispoziţiilor art. 6 din Codul penal privind aplicarea legii penale mai favorabile în ipoteza unei condamnări definitive, textul arătând că dacă noua lege prevede o pedeapsă mai mică se reduce pedeapsa aplicată până la maximul prevăzut de legea nouă, iar art. 187 din Codul penal în vigoare de la 1 februarie 2014 prevede că “Prin pedeapsă prevăzută de lege se înţelege pedeapsa prevăzută în textul de lege care incriminează fapta săvârşită în forma consumată, fără luarea în considerare a cauzelor de reducere sau de majorare a pedepsei”.

Judecătorul, motivând că tentativa nu este numai o cauză care atenuează răspunderea penală, ci şi o formă a infracţiunii, iar art. 6 din Codul penal prevede şi el sintagma “pentru infracţiunea săvârşită”, analizând cele două texte de lege, respectiv “pedeapsa prevăzută de lege” şi “infracţiunea săvârşită” (ambele fiind cuprinse în art. 6 din Codul penal), a apreciat că soluţionarea cauzei depinde de interpretarea dată acestor sintagme.

În concluzie, judecătorul cauzei, în punctul de vedere exprimat asupra problemei de drept sesizate, este de părere că, tentativa reprezentând şi o formă a infracţiunii, limitele pedepsei prevăzute de lege pentru infracţiunea consumată se reduc la jumătate, deci în cauză maximul prevăzut de legea nouă se va reduce la jumătate.

III. Opinia instanţelor judecătoreşti

Curtea de Apel Bucureşti nu a exprimat o opinie, dar a comunicat punctele de vedere ale instanţelor arondate, în materia problemei de drept vizând interpretarea şi aplicarea art. 6 din Codul penal în ipoteza încheierii de sesizare amintită.

Tribunalul Giurgiu a comunicat că opinia unanimă în rândul judecătorilor care judecă în materie penală este în sensul că pedeapsa aplicată se reduce la maximul prevăzut de legea nouă pentru forma infracţiunii de tentativă,

Tribunalul Ilfov a comunicat că, în urma consultării magistraţilor Secţiei penale, s-au conturat două opinii, respectiv că potrivit dispoziţiilor art. 187 din Codul penal prin sintagma “pedeapsă prevăzută de lege” se înţelege pedeapsa prevăzută de legea care incriminează fapta săvârşită în forma consumată, fără luarea în considerare a cauzelor de reducere sau de majorare a pedepsei, şi cea de-a două că în interpretarea şi aplicarea art. 6 din Codul penal, în ipoteza în care este vorba de o tentativă, se reduce pedeapsa la maximul prevăzut de lege pentru forma consumată a infracţiunii ori la maximul pentru forma tentativei.

Tribunalul Călăraşi nu a exprimat un punct de vedere asupra chestiunii de drept analizate, instanţa comunicând numai că la nivelul său şi al judecătoriilor arondate nu s-au înregistrat cauze având acest obiect.

Tribunalul Teleorman, de asemenea, a comunicat numai punctele de vedere ale Judecătoriei Alexandria - art. 6 din Codul penal, când este vorba despre o faptă rămasă în forma tentativei, limitele de pedeapsă pentru infracţiunea consumată se vor reduce la jumătate, Judecătoriei Turnu-Măgurele - aceasta însă nu răspunde chestiunii analizate, ci menţionează numai că instituţiile de drept penal în situaţii tranzitorii se aplică autonom - şi Judecătoriei Zimnicea - că în ipoteza în care este vorba de tentativă, pedeapsa se reduce la maximul pentru forma tentativei.

Tribunalul Ialomiţa, considerând că tentativa reprezintă şi o formă a infracţiunii, a răspuns că limitele pedepsei prevăzute de lege pentru infracţiunea consumată se reduc la jumătate, adică maximul prevăzut de legea nouă se va reduce la jumătate.

Tribunalul Bucureşti - Secţia I penală şi Judecătoriile Sectorului 1, Sectorului 2, Sectorului 3, Sectorului 4, Sectorului 5 şi Sectorului 6, cu excepţia acesteia din urmă, arată că punctul de vedere majoritar al magistraţilor este că, în aplicarea art. 6 din Codul penal, în cazul tentativei, se impune reducerea pedepsei la maximul prevăzut de lege pentru tentativă, acesta nestabilindu-se potrivit art. 187 din Codul penal, în sens contrar însemnând a nu ţine seama de o împrejurare stabilită de instanţa care a examinat fondul cauzei, aducându-se atingere autorităţii de lucru judecat a hotărârii iniţiale.

În ceea ce priveşte opinia Judecătoriei Sectorului 6, aceasta a menţionat că nu are jurisprudenţă în aplicarea art. 6 din Codul penal, în ipoteza în care este vorba de o tentativă, dar, majoritar, magistraţii consideră că pedeapsa se raportează la maximul prevăzut de lege pentru forma tentată a infracţiunii.

Curtea de Apel Bacău, în punctul de vedere exprimat asupra chestiunii de drept analizate, consideră că limita maximă a pedepsei prevăzută de lege pentru infracţiunea comisă nu poate ignora cauza de reducere a pedepsei în cazul tentativei, întrucât pedeapsa ce se poate aplica efectiv nu poate depăşi maximul special prevăzut de legea nouă aşa cum este redus.

Tribunalul Bacău, Judecătoria Moineşti, Judecătoria Buhuşi, în ceea ce priveşte chestiunea de drept analizată, au menţionat că în aplicarea art. 6 din Codul penal, în situaţia tentativei, pedeapsa se reduce la maximul prevăzut de lege pentru Forma consumată a infracţiunii şi nu la maximul pentru forma tentativei.

Judecătoria Oneşti şi Tribunalul Neamţ au apreciat că reducerea pedepsei se face prin raportare la maximul special prevăzut pentru forma tentativei şi nu a infracţiunii în formă consumată.

Curtea de Apel Constanţa şi Tribunalul Constanţa, în opinia exprimată, susţin că limita maximă a pedepsei care trebuie avută în vedere este cea redusă din limita prevăzută de lege pentru infracţiunea consumată.

Curtea de Apel Craiova a precizat că problema de drept supusă discuţiei, la nivelul său, a fost în sensul că în aplicarea art. 6 din Codul penal, în cazul tentativei, a fost avut în vedere maximul special pentru această formă de infracţiune, iar nu maximul special prevăzut de lege pentru infracţiunea consumată. Judecătoria Slatina este de părere că aplicarea art. 187 din Codul penal exclude luarea în considerare, în aplicarea art. 6 din Codul penal, a cauzelor de reducere sau de majorare a pedepsei, prin pedeapsă prevăzută de lege înţelegându-se pedeapsa prevăzută de textul de lege care incriminează fapta săvârşită în formă consumată.

Judecătoria Balş, Tribunalul Mehedinţi, Judecătoria Vânju-Mare, Tribunalul Dolj, Judecătoria Craiova, în punctele de vedere exprimate, au precizat că, în legătură cu interpretarea şi aplicarea art. 6 din Codul penal, în ipoteza în care este vorba de o tentativă, pedeapsa se reduce la maximul pentru forma tentativei, neexistând raţiuni legale sau de interpretare logico-juridică pentru ca, în situaţia existenţei tentativei, pedeapsa să fie redusă la maximul prevăzut de lege pentru forma consumată a infracţiunii.

Judecătoria Drobeta-Turnu Severin, în punctul de vedere exprimat, a susţinut că în interpretarea şi aplicarea art. 6 din Codul penal, în ipoteza în care este vorba de o tentativă, se reduce pedeapsa prevăzută de lege pentru forma consumată a infracţiunii.

Curtea de Apel Galaţi şi instanţe din raza sa, Tribunalul Galaţi, Judecătoria Brăila, Tribunalul Brăila au transmis că opinia majoritară adoptată în rezolvarea chestiunii de drept analizate este aceea că, în cazul tentativei, pedeapsa prevăzută de lege se reduce la maximul prevăzut de lege pentru forma tentativei, noţiunea de “infracţiune săvârşită”, astfel cum este definită în art. 174 din Codul penal, însemnând “săvârşirea oricăreia dintre faptele pe care legea le pedepseşte ca infracţiune consumată sau ca tentativă”.

Curtea de Apel Piteşti nu a comunicat un punct de vedere vizând chestiunea de drept analizată, mărginindu-se să transmită că pe rolul instanţelor judecătoreşti din circumscripţia sa teritorială nu s-au înregistrat cauze de natura celor indicate (interpretarea şi aplicarea art. 6 din Codul penal în cauze definitiv judecate penal, formă consumată sau forma tentativei).

Curtea de Apel Oradea şi Tribunalul Satu Mare, instanţă arondată competenţei sale, au comunicat că punctul de vedere exprimat de judecătorii instanţelor este acela că, în ipoteza în care este vorba de tentativă, se reduce pedeapsa la maximul prevăzut de lege pentru forma tentativei.

Curtea de Apel Timişoara şi Tribunalul Caraş-Severin au comunicat că, în problema de drept analizată, opinia majoritară a magistraţilor este în sensul că tentativa fiind o formă a infracţiunii, limitele de pedeapsă prevăzute de lege pentru forma consumată se reduc la jumătate, astfel că maximul prevăzut de legea nouă se reduce la jumătate.

Tribunalul Arad, în punctul de vedere exprimat, a comunicat că magistraţii care activează la nivelul secţiei penale interpretează dispoziţiile art. 6 din Codul penal în sensul că ele se aplică pedepselor stabilite pentru tentativă doar atunci când pedeapsa iniţială este mai mare decât pedeapsa prevăzută de legea nouă pentru infracţiunea consumată, interpretarea rezultând din coroborarea dispoziţiilor art. 6 şi 187 din Codul penal, compararea sancţiunilor făcându-se doar în raport cu pedeapsa prevăzută de legea nouă pentru infracţiunea consumată, fără luarea în considerare a cauzelor de reducere sau de majorare a pedepsei, or, oprirea procesului infracţional în faza tentativei este o cauză de reducere a pedepsei.

