MONITORUL OFICIAL AL ROMÂNIEI Nr. 775/2014

MONITORUL OFICIAL AL ROMÂNIEI

 

P A R T E A  I

Anul 182 (XXVI) - Nr. 775         LEGI, DECRETE, HOTĂRÂRI ŞI ALTE ACTE         Vineri, 24 octombrie 2014

 

SUMAR

 

DECIZII ALE CURŢII CONSTITUŢIONALE

 

Decizia nr. 461 din 16 septembrie 2014 asupra obiecţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor Legii pentru modificarea şi completarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 111/2011 privind comunicaţiile electronice

 

Decizia nr. 462 din 17 septembrie 2014 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 13 alin. (2) teza a doua, art. 83 alin. (3) şi art. 486 alin. (3) din Codul de procedură civilă

 

ACTE ALE ORGANELOR DE SPECIALITATE ALE ADMINISTRAŢIEI PUBLICE CENTRALE

 

1.209/669. - Ordin al ministrului sănătăţii şi al preşedintelui Casei Naţionale de Asigurări de Sănătate pentru modificarea Ordinului ministrului sănătăţii şi al preşedintelui Casei Naţionale de Asigurări de Sănătate nr. 674/252/2012 privind aprobarea formularului de prescripţie medicală electronică pentru medicamente cu şi fără contribuţie personală în tratamentul ambulatoriu şi a Normelor metodologice privind utilizarea şi modul de completare a formularului de prescripţie medicală electronică pentru medicamente cu şi fără contribuţie personală în tratamentul ambulatoriu

 

ACTE ALE AUTORITĂŢII NAŢIONALE DE REGLEMENTARE ÎN DOMENIUL ENERGIEI

 

2.667. - Decizie pentru aprobarea Contractului-cadru de vânzare/cumpărare a energiei electrice tranzacţionate pe piaţa centralizată pentru serviciul universal

 

ACTE ALE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE Şl JUSTIŢIE

 

Decizia nr. 18 din 15 septembrie 2014 (Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală)

 

DECIZII ALE CURŢII CONSTITUŢIONALE

 

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

DECIZIA Nr. 461

din 16 septembrie 2014

asupra obiecţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor Legii pentru modificarea şi completarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 111/2011 privind comunicaţiile electronice

 

Augustin Zegrean - preşedinte

Valer Dorneanu - judecător

Toni Greblă - judecător

Petre Lăzăroiu - judecător

Mircea Ştefan Minea - judecător

Daniel Marius Morar - judecător

Mona-Maria Pivniceru - judecător

Puskás Valentin Zoltán - judecător

Tudorel Toader - judecător

Mihaela Senia Costinescu - magistrat-asistent-şef

 

1. Pe rol se află soluţionarea obiecţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor Legii pentru modificarea şi completarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 111/2011 privind comunicaţiile electronice, obiecţie formulată de Avocatul Poporului, în temeiul prevederilor art. 146 lit. a) din Constituţie şi art. 15 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale.

2. Sesizarea de neconstituţionalitate a fost transmisă cu Adresa nr. 6.835 din 9 iulie 2014, a fost înregistrată la Curtea Constituţională cu nr. 3.093 din 9 iulie 2014 şi constituie obiectul Dosarului nr. 695A/2014.

3. În motivarea obiecţiei de neconstituţionalitate autorul susţine că dispoziţiile legii criticate sunt contrare art. 147 alin. (4) din Constituţie, întrucât soluţia legislativă referitoare la obligaţia de a stoca datele cu caracter personal pentru o perioadă de 6 luni de la data reţinerii acestora este afectată de un viciu de constituţionalitate din perspectiva considerentelor reţinute în Decizia Curţii Constituţionale nr. 1.258/2009. Se arată, în esenţă, că referitor la termenul de stocare a datelor cu caracter personal, Curtea Constituţională a arătat, în considerentele deciziei sale, că obligaţia de reţinere a datelor, pe o perioadă de 6 luni, reglementată de Legea nr. 298/2008, cu titlu de excepţie sau derogare de la principiul protejării datelor cu caracter personal şi al confidenţialităţii lor, prin natura, întinderea şi domeniul ei de aplicare, goleşte de conţinut acest principiu, fiind de natură să afecteze, chiar şi pe cale indirectă, exerciţiul drepturilor sau al libertăţilor fundamentale, în speţă al dreptului la viaţă intimă, privată şi de familie, al dreptului la secretul corespondenţei şi al libertăţii de exprimare, într-o manieră ce nu corespunde cerinţelor stabilite de art. 53 din Constituţia României. În consecinţă, autorul sesizării apreciază că Parlamentul are obligaţia de a respecta cele stabilite de Curtea Constituţională în considerentele şi dispozitivul deciziei pronunţate în materie.

4. În ceea ce priveşte atingerea adusă principiului garantării şi ocrotirii vieţii intime, familiale şi private de către autorităţile publice, şi principiului proporţionalităţii prevăzut expres de art. 53 alin. (2) din Constituţie, Avocatul Poporului consideră, în acord cu jurisprudenţa Curţii Constituţionale, că instituirea unei reguli în ceea ce priveşte prelucrarea datelor cu caracter personal, şi anume aceea a reţinerii acestora în mod continuu, pe o perioadă de 6 luni de la momentul interceptării lor este de natură să golească de conţinut art. 26 din Constituţie. Prin urmare, reglementarea unei obligaţii pozitive care priveşte limitarea în mod necontenit a exerciţiului dreptului la viaţă intimă, familială şi privată aduce atingere esenţei acestuia. Persoanele fizice, utilizatori în masă ai serviciilor de comunicaţii electronice sau de reţele publice de comunicaţii, sunt supuse în permanenţă acestei ingerinţe în exerciţiul drepturilor lor. Or, în materia drepturilor personale, regula este aceea a garantării şi respectării acestora, respectiv a confidenţialităţii, statul având, în acest sens, obligaţii majoritar negative, de abţinere, prin care să fie evitată, pe cât posibil, ingerinţa sa în exerciţiul dreptului sau al libertăţii. Obligaţia legală care impune reţinerea în mod continuu a datelor cu caracter personal transformă însă excepţia de la principiul protejării efective a dreptului la viaţă intimă, familială şi privată în regulă absolută. Pe cale de consecinţă, se impune examinarea în cauză a respectării principiului proporţionalităţii, o altă cerinţă imperativă necesar a fi respectată în cazurile de restrângere a exerciţiului unor drepturi sau libertăţi fundamentale, prevăzută expres de art. 53 alin. (2) din Constituţie.

5. Se mai susţine că legea criticată are o largă aplicabilitate - practic, asupra tuturor persoanelor fizice utilizatoare ale serviciilor de comunicaţii electronice destinate publicului sau de reţele publice de comunicaţii, astfel că nu poate fi considerată ca fiind conformă prevederilor din Constituţie şi din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale referitoare la garantarea drepturilor la viaţă intimă, familială şi privată. Drepturile individuale nu pot fi exercitate in absurdum, ci pot constitui obiectul unor restrângeri care sunt justificate în funcţie de scopul urmărit.

6. Referitor la încălcarea art. 1 alin. (5) din Constituţie, Avocatul Poporului precizează că dispoziţiile constituţionale instituie o obligaţie generală, impusă tuturor subiecţilor de drept, inclusiv puterii legiuitoare, care, în activitatea de legiferare, trebuie să respecte Legea fundamentală a ţării şi să asigure calitatea legislaţiei. Este evident că, pentru a fi aplicat în înţelesul său, un act normativ trebuie să fie precis, previzibil şi totodată să asigure securitatea juridică a destinatarilor săi. Or, Legea pentru modificarea şi completarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 111/2011 privind comunicaţiile electronice nu reglementează criteriile obiective pe baza cărora trebuie stabilită durata stocării datelor cu caracter personal, astfel încât să fie garantată limitarea sa la strictul necesar. Mai mult, legea criticată nu prevede garanţii suficiente care să permită asigurarea unei protecţii eficiente a datelor faţă de riscurile de abuz, precum şi faţă de orice accesare şi utilizare ilicită a datelor cu caracter personal.

7. În concluzie, Avocatul Poporului solicită Curţii Constituţionale să constate neconstituţionalitatea Legii pentru modificarea şi completarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 111/2011 privind comunicaţiile electronice, în ansamblu său, în raport cu art. 1 alin. (5), art. 26, art. 53 alin. (2) şi art. 147 alin. (4) din Constituţia României.

8. În conformitate cu dispoziţiile art. 16 alin. (2) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, sesizarea a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, precum şi Guvernului, pentru a comunica punctul lor de vedere.

9. Preşedintele Camerei Deputaţilor a transmis prin Adresa nr. 2/3.963/4 septembrie 2014, înregistrată la Curtea Constituţională cu nr. 4.006 din 4 septembrie 2014, punctul său de vedere, în care se arată că sesizarea de neconstituţionalitate este neîntemeiată. În argumentare se arată că prevederile legale criticate întrunesc cerinţele de precizie, claritate şi lipsă de echivoc ale reglementării, cerinţe la care Curtea Constituţională face referire în Decizia nr. 1.258/2009, fiind determinată cu exactitate sfera acelor date necesare identificării persoanelor fizice sau juridice utilizatoare.

10. Preşedintele Camerei Deputaţilor apreciază că, întrucât prelucrarea datelor cu caracter personal are o funcţie de identificare, îi sunt în mod expres aplicabile prevederile Legii nr. 677/2001 pentru protecţia persoanelor cu privire la prelucrarea datelor cu caracter personal şi libera circulaţie a acestor date, cu modificările şi completările ulterioare. Aceste date se bucură aşadar de un regim de protecţie normativă adecvat, dezvoltat, în baza fundamentelor constituţionale, prin lege, astfel cum impune Legea fundamentală. Aşa fiind, prin legea criticată este reglementat exerciţiul unor drepturi în vederea concilierii proporţionale a acestora, într-o societate democratică pluralistă, cu exerciţiul altor drepturi şi libertăţi ale cetăţenilor, la care se face referire în art. 53 alin. (1) din Constituţie, precum şi cu imperativul apărării ordinii publice şi a securităţii naţionale, prevăzut în acelaşi articol.

11. Se mai arată că nici încălcarea art. 1 alin. (5) din Constituţia României nu poate fi susţinută, deoarece legea adoptată nu încalcă principiul legalităţii. Dimpotrivă, ea stabileşte într-o manieră clară, precisă, previzibilă şi predictibilă, un cadru juridic bine definit care ţine de domeniul luptei împotriva criminalităţii organizate şi în mod special a celei cu caracter transfrontalier, precum şi a actelor de terorism. Din această perspectivă teleologică, este evident că normele criticate se află în deplină concordanţă cu principiul proporţionalităţii, pe care orice acţiune a statului trebuie să îl respecte, inclusiv cea de normare. Astfel, scopul prevederilor criticate - rezultatul lor mediat - respectă necesara relaţie de adecvare atât cu raţiunile de facto şi de jure care au justificat adoptarea lor, cât şi cu obiectul lor - rezultatul lor imediat -, câtă vreme constă în crearea unui climat de normalitate şi siguranţă civică menit să asigure protecţia populaţiei, a bunurilor materiale şi valorilor structurante ale societăţii democratice, printre care se numără siguranţa individuală, în contextul specific naţional.

12. Preşedintele Senatului şi Guvernul nu au comunicat punctele lor de vedere asupra obiecţiei de neconstituţionalitate.

CURTEA,

examinând obiecţia de neconstituţionalitate, raportul judecătorului-raportor, punctul de vedere al Camerei Deputaţilor, dispoziţiile Legii pentru modificarea şi completarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 111/2011 privind comunicaţiile electronice, precum şi prevederile Constituţiei, reţine următoarele:

13. Curtea a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. a) din Constituţie şi ale art. 1, art. 10, art. 15, art. 16 şi art. 18 din Legea nr. 47/1992, să se pronunţe asupra constituţionalităţii prevederilor legale criticate.

14. Obiectul controlului de constituţionalitate, astfel cum rezultă din sesizarea formulată, îl constituie dispoziţiile Legii pentru modificarea şi completarea Ordonanţei de urgenţă nr. 111/2011 privind comunicaţiile electronice, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 925 din 27 decembrie 2011. Prevederile legale reglementează înregistrarea utilizatorilor de cartele preplătite, colectarea şi stocarea datelor utilizatorilor de servicii de comunicaţii, condiţiile de realizare a operaţiunilor tehnice specifice şi responsabilităţile corespunzătoare ce revin furnizorilor de servicii de comunicaţii electronice, instituirea unor sancţiuni pentru încălcarea unor obligaţii prevăzute de lege. De asemenea, legea criticată instituie în sarcina persoanelor juridice care pun la dispoziţia publicului puncte de acces la internet atât obligaţia de a identifica utilizatorii conectaţi la aceste puncte de acces, cât şi obligaţia de a stoca pentru o perioada de 6 luni de la data reţinerii acestora a datelor cu caracter personal, obţinute prin reţinerea datelor de identificare ale utilizatorului sau a numărului de telefon, prin plata cu cârdul bancar sau orice altă procedură de identificare care asigură direct sau indirect cunoaşterea identităţii utilizatorului.

15. Dispoziţiile constituţionale pretins a fi încălcate surit cele ale art. 1 alin. (5) referitoare la obligaţia respectării legii şi a supremaţiei Constituţiei, art. 26 privind viaţa intimă, familială şi privată, art. 53 alin. (2) referitor la restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi şi ale art. 147 alin. (4) privitoare la efectele deciziilor Curţii Constituţionale.

16. În scopul soluţionării obiecţiei de neconstituţionalitate, Curtea apreciază necesar un scurt istoric al legislaţiei europene şi naţionale referitoare la materia reţinerii şi păstrării datelor generate sau prelucrate în legătură cu furnizarea serviciilor de comunicaţii electronice accesibile publicului sau de reţele de comunicaţii publice.

17. Astfel, în scopul asigurării liberei circulaţii a datelor cu caracter personal în cadrul Uniunii Europene, instituţiile europene au adoptat mai multe documente juridice sau norme de recomandare prin care s-a solicitat statelor membre să protejeze drepturile şi libertăţile persoanelor fizice în ceea ce priveşte prelucrarea datelor cu caracter personal, în special dreptul la viaţă privată.

18. La nivelul Uniunii, păstrarea şi utilizarea datelor în scopul aplicării legii au fost abordate pentru prima dată de Directiva 97/66/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 15 decembrie 1997 privind prelucrarea datelor cu caracter personal şi protecţia vieţii private în sectorul telecomunicaţiilor. Această directivă a prevăzut pentru prima dată posibilitatea ca statele membre să adopte astfel de măsuri legislative dacă este necesar pentru protecţia securităţii publice, a apărării sau a ordinii publice, inclusiv a bunăstării economice a statului, atunci când activităţile se referă la securitatea statului şi la aplicarea dreptului penal.

19. Un document important din această perspectivă îl constituie Directiva 2002/58/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 12 iulie 2002 privind prelucrarea datelor personale şi protejarea confidenţialităţii în sectorul comunicaţiilor publice (Directiva asupra confidenţialităţii şi comunicaţiilor electronice) în temeiul căreia sunt armonizate dispoziţiile în domeniu ale statelor membre, în vederea asigurării unui nivel echivalent de protecţie a drepturilor şi libertăţilor fundamentale, mai ales a dreptului la confidenţialitatea datelor personale, în domeniul prelucrării de date personale în sectorul comunicaţiilor electronice şi a liberei circulaţii a acestor date şi a serviciilor aferente în interiorul Uniunii. Principiul general aplicabil impus de directivă stabileşte că aceste date privind traficul, generate de utilizarea serviciilor de comunicaţii electronice trebuie să fie şterse sau trecute în anonimat atunci când nu mai sunt necesare pentru transmiterea unei comunicaţii, cu excepţia cazului în care, şi numai atât timp cât, acestea sunt necesare pentru facturare sau atunci când a fost obţinut consimţământul abonatului sau al utilizatorului.

20. Aceeaşi directivă precizează că, în anumite condiţii, statele membre pot limita domeniul de aplicare al acestui principiu, prin reglementarea unor restricţii necesare, adecvate şi proporţionale, proprii unei societăţi democratice, impuse de garantarea siguranţei naţionale, apărare, siguranţă publică sau prevenirea, cercetarea, detectarea şi urmărirea penală a infracţiunilor sau a utilizării neautorizate a sistemelor de comunicaţii electronice. În acest sens, în Concluziile Consiliului de Justiţie şl Afaceri Interne din decembrie 2002 s-a apreciat că este esenţial ca statele membre să adopte un regim juridic unitar şi armonizat, care să îndeplinească condiţiile impuse de realizarea echilibrului între interesul personal şi interesul social, în consens cu principiile generale necesare funcţionării unui stat de drept.

21. Ulterior a fost adoptată Directiva 2006/24/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 15 martie 2006 privind păstrarea datelor generate sau prelucrate în legătură cu furnizarea serviciilor de comunicaţii electronice accesibile publicului sau de reţele de comunicaţii publice şi de modificare a Directivei 2002/58/CE. Cadrul legal reglementat de această directivă se referă numai la acele date generate sau prelucrate ca urmare a unei comunicaţii sau a unui serviciu de comunicaţii şi nu se referă la date care să reprezinte şi conţinutul acestor informaţii.

22. în temeiul art. 14 din Directiva 2006/24/CE, Comisia Europeană a întocmit un raport către Consiliu şi către Parlamentul European - COM(2011) 225 final din 18 aprilie 2011, în care a analizat aplicarea directivei de către statele membre şi impactul acesteia asupra operatorilor economici şi a consumatorilor. În acesta se precizează că “Ponderea utilizatorilor de telefonie mobilă care folosesc servicii preplătite variază în UE. Unele state membre au susţinut că, în special atunci când sunt achiziţionate într-un alt stat membru, cartelele SIM preplătite, ai căror posesori nu sunt identificaţi, ar putea fi, de asemenea, utilizate de persoane implicate în activităţi infracţionale ca mijloc de evitare a identificării în cursul cercetării penale. Şase state membre (Danemarca, Spania, Italia, Grecia, Slovacia şi Bulgaria) au adoptat măsuri care necesită înregistrarea cartelor SIM preplătite. Acestea şi alte state membre (Polonia, Cipru, Lituania) au susţinut opţiunea adoptării de măsuri la nivelul U.E. pentru înregistrarea obligatorie a identităţii utilizatorilor de servicii preplătite. Eficacitatea acestor măsuri naţionale nu a fost dovedită. Au fost evidenţiate limitări potenţiale, de exemplu, În cazurile de furt de identitate sau atunci când cartela SIM este achiziţionată de un terţ ori atunci când un utilizator activează serviciul de roaming prin conectarea cu o cartelă cumpărată într-o ţară terţă. În general, Comisia nu este convinsă de necesitatea de a acţiona în acest domeniu la nivelul U.E.”

