MONITORUL OFICIAL AL ROMÂNIEI Nr. 346/2014

MONITORUL OFICIAL AL ROMÂNIEI

 

P A R T E A  I

Anul 182 (XXVI) - Nr. 346         LEGI, DECRETE, HOTĂRÂRI ŞI ALTE ACTE         Luni, 12 mai 2014

 

SUMAR

 

DECIZII ALE CURŢII CONSTITUŢIONALE

 

Decizia nr. 98 din 27 februarie 2014 referitoare la excepţia de ne constituţionalitate a dispoziţiilor art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi masurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, în interpretarea dată prin Decizia Înaltei Curţi de Casaţie si Justiţie nr. 6 din 15 aprilie 2013, şi ale art. 3307 alin. 4 din Codul de procedura civilă din 1865

 

Decizia nr. 101 din 27 februarie 2014 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 2 din Legea nr. 514/2003 privind organizarea şi exercitarea profesiei de consilier juridic.

 

Decizia nr. 116 din 6 martie 2014 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 95 alin. (5) lit. c) si art. 137 alin. (2) din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei

 

Decizia nr. 121 din 6 martie 2014 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 9 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 84/2012 privind stabilirea salariilor personalului din sectorul bugetar în anul 2013, prorogarea unor termene din acte normative, precum si unele măsuri fiscal-bugetare

 

HOTĂRÂRI ALE GUVERNULUI ROMÂNIEI

 

366. - Hotărâre pentru modificarea Normelor metodologice de aplicare a prevederilor referitoare la cardul naţional de asigurări sociale de sănătate din titlul IX „Cardul european şi cardul naţional de asigurări sociale de sănătate" din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii, aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 900/2012

 

 


DECIZII ALE CURŢII CONSTITUŢIONALE

 

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

 

DECIZIA Nr. 98

din 27 februarie 2014

referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate

acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, în interpretarea dată prin Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 6 din 15 aprilie 2013, şi ale art. 3307 alin. 4

din Codul de procedură civilă din 1865

 

Augustin Zegrean - preşedinte

Valer Dorneanu - judecător

Toni Greblă - judecător

Petre Lăzăroiu - judecător

Mircea Ştefan Minea - judecător

Daniel Marius Morar - judecător

Mona-Maria Pivniceru - judecător

Puskás Valentin Zoltán - judecător

Tudorel Toader - judecător

Andreea Costin - magistrat-asistent

 

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Antonia Constantin.

 

Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 5 lit. b) din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, astfel cum a fost interpretat prin Decizia nr. 6 din 15 aprilie 2013 pronunţată în recursul în interesul legii de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, şi ale art. 3307 alin. 4 din Codul de procedură civilă din 1865, excepţie ridicată de Adela Tătuţ (fostă Voicu) în Dosarul nr. 58.496/3/2011 (număr în format vechi 723/2013) al Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 698D/2013.

La apelul nominal se constată lipsa părţilor, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită.

Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate, ca neîntemeiată, având în vedere precedentul constituţional, respectiv Decizia nr. 534 din 12 decembrie 2013. Mai arată că nu poate fi reţinută critica potrivit căreia dispoziţiile legale criticate aduc atingere dreptului de creanţă al autoarei excepţiei, consacrat prin hotărârea de condamnare. Hotărârea de condamnare reprezintă mijloc de probă, şi nicidecum nu constituie drept de creanţă. în ceea ce priveşte critica adusă dispoziţiilor art. 330? alin. 4 din Codul de procedură civilă din 1865, susţine că aceasta este nefondată, dispoziţia legală criticată consacrând efectul obligatoriu al deciziei.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:

Prin încheierea din 26 septembrie 2013, pronunţată în Dosarul nr. 58.496/3/2011 (număr în format vechi 723/2013), Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a sesizat Curtea Constituţională pentru soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 5 lit. b) din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, astfel cum a fost interpretat prin Decizia nr. 6 din 15 aprilie 2013 pronunţată în recursul în interesul legii de Înalta Curte de Casaţie şl Justiţie, şl ale art. 3307 alin, 4 din Codul de procedură civilă din 1865, excepţie ridicată de Adela Tătuţ (fostă Voicu) într-o cauză având ca obiect soluţionarea recursului formulat împotriva unei încheieri pronunţate într-o cauză având ca obiect acordarea de despăgubiri în temeiul Legii nr. 221/2009.

În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autoarea acesteia susţine, în esenţă, următoarele:

Dispoziţiile art. 3307 alin. 4 din Codul de procedură civilă din 1865 sunt neconstituţionale, deoarece în statul de drept exercitarea puterii judecătoreşti trebuie să se facă numai în baza legii, şi nu a unor decizii care, aplicate în baza caracterului lor obligatoriu, pot duce la încălcarea valorilor supreme menţionate în art. 1 din Constituţie.

Prin caracterul obligatoriu al deciziei, instanţa supremă edictează norme general obligatorii, intrând în sfera puterii legislative, fiind astfel încălcat principiul constituţional al separaţiei şi echilibrului puterilor în stat.

De asemenea, invocă şi încălcarea art. 126 alin. (3) din Constituţie, prin aceea că norma constituţională nu precizează nimic despre obligativitatea deciziilor instanţei supreme şi nici despre cerinţa publicării acestora în Monitorul Oficial al României, Partea I, şi nici nu face trimitere la reglementarea lor prin legea organică de organizare şi funcţionare a instanţelor judecătoreşti.

Prin Decizia nr. 6 din 15 aprilie 2013 pronunţată în soluţionarea recursului în interesului legii cu privire la interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009, admiţând recursul, instanţa supremă a decis că „pot fi acordate despăgubiri materiale numai pentru aceleaşi categorii de bunuri care fac obiectul actelor normative speciale de reparaţie, respectiv Legea nr, 10/2001, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, şi Legea nr. 247/2005, cu modificările şi completările ulterioare, sub imperiul cărora partea interesată să nu fi obţinut deja o reparaţie."

Autoarea excepţiei consideră că această interpretare nu este compatibilă cu normele fundamentale invocate, nu dă eficienţă principiului supremaţiei Constituţiei, ci dă prioritate legii.

Mai arată că Legea nr. 221/2009 reprezintă materializarea principiului constituţional prevăzut la art. 15 alin. (1), însă interpretarea dată de instanţa supremă textului art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009 creează o dublă discriminare, fiind astfel încălcat atât art. 15 alin. (1), cât şi art. 16 din Constituţie.

Discriminarea apare, pe de o parte, între cetăţenii ale căror bunuri confiscate sunt mobile, şi care nu beneficiază de restituire, şi cei ale căror bunuri confiscate sunt imobile, şi intră sub incidenţa art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009, astfel cum a fost interpretat prin decizia instanţei supreme. Pe de altă parte, discriminarea apare între cetăţenii cărora le-au fost finalizate definitiv cererile de retrocedare a bunurilor mobile confiscate înaintea apariţiei Deciziei nr. 6 din 15 aprilie 2013 şi cei ale căror cereri de retrocedare se află încă pe rolul instanţelor şi care urmează a fi respinse în virtutea caracterului obligatoriu al deciziei instanţei supreme. Astfel, discriminarea apare între persoane aflate în situaţii comparabile, respectiv au fost condamnate la închisoare prin hotărâri penale definitive şi le-au fost confiscate bunurile în urma condamnării.

Autoarea excepţiei mai arată că, exceptând de la restituire bunurile mobile, instanţa supremă înlătură garanţia ocrotirii proprietăţii şi a creanţelor asupra statului.

Având în vedere acest aspect, autoarea excepţiei mai învederează şi faptul că Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 6 din 15 aprilie 2013, precum şi ari 3307 alin. 4 din Codul de procedură civilă din 1865 încalcă principiul neretroactivităţii legii, aceasta datorită faptului că, devenind obligatorie de la data publicării în Monitorul Oficial, Partea I, decizia se aplică şi proceselor în curs de soluţionare, având astfel efecte negative asupra securităţii raporturilor juridice prin nesiguranţa pe care o aduce previzibilităţii unei soluţii favorabile litigiului.

Prin interpretarea dată de instanţa supremă aceasta a nesocotit prevederile constituţionale referitoare la prioritatea reglementărilor internaţionale faţă de cele interne atunci când nu există concordanţă între ele.

Se mai susţine că instanţa supremă a ignorat faptul că regimul juridic ai bunurilor imobile este total diferit faţă de regimul juridic al bunurilor mobile. Astfel, autoarea excepţiei arată că, în comparaţie cu legile de reparaţie menţionate, care reprezintă dreptul comun în materie, Legea nr. 221/2009 este o lege specială, fiind singura lege reparatorie în baza căreia se pot restitui şi bunurile mobile confiscate prin hotărâri penale de condamnare pe motive politice.

Autoarea excepţiei mai invocă împrejurarea că Decizia nr. 6 din 15 aprilie 2013 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie este în contradicţie cu deciziile Curţii Constituţionale nr. 796 din 27 septembrie 2012, nr. 1.018 din 29 noiembrie 2012 şi nr. 1.031 din 29 noiembrie 2012, prin care instanţa de contencios constituţional a respins excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009.

În concluzie, arată că, excluzând de la acordarea despăgubirilor persoanele ale căror bunuri confiscate sunt mobile, instanţa supremă, prin Decizia nr. 6 din 15 aprilie 2013, încalcă dispoziţia imperativă înscrisă în art. 2 al Legii nr. 221/2009 care stipulează că toate efectele hotărârilor judecătoreşti de condamnare cu caracter politic sunt înlăturate de drept. Or, unul din efectele condamnării este tocmai confiscarea bunurilor. în interpretarea realizată în recursul în interesul legii ce a făcut obiectul deciziei menţionate, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a ţinut cont de ansamblul dispoziţiilor legii, ci s-a referit doar la prevederile art. 5 alin. (1) lit. b), motiv care a determinat-o să excludă de la beneficiul măsurii de restituire a bunurilor confiscate persoanele condamnate ale căror bunuri sunt mobile.

Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată.

Având în vedere competenţa Parlamentului în plan legislativ, împrejurarea că textul criticat nu prevede expressis verbis natura bunurilor confiscate prin hotărâre de condamnare cu caracter politic sau ca efect al măsurii administrative asimilate acestora, respectiv bunuri mobile sau imobile, nu reprezintă un argument pentru constatarea neconstituţionalităţii respectivei norme juridice, în acest sens existând jurisprudenţa Curţii Constituţionale, respectiv Decizia nr. 796 din 27 septembrie 2012, nr. 1.018 din 29 noiembrie 2012 şi nr. 1.031 din 29 noiembrie 2012.

Referitor la încălcarea, prin decizia de interpretare unitară, a legii pronunţate de instanţa supremă, Curtea de Apel Bucureşti nu sesizează nicio neconcordanţă între interpretările date textului legal analizat de cele două autorităţi, respectiv Curtea Constituţională şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin prisma competenţei distincte a fiecăreia dintre acestea.