Curtea de Apel Târgu Mureş nu şi-a exprimat un punct de vedere în legătură cu chestiunea de drept analizată, dar a anexat opinia Judecătoriei Luduş şi a Tribunalului Harghita, aceste două instanţe susţinând că în ipoteza în care avem de-a face cu O tentativă la o infracţiune prevăzută atât în noul cod, cât şi în vechiul cod penal, în vederea stabilirii legii penale mai favorabile, limitele pedepsei prevăzute în vechiul Cod penal reduse la jumătate se vor compara cu limitele prevăzute în noul Cod penal reduse la jumătate, având în vedere că tentativa reprezintă o formă a infracţiunii şi nu s-ar justifica compararea cu limitele pedepsei prevăzute în noul Cod penal nereduse la jumătate.

Curtea de Apel Cluj nu şi-a exprimat un punct de vedere în legătură cu chestiunea de drept analizată, dar a anexat decizii ale Tribunalului Maramureş, Judecătoriei Baia Mare şi Curţii de Apel Cluj.

Curtea de Apel Alba Iulia şi-a exprimat opinia în sensul celor exprimate de către completul care a sesizat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile.

Curtea de Apel Braşov şi-a exprimat opinia în sensul că tentativa, ca formă a infracţiunii, a intrat sub puterea lucrului judecat, astfel că în privinţa tratamentului sancţionatoriu limitele de pedeapsă ce vor fi avute în vedere sunt cele din legea nouă, însă reduse la jumătate. În privinţa tratamentului sancţionator, pedeapsa aplicată sub legea veche se reduce la maximul pentru forma tentativei, respectiv jumătate din limitele de pedeapsă prevăzute de legea nouă.

Tribunalul pentru Minori şi Familie Braşov a apreciat că în aplicarea dispoziţiilor art. 6 din Codul penal trebuie avut în vedere maximul prevăzut de lege pentru forma consumată a infracţiunii în ipoteza în care se analizează o condamnare pentru săvârşirea unei infracţiuni rămase în forma tentativei. Opina exprimată a fost în sensul că pedeapsa se reduce la maximul prevăzut de lege pentru forma tentativei.

Curtea de Apel laşi şi-a exprimat părerea în sensul că în ipoteza în care este vorba de tentativă se reduce pedeapsa la maximul pentru forma tentativei şi a anexat decizii ale Judecătoriei Vaslui, Tribunalului Vaslui şi Curţii de Apel laşi.

IV. Opinia specialiştilor consultaţi

În conformitate cu dispoziţiile art. 476 alin. (10) raportat la art. 473 alin. (5) din Codul de procedură penală a fost solicitată opinia scrisă a unor specialişti recunoscuţi asupra chestiunii de drept ce formează obiectul sesizării, constatându-se că a răspuns solicitării Universitatea din Bucureşti - Facultatea de Drept - Departamentul Drept penal.

Punctul de vedere al Universităţii din Bucureşti - Facultatea de Drept - Departamentul Drept penal

S-a susţinut că scopul reglementării art. 6 din Codul penal este de a oferi suport legal unei pedepse definitive în raport cu noua lege, care este mai favorabilă, pe timpul executării acestei pedepse şi până fa încetarea oricăror efecte ale condamnării ce vor interveni prin reabilitare.

Aşadar, principiul legalităţii pedepselor impune ca pedeapsa aplicată în baza legii vechi să aibă susţinere şi în legea nouă, nefiind admisă executarea unei pedepse mai mari decât cea aplicabilă potrivit legii noi mai favorabile.

S-a argumentat că în aplicarea dispoziţiilor art. 6 din Codul penal este important să se stabilească dacă judecarea condamnatului potrivit legii noi va conduce în concret la o situaţie mai blândă pentru acesta şi de aceea se vor avea în vedere limitele de pedeapsă între care s-ar face individualizarea pedepsei pentru infracţiunea săvârşită, dacă aceasta ar fi judecată conform legii noi.

S-a apreciat că, în cazul săvârşirii unei infracţiuni sub forma tentativei, maximul de pedeapsă aplicabil este cel redus la jumătate faţă de cel prevăzut de lege pentru infracţiunea consumată, pentru că instanţa până la această limită va putea ajunge cu aplicarea pedepsei.

De asemenea, dispoziţiile art. 187 din Codul penal privind noţiunea de pedeapsă prevăzută de lege nu sunt incidente în aplicarea art. 6 din Codul penal. Noţiunea de pedeapsă prevăzută de lege este menită a reflecta gravitatea faptei în abstract, în raport cu care sunt incidente anumite instituţii cum ar fi: prescripţia răspunderii penale (durata termenului de prescripţie a răspunderii penale), îndeplinirea condiţiilor privind al doilea termen al recidivei.

S-a opinat, aşadar, în interpretarea şi aplicarea art. 6 din Codul penal, că se va avea în vedere, în ipoteza unei tentative, maximul pedepsei pentru forma tentativei (adică maximul special prevăzut de lege pentru infracţiunea consumată redus la jumătate).

În altă ordine de idei, s-a apreciat că, fiind vorba de pedepse definitiv aplicate, ar prezenta importanţă dacă în urma aplicării legii noi s-ar obţine o sancţionare per ansamblu mai blândă pentru condamnat şi nu neapărat o reducere de pedeapsă pentru unele dintre infracţiunile judecate definitiv şi care nu ar fi suficientă pentru a conduce la o pedeapsă rezultantă mai uşoară decât cea aplicată definitiv.

V. Jurisprudenţa relevantă în cauză

V.1. Jurisprudenţa naţională în materie

Din trecerea în revistă a soluţiilor magistraţilor care judecă în materie penală se constată că majoritatea (nu unanimitatea) au pronunţat hotărâri în materia analizată, considerând că în cadrul aplicării art. 6 alin. (1) din Cod penal în cauze definitiv judecate pedeapsa aplicată se reduce la maximul prevăzut de legea penală nouă pentru forma tentativă.

Astfel, această orientare este relevată de Decizia penală nr. 123 din 7 februarie 2014 a Tribunalului Constanţa, pronunţată în Dosarul nr. 650/256/2014, în cazul tentativei la infracţiunea de furt calificat, instanţa constatând că limitele de pedeapsă trebuie reduse prin aplicarea art. 6 alin. (1) din Codul penal la cea maximă pentru tentativă prevăzută în Codul penal în vigoare de la 1 februarie 2014. În acelaşi sens s-au pronunţat magistraţii instanţelor arondate curţilor de apel cum s-a mai arătat.

A două opinie, relevată, spre exemplu, în Sentinţa penală nr. 32 din 1 februarie 2014, pronunţată de Tribunalul Ilfov în Dosarul nr. 209/93/2014, concordă spre considerarea regimului sancţionator al tentativei ca fiind pedeapsa prevăzută în textul de lege care incriminează fapta săvârşită în formă consumată, fără luarea în considerare a cauzelor de reducere sau de majorare a pedepsei, întemeiată pe art. 187 din Codul penal, judecătorul motivând ca raţiunea dispoziţiilor art. 6 din Codul penal nu este aceea de a-l aduce pe condamnat în situaţia aceluia judecat în condiţiile succesiunii de legi intervenite în cursul procesului, ci doar de a garanta respectarea principiului legalităţii, în sensul ca cel condamnat să nu execute o pedeapsă mai mare decât limita maximă prevăzută de legea penală nouă. Soluţia dată prin această hotărâre a rămas definitivă prin Decizia penală nr. 5/C din 6 martie 2014 a Curţii de Apel Bucureşti.

V.2. Jurisprudenţa relevantă a Curţii Constituţionale anterior sesizării

În jurisprudenţa Curţii Constituţionale nu a fost identificată a fi analizată problema de drept ce face obiectul sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, însă există o jurisprudenţa în ceea ce priveşte lipsa de corelare a actelor normative, fapt ce a creat probleme de interpretare a legii care pot avea consecinţe în planul securităţii juridice.

VI. Opinia Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

Prin Adresa nr. 911/C/1276/III-5/2014 din data de 14 aprilie 2014, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a comunicat că nu există în lucru nicio sesizare vizând problema de drept interpretarea şi aplicarea art. 6 din Codul penal, în ipoteza în care este vorba de tentativă, se reduce pedeapsa la maximul prevăzut de lege pentru forma consumată a infracţiunii ori la maximul prevăzut de lege pentru forma tentativei.

Referitor la chestiunea de drept suspusă dezlegării, Ministerul Public, în concluziile depuse la dosar a susţinut, în esenţă, că în aplicarea legii penale mai favorabile după judecarea definitivă a cauzei potrivit art. 6 alin. (1) din Codul penal, în cazul tentativei, limita maximă a pedepsei ce trebuie avută în vedere este maximul prevăzut de lege pentru forma tentată, respectiv maximul special al pedepsei prevăzute de lege pentru infracţiunea consumată, redus sau înlocuit conform dispoziţiilor privind tratamentul sancţionator al tentativei.

S-a susţinut că tentativa fiind atât o formă a infracţiunii, cât şi o cauză legală de modificare a pedepsei, efectele sale asupra pedepsei trebuie avute în vedere la stabilirea dispoziţiilor legii penale mai favorabile, iar opiniile doctrinare relevă referirea constantă la tentativă atunci când se identifică dispoziţiile legale care trebuie avute în vedere la stabilirea legii penale mai favorabile în cazul pedepselor definitive si, totodată, valorificarea tratamentului sancţionator al tentativei în identificarea maximului special prevăzut de legea nouă pentru infracţiunea săvârşită reprezintă o soluţie de tradiţie, unanim acceptată.