23. În anul 2008, Directiva 2006/24/CE a fost transpusă în legislaţia naţională prin Legea nr. 298/2008 privind reţinerea datelor generate sau prelucrate de furnizorii de servicii de comunicaţii electronice destinate publicului sau de reţele publice de comunicaţii, precum şi pentru modificarea Legii nr. 506/2004 privind prelucrarea datelor cu caracter personal şi protecţia vieţii private în sectorul comunicaţiilor electronice, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 780 din 21 noiembrie 2008. Însă, în urma efectuării controlului de constituţionalitate declanşat prin invocarea unei excepţii de neconstituţionalitate, legea a fost declarată neconstituţională prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 1.258 din 8 octombrie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 798 din 23 noiembrie 2009.

24. A două transpunere a Directivei 2006/24/CE a fost realizată în anul 2012, prin Legea nr. 82/2012 privind reţinerea datelor generate sau prelucrate de furnizorii de reţele publice de comunicaţii electronice şi de furnizorii de servicii de comunicaţii electronice destinate publicului, precum şi pentru modificarea şi completarea Legii nr. 506/2004 privind prelucrarea datelor cu caracter personal şi protecţia vieţii private în sectorul comunicaţiilor electronice, lege republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 211 din 25 martie 2014. Legea nr. 82/2012 nu conţine nicio prevedere referitoare la cartelele SIM preplătite sau la conectarea la punctele de acces la internet puse la dispoziţia publicului.

25. Directiva 2006/24/CE a fost declarată nevalidă prin Hotărârea din 8 aprilie 2014 a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, pronunţată în cauzele conexate C-293/12 - Digital Rights Ireland LTD împotriva Minister for Communicatios, Marine and natural Resources şi alţii şi C-594/12 - Kartner Landesregierung şi alţii. Prin hotărârea pronunţată, instanţa europeană a constatat că directiva analizată încalcă dispoziţiile art. 7, art. 8 şi art. 52 alin. (2) din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, care consacră dreptul la respectarea vieţii private, dreptul la protecţia datelor cu caracter personal şi principiul proporţionalităţii.

26. Recent, în urma efectuării controlului de constituţionalitate al Legii nr. 82/2012, prin Decizia nr. 440 din 8 iulie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 653 din 4 septembrie 2014, Curtea Constituţională a constatat neconstituţionalitatea legii interne,

27. Curtea observă că Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 111/2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 925 din 27 decembrie 2011, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 140/2012, reglementează materia cu caracter general a comunicaţiilor electronice. Ordonanţa de urgenţă transpune o serie de directive care reglementează autorizarea reţelelor şi serviciilor de comunicaţii electronice (Directiva 2002/20/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 7 martie 2002), cadru de reglementare comun pentru reţelele şi serviciile de comunicaţii electronice (Directiva 2002/21/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 7 martie 2002), accesul la reţelele de comunicaţii electronice şi la infrastructura asociată, precum şi interconectarea acestora (Directiva 2002/19/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 7 martie 2002), serviciul universal şi drepturile utilizatorilor cu privire la reţelele şi serviciile electronice de comunicaţii (Directiva 2002/22/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 7 martie 2002), precum şi alte directive prin care s-au modificat şi completat actele normative menţionate mai sus. Ordonanţa de urgenţă reglementează, în principal, drepturile şi obligaţiile furnizorilor de reţele şi de servicii de comunicaţii electronice, regimul resurselor limitate, drepturile utilizatorilor finali, serviciul universal, obligaţiile furnizorilor de reţele şi servicii de comunicaţii electronice cu putere semnificativă pe piaţă.

28. Guvernul României, iniţiatorul proiectului de lege pentru modificarea şi completarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 111/2011 privind comunicaţiile electronice, lege supusă prezentului control de constituţionalitate, a avut în vedere completarea cadrului legislativ în materia comunicaţiilor electronice. Schimbările preconizate prin noua reglementare vizează înregistrarea utilizatorilor de cartele preplătite, identificarea utilizatorilor conectaţi la punctele de acces de internet puse la dispoziţie de persoanele juridice, colectarea şi stocarea datelor utilizatorilor de servicii de comunicaţii, condiţiile de realizare a operaţiunilor tehnice specifice şi responsabilităţile corespunzătoare ce revin furnizorilor de servicii de comunicaţii electronice, termenul de păstrare a datelor cu caracter personal, precum şi instituirea unor sancţiuni pentru încălcarea unor obligaţii prevăzute de lege. Iniţiativa legislativă a fost motivată de necesitatea adoptării unor măsuri care să faciliteze activităţile de cercetare penală ori cele pentru cunoaşterea, prevenirea şi contracararea riscurilor ori ameninţărilor la adresa securităţii naţionale.

29. Cu privire la măsurile propuse, Consiliul Legislativ a avizat favorabil proiectul de lege prin Avizul nr. 353 din 7 iulie 2014, dar a semnalat existenţa mai multor acte normative care reglementează acest domeniu, în principal, Legea nr. 506/2004 privind prelucrarea datelor cu caracter personal şi protecţia vieţii private în sectorul comunicaţiilor electronice, precum şi Legea nr. 82/2012 privind reţinerea datelor generate sau prelucrate de furnizorii de reţele publice de comunicaţii electronice ş* de furnizorii de servicii de comunicaţii electronice destinate publicului, precum şi pentru modificarea şi completarea Legii nr. 506/2004 privind prelucrarea datelor cu caracter personal şi protecţia vieţii private în sectorul comunicaţiilor electronice. Consiliul Legislativ a remarcat că unele norme din proiect sunt similare cu cele din Legea nr. 82/2012, rezultând astfel o dublă reglementare. Ca atare, având în vedere obiectul de reglementare al proiectului de lege supus avizării, precum şi dispoziţiile Legii nr. 82/2012, a supus analizei iniţiatorului posibilitatea regândirii actului normativ ca un proiect de modificare şi completare a respectivei legi, considerând că, în caz contrar, aplicarea prevederilor sale ar fi de natură a crea dificultăţi tehnice şi practice. Proiectul de lege a fost însă adoptat de Parlamentul României, în formă iniţiată de Guvern.

30. Premisele controlului de constituţionalitate. Deşi legea criticată are ca obiect de reglementare modificarea cadrului normativ general cu privire la comunicaţiile electronice, din examinarea argumentelor prezentate de iniţiatorul proiectului de lege în “Expunerea de motive”, a avizului Consiliului Legislativ, precum şi a modificărilor operate prin dispoziţiile legii, rezultă că, în realitate, actul normativ completează cadrul legislativ privind reţinerea datelor generate sau prelucrate de furnizorii de reţele publice de comunicaţii electronice şi de furnizorii de servicii de comunicaţii electronice destinate publicului, cadru reglementat prin Legea nr. 82/2012. Sub acest aspect, Curtea Constituţională constată maniera defectuoasă în care legiuitorul a înţeles să aplice normele de tehnică legislativă necesare elaborării actelor normative, norme prevăzute expres de Legea nr. 24/2000.

31. Cu privire la dispoziţiile Legii nr. 82/2012, în urma efectuării controlului de constituţionalitate, prin Decizia nr. 440 din 8 iulie 2014, Curtea a constatat neconstituţionalitatea acestui act normativ, în ansamblu, întemeindu-şi soluţia pe următoarele considerente de principiu: “prevederile art. 26, art. 28 şi art. 30 din Constituţie reglementează dreptul la viaţă intimă, familială şi privată, secretul corespondenţei, precum şi libertatea de exprimare, condiţii în care obiectul de reglementare al legii criticate intră în sfera de protecţie a acestor texte constituţionale. Legea criticată, antamând probleme ce ţin de protecţia drepturilor constituţionale invocate, reprezintă o intervenţie legislativă în sfera acestora, motivată chiar de scopul acestei legi, care coincide, la nivel naţional, cu cel al Directivei 2006/24/CE şi constă în prevenirea, descoperirea şi cercetarea infracţiunilor grave de către organele de urmărire penală, instanţele de judecată şi organele de stat cu atribuţii în domeniul siguranţei naţionale, scop pe deplin realizat prin legea supusă controlului de constituţionalitate.

Analizând dispoziţiile Legii nr. 82/2012, precum şi considerentele de principiu cuprinse în Hotărârea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene din 8 aprilie 2014, prin care Directiva 2006/24/CE a fost declarată nevalidă, şi în Decizia Curţii Constituţionale nr. 1.258 din 8 octombrie 2009, Curtea reţine că acestea sunt aplicabile, în principiu, şi Legii nr. 82/2012.

În primul rând, ingerinţa în drepturile fundamentale privind viaţa intimă, familială şi privată, secretul corespondenţei şi libertatea de exprimare este de o mare amploare şi trebuie considerată ca fiind deosebit de gravă, iar împrejurarea că păstrarea datelor şi utilizarea lor ulterioară sunt efectuate fără ca abonatul sau utilizatorul înregistrat să fie informat cu privire la aceasta este susceptibilă să imprime în conştiinţa persoanelor vizate sentimentul că viaţa lor privată face obiectul unei supravegheri constante.

În al doilea rând, datele care fac obiectul reglementării, deşi au un caracter predominant tehnic, sunt reţinute în scopul furnizării informaţiilor cu privire la persoana şi viaţa sa privată. Chiar dacă, potrivit art. 1 alin. (3) din lege, aceasta nu se aplică şi conţinutului comunicării sau informaţiilor consultate în timpul utilizării unei reţele de comunicaţii electronice, celelalte date reţinute, având ca scop identificarea apelantului şi a apelatului, respectiv a utilizatorului şi a destinatarului unei informaţii comunicate pe cale electronică, a sursei, destinaţiei, datei, orei şi duratei unei comunicări, a tipului de comunicare, a echipamentului de comunicaţie sau a dispozitivelor folosite de utilizator, a locaţiei echipamentului de comunicaţii mobile, precum şi a altor «date necesare» - nedefinite în lege -, sunt de natură să prejudicieze manifestarea liberă a dreptului la comunicare sau la exprimare. În concret, datele avute în vedere conduc la concluzii foarte precise privind viaţa privată a persoanelor ale căror date au fost păstrate, concluzii ce pot viza obiceiurile din viaţa cotidiană, locurile de şedere permanentă sau temporară, deplasările zilnice sau alte deplasări, activităţile desfăşurate, relaţiile sociale ale acestor persoane şi mediile sociale frecventate de ele. Or, o atare limitare a exerciţiului dreptului la viaţă intimă, familială şi privată şi la secretul corespondenţei, precum şi a libertăţii de exprimare trebuie să aibă loc într-o manieră clară, previzibilă şi lipsită de echivoc, astfel încât să fie îndepărtată, pe cât posibil, eventualitatea arbitrarului sau a abuzului autorităţilor în acest domeniu.

În al treilea rând, legea criticată nu cuprinde norme clare şi precise cu privire la conţinutul şi aplicarea măsurii reţinerii şi utilizării, aşa încât persoanele ale căror date au fost păstrate să beneficieze de garanţii suficiente care să asigure o protecţie eficientă împotriva abuzurilor şi a oricărui acces sau utilizări ilicite. Astfel, legea nu prevede criterii obiective care să limiteze ta strictul necesar numărul de persoane care au acces şi pot utiliza ulterior datele păstrate, că accesul autorităţilor naţionale la datele stocate nu este condiţionat, în toate cazurile, de controlul prealabil efectuat de către o instanţă sau de o entitate administrativă independentă, care să limiteze acest acces şi utilizarea lor la ceea ce este strict necesar pentru realizarea obiectivului urmărit. Garanţiile legale privind utilizarea în concret a datelor reţinute nu sunt suficiente şi adecvate pentru a îndepărta teama că drepturile personale, de natură intimă, sunt violate, aşa încât manifestarea acestora să aibă loc într-o manieră acceptabilă. (paragrafele 53, 54,55, 56 şi 57)

32. Mai mult, analizând mecanismul reţinerii datelor generate sau prelucrate de furnizorii de reţele publice de comunicaţii electronice şi de furnizorii de servicii de comunicaţii electronice destinate publicului, Curtea a distins două etape, prima fiind aceea a reţinerii şi stocării datelor, iar cea de-a doua, aceea a accesului la aceste date şi a folosirii lor. Astfel, “Reţinerea şi stocarea datelor, care în mod firesc este prima operaţiune din punct de vedere cronologic, revine, ca obligaţie, furnizorilor de reţele publice şi de servicii de comunicaţii electronice destinate publicului. Această operaţiune este una tehnică, fiind realizată automat în baza unor programe informatice atâta timp cât legea prevede obligaţia furnizorilor desemnaţi de lege de a reţine respectivele date. Întrucât atât potrivit Directivei 2006/24/CE, cât şi conform Legii nr. 82/2012, scopul reţinerii şi stocării este unul general, urmărindu-se garantarea siguranţei naţionale, a apărării, precum şi prevenirea, cercetarea, detectarea şi urmărirea penală a infracţiunilor grave, reţinerea şi stocarea nefiind legate şi determinate de un caz concret, apare ca evident caracterul continuu al obligaţiei furnizorilor de reţele publice de comunicaţii electronice şi a furnizărilor de servicii electronice de a reţine aceste date pe întreaga perioadă prevăzută expres de cadrul normativ în vigoare, respectiv pe o perioadă de 6 luni, conform Legii nr. 82/2012. De asemenea, în această etapă, fiind vorba exclusiv de reţinerea şi stocarea unei mase de informaţii, identificarea ori localizarea celor care sunt subiecţii unei comunicaţii electronice nu se realizează în concret, aceasta urmând a avea loc abia în a două etapă, după ce este permis accesul la date şi utilizarea acestora.

Curtea apreciază că tocmai datorită naturii şi specificului primei etape, din moment ce legiuitorul consideră necesară reţinerea şi stocarea datelor, prin ea însăşi doar această operaţiune nu contravine dreptului la viaţă intimă, familială şi privată, ori secretului corespondenţei. Nici Constituţia şi nici jurisprudenţa Curţii Constituţionale nu interzic stocarea preventivă, fără o ocazie anume a datelor de trafic şi de localizare, cu condiţia însă ca accesul la aceste date şi utilizarea lor să fie însoţite de garanţii şi să respecte principiul proporţionalităţii,” (paragrafele 59 şi 60).

33. Având în vedere modificările propuse prin legea supusă în prezent controlului de constituţionalitate, argumentele reţinute de Curte în fundamentarea soluţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor Legii nr. 82/2012, precum şi faptul că, în ceea ce priveşte mecanismul de reţinere a datelor, dispoziţiile criticate vizează prima etapa a reţinerii şi stocării datelor de către furnizorii de telefonie mobilă cu cartele preplătite, respectiv de către furnizorii de puncte de acces la internet, Curtea urmează a analiza în ce măsură considerentele Deciziei nr. 440 din 8 iulie 2014 sunt incidente şi în prezenta cauză.

34. Analiza dispoziţiilor criticate. Articolul I pct. 1 din lege prevede completarea dispoziţiilor art. 4 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 111/2011 referitoare la definirea unor termeni, cu trei definiţii, pct. 55, 56 şi 57, astfel “55. date necesare pentru identificarea unui abonat sau utilizator - numărul de telefon ori identificatorul serviciului de comunicaţii cu plata în avans sau cu plata ulterioară, împreună cu numele, prenumele şi codul numeric personal, seria şi numărul documentului de identitate, respectiv ţara emitentă - în cazul cetăţenilor străini -, denumirea şi codul de identificare fiscală - în cazul persoanelor juridice, precum şi numele, prenumele şi codul numeric personal al reprezentantului legal al persoanei juridice, după caz;

56. identificatorul serviciului - codul unic de Identificare alocat unui serviciu de acces la internet ori la un serviciu de comunicaţii, inclusiv prin internet;

57. document de identitate - cartea de identitate, cartea electronică de identitate, paşaportul sau permisul de conducere.”

35. Prin Decizia nr. 1.258 din 8 octombrie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 798 din 23 noiembrie 2009, Curtea Constituţională reţinea că “lipsa unei reglementări legale precise, care să determine cu exactitate sfera acelor date necesare identificării persoanelor fizice sau juridice utilizatoare, deschide posibilitatea unor abuzuri în activitatea de reţinere, prelucrare şi utilizare a datelor stocate de furnizorii serviciilor de comunicaţii electronice destinate publicului sau de reţele publice de comunicaţii. Limitarea exerciţiului dreptului la viaţă intimă şi la secretul corespondenţei şi a libertăţii de exprimare, de asemenea, trebuie să aibă loc într-o manieră clară, previzibilă şi lipsită de echivoc, astfel încât să fie îndepărtată, pe cât posibil, eventualitatea arbitrariului sau a abuzului autorităţilor în acest domeniu”.

36. Prin norma criticată, legiuitorul a reglementat expres datele necesare pentru identificarea unui abonat sau utilizator, prevăzând, pe lângă nume/denumire şi numărul de telefon ori identificatorul serviciului de comunicaţii, codul numeric personal, seria şi numărul documentului de identitate şi ţara emitentă, în privinţa persoanelor fizice, respectiv codul de identificare fiscală, în privinţa persoanelor juridice. Trebuie subliniat faptul că obligaţia reţinerii codului numeric personal, a seriei şi numărului documentului de identitate, respectiv a codului de identificare fiscală necesare pentru identificarea unui abonat sau utilizator nu era prevăzută de Legea nr. 82/2012, baza de date constituită conform prevederilor art. 4 din această lege referindu-se, atât în cazul reţelelor de telefonie fixă şi de telefonie mobilă, cât şi în cazul serviciilor de acces la internet, poştă electronică şi telefonie prin internet, doar la numărul de telefon, precum şi la numele şi adresa abonatului sau ale utilizatorului înregistrat. Aşa fiind, din perspectiva argumentelor reţinute de Curte în Decizia nr. 1.258 din 8 octombrie 2009, criticile referitoare la claritatea şi previzibilitatea normei nu mai subzistă, întrucât noua normă determină cu exactitate sfera datelor necesare identificării, însă, având în vedere suplimentarea datelor solicitate abonatului sau utilizatorului, precum şi caracterul lor strict personal, dispoziţiile legale modificatoare ar fi trebuit să fie completate în mod corespunzător cu prevederi care să asigure standarde sporite în materie de protecţie şi securitate a acestora de-a lungul întregului proces de reţinere, stocare şi utilizare, tocmai pentru a reduce la minimum riscul de încălcare a dreptului la viaţă intimă, familială şi privată, secretul corespondenţei, precum şi libertatea de exprimare a cetăţenilor. Or, Curtea constată că Legea pentru modificarea şi completarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 111/2011 nu operează nicio modificare în materia garanţiilor protecţiei acestor drepturi, astfel că motivele pe care s-a fundamentat soluţia de neconstituţionalitate a Legii nr. 82/2012 sunt cu atât mai justificate în această cauză.