Dezlegarea dată problemei de drept prin Decizia nr. 6 din 15 aprilie 2013 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, obligatorie pentru instanţe, nu pune în discuţie aspectele statuate definitiv şi general obligatoriu de către Curtea Constituţională în ceea ce priveşte caracterul complementar al Legii nr. 221/2009 faţă de prevederile Legii nr. 10/2001, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, sau Legii nr. 247/2005, cu modificările şi completările ulterioare.

Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate ridicate.

Avocatul Poporului consideră că dispoziţiile legale ale art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009, cu modificările şi completările ulterioare, astfel cum au fost interpretate prin Decizia nr. 6/2013 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recursul în interesul legii, şi ale art. 3307 alin. 4 din Codul de procedură civilă din 1865 sunt constituţionale.

Arată că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a realizat o interpretare stricto sensu a dispoziţiilor art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009, dispoziţii legale care nu au suferit, astfel, nicio modificare legislativă. Prin această interpretare s-a asigurat o aplicare nediscriminatorie tuturor persoanelor prevăzute în ipoteza normei, fără a crea privilegii vreunui beneficiar al acestui act normativ.

Referitor la posibila încălcare a dreptului de proprietate, arată că stabilirea conţinutului şi a limitelor acestui drept constituie atributul exclusiv al legiuitorului.

Mai susţine că art. 3307 alin. 4 din Codul de procedură civilă din 1865, care îndrituiesc instanţa supremă să unifice diferenţele de interpretare şi aplicare a textelor de lege de către celelalte instanţe judecătoreşti, nu aduc atingere dispoziţiilor art. 124 şi art. 126 alin. (3) din Constituţie, ci au rolul de a contribui la asigurare exigenţelor statului de drept.

Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernul nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, punctul de vedere al Avocatului Poporului, înscrisurile depuse la dosar, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, reţine următoarele:

Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.

Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. b) [şi nu art. 5 lit. b) astfel cum se prevede în actul de sesizare] din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 396 din 11 iunie 2009, cu modificările şi completările ulterioare, şi dispoziţiile art. 3307 alin. 4 din Codul de procedură civilă din 1865, texte de lege care au următorul cuprins:

- Art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009:

(1) Orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum şi, după decesul acestei persoane, soţul sau descendenţii acesteia până la gradul al II-lea inclusiv pot solicita instanţei prevăzute la art. 4 alin. (4), în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi, obligarea statului la:

[…]

b) acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, dacă bunurile respective nu i-au fost restituite sau nu a obţinut despăgubiri prin echivalent în condiţiile Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, sau ale Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente, cu modificările şi completările ulterioare;";

- Art. 3307 alin. 4 din Codul de procedură civilă din 1865:

„Dezlegarea dată problemelor de drept judecate este obligatorie pentru instanţe de la data publicării deciziei în Monitorul Oficial al României, Partea I."

în opinia autoarei excepţiei de neconstituţionalitate, textele de lege criticate încalcă dispoziţiile constituţionale ale art. 1 alin. (3), (4) şi (5) referitor la valorile supreme ale statului român, la principiul separaţiei şi echilibrului puterilor în stat şi la principiul supremaţiei Constituţiei şi obligaţia respectării legilor, art. 15 alin. (1) privind principiul universalităţii drepturilor, libertăţilor şi îndatoririlor cetăţenilor, art. 16 alin. (1) privind principiul egalităţii cetăţenilor în faţa legii şi a autorităţilor publice, art. 44 alin. (1) teza întâi privind garantarea dreptului de proprietate şi a creanţelor asupra statului, art. 124 privind înfăptuirea justiţiei, art. 126 alin. (3) care conferă Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie atribuţia asigurării interpretării şi aplicării unitare a legii de către celelalte instanţe judecătoreşti şi art. 148 alin. (2) privind prioritatea reglementărilor comunitare cu caracter obligatoriu faţă de dispoziţiile contrare din legile interne, cu respectarea prevederilor actului de aderare.

Din examinarea excepţiei de neconstituţionalitate, Curtea constată că aceasta se referă şi la încălcarea art. 15 alin. (2) din Constituţie privind principiul neretroactivităţii legii, art. 6 paragraful 1 privind dreptul la un proces echitabil, art. 14 privind interzicerea discriminării din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, art. 1 privind protecţia proprietăţii din Primul Protocol adiţional la Convenţie, precum şi art. 1 privind egalitatea şi art. 2 privind universalitatea drepturilor din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului. De asemenea, este invocată şi încălcarea Ordonanţei Guvernului nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare, precum şi a jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, respectiv Hotărârea din 29 septembrie 2012, pronunţată în Cauza Arhiepiscopia Romano-Catolică de Alba-Iulia împotriva României.

Examinând excepţia de neconstituţionalitate invocată, Curtea Constituţională constată următoarele:

1. Dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009 au mai format obiect al controlului de constituţionalitate. Astfel, cu prilejul pronunţării Deciziei nr. 796 din 27 septembrie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 832 din 11 decembrie 2012, respingând excepţia Curtea a reţinut că, deşi textul art. 5 alin. (1) lit. b) din lege nu prevede expressis verbis natura acestora, respectiv bunuri mobile sau imobile, aceasta nu reprezintă un argument suficient de puternic care să atragă neconstituţionalitatea, din moment ce, în virtutea atribuţiilor sale constituţionale şi legale, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie are competenţa exclusivă de a asigura interpretarea şi aplicarea unitară a legislaţiei care, la nivelul instanţelor de judecată, cunoaşte modalităţi diferite de interpretare şi aplicare.

Aceeaşi soluţie a fost menţinută şi în deciziile ulterioare pronunţate în aceeaşi materie (a se vedea, de pildă, Decizia nr. 1.018 din 29 noiembrie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 42 din 19 ianuarie 2013, sau Decizia nr. 1 din 17 ianuarie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 96 din 15 februarie 2013).

În interpretarea şi aplicarea acestor dispoziţii, instanţa supremă a stabilit că pot fi acordate despăgubiri materiale numai pentru aceleaşi categorii de bunuri care fac obiectul actelor normative speciale de reparaţie sub imperiul cărora partea interesată să nu fi obţinut deja o reparaţie. Utilizând metodele de interpretare logică, gramaticală şi sistematică a dispoziţiilor art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009, instanţa supremă a demonstrat că despăgubirile materiale se pot acorda numai pentru bunurile imobile preluate abuziv, astfel cum acestea sunt definite în art. 6 coroborat cu art. 2 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 10/2001.

2. Prin Decizia nr. 6 din 15 aprilie 2013 privind examinarea recursului în interesul legii formulat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie cu privire la interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, cu modificările şi completările ulterioare, cu referire la bunurile confiscate prin hotărâri de condamnare sau ca efect al măsurilor administrative cu caracter politic, ce pot fi restituite prin echivalent, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 245 din 29 aprilie 2013, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul în interesul legii şi, în consecinţă, a decis următoarele:

„În interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009, cu modificările şi completările ulterioare, stabileşte că pot fi acordate despăgubiri materiale numai pentru aceleaşi categorii de bunuri care fac obiectul actelor normative speciale de reparaţie, respectiv Legea nr. 10/2001, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, şi Legea nr. 247/2005, cu modificările şi completările ulterioare, sub imperiul cărora partea interesată să nu fi obţinut deja o reparaţie."

3. Curtea s-a mai pronunţat asupra dispoziţiilor art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009 în interpretarea dată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Decizia nr. 6 din 15 aprilie 2013, din perspectiva unor critici asemănătoare, prin Decizia nr. 534 din 12 decembrie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr, 114 din 17 februarie 2014, şi deciziile nr. 556 din 17 decembrie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 151 din 28 februarie 2014, şi nr. 73 din 11 februarie 2014, nepublicată la data pronunţării prezentei decizii.

Cu acele prilejuri, Curtea a analizat dacă limitarea prin decizia instanţei supreme a categoriei bunurilor în privinţa cărora persoanele îndreptăţite pot cere şi obţine despăgubiri prin echivalent, numai cu privire la bunurile imobile, în condiţiile sintagmei utilizate de legiuitor „bunuri confiscate" - fără distincţie -, corespunde sau nu coordonatelor constituţionale şi convenţionale invocate, precum şi voinţei legiuitorului.

Astfel, având în vedere expunerea de motive ce a însoţit proiectul de lege ce a devenit Legea nr. 221/2009, Curtea a observat că legea a avut ca premisă constatarea dificultăţilor de punere în aplicare a unor acte normative cu caracter reparator, scopul său fiind acela de reglementare a unei proceduri speciale care să urgenteze atingerea obiectivelor urmărite prin acele acte normative, să le imprime eficienţă sporită.

Aşadar, în considerarea suferinţelor la care au fost supuşi condamnaţii politici şi a curajului lor de a se opune regimului comunist, legiuitorul a urmărit reglementarea unor măsuri reparatorii, mai eficiente, complementare, având în principal caracter moral, care vizează demnitatea persoanelor în cauză şi recunoaşterea meritelor lor deosebite. Subsecvent, dar tot în scopul recunoaşterii meritelor şi a compensării cu caracter simbolic pentru nedreptăţile suferite, legiuitorul a prevăzut si acordarea de despăgubiri, în primul rând pentru prejudicii morale, apoi pentru cele materiale.

Mai mult, în aceeaşi expunere de motive a legii criticate, la care s-a făcut mai sus referire, în cadrul secţiunii 4 intitulate „Impactul financiar asupra bugetului general consolidat, atât pe termen scurt, pentru anul în curs, cât şi pe termen lung (5 ani)", la pct. 6 denumit „Calcule detaliate privind fundamentarea modificărilor veniturilor şi/sau cheltuielilor bugetare", se arată că „proiectul de lege nu prevede acordarea de drepturi noi, ci doar reafirmă, în vederea asigurării unui cadru normativ coerent, posibilitatea obţinerii unor astfel de despăgubiri care puteau fi oricum solicitate în virtutea dreptului de acces la justiţie garantat de Codul civil, de Constituţia României şi de art. 6 din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului."

Astfel, Curtea a apreciat că cele expuse converg spre concluzia că textul legal criticat are în vedere exclusiv bunurile imobile.

Curtea a constatat, în urma analizării legislaţiei generale şi speciale cu caracter reparatoriu, că acestea se raportează la bunuri imobile, preluate prin diverse metode abuzive. Când legiuitorul a dorit să extindă sfera bunurilor supuse regimului restituirii şi la alte bunuri, acest lucru s-a făcut expres şi explicit. Curtea a mai arătat că în unele cazuri, expres determinate, bunurile mobile au constituit şi acestea obiectul unor legi de reparaţie, legiuitorul precizând natura, elementele de identificare sau, după caz, enumerând în mod expres şi limitativ acele bunuri supuse revendicării.

În consecinţă, Curtea Constituţională a constatat că o asemenea reglementare care limitează sfera bunurilor supuse restituirii numai la cele imobile, nu este contrară art. 44 din Constituţie şi nici art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie.