VII. Cadrul juridic incident:

- art. 6 alin. (1) din Codul penal, aplicarea legii penale mai favorabile după judecarea definitivă a cauzei, art. 32 alin. (1), art. 33 alin. (1) şi (2), art. 187, art. 174 şi art. 2 alin. (2) din Codul penal, art. 4, 8 din Legea nr. 187/2012 şi art. 595 alin. (1) din Codul de procedură penală - Secţiunea a II-a

VIII. Raportul asupra chestiunii de drept supuse dezlegării

Judecătorul-raportor a susţinut că dispoziţiile art. 6 alin. (1) din Codul penal, aplicarea legii penale mai favorabile după judecarea definitivă a cauzei, în ipoteza în care este vorba de tentativă, se interpretează în sensul că limitele pedepsei prevăzute de lege pentru infracţiunea consumată se reduc la jumătate, limita maximă a pedepsei care trebuie avută în vedere fiind cea redusă din limita prevăzută de lege pentru infracţiunea consumată.

S-a susţinut că, în aplicarea dispoziţiilor art. 6 alin. (1) din Codul penal, pedeapsa închisorii aplicată pentru comiterea tentativei la o infracţiune se reduce la maximul special prevăzut de legea penală nouă pentru tentativa la infracţiunea săvârşită, întrucât, potrivit art. 174 din Codul penal nou (art. 144 din Codul penal din 1969), prin săvârşirea sau comiterea unei infracţiuni se înţelege săvârşirea oricăreia dintre faptele pe care legea le pedepseşte ca infracţiune consumată sau ca tentativă, pedeapsa închisorii aplicată prin hotărârea definitivă de condamnare reducându-se la maximul special rezultat din aplicarea art. 33 alin. (2) şi a textului incriminator din legea penală, numai astfel respectându-se art. 4 şi 8 din Legea nr. 187/2012, cu modificările ulterioare, sintagma “maximul special prevăzut de legea nouă pentru infracţiunea săvârşită” neputând fi acceptată decât în considerarea dispoziţiilor art. 187 şi 174 din Codul penai (art. 1411 şi 144 din Codul penal din 1969), raţiunea art. 6 alin. (1) din Codul penal fiind respectarea principiului legalităţii pedepsei prevăzut în art. 2 din Codul penal, nicio persoană condamnată să nu execute o pedeapsă mai mare decât ar fi putut să execute dacă ar fi fost judecată potrivit legii noi.

S-a menţionat că art. 6 din Codul penal are un scop total diferit, acela de a asigura egalitatea de tratament juridic şi legalitatea în aplicarea pedepselor, aceasta prin raportare la specificul fiecărei cauze, nu la abstractul rezultat din textul legii, echitatea aplicării pedepselor presupunând, obligatoriu, ca o persoană în sarcina căreia s-a stabilit o situaţie de fapt în raport cu o alta să beneficieze de acelaşi tratament juridic precum cea din urmă.

IX. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

Examinând sesizarea formulată în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile reţine următoarele:

A. Cu privire la condiţiile de admisibilitate ale sesizării

S-a constatat legalitatea sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, fiind îndeplinite cerinţele de admisibilitate impuse de dispoziţiile art. 475 din Codul de procedură penală.

Constatând îndeplinite condiţiile de admisibilitate, Înalta Curte a procedat la analizarea pe fond a chestiunii de drept ce face obiectul sesizării.

B. Cu privire la chestiunea de drept a cărei dezlegare este solicitată

Problema de drept ce face obiectul prezentei cauze priveşte interpretarea şi aplicarea art. 6 alin. (1) din Codul penal, respectiv în ipoteza în care este vorba de tentativă, dacă se reduce pedeapsa la maximul prevăzut de lege pentru forma consumată a infracţiunii ori la maximul prevăzut de lege pentru forma tentativei.

În contextul cauzei, Înalta Curte reţine că, în aplicarea corectă a dispoziţiilor legii penale mai favorabile în cauze definitiv judecate, privitor la orice instituţie a dreptului substanţial incidenţă în această fază, trebuie să pornească de la specificul reglementării cuprinse în art. 6 din Codul penal, stabilind în raport cu acesta modul în care litera şi raţiunea acestei reglementări se transpun în fiecare caz particular.

Potrivit art. 6 alin. (1)-(3) din Codul penal, când după rămânerea definitivă a unei hotărâri de condamnare şi până la executarea pedepsei a intervenit o lege penală mai favorabilă, pedeapsa închisorii sau amenzii se reduce la maximul prevăzut de legea nouă pentru infracţiunea săvârşită.

Scopul reglementării art. 6 din Codul penal este de a oferi suport legal unei pedepse definitive în raport cu noua lege, care este mai favorabilă, pe timpul executării acestei pedepse şi până la încetarea oricăror efecte ale condamnării ce vor interveni prin reabilitare şi, totodată, de a asigura egalitatea de tratament juridic şi legalitatea în aplicarea pedepselor.

Principiul legalităţii pedepselor impune ca pedeapsa aplicată în baza legii vechi să aibă susţinere şi în legea nouă, nefiind admisă executarea unei pedepse mai mari decât cea aplicabilă potrivit legii noi mai favorabile,

Prin garantarea principiului legalităţii se face o individualizare legală a pedepsei, înlăturându-se partea din pedeapsă care depăşeşte maximul aplicabil sub legea nouă fără a face o nouă individualizare.

Tentativa este o formă a infracţiunii imperfectă, autonomă, pedepsită când legea prevede în mod expres, fiind o cauză legală generală de modificare a pedepsei, iar efectele sale trebuie avute în vedere la stabilirea dispoziţiilor legii mai favorabile

Art. 174 din Codul penal stabileşte că prin săvârşirea unei infracţiuni sau comiterea unei infracţiuni se înţelege săvârşirea oricăreia dintre faptele pe care legea le pedepseşte ca infracţiune consumată sau ca tentativă, precum şi participarea la comiterea acestora în calitate de coautor, instigator sau complice.

Referirea la “infracţiunea săvârşită” din formularea “maximul special prevăzut de legea nouă pentru infracţiunea săvârşită”, utilizată în art. 6 alin. (1) din Codul penal, poate fi interpretată numai prin raportare la dispoziţiile art. 174 din Codul penal, potrivit cărora, aşa cum arătam mai sus, “prin săvârşirea unei infracţiuni sau comiterea unei infracţiuni se înţelege săvârşirea oricăreia dintre faptele pe care legea le pedepseşte ca infracţiune consumată sau ca tentativă...”.

Prin urmare, în interpretarea şi aplicarea art. 6 alin. (1) din Codul penal se va avea în vedere, în ipoteza unei tentative, maximul pedepsei pentru forma tentativei, adică maximul special prevăzut de lege pentru infracţiunea consumată redus sau înlocuit conform dispoziţiilor privind tratamentul sancţionator al tentativei.

În consecinţă, în aplicarea legii penale mai favorabile după judecarea definitivă a cauzei potrivit art. 6 alin. (1) din Codul penal, în cazul tentativei, limita maximă a pedepsei ce trebuie avută în vedere este maximul prevăzut de lege pentru forma tentată (maximul special al pedepsei prevăzute de lege pentru infracţiunea consumată, redus sau înlocuit conform dispoziţiilor privind tratamentul sancţionator al tentativei).”

Pentru considerentele arătate, în temeiul art. 477 din Codul de procedură penală,

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

În numele legii

DECIDE:

Admite sesizarea formulată de Curtea de Apel Bucureşti Secţia I penală în Dosarul nr. 179/122/2014 prin care se solicită pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea de principiu a problemei de drept vizând mecanismul de aplicare a legii penale mai favorabile după judecarea definitivă a cauzei în ipoteza în care este vorba de tentativă,

“În aplicarea legii penale mai favorabile după judecarea definitivă a cauzei potrivit art. 6 alin. 1 din Codul penal, în cazul tentativei, limita maximă a pedepsei ce trebuie avută în vedere este maximul prevăzut de lege pentru forma tentată (maximul special al pedepsei prevăzute de lege pentru infracţiunea consumată, redus sau înlocuit conform dispoziţiilor privind tratamentul sancţionator al tentativei).”

Obligatorie de la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, potrivit dispoziţiilor art. 477 alin. (3) din Codul de procedură penală.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 26 mai 2014.

 

PREŞEDINTELE SECŢIEI PENALE A ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

judecător CORINA MICHAELA JÎJÎIE

Magistrat-asistent,

Cristina Roşu

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

COMPLETUL PENTRU DEZLEGAREA UNOR CHESTIUNI DE DREPT ÎN MATERIE PENALĂ

DECIZIA Nr.7

din 26 mai 2014

 

Dosar nr. 8/1/2014/HP/P

 

Corina Michaela Jijîie - preşedintele Secţiei penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - preşedintele completului

Francisca Maria Vasile - judecător Secţia penală

Lavinia Valeria Lefterache - judecător Secţia penală

Maricela Cobzariu - judecător Secţia penală

Sandei Lucian Macavei - judecător Secţia penală - judecător-raportor

Ana Maria Dascălu - judecător Secţia penală

Ştefan Pistol - judecător Secţia penală

Cristina Rotam Radu - judecător Secţia penală

Ioana Bogdan - judecător Secţia penală

Iulia Carmela Humă - magistrat-asistent

 

S-a luat în examinare, în cadrul Dosarului nr. 8/1/2014/HP/P, sesizarea formulată de Curtea de Apel Oradea - Secţia penală şi pentru cauze cu minori prin încheierea din 13 martie 2014, pronunţată în Dosarul nr. 550/111/2014, prin care, în baza art. 475 din Codul de procedură penală, se solicită Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea în principiu a problemei de drept ce constă în modul de aplicare a dispoziţiilor art. 6 alin. (1) din Codul penal, cu privire la sintagma “maximul special prevăzut de legea nouă pentru infracţiunea săvârşită”, respectiv dacă prin sintagma “maximul special prevăzut de legea nouă pentru infracţiunea săvârşită” se înţelege, în cazul infracţiunilor continuate, strict maximul special prevăzut de legea care incriminează fapta săvârşită în formă continuată sau se înţelege acest maxim special majorat cu 3 ani potrivit sporului facultativ de pedeapsă.