37. Mai mult, legea dedusă controlului de constituţionalitate nu numai că nu stabileşte garanţii şi măsuri de securitate tehnice şi operaţionale, ci lărgeşte sfera subiectelor de drept cărora le incumbă obligaţia de a reţine şi stoca datele generate sau prelucrate de furnizorii de reţele publice de comunicaţii electronice şi de furnizorii de servicii de comunicaţii electronice destinate publicului.

38. Astfel, art. I pct. 3 din legea criticată, referitor la completarea art. 51 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 111/2011, cu un nou alineat, alineatul (11), prevede următoarele: “(11) Achiziţionarea serviciilor de comunicaţii electronice pentru care plata se face în avans este condiţionată de completarea de către utilizator a unui formular tipizat, pe format hârtie sau în format electronic securizat, pus la dispoziţie de către furnizor, cu datele personale de identificare.”h vreme ce primele 10 alineate ale art. 51 reglementează cadrul general privind conţinutul contractelor încheiate între furnizori şi utilizatorii finali pentru a beneficia de servicii de acces şi conectare la reţele publice de comunicaţii electronice ori de servicii de comunicaţii electronice destinate publicului, deci a unor acte juridice care implică acordul de voinţă a celor două părţi contractante (pe de o parte, operatorii de servicii de comunicaţii electronice destinate publicului sau persoanele împuternicite să acţioneze ca intermediari în operaţiuni comerciale specifice - dealeri - şi, pe de altă parte, persoanele fizice sau juridice beneficiari ai serviciilor prestate de aceştia), acte prin care sunt stabilite drepturi şi obligaţii reciproce, în cazul serviciilor de comunicaţii electronice pentru care plata se face în avans, norma modificatoare face vorbire doar despre completarea unui formular tipizat pus la dispoziţia utilizatorului de către furnizor. Or, noua reglementare este de natură a genera confuzii din cel puţin două perspective. În primul rând, norma nu determină cu exactitate sfera persoanelor care pun la dispoziţie formularul tipizat şi care, astfel, colectează aceste date, respectiv dacă aceasta se referă doar la furnizorii de servicii de comunicaţii electronice destinate publicului şi la persoanele împuternicite de aceştia ca intermediari (dealeri) sau cuprinde şi alţi distribuitori prin intermediul cărora se vând servicii de comunicaţii electronice pentru care plata se face în avans (aşa cum se petrece, în prezent, pe piaţa serviciilor de telefonie şi internet preplătite), împrejurare care creează premisele săvârşirii unor abuzuri în activitatea de reţinere, prelucrare şi utilizare a datelor stocate. În al doilea rând nu apare cu certitudine dacă obligaţiei ce revine utilizatorului privind completarea formularului tipizat (care reprezintă, cei puţin în aparenţă, un act juridic unilateral), îi corespunde sau nu o obligaţie corelativă din partea persoanei care colectează datele cu caracter personal de a garanta confidenţialitatea, securitatea şi utilizarea acestor date potrivit scopului stabilit de lege, atâta vreme cât depozitarii formularelor tipizate doar receptează aceste documente, fără a avea angajată din punct de vedere juridic vreo răspundere în acest sens. Aceasta cu atât mai mult cu cât, potrivit dispoziţiilor art. 46 alin. (1) şi (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 111/2011, obligaţia de a lua toate măsurile tehnice şi organizatorice adecvate pentru a administra riscurile care pot afecta securitatea reţelelor şi serviciilor, măsuri menite să asigure un nivel de securitate corespunzător riscului identificat şi să prevină sau să minimizeze impactul incidentelor de securitate asupra utilizatorilor şi reţelelor interconectate, având în vedere cele mai noi tehnologii, revine doar furnizorilor de reţele publice de comunicaţii electronice sau de servicii de comunicaţii electronice destinate publicului, iar nu şi altor persoane care intermediază achiziţionarea serviciilor de comunicaţii electronice pentru care plata se face în avans.

39. O situaţie similară, sub aspectul nerespectării condiţiilor de claritate şi previzibilitate a normei, o reprezintă cea prevăzută de art. I pct. 4 din legea criticată, referitoare la introducerea unui nou articol în Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 111/2011, art. 732, cu următorul cuprins: “(1) Persoanele juridice care pun la dispoziţia publicului puncte de acces la internet sunt obligate să identifice utilizatorii conectaţi la aceste puncte.

(2) Identificarea prevăzută la alin, (1) se face prin reţinerea datelor de identificare ale utilizatorului sau a numărului de telefon, prin plata cu cârdul bancar sau orice altă procedură de identificare care asigură direct sau indirect cunoaşterea identităţii utilizatorului.

(3) Datele cu caracter personal reţinute potrivit alin. (2) se păstrează pentru o perioadă de 6 luni de la data reţinerii acestora.

(4) Prelucrării datelor cu caracter personal reţinute potrivit alin. (2) îi sunt aplicabile prevederile Legii nr. 677/2001 pentru protecţia persoanelor cu privire la prelucrarea datelor cu caracter personal şi libera circulaţie a acestor date, cu modificările şi completările ulterioare.”

40. Norma modificatoare lărgeşte sfera persoanelor obligate să identifice utilizatorii serviciilor de comunicaţii electronice, prevăzând expres în sarcina persoanelor juridice care pun la dispoziţia publicului puncte de acces la internet obligaţia reţinerii datelor de identificare ale utilizatorilor: numărul de telefon ori identificatorul serviciului de comunicaţii cu plata în avans sau cu plata ulterioară; numele, prenumele şi codul numeric personal, seria şi numărul documentului de identitate, respectiv ţara emitentă - în cazul cetăţenilor străini; datele de identificare care rezultă prin plata cu cârdul bancar; orice altă procedură de identificare care asigură direct sau indirect cunoaşterea identităţii utilizatorului. Obligaţia de reţinere este dublată de obligaţia de păstrare a datelor pentru o perioadă de 6 luni de la data reţinerii lor.

41. În prezent, persoanele juridice care pun la dispoziţia publicului puncte de acces la internet sunt persoane juridice private, în special în spaţii comerciale şi de agrement, cafenele, restaurante, hoteluri, aeroporturi etc, sau persoane juridice de drept public - instituţii publice care oferă cetăţenilor accesul direct şi rapid la informaţii de interes public (inclusiv cele distribuite pe paginile de internet proprii), precum primării, instituţii de învăţământ, biblioteci publice, clinici medicale, teatre etc. Instituirea în sarcina acestor persoane a obligaţiei de a reţine şi de a stoca date cu caracter personal impune, în mod corelativ, reglementarea expresă a unor măsuri adecvate, ferme şi neechivoce, de natură să asigure încrederea cetăţenilor că datele cu vădit caracter personal pe care le pun la dispoziţie sunt înregistrate şi păstrate în condiţii de confidenţialitate. Sub acest aspect, legea se limitează la a institui măsurile de reţinere şi stocare a datelor, fără a modifica sau completa dispoziţiile legale cu privire la garanţiile pe care statul trebuie să le asigure în exercitarea drepturilor fundamentale ale cetăţenilor. Or, cadrul normativ într-un domeniu atât de sensibil trebuie să se realizeze într-o manieră clară, previzibilă şi lipsită de confuzie, astfel încât să fie îndepărtată, pe cât posibil, eventualitatea arbitrariului sau a abuzului celor chemaţi să aplice dispoziţiile legale.

42. De asemenea, prevederea potrivit căreia identificarea se realizează prin “orice altă procedurii de identificare”care asigură direct sau indirect cunoaşterea identităţii utilizatorului constituie o reglementare imprecisă, de natură să creeze premisele unor abuzuri în activitatea de reţinere şi stocare a datelor de către persoanele juridice aflate în ipoteza normei.

43. Reţinerea şi păstrarea datelor constituie în mod evident o limitare a dreptului la protecţia datelor cu caracter personal, respectiv a drepturilor fundamentale protejate constituţional referitoare la viaţă intima, familială şi privată, la secretul corespondenţei, precum şi libertatea de exprimare. O astfel de limitare poate opera însă în conformitate cu dispoziţiile art. 53 din Constituţie, care prevăd posibilitatea restrângerii exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi numai prin lege şi numai dacă se impune, după caz, pentru apărarea securităţii naţionale, a ordinii, a sănătăţii ori a moralei publice, a drepturilor şi a libertăţilor cetăţenilor, pentru desfăşurarea instrucţiei penale, prevenirea consecinţelor unei calamităţi naturale, ale unui dezastru ori ale unui sinistru deosebit de grav. Măsura restrângerii poate fi dispusă numai dacă este necesară într-o societate democratică, trebuie să fie proporţională cu situaţia care a determinat-o, să fie aplicată în mod nediscriminatoriu şi fără a aduce atingere existenţei dreptului sau a libertăţii.

44. Or, în condiţiile în care măsurile adoptate prin legea supusă controlului de constituţionalitate nu au un caracter precis şi previzibil, ingerinţa statului în exercitarea drepturilor mai sus menţionate, deşi prevăzută de lege, nu este formulată clar, riguros şi exhaustiv pentru a oferi încredere cetăţenilor, caracterul strict necesar într-o societate democratică nu este pe deplin justificat, iar proporţionalitatea măsurii nu este asigurată prin reglementarea unor garanţii corespunzătoare. Curtea constată că dispoziţiile Legii pentru modificarea şi completarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 111/2011 privind comunicaţiile electronice încalcă prevederile art. 1 alin. (5). art. 26, art. 28, art. 30 şi art. 53 din Constituţie. Aşadar, limitarea exerciţiului acestor drepturi personale în considerarea unor drepturi colective şi interese publice, ce vizează siguranţa naţională, ordinea publică sau prevenţia penală, rupe justul echilibru care ar trebui să existe între interesele şi drepturile individuale, pe de o parte, şi cele ale societăţii, pe de altă parte, legea criticată nereglementând garanţii suficiente care să permită asigurarea unei protecţii eficiente a datelor faţă de riscurile de abuz. precum şi faţă de orice accesare şi utilizare ilicită a datelor cu caracter personal.

45. Distinct de cele analizate mai sus, Curtea observă că, dacă în ipoteza modificărilor care vizează achiziţionarea serviciilor de comunicaţii electronice pentru care plata se face în avans, legiuitorul a acordat un termen de 12 luni în care utilizatorii pot opta pentru menţinerea serviciului şi completarea formularului tipizat, sub sancţiunea suspendării serviciului furnizat la împlinirea acestui termen, în situaţia persoanelor juridice care pun la dispoziţia publicului puncte de acces la internet, obligaţiile de reţinere şi stocare a datelor prevăzute de lege iau naştere la data intrării în vigoare a actului normativ. Astfel, legiuitorul nu a prevăzut o normă tranzitorie, care să permită acestor din urmă persoane conformarea la noile prevederi, fără a afecta dreptul utilizatorilor de a accesa internetul în perioada de graţie pusă la dispoziţie.

46. În concluzie, Curtea apreciază că, deşi nici Constituţia şi nici jurisprudenţa Curţii Constituţionale nu interzic stocarea preventivă, fără o ocazie anume, a datelor de trafic şi de localizare, modalitatea prin care sunt obţinute şi stocate datele necesare pentru identificarea utilizatorilor serviciilor de comunicaţii electronice pentru care plata se face în avans, respectiv a utilizatorilor conectaţi la puncte de acces la internet nu respectă condiţiile impuse de principiul proporţionalităţii, nu oferă garanţii care să asigure confidenţialitatea datelor cu caracter personal, aducând atingere însăşi esenţei drepturilor fundamentale referitoare la viaţă intimă, familială şi privată şi la secretul corespondenţei, precum şi libertăţii de exprimare.

47. De asemenea, Curtea reţine incidenţa în prezenta cauză a considerentelor Deciziei nr. 440 din 8 iulie 2014, întrucât actul normativ dedus controlului de constituţionalitate nu reprezintă în fapt decât o completare a dispoziţiilor Legii nr. 8272012, preluând parţial soluţii legislative acolo reglementate, dar care au încetat să mai producă efecte juridice ca urmare a constatării neconstituţionalităţii lor.

48. Aşa cum s-a arătat în prealabil, deşi legea criticată are ca titulatură modificarea şi completarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 111/2011 privind comunicaţiile electronice, din examinarea argumentelor prezentate de iniţiatorul proiectului de lege în “Expunerea de motive”, precum şi a modificărilor operate prin dispoziţiile legii, rezultă că, în realitate, actul normativ completează cadrul legislativ privind reţinerea datelor generate sau prelucrate de furnizorii de reţele publice de comunicaţii electronice şi de furnizorii de servicii de comunicaţii electronice destinate publicului, cadru reglementat prin Legea nr. 82/2012. Completarea vizează lărgirea sferei stabilite de această lege privind utilizatorii de comunicaţii electronice ale căror date personale urmează a fi reţinute şi stocate, reglementând înregistrarea utilizatorilor de cartele preplătite, precum şi colectarea şi stocarea datelor utilizatorilor de internet prin intermediul punctelor de acces puse la dispoziţie de persoane juridice. Or, maniera defectuoasă în care legiuitorul a înţeles să modifice cadrul legislativ existent generează grave probleme de interpretare şi aplicare a legii - completând doar sfera persoanelor care utilizează serviciile de comunicaţii electronice, precum şi baza de date care urmează să fie stocată pentru o anumită perioadă şi impunând obligaţii de reţinere şi stocare în sarcina persoanelor juridice care pun la dispoziţia publicului servicii de comunicaţii electronice pentru care plata se face în avans sau puncte de acces la internet -, operaţiuni care se încadrează în prima etapă delimitată de Curtea Constituţională prin Decizia nr. 440 din 8 iulie 2014, aceea a reţinerii şi stocării datelor, legea omite să reglementeze cu privire la cea de-a două etapă, respectiv cea referitoare la modalitatea în care vor fi accesate şi utilizate aceste date. Astfel, dispoziţiile modificatoare nu prevăd nicio normă de trimitere la Legea nr. 82/2012, care constituie cadrul general de reglementare a procedurilor de acces la datele reţinute (tipul de date accesate, persoanele care pot solicita accesul, condiţiile de autorizare, scopul în care pot fi utilizate aceste date, controlul asupra operaţiunilor desfăşurate etc.), şi nici nu reglementează distinct, de sine-stătător, aceste proceduri. Prin urmare, legea criticată, în ansamblul său, este lacunară, confuză şi, astfel, susceptibilă de a genera abuzuri în activitatea de punere în aplicare a dispoziţiilor sale. Sub aceste aspecte, dispoziţiile legale nu numai că relativizează garanţiile de siguranţă a reţinerii şi păstrării datelor, neimpunând standarde corespunzătoare de asigurare a nivelului de securitate şi confidenţialitate care să poată fi controlate efectiv, aşa cum a reţinut Curtea în argumentarea soluţiei pronunţate prin Decizia nr. 440 din 8 iulie 2014, ci, prin lipsa oricărei reglementări cu privire la modalitatea de accesare şi utilizare a datelor cu caracter personal, legea este viciată în mod iremediabil.

49. Având în vedere toate aceste argumente, Curtea apreciază că obiecţia de neconstituţionalitate având ca obiect dispoziţiile Legii pentru modificarea şi completarea Ordonanţei de urgenţă nr. 111/2011 privind comunicaţiile electronice este întemeiată şi constată neconstituţionalitatea actului normativ în ansamblul său.

50. Pentru considerentele arătate, în temeiul art. 146 lit. a) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 11 alin. (1) lit. A.a), al art. 15 alin. (1) şi al art. 18 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, cu majoritate de voturi,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Admite obiecţia de neconstituţionalitate şi constată că Legea pentru modificarea şi completarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 111/2011 privind comunicaţiile electronice este neconstituţională, în ansamblul ei.

Definitivă şi general obligatorie.

Decizia se comunică Preşedintelui României, preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului şi prim-ministrului şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunţată în şedinţa din data de 16 septembrie 2014.

 

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE

AUGUSTIN ZEGREAN

Magistrat-asistent-şef,

Mihaela Senia Costinescu

 

OPINIE SEPARATA

 

În dezacord cu soluţia de admitere a obiecţiei de neconstituţionalitate, considerăm că dispoziţiile Legii pentru modificarea şi completarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 111/2011 privind comunicaţiile electronice sunt constituţionale sub aspectul obligaţiei înregistrării utilizatorilor de cartele preplătite, precum şi de identificare a utilizatorilor conectaţi la punctele de acces la internet.

Astfel, considerăm că nu se justifică o diferenţă de regim juridic sub acest aspect între utilizatorii de cartele preplătite şi abonaţii serviciilor de telefonie, care sunt supuşi obligaţiei de înregistrare şi identificare în condiţiile legii. Instituirea acestei obligaţii pentru abonaţi, pe lângă raţiunea asigurării plăţii serviciilor prestate acestora, asigură şi posibilitatea unor măsuri ce se subsumează combaterii fenomenului infracţional, în special a criminalităţii organizate şi actelor de terorism. Realizarea acestui obiectiv, care vizează, în esenţă, binele public, este în aceeaşi măsură necesară şi în cazul utilizatorilor de cartele preplătite, justificând ingerinţa reglementată de lege. Această ingerinţă este în concordanţă cu prevederile art. 53 din Constituţie care prevăd posibilitatea restrângerii exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi numai prin lege şi numai dacă se impune, după caz, pentru apărarea securităţii naţionale, a ordinii, a sănătăţii ori a moralei publice, a drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor, pentru desfăşurarea instrucţiei penale, prevenirea consecinţelor unei calamităţi naturale, ale unui dezastru ori ale unui Sinistru deosebit de grav; măsura restrângerii poate fi dispusă numai dacă este necesară într-o societate democratică, trebuie să fie proporţională cu situaţia care a determinat-o, să fie aplicată în mod nediscriminatoriu şi fără a aduce atingere existenţei dreptului sau libertăţii.

De altfel, într-o cauză care a privit problema de principiu a reţinerii datelor referitoare la convorbirile telefonice, admiţând excepţia de neconstituţionalitate ridicată, Curtea nu a declarat neconstituţionale operaţiunile de reţinere şi stocare a datelor, în sine, ci doar faptul că accesul la aceste date şi utilizarea lor nu sunt însoţite de garanţiile necesare care să asigure ocrotirea drepturilor fundamentale menţionate mai sus, în special faptul că organele cu atribuţii în domeniul securităţii naţionale au acces la aceste date fără autorizarea judecătorului.