4. Analizând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine că asupra instituţiei recursului în interesul legii s-a mai pronunţat, statuând, prin Decizia nr. 1.064 din 11 decembrie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 70 din 1 februarie 2013, că interpretarea legilor este o operaţiune raţională, utilizată de orice subiect de drept, în vederea aplicării şi respectării legii, având ca scop clarificarea înţelesului unei norme juridice sau a câmpului său de aplicare. Instanţele judecătoreşti interpretează legea, în mod necesar, în procesul soluţionării cauzelor cu care au fost învestite, interpretarea fiind faza indispensabilă procesului de aplicare a legii. „Oricât de clar ar fi textul unei dispoziţii legale - se arată în Hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului din 22 noiembrie 1995, pronunţată în Cauza C.R. împotriva Regatului Unit, paragraful 34 - în orice sistem juridic există, în mod inevitabil, un element de interpretare judiciară [...]".

Având în vedere poziţia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în sistemul instanţelor judecătoreşti, precum şi rolul său prevăzut în art. 126 alin. (3) din Constituţie, legiuitorul a instituit obligativitatea interpretării date de aceasta în scopul aplicării unitare de către instanţele judecătoreşti a unui text de lege. Instituirea caracterului obligatoriu al dezlegărilor date problemelor de drept judecate pe calea recursului în interesul legii nu face decât să dea eficienţă rolului constituţional al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, contribuind la consolidarea statului de drept.

Curtea a reţinut în acest sens că divergenţele profunde de jurisprudenţă sunt susceptibile a crea un climat general de incertitudine şi insecuritate juridică, aspect subliniat şi de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în jurisprudenţă sa. Astfel, de exemplu, în Hotărârea din 1 decembrie 2005, pronunţată în Cauza Pădurarii împotriva României, paragraful 98, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, constatând că „divergenţele de jurisprudenţă constituie, prin natura lor, consecinţa inerentă oricărui sistem judiciar ce se sprijină pe un ansamblu de instanţe de fond cu autoritate asupra circumscripţiei lor teritoriale", a considerat că, în lipsa unui mecanism care să asigure coerenţa practicii jurisdicţiilor naţionale, asemenea divergenţe profunde de jurisprudenţă, care persistă în timp şi cu privire la un domeniu care prezintă un mare interes social, sunt de natură să genereze o incertitudine permanentă şi să determine scăderea încrederii publicului în sistemul judiciar, care este una dintre componentele fundamentale ale statului de drept. în acest context, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a mai arătat că „rolul unei jurisdicţii supreme era tocmai cel de a reglementa contradicţiile de jurisprudenţă" (Hotărârea din 28 octombrie 1999, pronunţată în Cauza Zielinski şi Pradal & Gonzalez ş.a. împotriva Franţei, paragraful 59).

Aşa fiind, dispoziţiile legale criticate din Codul de procedură civilă din 1865, care îndrituiesc Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să unifice diferenţele de interpretare şi aplicare a aceluiaşi text de lege de către celelalte instanţe judecătoreşti naţionale, nu aduc atingere normelor constituţionale, ci, dimpotrivă, contribuie, pentru motivele mai sus arătate, la asigurarea exigenţelor statului de drept.

Mai mult, în considerarea art. 126 alin. (3) din Constituţie, competenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie de a asigura aplicarea corectă şi unitară a legilor de către toate instanţele este conferită de art. 18 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 827 din 13 septembrie 2005, şi de art. 3307 din Codul de procedură civilă din 1865. De altfel, potrivit art. 5 lit. L din Legea nr. 202/1998 privind organizarea Monitorului Oficial al României, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 206 din 11 aprilie 2013, precum şi potrivit art. 3307 alin. (4) din Codul de procedură civilă din 1865, deciziile pronunţate de Secţiile Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, ca urmare a soluţionării recursurilor în interesul legii, se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Având ca obiect promovarea unei corecte interpretări a normei juridice în vigoare, iar nu elaborarea de noi norme, nu se poate considera că deciziile pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în asemenea recursuri ar reprezenta o atribuţie care vizează domeniul legiferării.

5. În ceea ce priveşte încălcarea principiului constituţional al neretroactivităţii legii de către „blocul de legalitate" format din Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 6 din 15 aprilie 2013 pronunţată în soluţionarea recursului în interesul legii cu privire ia interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 5 alin. (1) lit. b)din Legea nr. 221/2009, şi art. 330? alin. 4 din Codul de procedură civilă din 1865, Curtea reţine că instituţia recursului în interesul legii conferă judecătorilor instanţei supreme dreptul de a da o anumită interpretare, unificând astfel diferenţele de interpretare şi de aplicare a aceluiaşi text de lege de către instanţele inferioare. Asemenea soluţii interpretative care nu privesc anumite persoane şi nici nu au efect asupra soluţiilor anterior pronunţate, care au dobândit autoritatea lucrului judecat, sunt invocate în doctrină ca „precedente judiciare", fiind considerate „izvoare secundare de drept" sau „izvoare interpretative". în acest sens este şi Decizia Curţii Constituţionale nr. 1.014 din 8 noiembrie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 816 din 29 noiembrie 2007.

6. În ceea ce priveşte pretinsa încălcare a art. 16 din Constituţie, Curtea constată că, prin interpretarea dată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, dispoziţia legală criticată nu a suferit o modificare de natură legislativă, ci s-a asigurat o aplicare nediscriminatorie tuturor persoanelor prevăzute de ipoteza normei, fără a crea privilegii vreunui beneficiar al acestui act normativ.

Asigurarea caracterului unitar al practicii judiciare este impusă şi de principiul constituţional al egalităţii cetăţenilor în fata legii si a autorităţilor publice, deci inclusiv a autorităţilor

judecătoreşti, deoarece acest principiu ar fi grav afectat dacă în aplicarea uneia şi a aceleiaşi legi soluţiile instanţelor judecătoreşti ar fi diferite şi chiar contradictorii, astfel cum a reţinut Curtea Constituţională prin Decizia nr. 528 din 2 decembrie 1997, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 90 din 26 februarie 1998.

7. Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să determine reconsiderarea jurisprudenţei Curţii Constituţionale, atât soluţia, cât şi considerentele cuprinse în deciziile menţionate îşi păstrează valabilitatea şi în cauza de faţă.

8. Distinct de cele arătate, Curtea constată că invocarea Deciziei nr. 206 din 29 aprilie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 350 din 13 iunie 2013 nu este relevantă în cazul de faţă, întrucât aceasta vizează ipoteza în care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a ignorat cu desăvârşire o decizie anterioară a Curţii Constituţionale, adică situaţia exact inversă celei din dosarul analizat.

Celelalte aspecte invocate în susţinerea excepţiei de neconstituţionalitate reprezintă probleme de interpretare şi aplicare a legii, ce sunt de competenţa instanţelor de judecată.

Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

în numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Adela Tătuţ (fostă Voicu) în Dosarul nr. 58.496/3/2011 (număr în format vechi 723/2013) al Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, şi constată că dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221 /2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, în interpretarea dată prin Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 6 din 15 aprilie 2013, şi ale art. 3307 alin. 4 din Codul de procedură civilă din 1865 sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.

Definitivă şi general obligatorie.

Decizia se comunică Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunţată în şedinţa din data de 27 februarie 2014.

 

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE

AUGUSTIN ZEGREAN

Magistrat-asistent, Andreea Costin

 

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

 

DECIZIA Nr. 101

din 27 februarie 2014

referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 2 din Legea nr. 514/2003 privind organizarea şi exercitarea profesiei de consilier juridic

 

Augustin Zegrean - preşedinte

Vaier Dorneanu - judecător

Toni Greblă - judecător

Petre Lăzăroiu - judecător

Mircea Ştefan Minea - judecător

Daniel Marius Morar - judecător

Mona-Maria Pivniceru - judecător

Puskás Valentin Zoltán - judecător

Tudorel Toader - judecător

Bianca Drăghici - magistrat-asistent

 

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Antonia Constantin.

 

Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 2 din Legea nr. 514/2003 privind organizarea şi exercitarea profesiei de consilier juridic, excepţie ridicată de oraşul Pecica, reprezentat prin primar, în Dosarul nr. 6.517/108/2010* al Curţii de Apel Timişoara - Secţia a II-a civilă, care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 771 D/2013.

La apelul nominal lipsesc părţile, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită.

Magistratul-asistent referă asupra cauzei şi arată că, la dosar, autorul excepţiei a depus note scrise, iar Societatea Comercială „Fildan Consulting" - SRL. a depus o cerere de intervenţie în cauză, prin care solicită admiterea excepţiei, precum şi un set de înscrisuri.

Preşedintele dă cuvântul reprezentantului Ministerului Public asupra cererii formulate.

Reprezentantul Ministerului Public solicită respingerea cererii de intervenţie, arătând că aceasta este aplicabilă doar în procesul civil, iar nu şi în faţa jurisdicţiei constituţionale.

Curtea, deliberând, respinge, ca inadmisibilă, cererea de intervenţie formulată, întrucât dispoziţiile din Codul de procedură civilă referitoare la cererile de intervenţie sunt aplicabile doar în ceea ce priveşte procesul civil, nu şi în faţa Curţii Constituţionale, care îşi exercită atribuţiile potrivit unei proceduri jurisdicţionale autonome.

Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere ca neîntemeiată a excepţiei de neconstituţionalitate, arătând că dispoziţiile legale privind exercitarea profesiei de consilier juridic au mai format obiectul controlului de constituţionalitate şi sunt criticate din perspectiva recursului în interesul legii soluţionat de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Decizia nr. XXII din 12 iunie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 936 din 20 noiembrie 2006.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, reţine următoarele:

Prin încheierea din 5 noiembrie 2013, pronunţată în Dosarul nr. 6.517/108/2010*, Curtea de Apel Timişoara - Secţia a II-a civilă a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 2 din Legea nr. 514/2003 privind organizarea şi exercitarea profesiei de consilier juridic.

Excepţia a fost ridicată de oraşul Pecica, reprezentat prin primar, într-o cauză având ca obiect soluţionarea apelului declarat împotriva Sentinţei civile nr. 863 din 28 februarie 2013 pronunţate de Tribunalul Arad.

În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorul acesteia susţine că textul de lege criticat încalcă dreptul la muncă şi la exercitarea în mod liber a profesiei de consilier juridic, prin interdicţia impusă consilierilor juridici de a-şi desfăşura activitatea în cadrul unei societăţi de consultanţă care are ca obiect unic de activitate „activităţi juridice" şi care a fost constituită în condiţiile legii.

Prevederile legale criticate contravin şi libertăţii economice, întrucât comercializarea serviciilor juridice este prevăzută şi în legislaţia europeană, şi sunt şi discriminatorii, prin raportare la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, care a statuat că diferenţa de tratament devine discriminare atunci când se induc distincţii între situaţii analoage şi comparabile, fără ca acestea să se bazeze pe o justificare rezonabilă şi obiectivă.

De asemenea, deşi nu există cazul restrângerii exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi, consilierii juridici nu-şi pot exercita profesia de consilier juridic, adică nu pot reprezenta în fata instanţelor judecătoreşti statul, autorităţile publice centrale şi locale, instituţiile publice şi de interes public, alte persoane juridice de drept public, precum şi persoane juridice de drept privat, în temeiul unui contract de prestări servicii juridice.