S-a luat în examinare, în cadrul Dosarului nr. 10/1/2014/HP/P, sesizarea formulată de Curtea de Apel Bucureşti - Secţia I penală prin încheierea din 17 martie 2014 pronunţată în Dosarul nr. 252/98/2014 (833/2014) prin care, în baza art. 475 din Codul de procedură penală, se solicită Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea în principiu a problemei de drept dacă aplicarea legii penale mai favorabile, după judecarea definitivă a cauzei, potrivit art. 6 din Codul penal, în cazul infracţiunilor continuate, se face numai în raport cu pedeapsa prevăzută de legea nouă pentru infracţiunea săvârşită sau în raport şi cu sporul facultativ prevăzut de aceeaşi lege pentru sancţionarea acestei forme a unităţii legale de infracţiune.

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală este constituit conform prevederilor art. 476 alin. (6) din Codul de procedură penală şi art. 274 din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu modificările şi completările ulterioare.

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este reprezentat de doamna procuror Iuliana Nedelcu, procuror şef al Secţiei judiciare a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Preşedintele completului de judecată, doamna judecător Corina Michaela Jîjîie, preşedintele Secţiei penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, prealabil a învederat că între dosarele nr. 8/1/2014/HP/P şi nr. 10/1/2014/HP/P există identitate de obiect şi a acordat cuvântul reprezentantul Ministerului Public pentru a pune concluzii cu privire la reunirea cauzelor.

Reprezentantul procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a pus concluzii de reunire a cauzelor nr. 8/1/2014/HP/P şi nr. 10/1/2014/HP/P, având în vedere identitatea de obiect a acestora.

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, constatând că primul dosar cu care instanţa a fost investită la data de 24 martie 2014 a fost Dosarul nr. 8/1/2014/HP/P, că între acest dosar şi Dosarul nr. 10/1/2014/HP/P există identitate de obiect, că judecătorul-raportor a depus un raport comun pentru cele două dosare, că reprezentantul Ministerului Public, de asemenea, a depus concluzii scrise comune pentru dosarele nr. 8/1/2014/HP/P şi nr. 10/1/2014/HP/P, reuneşte cauza ce formează obiectul Dosarului nr. 10/1/2014/HP/P la cauza ce formează obiectul Dosarului nr. 8/1/2014/HP/P, urmând să se pronunţe o singură decizie în Dosarul nr. 8/1/2014/HP/P.

Magistratul-asistent a învederat că s-au transmis puncte de vedere asupra chestiunii de drept din partea unor curţi de apel şi a instanţelor arondate acestora, precum şi punctul de vedere exprimat de Departamentul Drept penal din cadrul Facultăţii de Drept a Universităţii Bucureşti.

A mai învederat că, prin Adresa nr. 816/C/1.086/111-5/2014 din data de 8 aprilie 2014, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a comunicat că nu există în lucru nicio sesizare având ca obiect pronunţarea unui recurs în interesul legii vizând problema de drept; dacă aplicarea legii penale mai favorabile, după judecarea definitivă a cauzei, potrivit art. 6 din Codul penal, în cazul infracţiunilor continuate, se face numai în raport cu pedeapsa prevăzută de legea nouă pentru infracţiunea săvârşită sau în raport şi cu sporul facultativ prevăzut de aceeaşi lege pentru sancţionarea acestei forme a unităţii legale de infracţiune.

De asemenea, prin Adresa nr. 776/C/1.084/111-5/2014 din data de 8 aprilie 2014, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a mai comunicat că nu există în lucru nicio sesizare având ca obiect pronunţarea unui recurs în interesul legii vizând problema de drept: modul de aplicare a dispoziţiilor art. 6 alin, (1) din Codul penal, cu privire la sintagma “maximul special prevăzut de legea nouă pentru infracţiunea săvârşită”, respectiv dacă prin sintagma “maximul special prevăzut de legea nouă pentru infracţiunea săvârşită” se înţelege, în cazul infracţiunilor continuate, strict maximul special prevăzut de legea care incriminează fapta săvârşită în formă consumată sau se înţelege acest maxim special majorat cu 3 ani potrivit sporului facultativ de pedeapsă.

Magistratul-asistent a mai învederat că la dosar a fost depus Raportul unic întocmit de judecătorul-raportor la data de 24 aprilie 2014, care a fost comunicat condamnaţilor T.P.L.F. la data de 30 aprilie 2014 şi H. I. la data de 24 aprilie 2014, potrivit dispoziţiilor art. 476 alin. (9) din Codul de procedură penală.

Condamnatul H. I., prin intermediul apărătorului, a depus la dosarul cauzei punctul său de vedere privind chestiunea de drept supusă judecăţii la data de 9 mai 2014.

Condamnatul T.P.L.F., prin intermediul apărătorului, a depus la dosarul cauzei punctul său de vedere privind chestiunea de drept supusă judecăţii la data de 12 mai 2014.

La data de 23 mai 2014 a fost depus şi punctul de vedere al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie privind rezolvarea de principiu a problemei de drept supuse dezbaterii.

Având cuvântul pentru a pune concluzii asupra cauzelor reunite, referitor la chestiunea de drept supusă dezlegării, reprezentantul Ministerului Public a susţinut că infracţiunea continuată este o stare de agravare a pedepsei, respectiv o cauză modificatoare de pedeapsă reglementată în partea generală a Codului penal (art. 41 alin. 2 şi art. 42 din Codul penal anterior, respectiv art. 35 alin. (1) şi art. 36 alin. (1) din Codul penal actual).

În consecinţă, în virtutea caracterului său de cauză legală de modificare a pedepsei, infracţiunea continuată va fi avută în vedere la identificarea legii penale mai favorabile după judecarea definitivă a cauzei.

Astfel, în aplicarea dispoziţiilor art. 6 alin. (1) din Codul penal, în ipoteza unei infracţiuni continuate, sintagma “maximul special prevăzut de legea nouă pentru infracţiunea săvârşită” semnifică, în opinia exprimată de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, acest maxim la care se adaugă sporul prevăzut de legea nouă pentru infracţiunea săvârşită în mod continuat, întrucât până la această limită se poate ajunge, în mod abstract, în aplicarea pedepsei pentru această formă de unitate legală.

S-a arătat că verificarea incidenţei art. 6 din Codul penal în ipoteza infracţiunii continuate se va face într-o singură etapă, prin compararea pedepsei definitiv aplicate cu maximul special prevăzut de legea nouă pentru infracţiunea respectivă plus sporul prevăzut de legea nouă pentru infracţiunea continuată, pedeapsa putând fi redusă, în această ipoteză, până la limita sumei dintre maximul prevăzut de legea nouă şi maximul sporului aplicabil pentru infracţiunea continuată.

Concluzionând, după expunerea argumentelor de drept şi jurisprudenţiale, reprezentantul Ministerului Public a arătat că soluţia propusă chestiunii de drept ce face obiectul sesizării este următoarea:

În aplicarea legii penale mai favorabile, potrivit art. 6 din Codul penal în ipoteza infracţiunilor continuate, prin sintagma “maximul special prevăzut de legea nouă pentru infracţiunea săvârşită” se înţelege maximul special prevăzut de legea nouă pentru infracţiunea săvârşită plus sporul prevăzut de legea nouă pentru infracţiunea continuată.

Doamna judecător Lavinia Valeria Lefterache a adresat reprezentantului parchetului întrebarea “Dacă apreciază că articolul 4 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal permite interpretarea dată problemei de drept supuse dezlegării?”.

Întrucât art. 4 din legea mai sus menţionată a fost editat pentru a împiedica ultraactivitatea fostului art. 15 din Codul penal care reglementa ipoteza aplicării facultative a legii penale mai favorabile şi care nu era justificată de o necesitate a asigurării principiului legalităţii, procurorul a apreciat că acest text de lege nu are incidenţă în dezlegarea problemei de drept supuse judecăţii, în condiţiile în care este vorba de aplicarea obligatorie a legii penale mai favorabile.

Preşedintele completului, doamna judecător Corina Michaela Jîjîie, constatând că nu mai sunt alte întrebări de formulat din partea membrilor completului, a declarat dezbaterile închise, iar Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a reţinut Dosarul nr. 8/1/2014/HP/P în pronunţare asupra problemei de drept supuse dezlegării.

ÎNALTA CURTE,

I. Titularii şi obiectul sesizărilor

A. Prin încheierea din 13 martie 2014 pronunţată în Dosarul nr. 550/111/2014, Curtea de Apel Oradea - Secţia penală şi pentru cauze cu minori a sesizat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în vederea dezlegării chestiunii de drept ce constă în modul de aplicare a dispoziţiilor art. 6 alin. (1) din Codul penal, respectiv dacă prin sintagma “maxim special prevăzut de legea nouă pentru infracţiunea săvârşită” se înţelege, în cazul infracţiunilor continuate, strict maximul special prevăzut de legea care incriminează fapta săvârşită în formă consumată sau se înţelege acest maxim special majorat cu 3 ani potrivit sporului facultativ de pedeapsă.

B. Prin încheierea de sesizare din 17 martie 2014 pronunţată în Dosarul nr. 252/98/2014, Curtea de Apel Bucureşti - Secţia I penală a sesizat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarei chestiuni de drept:

- dacă aplicarea legii penale mai favorabile, după judecarea definitivă a cauzei, potrivit art. 6 din Codul penal, în cazul infracţiunii continuate, se face numai în raport cu pedeapsa prevăzută de legea nouă pentru infracţiunea săvârşită sau în raport şi cu sporul facultativ prevăzut de aceeaşi lege pentru sancţionarea acestei forme a unităţii legale de infracţiune.

