MONITORUL OFICIAL AL ROMÂNIEI Nr. 367/2014

MONITORUL OFICIAL AL ROMÂNIEI

 

P A R T E A  I

Anul 182 (XXVI) - Nr. 367         LEGI, DECRETE, HOTĂRÂRI ŞI ALTE ACTE         Luni, 19 mai 2014

 

SUMAR

 

DECIZII ALE CURŢII CONSTITUŢIONALE

 

Decizia nr. 91 din 27 februarie 2014 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 1 şi art. 2 din Legea nr. 116/2011 privind stabilirea unor măsuri temporare pentru funcţionarea Autorităţii pentru Valorificarea Activelor Statului şi a Comisiei Naţionale a Valorilor Mobiliare

 

Opinie separată

 

Decizia nr. 138 din 13 martie 2014 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 213 alin. (1) lit. c) şi art. 257 alin. (22) din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii şi cele ale art. 2963 lit. d) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal

 

Decizia nr. 171 din 20 martie 2014 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 638 alin. (1), art. 642, art. 650, art. 665 alin. (3) şi alin. (4) teza a treia şi art. 669 alin. (4) din Codul de procedură civilă

 

ORDONANŢE ŞI HOTĂRÂRI ALE GUVERNULUI ROMÂNIEI

 

24. - Ordonanţă de urgenţă privind abrogarea alin. (9) al art. 9 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 28/2013 pentru aprobarea Programului naţional de dezvoltare locală

 

379. - Hotărâre privind transferul unui imobil, aflat în domeniul public al statului, din administrarea Ministerului Finanţelor Publice în administrarea Ministerului Apărării Naţionale

 

380. - Hotărâre privind transmiterea unei părţi dintr-un imobil, aflat în domeniul public al statului, din administrarea Ministerului Apărării Naţionale în administrarea Ministerului Justiţiei

 

DECIZII ALE CURŢII CONSTITUŢIONALE

 

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

DECIZIA Nr. 91

din 27 februarie 2014

referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 1 şi art. 2 din Legea nr. 116/2011 privind stabilirea unor măsuri temporare pentru funcţionarea Autorităţii pentru Valorificarea Activelor Statului şi a Comisiei Naţionale a Valorilor Mobiliare

 

Augustin Zegrean - preşedinte

Valer Dorneanu - judecător

Toni Greblă - judecător

Petre Lăzăroiu - judecător

Mircea Ştefan Minea - judecător

Daniel Marius Morar - judecător

Mona-Maria Pivniceru - judecător

Puskás Valentin Zoltán - judecător

Tudorel Toader - judecător

Ioniţă Cochinţu - magistrat-asistent

 

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Antonia Constantin.

 

Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 1 şi art. 2 din Legea nr. 116/2011 privind stabilirea unor măsuri temporare pentru funcţionarea Autorităţii pentru Valorificarea Activelor Statului şi a Comisiei Naţionale a Valorilor Mobiliare, excepţie ridicată de Mircea Cepoiu şi Ioan Frăţilă în Dosarul nr. 35.514/4/2012 al Judecătoriei Sectorului 4 Bucureşti şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 632D/2013.

La apelul nominal se constată lipsa părţilor, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită.

Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate ca neîntemeiată. În acest sens arată că accesul la justiţie nu este un drept absolut, ci unul parţial, supus unor condiţionări şi limitării, iar în cauza de faţă limitarea este impusă de legiuitor pentru buna desfăşurare a activităţii instituţiilor prevăzute de actul normativ criticat. Ca atare, apreciază că este asigurat un just echilibru între interesul autorilor excepţiei de neconstituţionalitate şi instituţiile menţionate de legea criticată în speţa de faţă.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:

Prin încheierea din 11 septembrie 2013, pronunţată în Dosarul nr. 35.514/4/2012, Judecătoria Sectorului 4 Bucureşti a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 1 şi art. 2 din Legea nr. 116/2011 privind stabilirea unor măsuri temporare pentru funcţionarea Autorităţii pentru Valorificarea Activelor Statului şi a Comisiei Naţionale a Valorilor Mobiliare, excepţie ridicată de Mircea Cepoiu şi Ioan Frăţilă cu ocazia soluţionării unei cauze având ca obiect soluţionarea unei contestaţii la executare şi a unei cereri de suspendare a executării silite.

În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorul acesteia susţine, în esenţă, că prevederile criticate constituie o piedică absolută la procedurile de executare silită iniţiate împotriva Comisiei Naţionale a Valorilor Mobiliare, care devin iluzorii şi lipsite de orice finalitate practică, fiind contrare prevederilor constituţionale ale art. 16, art. 21 şi art. 44, precum şi celor ale art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

Totodată, face referire la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, sens în care arată că în Cauza Burdov împotriva Rusiei s-a statuat că “deşi o autoritate statală nu ar putea să invoce lipsa de lichidităţi pentru a justifica refuzul de a exercita o condamnare, în mod excepţional, se admite că o întârziere în executare ar putea fi justificată de circumstanţe speciale, chiar dacă regula este aceea a executării într-un termen rezonabil”, or prevederile criticate nu instituie “Întârzierea executării”, ci o “piedică absolută la executare”.

Judecătoria Sectorului 4 Bucureşti opinează în sensul că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată, întrucât, având în vedere legislaţia în materie, nu se poate considera că prin dispoziţiile criticate se instituie o piedică absolută la executarea silită a instituţiilor publice, în speţă a Comisiei Naţionale a Valorilor Mobiliare. De asemenea, arată că, în situaţii asemănătoare, Curtea Constituţională a decis, cu valoare de principiu, că nu se constituie o stare de discriminare între debitorii persoane juridice de drept privat şi debitorii instituţii publice, dată fiind situaţia obiectivă în care se află debitorii ce au calitatea de instituţii publice, în sensul că sursa pentru executarea creanţelor stabilite prin titluri executorii o constituie bugetul public, diferenţa de tratament juridic fiind pe deplin justificată.

Potrivit dispoziţiilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

Avocatul Poporului consideră că dispoziţiile criticate sunt constituţionale. În acest sens arată, în esenţă, că textele legale criticate vizează faza executării hotărârilor judecătoreşti, constituind o măsură de natură să întărească finalitatea procesului judiciar, în sensul că reprezintă un prim pas important al debitorului de a-şi executa creanţa. Din conţinutul Legii nr. 116/2011 nu reiese că legiuitorul ar nega existenţa şi întinderea despăgubirilor constatate prin hotărâri judecătoreşti şi nici că ar refuza punerea în aplicare a acestora, prin acestea stabilindu-se doar un plafon al cuantumului de la care se face executarea obligaţiilor. Dispoziţiile prevăzute în textele de lege criticate constituie o modalitate de executare impusă de situaţia de excepţie pe care o reprezintă, pe de o parte, proporţia deosebit de semnificativă a creanţelor astfel acumulate împotriva statului si, pe de altă parte, stabilitatea economică a

statului român în contextul crizei economice naţionale şi internaţionale, sens în care este atât jurisprudenţa Curţii Constituţionale, cât şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului.

Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernul nu au comunicat punctele lor de vedere cu privire la excepţia de neconstituţionalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:

Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze prezenta excepţie.

Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate, astfel cum reiese din încheierea de sesizare, îl constituie dispoziţiile art. 1 şi art. 2 din Legea nr. 116/2011 privind stabilirea unor măsuri temporare pentru funcţionarea Autorităţii pentru Valorificarea Activelor Statului şi a Comisiei Naţionale a Valorilor Mobiliare, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 430 din 20 iunie 2011, care au următorul cuprins:

- Art. 1: “(1) Executarea obligaţiilor de plată ale Autorităţii pentru Valorificarea Activelor Statului se asigură din veniturile bugetului de venituri şi cheltuieli aferente activităţii de privatizare şi de valorificare a activelor statului, indiferent de izvorul acestora.

(2) Sumele repartizate de la bugetul de stat Autorităţii pentru Valorificarea Activelor Statului pentru plata cheltuielilor de personal, a celor aferente funcţionării Autorităţii pentru Valorificarea Activelor Statului şi a celor pentru reprezentarea României în faţa Curţii de Arbitraj Internaţionale a Centrului Internaţional pentru Reglementarea Diferendelor Relative la Investiţii nu pot fi supuse executării silite.

(3) Sumele aferente obligaţiilor de plată corespunzătoare categoriilor de cheltuieli prevăzute la alin. (2), executate din bugetul prevăzut la alin. (1), se reîntregesc de către Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului din sumele alocate de la bugetul de stat cu această destinaţie.”

- Art. 2: “(1) Executarea obligaţiilor de plată ale Comisiei Naţionale a Valorilor Mobiliare (C.N.V.M). decurgând din creanţe stabilite prin titluri executorii se asigură doar din sumele ce depăşesc 5.000.000 lei, reprezentând media lunară a veniturilor încasate la bugetul C.N.V.M.

(2) Sumele stabilite prin bugetul C.N. V.M. pentru acoperirea cheltuielilor de organizare şi funcţionare, inclusiv a celor de personal, nu vor putea fi supuse executării silite. Aceste sume au destinaţie specială în condiţiile prevederilor art. 452 alin. (2) lit. a) din Codul de procedură civilă şi nu pot fi urmărite silit pentru obligaţiile de plată ale C.N.V.M., stabilite prin titluri executorii,

(3) Acţiunile în justiţie, indiferent de natura lor, precum şi căile de atac exercitate de C.N.V.M, în legătură cu actele de justiţie incidente procedurii de executare silită a creanţelor stabilite prin titluri executorii în sarcina acesteia sunt scutite de plata taxelor de timbru, timbru judiciar, orice alte taxe, precum şi a sumelor stabilite cu titlu de cauţiune,”

În susţinerea neconstituţionalităţii acestor dispoziţii legale sunt invocate prevederile constituţionale ale art. 16, privind egalitatea în drepturi, art. 21 privind accesul liber la justiţie şi art. 44 referitor la dreptul de proprietate privată. De asemenea, este invocat art. 6 privind dreptul la un proces echitabil din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată următoarele:

I. În ceea ce priveşte obiectul excepţiei de neconstituţionalitate, Curtea reţine următoarele:

1. La data de 1 mai 2004 Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Bancare îşi schimbă denumirea în Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului şi se reorganizează prin comasarea prin absorbţie cu Autoritatea pentru Privatizare şi Administrarea Participaţiilor Statului, instituţie care se desfiinţează [potrivit art. 1 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 23/2004 privind stabilirea unor măsuri de reorganizare a Autorităţii pentru Valorificarea Activelor Bancare prin comasarea prin absorbţie cu Autoritatea pentru Privatizare şi Administrarea Participaţiilor Statului, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 359 din 23 aprilie 2004].