De asemenea, Curtea Constituţională nu a declarat neconstituţionale celelalte metode speciale de supraveghere sau de cercetare prevăzute în legislaţia penală sau în legile privind securitatea naţională, acestea rămânând la dispoziţia organelor statului în vederea contracarării fenomenului infracţional sau a terorismului. Astfel de metode sunt, de exemplu, cele privind interceptarea comunicaţiilor ori a oricărui tip de comunicare la distanţă sau localizarea sau urmărirea prin mijloace tehnice, care pot fi utilizate în condiţiile autorizării lor de către judecătorul de drepturi şi libertăţi. (A se vedea Decizia nr. 440 din 8 iulie 2014 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor Legii nr. 82/2012 privind reţinerea datelor generate sau prelucrate de furnizorii de reţele publice de comunicaţii electronice şi de furnizorii de servicii de comunicaţii electronice destinate publicului, precum şi pentru modificarea şi completarea Legii nr. 506/2004 privind prelucrarea datelor cu caracter personal şi protecţia vieţii private în sectorul comunicaţiilor electronice şi ale art. 152 din Codul de procedură penală, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 653 din 4 septembrie 2014.) Aşa fiind, nu pot fi reţinute aceleaşi considerente care au justificat soluţia pronunţată de Curte în acea cauză, pentru a susţine constatarea neconstituţionalităţii obligaţiei înregistrării utilizatorilor de cartele preplătite, precum şi de identificare a utilizatorilor conectaţi la punctele de acces la internet.

 

Judecător,

Toni Greblă

Judecător,

Petre Lăzăroiu

Judecător, prof. univ. dr.

Tudorel Toader

 

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

DECIZIA Nr. 462

din 17 septembrie 2014

referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 13 alin. (2) teza a doua, art. 83 alin. (3) şi art. 486 alin. (3) din Codul de procedură civilă

 

Augustin Zegrean - preşedinte

Valer Dorneanu - judecător

Toni Greblă - judecător

Petre Lăzăroiu - judecător

Mircea Ştefan Minea - judecător

Daniel Marius Morar - judecător

Mona-Maria Pivniceru - judecător

Puskás Valentin Zoltán - judecător

Tudorel Toader - judecător

Andreea Costin - magistrat-asistent

 

Cu participarea în şedinţa publică din 16 septembrie 2014 a reprezentantului Ministerului Public, procuror Simona Ricu.

 

1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 13 alin. (2), art. 83 alin. (3) şi art. 486 alin. (3) din Codul de procedură civilă, excepţie ridicată de Ion Trebuian, Stoian Onoriu şi Dimitrie Crivinantu în dosarele nr. 2.270/115/2013, nr.” 5.103/108/2013 şi nr. 5.582/30/2013 ale Curţii de Apel Timişoara - Secţia contencios administrativ şi fiscal, de Gheorghe Ibriş în Dosarul nr. 4.906/118/2013 al Curţii de Apel Constanţa - Secţia a II-a Civilă, de contencios administrativ şi fiscal şi de Mihai Chiţu în Dosarul nr. 4.576/86/2013 al Curţii de Apel Suceava - Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 107D/2014.

2. Dezbaterile iniţiale au avut loc în şedinţa publică din 3 iulie 2014, în prezenţa reprezentantului Ministerului Public şi a părţii Onoriu Stoian, când, în temeiul dispoziţiilor art. 14 şi art. 53 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, Curtea a dispus conexarea dosarelor nr. 200D/2014, nr. 263D/2014, nr. 383D/2014 şi nr. 496D/2014 la Dosarul nr. 107D/2014, care este primul înregistrat, şi au fost consemnate în încheierea de şedinţă de la acea dată. Prin aceeaşi încheiere, având în vedere imposibilitatea constituirii majorităţii prevăzute de art. 51 alin. (1) teza a două din Legea nr. 47/1992, Curtea a hotărât redeschiderea dezbaterilor pentru data de 16 septembrie 2014, dispunând citarea părţilor din dosare. Dezbaterile de la această dată au avut loc în prezenţa reprezentantului Ministerului Public şi a părţii Onoriu Stoian şi au fost consemnate în încheierea de şedinţă de la această dată, când Curtea a dispus, în temeiul art. 57 şi art. 58 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, amânarea pronunţării asupra cauzei pentru data de 17 septembrie 2014, dată la care a pronunţat prezenta decizie.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarelor, constată următoarele:

3. Prin încheierea din 15 ianuarie 2014, pronunţată în Dosarul nr. 2.270/115/2013, Curtea de Apel Timişoara - Secţia contencios administrativ şi fiscal a sesizat Curtea Constituţională pentru soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 13 alin. (2), art. 83 alin. (3) şl art. 486 alin. (3) din Codul de procedură civilă.

Excepţia a fost invocată de Ion Trebuian într-o cauză având ca obiect soluţionarea recursului formulat împotriva unei sentinţe prin care s-a respins cererea acestuia de obligare a Inspectoratului de Poliţie Caraş-Severin la plata despăgubirilor în sumă de 6.000 euro, echivalent în lei la data plăţii, acordate pentru invaliditate de gradul al III-lea, în temeiul art. 4 alin. (2) din Hotărârea Guvernului nr. 1.083/2008 privind asigurarea despăgubirilor de viaţă, sănătate şi bunuri ale poliţiştilor.

4. Prin încheierea din 11 martie 2014, pronunţată în Dosarul nr. 5.103/108/2013, Curtea de Apei Timişoara - Secţia de contencios administrativ şi fiscal a sesizat Curtea Constituţională cu soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 13 alin. (2), ale art. 83 alin. (3), precum şi ale art. 486 alin. (3) din Codul de procedură civilă. Excepţia a fost invocată de Onoriu Stoian, într-un dosar având ca obiect anularea unui act administrativ.

5. Prin încheierea din 26 februarie 2014, pronunţată în Dosarul nr. 4.906/118/2013, Curtea de Apel Constanţa - Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a sesizat Curtea Constituţională pentru soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 13 alin. (2) şi art. 83 alin. (3) din Codul de procedură civilă. Excepţia a fost invocată de Gheorghe Ibriş într-o cauză de contencios administrativ având ca obiect soluţionarea recursului formulat împotriva unei sentinţe civile prin care a fost respinsă cererea acestuia de obligare a primarului municipiului Constanţa de a-l primi în audienţă.

6. Prin încheierea din 15 aprilie 2014, pronunţată în Dosarul nr. 5.582/30/2013, Curtea de Apel Timişoara - Secţia de contencios administrativ şi fiscal a sesizat Curtea Constituţională cu soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 13 alin. (2), ale art. 83 alin. (3), precum şi ale art. 486 alin. (3) din Codul de procedură civilă. Excepţia a fost invocată de Dimitrie Crivinantu într-un dosar având ca obiect anularea unui act administrativ.

7. Prin încheierea din 9 mai 2014, pronunţată în Dosarul nr. 4.576/86/2013, Curtea de Apel Suceava - Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a sesizat Curtea Constituţională cu soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 13 alin. (2) din Codul de procedură civilă. Excepţia a fost invocată de Mihai Chiţu într-un dosar având ca obiect soluţionarea cererii acestuia de eliberare a unor copii ale unor acte administrative.

8. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se susţine, în esenţă, că dispoziţiile (egale criticate din Codul de procedură civilă încalcă accesul liber la justiţie şi dreptul la apărare al fiecărui cetăţean, întrucât lipsa posibilităţilor financiare, care împiedică apelarea la serviciile unui avocat, nu ar trebui să ducă la anularea cererii de recurs făcută în termen. Consideră că dispoziţiile legale criticate înfrâng voinţa părţii de a se apăra singură, drept fundamental garantat de Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, iar interpretarea art. 452 raportat la art. 451 din Codul de procedură civilă, în sensul condiţionării acordării cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul de avocat, prin ataşarea împuternicirii avocaţiale la dosar, constituie o încălcare a art. 21 din Constituţia României şi a art. 6 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

9. Aşadar, orice condiţionare a accesului liber la justiţie ar reprezenta o nesocotire a acestui principiu constituţional fundamental şi a unor standarde internaţionale universale, în orice democraţie reală. Pe plan procesual, accesul liber la justiţie se concretizează în prerogativele pe care le implică dreptul la acţiune, ca aptitudine legală ce este recunoscută de ordinea juridică oricărei persoane fizice sau juridice. Pornind de la premisa că drepturile fundamentale trebuie garantate într-o manieră concretă şi reală, iar nu iluzorie şi teoretică, imposibilitatea concretă de sesizare a unei instanţe de către persoana interesată constituie o încălcare a dreptului acesteia de acces la justiţie. Acest drept impune obligaţii în sarcina legiuitorului şi executivului, iar statul este ţinut să acorde oricărei persoane toate facilităţile rezonabile de drept şi de fapt, pentru a accede la instanţă.

10. Se mai arată că accesul liber la justiţie presupune posibilitatea oricărei persoane de a se adresa direct şi nemijlocit la o instanţă de judecată, pentru apărarea drepturilor şi intereselor legitime. Totodată, se susţine că deşi dreptul de acces la justiţie nu este absolut şi nu presupune caracterul gratuit al justiţiei, totuşi se încalcă principiul proporţionalităţii atunci când se stabilesc taxe judiciare de timbru exorbitante, care depăşesc posibilităţile financiare ale justiţiabilului. Astfel de situaţii au fost analizate în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, care a constatat că pot conduce la încălcarea art. 6 din Convenţie.

11. În susţinerea excepţiei, de asemenea, se invocă şi deciziile Curţii Constituţionale nr. 953 din 19 decembrie 2006, nr. 347 din 3 aprilie 2007 şi nr. 467 din 22 aprilie 2008 prin care s-a statuat că, în sensul principiului constituţional instituit de ari. 21 privind accesul liber la justiţie, se înscrie şi posibilitatea oricărei persoane de a se adresa direct şi nemijlocit instanţelor de judecată pentru apărarea drepturilor, a libertăţilor şi a intereselor sale legitime. Sub acest aspect, precizarea din alin. (2) ai art. 21, potrivit căreia nicio lege nu poate îngrădi exercitarea acestui drept, este firească. De aceea, imposibilitatea depunerii unei plângeri la instanţa judecătorească competentă îngrădeşte accesul direct la justiţie.

12. Curtea de Apel Timişoara - Secţia contencios administrativ şi fiscal, în Dosarul Curţii Constituţionale nr. 107D/2014, în opinia majoritară exprimată, apreciază că excepţia este întemeiată. Dispoziţiile legale criticate încalcă art. 20 şi art. 21 din Constituţie. În acest sens reţine că cele trei articole din Codul de procedură civilă criticate instituie obligativitatea angajării unui avocat atât pentru redactarea cererii de recurs, cât şi pentru exercitarea şi susţinerea recursului, lipsa avocatului în cele trei etape fiind sancţionată cu nulitatea recursului de dispoziţiile art. 83 alin. (3) din Codul de procedură civilă. Or, aceste dispoziţii contravin, în opinia majoritară a instanţei de recurs, dispoziţiilor constituţionale care garantează accesul liber la justiţie reglementat de art. 21 din Constituţie într-o manieră necondiţionată. Maniera necondiţionată de reglementare din Constituţie rezultă din împrejurarea că în privinţa liberului acces la justiţie Legea fundamentală nu face trimitere la legea organică şi la posibilitatea ca acest drept să fie exercitat în anumite condiţii, spre deosebire de alte drepturi şi libertăţi fundamentale reglementate în cadrul acesteia, pentru care legiuitorul constituant a înţeles să folosească sintagma “În condiţiile legii”. Mai mult decât atât, angajarea unui apărător este reglementată de Constituţie ca un drept (art. 24 din Constituţie), însă dispoziţiile criticate din Codul de procedură civilă au transformat acest drept într-o obligaţie care, în situaţia nerespectării, conduce la blocarea accesului la justiţie, fără posibilitatea acoperirii nulităţii, potrivit art. 177 alin. (2) din Codul de procedură civilă, de vreme ce exercitarea căii de atac şi redactarea motivelor de recurs trebuie realizate în termenul legal. Instanţa de recurs apreciază că art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale reglementează un drept efectiv, însă această exigenţă nu pare a fi respectată de Codul de procedură civilă, întrucât prin transformarea acestui drept în obligaţia de a fi asistat/reprezentat de un avocat, precum şi prin modul de reglementare de către Codul de procedură civilă, justiţiabilul este luat prin surprindere - de cele mai multe ori după împlinirea termenului de recurs, când se invocă excepţia nulităţii -, după ce, în primă instanţă, şi eventual în apel, i s-a permis să se apere singur. Legat de acest aspect, instanţa susţine că dispoziţiile art. 425 alin. (3) teza finală din Codul de procedură civilă prevăd inserarea în dispozitivul hotărârii supuse căii de atac a menţiunii instanţei la care se depune cererea, omiţând a atrage atenţia părţii interesate asupra nulităţii recursului în cazul în care acesta nu va fi exercitat, redactat şi apoi susţinut de către avocat.

13. Curtea de Apel Timişoara - Secţia contencios administrativ şi fiscal, în dosarele Curţii Constituţionale nr. 200D/2014 şi nr. 383D/2014, şi-a exprimat opinia potrivit căreia excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Instanţa arată că obligativitatea redactării recursului prin avocat şi a reprezentării în recurs numai prin avocat a fost edictată tocmai având în vedere specificul acestei căi de atac, în care sunt examinate exclusiv modul de aplicare şi de interpretare a dispoziţiilor legale, odată cu modificările aduse recursului prin noul Cod de procedură civilă şi eliminarea fostului art. 3041 din Codul de procedură civilă din 1865. Raportat la aceste modificări legislative, recursul a devenit o cale de atac cu un formalism pronunţat, care implică stabilirea clară a cazurilor de recurs pe care recurentul înţelege să le invoce şi motivarea lor adecvată. Eventuala invocare a resurselor financiare ale recurentului nu poate fi luată în considerare, în condiţiile în care acesta are posibilitatea de a solicita acordarea ajutorului public judiciar şi desemnarea unui avocat în vederea exercitării căii de atac potrivit dispoziţiilor art. 13 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 51/2008 privind ajutorul public judiciar în materie civilă. Accesul liber la justiţie nu echivalează cu accesul la toate procedurile în mod nereglementat şi în orice mod, cu ignorarea cerinţelor de bună administrare a justiţiei.

14. Curtea de Apel Constanţa - Secţia a 11-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal apreciază că normele de procedură cuprinse în art. 13 alin. (2) şi art. 83 alin. (3) din Codul de procedură civilă nu încalcă drepturile constituţionale prevăzute de art. 21 şi art. 24. Arată că recursul este o cale extraordinară de atac ce poate fi exercitată de partea nemulţumită doar pentru motive de nelegalitate şi în condiţii strict şi limitativ prevăzute de lege. Scopul edictării dispoziţiilor legale criticate este acela de a se asigura o protecţie ridicată a intereselor justiţiabililor şi a calităţii actului de justiţie.

15. Curtea de Apel Suceava - Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal şi-a exprimat opinia potrivit căreia excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Instanţa arată că, având în vedere marja pe care o au statele membre, în lipsa oricărei aparenţe de restrângere nerezonabilă sau disproporţionată a dreptului de acces la justiţie, dispoziţiile art. 13 alin. (2) din Codul de procedură civilă nu încalcă nici art. 20 şi art. 31 din Constituţie şi nici art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, iar organizarea unui sistem judiciar care impune ca ultima cale de atac introdusă la o instanţă superioară să fie formulată doar prin avocat este comună mai multor sisteme judiciare ale statelor membre ale Convenţiei menţionate. Măsura în discuţie urmăreşte un scop legitim, având în vedere caracteristicile instanţelor superioare care examinează recursuri în casaţie, adică numai probleme legate de interpretarea şi aplicarea dreptului incident, procedura având în acest caz un formalism şi o tehnicitate ridicate. Pentru aceleaşi considerente, măsura este şi una proporţională, mai ales că Statul român a reglementat şi asistenţa juridică gratuită. Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în jurisprudenţa sa - Hotărârea din 12 martie 2002, pronunţată în Cauza Raitiere împotriva Franţei, Hotărârea din 6 iunie 2002, pronunţată în Cauza Mafiile împotriva Franţei şi Hotărârea din 21 mai 1998, pronunţată în Cauza Bălană Bocsi împotriva Ungariei, a apreciat că cerinţa ca reclamantul să fie reprezentat de un avocat nu contravine Convenţiei.

16. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierile de sesizare au fost comunicate preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

17. Avocatul Poporului consideră că dispoziţiile legale criticate sunt constituţionale. Obligativitatea asistării şi/sau reprezentării părţilor în faţa instanţei de recurs fie de către avocat, fie de către consilierul juridic, instituită de normele criticate, reprezintă concretizarea la nivel legislativ a obligaţiei statului de a asigura garantarea dreptului la apărare în aplicarea art. 24 alin. (1) din Constituţie.

18. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernul nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

19. La dosarul cauzei, în data de 25 iunie 2014, a fost depus din partea Uniunii Naţionale a Barourilor din România, în calitate de amicus curiae, un punct de vedere în sprijinul respingerii excepţiei de neconstituţionalitate. La solicitarea Uniunii Naţionale a Barourilor din România, Facultatea de Drept a Universităţii Bucureşti a transmis, la data de 27 iunie 2014, Curţii Constituţionale un punct de vedere prin care susţine constituţionalitatea textelor din Codul de procedură civilă care consacră obligativitatea asistenţei juridice în recurs, prin avocat sau consilier juridic. De asemenea, la data de 1 iulie 2014, Uniunea Naţională a Barourilor din România a transmis Curţii Constituţionale punctul de vedere al Universităţii din Craiova, Facultatea de Drept şi Ştiinţe Sociale, prin care se arată că aceasta susţine studiul elaborat de către Uniunea Naţională a Barourilor din România.

CURTEA,

examinând încheierile de sesizare, punctele de vedere ale Avocatului Poporului, rapoartele întocmite de judecătorul-raportor, notele scrise depuse, susţinerile părţii prezente, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:

20. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.

21. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate, astfel cum rezultă din încheierile de sesizare, îl constituie dispoziţiile art. 13 alin. (2), art. 83 alin. (3) şi art. 486 alin. (3) din Codul de procedură civilă. Din analiza dosarelor cauzelor, Curtea reţine că, în realitate, se critică doar dispoziţiile art. 13 alin. (2) teza a doua, art. 83 alin. (3), precum şi art. 486 alin. (3) cu referire la menţiunile care decurg din obligativitatea formulării şi susţinerii cererii de recurs prin avocat, texte asupra cărora urmează a se pronunţa prin prezenta decizie şi care au următorul cuprins:

- Art. 13 alin. (2) teza a doua: “În recurs, cererile şi concluziile părţilor nu pot fi formulate şi susţinute decât prin avocat sau, după caz, consilier juridic, cu excepţia situaţiei în care partea sau mandatarul acesteia, soţ ori rudă până la gradul al doilea inclusiv, este licenţiată în drept.”;

- Art. 83 alin. (3): “La redactarea cererii şi a motivelor de recurs, precum şi în exercitarea şi susţinerea recursului, persoanele fizice vor fi asistate şi, după caz, reprezentate, sub sancţiunea nulităţii, numai de către un avocat, în condiţiile legii, cu excepţia cazurilor prevăzute la ari. 13 alin. (2).”;

- Art. 486 alin. (3): “Menţiunile prevăzute la alin. (1) lit. a) şi c)-e), precum şi cerinţele menţionate la alin. (2) sunt prevăzute sub sancţiunea nulităţii Dispoziţiile art. 82 alin. (1), art. 83 alin. (3) şi ale art. 87 alin. (2) rămân aplicabile”.

22. Autorii excepţiei de neconstituţionalitate susţin că dispoziţiile de lege criticate contravin prevederilor constituţionale ale art. 16 privind principiul egalităţii în faţa legii, art. 21 privind accesul liber la justiţie, art. 24 privind dreptul la apărare, art. 31 alin. (2) privind dreptul la o informare corectă, art. 52 privind dreptul persoanei vătămate de o autoritate publică, art. 124 alin. (2) privind înfăptuirea justiţiei, precum şi ale art. 6 privind dreptul la un proces echitabil şi art. 13 privind dreptul la un recurs efectiv din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. În consecinţă, Curtea reţine că autorii excepţiei invocă normele de referinţă din Constituţie, astfel cum acestea se interpretează, potrivit art. 20 alin. (1) din Constituţie, şi prin prisma dispoziţiilor art. 6 şi art. 13 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

23. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că textele legale criticate reglementează obligativitatea reprezentării şi asistării părţilor prin avocat în calea de atac a recursului, respectiv obligativitatea redactării cererii de recurs, precum şi exercitarea şi susţinerea recursului numai prin avocat, în aplicarea acestor reglementări cu caracter de principiu, legiuitorul a prevăzut că recursul şi motivele de recurs se depun cu respectarea obligaţiei referitoare la reprezentare, întâmpinarea se redactează şi se semnează de avocatul intimatului, iar răspunsul la întâmpinare de avocatul recurentului.

24. În privinţa încălcării art. 21 din Constituţiei referitor la accesul liber la justiţie, Curtea reţine că acest drept constituţional reprezintă fundamentul art. 129 din Constituţie potrivit căruia “Împotriva hotărârilor judecătoreşti părţile interesate şi Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condiţiile legii”. Prin urmare, legiuitorul poate să reglementeze, în privinţa căilor de atac, termene, forma şi conţinutul, instanţa la care se depun, competenţa şi modul de judecare, soluţiile ce pot fi adoptate astfel cum prevede şi art. 126 alin. (2) din Constituţie potrivit căruia “Competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege”. De aceea, Curtea a reţinut că accesul liber la justiţie nu vizează numai acţiunea introductivă la prima instanţă de judecata, ci şi sesizarea oricăror altor instanţe care, potrivit legii, au competenţa de a soluţiona fazele ulterioare ale procesului, deci inclusiv cu privire la exercitarea căilor de atac, deoarece apărarea drepturilor, a libertăţilor şi a intereselor legitime ale persoanelor presupune, în mod logic, şi posibilitatea acţionării împotriva hotărârilor judecătoreşti considerate ca fiind nelegale sau neîntemeiate. Ca urmare, limitarea dreptului unor părţi ale unuia şi aceluiaşi proces de a exercita căile legale de atac constituie o limitare a accesului liber la justiţie (Decizia nr. 482 din 9 noiembrie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.200 din 15 decembrie 2004).

25. În continuare, Curtea reţine că accesul la justiţie nu este un drept absolut, putând fi limitat prin anumite condiţii de formă şi de fond impuse de legiuitor, prin raportare la dispoziţiile art. 21 din Constituţie. Aceste condiţionări nu pot fi acceptate dacă afectează dreptul fundamental în chiar substanţa sa. Prin urmare, limitările aduse dreptului fundamental sunt admisibile doar în măsura în care vizează un scop legitim şi există un raport de proporţionalitate între mijloacele folosite de legiuitor şi scopul urmărit de acesta (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 176 din 24 martie 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 356 din 27 aprilie 2005).

26. În consecinţă, Curtea reţine că stabilirea unor condiţionări pentru introducerea acţiunilor în justiţie nu constituie, în sine, o încălcare a accesului liber la justiţie, el presupunând accesul la mijloacele procedurale prin care se înfăptuieşte justiţia, fiind de competenţa exclusivă a legiuitorului de a institui regulile de desfăşurare a procesului în faţa instanţelor judecătoreşti, soluţie ce rezultă din dispoziţiile art. 126 alin. (2) din Constituţie (a se vedea, în acest sens. Decizia nr. 1 din 8 februarie 1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 16 martie 1994). Însă legiuitorul este ţinut să o facă orientându-se după principiul est modus în rebus, respectiv să fie preocupat ca exigenţele instituite să fie îndeajuns de rezonabile încât să nu pună sub semnul întrebării însăşi existenţa dreptului (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 39 din 29 ianuarie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 217 din 12 martie 2004, şi Decizia nr. 40 din 29 ianuarie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 229 din 16 martie 2004). În aceste condiţii orice limitare a accesului liber la justiţie, oricât de neînsemnată ar fi, trebuie să fie temeinic justificată, analizându-se în ce măsură dezavantajele create de ea nu cumva depăşesc posibilele avantaje (Decizia nr. 266 din 7 mai 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 464 din 25 iunie 2014). Aşadar, instituirea unei căi de atac ca modalitate de acces la justiţie implică în mod necesar şi asigurarea posibilităţii de a o utiliza pentru toţi cei care au un drept, un interes legitim, capacitate şi calitate procesuală şi revine Curţii Constituţionale competenţa de a analiza caracterul proporţional al condiţiei suplimentare impuse (a se vedea mutatis mutandis Decizia nr. 39 din 29 ianuarie 2004 şi Decizia nr. 40 din 29 ianuarie 2004, precitate).

27. Având în vedere cele anterior expuse, Curtea constată că accesul, formularea şi exercitarea căilor de atac, aşadar, în cauza de faţă. a recursului, reprezintă un aspect al accesului liber la justiţie, drept fundamental protejat de art. 21 din Constituţie.

28. Curtea reţine, totodată, că, prin instituirea obligativităţii reprezentării şi asistării părţilor prin avocat ca o condiţie de admisibilitate a exercitării căii de atac a recursului, legiuitorul a reglementat o limită a accesului liber la justiţie, aspect care se constituie într-o veritabilă intervenţie a statului în configurarea şi structurarea acestui drept fundamental. De asemenea, Curtea constată că, de principiu, o asemenea intervenţie a statului este permisă tocmai datorită naturii dreptului prevăzut la art. 21 din Constituţie, drept care presupune, în mod intrinsec, o reglementare statală.

29. Întrucât exercitarea căilor de atac reprezintă o faţetă a accesului liber la justiţie şi fiind vorba de o intervenţie etatică, îi revine Curţii Constituţionale sarcina de a analiza, prin prisma unui test de proporţionalitate dezvoltat în jurisprudenţa sa (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 266 din 21 mai 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 443 din 19 iulie 2013), dacă limitele impuse prin intervenţia legiuitorului acestui drept - respectiv reglementarea obligativităţii reprezentării şi asistării prin avocat în etapa procesuală a recursului - reprezintă o limitare rezonabilă care să nu fie disproporţionată cu obiectivul urmărit şi care să nu transforme dreptul într-unui iluzoriu/teoretic. Astfel, în cele ce vor urma, Curtea va analiza dacă limitările aduse dreptului de a ataca prin recurs hotărârile judecătoreşti din perspectiva accesului liber la justiţie au un scop legitim şi sunt proporţionale cu acel scop.

30. Conform principiului proporţionalităţii, orice măsură luată trebuie să fie adecvată - capabilă în mod obiectiv să ducă la îndeplinirea scopului, necesară - indispensabilă pentru îndeplinirea scopului şi proporţională - justul echilibru între interesele concrete pentru a fi corespunzătoare scopului urmărit. Astfel, în vederea realizării testului de proporţionalitate, Curtea trebuie, mai întâi, să stabilească scopul urmărit de legiuitor prin măsura criticată şi dacă acesta este unul legitim, întrucât testul de proporţionalitate se va putea raporta doar la un scop legitim.

31. Curtea constată că, astfel cum rezultă din expunerea de motive care a însoţit proiectul Codului de procedură civilă, scopul urmărit de legiuitor prin instituirea obligaţiei persoanelor fizice de a fi asistate şi, după caz, reprezentate de avocat la redactarea cererii şi a motivelor de recurs, precum şi în exercitarea şi susţinerea acestuia îl reprezintă impunerea unei rigori şi discipline procesuale pentru evitarea introducerii unor cereri de recurs în mod abuziv, şicanator sau informe, care nu se încadrează în mod riguros în motivele de recurs. Prin urmare, legiuitorul, pe de o parte, a urmărit asigurarea unei reprezentări juridice adecvate a părţilor şi, pe de altă parte, asigurarea funcţionării corespunzătoare a instanţelor de recurs care examinează numai chestiuni de legalitate, respectiv conformitatea hotărârii pronunţate cu legea. Această regulă corespunde noii viziuni asupra recursului reglementat ca ocale extraordinară de atac, potrivit căreia condiţiile de exercitare sunt stricte, iar motivele de recurs sunt limitativ circumscrise respectării legalităţii. Prin urmare. Curtea constată că scopul urmărit de legiuitor este unul legitim.

32. În continuare, Curtea urmează să examineze dacă prevederile legale criticate sunt adecvate scopului urmărit. Instituirea obligativităţii reprezentării şi asistării pârtilor prin avocat în calea de atac a recursului, respectiv obligaţia redactării cererii de recurs, precum şi a exercitării şi susţinerii recursului numai prin avocat, este in abstracto o măsură adecvată pentru impunerea unei rigori şi discipline procesuale.

33. Cu privire la caracterul necesar al măsurii criticate, Curtea constată că potrivit art. 126 alin. (2) din Constituţie legiuitorul este singurul în drept să stabilească procedura de judecată, aşadar să aleagă procedura potrivită în raport cu scopul legitim urmărit. În speţă, scopul legitim urmărit este buna administrare a justiţiei prin creşterea calităţii actului de justiţie în procedura recursului, astfel încât reprezentarea şi asistarea prin avocat este, de principiu, conformă acestui scop. De aceea, Curtea apreciază că opţiunea legiuitorului pentru această măsură, prin prisma finalităţii sale, este necesară pentru atingerea scopului urmărit. Insă, Curtea reţine că, pentru motivele ce se vor arăta în continuare, această măsură, astfel cum a fost reglementată, nu apare ca fiind proporţională cu scopul legitim urmărit din perspectiva relaţiei existente între interesul general invocat şi cel individual.

34. Astfel, referitor la existenţa justului echilibru între măsura care a determinat limitarea dreptului de acces liber la justiţie şi scopul legitim urmărit, Curtea constată că nu există un raport rezonabil de proporţionalitate între cerinţele de interes general referitoare la buna administrare a justiţiei şi protecţia drepturilor fundamentale ale individului, dispoziţiile legale criticate consacrând un dezechilibru între cele două interese concurente.

35. În acest context, Curtea reţine că prin condiţionările impuse realizării interesului general menţionat este afectat în mod iremediabil interesul individual, respectiv cel al persoanei care doreşte să recurgă la concursul justiţiei în vederea realizării drepturilor şi intereselor sale subiective. Astfel, condiţionarea exercitării căii de atac de încheierea, în mod obligatoriu, a unui contract de asistenţă judiciară, drept condiţie de admisibilitate a recursului, impune în sarcina individului atât condiţii excesive pentru exercitarea căii de atac a recursului, cât şi costuri suplimentare şi semnificative în raport cu cheltuielile efectuate de cetăţean pentru plata serviciului justiţiei.

36. Curtea reţine că o atare condiţie, în sine, este excesivă, depăşind cadrul constituţional referitor la exercitarea căilor de atac, astfel cum s-a prevăzut la paragraful 26 din prezenta decizie. Legiuitorul trebuie să se preocupe de aplicarea riguroasă a principiului est modus în rebus, întrucât instituirea unei căi de atac ca modalitate de acces la justiţie implică, de principiu, asigurarea posibilităţii de a o utiliza pentru toţi cei care au un drept, un interes legitim, capacitate şi calitate procesuală. De aceea, dacă legiuitorul prevede obligativitatea reprezentării şi asistării prin avocat în etapa procesuală a recursului, trebuie să reglementeze un mecanism de natură a permite realizarea scopului legitim urmărit la standardul calitativ propus, fără a impune o sarcină excesivă părţilor, indiferent de natura acesteia, în acest sens, Curtea reţine că prin efectul dispoziţiilor criticate se produce un dezechilibru în defavoarea justiţiabilului, în sensul că acesta trebuie să suporte costurile sau sancţiunile procedurale, după caz.

37. Cu privire la costurile financiare pe care le implică această procedură în sarcina cetăţenilor, Curtea reţine că, potrivit art. 486 alin. (2) teza întâi din Codul de procedură civilă, la cererea de recurs se va ataşa dovada achitării taxei de timbru, al cărui cuantum este stabilit prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 392 din 29 iunie 2013. Aceasta prevede la art. 24 alin. (1) că recursul împotriva hotărârilor judecătoreşti se taxează cu 100 lei dacă se invocă unul sau mai multe dintre motivele prevăzute la art. 488 alin. (1) pct. 1-7 din Codul de procedură civilă, iar în cazul în care se invocă încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material [art. 488 alin. (1) pct. 8J, pentru cereri şi acţiuni evaluabile în bani, recursul se taxează cu 50% din taxa datorată la suma contestată, dar nu mai puţin de 100 lei. În aceeaşi ipoteză, pentru cererile neevaluabile în bani, se taxează cu 100 lei. La fel se taxează şi cererile: pentru exercitarea recursului împotriva hotărârilor prin care s-a respins cererea ca prematură, inadmisibilă, prescrisă sau pentru autoritate de lucru judecat; prin care s-a luat act de renunţarea la dreptul pretins sau la renunţarea la judecată; prin care se consfinţeşte învoiala pârtilor, se taxează cu 50 lei [art. 25 alin. (2)]. Cererea pentru exercitarea căii de atac care vizează numai considerentele hotărârii se timbrează, în toate situaţiile, cu 100 lei.

38. Aşadar, Curtea reţine că prin aplicarea textelor de lege criticate, pe lângă cheltuielile ocazionate de plata acestor taxe, cetăţeanului i s-a impus obligaţia formulării şi susţinerilor cererilor în recurs prin avocat, ceea ce presupune noi cheltuieli - suplimentare - în sarcina sa.

39. Prin urmare, Curtea trebuie să analizeze în ce măsură aceste cheltuieli care nu fac obiectul plăţii serviciului justiţiei prestat de către instanţele judecătoreşti pot intra sub incidenţa ajutorului public judiciar, astfel cum acesta este reglementat prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 51/2008, precum şi sfera cetăţenilor care pot beneficia de acest ajutor. O atare analiză este necesară pentru a se putea determina dacă statul a reglementat o procedură de asistenţă judiciară corespunzătoare cu noile cerinţe procedural civile impuse în vederea garantării accesului efectiv la calea de atac a recursului (a se vedea mutatis mutandis Hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului din 17 iulie 2012, pronunţată în Cauza Muscat împotriva Maltei, paragraful 46).

40. Curtea constată că obligaţia reprezentării prin avocat în etapa procesuală a recursului prevăzută de Codul de procedură civilă a fost corelată cu dispoziţiile Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 51/2008 privind ajutorul public judiciar în materie civilă, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 327 din 25 aprilie 2008, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 193/2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 723 din 24 octombrie 2008, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi cu cele ale art. 71-73 din Legea nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 98 din 7 februarie 2011, cu modificările ulterioare. Potrivit acestor reglementări, orice persoană fizică poate beneficia de ajutor public judiciar sub forma asistenţei prin avocat în cauze civile, comerciale, administrative, de muncă şi asigurări sociale, precum şi în alte cauze, cu excepţia celor penale. Ajutorul public judiciar se poate acorda separat sau cumulat şi nu poate depăşi în cursul unui an suma maximă echivalentă cu 10 salarii minime brute pe ţară. Sumele reprezentând ajutorul public judiciar se acordă în întregime de către stat în situaţia persoanelor al căror venit mediu net lunar pe membru de familie (în ultimele două luni) se situează sub 300 lei, şi în valoare de 50% în situaţia în care venitul se situează sub 600 lei. Potrivit art. 13 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 51/2008, ajutorul public judiciar pentru exercitarea unei căi de atac se poate acorda în urma unei noi cereri care se adresează instanţei a cărei hotărâre se atacă, în mod obligatoriu. Înăuntrul termenului pentru exercitarea căii de atac. Termenul pentru exercitarea căii de atac se întrerupe o singură dată, dacă solicitantul depune în termen de cel mult 10 zile înscrisurile doveditoare. De asemenea, ajutorul public judiciar acordat sub forma asistenţei prin avocat în etapa procesuală imediat anterioară recursului se extinde de drept pentru redactarea cererii şi a motivelor de recurs, precum şi pentru exercitarea şi susţinerea acestuia.

41. Având în vedere cele de mai sus, Curtea reţine că acordarea ajutorului public judiciar se referă la persoane care nu pot face faţă din punct de vedere financiar cheltuielilor ocazionate de desfăşurarea procedurilor judiciare şi ale căror venituri se încadrează în limitele de venit prevăzute de Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 51/2008. Prin urmare, este evident că ajutorul public judiciar vizează “persoane aflate în dificultate materială” şi se acordă “numai în acele situaţii în care cheltuielile certe sau previzibile periclitează întreţinerea solicitantului şi a persoanelor aflate în întreţinerea sa. Situaţia materială se apreciază în raport cu sursele de venit ale solicitantului şi ale membrilor familiei, precum şi cu obligaţiile periodice pe care aceştia le au” (a se vedea, în acest sens, nota de fundamentare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 51/2008). Aşadar, Curtea constată că ajutorul public judiciar priveşte o categorie redusă de cetăţeni, având în vedere şi faptul că, pe lângă limitele de venit stabilite, se poate beneficia de acest ajutor numai într-o anumită limită în cursul unui an, limită ce se referă la toate formele de ajutor public judiciar, şi nu doar la asistenţa juridică prin avocat necesară pentru îndeplinirea condiţiei de admisibilitate a recursului. Or, obligativitatea reprezentării şi asistării prin avocat în etapa procesuală a recursului se răsfrânge asupra tuturor cetăţenilor, chiar şi asupra celor ale căror limite de venit nu se încadrează în prevederile ordonanţei de urgenţă şi care nu dispun întotdeauna de mijloace materiale pentru a plăti un avocat. Astfel, ajutorul public judiciar nu îşi găseşte incidenţa şi aplicarea în privinţa cvasimajorităţii cetăţenilor, ceea ce echivalează cu reducerea corespunzătoare a patrimoniului lor, fără ca această reducere să reprezinte contravaloarea unui serviciu prestat de autorităţile statului. De aceea, ajutorul public judiciar nu poate fi considerat un remediu judiciar capabil să asigure accesul tuturor cetăţenilor la calea de atac a recursului. În consecinţă, ţinând cont de cele arătate, Curtea constată că ajutorul public judiciar nu este un instrument apt să surmonteze şi să corecteze inechităţile de fapt care pot apărea în urma aplicării textelor legale criticate, din moment ce calea de atac a recursului se închide definitiv pentru aceşti justiţiabili.