Curtea de Apel Timişoara - Secţia a II-a civilă apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este nefondată, întrucât dispoziţiile legale criticate nu vizează restrângerea unor drepturi şi nu instituie niciun fel de discriminări între cei ce doresc să exercite profesia de consilier juridic, ci doar stabilesc cadrul pentru exercitarea unei astfel de profesii. în realitate, nemulţumirea autorului excepţiei priveşte opţiunea legiuitorului de a nu reglementa profesia de consilier juridic ca o profesie liberală ori ca o activitate comercială, ci ca o profesie ce se poate desfăşura numai în baza unui raport de muncă ori a unui raport de serviciu.

Potrivit art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

Avocatul Poporului apreciază că dispoziţiile legale criticate sunt constituţionale, întrucât libertatea alegerii profesiei, a meseriei şi a locului de muncă nu este incompatibilă cu stabilirea condiţiilor în care poate fi exercitată o profesie, pentru ca aceasta să corespundă naturii şi finalităţii sale. Stabilirea prin lege a unor condiţii pentru exercitarea profesiei de consilier juridic reprezintă aplicarea dispoziţiilor art. 41 din Constituţie la o categorie profesională distinctă, aceea a consilierilor juridici, categorie în care intră toate persoanele care au optat pentru această profesie şi care îndeplinesc condiţiile legii privitoare la exercitarea profesiei de consilier juridic.

Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernul nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

CURTEA,

examinând actul de sesizare, punctul de vedere al Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile de lege criticate raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:

Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr, 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.

Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie prevederile art. 2 din Legea nr. 514/2003 privind organizarea şi exercitarea profesiei de consilier juridic, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 867 din 5 decembrie 2003, potrivit cărora „Consilierul juridic poate să fie numit în funcţie sau angajat in muncă, în condiţiile legii."

Autorul excepţiei susţine că textul de lege criticat contravine dispoziţiilor constituţionale ale art. 2 alin. (1) referitor la suveranitate, art. 16 alin. (1) privind egalitatea în drepturi, art. 20 referitor la tratatele internaţionale privind drepturile omului, art. 24 care consacră dreptul la apărare, art. 41 alin. (1) privind munca şi protecţia socială a muncii, art. 45 referitor la libertatea economică, art. 53 privind restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi şi art. 148 referitor la integrarea în Uniunea Europeană.

Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că s-a mai pronunţat asupra constituţionalităţii art. 2 din Legea nr. 514/2003 prin Decizia nr. 167 din 26 februarie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 204 din 17 martie 2008, şi Decizia nr. 221 din 9 martie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 270 din 26 aprilie 2010.

Astfel, prin Decizia nr. 167 din 26 februarie 2008, Curtea Constituţională a statuat că „nu se poate reţine nici contrarietatea dintre textele din Constituţie menţionate [art. 1 alin. (5), art. 15 alin. (1) şi art. 16 alin. {2)j şi art. 2 teza întâi şi art. 3 alin. (1) din Legea nr. 514/2003 privind organizarea şi exercitarea profesiei de consilier juridic, întrucât ele stabilesc posibilitatea numirii în funcţie a consilierului juridic, în condiţiile legii, care are statutul funcţionarului, potrivit funcţiei şi categoriei acestuia".

Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să determine schimbarea acestei jurisprudenţe, soluţia de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate pronunţată de Curte prin deciziile mai sus menţionate, precum şi considerentele care au fundamentat-o, îşi păstrează valabilitatea şi în prezenta cauză.

Distinct de cele arătate, în ceea ce priveşte critica potrivit căreia dispoziţiile legale criticate ar contraveni principiului nediscriminării şi egalităţii în drepturi, Curtea constată că aceasta nu poate fi primită, întrucât în jurisprudenţa sa a statuat că nu constituie o discriminare care să afecteze constituţionalitatea textelor respective faptul că, prin aplicarea unor prevederi legale, anumite persoane pot ajunge în situaţii defavorabile, apreciate ca atare prin prisma propriilor lor interese subiective. în acest sens, a se vedea Decizia nr. 44 din 24 aprilie 1996, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 345 din 17 decembrie 1996.

Referitor la pretinsa încălcare a prevederilor constituţionale ale art. 41, Curtea reţine că aceasta este neîntemeiată, întrucât libertatea alegerii profesiei, a meseriei şi a locului de muncă nu înseamnă că orice persoană, oricând şi în orice condiţii, poate exercita profesia sau meseria pe care o doreşte. în acest sens, sunt, de exemplu, Decizia nr. 233 din 25 mai 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 603 din 5 iulie 2004, şi Decizia nr. 379 din 30 septembrie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 979 din 25 octombrie 2004, prin care Curtea a constatat că dreptul la muncă, dreptul la libera alegere a profesiei, a meseriei sau a ocupaţiei, precum şi a locului de muncă şi dreptul la protecţie socială, consacrate de art. 41 din Constituţie, în concordanţă cu reglementările din instrumentele juridice internaţionale, sunt drepturi fundamentale şi generale. Curtea a reţinut că acestea nu sunt însă drepturi absolute, ci presupun îndeplinirea cerinţelor impuse de lege cu privire la exercitarea respectivei profesii, meserii sau ocupaţii. Concluzia este valabilă şi în ce priveşte prezenta excepţie de neconstituţionalitate, textul de lege criticat având rolul de a stabili posibilitatea numirii în funcţie sau a angajării în muncă a consilierului juridic, în condiţiile legii.

De asemenea, Curtea nu poate reţine nici pretinsa încălcare a art. 45 din Legea fundamentală, textul de lege criticat nefiind de natură să împiedice sau să limiteze libera iniţiativă, care se poate exercita nestânjenit, în interiorul profesiei de consilier juridic, prin prestarea activităţii în acele modalităţi prevăzute de lege, în măsura în care acesta îndeplineşte exigenţele impuse de exercitarea profesiei în limitele stabilite de legea de organizare. Libera iniţiativă garantată de art. 45 din Constituţie trebuie înţeleasă ca permiţând desfăşurarea diverselor activităţi profesionale în condiţiile respectării tuturor exigenţelor instituite prin legile care organizează exerciţiul acestora.

De asemenea, Curtea constată că, în ceea ce priveşte pretinsa încălcare a dispoziţiilor constituţionale ale art. 53, normele legale criticate nu aduc atingere vreunui drept sau vreunei libertăţi fundamentale şi, prin urmare, nu se pune problema analizării îndeplinirii condiţiilor în care textul constituţional amintit permite restrângerea exerciţiului unor drepturi sau libertăţi.

Referitor la pretinsa încălcare a prevederilor constituţionale ale art. 148, Curtea a stabilit că nu este de competenţa sa „să analizeze conformitatea unei dispoziţii de drept naţional cu textul Tratatului privind funcţionarea Uniunii Europene prin prisma art. 148 din Constituţie. O atare competenţă, şi anume aceea de a stabili dacă există o contrarietate între legea naţională şi

Tratat, aparţine instanţei de judecată, care, pentru a ajunge la o concluzie corectă şi legală, din oficiu sau la cererea părţii, poate formula o întrebare preliminară în sensul art. 267 din Tratat la Curtea de Justiţie a Uniunii Europene. în situaţia în care Curtea Constituţională s-ar considera competentă să se pronunţe asupra conformităţii legislaţiei naţionale cu cea europeană s-ar ajunge la un posibil conflict de jurisdicţii între cele două instanţe, ceea ce, la acest nivel, este inadmisibil" (a se vedea în acest sens Decizia nr. 1.249 din 7 octombrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 764 din 16 noiembrie 2010, Decizia nr. 137 din 25 februarie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 182 din 22 martie 2010 şi Decizia nr. 1.596 din 26 noiembrie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 37 din 18 ianuarie 2010).

Pe de altă parte, Curtea constată că Legea nr. 514/2003 nu conţine nicio normă care să îngăduie organizarea şi asocierea consilierilor juridici în societăţi comerciale, singura formă de asociere permisă fiind aceea prevăzută de art. 5 potrivit căruia consilierii juridici pot constitui asociaţii profesionale în scopul apărării şi promovării intereselor profesionale.

De altfel, prin Decizia nr. XXII din 12 iunie 2006, publicată în Monitorul Oficial ai României, Partea I, nr. 936 din 20 noiembrie 2006, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie s-a pronunţat cu privire la aplicarea dispoziţiilor art. 46 alin. (1) din Legea nr. 31/1990 privind societăţile comerciale, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, în cazul cererilor de autorizare a constituirii şi de înmatriculare a societăţilor comerciale de consultanţă, asistenţă şi reprezentare juridică şi a stabilit că aceste cereri sunt inadmisibile.

Se constată, aşadar, că dezlegarea în drept dată de sus­menţionata decizie a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie vizează chiar problematica desfăşurării activităţii consilierilor juridici în cadrul unei societăţi de consultanţă care are ca obiect unic de activitate „activităţi juridice".

Prin urmare, profesia de consilier juridic, nefiind o profesie liberală asemenea celei de avocat, nu poate fi exercitată decât în limitele cadrului legal al raportului de serviciu (în condiţiile prevăzute de Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici) sau al raportului juridic de muncă (în urma încheierii unui contract individual de muncă în conformitate cu prevederile Codului muncii).

Referitor la invocarea, în sprijinul criticii de neconstituţionalitate, a dispoziţiilor art. 2 alin. (1) din Legea fundamentală. Curtea constată că acestea nu au incidenţă în cauză.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de oraşul Pecica, reprezentat prin primar, în Dosarul nr. 6.517/108/2010* al Curţii de Apel Timişoara - Secţia a II-a civilă şi constată că dispoziţiile art. 2 din Legea nr. 514/2003 privind organizarea şi exercitarea profesiei de consilier juridic sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.

Definitivă şi general obligatorie.

Decizia se comunică Curţii de Apel Timişoara - Secţia a II-a civilă şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunţată în şedinţa din data de 27 februarie 2014.

 

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE

AUGUSTIN ZEGREAN

Magistrat-asistent,

Bianca Drăghici

 

 


CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

 

DECIZIA Nr. 116

din 6 martie 2014

referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 95 alin. (5) lit. c) şi art. 137 alin. (2)

din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei

 

Augustin Zegrean - preşedinte

Valer Dorneanu - judecător

Toni Greblă - judecător

Petre Lăzăroiu - judecător

Mircea Ştefan Minea - judecător

Daniel Marius Morar - judecător

Mona-Maria Pivniceru - judecător

Puskás Valentin Zoltán – judecător

Ioniţa Cochinţu - magistrat-asistent

 

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Liviu-Daniel Arcer.

Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 95 alin. (5) lit. c) şi art. 137 alin. (2) din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei, excepţie ridicată de Societatea Comercială „Agrafood" - S.R.L. din Otopeni şi Societatea Comercială „Gim Co" - S.R.L. din comuna Brădeşti, judeţul Dolj, în Dosarul nr. 3.758/115/2011/a2 al Curţii de Apel Timişoara - Secţia a II-a civilă şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 757D/2013.