Ulterior, prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 96/2012 privind stabilirea unor măsuri de reorganizare în cadrul administraţiei publice centrale şi pentru modificarea unor acte normative [art. 33 pct. VIII] se modifică art. 2 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 23/2004 în sensul că Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului (A.V.A.S.) devine Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului. Astfel, “(2) Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului, denumită în continuare A.A.A.S., este instituţie publică, cu personalitate juridică, în subordinea Guvernului şi în coordonarea ministrului economiei, prevederi care, de asemenea, au fost modificate şi completate prin Legea nr. 192/2013 pentru modificarea şi completarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 23/2004 privind stabilirea unor măsuri de reorganizare a Autorităţii pentru Valorificarea Activelor Bancare prin comasarea prin absorbţie cu Autoritatea pentru Privatizare şi Administrarea Participaţiilor Statului, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 403 din 4 iulie 2013, în sensul că “Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului, denumită în continuare A.A.A.S., este instituţie de specialitate a administraţiei publice centrale, cu personalitate juridică, în subordinea Guvernului şi în coordonarea ministrului economiei.”[art. I pct. 1].

2. Potrivit art. 1 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 93/2012 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Autorităţii de Supraveghere Financiară, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 874 din 21 decembrie 2012, “(2) Autoritatea de Supraveghere Financiară, denumită în continuare A.S.F., se înfiinţează ca autoritate administrativă autonomă, de specialitate, cu personalitate juridică, independentă, autofinanţată, care îşi exercită atribuţiile potrivit prevederilor prezentei ordonanţe de urgenţă, prin preluarea şi reorganizarea tuturor atribuţiilor şi prerogativelor Comisiei Naţionale a Valorilor Mobiliare (C.N.V.M.), Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor (C.S. A.) şi Comisiei de Supraveghere a Sistemului de Pensii Private (C.S.S.P.R).”

Prin art. 26 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 93/2012 s-a prevăzut că «în cuprinsul actelor normative, sintagmele “Comisia Naţională a Valorilor Mobiliare”, “Comisia de Supraveghere a Asigurărilor” şi “Comisia de Supraveghere a Sistemului de Pensii Private” se înlocuiesc cu sintagma “Autoritatea de Supraveghere Financiară”».

3. Potrivit art. 3 din Legea nr. 116/2011 privind stabilirea unor măsuri temporare pentru funcţionarea Autorităţii pentru Valorificarea Activelor Statului şi a Comisiei Naţionale a Valorilor Mobiliare, prevederile acesteia au caracter temporar, respectiv “se aplică până la data de 31 decembrie 2013”. Totodată, în virtutea art. II din Legea nr. 7/2014 pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 90/2013 privind unele măsuri speciale pentru compensarea şi decontarea unor creanţe reciproce rezultate din contractul de vânzare-cumpărare de acţiuni încheiat între Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului şi Ford Motor Company, precum şi pentru prorogarea unui termen, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 18 din 10 ianuarie 2014, termenul prevăzut la art. 3 din Legea nr. 116/2011 se prorogă până la sfârşitul lunii iunie 2014.

II. Din examinarea prevederilor Legii nr. 116/2011, Curtea reţine:

1. În ceea ce priveşte executarea obligaţiilor de plată ale Autorităţii pentru Valorificarea Activelor Statului, legiuitorul a prevăzut că acestea se asigură din veniturile bugetului de venituri şi cheltuieli aferente activităţii de privatizare şi de valorificare a activelor statului, indiferent de izvorul acestora [art. 1 alin. (1)].

Totodată, a stabilit că nu pot fi supuse executării silite sumele repartizate de la bugetul de stat Autorităţii pentru Valorificarea Activelor Statului pentru plata cheltuielilor de personal, a celor aferente funcţionării Autorităţii pentru Valorificarea Activelor Statului şi a celor pentru reprezentarea României în faţa Curţii de Arbitraj Internaţional a Centrului Internaţional pentru Reglementarea Diferendelor Relative la Investiţii, [art. 1 alin. (2)].

Referitor la sumele aferente obligaţiilor de plată corespunzătoare categoriilor de cheltuieli prevăzute la alin. (2), executate din bugetul prevăzut la alin. (1), s-a dispus ca acestea să se reîntregească de către Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului din sumele alocate de la bugetul de stat cu această destinaţie [art. 1 alin. (3)J.

2. În ceea ce priveşte executarea obligaţiilor de plată ale Comisiei Naţionale a Valorilor Mobiliare (C.N.V.M), decurgând din creanţe stabilite prin titluri executorii se asigură doar din sumele ce depăşesc 5.000.000 lei, reprezentând media lunară a veniturilor încasate la bugetul C.N.V.M. [art. 2 alin. (1)], iar sumele stabilite prin bugetul C.N.V.M. pentru acoperirea cheltuielilor de organizare şi funcţionare, inclusiv a celor de personal, nu vor putea fi supuse executării silite, [art. 2 alin. (2) teza întâi].

3. Aşadar, atât în ceea ce priveşte executarea obligaţiilor de plată ale Autorităţii pentru Valorificarea Activelor Statului, cât şi executarea obligaţiilor de plată ale Comisiei Naţionale a Valorilor Mobiliare, legiuitorul a stabilit că nu pot fi executate sumele ce sunt repartizate pentru plata cheltuielilor de personal şi nici cele aferente funcţionării şi organizării acestor instituţii.

III. Astfel cum reiese atât din conţinutul legii, cât şi din titlul acesteia, măsurile instituite prin Legea nr. 116/2011 sunt limitate în timp şi “se aplică până la 31 decembrie 2013” [art. 3], termen prorogat ulterior până la sfârşitul lunii iunie 2014 [art. II din Legea nr. 7/2014].

IV. Raportat strict la critici le formulate de autorii prezentei excepţii de neconstituţionalitate, Curtea constată că legiuitorul a stabilit un plafon al cuantumului de la care se face executarea obligaţiilor de plată ale Comisiei Naţionale a Valorilor Mobiliare (C.N.V.M.) decurgând din creanţe stabilite prin titluri executorii, fără însă a nega existenţa şi întinderea despăgubirilor constatate prin hotărâri judecătoreşti sau a stabili o nepunere în aplicare a acestora.

În materie fiscală, instanţa de contencios constituţional a subliniat necesitatea creării unui echilibru între interesele generale ale societăţii şi interesele particulare ale persoanelor (a se vedea în acest sens Decizia nr. 1.533 din 28 noiembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 905 din 20 decembrie 2011).

Totodată, prin decizia menţionată, Curtea a statuat că termenul rezonabil este un concept esenţial mente variabil şi aprecierea sa se face în funcţie de circumstanţele cauzei şi ţinând seama de complexitatea acesteia, de comportamentul reclamanţilor şi de cel al autorităţilor competente, precum şi de miza litigiului pentru părţile în cauză, reţinând că miza litigiului este una foarte mare pentru stat, reprezentantul intereselor generale ale societăţii, întrucât se pune în discuţie chiar stabilitatea sa economică.

Prin urmare, conceptul de termen rezonabil trebuie privit atât din perspectiva cetăţeanului-creditor, cât şi din cea a statului-debitor. Dacă s-ar privi unilateral acest termen, s-ar ajunge la situaţii nepermise, respectiv executarea hotărârilor judecătoreşti fie într-un interval mai mare de timp, care poate apărea ca fiind rezonabil pentru stat, dar total contrar intereselor cetăţeanului, fie într-o perioadă de timp foarte scurtă, care pare rezonabilă pentru cetăţean, dar contrară stabilităţii economice şi financiare pe care statul trebuie să o asigure.

În consecinţă, termenul rezonabil trebuie apreciat şi stabilit din analiza concurentă a intereselor generale ale societăţii cu cele ale cetăţeanului, iar un termen total de 7 ani ţine cont atât de interesele debitorului, cât şi de cele ale creditorului, existând un just echilibru între acestea.

În acest sens este şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, care a statuat că un stat contractant, mai ales atunci când elaborează şi pune în practică o politică în materie fiscală, se bucură de o marjă largă de apreciere, cu condiţia existenţei unui Just echilibru”între cerinţele interesului general şi imperativele apărării drepturilor fundamentale ale omului, (a se vedea Hotărârea din 23 februarie 2006, pronunţată în Cauza Stere şi alţii împotriva României, paragraful 50).

Or, astfel cum reiese din expunerea de motive a proiectului de lege, la baza adoptării Legii nr. 116/2011 a stat “situaţia de blocaj financiar”, ca urmare a popririlor instituite de executorii judecătoreşti, în temeiul unor titluri executorii, neavând legătură directă cu activitatea funcţională a instituţiilor menţionate în actul normativ criticat, ci reprezentând despăgubiri acordate de instanţele judecătoreşti creditorilor Fondului Naţional de Investiţii în temeiul unor acte normative, respectiv în virtutea legislaţiei în materia privatizării şi valorificării activelor statului.

4. Având în vedere faptul că legiuitorul trebuie să dispună, la punerea în aplicare a politicilor sale, mai ales a celor sociale şi economice, de o marjă de apreciere pentru a se pronunţa atât asupra existenţei unei probleme de interes public care necesită un act normativ, cât şi asupra alegerii modalităţilor de aplicare a acestuia, care să facă “posibilă menţinerea unui echilibru între interesele aflate în joc” (Hotărârea din 4 septembrie 2012,

pronunţată în Cauza Dumitru Daniel Dumitru şi alţii împotriva României, paragrafele 41 şi 49), precum şi faptul că o instituţie publică nu poate ajunge în încetare de plăţi, excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 1 şi art. 2 din Legea nr. 116/2011 apare ca neîntemeiată.