II. Expunerea succintă a cauzei cu privire la sesizarea formulată de Curtea de Apel Oradea în Dosarul nr. 550/111/2014

Prin Sentinţa penală nr. 161 din 9 iunie 2010, pronunţată de Tribunalul Bihor, definitivă prin nerecurare, s-a admis cererea de contopire a pedepselor formulată de condamnatul T.P.L.F., vizând pedepsele aplicate prin Sentinţa penală nr. 356/2007 a Tribunalului Bihor, Sentinţa penală nr. 456/2003 a Judecătoriei Beiuş, Sentinţa penală nr. 304/1998 a Judecătoriei Oradea, după cum urmează:

- 8 ani de închisoare aplicată pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 209 alin. 1 Ut. a) şi g) din Codul penal anterior cu aplicarea art. 41 alin. 2 din Codul penal anterior;

- 3 ani de închisoare aplicată pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 194 alin. 1 din Codul penal anterior cu aplicarea art. 37 lit. b) din Codul penal anterior;

- 1 an şi 3 luni de închisoare aplicată pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 209 alin. 1 lit. c), e) şi g) din Codul penal anterior cu aplicarea art. 37 lit. b) din Codul penal anterior;

- 1 an şi 3 luni de închisoare aplicată pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 209 alin. 1 lit. c), e) şi g) din Codul penal anterior cu aplicarea art. 37 lit. b) din Codul penal anterior.

S-a dispus ca inculpatul să execute pedeapsa cea mai grea - de 8 ani de închisoare în regim de detenţie.

În baza sentinţei penale menţionate s-a emis mandatul de executare a pedepsei nr. 218 din 28 iulie 2010 a Tribunalului Bihor în executarea căruia se află condamnatul în prezent.

Împotriva acestei sentinţe, condamnatul T.P.L.F. a formulat contestaţie la executare având ca obiect intervenirea unei legi penale noi (art. 595 din noul Cod de procedură penală).

Prin Sentinţa penală nr. 109/P/2014 din 24 februarie 2014, pronunţată în Dosarul nr. 550/111/2014, Tribunalul Bihor - Secţia penală, în baza art. 595 din noul Cod de procedură penală cu aplicarea art. 23 din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative care cuprind dispoziţii procesual penale, cu modificările ulterioare, a respins cererea formulată de persoana condamnată T. P. L. F. de aplicare a legii penale mai favorabile.

S-a constatat că nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 6 din Codul penal privind incidenţa legii penale mai favorabile pentru pedeapsa aplicată condamnatului T. P.L. F. prin Sentinţa penală nr. 161/9 iulie 2010 pronunţată de Tribunalul Bihor, definitivă prin nerecurare, în baza căreia s-a emis mandatul de executare a pedepsei nr. 218 din 28 iulie 2010 a Tribunalului Bihor.

Împotriva Sentinţei penale nr. 109/P/2014 din 24 februarie 2014, pronunţată de Tribunalul Bihor - Secţia penală, inculpatul contestator T.P.L.F. a formulat contestaţie.

Acesta, prin apărător, a solicitat instanţei să dispună sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile asupra chestiunii de drept ce constă în modul de stabilire privind aplicarea dispoziţiilor art. 6 alin. (1) din Codul penal. Mai concret, a solicitat ca Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să se pronunţe cu privire la problema aplicării maximului special prevăzut de legea nouă în cazul infracţiunilor continuate, respectiv, dacă prin sintagma “maximul special prevăzut de legea nouă pentru infracţiunea săvârşită” se înţelege, în cazul infracţiunilor continuate, maximul special prevăzut de legea care incriminează fapta săvârşită sau se înţelege acest maxim majorat cu 3 ani.

Totodată, a solicitat suspendarea cauzei până la pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea acestei chestiuni de drept, astfel cum prevede art. 476 alin. (4) din Codul de procedură penală.

Reprezentantul parchetului a învederat instanţei că nu se impune sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, întrucât prima instanţă a procedat în mod corect atunci când a reţinut în sarcina inculpatului contestator pedeapsa cea mai grea de 8 ani închisoare, această pedeapsă fiind stabilită în limitele legale, astfel cum statuează noul Cod penal şi astfel cum se arată şi în art. 229 alin. (1) lit. b) şi d) din acelaşi act normativ ce reglementează infracţiunea de furt calificat, limitele de pedeapsă situându-se între 1 şi 5 ani, iar potrivit cauzei de agravare, maximul special se poate majora cu cel mult 3 ani ajungându-se astfel la pedeapsa de 8 ani de închisoare.

Apărătorul inculpatului contestator a relatat faptul că, potrivit art. 187 din Codul penal, prin pedeapsă se înţelege pedeapsa prevăzută de legea care incriminează fapta săvârşită în forma consumată, fără a se lua în considerare cauzele de reducere sau de majorare a pedepsei,

A mai arătat că prevederile art. 79 alin. (1) din Codul penal stabilesc faptul că în cazul aceleiaşi infracţiuni, dacă sunt incidente două sau mai multe dispoziţii care au ca efect reducerea pedepsei, limitele speciale se reduc, iar potrivit art. 79 alin. (2) din acelaşi text normativ, dacă sunt incidente două sau mai multe dispoziţii care au ca efect agravarea răspunderii penale, pedeapsa se stabileşte prin aplicarea succesivă a dispoziţiilor privitoare la circumstanţele agravante, concurs sau recidivă.

Apărătorul a mai arătat că, în cazul infracţiunilor continuate, există posibilitatea majorării maximului special de către judecător, nefiind vorba însă despre o majorare de drept a limitelor speciale ale pedepsei.

Prin încheierea din 13 martie 2014, pronunţată în Dosarul nr. 550/111/2014, Curtea de Apel Oradea - Secţia penală şi pentru cauze cu minori, în temeiul art. 476 şi următoarele din Codul de procedură penală a dispus sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea dezlegării chestiunii de drept ce constă în modul de aplicare a dispoziţiilor art. 6 alin. (1) din Codul penal, respectiv dacă prin sintagma “maximul special prevăzut de legea nouă pentru infracţiunea săvârşită” se înţelege, în cazul infracţiunilor continuate, strict maximul special prevăzut de legea care incriminează fapta săvârşită în formă consumată sau se înţelege acest maxim special majorat cu 3 ani potrivit sporului facultativ de pedeapsă.

În baza art. 476 alin. (4) din Codul de procedură penală a dispus suspendarea cauzei până la pronunţarea de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea de principiu a problemei de drept.

III. Expunerea succintă a cauzei cu privire la sesizarea formulată de Curtea de Apel Bucureşti în Dosarul nr. 252/98/2014 (833/2014)

La data de 27 ianuarie 2014, prin Adresa nr. 116963 din data de 23 ianuarie 2014, Comisia de evaluare din cadrul Penitenciarului Slobozia, constituită în baza Hotărârii Guvernului nr. 836/2013 privind constituirea şi atribuţiile comisiilor de evaluare a incidenţei aplicării legii penale mai favorabile în cazul persoanelor aflate în executarea pedepselor şi măsurilor educative privative de libertate din perspectiva noilor reglementări penale şi procesual penale, a sesizat Tribunalul Ialomiţa pentru a dispune cu privire la aplicarea legii penale mai favorabile, după judecarea definitivă a cauzei potrivit art. 6 din Codul penal în cazul condamnatului H.I., deţinut în penitenciarul respectiv.

Potrivit înscrisurilor ataşate sesizării respective, prin Sentinţa penală nr. 133 din data de 21 martie 2012 pronunţată în Dosarul nr. 12666/118/2011, Tribunalul Constanţa, Secţia penală, a hotărât, pe latură penală, condamnarea inculpatului H.I. (judecat în stare de arest preventiv) la pedeapsa principală de 15 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de viol în variantă agravată şi formă continuată, prevăzută de art. 197 alin. 1 şi alin. 3 teza I din Codul penal anterior, cu aplicarea art. 41 alin. 2 din Codul penal anterior.

De asemenea, i-a aplicat acestuia pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 64 alin. 1 lit. a) teza a II-a şi lit. b) din Codul penal anterior, pe o perioadă de 4 ani după executarea pedepsei principale, şi, respectiv, pedeapsa accesorie a interzicerii exercitării aceloraşi drepturi, pe perioada executării pedepsei principale.

A fost menţinută starea de arest preventiv a inculpatului şi, conform art. 88 din Codul penal anterior, s-a dedus din pedeapsa principală perioada cât acesta a fost reţinut şi arestat preventiv, începând de la 9 septembrie 2011, la zi.

Prin Decizia penală nr. 11/MP din data de 19 iunie 2012, pronunţată în Dosarul nr. 12.666/118/2011, Curtea de Apel Constanţa - Secţia penală şi pentru cauze penale cu minori şi de familie a respins, ca nefondat, apelul declarat de inculpat.

De asemenea, prin Decizia nr. 2.684 din data de 6 septembrie 2012, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală a respins, ca nefondat, recursul declarat de inculpat, hotărârea primei instanţe de condamnare a acestuia rămânând astfel definitivă,

Instanţa de executare a emis pe numele inculpatului condamnat MEPI nr. 292 din 7 septembrie 2012, executarea pedepsei definitiv aplicate acestuia începând în data de 9 septembrie 2011 şi urmând să se împlinească la termen în data de 8 septembrie 2026.

Punctul de vedere al Comisiei de evaluare în cadrul penitenciarului unde condamnatul se află încarcerat a fost în sensul că, în privinţa acestuia, sunt incidente prevederile art. 6 din Codul penal, întrucât pedeapsa aplicată prin hotărârea definitivă de condamnare depăşeşte maximul special prevăzut de legea nouă [art. 218 alin. (1) şi alin. (3) lit. c) din Codul penal], care este de 12 ani închisoare.

Prin Sentinţa penală nr. 68/F din data de 17 februarie 2014, pronunţată în Dosarul nr. 252/98/2014, Tribunalul Ialomiţa, în temeiul art. 23 din Legea nr. 255/2013, modificată prin O.U.G. nr. 116/2013, a admis sesizarea Comisiei de evaluare din cadrul Penitenciarului Slobozia, a constatat incidenţa în cauză a dispoziţiilor art. 6 alin. (1) din Codul penal referitoare la aplicarea legii penale mai favorabile după judecarea definitivă a cauzei, a redus pedeapsa aplicată prin hotărârea definitivă de condamnare anterior menţionată la 12 ani de închisoare, a constatat că din această pedeapsă condamnatul a executat perioada începând cu data de 21 martie 2012 la zi, a anulat MEPI nr. 292 din 7 septembrie 2012, emis de Tribunalul Constanţa şi a dispus emiterea unui nou mandat de executare pentru pedeapsa redusă.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a constatat că maximul pedepsei prevăzute de legea nouă [art. 218 alin. (1) şi alin. (3) lit. c) din Codul penal] pentru infracţiunea săvârşită de condamnat este de 12 ani de închisoare, fiind prin urmare mai mic decât durata pedepsei aplicate acestuia, de 15 ani de închisoare.