La apelul nominal se prezintă, pentru autoarea excepţiei de neconstituţionalitate Societatea Comercială „Agrafood" - S.R.L. din Otopeni, avocat Crăciun Dimitrie, cu împuternicire avocaţială depusă la dosar, iar pentru partea Societatea Naţională de Radiocomunicaţii - SA. din Bucureşti, consilierul juridic Mariana Armeanca, cu delegaţie depusă la dosar. Se constată lipsa celorlalte părţi.

Procedura de citare este legal îndeplinită.

Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă cuvântul avocatului prezent, care susţine admiterea excepţiei de neconstituţionalitate astfel cum a fost formulată şi solicită constatarea neconstituţionalităţii prevederilor criticate. De asemenea, face o scurtă incursiune în procedura insolvenţei, arătând că în legislaţia anterioară existau anumite condiţii care nu exonerau debitorul de diferenţa dintre valoarea obligaţiilor pe care le avea înainte de confirmarea planului de reorganizare şi cea prevăzută în planul de reorganizare. în continuare susţine că prevederile criticate nu îndeplinesc exigenţele constituţionale şi creează premisele unei discriminări între creditorii care îşi realizează integral creanţa şi cei care sunt excluşi de la această posibilitate, conducând totodată la încălcarea dreptului de proprietate.

Reprezentanta Societăţii Naţionale de Radiocomunicaţii - S.A. din Bucureşti pune concluzii de admitere a excepţiei de neconstituţionalitate.

Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate, având în vedere jurisprudenţa Curţii Constituţionale în materie, spre exemplu Decizia nr. 1.380 din 16 decembrie 2008.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:

Prin încheierea din 5 noiembrie 2013, pronunţată în Dosarul nr. 3.758/115/2011/a2, Curtea de Apel Timişoara - Secţia a II-a civilă a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 95 alin. (5) lit. c) şi art. 137 alin. (2) din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei, excepţie ridicată de Societatea Comercială „Agrafood" - S.R.L. din Otopeni şi Societatea Comercială „Gim Co" - S.R.L. din comuna Brădeşti, judeţul Dolj, într-o cauză întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 85/2006.

În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autoarele acesteia susţin, în esenţă, că prevederile criticate sunt neconstituţionale, întrucât, prin modul în care este întocmit şi aprobat planul de reorganizare, nu îşi pot încasa întreaga creanţă, deoarece debitoarea este descărcată de diferenţa dintre valoarea obligaţiilor pe care le avea înainte de confirmarea planului de reorganizare şi cea prevăzută în acest plan, chiar dacă reorganizarea se va finaliza cu succes, iar debitoarea ar putea dispune în viitor de sumele necesare plăţii tuturor datoriilor. Astfel, prin acţiunea textului legal criticat se instituie o privare de proprietate în mod discriminatoriu a „unui creditor chirografar faţă de alţi creditori chirografari".

Curtea de Apel Timişoara - Secţia a II-a civilă opinează în sensul că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. în acest sens arată că litigiul nu poartă nici asupra unui drept de proprietate şi nici asupra unei creanţe asupra statului, fiind vorba de drepturi de creanţă invocate de părţi şi care, în ipoteza aprobării/confirmării planului de reorganizare propus pentru debitoare, nu ar mai ajunge să fie satisfăcute. Or, câtă vreme Constituţia nu garantează satisfacerea efectivă a oricărei creanţe, indiferent de debitor, se constată că dispoziţiile legale criticate nu contravin principiilor constituţionale enunţate. De altfel, posibilitatea adoptării unui plan de reorganizare prin care anumite creanţe să nu mai fie satisfăcute este permisă numai în cazurile în care printr-o evaluare a patrimoniului debitorului ajuns în stare de insolvenţă se poate concluziona că acele creanţe, datorită rangului lor şi a ordinii de preferinţă, oricum nu ar fi satisfăcute nici prin procedura lichidării judiciare.

Potrivit dispoziţiilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere cu privire la excepţia de neconstituţionalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, susţinerile părţilor prezente, notele scrise depuse, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:

Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze prezenta excepţie.


Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 95 alin. (5) lit. c) şi art. 137 alin. (2) din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 359 din 21 aprilie 2006, care au următorul cuprins:

- Art. 95 alin. (5) lit. c): „(5) Planul de reorganizare va menţiona: [...]

c) dacă şi în ce măsură debitorul, membrii grupului de interes economic, asociaţii din societăţile în nume colectiv şi asociaţii comanditaţi din societăţile în comandită vor fi descărcaţi de răspundere;";

- Art. 137 alin. (2): „(2) La data confirmării unui plan de reorganizare, debitorul este descărcat de diferenţa dintre valoarea obligaţiilor pe care le avea înainte de confirmarea planului şi cea prevăzută în plan."

În susţinerea neconstituţionalităţii acestor dispoziţii legale sunt invocate prevederile constituţionale ale art. 44 alin. (1) şi (2), potrivit cărora dreptul de proprietate, precum şi creanţele asupra statului sunt garantate, în condiţiile legii, iar proprietatea privată este garantată şi ocrotită în mod egal, indiferent de titular.

Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată următoarele:

1. Autoarele prezentei excepţii de neconstituţionalitate sunt nemulţumite de modul în care se întocmeşte şi se aprobă planul de reorganizare, respectiv de prevederile legale care dau posibilitatea ca în planul de reorganizare să fie specificat dacă şi în ce măsură debitorul, membrii grupului de interes economic, asociaţii din societăţile în nume colectiv şi asociaţii comanditaţi din societăţile în comandită vor fi descărcaţi de răspundere, întrucât această măsură duce la imposibilitatea recuperării integrale a creanţei, ca urmare a faptului că, la data confirmării unui plan de reorganizare, debitorul este descărcat de diferenţa dintre valoarea obligaţiilor pe care le avea înainte de confirmarea planului şi cea prevăzută în plan şi, astfel, nu îşi vor putea recupera întreaga creanţă. Totodată, în opinia autoarelor excepţiei de neconstituţionalitate, dispoziţiile art. 95 alin. (5) lit. c) şi art. 137 alin. (2) din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei conduc la o privare de proprietate în mod discriminatoriu în cadrul aceleiaşi categorii de creditori,

2. Din economia Legii nr. 85/2006, Curtea observă că prevederile art. 95 din Legea nr. 85/2006 stabilesc, în principal, conţinutul planului de reorganizare, respectiv:

- va indica perspectivele de redresare în raport cu posibilităţile şi specificul activităţii debitorului, cu mijloacele financiare disponibile şi cu cererea pieţei faţă de oferta debitorului şi va cuprinde măsuri concordante cu ordinea publică, inclusiv în ceea ce priveşte modalitatea de selecţie, desemnare şi înlocuire a administratorilor şi a directorilor;

- va cuprinde în mod obligatoriu programul de plată a creanţelor;

- va menţiona: a) categoriile de creanţe care nu sunt defavorizate, în sensul legii; b) tratamentul categoriilor de creanţe defavorizate; c) dacă şi în ce măsură debitorul, membrii grupului de interes economic, asociaţii din societăţile în nume colectiv şi asociaţii comanditaţi din societăţile în comandită vor fi descărcaţi de răspundere; d) ce despăgubiri urmează a fi oferite titularilor tuturor categoriilor de creanţe, în comparaţie cu valoarea estimativă ce ar putea fi primită prin distribuire în caz de faliment; valoarea estimativă se va calcula la data propunerii planului.

Totodată, potrivit art. 137 alin. (2), debitorul este descărcat de diferenţa dintre valoarea obligaţiilor pe care le avea înainte de confirmarea planului şi cea prevăzută în plan la data confirmării unui plan de reorganizare.

3. Raportat strict la critici le formulate în prezenta cauză, Curtea reţine că acestea sunt neîntemeiate. Pe de o parte, prevederile art. 44 alin. (1) şi (2) din Constituţie garantează dreptul de proprietate şi creanţele asupra statului, proprietatea privată fiind garantată în mod egal, iar conţinutul şi limitele acestor drepturi sunt stabilite prin lege. în cazul de faţă, autoarele excepţiei de neconstituţionalitate nu deţin nicio creanţă asupra statului, creanţa acestora derivând din raporturile comerciale încheiate cu debitoarea.

Pe de altă parte, prevederile criticate fac parte din măsurile privind procedura insolvenţei, respectiv întocmirea, aprobarea şi confirmarea planului de reorganizare judiciară, procedură ce se aplică debitorului, persoană juridică, în vederea achitării datoriilor, conform programului de plată a creanţelor, precum şi redresării debitorului.

Or, adoptarea unui plan de reorganizare prin care anumite creanţe să nu mai fie satisfăcute este prevăzută de dispoziţiile Legii nr. 85/2006 în cazurile în care, astfel cum reiese dintr-o evaluare a patrimoniului debitorului ajuns în stare de insolvenţă, se constată că acele creanţe oricum nu ar fi satisfăcute nici prin procedura lichidării judiciare, ca urmare a rangului şi a ordinii de preferinţă.

De altfel, planul de reorganizare este adoptat de adunarea creditorilor, iar fiecare creanţă beneficiază de un drept de vot, pe care titularul acesteia îl exercită în categoria de creanţe din care face parte creanţa respectivă [art. 100 alin. (2) din Legea nr. 85/2006]. Ca atare, un plan este socotit acceptat de o categorie de creanţe dacă în categoria respectivă planul este acceptat de o majoritate absolută din valoarea creanţelor din acea categorie [art. 100 alin. (4) din Legea nr. 85/2006]. Potrivit art. 100 alin. (3) din Legea nr 85/2006, următoarele creanţe constituie categorii distincte de creanţe, care votează separat: creanţe garantate, creanţe salariale, creanţe bugetare, creanţe chirografare stabilite conform art. 96 alin. (1) şi celelalte creanţe chirografare.

Astfel, în vederea administrării eficiente a procedurii reorganizării judiciare, planul poate desemna o categorie separată de creanţe, compusă numai din creanţe chirografare, care aparţin furnizorilor fără de care activitatea debitorului nu se poate desfăşura şi care nu pot fi înlocuiţi [art. 96 alin. (1) din Legea nr. 85/2006].

4. În acest context, Curtea constată că este neîntemeiată susţinerea autoarei excepţiei de neconstituţionalitate referitoare la o privare a proprietăţii în mod discriminatoriu în cadrul aceleiaşi categorii de creditori, întrucât reglementarea unui tratament diferit pentru o categorie de creanţe chirografare stabilită în mod obiectiv, în vederea administrării eficiente a procedurii reorganizării judiciare, în concordanţă cu interesele asociaţilor/acţionarilor, dar şi cu cele ale creditorilor, este determinată de situaţia juridică diferită în care se află aceasta. Potrivit alin. (2) al art. 96 din Legea nr. 85/2006, planul va stabili acelaşi tratament pentru fiecare creanţă din cadrul unei categorii distincte, ceea ce este în deplină concordanţă cu jurisprudenţa Curţii Constituţionale referitoare la principiul egalităţii, jurisprudenţa potrivit căreia principiul egalităţii în faţa legii nu exclude instituirea unui tratament diferit pentru situaţii care, în funcţie de scopul urmărit, sunt diferite.


Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ în numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Societatea Comercială „Agrafood" - S.R.L. din Otopeni şi Societatea Comercială „Gim Co" - S.R.L. din comuna Brădeşti, judeţul Dolj, în Dosarul nr. 3.758/115/2011/a2 al Curţii de Apel Timişoara - Secţia a II-a civilă şi constată că dispoziţiile art. 95 alin. (5) lit. c) şi art. 137 alin. (2) din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.

Definitivă şi general obligatorie.

Decizia se comunică Curţii de Apel Timişoara - Secţia a II-a civilă şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunţată în şedinţa din data de 6 martie 2014.

 

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE

AUGUSTIN ZEGREAN

Magistrat-asistent,

Ioniţa Cochinţu

 

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

 

DECIZIA Nr. 121

din 6 martie 2014

referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 9 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 84/2012

privind stabilirea salariilor personalului din sectorul bugetar în anul 2013, prorogarea unor termene din acte normative, precum şi unele măsuri fiscal-bugetare

 

Augustin Zegrean - preşedinte

Valer Dorneanu - judecător

Toni Greblă - judecător

Petre Lăzăroiu - judecător

Mircea Ştefan Minea - judecător

Daniel Marius Morar - judecător

Mona-Maria Pivniceru - judecător

Puskás Valentin Zoltán - judecător

Bianca Drăghici - magistrat-asistent

 

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Liviu-Daniel Arcer.

 

Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 9 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 84/2012 privind stabilirea salariilor personalului din sectorul bugetar în anul 2013, prorogarea unor termene din acte normative, precum şi unele măsuri fiscal-bugetare, excepţie ridicată de Marin Plavie, Mihai Adolf, Vasile Bica, Gheorghe Bumbănac, Petre Honciu, Aurelia Niţu, Comeliu Chira, Nicolae Stoica, Ion Rusu, Nicolae Rusu, Gheorghe Mihalache, Ana Mana Eftenie, Vasile Axinia, Alecsandru Matei, Gheorghe Tudor, Iliuţă Niţescu, Ion Pirneci, Crinu Stoica, Ion Radu, Ion Chirescu, Virgiliu Ştefan, Ana (Nedelcu) Andrei, Elena Joiţoiu, Vasile Ciobanu, Mircea Dinu, Viorica Catinca, Emilian Oprea, Constantin Lăzărescu, Augustin Chişcă, Gheorghe Stan, Ilie Avram, Octavian Mănescu si Ion Ciocănel în Dosarul nr. 4.482/120/2013 al Tribunalului Dâmboviţa - Secţia I civilă si care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 902D/2013.

La apelul nominal se prezintă domnul Nicolae Stoica, unul dintre autorii excepţiei. Lipsesc celelalte părţi, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită.

Magistratul-asistent referă asupra faptului că, la dosar, autorii excepţiei, prin avocat, au depus concluzii scrise prin care solicită admiterea excepţiei şi judecarea cauzei în lipsă.

Preşedintele dispune a se face apelul şi în Dosarul nr. 903D/2013, având ca obiect aceeaşi excepţie de neconstituţionalitate, ridicată de Ioan Chita, Ion Florin Toboşaru, Marian Apostol, Ştefan Cosma, Ion Joiţa, Ion Mateescu, Ion Ţecu, Octavian Sorin Barbu, Iulian Stoica, Ion Mareş, Corneliu Sorescu şi Daniel Ivan în Dosarul nr. 4.513/120/2013 al Tribunalului Dâmboviţa - Secţia I civilă.

La apelul nominal se constată lipsa părţilor, faţă de care procedura de citare a fost legal îndeplinită.

Magistratul-asistent referă asupra faptului că, la dosar, autorii excepţiei, prin avocat, au depus concluzii scrise prin care solicită admiterea excepţiei şi judecarea cauzei în lipsă.

Având în vedere obiectul identic al excepţiilor de neconstituţionalitate, Curtea, din oficiu, pune în discuţie conexarea dosarelor nr. 902D/2013 şi nr. 903D/2013.

Autorul excepţiei prezent şi reprezentantul Ministerului Public sunt de acord cu conexarea cauzelor.


Curtea, în temeiul dispoziţiilor art. 53 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, dispune conexarea Dosarului nr. 903D/2013 la Dosarul nr. 902D/2013, care este primul înregistrat.

Cauza este în stare de judecată.

Preşedintele acordă cuvântul autorului excepţiei, care solicită admiterea excepţiei astfel cum a fost formulată.

Reprezentantul Ministerului Public solicită respingerea excepţiei, întrucât criticile de neconstituţionalitate nu pot fi primite. în acest sens invocă jurisprudenţa Curţii Constituţionale în materie.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarelor, reţine următoarele:

Prin încheierile din 17 decembrie 2013, pronunţate în dosarele nr. 4.482/120/2013 şi nr. 4.513/120/2013, Tribunalul Dâmboviţa - Secţia I civilă a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 9 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 84/2012 privind stabilirea salariilor personalului din sectorul bugetar în anul 2013, prorogarea unor termene din acte normative, precum şi unele măsuri fiscal-bugetare.

Excepţia a fost ridicată de Marin Plavie, Mihai Adolf, Vasile Bica, Gheorghe Bumbănac, Petre Honciu, Aurelia Niţu, Corneliu Chira, Nicolae Stoica, Ion Rusu, Nicolae Rusu, Gheorghe Mihalache, Ana Maria Eftenie, Vasile Axinia, Alecsandru Matei, Gheorghe Tudor, Iliuţă Niţescu, Ion Pirneci, Crinu Stoica, Ion Radu, Ion Chirescu, Virgiliu Ştefan, Ana (Nedelcu) Andrei, Elena Joiţoiu, Vasile Ciobanu, Mircea Dinu, Viorica Catinca, Emilian Oprea, Constantin Lăzărescu, Augustin Chişcă, Gheorghe Stan, Ilie Avram, Octavian Mănescu şi Ion Ciocănel, precum şi Ioan Chita, Ion Florin Toboşaru, Marian Apostol, Ştefan Cosma, Ion Joiţa, Ion Mateescu, Ion Ţecu, Octavian Sorin Barbu, Iulian Stoica, Ion Mareş, Corneliu Sorescu şi Daniel Ivan în cauze având ca obiect asigurări sociale.

În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se susţine, în esenţă, că dispoziţiile legale criticate contravin prevederilor art. 115 alin. (1) din Legea fundamentală, întrucât Guvernul nu era abilitat să emită ordonanţe de urgenţă la data de 12 decembrie 2012, dată la care Parlamentul se afla în sesiune parlamentară.

Potrivit art. 84 alin. (1) din Regulamentul Camerei Deputaţilor, Parlamentul îşi desfăşoară activitatea în două sesiuni ordinare pe an, prima sesiune începând cu luna februarie şi neputând depăşi sfârşitul lunii iunie, iar cea de a doua sesiune începe în luna septembrie şi nu poate depăşi sfârşitul lunii decembrie. Astfel, sesiunea ordinară a Parlamentului, în anul 2012, s-a încheiat la 19 decembrie 2012, iar activitatea comisiilor parlamentare s-a încheiat la 29 decembrie 2012, neexistând, în perioada alegerilor, vreo derogare de la prevederile Regulamentului Camerei Deputaţilor. Prin urmare, Parlamentul se afla în sesiune ordinară când Guvernul a emis Ordonanţa de urgenţă nr. 84/2012, încălcându-se astfel dispoziţiile art. 1 din Legea nr. 127/2012 privind abilitarea Guvernului de a emite ordonanţe şi ale art. 115 alin. (1) din Constituţia României.

De asemenea, se susţine că proiectul ordonanţei nu a fost supus dezbaterii publice şi nu a existat o stare de urgenţă, în sensul art. 1 şi 3 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 1/1999 privind regimul stării de asediu şi regimul stării de urgenţă, care să justifice emiterea ordonanţei.

Tribunalul Dâmboviţa - Secţia I civilă consideră că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată, întrucât prevederea legală criticată nu contravine dispoziţiilor art. 115 alin. (1) din Constituţie, potrivit căruia „Parlamentul poate adopta o lege specială de abilitare a Guvernului pentru a emite ordonanţe în domenii care nu fac obiectul legilor organice", câtă vreme în preambulul actului normativ s-a precizat că ordonanţa de urgenţă este dată în temeiul art. 115 alin. (4) din Legea fundamentală şi este motivată pe anumite împrejurări ce constituie situaţii de urgenţă, extraordinare, legate de execuţia bugetară pe anul 2013.

Totodată, tribunalul apreciază că celelalte argumente invocate de autorii excepţiei se referă la nelegalitatea ordonanţei, aceste critici putând fi examinate doar pe calea contenciosului administrativ.

Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierile de sesizare au fost comunicate preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

Avocatul Poporului consideră că dispoziţiile art. 9 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 84/2012 sunt constituţionale, întrucât la data adoptării ordonanţei de urgenţă a existat, pe de o parte, o situaţie extraordinară, iar, pe de altă parte, măsurile în cauză nu sufereau amânare, în lipsa unui alt instrument legislativ ce ar fi putut fi folosit în scopul evitării consecinţelor negative sus-menţionate.

De asemenea, apreciază că, având în vedere jurisprudenţa Curţii Constituţionale cu privire la art. 115 alin. (4) din Legea fundamentală, precum şi motivele invocate de Guvern, exista o stare de fapt obiectivă, cuantificabilă, care a stat la baza adoptării ordonanţei de urgenţă criticate, îndeplinind astfel exigenţele urgenţei prevăzute de Constituţie.

Legiuitorul este liber să aleagă, în funcţie de politica statului, de resursele financiare, de prioritatea obiectivelor urmărite şi de necesitatea îndeplinirii şi a altor obligaţii ale statului, care sunt măsurile menite să asigure echilibrul financiar al statului şi protejarea intereselor naţionale în activitatea financiară, în acord cu prevederile art. 135 alin. (2) lit. b) din Constituţie.

Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernul nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

CURTEA,

examinând încheierile de sesizare, punctele de vedere ale Avocatului Poporului, rapoartele întocmite de judecătorul-raportor, susţinerile autorului prezent, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:

Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.

Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie prevederile art. 9 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 84/2012 privind stabilirea salariilor personalului din sectorul bugetar în anul 2013, prorogarea unor termene din acte normative, precum şi unele măsuri fiscal-bugetare, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 845 din 13 decembrie 2012.

Prevederile art. 9 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 84/2012 au următorul cuprins: „Prevederile art. 15, 18, 19 şi 20 ale art. II din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 80/2010, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 283/2011, se aplică în mod corespunzător şi în anul 2013."