În acest context, Curtea nu poate reţine pretinsa încălcare a prevederilor art. 21 şi art. 44 din Constituţie, precum şi a celor ale art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

V. În ceea ce priveşte invocarea prevederilor constituţionale ale art. 16 referitoare la egalitatea în drepturi, Curtea observă că dispoziţiile Legii nr. 116/2011 se aplică deopotrivă tuturor celor aflaţi în ipoteza normelor criticate, astfel că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu majoritate de voturi,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Mircea Cepoiu şi Ioan Frăţilă în Dosarul nr. 35.514/4/2012 al Judecătoriei Sectorului 4 Bucureşti şi constata că dispoziţiile art. 1 şi art. 2 din Legea nr. 116/2011 privind stabilirea unor măsuri temporare pentru funcţionarea Autorităţii pentru Valorificarea Activelor Statului şi a Comisiei Naţionale a Valorilor Mobiliare sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.

Definitivă şi general obligatorie,

Decizia se comunică Judecătoriei Sectorului 4 Bucureşti şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunţată în şedinţa din data de 27 februarie 2014.

 

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE

AUGUSTIN ZEGREAN

Magistrat-asistent,

Ioniţă Cochinţu

 

OPINIE SEPARATA

 

În dezacord cu soluţia adoptată de Curtea Constituţionala prin Decizia nr. 91 din 27 februarie 2014, considerăm că excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 1 şi art. 2 din Legea nr. 116/2011 privind stabilirea unor măsuri temporare pentru funcţionarea Autorităţii pentru Valorificarea Activelor Statului şi a Comisiei Naţionale a Valorilor Mobiliare trebuia admisă pentru următoarele motive:

Obiectul excepţiei este reprezentat de dispoziţiile din Legea nr. 116/2011 prin care se statuează că executarea obligaţiilor de plată ale Comisiei Naţionale a Valorilor Mobiliare - C.N.V.M. decurgând din creanţe stabilite prin titluri executorii se asigură doar din sumele ce depăşesc 5.000.000 lei, reprezentând media lunară a veniturilor încasate la bugetul C.IM.VM.

Considerăm că textele criticate reprezintă o piedică absolută la procedurile de executare silită iniţiate împotriva Comisiei Naţionale a Valorilor Mobiliare, care încalcă art. 21 (accesul liber la justiţie), art. 44 şi art. 53 din Constituţia României, dar şi pe cele ale art. 6 din Convenţia europeană pentru protecţia drepturilor şi libertăţilor fundamentale, care protejează dreptul la un proces echitabil.

I. Astfel, prin textele criticate, se instituie restricţii absolute de executare a bugetului C.N.V.M.: se stabileşte ca sursă unică de executare a obligaţiilor de plată bugetul de venituri şi cheltuieli aferente activităţii de privatizare şi de valorificare a activelor statului, se exclud anumite tipuri de venituri de la executarea silită, ba, mai mult, pentru C.N.V.M. se permite executarea silită doar din sumele ce depăşesc 5.000.000 lei, reprezentând media lunară a veniturilor încasate la bugetul C.N.V.M., eveniment care niciodată nu s-a produs în toată perioada de activitate a C.N.V.M.

Modalitatea în care sunt instituite restricţiile lasă creditorul, inclusiv pe beneficiarul unor titluri executorii obţinute prin hotărâri judecătoreşti, fără posibilitatea de a-şi valorifica efectiv creanţa. În acest mod, faza de executare a hotărârilor judecătoreşti, etapă a dreptului la un proces echitabil, devine una iluzorie, lipsită de mijloace eficiente de recuperare a sumelor datorate de stat prin C.N.V.M., devenind în fapt o lipsire de proprietate, ştiut fiind că titlurile executorii constatate prin hotărâri judecătoreşti sunt echivalate în jurisprudenţa CEDO cu însuşi dreptul de proprietate.

Aşadar, în mod evident criticile referitoare la încălcarea dreptului la un proces echitabil şi a dreptului de proprietate sunt întemeiate.

Or, deşi este adevărat ca drepturile nu sunt absolute, ci pot fi supuse restrângerii, în speţă nu sunt îndeplinite condiţiile pentru restrângere, deoarece ne aflăm în prezenţa unei piedici absolute la executare şi la o lipsire efectivă de proprietate. Astfel, art. 21 alin. (3) din Constituţie statuează că “Părţile au dreptul la un proces echitabil”, iar executarea silită a unor creanţe este parte a procesului civil, care trebuie să fie garantat.

Această restrângere nu se încadrează în condiţiile prevăzute de art. 53 din Constituţie, care permite limitarea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi numai atunci când sunt întrunite cumulativ condiţiile expres prevăzute de textul constituţional.

Art. 53 din Constituţie are următorul conţinut: “(1) Exerciţiul unor drepturi sau al unor libertăţi poate fi restrâns numai prin lege şi numai dacă se impune, după caz, pentru: apărarea securităţii naţionale, a ordinii, a sănătăţii ori a moralei publice, a drepturilor şi a libertăţilor cetăţenilor; desfăşurarea instrucţiei penale; prevenirea consecinţelor unei calamităţi naturale, ale unui dezastru ori ale unui sinistru deosebit de grav.

(2) Restrângerea poate fi dispusă numai dacă este necesară într-o societate democratică. Măsura trebuie să fie proporţională cu situaţia care a determinat-o, să fie aplicată în mod nediscriminatoriu şi fără a aduce atingere existenţei dreptului sau a libertăţii.”

Prima condiţie fixată de textul constituţional, potrivit căreia restrângerea trebuie realizată prin intermediul unei legi, este indiscutabil îndeplinită.

Dintre situaţiile enumerate în art. 53 alin. (1) ca susceptibile de a justifica restrângerea se poate reţine, în cazul de faţă, imperativul apărării “drepturilor şi a libertăţilor cetăţenilor”, cu referire la dreptul la un proces echitabil, care, potrivit art. 6 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, implică, în mod necesar, printre altele, şi finalizarea acestuia într-un termen rezonabil, cu valorificarea creanţei astfel obţinute. Sub acest aspect, textul de lege criticat nu asigură în niciun fel garanţia executării creanţei deoarece condiţiile impuse pentru executarea titlului său nu vor fi îndeplinite niciodată.

Examinând următoarea condiţie impusă de prevederile art. 53 din Constituţie, referitoare la necesitatea restrângerii într-o societate democratică, instanţa de contencios constituţional constată că aceasta nu poate fi considerată îndeplinită, întrucât finalitatea constând în conservarea veniturilor C.N.V.M. nu este specifică pentru o societate democratică. Astfel, Ordonanţa Guvernului nr. 22/2002 privind executarea obligaţiilor de plată ale instituţiilor publice, stabilite prin titluri executorii instituie suficiente mijloace de protecţie a instituţiilor statului supuse unor executări silite, aceste restricţii absolute neavând nicio justificare într-o societate democratică.

De asemenea, o altă condiţie impusă de art. 53 este aceea ca restrângerea să fie proporţională cu situaţia care a determinat-o. Pentru verificarea îndeplinirii acestei condiţii trebuie analizat în ce măsură există un just echilibru între limitarea la care este supus dreptul la apărare şi interesul public protejat prin această limitare. Or, sub acest aspect, ţinând seama de existenţa reglementărilor legale deja existente în materie de executare silită a instituţiilor publice, astfel cum este Ordonanţa Guvernului nr. 22/2002, apreciem că limitarea excesivă instituită de norme nu îşi găseşte o justificare rezonabilă prin raportare la interesul apărat, atâta vreme cât există deja alte limite ale executării silite în aceste cazuri. Prin urmare, apare ca excesivă restrângerea dreptului la un proces echitabil prin modalitatea în care legiuitorul a permis executarea silită a titlurilor executorii.

Textul art. 53 din Constituţie mai prevede că măsura trebuie să fie “aplicabilă în mod nediscriminatoriu”. Or, este evident că, în condiţiile în care ceilalţi creditori ai C.N.V.M., aflaţi în situaţii identice (părţi civile care au obţinut titluri executorii într-un proces penal - aşa numit “păgubit FNI*) şi-au valorificat în totalitate creanţele prin executarea aceleiaşi instituţii, C.N.V.M.

Aşadar, restricţiile prevăzute în cumul la art. 1 şi art. 2 din Legea nr. 116/2011 aduc atingere înseşi existenţei dreptului la un proces echitabil, acesta neputând fi exercitat în plenitudinea sa. Pentru aceleaşi motive şi în aceeaşi manieră este restrâns şi dreptul de proprietate, creanţa astfel constatată fiind în acest mod nevalorificabilă.

De asemenea, se poate observa că dreptul la un proces echitabil este garantat şi de art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

În clarificarea înţelesului acestor dispoziţii convenţionale, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reţinut, în Cauza Burdov contra Rusiei, din 2002, că o autoritate statală nu ar putea să invoce lipsa resurselor financiare pentru a onora o datorie rezultată dintr-o hotărâre judecătorească. Reclamantul nu trebuie să fie în imposibilitate de a beneficia de rezultatul favorabil al unei proceduri care să afecteze însăşi substanţa dreptului, din cauza dificultăţilor financiare ale statului.

De altfel şi în motivarea opiniei majoritare se arată că jurisprudenţa CEDO (Hotărârea din 23 februarie 2006, pronunţată în Cauza Stere şi alţii împotriva României) a statuat că un stat contractant, mai ales atunci când elaborează şi pune în practică o politică în materie fiscală, se bucură de o marjă largă de apreciere, cu condiţia existenţei unui “just echilibru” între cerinţele interesului general şi imperativele apărării drepturilor fundamentale ale omului. Or, limitarea până la anihilare a dreptului de a executa silit o hotărâre judecătorească nu asigură în niciun fel justul echilibru între cele două valori deopotrivă protejate. Mai mult, astfel cum rezultă şi din Decizia nr. 91/2014, “legiuitorul trebuie să dispună, la punerea în aplicare a politicilor sale mai ales cele sociale şi economice, de o marjă de apreciere pentru a se pronunţa atât asupra existenţei unei probleme de interes public care necesită un act normativ, cât şi asupra alegerii modalităţilor de aplicare a acestuia, care să facă posibilă menţinerea unui echilibru între interesele aflate în joc (Hotărârea din 4 septembrie 2012 pronunţată de CEDO în Cauza Dumitru Daniel Dumitru şi alţii împotriva României).”