În consecinţă, având în vedere dispoziţiile art. 6 alin. (1) din Codul penal, tribunalul a considerat că se impune reducerea pedepsei aplicate prin hotărârea definitivă de condamnare la nivelul maximului special prevăzut de legea nouă, respectiv la 12 ani de închisoare.

Împotriva Sentinţei nr. 68/F din 17 februarie 2014 au formulat contestaţie atât condamnatul H.I., cât şi Parchetul de pe lângă Tribunalul Ialomiţa.

În opinia reprezentantului Ministerului Public, aplicarea legii penale mai favorabile, după judecarea definitivă a cauzei, potrivit art. 6 din Codul penal, implică - în cazul infracţiunii continuate - stabilirea într-o singură etapă a unei pedepse egale cu maximul special prevăzut de legea nouă pentru infracţiunea săvârşită, la care, în cazul închisorii, să fie adăugat sporul de 3 ani închisoare prevăzut de art. 36 alin. (1) din Codul penal.

A considerat că este necesară sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile.

Contestatorul intimat a susţinut că, în opinia sa, prima instanţă a aplicat în mod corect dispoziţiile art. 6 din Codul penal, întrucât pedeapsa definitiv aplicată trebuie redusă la nivelul maximului special prevăzut de legea nouă pentru infracţiunea săvârşită, fără majorarea acelui maxim în condiţiile art. 36 alin. (1) din Codul penal.

Prin încheierea din 17 martie 2014 pronunţată în Dosarul nr. 252/98/2014 (833/2014), Curtea de Apel Bucureşti Secţia I penală, în temeiul art. 476 alin. (1) raportat la art. 475 din Codul de procedură penală, a sesizat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea chestiunii de drept, dacă aplicarea legii penale mai favorabile, după judecarea definitivă a cauzei, potrivit art. 6 din Codul penal, în cazul infracţiunii continuate, se face numai în raport cu pedeapsa prevăzută de legea nouă pentru infracţiunea săvârşită sau în raport şi cu sporul facultativ prevăzut de aceeaşi lege pentru sancţionarea acestei forme a unităţii legale de infracţiune.

IV. Puncte de vedere cu privire la chestiunea de drept supusă discuţiei

A. La aprecierea dispoziţiilor art. 6 din Codul penal se au în vedere limitele de pedeapsă majorate cu sporul prevăzut pentru infracţiunea continuată, acest punct de vedere fiind exprimat de judecătorul instanţei de fond care a pronunţat Sentinţa penală nr. 109/P/2014, precum şi de reprezentanţii Ministerului Public, care au pus concluzii în dosarele nr. 550/111/2014 al Curţii de Apel Oradea şi nr. 252/98/2014 (833/2014) al Curţii de Apel Bucureşti.

B. La aprecierea dispoziţiilor art. 6 din Codul penal se are în vedere exclusiv maximul special prevăzut de legea nouă pentru infracţiunea săvârşită, fără luarea în considerare a sporului prevăzut pentru infracţiunea continuată, acest punct de vedere fiind exprimat de contestatori şi de judecătorii care au sesizat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

V. Argumentele pe care se fundamentează opiniile.

Argumente pentru opinia potrivit căreia la aprecierea dispoziţiilor art. 6 din Codul penal se au în vedere limitele de pedeapsă majorate cu sporul prevăzut pentru infracţiunea continuată.

În considerentele Sentinţei penale nr. 109/P/2014 din 24 februarie 2014 pronunţată în Dosarul nr. 550/111/2014, Tribunalul Bihor a specificat în mod detaliat că sintagma “sancţiunea aplicată” are în vedere pedeapsa în executarea căreia se află persoana condamnată, pedeapsă unică sau rezultantă a unei pluralităţi de infracţiuni.

Instanţa a reţinut că pentru a se verifica dacă această “sancţiune aplicată” depăşeşte “maximul special” prevăzut de legea nouă se analizează, într-o primă etapă, fiecare dintre pedepsele componente prin raportare la maximul special prevăzut pentru fiecare dintre acestea în legea nouă, după care se analizează, prin raportare la situaţia juridică a condamnatului, regimul sancţionator prevăzut în legea nouă.

Se arată că art. 6 alin. (1) din Codul penal devine aplicabil numai în situaţia în care, în baza acestui regim sancţionator, pedeapsa ce i-ar fi aplicată condamnatului potrivit legii noi - pedeapsă care reprezintă “maximul special” prevăzut de legea nouă la care face referire art. 6 din Codul penal - ar fi mai uşoară. Într-o astfel de ipoteză, se face aplicarea legii noi atât în privinţa pedepselor componente (care, după caz, vor fi reduse la maximul prevăzut de legea nouă), cât şi în privinţa regimului sancţionator aplicabil acestor pedepse (după caz, concurs, recidivă, pluralitate intermediară), pedeapsa rezultantă stabilită potrivit legii noi fiind pedeapsa pe care persoana condamnată urmează să o execute în continuare.

Or, în privinţa condamnatului CD., pedeapsa de 3 ani închisoare şi cele două pedepse a câte 1 an şi 3 luni închisoare nu depăşesc maximul special prevăzut în textul nou de incriminare, dimpotrivă, potrivit noului Cod penal este incidenţă agravanta prevăzută de art. 43 alin. (5), potrivit căreia limitele speciale se majorează cu jumătate (recidiva postexecutorie). Cât priveşte pedeapsa de 8 ani de închisoare, conform art. 229 alin. (1) lit. b) şi d) din Codul penal ce reglementează furtul calificat, limitele de pedeapsă sunt de la 1 la 5 ani, iar, potrivit cauzei de agravare prevăzută de art. 36 alin. (1) din Codul penal (forma continuată a infracţiunii), maximul special se poate majora cu cel mult 3 ani.

S-a concluzionat că pedeapsa de 8 ani de închisoare analizată în individualitatea ei depăşeşte în mod aparent maximul special stabilit de noul Cod penal, însă cu agravarea impusă de art. 36 alin. (1) din Codul penal nu sunt mai favorabile dispoziţiile noului Cod penal.

Nu în ultimul rând, modalitatea de contopire a pedepselor conform noului Cod penal este mult mai severă decât dispoziţiile din legea veche.

În concluziile formulate în Dosarul nr. 550/111/2014 al Curţii de Apel Oradea - Secţia penală şi pentru cauze cu minori, reprezentantul Parchetului a arătat că prima instanţă a procedat în mod corect atunci când a reţinut în sarcina inculpatului contestator pedeapsa cea mai grea. de 8 ani de închisoare, această pedeapsă fiind în limitele legale, astfel cum statuează noul Cod penal şi astfel cum se arată şi în art. 229 alin. (1) lit. b) şi d) din acelaşi act normativ ce reglementează infracţiunea de furt calificat la limitele de pedeapsă care sunt de la 1 la 5 ani, iar potrivit cauzei de agravare, maximul special se poate majora cu cel mult 3 ani, ajungându-se astfel la pedeapsa de 8 ani de închisoare.

Argumente pentru opinia potrivit căreia la aprecierea dispoziţiilor art. 6 din Codul penal se are în vedere exclusiv maximul special prevăzut de legea nouă pentru infracţiunea săvârşită fără luarea în considerare a sporului prevăzut pentru infracţiunea continuată.

În susţinerea acestui punct de vedere se arată că trebuie făcută distincţia între acele cauze care au ca efect modificarea de drept a limitelor speciale ale pedepsei, precum în cazul tentativei, circumstanţelor atenuante şi cauzele facultative care nu au un asemenea efect, precum este infracţiunea continuată.

Atunci când legiuitorul a înţeles ca efectul unor cauze de atenuare sau agravare să fie modificarea de drept a limitelor speciale ale pedepsei, a prevăzut expres acest lucru.

Expresia “pedeapsă prevăzută de lege” este definită în mod explicit în conţinutul art. 187 din Codul penal ca fiind pedeapsa prevăzută în textul de lege care incriminează fapta săvârşită în forma ei consumată, fără luarea în considerare a cauzelor de reducere sau de majorare a pedepsei.

Or, forma continuată a infracţiunii este, conform legii noi [art. 36 alin. (1) din Codul penal], ca, de altfel, şi potrivit legii vechi (art. 42 din Codul penal anterior), o cauză de majorare a pedepsei, de care prin urmare nu se poate ţine seama la determinarea pedepsei prevăzute de lege.

VI. Jurisprudenţă relevată

Judecătorii Tribunalului Timiş (prin 3 hotărâri judecătoreşti pronunţate), cei ai Judecătoriei Giurgiu şi ai Curţii de Apel Bucureşti au apreciat că la aplicarea dispoziţiilor art. 6 din Codul penal se au în vedere doar limitele de pedeapsă pentru infracţiunea consumată fără să fie majorate cu sporul prevăzut pentru infracţiunea continuată. Din aceste hotărâri judecătoreşti rezultă că persoanele condamnate pentru săvârşirea infracţiunii de înşelăciune prevăzute la art. 215 alin. 1,2,3 şi 5 cu aplicarea art. 41 alin. 2 din Codul penal anterior, pentru care pedepsele aplicate depăşeau câte 5 ani închisoare, au beneficiat de prevederile mai favorabile ale art. 244 alin. (1) şi (2) din Codul penal şi astfel pedepsele acestora au fost reduse la 5 ani, durată care reprezintă maximul special prevăzut de lege.