Dispoziţiile legale la care fac trimitere normele criticate, respectiv Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 80/2010 pentru completarea art. 11 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 37/2008 privind reglementarea unor măsuri financiare în domeniul bugetar, precum si pentru instituirea altor măsuri financiare în domeniul bugetar, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 283/2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 887 din 14 decembrie 2011, prevăd că:

Art. II:

- Art. 15: „(1) În anul 2012, instituţiile şi autorităţile publice centrale şi locale, astfel cum sunt definite prin Legea nr, 500/2002 privind Finanţele publice, cu modificările şi completările ulterioare, şi prin Legea nr. 273/2006 privind finanţele publice locale, cu modificările şi completările ulterioare, indiferent de sistemul de finanţare şi de subordonare, inclusiv activităţile finanţate integral din venituri proprii, înfiinţate pe lângă instituţiile publice, cu excepţia instituţiilor finanţate integral din venituri proprii, nu acordă tichete de masă personalului din cadrul acestora.

(2) În bugetele pe anul 2012 ale instituţiilor publice centrale şi locale, astfel cum sunt definite prin Legea nr. 500/2002, cu modificările şi completările ulterioare, şi prin Legea nr. 273/2006, cu modificările şi completările ulterioare, indiferent de sistemul de finanţare şi de subordonare, inclusiv activităţile finanţate integral din venituri proprii, înfiinţate pe lângă instituţiile publice, nu se prevăd sume pentru acordarea de tichete-cadou şi tichete de vacanţa personalului din cadrul acestora.";

- Art. 18: „În anul 2012, indemnizaţiile prevăzute la art. 4 alin. (4) din Legea recunoştinţei faţă de eroii-martiri şi luptătorii care au contribuit la victoria Revoluţiei române din decembrie 1989, precum şi faţă de persoanele care şi-au jertfit viaţa sau au avut de suferit în urma revoltei muncitoreşti anticomuniste de la Braşov din noiembrie 1987 nr. 341/2004, cu modificările şi completările ulterioare, nu se acordă.";

- Art. 19: „În anul 2012 se acordă reduceri de tarife sau, după caz, gratuităţi, numai in limita a 3 călătorii dus-întors sau 6 călătorii simple, la facilităţile de transport prevăzute de următoarele acte normative:

a) art. 1, art. 2 alin. (1), (2) si (4). art. 3 alin. (1) şi (2), art. 4 alin. (1), (2) şi (3), art. 5, art. 8 alin. (1), (2) şi (3), art. 9 alin. (1), art. 11 alin. (1) şi ari. 12 din Ordonanţa Guvernului nr. 112/1999 privind călătoriile gratuite în interes de serviciu şi în interes personal pe căile ferate române, republicată, cu modificările ulterioare;

b) art. 5 alin. (1) lit. k) din Legea nr. 341/2004, cu modificările şi completările ulterioare;

c) art. 80 din Legea nr 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.";

- Art. 20: „(1) Prevederile art. 21, 22 şi 24 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 34/2009 cu privire la rectificarea bugetară pe anul 2009 şi reglementarea unor măsuri financiar-fîscale, aprobată prin Legea nr. 227/2009, cu modificările şi completările ulterioare, se aplică până la data de 31 decembrie 2012.

(2) În anul 2012, Guvernul poate aproba prin hotărâre ocuparea posturilor vacante din anumite domenii de activitate sau pentru anumite categorii de personal, prin excepţie de la prevederile art. 22 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 34/2009, aprobată prin Legea nr. 227/2009, cu modificările şi completările ulterioare, cu condiţia încadrării în cheltuielile de personal aprobate."

Din examinarea notelor scrise. Curtea constată că autorii excepţiei de neconstituţionalitate se referă în mod special la dispoziţiile art. 18 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 80/2010 referitoare la suspendarea acordării indemnizaţiilor prevăzute la art. 4 alin. (4) din Legea recunoştinţei faţă de eroii-martiri şi luptătorii care au contribuit la victoria Revoluţiei române din decembrie 1989, precum şi faţă de persoanele care şi-au jertfit viaţa sau au avut de suferit în urma revoltei muncitoreşti anticomuniste de la Braşov din noiembrie 1987 nr. 341/2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 654 din 20 iulie 2004, cu modificările si completările ulterioare.

Art. 4 alin. (4) din Legea nr. 341/2004 are următoarea redactare: „De o indemnizaţie lunară reparatorie, calculată prin aplicarea coeficientului de 1,10 la salariul mediu brut utilizat la fundamentarea bugetului asigurărilor sociale de stat şi aprobat prin legea bugetului asigurărilor sociale de stat, aferent anului pentru care se face plata, beneficiază şi persoanele care au obţinut titlurile prevăzute la art. 3 alin. (1) lit. b) pct. 3, numai dacă au un venit mai mic decât salariul mediu brut utilizat la fundamentarea bugetului asigurărilor sociale de stat şi aprobat prin legea bugetului asigurărilor sociale de stat. De aceleaşi drepturi şi în aceleaşi condiţii beneficiază copiii eroilor-martiri, indiferent de vârstă, dacă nu sunt încadraţi în nicio formă de învăţământ ori nu realizează venituri din motive neimputabile lor."

În opinia autorilor excepţiei, prevederile legale criticate contravin dispoziţiilor constituţionale ale art. 115 alin. (1) privind delegarea legislativă.

Examinând excepţia de neconstituţionalitate invocată în prezenta cauză, Curtea observă că prevederile legale criticate au mai fost supuse controlului de constituţionalitate exercitat prin prisma unor critici similare. Spre exemplu, Decizia nr. 554 din 17 decembrie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 96 din 7 februarie 2014, şi Decizia nr. 42 din 22 ianuarie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 210 din 25 martie 2014, prin care Curtea Constituţională a respins ca neîntemeiate excepţiile de neconstituţionalitate.

Astfel, prin Decizia nr. 42 din 22 ianuarie 2014, Curtea a reţinut că „prevederile art. 115 alin. (1)-(3) din Constituţie, referitoare la necesitatea adoptării de către Parlament a unei legi speciale de abilitare a Guvernului pentru emiterea ordonanţelor, au în vedere emiterea ordonanţelor simple, iar nu a celor de urgenţă, ale căror condiţii de emitere sunt reglementate de următoarele alineate ale art. 115 din Constituţie".

De asemenea, referitor la critica potrivit căreia Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 84/2012 a fost adoptată cu încălcarea dispoziţiilor legale privind transparenţa decizională în administraţia publică, Curtea, prin decizia mai sus menţionată, a constatat că, potrivit art. 6 alin. (9) din Legea nr. 52/2003 privind transparenţa decizională în administraţia publică, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 70 din 3 februarie 2003, „«în cazul reglementării unei situaţii care, din cauza circumstanţelor sale excepţionale, impune adoptarea de soluţii imediate, în vederea evitării unei grave atingeri aduse interesului public, proiectele de acte normative se supun adoptării în procedura de urgenţă prevăzută de reglementările în vigoare». Astfel, legiuitorul, ţinând cont de realitatea existenţei unor situaţii când necesitatea protejării interesului impune în mod obiectiv adoptarea unor măsuri urgente, a permis adoptarea unor acte normative fără îndeplinirea tuturor cerinţelor privind asigurarea transparenţei decizionale."

Totodată, Curtea a constatat că, în ceea ce priveşte „critica vizând lipsa caracterului urgent şi a unei situaţii extraordinare care să fi impus emiterea de urgenţă a actului normativ supus analizei de constituţionalitate", prin Decizia nr. 255 din 11 mai 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 511 din 16 iunie 2005, a statuat că Guvernul poate adopta o ordonanţă de urgenţă în următoarele condiţii, întrunite în mod cumulativ:

- existenţa unei situaţii extraordinare;

- reglementarea acesteia să nu poată fi amânată;

- urgenţa să fie motivată în cuprinsul ordonanţei. Totodată, Curtea, făcând trimitere la jurisprudenţa sa anterioară, respectiv Decizia nr. 65 din 20 iunie 1995, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 129 din 28 iunie 1995, a statuat că situaţia extraordinară trebuie evaluată în raport cu „necesitatea şi urgenţa reglementării unei situaţii care, datorită circumstanţelor sale excepţionale, impune adoptarea de soluţii imediate, în vederea evitării unei grave atingeri aduse interesului public". Cu aceeaşi finalitate, a definirii cât mai precise a situaţiei excepţionale, Curtea, prin Decizia nr. 83 din 19 mai 1998, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 211 din 8 iunie 1998, a precizat că de esenţa acesteia este caracterul obiectiv, „în sensul că existenţa sa nu depinde de voinţa Guvernului care, în asemenea împrejurări, este constrâns să reacţioneze prompt pentru apărarea unui interes public pe calea ordonanţei de urgenţă".

Analizând Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 84/2012 prin prisma celor reţinute de Curtea Constituţională în deciziile mai sus amintite, Curtea constată că Guvernul invocă următoarele aspecte pentru a justifica existenţa unei situaţii extraordinare şi a urgenţei reglementării:

- riscul ca la data de 1 ianuarie 2013 să nu existe politici fiscale şi bugetare asumate prin Programul de guvernare de către noul Guvern;

- faptul ca la data de 31 decembrie 2012 îşi încetau aplicabilitatea măsurile privind salarizarea în anul 2012 a personalului bugetar, măsuri instituite prin Legea nr. 283/2011 privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 80/2010 pentru completarea art. 11 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 37/2008 privind reglementarea unor măsuri financiare în domeniul bugetar, iar neadoptarea acestor măsuri şi pentru anul 2013 ar fi generat un impact suplimentar asupra cheltuielilor bugetare şi, respectiv, asupra deficitului bugetar de 6,8% din produsul intern brut, afectând în mod semnificativ sustenabilitatea finanţelor publice;

- prevederile Ordonanţei Guvernului nr. 21/2012 pentru suspendarea aplicării dispoziţiilor Legii nr. 148/2012 privind înregistrarea operaţiunilor comerciale prin mijloace electronice;

- necesitatea compatibilizării dispoziţiilor Legii nr. 148/2012 cu prevederile Directivei 2006/112/CE a Consiliului din 28 noiembrie 2006 privind sistemul comun al taxei pe valoarea adăugată, în ceea ce priveşte facturarea şi arhivarea electronică a facturilor.

Curtea apreciază că cele invocate de Guvern în nota de fundamentare întrunesc condiţiile unei situaţii extraordinare şi urgente care, în mod obiectiv, impun adoptarea unei ordonanţe de urgenţă.

Astfel, necesitatea stabilirii în timp util a unor direcţii clare în ceea ce priveşte domenii extrem de importante, aşa cum este salarizarea personalului bugetar, domenii cu implicaţii financiare majore, şi riscul ca aceste măsuri să nu poată fi adoptate până la începutul anului 2013, din cauze determinate de desfăşurarea unor proceduri privind constituirea Parlamentului nou-ales şi a învestirii noului Guvern, reprezintă motive ce justifică intervenţia legislativă a Guvernului pentru evitarea unei grave atingeri aduse interesului public.