42. În consecinţă, aceste cheltuieli obligatorii se alătură celor efectuate cu plata taxei judiciare de timbru, rezultând o sarcină disproporţionată pentru cetăţeni, sarcină care, de altfel, se poate reflecta şi asupra bugetului de stat. Or, de principiu, o asemenea sarcină financiară fiind suportată de justiţiabil, creează un cadru juridic de natură a-l descuraja pe acesta să apeleze la serviciul justiţiei.

43. Aşadar, concluzionând, Curtea, având în vedere faptul că dreptul de a obţine asistenţă juridică nu este un drept absolut, constată că sfera persoanelor care beneficiază de acest sprijin este redusă în mod semnificativ prin limitele impuse de legea specială, în condiţiile în care calea de atac a recursului este deschisă tuturor persoanelor care au un interes în a o promova, interes care nu ar mai putea fi valorificat având în vedere costurile promovării unei asemenea proceduri. Curtea reţine că statul nu a reuşit să implementeze un mecanism coerent şi eficient care să asigure posibilitatea efectivă a cetăţenilor de a recurge la calea de atac a recursului. În acest context, Curtea apreciază că în vederea atingerii standardului de creştere a calităţii actului de Justiţie pe care legiuitorul şi E-a propus, trebuie Stabilite remedii corelative obligaţiilor impuse justiţiabililor pentru a nu îngreuna situaţia procesuală şi financiară a acestora. În acest sens, statul are obligaţia de a reglementa măsuri pozitive pentru a asigura caracterul efectiv al dreptului de acces liber la justiţie (a se vedea, în acest sens, Hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului din 9 octombrie 1979, pronunţată în Cauza Airey împotriva Irlandei, paragraful 25); în consecinţa, acesta trebuie să prevadă un mecanism de asistenţă judiciară pentru a asigura accesul efectiv la instanţă, atunci când este reglementată obligativitatea asistenţei prin avocat (a se vedea, în acest sens, hotărârile Curţii Europene a Drepturilor Omului din 9 octombrie 1979, pronunţată în Cauza Airey împotriva Irlandei, paragraful 26, şi din 25 iunie 2013, pronunţată în Cauza Anghel împotriva Italiei, paragraful 51).

44. De asemenea, în timp ce accesul liber la justiţie aparţine persoanei care se consideră vătămată, dreptul la apărare aparţine oricărei persoane, inclusiv intimatului din procesul civil, atunci când este promovată calea de atac a recursului. În această situaţie, implicit intimatul, care nu are interes în exercitarea acestei căi de atac, are obligaţia de a încheia un contract de asistenţă juridică cu un avocat în vederea redactării şi depunerii întâmpinării, situaţie în care şi acesta poate beneficia de ajutor public judiciar, în condiţiile legii speciale.

45. Prin urmare, deşi teoretic statul permite accesul la justiţie, practic persoana interesată nu se poate adresa judecătorului. Or, cum drepturile fundamentale trebuie garantate într-o manieră concretă şi reală, iar nu iluzorie şi teoretică, imposibilitatea concretă de sesizare a unei instanţe de către persoana interesată constituie o încălcare a dreptului acesteia de acces la justiţie (a se vedea, în acest sens, Hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului din 9 octombrie 1979, pronunţată în Cauza Airey împotriva Irlandei, paragraful 25).

46. Mai departe, Curtea trebuie să ia în considerare că excepţiile de neconstituţionalitate au fost ridicate în dosare legate de materia contenciosului administrativ. În această materie, spre deosebire de dreptul comun unde hotărârile pronunţate în primă instanţă pot fi atacate cu apel cu toate consecinţele care decurg din aceasta, Curtea observă că, potrivit art. 7 alin. (3) din Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 365 din 30 mai 2012, legiuitorul a optat pentru menţinerea căii de atac a recursului, şi nu pentru înlocuirea acestuia cu calea de atac a apelului. În lumina noului Cod de procedură civilă, recursul în materia contenciosului administrativ este esenţial mente diferit de recursul exercitat în această materie în vechea reglementare, care permitea, de principiu, examinarea cauzei sub toate aspectele pe calea recursului. Aşadar, ca urmare a acestei excluderi, hotărârile primei instanţe date în litigiile de contencios administrativ rămân a fi supuse în continuare recursului. Prin efectul dispoziţiilor legale criticate în materia contenciosului administrativ se ajunge la situaţia în care părţile care sunt lipsite de calea de atac a apelului să fie obligate să formuleze recursul numai prin intermediul unui avocat (cu excepţiile prevăzute de lege, în cazul persoanelor care au studii juridice).

47. Mai mult, întrucât termenul de formulare a recursului în materia contenciosului administrativ este de 15 zile de la data comunicării, faţă de termenul de recurs de 30 de zile din dreptul comun, obligaţia prevăzută de dispoziţiile legale criticate reprezintă o cerinţă nerezonabilă impusă cetăţeanului, în contextul în care, în termenul menţionat, acesta trebuie să găsească resursele financiare sau să depună diligentele necesare, respectiv formularea unei cereri însoţite de toate înscrisurile doveditoare ale veniturilor, potrivit Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 51/2008, pentru a putea exercita calea de atac a recursului.

48. Aşadar, legiuitorul are îndreptăţirea constituţională de a considera materia contenciosului administrativ ca fiind una aparte, cu reguli specifice, inclusiv în ceea ce priveşte stabilirea căilor de atac, însă acesta nu poate ignora aplicarea art. 21 din Constituţie referitor la accesul liber la justiţie, pentru că în caz contrar acesta ar deveni un drept iluzoriu şi teoretic.

49. De asemenea, Codul de procedură civilă a prevăzut situaţii în care anumite hotărâri judecătoreşti pot fi atacate doar cu recurs, cum ar fi hotărârile pronunţate în cazurile expres prevăzute de lege: renunţarea la judecată (art. 406), renunţarea la căile de atac (art. 410), hotărârea de suspendare (art. 414), hotărârea de perimare (art. 421), hotărârea de recunoaştere a pretenţiilor (art. 437) sau hotărârea de consfinţire a tranzacţiei (art. 440). Nici în aceste cazuri condiţiile impuse prin dispoziţiile legale criticate nu sunt justificate, deoarece în asemenea situaţii partea care formulează recurs urmăreşte, în fapt, să supună controlului de legalitate hotărârea atacată, iar pentru aceasta instanţa de recurs trebuie să-şi manifeste rolul activ.

50. În concluzie, Curtea constată că măsura reprezentării şi asistării prin avocat în etapa procesuală a recursului nu este proporţională cu scopul urmărit de legiuitor, avantajul public fiind nesemnificativ în raport cu gradul de afectare a drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale individului, respectiv cele consacrate de art. 21 şi art. 24 din Constituţie.

51. Astfel cum a remarcat Curtea la paragrafele 44 şi 50 din prezenta decizie, dispoziţiile legale criticate au afectat şi dreptul la apărare din perspectiva intimatului ca o consecinţă a exercitării dreptului de acces liber la justiţie realizat de recurent, însă, dispoziţiile legale criticate încalcă art. 24 din Constituţie, garanţie a dreptului la un proces echitabil (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 80 din 16 februarie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 246 din 7 aprilie 2014), şi din perspectiva recurentului din moment ce această dispoziţie constituţională nu vizează doar apărarea în procesul desfăşurat în faţa primei instanţe de judecată, ci şi dreptul de apărare prin exercitarea căilor legale de atac împotriva unor constatări de fapt sau de drept ori unor soluţii adoptate de o instanţă de judecată care sunt considerate greşite de către una sau alta din părţile din proces. În situaţia în care partea interesată este împiedicată să exercite calea de atac, aceasta nu-şi va putea valorifica şi apăra drepturile în faţa instanţei de recurs (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 482 din 9 noiembrie 2004).

52. Mai mult, Curtea reţine că obligaţia reprezentării şi asistării prin avocat pentru exercitarea recursului echivalează, pe de o parte, cu transformarea conţinutului acestui drept fundamental într-o condiţie de admisibilitate a exercitării unei căi de atac, iar, pe de altă parte, cu convertirea acestui drept într-o obligaţie, ceea ce afectează substanţa dreptului la apărare astfel cum este configurat în Constituţie. Or, legiuitorul nu poate da dreptului la apărare garantat de Constituţie valenţe care, practic, contravin caracterului său de garanţie a dreptului la un proces echitabil.

53. De altfel, Curtea Constituţională remarcă faptul că asupra problemei specifice supuse dezbaterii în cauzele de faţă Curtea Europeană a Drepturilor Omului a avut o poziţie nuanţată, determinată de necesitatea respectării art. 6 paragraful 1 din Convenţie. Astfel, prin Hotărârea din 22 martie 2007, pronunţată în Cauza Staroszczyk împotriva Poloniei, instanţa de la Strasbourg a statuat că modul în care art. 6 paragraful 1 din Convenţie se aplică în cazul curţilor de apel sau de casaţie depinde de caracteristicile speciale ale procedurilor în cauză şi trebuie ţinut cont de întregul sistem juridic intern şi de rolul Curţii de Casaţie în cadrul acestui sistem. Având în vedere natura specială a rolului Curţii de Casaţie, care este limitat la a analiza dacă legea a fost aplicată în mod corect, Curtea de la Strasbourg a acceptat că procedura din faţa Curţii de Casaţie poate să fie mai formală (paragraful 126). Astfel, cerinţa ca reclamantul să fie reprezentat de un avocat calificat în faţa Curţii de Casaţie nu poate fi, prin ea însăşi, contrară art. 6 din Convenţie. Cerinţa este compatibilă cu caracteristicile unei curţi supreme ca cea mai înaltă curte care examinează apelurile/recursurile din punctul de vedere al legii, acest lucru fiind o caracteristică legală comună în statele membre ale Consiliului Europei (paragraful 128). În acelaşi sens, Curtea s-a pronunţat şi prin Hotărârea din 25 iunie 2013, în Cauza Anghel împotriva Italiei, paragraful 54. Totuşi, Curtea de la Strasbourg a subliniat că o interpretare strictă a regulilor procedurale îl poate priva pe reclamant de dreptul de acces la justiţie. Acest drept poate fi afectat atunci când regulile încetează să mai servească principiului securităţii juridice şi unei bune administrări a justiţiei, formând un fel de barieră ce îl împiedică pe justiţiabil să supună cazul său pe fond de către o curte competentă (Hotărârea din 5 decembrie 2013, pronunţată în Cauza Omerović împotriva Croaţiei, nr. 2, paragraful 39).

54. Aşadar, având în vedere cele de mai sus, Curtea constată că soluţia legislativă criticată creează premisele transformării liberului acces la justiţie şi a dreptului la apărare în drepturi iluzorii, fapt care nu este de natură să conducă la consolidarea continuă, firească, a statului de drept, ceea ce atrage neconstituţionalitatea acesteia.

55. Curtea învederează faptul că îi revine legiuitorului sarcina ca, în temeiul art. 147 alin. (1) din Constituţie, să pună de acord cu Legea fundamentală şi cu prezenta decizie întreaga reglementare procesual civilă a recursului, având în vedere că dispoziţiile legale criticate din Codul de procedură civilă referitoare la obligativitatea persoanelor fizice de a fi asistate şi, după caz, reprezentate, sub sancţiunea nulităţii, numai de către un avocat la redactarea cererii şi a motivelor de recurs, precum şi în exercitarea şi susţinerea acestuia sunt contrare accesului liber la justiţie şi dreptului la apărare.

56. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu majoritate de voturi,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Admite excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Ion Trebuian, Onoriu Stoian şi Dimitrie Crivinanţu în dosarele nr. 2.270/115/2013, nr. 5.103/108/2013 şi nr. 5.582/30/2013 ale Curţii de Apei Timişoara - Secţia contencios administrativ şi fiscal, de Gheorghe Ibriş în Dosarul nr. 4.906/118/2013 al Curţii de Apel Constanţa - Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal şi de Minai Chiţu în Dosarul nr. 4.576/86/2013 al Curţii de Apel Suceava - Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal şi constată că dispoziţiile din Codul de procedură civilă cuprinse în art. 13 alin. (2) teza a doua, art. 83 alin. (3), precum şi în art. 486 alin. (3) cu referire la menţiunile care decurg din obligativitatea formulării şi susţinerii cererii de recurs prin avocat sunt neconstituţionale.

Definitivă şi generai obligatorie.

Decizia se comunică celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului, Curţii de Apel Timişoara - Secţia contencios administrativ şi fiscal, Curţii de Apel Constanţa - Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, Curţii de Apel Suceava - Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea L

Pronunţată în şedinţa din data de 17 septembrie 2014.

 

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE

AUGUSTIN ZEGREAN

Magistrat-asistent,

Andreea Costin

 

 

ACTE ALE ORGANELOR DE SPECIALITATE ALE ADMINISTRAŢIEI PUBLICE CENTRALE

 

MINISTERUL SĂNĂTĂŢII

Nr. 1.209 din 20 octombrie 2014

CASA NAŢIONALĂ DE ASIGURĂRI DE SĂNĂTATE

Nr. 669 din 2 octombrie 2014

 

ORDIN

pentru modificarea Ordinului ministrului sănătăţii şi al preşedintelui Casei Naţionale de Asigurări de Sănătate nr. 674/252/2012 privind aprobarea formularului de prescripţie medicală electronică pentru medicamente cu şi fără contribuţie personală în tratamentul ambulatoriu şi a Normelor metodologice privind utilizarea şi modul de completare a formularului de prescripţie medicală electronică pentru medicamente cu şi fără contribuţie personală în tratamentul ambulatoriu

 

Având în vedere Referatul de aprobare nr. N.B./8.897/2014 al Ministerului Sănătăţii şi nr. D.G./1.637/2014 al Casei Naţionale de Asigurări de Sănătate, în temeiul prevederilor:

- titlului VIII - “Asigurările sociale de sănătate” din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii, cu modificările şi completările ulterioare;

- Hotărârii Guvernului nr. 400/2014 pentru aprobarea pachetelor de servicii şi a Contractului-cadru care reglementează condiţiile acordării asistenţei medicale în cadrul sistemului de asigurări sociale de sănătate pentru anii 2014-2015;

- Hotărârii Guvernului nr. 124/2013 privind aprobarea programelor naţionale de sănătate pentru anii 2013 şi 2014, cu modificările şi completările ulterioare;

- Ordinului ministrului sănătăţii şi ai preşedintelui Casei Naţionale de Asigurări de Sănătate nr. 619/360/2014 privind aprobarea Normelor metodologice de aplicare în anul 2014 a Hotărârii Guvernului nr. 400/2014 pentru aprobarea pachetelor de servicii şi a Contractului-cadru care reglementează condiţiile acordării asistentei medicale în cadrul sistemului de asigurări sociale de sănătate pentru anii 2014-2015;

- Normelor tehnice de realizare a programelor naţionale de sănătate curative pentru anii 2013 şi 2014, aprobate prin Ordinul preşedintelui Casei Naţionale de Asigurări de Sănătate nr. 190/2013, cu modificările şi completările ulterioare;

- Hotărârii Guvernului nr. 144/2010 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Sănătăţii, cu modificările şi completările ulterioare;

- Hotărârii Guvernului nr. 972/2006 pentru aprobarea Statutului Casei Naţionale de Asigurări de Sănătate, cu modificările şi completările ulterioare,

ministrul sănătăţii şi preşedintele Casei Naţionale de Asigurări de Sănătate emit următorul ordin:

Art. I. - Ordinul ministrului sănătăţii şi al preşedintelui Casei Naţionale de Asigurări de Sănătate nr. 674/252/2012 privind aprobarea formularului de prescripţie medicală electronică pentru medicamente cu şi fără contribuţie personală în tratamentul ambulatoriu şi a Normelor metodologice privind utilizarea şi modul de completare a formularului de prescripţie medicală electronică pentru medicamente cu şi fără contribuţie personală în tratamentul ambulatoriu, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 439 din 2 iulie 2012, cu modificările şi completările ulterioare, se modifică după cum urmează:

1. La anexa nr. 1, punctul I - Componenta prescriere se modifică potrivit anexei care face parte integrantă din prezentul ordin.

2. La anexa nr. 2, capitolul II, la punctul I “Modul do completare a formularului de prescripţie medicală electronică pentru medicamente cu şi fără contribuţie personală - componenta prescriere”, litera a) va avea următorul cuprins:

,,a) se completează cu denumirea cabinetului medical sau a unităţii medicale, adresa cabinetului medical sau a unităţii medicale, codul unic de identificare - CUI, casa de asigurări de sănătate cu care medicul a încheiat contractul/convenţia, numărul contractului de furnizare de servicii medicale sau al convenţiei;”.

Art. II. - Prezentul ordin se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I, şi intră în vigoare la data de 1 noiembrie 2014.

*

Prezentul ordin transpune prevederile art. 3 din Directiva de punere în aplicare 2012/52/UE a Comisiei din 20 decembrie 2012 de stabilire a unor măsuri pentru facilitarea recunoaşterii prescripţiilor medicale emise în alt stat membru, publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene seria L, nr. 356 din 22 decembrie 2012.

 

p. Ministrul sănătăţii,

Francisk Iulian Chiriac,

secretar de stat

Preşedintele Casei Naţionale de Asigurări de Sănătate,

Vasile Ciurchea

 

ANEXĂ*)

 


*) Anexa este reprodusă în facsimil.