Curtea de Apel Bucureşti - Secţia I penală a statuat că “art. 6 din noul Cod penal este unicul articol care nu suscită discuţii; în cazul în care pedeapsa aplicată unei persoane depăşeşte maximul prevăzut de lege pentru noua infracţiune, se reduce acea pedeapsă la maximul prevăzut de noul Cod penal. Nu se face nicio altă deosebire, cauza nu se rejudecă, pentru că pedeapsa prevăzută de lege, în accepţiunea atât a vechiului Cod penal, cât şi în accepţiunea noului Cod penal, este una şi aceeaşi, respectiv pedeapsa prevăzută de textul care incriminează infracţiunea, fără luarea în considerare a cauzelor care agravează sau atenuează răspunderea penală”.

VII. Punctele de vedere exprimate de curţile de apel şi de instanţele arondate

Punctul de vedere al judecătorilor Curţii de Apel Ploieşti (exprimat într-o singură decizie), Curţii de Apei laşi, Curţii de Apel Galaţi (în opinie majoritară), Curţii de Apel Oradea (în opinie majoritară) şi Curţii de Apel Cluj este în sensul că prin sintagma “maximul special prevăzut de legea nouă pentru infracţiunea săvârşita” se înţelege, în cazul infracţiunilor continuate, maximul special majorat cu sporul prevăzut pentru infracţiunea continuată.

Judecătorii Curţii de Apel Craiova au comunicat că nu se are în vedere sporul de 3 ani închisoare (cu precizarea, în condiţiile în care prin hotărârea de condamnare nu s-a aplicat un spor).

Curtea de Apel Constanţa, în opinie majoritară, a transmis că nu se are în vedere sporul de 3 ani închisoare, acest spor având un caracter facultativ, şi nu obligatoriu.

Judecătorii Curţii de Apel Alba Iulia (în opinie majoritară), Curţii de Apel Bacău, Curţii de Apel Târgu Mureş şi Curţii de Apel Braşov opinează că prin sintagma “maximul special prevăzut de legea nouă pentru infracţiunea săvârşită” se înţelege în cazul infracţiunii continuate, exclusiv maximul special prevăzut de legea nouă pentru infracţiunea săvârşită, fără luarea în considerare a sporului prevăzut pentru infracţiunea continuată.

Acelaşi punct de vedere a fost exprimat în majoritate şi de judecătorii din circumscripţia Curţii de Apel Bucureşti, precum şi de cei din circumscripţia Curţii de Apel Timişoara, faţă de prevederile art. 187 din Codul penal, în conformitate cu care, pentru determinarea limitelor de pedeapsă nu se iau în considerare cauzele de reducere sau de majorare ale pedepselor.

VIII. Punctul de vedere ai Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

Prin Adresa nr. 776/C/1.084/111-5/2014, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a comunicat că nu există în lucru nicio sesizare având ca obiect promovarea unui recurs în interesul legii vizând problema de drept: “modul de aplicare a dispoziţiilor art. 6 alin. 1 din noul Cod penal cu privire la sintagma maximul special prevăzut de legea nouă pentru infracţiunea săvârşită, respectiv, dacă prin sintagma maximul special prevăzut de legea nouă pentru infracţiunea săvârşită se înţelege, în cazul infracţiunilor continuate, strict maximul special prevăzut de legea care incriminează fapta săvârşită în formă consumată sau se înţelege acest maxim special majorat cu 3 ani potrivit sporului facultativ de pedeapsă”.

Prin Adresa 816/C/1086/111-5/2014 Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a comunicat că nu există în lucru nicio sesizare având ca obiect promovarea unui recurs în interesul legii vizând problema de drept “dacă aplicarea legii penale mai favorabile, după judecarea definitivă a cauzei, potrivit art. 6 din noul Cod penal, în cazul infracţiunii continuate, se face numai în raport cu pedeapsa prevăzută de legea nouă pentru infracţiunea săvârşită sau în raport şi cu sporul facultativ prevăzut de aceeaşi lege pentru sancţionarea acestei forme a unităţii legale de infracţiune”.

Referitor la chestiunea de drept supusă dezlegării, reprezentantul Ministerului Public a arătat, în cadrul concluziilor depuse la dosarul cauzei, că infracţiunea continuată este o stare de agravare a pedepsei, respectiv o cauză modificatoare de pedeapsă reglementată în partea generală a Codului penal [art. 41 alin. 2 şi art. 42 din Codul penal anterior, respectiv art. 35 alin. (1) şi art. 36 alin. (1) din Codul penal actual].

În consecinţă, în virtutea caracterului său de cauză legală de modificare a pedepsei, infracţiunea continuată va fi avută în vedere la identificarea legii penale mai favorabile după judecarea definitivă a cauzei.

Astfel, în aplicarea dispoziţiilor art. 6 alin. (1) din Codul penal, în ipoteza unei infracţiuni continuate, sintagma “maximul special prevăzut de legea nouă pentru infracţiunea săvârşită” semnifică, în opinia exprimată de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, acest maxim la care se adaugă sporul prevăzut de legea nouă pentru infracţiunea săvârşită în mod continuat, întrucât până la această limită se poate ajunge, în mod abstract, în aplicarea pedepsei pentru această formă de unitate legală.

S-a arătat că verificarea incidenţei art. 6 din Codul penal în ipoteza infracţiunii continuate se va face într-o singură etapă, prin compararea pedepsei definitiv aplicate cu maximul special prevăzut de legea nouă pentru infracţiunea respectivă plus sporul prevăzut de legea nouă pentru infracţiunea continuată, pedeapsa putând fi redusă, în această ipoteză, până la limita sumei dintre maximul prevăzut de legea nouă şi maximul sporului aplicabil pentru infracţiunea continuată.

Concluzionând, după expunerea argumentelor de drept şi jurisprudenţiale, reprezentantul Ministerului Public a arătat că soluţia propusă chestiunii de drept ce face obiectul sesizării este următoarea: în aplicarea legii penale mai favorabile, potrivit art. 6 din Codul penal, în ipoteza infracţiunilor continuate, prin sintagma “maximul special prevăzut de legea nouă pentru infracţiunea săvârşită” se înţelege maximul special prevăzut de legea nouă pentru infracţiunea săvârşită plus sporul prevăzut de legea nouă pentru infracţiunea continuată.

IX Raportul asupra chestiunii de drept supuse dezlegării

Opinia judecătorului-raportor este în sensul că, în aplicarea legii penale mai favorabile, potrivit art. 6 din Codul penal în cazul infracţiunii continuate prin sintagma “maximul special prevăzut de legea nouă pentru infracţiunea săvârşită se va înţelege limita superioară prevăzută de lege pentru infracţiune fără luarea în considerare a sporului facultativ de sancţionare a acestei forme a unităţii legale de infracţiune”.

S-a arătat că sintagma “pedeapsă prevăzută de lege” este definită în mod explicit în art. 187 din Codul penal, iar acest text de lege preia întocmai textul art. 1411 din Codul penal anterior în ceea ce priveşte stabilirea înţelesului expresiei “pedeapsă prevăzută de lege”.

În condiţiile în care nu există nicio dispoziţie derogatorie de la înţelesul expres al textului în aplicarea principiului general de drept ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus, o distincţie ipotetică, în sensul că textul respectiv nu ar fi aplicabil în cazul condamnărilor definitive, este nepermisă.

S-a mai arătat că o astfel de argumentaţie este susţinută şi de principiul legalităţii sancţiunilor de drept penal, astfel cum este reglementat în art. 2 alin. (1) din Codul penal.

X. Opinia specialiştilor consultaţi

În conformitate cu dispoziţiile art. 476 alin. (10) raportate la art. 473 alin. (5) din Codul de procedură penală a fost solicitată opinia scrisă a unor specialişti în drept penal recunoscuţi, asupra chestiunii de drept ce formează obiectul sesizării.

A fost depus la dosar doar punctul de vedere exprimat de Departamentul Drept penal din cadrul Facultăţii de Drept a Universităţii din Bucureşti, care a concluzionat că, în aplicarea dispoziţiilor art. 6 alin. (1) din Codul penal cu privire la sintagma “maximul special prevăzut de legea nouă pentru infracţiunea săvârşită”, în cazul infracţiunii continuate se înţelege maximul prevăzut de lege majorat cu 3 ani.

S-a arătat că în aplicarea dispoziţiilor art. 6 alin. (1) din Codul penal este important să se stabilească dacă judecarea condamnatului, potrivit legii noi, va conduce în concret la o situaţie mai blândă pentru acesta, de aceea se vor avea în vedere limitele de pedeapsă între care se face individualizarea pedepsei pentru infracţiunea săvârşită, dacă aceasta ar fi judecată conform legii noi.

S-a opinat că, în cazul săvârşirii unei infracţiuni în formă continuată, sancţionată cu închisoarea, maximul de pedeapsă aplicabil este cel prevăzut de lege pentru infracţiunea consumată, care poate fi depăşit cu 3 ani. pentru că, teoretic, instanţa până la această limită va putea ajunge cu aplicarea pedepsei.

Un punct de vedere contrar celui exprimat de Departamentul de Drept penal al Facultăţii de Drept a Universităţii din Bucureşti este cel al praf. univ. dr. Mihai Adrian Hotca (www.juridice.ro).

În această opinie, în cazul infracţiunii continuate, prin expresia “maximul special prevăzut de legea nouă pentru infracţiunea săvârşită” se înţelege limita superioară menţionată în norma de incriminare nouă care prevede aceeaşi infracţiune, fără luarea în considerare a sporului facultativ de 3 ani prevăzut de art. 36 din Codul penal.

În sprijinul acestui punct de vedere s-a arătat că “pedeapsa prevăzută de lege” este definită în mod explicit în art. 187 din Codul penal, ca fiind pedeapsa prevăzută în textul de lege care incriminează fapta săvârşită, în forma ei consumată, fără luarea în considerare a cauzelor de reducere sau de majorare a pedepsei, forma continuată a infracţiunii fiind considerată o cauză de majorare (agravare) a pedepsei.