Acest deziderat valorificat în Cauza Dumitru Daniel Dumitru şi alţii împotriva României era atins în acea situaţie, deoarece actele normative în cauză (ordonanţele de eşalonare a plăţii unor titluri executorii) stabileau termene precise şi procente clare de plată a acelor datorii ale statului, ceea ce nu este cazul în speţa de faţă, în care mijloacele legale de executare reprezintă doar impedimente absolute pentru încasarea sumelor datorate de stat prin C.N.V.M.

Pentru aceste motive apreciem că excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 1 şi art. 2 din Legea nr. 116/2011 este întemeiată.

 

Judecător,

Prof. univ. dr. Mona-Maria Pivniceru

 

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

DECIZIA Nr. 138

din 13 martie 2014

referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 213 alin. (1) lit. c) şi art. 257 alin. (22) din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii şi cele ale art. 2963 lit. d) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal

 

Augustin Zegrean - preşedinte

Valer Dorneanu - judecător

Toni Greblă - judecător

Petre Lăzăroiu - judecător

Mircea Ştefan Minea - judecător

Daniel-Marius Morar - judecător

Puskás Valentin Zoltán - judecător

Tudorel Toader - judecător

Patricia Marilena Ionea - magistrat-asistent

 

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Simona Ricu.

 

Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 107/2010 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii şi ale Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 117/2010 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal şi reglementarea unor măsuri financiar-fiscale, excepţie ridicată de Dimitrie Dan Ciurea în Dosarul nr. 1.399/3/2012 al Tribunalului Bucureşti - Secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale şi care constituie obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 686D/2013.

La apelul nominal se prezintă personal autorul excepţiei. Lipsesc părţile Casa de Pensii a Municipiului Bucureşti şi Guvernul României, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită.

Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă cuvântul autorului excepţiei, care solicită admiterea acesteia. În acest sens, arată că dreptul de a beneficia în mod gratuit de asistenţă medicală i-a fost acordat prin Legea nr. 189/2000, iar nerespectarea dispoziţiilor acestei legi este neconstituţională.

Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate ca neîntemeiată.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:

Prin încheierea din 21 iunie 2013, pronunţată în Dosarul nr. 1.399/3/2012, Tribunalul Bucureşti - Secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 107/2010 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii şi ale Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 117/2010 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal şi reglementarea unor măsuri financiar-fiscale.

Excepţia a fost ridicată de Dimitrie Dan Ciurea cu prilejul soluţionării unei acţiuni civile în care a solicitat emiterea unei decizii prin care să fie “reparată vătămarea ce i s-a produs prin reţinerea lunară din pensie a cotei de 5,5% pentru sănătate, începând din luna ianuarie 2011”.

În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorul acesteia arată, în esenţă, că prin dispoziţiile actelor normative criticate a fost înlăturat beneficiul asistenţei medicale gratuite de care se bucura în temeiul Legii nr. 189/2000, întrucât are calitatea de refugiat din Basarabia. Această măsură s-a dispus cu încălcarea art. 1 alin. (3), art. 113 art. 20, art. 47 şi art. 53 din Constituţie, precum şi a prevederilor art. 25 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului şi ale art. 24 din Convenţia privind statutul refugiaţilor, adoptată de Adunarea Generală a O.N.U.

Tribunalul Bucureşti - Secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale apreciază că excepţia de neconstituţionalitate nu este întemeiată.

În conformitate cu dispoziţiile art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului, precum şi Avocatului Poporului, pentru a-şi formula punctele de vedere cu privire la excepţia de neconstituţionalitate.

Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele de vedere solicitate asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, susţinerile părţii prezente, concluziile procurorului, dispoziţiile de lege criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:

Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.

Potrivit încheierii de sesizare, obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 107/2010 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 830 din 10 decembrie 2010, precum şi cele ale Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 117/2010 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal şi reglementarea unor măsuri financiar-fiscale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 891 din 30 decembrie 2010.

În realitate, Curtea constată că autorul excepţiei de neconstituţionalitate critică doar dispoziţiile acestor acte normative referitoare la obligaţia de contribuţie la asigurări sociale de sănătate, obligaţie ce revine pensionarilor cu o pensie ce depăşeşte suma de 740 de lei, precum şi condiţiile în care persoanele care au fost persecutate din motive etnice de către regimurile instaurate în România cu începere de la 6 septembrie 1940 până la 6 martie 1945 beneficiază de scutiri de la plata acestei contribuţii. Dispoziţiile actelor normative invocate modifică şi completează dispoziţiile Legii nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 372 din 28 aprilie 2006, precum şi pe cele ale Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 927 din 23 decembrie 2003.

Având în vedere cele mai sus arătate, Curtea reţine că obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 213 alin. (1) lit. c) şi art. 257 alin. (22) din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii, cu modificările şi completările ulterioare, dispoziţii care au următoarea redactare:

- Art. 213 alin. (1) lit. c): “Următoarele categorii de persoane beneficiază de asigurare, fără plata contribuţiei: [...]

c) persoanele ale căror drepturi sunt stabilite prin Decretul-lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum şi celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, republicat, prin Legea nr. 51/1993 privind acordarea unor drepturi magistraţilor care au fost înlăturaţi din justiţie pentru considerente politice în perioada anilor 1945-1989, cu modificările ulterioare, prin Ordonanţa Guvernului nr. 105/1999 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate de către regimurile instaurate în România cu începere de la 6 septembrie 1940 până la 6 martie 1945 din motive etnice, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 189/2000, cu modificările şi completările ulterioare, prin Legea nr. 44/1994 privind veteranii de război, precum şi unele drepturi ale invalizilor şi văduvelor de război, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, prin Legea nr. 309/2002 privind recunoaşterea şi acordarea unor drepturi persoanelor care au efectuat stagiul militar în cadrul Direcţiei Generale a Serviciului Muncii în perioada 1950-1961, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi persoanele prevăzute la art. 3 alin. (1) lit. b) pct. 1 din Legea recunoştinţei faţă de eroii-martiri şi luptătorii care au contribuit la victoria Revoluţiei române din decembrie 1989, precum şi faţă de persoanele care şi-au jertfit viaţa sau au avut de suferit în urma revoltei muncitoreşti anticomuniste de la Braşov din noiembrie 1987 nr. 341/2004, cu modificările şi completările ulterioare, dacă nu realizează alte venituri decât cele provenite din drepturile băneşti acordate de aceste legi;”.

- Art. 257 alin. (22): “Persoanele cu venituri din pensii care depăşesc 740 lei datorează contribuţia lunară pentru asigurările sociale de sănătate calculată potrivit prevederilor Legii nr. 571/2003, cu modificările şi completările ulterioare.”

De asemenea, Curtea reţine ca fiind obiect ai excepţiei de neconstituţionalitate dispoziţiile art. 2963 lit. d) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, cu modificările şi completările ulterioare, dispoziţii potrivit cărora: “Contribuabilii sistemelor de asigurări sociale sunt, după caz: [...]

d) pensionarii cu venituri din pensii care depăşesc 740 lei.” Autorul excepţiei de neconstituţionalitate consideră că aceste

texte de lege aduc atingere următoarelor prevederi ale Legii fundamentale: art. 1 alin. (3) referitor la statul român, art. 11 referitor la dreptul internaţional şi dreptul intern, art. 20 privind tratatele internaţionale privind drepturile omului, art. 47 referitor la nivelul de trai şi art. 53 privind restrângerea exerciţiului unor drepturi sau libertăţi. De asemenea, invocă prevederile art. 25 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului referitoare la nivelul de trai şi pe cele art. 24 din Convenţia privind statutul refugiaţilor, adoptată la 28 iulie 1951 de Conferinţa plenipotenţiarilor Naţiunilor Unite asupra statutului refugiaţilor şi apatrizilor, convocată de Adunarea generală la 14 decembrie 1950. România a ratificat Convenţia la 4 iulie 1991 prin Legea nr. 46/1991 pentru aderarea României la Convenţia privind statutul refugiaţilor, precum şi la Protocolul privind statutul refugiaţilor, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 148 din 17 iulie 1991. Aceste din urmă prevederi au în vedere obligaţia statelor de a acorda asistenţă socială refugiaţilor.

Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că autorul excepţiei de neconstituţionalitate a beneficiat de dispoziţiile art. 5 lit. a) din Ordonanţa Guvernului nr. 105/1999 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate de către regimurile instaurate în România cu începere de la 6 septembrie 1940 până la 6 martie 1945 din motive etnice, ordonanţă publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 426 din 31 august 1999, şi aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 189/2000, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 553 din 8 noiembrie 2000. Aceste dispoziţii de lege prevedeau că persoanele care, în perioada regimurilor instaurate cu începere de la 6 septembrie 1940 până la 6 martie 1945, au avut de suferit persecuţii din motive etnice beneficiază de asistenţă medicală şi medicamente, în mod gratuit şi prioritar, atât în tratament ambulatoriu, cât şi pe timpul spitalizărilor.

Acordarea acestei facilităţi a fost condiţionată, iniţial, de împrejurarea ca beneficiarul să nu realizeze alte venituri decât cele provenite din drepturile băneşti acordate de legile enumerate în art. 213 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 95/2006 ori cele provenite din pensii. Prin modificările aduse acestui din urmă articol de lege, prin art. I pct. 1 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 107/2010, pensiile au fost excluse dintre veniturile care permiteau titularului beneficiul asistenţei medicale gratuite.

Autorul excepţiei este pensionar, iar pensia sa depăşeşte 740 de lei, astfel că i-a fost reţinută din pensie suma corespunzătoare contribuţiei de asigurări sociale de sănătate, măsură pe care însă acesta o consideră neconstituţională.