De asemenea, faptul că Parlamentul se află în cursul unei sesiuni parlamentare nu este de natură să împiedice emiterea de către Guvern a unei ordonanţe de urgenţă, întrucât aceasta reprezintă o reglementare rapidă prin care autorităţile pot interveni pentru apărarea unui interes public. De altfel, prevederile art. 115 alin. (5) din Constituţie dispun că „Ordonanţa de urgenţă intră în vigoare numai după depunerea sa spre dezbatere în procedură de urgenţă la Camera competentă să fie sesizată şi după publicarea ei in Monitorul Oficial al României. Camerele, dacă nu se află în sesiune, se convoacă în mod obligatoriu în 5 zile de la depunere sau, după caz, de la trimitere. [...]",

Raţiunile care au stat la baza adoptării soluţiilor jurisprudenţiale anterioare îşi păstrează valabilitatea şi în prezenta cauză, astfel încât apreciem că aceasta se impune a fi menţinută.

Totodată, Curtea menţionează că, faţă de situaţia care a impus luarea măsurii, suspendarea unor drepturi stabilite prin lege trebuie să se facă pe un termen limitat şi rezonabil.

Prin urmare, Curtea apreciază că măsura suspendării de către Guvern a unor drepturi prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 84/2012 se încadrează într-un termen rezonabil, dar acesta are obligaţia să reglementeze pe fond plata acestor drepturi printr-un act normativ care să respecte dispoziţiile constituţionale şi legale.

Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu majoritate de voturi,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Marin Plavie, Minai Adolf, Vasile Bica, Gheorghe Bumbănac, Petre Honciu, Aurelia Niţu, Corneliu Chira, Nicolae Stoica, Ion Rusu, Nicolae Rusu, Gheorghe Mihalache, Ana Maria Eftenie, Vasile Axinia, Alecsandru Matei, Gheorghe Tudor, Iliuţă Niţescu, Ion Pirneci, Crinu Stoica, Ion Radu, Ion Chirescu, Virgiliu Ştefan, Ana (Nedelcu) Andrei, Elena Joiţoiu, Vasile Ciobanu, Mircea Dinu, Viorica Catinca, Emilian Oprea, Constantin Lăzărescu, Augustin Chişcă, Gheorghe Stan, Mie Avram, Octavian Mănescu şi Ion Ciocănel în Dosarul nr. 4.482/120/2013 şi de Ioan Chita, Ion Florin Toboşaru, Marian Apostol, Ştefan Cosma, Ion Joiţa, Ion Mateescu, Ion Ţecu, Octavian Sorin Barbu, Iulian Stoica, Ion Mareş, Corneliu Sorescu şi Daniel Ivan în Dosarul nr. 4.513/120/2013 ale Tribunalului Dâmboviţa - Secţia I civilă şi constată că dispoziţiile art. 9 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 84/2012 privind stabilirea salariilor personalului din sectorul bugetar în anul 2013, prorogarea unor termene din acte normative, precum şi unele măsuri fi scai-bugetare sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.

Definitivă şi general obligatorie.

Decizia se comunică Tribunalului Dâmboviţa - Secţia I civilă şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunţată în şedinţa din data de 6 martie 2014.

 

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE

AUGUSTIN ZEGREAN

Magistrat-asistent,

Bianca Drăghici

 

 


HOTĂRÂRI ALE GUVERNULUI ROMÂNIEI

 

GUVERNUL ROMÂNIEI

 

HOTĂRÂRE

pentru modificarea Normelor metodologice de aplicare a prevederilor referitoare la cardul naţional de asigurări sociale de sănătate din titlul IX „Cardul european

şi cardul naţional de asigurări sociale de sănătate" din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii, aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 900/2012

 

În temeiul art. 108 din Constituţia României, republicată,

 

Guvernul României adoptă prezenta hotărâre.

 

Articol unic. - Normele metodologice de aplicare a prevederilor referitoare la cardul naţional de asigurări sociale de sănătate din titlul IX „Cardul european şi cardul naţional de asigurări sociale de sănătate1 din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii, aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 900/2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 643 din 10 septembrie 2012, se modifică după cum urmează:

1. La articolul 2, alineatul (2) va avea următorul cuprins:

„(2) Cardul naţional se va distribui asiguraţilor prin servicii poştale în condiţiile prevăzute la art. 5."

2. La articolul 4, alineatul (3) va avea următorul cuprins:

„(3) După personalizarea cardurilor naţionale de către Centrul Naţional Unic, Compania Naţională «Imprimeria Naţională» - S.A. realizează sortarea cardurilor naţionale pe case de asigurări de sănătate şi medici de familie, pe baza datelor puse la dispoziţie de către Casa Naţională de Asigurări de Sănătate. Compania Naţională «Imprimeria Naţională» - S.A. predă cardurile naţionale Ministerului Sănătăţii pe bază de proces-verbal, care le transferă Casei Naţionale de Asigurări de Sănătate cu titlu gratuit. Casa Naţională de Asigurări de Sănătate pune la dispoziţia Companiei Naţionale «Imprimeria Naţională» - S.A. pe bază de proces-verbal cardurile naţionale în vederea depozitării, pe responsabilitatea acesteia, în vederea distribuţiei acestora, potrivit legii. Pentru distribuţia cardurilor naţionale, Casa Naţională de Asigurări de Sănătate preia cardurile de la Compania Naţională «Imprimeria Naţională» - S.A. şi le predă pe bază de proces-verbal de transfer, cu titlu gratuit, caselor de asigurări de sănătate judeţene, a municipiului Bucureşti şi Casei Asigurărilor de Sănătate a Apărării, Ordinii Publice, Siguranţei Naţionale şi Autorităţii Judecătoreşti (C.A.S.A.O.P.S.N.A.J.), care, după caz, vor preda operatorului de servicii poştale cardurile în vederea distribuţiei către asiguraţi, în baza contractelor subsecvente încheiate de acestea."

3. Articolul 5 va avea următorul cuprins:

„Art. 5. - (1) Distribuţia cardurilor naţionale se realizează prin servicii poştale de către operatorul de astfel de servicii desemnat câştigător ca urmare a procedurii de achiziţie derulate în acest sens.

(2) Procedura de achiziţie pentru contractarea serviciilor poştale în vederea distribuţiei cardurilor naţionale se derulează de Casa Naţională de Asigurări de Sănătate, care se desemnează ca unitate de achiziţii centralizată pentru achiziţia acestor servicii, în numele şi pentru casele de asigurări de sănătate judeţene şi a municipiului Bucureşti, urmând ca operatorul de servicii poştale desemnat câştigător de Casa Naţională de Asigurări de Sănătate să încheie contracte subsecvente cu casele de asigurări de sănătate, cu excepţia C.A.S.A.O.P.S.N.A.J., potrivit legii.

(3) Pentru desemnarea operatorului de servicii poştale, în condiţiile alin. (2), va fi avut în vedere caracterul de proiect de utilitate publică de interes naţional al realizării şi implementării cardului naţional, potrivit prevederilor art. 330 alin. (2) din Legea nr. 95/2006, cu modificările şi completările ulterioare.

(4) Cardurile naţionale personalizate si ambalate vor fi transportate în condiţii de siguranţă de operatorul de servicii poştale desemnat de Casa Naţională de Asigurări de Sănătate, potrivit prevederilor alin. (2).

(5) Operatorul de servicii poştale prin care se realizează distribuţia cardurilor naţionale trebuie să asigure minimum două prezentări la adresa de domiciliu a asiguratului pentru predarea acestora titularilor. Operatorul de servicii poştale va face dovada predării cardurilor naţionale către asiguraţi pe bază de borderou, care va cuprinde semnăturile de primire ale acestora. Borderoul va fi întocmit pe fiecare casă de asigurări de sănătate şi va fi predat lunar acesteia împreună cu eventualele carduri naţionale nedistribuite asiguraţilor. Pentru asiguraţii aflaţi în evidenţa C.A.S.A.O.P.S.N.A.J., Compania Naţională «Imprimeria Naţională» - S.A., ca urmare a procesului-verbal încheiat cu Casa Naţională de Asigurări de Sănătate şi ulterior de către aceasta cu C.A.S.A.O.P.S.N.A.J., potrivit prevederilor art. 4 alin. (3), asigură transmiterea cardurilor naţionale la C.A.S.A.O.P.S.NAJ., care realizează distribuţia acestora către asiguraţii proprii.

(6) În situaţia în care, după două prezentări la domiciliul asiguratului, dovedite pe bază de document justificativ, cardul naţional nu a putut fi predat titularului, operatorul de servicii poştale va asigura transportul şi va preda cardul naţional nedistribuit casei de asigurări de sănătate în raza căreia se află domiciliul asiguratului, pe bază de borderou centralizator, care va cuprinde numele şi prenumele persoanei asigurate, adresa şi numărul de identificare al cardului naţional. Pentru situaţiile în care asiguraţii sunt în evidenţa unei alte case de asigurări de sănătate, casa de asigurări de sănătate căreia i s-au returnat cardurile naţionale asigură distribuţia în condiţii de siguranţă a cardurilor naţionale, însoţite de un borderou centralizator, către casele de asigurări de sănătate în evidenţa cărora se află asiguraţii respectivi.

(7) Gardurile naţionale nedistribuite şi predate de către operatorul de servicii poştale la casele de asigurări de sănătate vor fi distribuite asiguraţilor în condiţiile prezentării acestora la sediul caselor de asigurări de sănătate, iar în caz de neprezentare vor fi arhivate în conformitate cu prevederile Legii Arhivelor Naţionale nr. 16/1996, republicată, urmând ca la expirarea perioadei de arhivare stabilite în condiţiile legii să se procedeze la distrugerea acestora.

(8) Cardurile naţionale predate caselor de asigurări de sănătate de către asiguraţi, ca urmare a unor defecţiuni tehnice, erori ale informaţiilor înscrise sau care nu pot fi utilizate din motive tehnice de funcţionare, vor fi returnate Companiei Naţionale «Imprimeria Naţională» - S.A. pe bază de borderou centralizator, iar aceasta, în termen de 30 de zile lucrătoare de la returnare, retipăreşte cardurile naţionale respective şi le transmite operatorului de servicii poştale prevăzut la alin. (4) sau, după caz, C.A.S.A.O.P.S.N.A.J., pentru distribuţia acestora către asiguraţi, în condiţiile alin. (5)-(7).

(9) Plata serviciilor de distribuţie se suportă din bugetul Fondului naţional unic de asigurări sociale de sănătate şi se realizează pe baza acordului-cadru încheiat de Casa Naţională de Asigurări de Sănătate cu operatorul de servicii poştale desemnat în condiţiile legii şi a contractelor subsecvente încheiate de casele de asigurări de sănătate, cu excepţia C.A.S.A.O.P.S.N.A.J."

4. La articolul 7, literele a) şi b) se abrogă.

 

PRIM-MINISTRU

VICTOR-VIOREL PONTA

Contrasemnează:

Ministrul sănătăţii,

Nicolae Bănicioiu

Ministrul finanţelor publice,

Ioana-Maria Petrescu

p. Ministrul delegat pentru buget,

Gheorghe Gherghina,

secretar de stat

Ministrul pentru societatea informaţională,

Alexandru-Răzvan Cotovelea

 

Bucureşti, 30 aprilie 2014.

Nr. 366.


Copyright 1998-2015 DSC.NET   All rights reserved.