 

ACTE ALE AUTORITĂŢII NAŢIONALE DE REGLEMENTARE ÎN DOMENIUL ENERGIEI

 

AUTORITATEA NAŢIONALĂ DE REGLEMENTARE ÎN DOMENIUL ENERGIEI

 

DECIZIE

pentru aprobarea Contractului-cadru de vânzare/cumpărare a energiei electrice tranzacţionate pe piaţa centralizată pentru serviciul universal

 

Având în vedere prevederile art. 22 alin. (2) lit. b) din Legea energiei electrice şi a gazelor naturale nr. 123/2012, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi ale art. 65 din Regulamentul de organizare şi desfăşurare a licitaţiilor simultane cu preţ descrescător pe piaţa centralizată pentru serviciul universal, aprobat prin Ordinul preşedintelui Autorităţii Naţionale de Reglementare în Domeniul Energiei nr. 65/2014,

în temeiul prevederilor art. 5 alin. (1) lit. c) şi ale art. 9 alin. (1) lit. g) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 33/2007 privind organizarea şi funcţionarea Autorităţii Naţionale de Reglementare în Domeniul Energiei, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 160/2012,

preşedintele Autorităţii Naţionale de Reglementare în Domeniul Energiei emite următoarea decizie:

Art. 1. - Se aprobă Contractul-cadru de vânzare/cumpărare a energiei electrice tranzacţionate pe piaţa centralizată pentru serviciul universal, prevăzut în anexa care face parte integrantă din prezenta decizie.

Art. 2. - Producătorii de energie electrică, furnizorii, furnizorii de ultimă instanţă şi Societatea Comercială Operatorul Pieţei de Energie Electrică şi Gaze Naturale OPCOM - S.A. duc la îndeplinire prevederile prezentei decizii, iar direcţiile de specialitate din cadrul Autorităţii Naţionale de Reglementare în Domeniul Energiei urmăresc respectarea prevederilor prezentei decizii.

Art. 3. - Prezenta decizie se publică în Monitorul Oficial ai României, Partea I.

 

Preşedintele Autorităţii Naţionale de Reglementare în Domeniul Energiei,

Niculae Havrileţ

 

Bucureşti, 15 octombrie 2014.

Nr. 2.667.

 

ANEXĂ

 

CONTRACT-CADRU

de vânzare/cumpărare a energiei electrice tranzacţionate pe piaţa centralizată pentru serviciul universal

Nr. ...............din.................

Între:

................................................, cu sediul în ..............................., adresa ..................................... judeţul ............., cod poştal ............., telefon ............., fax .............. cod fiscal ..................................., înmatriculat în registrul comerţului la nr. ............., cont de virament nr. .............. deschis la ....................., titular al licenţei ANRE nr. .............,. reprezentat legal prin .........................., având calitatea de vânzător, pe de o parte,

şi

.................................................., cu sediul în ................................ adresa ....................................., judeţul .............. cod poştal .............. telefon .............., fax .............. cod fiscal ................................... înmatriculat în registrul comerţului la nr. ............., cont de virament nr. ..................deschis la ......................., titular al licenţei ANRE nr. ..............desemnat ca furnizor de ultimă instanţă prin ................................ reprezentat legal prin .................................., având calitatea de cumpărător, pe de altă parte,

denumite colectiv în cele ce urmează “părţile” şi individual “partea”, se încheie prezentul contract (denumit în continuare “contract*), în conformitate cu tranzacţiile bilaterale dintre părţi pe piaţa centralizată pentru serviciul universal.

Terminologie

Art. 1. - Termenii utilizaţi în prezentul contract sunt definiţi în anexa nr. 1.

Interpretări

Art. 2. - În afară de cazul în care contextul impune o altă interpretare, în prezentul contract:

a) sensul cuvintelor la singular este valabil şi la plural;

b) referirile la oricare dintre părţi vor însemna şi vor include orice referire la acea parte, succesorii în drepturi sau reprezentanţii ei legali, după caz, precum şi cesionarii acesteia;

c) părţile nu vor afecta structura sau interpretarea textului contractului.

Obiectul contractului

Art. 3. - (1) Obiectul contractului îl constituie vânzarea de către vânzător şi cumpărarea de către cumpărător, în vederea furnizării către clienţii săi finali care beneficiază de serviciul universal, a cantităţilor de energie electrică tranzacţionate prin intermediul pieţei centralizate pentru serviciul universal.

(2) Cantităţile contractate sunt prevăzute în anexa nr. 2, iar preţurile din contract sunt prevăzute în anexa nr. 3, fiind stabilite în conformitate cu datele publicate/comunicate de OPCSU în urma desfăşurării licitaţiilor simultane cu preţ descrescător pe PCSU.

Condiţiile de desfăşurare a vânzării/cumpărării

Art. 4. - (1) Cantităţile contractate prevăzute în anexa nr. 2 sunt ferme pentru ambele părţi, vânzătorul asumându-şi obligaţia de a vinde cumpărătorului cantităţile contractate, în zilele/intervalele orare caracteristice acestora din perioada de livrare prevăzută în anexa nr. 2, iar cumpărătorul asumându-şi obligaţia de a le cumpăra la preţurile din contract prevăzute în anexa nr. 3.

(2) Preţurile din contract prevăzute în anexa nr. 3 includ componenta tarifului de transport pentru introducerea energiei electrice în reţea (Tg) şi sunt ferme pentru ambele părţi.

Art. 5. - Clauzele prezentului contract referitoare la obligaţiile vânzătorului de a vinde cantităţile contractate la preţurile din contract corespunzătoare nu exonerează vânzătorul de obligaţia de a respecta strict dispoziţiile OTS, date în conformitate cu prevederile Codului tehnic al reţelei electrice de transport şi ale Codului comercial al pieţei angro de energie electrică, aprobate prin ordin al preşedintelui Autorităţii Naţionale de Reglementare în Domeniul Energiei.

Art. 6. - Clauzele prezentului contract referitoare la obligaţiile cumpărătorului de a cumpăra cantităţile contractate la preţurile din contract corespunzătoare nu exonerează cumpărătorul de obligaţia de a respecta strict dispoziţiile OTS, date în conformitate cu prevederile Codului tehnic al reţelei electrice de transport şi ale Codului comercial al pieţei angro de energie electrică.

Art. 7. - (1) Cantitatea de energie electrică tranzacţională de părţi conform prezentului contract reprezintă schimbul bloc sau face parte din schimbul bloc notificat de fiecare dintre părţi, conform prevederilor Regulamentului de programare a unităţilor de producţie şi a consumatorilor dispecerizabili aprobat prin Ordin al preşedintelui ANRE.

(2) în vederea producerii efectelor prezentului contract, fiecare parte se înregistrează în prealabil la OPE ca PRE sau transferă responsabilitatea echilibrării unei alte PRE şi trebuie să notifice la OPE, direct sau indirect, schimburile bloc corespunzătoare cantităţilor de energie electrică tranzacţionate de părţi conform prezentului contract. Părţile îşi comunică una alteia datele referitoare la PRE care îşi asumă responsabilitatea echilibrării pentru fiecare dintre părţi, aceste date fiind cuprinse în anexa nr. 4 şi actualizate ori de câte ori este cazul.

(3) Sumele pe care o parte trebuie să le plătească pentru dezechilibre conform prevederilor Codului comercial al pieţei angro de energie electrică, ca urmare a transmiterii de către cealaltă parte a unei notificări fizice incorecte, vor fi plătite de partea care a notificat incorect. Dacă ambele părţi transmit notificări fizice incorecte, penalităţile aferente sunt suportate de ambele părţi.

Perioada de valabilitate a contractului

Art. 8. - (1) Perioada de valabilitate a contractului începe la data de ............. şi încetează la data de ..................

(2) După încetarea perioadei de valabilitate, părţile nu vor mai fi ţinute de termenii şi condiţiile prezentului contract decât pentru punerea în executare a drepturilor şi obligaţiilor părţilor, aşa cum iau naştere din prezentul contract înainte de data încetării acestuia.

Facturare şi condiţii de plată

Art. 9. - Pe întreaga perioadă de livrare, vânzătorul va emite lunar către cumpărător, până la sfârşitul fiecărei luni de livrare, factura cu suma care trebuie plătită de cumpărător pentru luna de livrare respectivă, calculată cu următoarea formulă:

 

 ,

 

unde:

i - tipul de produs;

pi = preţul de contract pentru produsul i, conform anexei nr. 3 (Iei/MWh);

Qi = cantitatea orară de contract pentru produsul i, conform anexei nr. 2 (MWh/h);

ni = numărul de intervale orare din luna de livrare respectivă, caracteristice produsului i (h).

Art. 10. - Cumpărătorul va plăti integral facturile emise de vânzător conform prezentului contract, nu mai târziu de a 10-a zi de la începutul lunii care urmează lunii de livrare. În cazul în care termenul limită de plată (data scadenţei) este o zi nelucrătoare, atunci termenul-limită de plată se amână până la următoarea zi lucrătoare.

Art. 11. - În cazul în care o sumă facturată de către vânzător este contestată parţial sau integral de cumpărător, acesta va înainta o contestaţie vânzătorului cuprinzând obiecţiile sale, în termen de 5 zile lucrătoare de la începutul lunii care urmează lunii de livrare, şi va plăti suma rămasă necontestată până la data scadenţei. Obiecţiile formulate de cumpărător se vor soluţiona pe cale amiabilă de către părţi în termen de 5 zile lucrătoare de la data transmiterii contestaţiei de către cumpărător. Pentru sumele contestate, dar stabilite ulterior pe cale amiabilă sau prin hotărâre judecătorească ca fiind datorate de cumpărător, acesta va plăti, pe lângă suma datorată, o dobândă penalizatoare calculată conform prevederilor art. 13.

Art. 12. - Factura se consideră achitată de către cumpărător în funcţie de modalitatea de plată convenită de părţi (la data înregistrării plăţii în contul vânzătorului, la data preluării cecului de către vânzător, la data intrării numerarului în casieria vânzătorului etc.).

Art. 13. - (1) Neachitarea facturii de către cumpărător până la data scadenţei stabilite conform prevederilor art. 10 atrage plata unei dobânzi penalizatoare pentru fiecare zi de întârziere, calculată prin aplicarea, la suma neachitată în termen, a unui procent egal cu cel aplicat la calculul dobânzii datorate pentru neplata la termen a obligaţiilor către bugetul de stat.

(2) Sumele corespunzătoare dobânzilor penalizatoare se datorează de către cumpărător vânzătorului începând cu prima zi după data scadenţei şi până la data achitării integrale a obligaţiilor de plată (exclusiv).

(3) Valoarea totală a dobânzilor penalizatoare nu poate depăşi valoarea sumei datorate.

Drepturi şi obligaţii

Art. 14. - Vânzătorul are următoarele drepturi:

a) să încaseze, conform termenelor stabilite în prezentul contract, contravaloarea cantităţilor de energie electrică tranzacţionate conform prezentului contract;

b) să factureze cumpărătorului şi să încaseze dobânzile penalizatoare stabilite conform prezentului contract.

Art. 15. - Vânzătorul are următoarele obligaţii:

a) să deţină şi să menţină în vigoare pe perioada de valabilitate a contractului licenţa de producere/furnizare a energiei electrice şi să respecte prevederile acesteia;

b) să comunice în scris cumpărătorului orice modificare a elementelor care au stat la baza încheierii prezentului contract;

c) să notifice la OPE schimburile bloc corespunzătoare cantităţilor de energie electrică tranzacţionate conform prezentului contract;

d) să factureze cumpărătorului cantităţile contractate la preţurile din contract;

e) să răspundă la contestaţiile formulate de cumpărător împotriva unei sume facturate, în vederea soluţionării pe cale amiabilă a obiecţiilor formulate în termenul prevăzut la art. 11; să achite sumele pe care cumpărătorul trebuie să le plătească pentru dezechilibre, ca urmare a transmiterii de către vânzător a unei notificări fizice incorecte a schimburilor bloc corespunzătoare cantităţilor de energie electrică tranzacţionate conform prezentului contract;

f) să completeze cu datele publicate/comunicate de OPCSU în urma desfăşurării licitaţiilor pe PCSU, să semneze şi să transmită spre semnare cumpărătorului contractul sau, după caz, actele adiţionale la contract, cu respectarea termenelor prevăzute de Regulamentul de organizare şi desfăşurare a licitaţiilor simultane cu preţ descrescător pe piaţa centralizată pentru serviciul universal;

g) să notifice OPCSU semnarea prezentului contract sau, după caz, a actelor adiţionale la contract prevăzute la lit. f).

Art. 16. - Cumpărătorul are următoarele drepturi:

a) să primească de la vânzător facturile pentru cantităţile contractate, la preţurile din contract corespunzătoare;

b) să solicite vânzătorului achitarea sumelor pe care trebuie să le plătească pentru dezechilibre, ca urmare a transmiterii de către vânzător a unei notificări fizice incorecte a schimburilor bloc corespunzătoare cantităţilor de energie electrică tranzacţionate conform prezentului contract;

c) să conteste o sumă facturată de către vânzător, pe baza unei note explicative cuprinzând obiecţiile formulate, în termenul prevăzut la art. 11.

Art. 17. - Cumpărătorul are următoarele obligaţii:

a) să deţină şi să menţină în vigoare pe perioada de valabilitate a contractului licenţa de furnizare a energiei electrice şi să respecte prevederile acesteia, precum şi ale reglementărilor prin care a fost desemnat ca FUI;

b) să notifice la OPE schimburile bloc corespunzătoare cantităţilor de energie electrică tranzacţionate conform prezentului contract;

c) să achite integral facturile emise de vânzător pentru contravaloarea cantităţilor de energie electrică tranzacţionale şi/sau dobânzile penalizatoare datorate în conformitate cu prevederile prezentului contract;

d) să comunice în scris vânzătorului orice modificare a elementelor care au stat la baza întocmirii prezentului contract;

e) să verifice conformitatea cu datele publicate/comunicate de OPCSU în urma desfăşurării licitaţiilor pe PCSU şi să semneze contractul sau, după caz, actele adiţionale la contract transmise de vânzător, cu respectarea termenelor prevăzute de Regulamentul de organizare şi desfăşurare a licitaţiilor simultane cu preţ descrescător pe piaţa centralizată pentru serviciul universal;

f) să notifice OPCSU semnarea prezentului contract sau, după caz, a actelor adiţionale la contract menţionate la lit. e).

Art. 18. - (1) Părţile se obligă să deţină şi să păstreze pe parcursul derulării contractului toate aprobările necesare fiecăreia pentru îndeplinirea obligaţiilor contractuale, respectând în acelaşi timp toate prevederile legale.

(2) Părţile se obligă să asigure accesul terţilor, conform legii, cu păstrarea/respectarea confidenţialităţii conform prevederilor art. 21, la toate informaţiile, documentaţiile sau datele necesare pentru buna derulare a prezentului contract.

(3) Daunele dovedite a fi produse uneia dintre părţi din vina celeilalte părţi vor fi suportate de partea vinovată.

Art. 19. - Părţile garantează una celeilalte că prezentul contract reprezintă o obligaţie validă, legală, opozabilă în justiţie în termenii prevăzuţi în contract.

Încetarea contractului

Art. 20. - Prezentul contract încetează să îşi producă efectele:

a) la expirarea perioadei de valabilitate stabilite conform prevederilor art. 8;

b) în caz de dizolvare, lichidare, faliment, retragerea/încetarea valabilităţii licenţei uneia dintre părţile contractante, părţile fiind însă ţinute să îşi îndeplinească obligaţiile contractuale rezultate până în momentul apariţiei cauzei; partea care se află în una dintre aceste situaţii are obligaţia să notifice celeilalte părţi data apariţiei situaţiei, care va fi considerată data de la care prezentul contract încetează să îşi producă efectele, în cel mult 3 zile de la apariţia situaţiei;

c) la data intrării în vigoare a unui ordin/decizie ANRE de încetare a aplicării cadrului de reglementare pe baza căruia a fost încheiat prezentul contract.

Confidenţialitatea

Art. 21. - (1) Fiecare parte se obligă să asigure confidenţialitatea tuturor informaţiilor, documentaţiilor şi datelor furnizate de către cealaltă parte în baza prezentului contract şi să nu le dezvăluie unui terţ, în totalitate sau parţial, fără consimţământul scris al celeilalte părţi.

(2) Fac excepţie de la prevederile alin. (1):

a) informaţiile solicitate de autorităţile competente, în conformitate cu legislaţia în vigoare;

b) informaţiile care au fost făcute publice anterior încheierii prezentului contract;

c) informaţiile solicitate de OTS în conformitate cu prevederile Codului tehnic al reţelei electrice de transport şi ale Codului comercial al pieţei angro de energie electrică.

(3) Prevederile alin. (1) rămân valabile timp de 5 ani după încetarea prezentului contract.

Forţa majoră

Art. 22. - Cauzele exonerante de răspundere sunt cele prevăzute de art. 1.351 din Codul civil.

Litigii

Art. 23. - Pentru neexecutarea, în totalitate sau în parte, a obligaţiilor prevăzute în prezentul contract, părţile răspund conform legii şi prevederilor contractuale.

Art. 24. - Părţile convin ca litigiile ce decurg din interpretarea şi/sau derularea prezentului contract, care nu pot fi soluţionate pe cale amiabilă sau prin intermediul Comisiei de soluţionare a disputelor pe piaţa de energie electrică, numită prin decizie a preşedintelui ANRE, să fie deduse spre soluţionare instanţelor judecătoreşti competente.

Cesiunea contractului

Art. 25. - Niciuna dintre părţi nu poate cesiona, parţial sau total, drepturile şi obligaţiile ce decurg din acest contract fără obţinerea prealabilă a acordului scris al celeilalte părţi.

Procedura de derulare a contractului

Art. 26. - Prevederile specifice convenite de părţi privind procedura de derulare a contractului sunt cuprinse în anexa nr. 5 şi vor fi actualizate ori de câte ori este cazul.

Art. 27. - Orice documentaţie, notificare, punere în întârziere sau solicitare cerută sau autorizată prin prezentul contract va fi transmisă în scris, prin scrisoare recomandată cu confirmare de primire, prin fax sau va fi înmânată personal destinatarului. În cazul transmiterii prin fax documentul în original se transmite şi prin poştă, cu confirmare de primire.

Art. 28. - Orice documentaţie, notificare, punere în întârziere sau solicitare va fi considerată primită de către destinatar:

a) la momentul predării, dacă este înmânată personal destinatarului, caz în care este necesară înregistrarea la destinatara documentelor sau obţinerea semnăturii de primire din partea reprezentantului destinatarului;

b) la data confirmării primirii, dacă transmiterea s-a făcut prin scrisoare recomandată cu confirmare de primire;

c) la data confirmării transmiterii prin fax, în cazul transmiterii prin fax.

Dispoziţii finale

Art. 29. - (1) Prezentul contract şi toate obligaţiile părţilor care rezultă din derularea acestuia se supun în totalitate şi sub toate aspectele legislaţiei româneşti.