Faţă de criticile de neconstituţionalitate formulate în raport cu prevederile art. 53 din Constituţie, Curtea reţine că, potrivit celor statuate de Curtea Constituţională prin Decizia nr. 771 din 25 septembrie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 795 din 27 noiembrie 2012, “scutirea de la plata contribuţiei la asigurările de sănătate nu este un drept constituţional, iar acordarea unei asemenea scutiri, în considerarea unor situaţii obiective sau subiective, este lăsată la opţiunea liberă a legiuitorului”. Prin urmare, restrângerea acestei facilităţi nu se supune condiţiilor art. 53 din Constituţie, care au în vedere restrângerea exerciţiului unor drepturi fundamentale.

În ceea ce priveşte critica de neconstituţionalitate raportată la prevederile art. 1 alin. (3) şi art. 47 din Constituţie, Curtea constată că, potrivit art. 2969 din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, obligaţia de contribuţie a pensionarilor la sistemul de asigurări sociale de sănătate reprezintă 5,5% din veniturile ce depăşesc 740 de lei.

Această reglementare a fost adoptată după ce, anterior, prin deciziile nr. 223 şi 224 din 13 martie 2012, publicate în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 256 din 18 aprilie 2012, Curtea Constituţională a statuat că dispoziţiile art. 259 alin. (2) din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii, dispoziţii care reglementau contribuţia de asigurări sociale de sănătate asupra veniturilor din pensii, “sunt constituţionale în măsura în care se interpretează în sensul că procentul de 5,5 se aplică numai asupra veniturilor din pensii care depăşesc 740 de lei”.

Având în vedere cuantumul contribuţiei de asigurări sociale de sănătate ce revine pensionarilor care au o pensie ce depăşeşte 740 de lei, Curtea apreciază că nu poate fi reţinută critica vizând încălcarea dreptului la un nivel de trai decent ori a valorilor democratice prevăzute în art. 1 alin. (3) din Constituţie. De altfel, cu privire la acest din urmă aspect, Curtea Constituţională, prin Decizia nr. 224/2012, a statuat că “art. 56 din Constituţie prevede obligaţia cetăţenilor de a contribui prin impozite şi prin taxe la cheltuielile publice. În cazul sistemului public de sănătate, aceste cheltuieli publice vizează însăşi îndeplinirea obligaţiei constituţionale a statului de a asigura ocrotirea sănătăţii şi protecţia socială a cetăţenilor”.

În sfârşit, în ceea ce priveşte critica de neconstituţionalitate referitoare la încălcarea prevederilor art. 11 şi art. 20 raportate la prevederile art. 25 din Declaraţia Universală a Drepturilor

Omului şi ale art. 24 din Convenţia privind statutul refugiaţilor, Curtea reţine că obligaţia ce revine statelor de a asigura un nivel de trai care să protejeze sănătatea individului, precum şi măsuri de securitate socială pentru refugiaţi nu presupune gratuitatea accesului la aceste drepturi. Astfel, în ceea ce priveşte refugiaţii, art. 24 din Convenţia privind statutul refugiaţilor prevede că aceştia beneficiază de asigurări sociale în aceleaşi condiţii ca şi cetăţenii statului în care se află refugiatul. Or, referindu-se la sistemul de asigurări sociale de sănătate din România, prin Decizia nr. 334 din 17 martie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 262 din 22 aprilie 2009, Curtea a reţinut că “garantarea constituţională a dreptului la ocrotirea sănătăţii nu înseamnă şi gratuitatea asistenţei medicale”.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Dimitrie Dan Ciurea în Dosarul nr. 1.399/3/2012 al Tribunalului Bucureşti - Secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale şi constată că dispoziţiile art. 213 alin. (1) lit. c) şi art. 257 alin. (22) din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii şi cele ale art. 2963 lit. d) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.

Definitivă şi general obligatorie.

Decizia se comunică Tribunalului Bucureşti - Secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunţată în şedinţa din data de 13 martie 2014.

 

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE

AUGUSTIN ZEGREAN

Magistrat-asistent,

Patricia Marilena Ionea

 

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

DECIZIA Nr. 171

din 20 martie 2014

referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 638 alin. (1), art. 642, art. 650, art. 665 alin. (3) şi alin. (4) teza a treia şi art. 669 alin. (4) din Codul de procedură civilă

 

Augustin Zegrean - preşedinte

Valer Dorneanu - judecător

Toni Greblă - judecător

Petre Lăzăroiu - judecător

Mircea Ştefan Minea - judecător

Daniel Marius Morar - judecător

Mona-Maria Pivniceru - judecător

Puskás Valentin Zoltán - judecător

Tudorel Toader - judecător

Andreea Costin - magistrat-asistent

 

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Carmen-Cătălina Gliga.

 

Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 638 alin. (1), art. 642 şi art. 669 alin. (4) din Codul de procedură civilă cu referire la art. 2 alin. (2) din Legea nr. 188/2000 privind executorii judecătoreşti, a art. 650 şi art. 665 alin. (3) şi alin. (4) teza a două din Codul de procedură civilă, excepţie ridicată de Săvel Pamfil în Dosarul nr. 2.379/316/2013 al Judecătoriei Târgu Bujor - Secţia civilă, şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 778D/2013.

La apelul nominal se constată lipsa părţilor, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită.

Preşedintele dispune să se facă apelul şi în dosarele nr. 779D/2013 şi nr. 810D/2013, având ca obiect o excepţie de neconstituţionalitate identică, ridicată de Natalia Pamfil şi Cristinel Tudor în dosarele nr. 2.460/316/2013 şi nr. 1.904/316/2013 ale Judecătoriei Târgu Bujor - Secţia civilă.

La apelul nominal se constată lipsa părţilor, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită.

Magistratul-asistent referă asupra faptului că în dosarele nr. 778D/2013 şi nr. 779D/2013 autorii excepţiei au depus un înscris prin care îşi reformulează excepţia de neconstituţionalitate cu care Curtea Constituţională a fost sesizată, sens în care invocă neconstituţionalitatea unui număr de 13 texte din Codul de procedura civilă, dintre care numai două se regăsesc în încheierea de sesizare a Curţii. Totodată, solicită judecarea în lipsă şi admiterea excepţiilor de neconstituţionalitate.

Curtea, din oficiu, pune în discuţie conexarea dosarelor nr. 778D/2013, nr. 779D/2013 şi nr. 81OD/2013, având în vedere că acestea au obiect identic.

Reprezentantul Ministerului Public arată că este de acord cu măsura conexării cauzelor.

Curtea, în temeiul art. 53 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, dispune conexarea dosarelor nr. 779D/2013 şi nr. 81 OD/2013 la Dosarul nr. 778D/2013, care este primul înregistrat.

Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate, ca neîntemeiată.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarelor, constată următoarele:

Prin încheierile din 14 noiembrie 2013 şi 19 noiembrie 2013, pronunţate în dosarele nr. 2.379/316/2013, nr. 2.460/316/2013 şi nr. 1.904/316/2013, Judecătoria Târgu Bujor - Secţia civilă a sesizat Curtea Constituţională pentru soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 638 alin. (1), art. 642 şi art. 669 alin. (4) din Codul de procedură civilă cu referire la art. 2 alin. (2) din Legea nr. 188/2000 privind executorii judecătoreşti, a art. 650 şi art. 665 alin. (3) şi alin. (4) teza a două din Codul de procedură civilă, excepţie ridicată de Săvel Pamfil, Natalia Pamfil şi Cristinel Tudor în cauze având ca obiect soluţionarea unei contestaţii la executare formulate împotriva încheierilor emise de executorul judecătoresc şi a încheierii de încuviinţare a executării silite pronunţate de instanţă.

În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se susţine, în esenţă, că dispoziţiile art. 638 alin. (1), art. 642 şi art. 669 alin. (4) din Codul de procedură civilă, cu referire la art. 2 alin. (2) din Legea nr. 188/2000, sunt neconstituţionale, deoarece sumele calculate de executorii judecătoreşti cu titlu de onorariu şi alte cheltuieli de executare sunt exorbitante în raport cu munca efectiv prestată. Unele dintre aceste cheltuieli se înscriu în activitatea propriu-zisă a executorului, producătoare de venituri, desfăşurată în condiţii de liberă concurenţă, iar executorul, pe de o parte, îşi deduce fiscal din venituri cheltuielile din frecare dosar de executare, iar, pe de altă parte, le reîncasează de la debitor.

Dispoziţiile art. 665 alin. (3) din Codul de procedură civilă referitoare la încheierile executorilor judecătoreşti sunt neconstituţionale, întrucât hotărârile denumite încheieri pronunţate de executorii judecătoreşti sunt pronunţate de instanţe extraordinare. Birourile executorilor judecătoreşti nu au caracterul unor instanţe extraordinare în înţelesul Constituţiei, acestea funcţionând sub autoritatea Ministerului Justiţiei şi a Uniunii Naţionale a Executorilor Judecătoreşti.

Mai mult, se arată că încheierile date de executorul judecătoresc sunt pronunţate în şedinţă nepublică, ceea ce contravine ideii de justiţie şi încalcă art. 127 din Constituţie care consacră caracterul public al şedinţelor de judecată.

Dispoziţiile art. 665 alin. (4) teza a treia din Codul de procedură civilă sunt neconstituţionale, deoarece permit extinderea efectelor hotărârii de încuviinţare a executării silite şi asupra actelor viitoare ale executorilor judecătoreşti, inexistente la momentul pronunţării încheierii de încuviinţare, situaţie care contravine ideii de justiţie. Executorii judecătoreşti nu pot fi învestiţi printr-o hotărâre judecătorească cu puteri care excedează situaţiilor de fapt examinate de către o instanţă judecătorească la momentul pronunţării.

Autorii excepţiei mai susţin că dispoziţiile art. 650 din Codul de procedură civilă sunt neconstituţionale, întrucât creează o discriminare între debitor şi executorul judecătoresc prin reglementarea competenţei teritoriale a instanţei de executare ca fiind judecătoria în circumscripţia căreia se află biroul executorului judecătoresc care face executarea. Astfel, debitorul este pus într-o situaţie de inferioritate, juridică şi economică, faţă de executorul judecătoresc, având în vedere cheltuielile de executare silită, calculate de executor în timpul executării.