XI. Jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

La nivelul instanţei supreme este cunoscută o singură hotărâre judecătorească, definitivă, pronunţată în materie, în cuprinsul căreia a fost abordată expres chestiunea de drept supusă dezlegării, statuându-se în sensul că, dacă pentru comiterea unei infracţiuni sau a unei tentative la infracţiune, în formă continuată, prin hotărârea definitivă de condamnare nu a fost aplicat un spor, conform art. 42 din Codul penal anterior, instanţa, în aplicarea dispoziţiilor art. 6 alin. (1) din Codul penal, nu stabileşte maximul special prevăzut de legea nouă prin luarea în considerare a sporului prevăzut de art. 36 alin. (1) din Codul penal, întrucât, atât potrivit Codului penal anterior, cât şi potrivit noului Cod penal, sporul aplicabil în cazul infracţiunii continuate este facultativ, iar nu obligatoriu.

XII. Punctul de vedere al părţilor cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

Părţile din prezenta cauză, în temeiul dispoziţiilor art. 476 alin. (9) din Codul de procedură penală au trimis la dosar punctul de vedere formulat în scris cu privire la chestiunea de drept supusă dezlegării, ambele raliindu-se opiniei exprimate de judecătorul-raportor, în sensul că, în aplicarea legii penale mai favorabile, potrivit art. 6 alin. (1) din Codul penal, în cazul infracţiunilor continuate prin sintagma “maximul special prevăzut de legea nouă pentru infracţiunea săvârşită” se înţelege limita superioară prevăzută de lege pentru infracţiune, fără luarea în considerare a sporului facultativ de sancţionare a acestei forme a unităţii legale de infracţiune.

XIII. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

În contextul în care sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unor hotărâri prealabile s-a realizat în două cauze, Dosarul nr. 550/111/2014 al Curţii de Apel Oradea - Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi Dosarul nr. 252/98/2014 (833/2014)al Curţii de Apel Bucureşti - Secţia I penală, solicitându-se dezlegarea aceleiaşi chestiuni de drept, prin încheierea din 26 mai 2014 s-a dispus reunirea acestor cauze, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, constatând că obiectul investirii este unul rezumat şi cert definit, respectiv dacă în aplicarea legii penale mai favorabile, potrivit art. 6 din Codul penal, în cazul infracţiunilor continuate, prin sintagma “maxim special prevăzut de legea nouă pentru infracţiunea săvârşită” se înţelege maximul pedepsei prevăzut de lege pentru infracţiunea săvârşită sau şi sporul facultativ prevăzut de aceeaşi lege pentru sancţionarea acestei forme a unităţii legale de infracţiune.

A. Cu privire la condiţiile de admisibilitate a sesizării

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost legal sesizată, fiind îndeplinite cerinţele impuse de dispoziţiile art. 475 din Codul de procedură penală.

Din verificările efectuate a rezultat şi faptul că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat printr-o altă hotărâre prealabilă sau printr-un recurs în interesul legii asupra chestiunii a cărei dezlegare se solicită şi, de asemenea, această chestiune nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare.

Constatând deci că sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate menţionate de art. 475 din Codul de procedură penală, Înalta Curte va proceda la analizarea pe fond a chestiunii de drept ce face obiectul prezentei cauze.

B. Cu privire la chestiunea de drept a cărei dezlegare se solicită, respectiv dacă în aplicarea legii penale mai favorabile, potrivit art. 6 din Codul penal. În cazul infracţiunilor continuate, prin sintagma “maxim special prevăzut de legea nouă pentru infracţiunea săvârşită” se înţelege maximul pedepsei prevăzut de lege pentru infracţiunea săvârşită sau şi sporul facultativ prevăzut de aceeaşi lege pentru sancţionarea acestei forme a unităţii legale de infracţiune, Înalta Curte reţine următoarele:

În aplicarea corectă a dispoziţiilor legii penale mai favorabile în cauze definitiv judecate, privitor la orice instituţie a dreptului substanţial incidenţă în această fază, trebuie să se pornească de la specificul reglementării cuprinse în art. 6 din Codul penal stabilind, în raport cu acesta, modul în care litera şi raţiunea acestei reglementări se transpun în fiecare caz particular.

Astfel, se reţine că art. 6 din Codul penal realizează un echilibru între principiul autorităţii de lucru judecat şi aplicarea legii penale mai favorabile în cazul pedepselor definitive.

Dispoziţia menţionată justifică limitarea autorităţii de lucru judecat exclusiv prin necesitatea asigurării efectivităţii principiului legalităţii pedepsei (aceasta trebuind să aibă un suport legal atât la momentul pronunţării sale, cât şi al executării).

Prin urmare, privitor la pedepsele definitive, prin aplicarea legii penale mai favorabile legiuitorul nu a înţeles să repună în discuţie criteriile de stabilire şi individualizare a sancţiunii, ci numai să înlăture de la executare acea parte din sancţiune care excedează maximului prevăzut de legea nouă, respectiv acea sancţiune mai grea care nu mai este prevăzută de legea nouă.

Textul art. 6 alin. (1) din Codul penal, reglementând aplicarea legii penale mai favorabile în cazul condamnărilor definitive, arată că, atunci “când după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare şi până la executarea completă a pedepsei închisorii sau amenzii a intervenit o lege care prevede o pedeapsă mai uşoară, sancţiunea aplicată, dacă depăşeşte maximul special prevăzut de legea nouă pentru infracţiunea săvârşită, se reduce la acest maxim”.

Sintagma “sancţiunea aplicată” are în vedere pedeapsa în executarea căreia se află persoana condamnată, pedeapsă unică sau rezultantă.

Prin expresia “maximul special prevăzut de legea nouă pentru infracţiunea săvârşită” se va înţelege pedeapsa prevăzută de lege, adică limita superioară menţionată în norma de incriminare nouă care prevede aceeaşi infracţiune, săvârşită sub imperiul legii penale vechi şi cu privire la care există o hotărâre definitivă de condamnare.

Sintagma “pedeapsă prevăzută de lege” este definită în mod explicit în art. 187 din Codul penal ca fiind pedeapsa prevăzută în textul de lege care incriminează fapta săvârşită, în forma ei consumată, fără luarea în considerare a cauzelor de reducere sau de majorare a pedepsei.

Or, forma continuată a infracţiunii (unitate legală de infracţiune) este, conform legii noi [art. 36 alin. (1) din Codul penal], ca, de altfel, şi potrivit legii vechi (art. 42 din Codul penal anterior), o cauză de majorare (agravare) facultativă a pedepsei.

Aşadar, “maximul special al pedepsei” rămâne a fi cel menţionat în textul din legea nouă care incriminează fapta săvârşită, fără luarea în considerare a sporului facultativ.

Textul art. 187 din Codul penal preia întocmai textul art. 1411 din vechiul Cod penal, în ceea ce priveşte stabilirea înţelesului expresiei de “pedeapsă prevăzută de lege”.

În condiţiile în care nu există nicio dispoziţie derogatorie de la înţelesul anterior, în aplicarea principiului general de drept ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus, o distincţie ipotetică, în sensul că textul respectiv nu ar fi aplicabil în cazul condamnărilor definitive, este nepermisă.

De asemenea, o astfel de argumentaţie este susţinută şi de principiul legalităţii sancţiunilor de drept penal, astfel cum este reglementat în art. 2 alin. (1) din Codul penal, potrivit căruia pedepsele aplicabile persoanelor care au săvârşit infracţiuni sunt cele prevăzute de legea penală. Or, după cum s-a menţionat, legea penală, conform art. 6 alin. (1) din Codul penal, prevede explicit că, în cazul condamnărilor definitive, pedeapsa aplicată se reduce în mod obligatoriu la nivelul maximului special prevăzut de legea nouă, în înţelesul pe care sintagma respectivă o capătă potrivit art. 187 din Codul penal.

Concluzionând, în considerarea celor expuse rezultă că, în aplicarea legii penale mai favorabile potrivit art. 6 din Codul penal, în cazul infracţiunilor continuate, prin sintagma “maxim special prevăzut de legea nouă pentru infracţiunea săvârşită” se înţelege maximul special prevăzut de lege pentru infracţiune, fără luarea în considerare a cauzei de majorare a pedepsei prevăzute pentru infracţiunea continuată.

Pentru considerentele arătate, în temeiul art. 477 din Codul de procedură penală,

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

În numele legii

DECIDE:

Admite sesizarea formulată de Curtea de Apel Oradea - Secţia penală şi pentru cauze cu minori prin încheierea din data de 13 martie 2014 în Dosarul nr. 550/111/2014 şi sesizarea formulată de Curtea de Apel Bucureşti - Secţia I penală, prin încheierea din data de 17 martie 2014 în Dosarul nr. 252/98/2014 (833/2014), în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea în principiu a problemei de drept dacă în aplicarea legii penale mai favorabile, potrivit art. 6 din Codul penal, în cazul infracţiunilor continuate, prin sintagma “maxim special prevăzut de legea nouă pentru infracţiunea săvârşită” se înţelege maximul pedepsei prevăzut de lege pentru infracţiunea săvârşită sau şi sporul facultativ prevăzut de aceeaşi lege pentru sancţionarea acestei forme a unităţii legale de infracţiune şi stabileşte:

În aplicarea legii penale mai favorabile, potrivit art. 6 din Codul penal, în cazul infracţiunilor continuate, prin sintagma “maxim special prevăzut de legea nouă pentru infracţiunea săvârşită” se înţelege maximul special prevăzut de lege pentru infracţiune, fără luarea în considerare a cauzei de majorare a pedepsei prevăzută pentru infracţiunea continuată.

Obligatorie, potrivit dispoziţiilor art. 477 alin. (3) din Codul de procedură penală.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 26 mai 2014.

 

PREŞEDINTELE SECŢIEI PENALE A ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

judecător CORINA MICHAELA JÎJÎIE

Magistrat asistent,

Iulia Carmela Humă

 


Copyright 1998-2015 DSC.NET   All rights reserved.