Judecătoria Târgu Bujor - Secţia civilă nu şi-a exprimat opinia cu privire la excepţia de neconstituţionalitate invocată, contrar prevederilor art. 29 alin. (4) din Legea nr. 47/1992.

Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierile de sesizare au fost comunicate preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate ridicate.

Avocatul Poporului consideră că dispoziţiile legale criticate sunt constituţionale. Acestea reglementează o procedură

execuţională, dată în sarcina organului de executare; executorul judecătoresc nu are de soluţionat un litigiu, ci de executat titluri executorii, între care şi hotărârile judecătoreşti, iar punerea lor în executare se realizează de acesta. Dat fiind rolul executorului judecătoresc, precum şi conţinutul dispoziţiilor legale criticate, acestea nu aduc atingere accesului liber la justiţie, economiei naţionale şi nici sistemului financiar.

Mai arată că nu se poate considera că prin textele legale criticate executorii judecătoreşti ar fi dobândit atribuţii de înfăptuire a justiţiei.

De asemenea, menţionează Decizia Curţii Constituţionale nr. 631 din 26 iunie 2007.

Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernul nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

CURTEA,

examinând încheierile de sesizare, punctele de vedere ale Avocatului Poporului, rapoartele întocmite de judecătorul-raportor, notele scrise depuse, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, reţine următoarele:

Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.

Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate, astfel cum rezultă din încheierile de sesizare a Curţii Constituţionale, îl constituie art. 638 alin. (1), art. 642 şi ari. 669 alin. (4) din Codul de procedură civilă cu referire la art. 2 alin. (2) din Legea nr. 188/2000 privind executorii judecătoreşti, a art. 650 şi art. 665 alin. (3) şi alin. (4) teza a două din Codul de procedură civilă. Din motivarea excepţiei Curtea constată că autorii excepţiei au înţeles să invoce, în susţinerea neconstituţionalităţii art. 638 alin. (1), art. 642 şi art. 669 alin. (4) din Codul de procedură civilă, prevederile art. 2 alin. (2) din Legea nr. 188/2000 privind executorii judecătoreşti, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 738 din 20 octombrie 2011, cu modificările şi completările ulterioare, text de lege care are următorul cuprins: “Actul îndeplinit de executorul judecătoresc, în limitele competenţelor legale, purtând ştampila şi semnătura acestuia, precum şi numărul de înregistrare şi data, este act de autoritate publică şi are forţa probantă prevăzută de lege.” Astfel, în realitate, rezultă că obiect al excepţiei îl constituie art. 638 alin. (1), art. 642, art. 650, art. 665 alin. (3) şi alin. (4) teza a treia (si nu teza a doua, astfel cum au arătat autorii excepţiei) şi art. 669 alin. (4) din Codul de procedură civilă.

Astfel, textele de lege criticate din Codul de procedură civilă au următoarea redactare:

- Art. 638 alin. (1):

“(1) Sunt, de asemenea, titluri executorii şi pot fi puse în executare silită:

1. Încheierile şi procesele-verbale întocmite de executorii judecătoreşti care, potrivit legii, constituie titluri executorii;

2. Înscrisurile autentice;

3. titlurile de credit sau alte înscrisuri cărora legea le recunoaşte putere executorie.”

- Art. 642 - Desfiinţarea titlului executoriu: “Dacă s-a desfiinţat titlul executoriu, toate actele de executare efectuate în baza acestuia sunt desfiinţate de drept, dacă prin lege nu se prevede altfel. În acest caz, sunt aplicabile dispoziţiile privitoare la întoarcerea executării.”

- Art. 650 - Instanţa de executare:

“(1) Instanţa de executare este judecătoria în circumscripţia căreia se află biroul executorului judecătoresc care face executarea, în afara cazurilor în care legea dispune altfel.

(2) Instanţa de executare soluţionează cererile de încuviinţare a executării silite, contestaţiile la executare, precum şi orice alte incidente apărute în cursul executării silite, cu excepţia celor date de lege în competenţa altor instanţe sau organe.

(3) Hotărârile pronunţate de instanţa de executare sunt executorii şi pot fi atacate numai cu apel, în termen de 10 zile de la comunicare, dacă prin lege nu se dispune altfel.”

- Art. 665 alin. (3) şi (4) teza a treia:

(3) încheierea va cuprinde, în afara menţiunilor prevăzute la art. 233 alin. (1), arătarea titlului executoriu pe baza căruia se va face executarea, suma, cu toate accesoriile pentru care s-a încuviinţat urmărirea, când s-a încuviinţat urmărirea silită a bunurilor debitorului, modalitatea concretă de executare silită, atunci când s-a solicitat expres aceasta, şi autorizarea creditorului să treacă la executarea silită a obligaţiei cuprinse în titlul executoriu.

(4) [...] De asemenea, încuviinţarea executării silite se extinde şi asupra titlurilor executorii care se vor emite de executorul judecătoresc în cadrul procedurii de executare silită încuviinţate.”

- Art. 669 alin. (4):

“(4) Sumele datorate ce urmează să fie plătite se stabilesc de către executorul judecătoresc, prin încheiere, pe baza dovezilor prezentate de partea interesată, în condiţiile legii. Aceste sume pot fi cenzurate de instanţa de executare, pe calea contestaţiei la executare formulate de partea interesată şi ţinând seama de probele administrate de aceasta. Dispoziţiile art. 451 alin. (2) şi (3) se aplică în mod corespunzător, iar suspendarea executării în privinţa acestor cheltuieli de executare nu este condiţionată de plata unei cauţiuni.

În opinia autorilor excepţiei de neconstituţionalitate, prevederile legale criticate contravin dispoziţiilor constituţionale cuprinse în art. 21 alin. (1)-(3) privind accesul liber la justiţie, art. 124 privind înfăptuirea justiţiei, art. 126 alin. (1) potrivit căruia justiţia se realizează prin Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi prin celelalte instanţe judecătoreşti stabilite prin lege, art. 127 privind caracterul public al dezbaterilor, art. 135 alin. (1) şi alin. (2) lit. b) privind libera iniţiativă şi concurenţă şi obligaţia statului de a asigura protejarea intereselor naţionale în activitatea economică, financiară şi valutară, art. 137 alin. (1) potrivit căruia formarea, administrarea, întrebuinţarea şi controlul resurselor financiare ale statului, ale unităţilor administrativ-teritoriale şi ale instituţiilor publice sunt reglementate prin lege.

De asemenea, din motivarea excepţiilor reiese că în susţinerea acestora este invocat şi art. 133 alin. (1) din Constituţie potrivit căruia Consiliul Superior al Magistraturii este garantul independenţei justiţiei. Totodată, din critica adusă art. 650 din Codul de procedură civilă, Curtea reţine că în susţinerea acestei critici este invocată şi încălcarea principiului constituţional al egalităţii în drepturi, consacrat de art. 16 din Constituţie.

Examinând excepţia de neconstituţionalitate invocată, Curtea Constituţională constată următoarele:

Referitor la cererea formulată de autorii excepţiilor de neconstituţionalitate în dosarele nr. 778D/2013şi nr. 779D/2013, Curtea constată că, potrivit art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, “Curtea Constituţională decide asupra excepţiilor ridicate în fata instanţelor judecătoreşti (...)”, iar, potrivit alin. (4) al aceluiaşi articol, “Sesizarea Curţii Constituţionale se dispune de către instanţa în faţa căreia s-a ridicat excepţia de neconstituţionalitate, printr-o încheiere care va cuprinde punctele de vedere ale părţilor, opinia instanţei asupra excepţiei, şi va fi însoţită de dovezile depuse de părţi (...)”. Cadrul procesual specific excepţiei de neconstituţionalitate este, aşadar, cel fixat în faţa instanţei judecătoreşti în cauza în care a fost ridicată excepţia, astfel că în faţa Curţii Constituţionale obiectul acesteia nu poate fi altul decât cel stabilit prin actul de sesizare, însoţit de notele scrise ale autorului excepţiei. Pentru aceste considerente, Curtea respinge cererea de extindere a obiectului excepţiei de neconstituţionalitate şi la alte texte de lege, cerere formulată direct în faţa Curţii Constituţionale.

În ceea ce priveşte critica potrivit căreia dispoziţiile art. 638 alin. (1), art. 642 şi art. 669 alin. (4) din Codul de procedură civilă încalcă prevederile art. 21 alin. (1)-(3), art. 137 alin. (1) şi art. 135 alin. (1) şi alin. (2) lit. b) din Constituţie, Curtea constată că aceasta nu poate fi reţinută din perspectiva susţinerilor autorilor excepţiei de neconstituţionalitate care consideră că sumele calculate de executorii judecătoreşti cu titlu de onorarii şi alte cheltuieli de executare au caracter exorbitant şi sunt fictive, fiind astfel împiedicat accesul liber la justiţie al părţilor.

Curtea reţine că executorii judecătoreşti sunt învestiţi să efectueze un serviciu de interes public, şi anume executarea silită a dispoziţiilor cu caracter civil din titlurile executorii, îndeplinind acte de autoritate publică, care au forţa probantă specifică unui asemenea act. Potrivit art. 60, coroborat cu art. 61 din Legea nr. 188/2000, actele executorilor judecătoreşti sunt supuse controlului instanţelor judecătoreşti competente, cei interesaţi sau vătămaţi prin actele de executare putând formula contestaţie la executare, în condiţiile prevăzute de Codul de procedură civilă.

Mai departe, Curtea constată că dispoziţiile legale criticate reglementează o procedură execuţională, în cadrul căreia executorul judecătoresc nu are de soluţionat un litigiu, ci de executat titluri executorii, iar punerea lor în executare se realizează de acesta. Operaţia de actualizare a obligaţiei stabilite în bani, efectuată de executorul judecătoresc, întruneşte elementele unui act juridic administrativ, împotriva căruia persoana care se consideră vătămată în drepturile sale - creditorul sau debitorul obligaţiei de plată - are deschisă calea contestaţiei la executare, iar instanţa poate suspenda executarea până la soluţionarea contestaţiei (în acest sens a se vedea şi Decizia nr. 1.339 din 9 decembrie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 80 din 11 februarie 2009).

În legătură cu aceste aspecte, se reţine Decizia Plenului Curţii Constituţionale nr. 1 din 8 februarie 1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea f, nr. 69 din 16 martie 1994, prin care s-a statuat că accesul liber la justiţie presupune accesul la mijloacele procedurale prin care justiţia se înfăptuieşte, fiind de competenţa exclusivă a legiuitorului instituirea regulilor de desfăşurare a procesului în faţa instanţelor judecătoreşti. Pe cale de consecinţă, legiuitorul poate institui, în considerarea unor situaţii deosebite, reguli speciale de procedură, precum şi modalităţile de exercitare a drepturilor procesuale, principiul accesului liber la justiţie presupunând posibilitatea neîngrădită a celor interesaţi de a utiliza aceste proceduri, în formele şi în modalităţile instituite de lege.

În ceea ce priveşte susţinerea autorilor că dispoziţiile art. 650 din Codul de procedură civilă creează o discriminare între debitor şi executorul judecătoresc, ceea ce ar determina afectarea accesului liber la justiţie, Curtea reţine că reglementarea a fost adoptată de legiuitor în cadrul competenţei sale, astfel cum este consacrată prin prevederile constituţionale ale art. 126 alin. (2) şi art. 129, potrivit cărora “Competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege”, iar “Împotriva hotărârilor judecătoreşti, părţile interesate şi Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condiţiile legii”. Astfel, regulile speciale instituite de legiuitor nu sunt de natură a afecta principiul unicităţii, imparţialităţii şi egalităţii justiţiei, care presupune posibilitatea neîngrădită a celor interesaţi de a utiliza aceste proceduri, în formele şi modalităţile instituite de lege.

Dispoziţiile art. 650 determină judecătoria în circumscripţia căreia se află biroul executorului judecătoresc care face executarea ca instanţă de executare, în afara cazurilor În care legea dispune altfel, instituindu-se, astfel, atât o normă de competenţă materială, cât şi teritorială, exclusivă.

Aceasta este voinţa legiuitorului, care, în noul Cod de procedură civilă, a stabilit instanţa de executare în funcţie de biroul executorului judecătoresc care face executarea, iar nu în funcţie de domiciliul debitorului.

Curtea Constituţională a statuat, în jurisprudenţa sa constantă, că principiul egalităţii presupune existenţa unor situaţii de fapt identice, la care trebuie să se aplice un regim juridic identic; or, în speţă, debitorul şi biroul executorului judecătoresc nu se găsesc în situaţii identice, fiind aşadar firesc ca drepturile şi obligaţiile lor să difere.

În ceea ce priveşte critica adusă dispoziţiilor art. 665 alin. (3) din Codul de procedură civilă aceasta nu poate fi reţinută, textul criticat făcând referire la încheierile instanţei de executare prin care s-a soluţionat cererea de încuviinţare a executării silite, şi nu la încheierile executorilor judecătoreşti.

Mai mult, executorul judecătoresc nu spune dreptul, deci nu realizează o activitate jurisdicţională, ci numai execută întocmai dispoziţiile judecătorului, cuprinse în hotărârea instanţei.

Autorii excepţiei susţin că dispoziţiile art. 665 alin. (4) teza a treia din Codul de procedură civilă care prevăd că titlurile executorii emise pe parcursul executării de către executor sunt exceptate de la încuviinţare, fiind executate în baza încheierii iniţiale de încuviinţare sunt neconstituţionale, deoarece permit extinderea efectelor hotărârii de încuviinţare a executării silite şi asupra actelor viitoare ale executorilor judecătoreşti, inexistente la momentul pronunţării încheierii de încuviinţare, ceea ce contravine ideii de justiţie.

Potrivit art. 638 din Codul de procedură civilă, caracterul de titlu executoriu al unei încheieri sau al unui proces-verbal întocmit de executorul judecătoresc trebuie să fie expres prevăzut în lege. Astfel, spre exemplu, sunt titluri executorii: încheierile, emise de executor la cererea creditorului, de actualizare a sumelor din titlul executoriu (art. 628), încheierile executorului judecătoresc pentru sumele reprezentând cheltuielile de executare (art. 669), procesul-verbal de licitaţie prin care executorul stabileşte suma datorată de fostul adjudecatar care nu a depus preţul în termen (art. 849).

Curtea a statuat că stabilirea cheltuielilor de executare printr-un proces-verbal care constituie titlu executoriu, încheiat de executorul judecătoresc, nu este un act arbitrar al acestuia, ci, potrivit chiar reglementării criticate, are loc pe baza dovezilor prezentate de partea interesată, în condiţiile legii. Sub imperiul reglementării deduse controlului, procesul-verbal încheiat de executorul judecătoresc nu scapă controlului instanţelor de judecată, iar întocmirea acestuia, în condiţiile prevăzute de lege, nu lezează în niciun fel accesul liber la justiţie sau dreptul persoanei la apărare, câtă vreme împotriva oricărui act de executare se poate face contestaţie de către cei interesaţi sau vătămaţi prin executare, ceea ce oferă toate garanţiile procesuale pentru realizarea deplină a acestor drepturi (în acest sens a se vedea şi Decizia nr. 206 din 15 mai 2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 388 din 5 iunie 2003).

Prin urmare, nu se poate considera că, prin textele criticate, executorii judecătoreşti ar fi dobândit atribuţii de înfăptuire a justiţiei.

Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Săvel Pamfil, Natalia Pamfil şi Cristinel Tudor în dosarele nr. 2.379/316/2013, nr. 2.460/316/2013 şi nr. 1.904/316/2013 ale Judecătoriei Târgu Bujor - Secţia civilă şi constată că prevederile art. 638 alin. (1), art. 642, art. 650, art. 665 alin. (3) şi alin. (4) teza a treia şi art. 669 alin. (4) din Codul de procedură civilă sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.

Definitivă şi general obligatorie.

Decizia se comunică Judecătoriei Târgu Bujor - Secţia civilă şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunţată în şedinţa din data de 20 martie 2014.

 

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE

AUGUSTIN ZEGREAN

Magistrat-asistent,

Andreea Costin

 

ORDONANŢE ŞI HOTĂRÂRI ALE GUVERNULUI ROMÂNIEI

GUVERNUL ROMÂNIEI

ORDONANŢĂ DE URGENŢĂ

privind abrogarea alin. (9) al art. 9 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 28/2013 pentru aprobarea Programului naţional de dezvoltare locală

 

Având în vedere prevederile Programului de guvernare 2013-2016 privind simplificarea administrativă şi eliminarea barierelor birocratice,

ţinând cont de determinarea Guvernului pentru realizarea simplificării procedurilor administrative,

ţinând seama de faptul că situaţia extraordinară prevăzută la art. 115 alin. (4) din Constituţia României, republicată, se motivează prin necesitatea luării unor măsuri urgente care să asigure un climat investiţional atractiv pentru localităţile României, menit să ducă la creşterea numărului de locuri de muncă, neadoptarea în regim de urgenţă a Programului naţional de dezvoltare locală conducând pe termen lung la neasigurarea standardelor de calitate a vieţii, necesare populaţiei, în domeniul serviciilor publice, cu atât mai mult cu cât România s-a angajat ca până în anul 2015 pentru sistemele de alimentare cu apă şi până în anul 2018 pentru sisteme de canalizare şi staţii de epurare să asigure localităţilor din România conformarea la legislaţia din domeniul mediului prin dezvoltarea infrastructurii de apă şi apă uzată, în caz contrar putând fi declanşată procedura de infringement,

pentru eliminarea unei bariere birocratice şi pentru simplificarea administrativă a procesului de avizare a proiectelor de investiţii locale iniţiate şi implementate de către autorităţile administraţiei publice locale prin Programul naţional de dezvoltare locală,

ţinând cont de faptul că lucrările de investiţii finanţate prin Programul naţional de dezvoltare locală pot fi realizate doar în perioada primăvară-toamnă datorită intemperiilor din perioada de iarnă,

luând în considerare întârzierile ca urmare a introducerii unei avizări suplimentare de către Consiliul tehnico-economic a documentaţiilor tehnico-economice aprobate în prealabil de către autorităţile administraţiei publice locale, potrivit Legii nr. 273/2006 privind finanţele publice locale, cu modificările şi completările ulterioare,

în scopul sprijinirii demarării şi realizării lucrărilor de investiţii, ceea ce impune eliminarea de urgenţă a unei bariere birocratice suplimentare,

luând în considerare faptul că aceste situaţii aduc atingere interesului public general şi constituie un motiv de urgenţă deosebită şi extraordinară, a cărui reglementare nu poate fi amânată,

în temeiul art. 115 alin. (4) din Constituţia României, republicată,

 

            Guvernul României adoptă prezenta ordonanţă de urgenţă.

 

            Articol unic. - La data intrării în vigoare a prezentei ordonanţe de urgenţă, se abrogă alineatul (9) al articolului 9 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 28/2013 pentru aprobarea Programului naţional de dezvoltare locală, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 230 din 22 aprilie 2013, cu modificările şi completările ulterioare.

 

PRIM-MINISTRU

VICTOR-VIOREL PONTA

Contrasemnează:

Viceprim-ministru, ministrul dezvoltării regionale

şi administraţiei publice,

Nicolae-Liviu Dragnea

Ministrul finanţelor publice,

Ioana-Maria Petrescu

Ministrul delegat pentru buget,

Liviu Voinea

 

Bucureşti, 13 mai 2014.

Nr. 24.

GUVERNUL ROMÂNIEI

HOTĂRÂRE

privind transferul unui imobil, aflat în domeniul public al statului, din administrarea Ministerului Finanţelor Publice în administrarea Ministerului Apărării Naţionale

În temeiul art. 108 din Constituţia României, republicată, al art. 867 alin. (1) şi al art. 869 din Legea nr. 287/2009 privind Codul civil, republicată, cu modificările ulterioare,

 

Guvernul României adoptă prezenta hotărâre.

 

Art. 1. - Se aprobă transferul unui imobil, având datele de identificare prevăzute în anexa care face parte integrantă din prezenta hotărâre, aflat în domeniul public al statului, din administrarea Ministerului Finanţelor Publice în administrarea Ministerului Apărării Naţionale.

Art. 2. - După preluare, imobilul transferat potrivit art. 1 se va utiliza pentru desfăşurarea activităţilor militare.

Art. 3. - În cazul în care nu se respectă destinaţia imobilului prevăzut la art. 2, acesta revine în administrarea Ministerului Finanţelor Publice, în conformitate cu dispoziţiile legale în vigoare.

Art. 4. - Predarea-preluarea imobilului transferat potrivit prevederilor art. 1 se face în termen de 30 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei hotărâri, pe bază de protocol încheiat între părţile interesate.

Art. 5. - La data intrării în vigoare a prezentei hotărâri se abrogă Hotărârea Guvernului nr. 309/2002 privind transmiterea, fără plată, a unui imobil, proprietate publică a statului, din administrarea Ministerului Apărării Naţionale în administrarea Ministerului Finanţelor Publice, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 250 din 15 aprilie 2002.

Art. 6. - Ministerul Apărării Naţionale şi Ministerul Finanţelor Publice îşi vor actualiza în mod corespunzător datele din evidenţele cantitativ-valorice şi împreună vor opera modificările corespunzătoare în anexele nr. 9 şi 4 la Hotărârea Guvernului nr. 1.705/2006 pentru aprobarea inventarului centralizat al bunurilor din domeniul public al statului, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.020 şi 1.020 bis din 21 decembrie 2006, cu modificările şi completările ulterioare.

 

PRIM-MINISTRU

VICTOR-VIOREL PONTA

Contrasemnează:

Ministrul finanţelor publice,

Ioana-Maria Petrescu

Ministrul apărării naţionale,

Mircea Duşa

Viceprim-ministru, ministrul afacerilor interne,

Gabriel Oprea

p. Ministrul delegat pentru buget,

Gheorghe Gherghina,

secretar de stat

 

Bucureşti, 6 mai 2014.

Nr. 379.

 

ANEXĂ

 

DATELE DE IDENTIFICARE

ale unui imobil, aflat în domeniul public al statului, care se transferă din administrarea Ministerului Finanţelor Publice în administrarea Ministerului Apărării Naţionale

 

Nr. crt.

Nr. MFP

Codul de clasificare

Denumirea bunului

Adresa/ Carte funciara/ Nr. cadastral

Valoarea de inventar

(în lei)

Elementele-cadru de descriere tehnică

Persoana juridică de la care se transferă imobilul/ CUI

Persoana juridică la care se transferă imobilul/ CUI

1

149233

8.29.06

Construcţii

Judeţul Sibiu, municipiul Sibiu,

Calea Dumbrăvii nr. 28-32,

CF nr. 110956; Nr. cadastral: C1\3715/1/1/2

4.640.000

Construcţii: Pavilionul A:

- Suprafaţă construită -967,14 mp

- Suprafaţa desfăşurată - 3.640 mp

Statul român, din administrarea Ministerului Finanţelor Publice; CUI-4221306

Statul român, în administrarea Ministerului Apărării Naţionale; CUI-4813229

2

149234

8.29.06

Teren

Judeţul Sibiu, municipiul Sibiu,

Calea Dumbrăvii nr. 28-32,

CF nr. 110956; Nr. cadastral: -V3715/1/1/2

172.286

Suprafaţa terenului,

inclusiv construcţiile - 0,1963 ha

Statul român, din administrarea Ministerului Finanţelor Publice; CUI-4221306

Statul român, în administrarea Ministerului Apărării Naţionale; CUI-4813229

GUVERNUL ROMÂNIEI

HOTĂRÂRE

privind transmiterea unei părţi dintr-un imobil, aflat în domeniul public al statului, din administrarea Ministerului Apărării Naţionale în administrarea Ministerului Justiţiei

 

În temeiul art. 108 din Constituţia României, republicată, al art. 20 din Legea nr. 213/1998 privind bunurile proprietate publică, cu modificările şi completările ulterioare, şi al art. 867 alin. (1) şi art. 869 din Legea nr. 287/2009 privind Codul civil, republicată, cu modificările ulterioare,

 

Guvernul României adoptă prezenta hotărâre.

 

Art. 1. - Se aprobă transmiterea pe o perioadă de 5 ani a unei părţi dintr-un imobil, aflat în domeniul public al statului, din administrarea Ministerului Apărării Naţionale în administrarea Ministerul Justiţiei, conform anexei nr. 1 care face parte integrantă din prezenta hotărâre.

Art. 2. - Se aprobă înscrierea în inventarul centralizat al bunurilor din domeniul public al statului şi în administrarea Ministerului Justiţiei a părţii de imobil prevăzute la art. 1, care are datele de identificare cuprinse în anexa nr. 2 ce face parte integrantă din prezenta hotărâre.

Art. 3. - După preluare, partea de imobil transmisă potrivit art. 1 se va utiliza pentru desfăşurarea activităţilor specifice ale Tribunalului Sibiu şi Judecătoriei Sibiu.

Art. 4. - În cazul în care nu se respectă destinaţia părţii de imobil prevăzute la art. 3, aceasta revine în administrarea Ministerului Apărării Naţionale, în conformitate cu dispoziţiile legale în vigoare.

Art. 5. - Predarea-preluarea părţii de imobil transmise potrivit prevederilor art. 1 se face în termen de 30 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei hotărâri, pe bază de protocol încheiat între părţile interesate.

Art. 6. - După expirarea perioadei de 5 ani, partea de imobil prevăzută la art. 1 revine în administrarea Ministerului Apărării Naţionale, în conformitate cu dispoziţiile legale în vigoare.

Art. 7. - Ministerul Apărării Naţionale şi Ministerul Justiţiei îşi vor actualiza în mod corespunzător datele din evidenţele cantitativ-valorice şi împreună cu Ministerul Finanţelor Publice vor opera modificările corespunzătoare în anexele proprii la Hotărârea Guvernului nr. 1.705/2006 pentru aprobarea inventarului centralizat al bunurilor din domeniul public al statului, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.020 şi 1.020 bis din 21 decembrie 2006, cu modificările şi completările ulterioare.

 

PRIM-MINISTRU

VICTOR-VIOREL PONTA

Contrasemnează:

Ministrul apărării naţionale,

Mircea Duţa

Ministrul justiţiei,

Robert Marius Cazanciuc

Viceprim-ministru, ministrul afacerilor interne,

Gabriel Oprea

Ministrul finanţelor publice,

Ioana-Maria Petrescu

p. Ministrul delegat pentru buget,

Gheorghe Gherghina,

secretar de stat

 

Bucureşti, 6 mai 2014.

Nr. 380.

 

ANEXA Nr. 1

 

DATELE DE IDENTIFICARE

ale părţii de imobil, aflat în domeniul public al statului, care se transmite din administrarea Ministerului Apărării Naţionale în administrarea Ministerului Justiţiei

 

Nr. MFP

Codul de clasificaţie

Denumirea bunului care face obiectul actului normativ

Adresa/ Carte funciară/ Nr. cadastral

Valoarea de inventar totală a bunului care face obiectul transferului

(lei)

Valoarea părţii bunului care se transferă

(lei)

Valoarea părţii bunului

care nu se transferă

Persoana juridică de la care se transmite imobilul/ CUI

Persoana juridică la care se transferă

imobilul/CUI

153323

(parţial)

8.19.01

imobil 562 - parţial

Judeţul Sibiu, municipiul Sibiu,

Calea Dumbrăvii nr. 28-32,

CF. nr. 113696; Nr. cadastral: 120824

4.243.727

220.672,08

4.023.054,92

Statul român, din administrarea

Ministerului Apărării Naţionale; CUI - 4813229

Statul român, în administrarea Ministerului Justiţiei; CIF - 4265841

 

ANEXA Nr. 2

 

DATELE DE IDENTIFICARE

ale imobilului care se înscrie în inventarul centralizat al bunurilor din domeniul public al statului si în administrarea Ministerului Justiţiei

 

Nr. MFP

Codul de clasificare

Denumirea bunului

Adresa

Elementele-cadru de descriere tehnică

Valoarea de inventar

(în lei)

Persoana juridică ce preia imobilul în administrare

Se atribuie de MFP.

8.29.06

clădire, inclusiv dotări

- centrală termică

 

1. Construcţii: Pavilionul A1:

- Suprafaţă construită - 1.545 mp

- Suprafaţă desfăşurată - 6.460 mp CF nr. 113696

Nr. cadastral: 120824

140.716,60

Statul român, în administrarea Ministerului Justiţiei; CIF - 4265841

Se atribuie de MFP.

8.29.06

teren, inclusiv amenajări

Municipiul Sibiu,

Calea Dumbrăvii nr. 28-32,

judeţul Sibiu

1. Suprafaţa terenului - 2.639 mp

- Valoare contabilă - 79.249,17 lei

2. Amenajări la terenuri:

- Drum asfaltat -152,92 mp

- Valoare contabilă -152,92 lei

- Platou asfaltat -190,10 mp

- Valoare contabilă - 47,53 lei

- împrejmuire beton - 31,64 m

- Valoare contabilă - 248,69 lei

- împrejmuire metal - 17 ml

- Valoare cantabilă - 9,52 lei

- Reţea alimentare cu apă - 25,63 ml

- Valoare contabilă -17,17 lei

- Reţea canalizare - 130,26 ml

- Valoare contabilă - 80,76 lei

- Reţea gaz - 6,5 ml

- Valoare contabilă - 23,73 lei

- Reţea de energie electrică subterană - 6.3 m

- Valoare contabilă - 2,65 lei

- Reţea termoficare - 18,66 ml

- Valoare contabilă -123,34 lei

Total valoare contabilă amenajări la terenuri - 706,31 lei

79.955,48

 

 

 

 

 

 

 

TOTAL VALOARE 220.672,08

 

 


Copyright 1998-2015 DSC.NET   All rights reserved.