(2) Limba care guvernează prezentul contract este Jimba română.

Art. 30. - Dacă printr-un act normativ sunt prevăzute dispoziţii contrare clauzelor din prezentul contract, se aplică prevederile din actul normativ de la data intrării în vigoare a acestuia, iar părţile au obligaţia preluării acestora şi modificării/completării în consecinţă prin act adiţional a prezentului contract.

Art. 31. - Anexele nr. 1-5 fac parte integrantă din prezentul contract.

Prezentul contract a fost încheiat la data de.................., în două exemplare, câte unul pentru fiecare parte.

 

SEMNĂTURI:

Reprezentantul legal al vânzătorului

Reprezentantul legal al cumpărătorului

 

ANEXA Nr. 1

la contract

 

TERMINOLOGIE

 

ANRE

Autoritatea Naţională de Reglementare în Domeniul Energiei

Furnizor de ultimă instanţă (FUI)

Furnizor desemnat de ANRE pentru a presta serviciul universal de fu mizare în condiţii specifice reglementate

Parte responsabilă cu echilibrarea (PRE)

Titular de licenţă care a fost înregistrat de operatorul de transport şi de sistem ca parte responsabilă cu echilibrarea, în conformitate cu prevederile Codului comercial al pieţei angro de energie electrică; o PRE îşi poate asuma, de asemenea, responsabilitatea echilibrării pentru alţi titulari de licenţă

Piaţa de echilibrare (PE)

Piaţa centralizată organizată şi administrată de OPE pentru colectarea ofertelor de livrare a energiei de echilibrare transmise de participanţii la piaţa de echilibrare şi utilizarea lor pentru a asigura siguranţa şi stabilitatea în funcţionare a Sistemului electroenergetic naţional şi pentru a rezolva restricţiile de reţea

Piaţa centralizată pentru serviciul universal (PCSU)

Componentă a pieţei centralizate de energie electrică, administrată de OPCSU, care funcţionează pe baza unui mecanism de licitaţii simultane cu preţ descrescător, şi este destinată achiziţionării energiei electrice necesare pentru acoperirea consumului clienţilor finali care beneficiază de serviciul universal

Operatorul de transport şi de sistem (OTS)

Compania Naţională de Transport al Energiei Electrice “Transelectrica” - S.A.

Operatorul pieţei de echilibrare (OPE)

Persoană juridică ce asigură organizarea şi administrarea pieţei de echilibrare; această funcţie este îndeplinită de OTS.

Operatorul pieţei centralizate pentru serviciul universal (OPCSU)

Operatorul pieţei de energie electrică, stabilit conform prevederilor legislaţiei în vigoare, care este responsabil cu organizarea, desfăşurarea şi închiderea licitaţiilor, transmiterea/publicarea rezultatelor licitaţiilor şi. după caz, reducerea cantităţilor din ofertele de cumpărare sau anularea licitaţiilor

Schimb bloc

Schimb de energie electrică între două părţi responsabile cu echilibrarea

Serviciul universal (SU)

Serviciul de furnizare a energiei electrice garantat clienţilor casnici şi clienţilor noncasnici cu un număr de salariaţi mai mic de 50 şi o cifră de afaceri anuală şi o valoare totală a activelor din bilanţul contabil conform raportărilor fiscale anuale care nu depăşeşte 10 milioane de euro, la un nivel de calitate şi preţuri rezonabile, transparente, uşor comparabile şi nediscriminatorii

 

ANEXA Nr. 2

la contract

 

CANTITĂŢI CONTRACTATE

 

1. Cantitatea totală de energie electrică contractată între părţi este de...................MWh.

2. Cantităţile orare contractate sunt următoarele:

 

Nr. produs

Tipul produsului

Zilele de livrare din săptămână

Intervalele orare de livrare

Cantitatea orară Contractată

[MWh/h]

1.

Bandă

Luni - Duminică

0-24

 

2.

Vârf

 

 

 

3.

Vârf

 

 

 

 

3. Perioada de livrare este............................

 

NOTĂ:

Conţinutul acestei anexe se completează de către vânzător, după desfăşurarea unei sesiuni de licitaţie pe PCSU în urma căreia OPCSU a stabilit o tranzacţie bilaterală între părţi, conform datelor publicate/comunicate de OPCSU.

 

SEMNĂTURI:

Din partea vânzătorului

Din partea cumpărătorului

 

ANEXA Nr. 3

la contract

 

PREŢURI DIN CONTRACT

 

            1. Preţurile din contract, stabilite pentru fiecare tip de produs, sunt:

 

Nr. produs

Tipul produsului

Zilele de livrare din săptămână

Intervalele orare de livrare

Preţul din contract

[lei/MWh]

1.

Bandă

Luni - Duminică

0-24

 

2.

Vârf

 

 

 

3.

Vârf

 

 

 

 

2. Preţurile din contract nu includ TVA.

 

NOTĂ:

Conţinutul acestei anexe se completează de către vânzător, după desfăşurarea unei sesiuni de licitaţie pe PCSU în urma căreia OPCSU a stabilit o tranzacţie bilaterală între părţi, conform datelor publicate/comunicate de OPCSU.

 

SEMNĂTURI:

Din partea vânzătorului

Din partea cumpărătorului

 

ANEXA Nr. 4

la contract

 

Date referitoare la partea responsabilă cu echilibrarea (PRE)

 

Pentru vânzător:

- denumirea PRE .....................................................................................................................................

- codul PRE ............................................................................................................................................

- persoane de contact, adresa de e-mail şi nr. de telefon Pentru cumpărător:

- denumirea PRE .....................................................................................................................................

- codul PRE ............................................................................................................................................

- persoane de contact, adresa de e-mail şi nr. de telefon

...............................................................................................................................................................

 

ANEXA Nr. 5

la contract

 

Prevederi specifice privind procedura de derulare a contractului

 

1. Persoana de contact din partea vânzătorului:

2. Persoana de contact din partea cumpărătorului:

3. Căile de comunicare convenite:

4. Termene privind transmiterea datelor specifice între părţi, precum şi între părţi şi autorităţile desemnate prin lege sau reglementări să le primească:

5. Prevederi convenite referitoare la achitarea de către vânzător a sumelor pe care cumpărătorul trebuie să le plătească pentru dezechilibre, ca urmare a transmiterii de către vânzător a unei notificări fizice incorecte a schimburilor bloc corespunzătoare cantităţilor de energie electrică tranzacţionate conform prezentului contract:

6. Modalităţi de plată convenite:

...............................................................................................................................................................

 

NOTĂ: Conţinutul acestei anexe se completează conform înţelegerii părţilor.

 

ACTE ALE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE SI JUSTIŢIE

 

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

COMPLETUL PENTRU DEZLEGAREA UNOR CHESTIUNI DE DREPT ÎN MATERIE PENALĂ

DECIZIA Nr. 18

din 15 septembrie 2014

 

Dosar nr. 19/1/2014/HP/P

 

Corina Michaela Jîjîie - preşedintele Secţiei penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, preşedintele completului

Rodica Cosma - judecător la Secţia penală

Simona Neninţă - judecător la Secţia penală

Lucia Tatiana Rog - judecător la Secţia penală

Sandel Lucian Macavei - judecător la Secţia penală

Luminiţa Zglimbea - judecător la Secţia penală

Simona Daniela Encean - judecător la Secţia penală

Rodica Aida Popa - judecător la Secţia penală - judecător-raportor

Maricela Cobzariu - judecător la Secţia penală

Corina Ionela Vîlcea - magistrat-asistent

 

S-a luat în examinare sesizarea formulată de Tribunalul Galaţi în Dosarul nr. 1.296/233/2014, prin încheierea de şedinţă din data de 16 mai 2014, prin care s-a solicitat pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea de principiu a chestiunii de drept, respectiv: dacă în aplicarea art. 21 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal pedeapsa închisorii executabilă mai mare de 5 ani aplicată pentru infracţiuni săvârşite în timpul minorităţii se înlocuieşte cu a) măsura educativă a internării într-un centru de detenţie pe o durată egală cu durata pedepsei închisorii ori cu b) măsura educativă a internării într-un centru de detenţie pe o durată de 5 ani.

Judecător-raportor a fost desemnat, conform prevederilor art. 476 alin. (7) din Codul de procedură penală, doamna judecător Rodica Aida Popa - judecător la Secţia penală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a fost constituit conform prevederilor art. 476 alin. (6) din Codul de procedură penală şi ale art. 272 alin. (1) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu modificările şi completările ulterioare.

Şedinţa a fost prezidată de preşedintele Secţiei penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, doamna judecător Corina Michaela Jîjîie.

La şedinţa de judecată a participat doamna Corina Ionela Vîlcea, magistrat-asistent în cadrul Secţiei penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, desemnată în conformitate cu dispoziţiile art. 276 din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu modificările şi completările ulterioare.

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost reprezentat de doamna Iu liana Nedelcu, procuror şef secţie în cadrul Secţiei judiciare a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Magistratul-asistent a prezentat referatul cauzei, arătând că au fost depuse hotărâri relevante în materie pronunţate de Tribunalul laşi, Tribunalul Vaslui, Curtea de Apel laşi, Curtea de Apel Craiova, Tribunalul Dolj, Judecătoria Craiova, Tribunalul Gorj, Judecătoria Târgu Jiu, Curtea de Apel Timişoara,

Tribunalul Arad, Judecătoria Arad, Tribunalul Timiş, Curtea de Apel Cluj, Curtea de Apel Oradea, Tribunalul Bihor, Judecătoria Oradea, Judecătoria Satu Mare, Tribunalul Satu Mare, Tribunalul Bacău, Judecătoria Bacău, Judecătoria Miercurea-Ciuc, Tribunalul Constanţa, Judecătoria Medgidia, Judecătoria Constanţa, Tribunalul Tulcea, Tribunalul Giurgiu, Judecătoria Olteniţa, Tribunalul Bucureşti, Tribunalul Ialomiţa, Tribunalul Brăila, Curtea de Apel Galaţi, precum şi opiniile magistraţilor din cadrul Tribunalului Vaslui, Judecătoria Vaslui, Judecătoria Huşi, Judecătoria Bârlad, Tribunalul laşi, Judecătoria Craiova, Judecătoria Segarcea, Tribunalul Dolj, Tribunalul Mehedinţi, Judecătoria Drobeta-Turnu Severin, Judecătoria Vânju Mare, Curtea de Apel Timişoara, Tribunalul Arad, Tribunalul Timiş, Tribunalul Caraş-Severin, Curtea de Apel Cluj, Tribunalul Maramureş, Curtea de Apel Oradea, Tribunalul Bihor Tribunalul Satu Mare, Judecătoria Oradea, Curtea de Apel Alba Iulia şi instanţele aflate în circumscripţia Curţii de Apel Alba Iulia, Curtea de Apel Bacău, Tribunalul Bacău, Judecătoria Târgu-Neamţ, Curtea de Apel Târgu Mureş, Judecătoria Târnăveni, Judecătoria Miercurea-Ciuc, Judecătoria Gheorgheni, Judecătoria Odorheiu Secuiesc, Judecătoria Luduş, Judecătoria Topliţa, Tribunalul Mureş, Curtea de Apel Braşov, Tribunalul pentru Minori şi Familie Braşov, Judecătoria Târgu Secuiesc, Judecătoria Braşov, Curtea de Apel Constanţa şi instanţele ce se află în circumscripţia acestei instanţe, Curtea de Apel Piteşti, Tribunalul Argeş, Tribunalul Vâlcea, Tribunalul Ilfov, Judecătoria Giurgiu, Tribunalul Ialomiţa, Curtea de Apel Constanţa şi instanţele ce se află în circumscripţia acesteia, respectiv Tribunalul Constanţa, Judecătoria Constanţa, Tribunalul Tulcea, Judecătoria Medgidia, Curtea de Apel Galaţi, Tribunalul Vrancea, precum şi opinia Universităţii de Vest din Timişoara - Facultatea de Drept şi Ştiinţe Administrative şi opinia Direcţiei legislaţie, studii, documentare şi informatică juridică din cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

S-a mai arătat că raportul a fost comunicat condamnatului, în conformitate cu dispoziţiile art. 476 alin. (9) din Codul de procedură penală, la dosar nefiind depus un punct de vedere din partea acestuia.

Reprezentantul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a susţinut că, în interpretarea dispoziţiilor art. 21 alin, (1) şi (3) din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, pedeapsa închisorii executabilă, aplicată în baza Codului penal din 1969 pentru infracţiuni comise în timpul minorităţii, se înlocuieşte cu măsura educativă a internării într-un centru de detenţie pe o perioadă egală cu durata pedepsei închisorii, fără ca măsura educativă să fie limitată la durata maximă de 5 ani prevăzută de art. 125 alin. (2) teza I din Codul penal.

Totodată, a arătat că suplimentează concluziile în formă scrisă faţă de aspectele menţionate în raportul prezentat de judecătorul raportor.

Astfel, a considerat necesar ca faţă de opiniile exprimate în doctrină, prezentate, de altfel, şi de judecătorul raportor prin interpretarea dispoziţiilor alin. (2) din art. 21 din Legea nr. 187/2012, pedeapsa executabilă mai mare de 15 ani, însă fără a depăşi 20 de ani, se va înlocui cu măsura educativă a internării într-un centru de detenţie pe o durată de 15 ani.

Ipoteza mai sus menţionată nu a fost avută în vedere de legiuitor, iar suplimentar faţă de argumentele relevate de raport, a invocat şi principiul legalităţii pedepsei prevăzut de art. 2 alin. (3) din Codul penal, considerând că acesta este aplicabil, pe calea analogiei, şi în cazul răspunderii minorilor, unde singura sancţiune este măsura educativă, această interpretare fiind permisă şi în materia dreptului substanţial penal, atunci când este o analogie în favoare, iar nu în defavoare.

Preşedintele Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a declarat dezbaterile închise, reţinându-se dosarul în pronunţare privind sesizarea formulată.

ÎNALTA CURTE,

Asupra chestiunii de drept sesizate, constată următoarele:

I. Titularul şi obiectul sesizării

Prin încheierea de şedinţă din data de 16 mai 2014 pronunţată de Tribunalul Galaţi în Dosarul nr. 1.296/233/2014, în baza art. 476 şi următoarele din Codul de procedură penală, a fost sesizată Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea de principiu a problemei de drept, respectiv: dacă în aplicarea art. 21 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 187/2012 pedeapsa închisorii executabilă mai mare de 5 ani aplicată pentru infracţiuni săvârşite în timpul minorităţii se înlocuieşte cu a) măsura educativă a internării într-un centru de detenţie pe o durată egală cu durata pedepsei închisorii ori cu b) măsura educativă a internării într-un centru de detenţie pe o durată de 5 ani.

II. Expunerea succintă a cauzei

Prin Sentinţa penală nr. 766/20.04.2010 a Judecătoriei Galaţi (definitivă la data de 26 mai 2010), CP a fost condamnat la pedeapsa de un an închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de furt calificat, prevăzută de art. 208 alin. 1-209 alin. 1 lit. a), g) şi i) din Codul penal, cu aplicarea art. 99 şi următoarele şi art. 74 alin. 1 lit. c), în referire la art. 76 alin. 1 lit. d) din Codul penal.

Instanţa de condamnare a constatat că fapta ce face obiectul cauzei este concurentă, în sensul art. 33 lit. a) din Codul penal, cu faptele pentru care inculpatul a fost condamnat prin sentinţele penale nr. 1.111/18.06.2008. nr. 1.567/26.09.2008 şi nr. 1.569/26.09.2008 ale Judecătoriei Galaţi şi, pe cale de consecinţă, a descontopit pedeapsa rezultantă de 8 ani şi 6 luni închisoare aplicată prin Sentinţa penală nr. 1.111/18.06.2008 a Judecătoriei Galaţi (definitivă la data de 7 octombrie 2008), în pedepsele componente:

- pedeapsa de 8 ani închisoare aplicată pentru săvârşirea infracţiunii de viol, prevăzută de art. 197 alin. 1 şi alin. 2 lit. a) din Codul penal, cu aplicarea art. 99 şi următoarele şi art. 41 alin. 2 din Codul penal (faptă săvârşită la data de 03/04.01.2008);

- pedeapsa de 4 ani şi 6 luni închisoare pentru săvârşirea unei infracţiuni de tâlhărie, prevăzută de art. 211 alin. 1, alin. 2 lit. b) şi alin. 21 lit. a) şi c) din Codul penal, cu aplicarea art. 41 alin. 2 şi art. 99 şi următoarele din Codul penal (faptă săvârşită la data de 12./12.01.2008), cu înlăturarea sporului de 6 luni închisoare.

În temeiul art. 36 alin. 1 din Codul penal, în referire la art. 33 lit. a) - art. 34 alin. 1 lit. b) din Codul penal, a contopit:

- pedeapsa de 1 an închisoare aplicată în cauză;

- pedeapsa de 8 ani închisoare aplicată pentru săvârşirea infracţiunii de viol prin Sentinţa penala nr. 1.111/18.06.2008 a Judecătoriei Galaţi;

- pedeapsa de 4 ani şi 6 luni închisoare aplicată pentru săvârşirea infracţiunii de tâlhărie prin Sentinţa penală nr. 1.111/18.06.2008 a Judecătoriei Galaţi;

- pedeapsa de 8 luni închisoare pentru săvârşirea unei infracţiuni de furt calificat, prevăzută de art. 208 alin. 1 - art. 209 alin. 1 lit. a) şi g) din Codul penal, cu aplicarea art. 99 şi următoarele, art. 74 alin. 1 lit. a) şi c), în referire la art. 76 alin. 1 lit. d din Codul penal (faptă săvârşită la data de 15/16.01.2007), aplicată prin Sentinţa penală nr. 1.567/26.09.2008 a Judecătoriei Galaţi, definitivă la data de 20 octombrie 2008 prin neapelare;

- pedeapsa de 9 luni închisoare pentru săvârşirea unei infracţiuni de tâlhărie, prevăzută de art. 211 alin. 1 şi alin. 2 lit. c) din Codul penal, cu aplicarea art. 99 şi următoarele, art. 74 alin. 1 lit. a) şi c), în referire la art. 76 alin. 1 lit. d) din Codul penal (faptă săvârşită la data de 26.08.2006), aplicată prin Sentinţa penală nr. 1.569/26.09.2008 a Judecătoriei Galaţi, definitivă la data de 24 octombrie 2008 prin neapelare, urmând ca numitul CP să execute pedeapsa cea mai grea, de 8 ani închisoare, sporită la 8 ani şi 6 luni închisoare. Din pedeapsa aplicată inculpatului, în baza art. 36 alin. 3 din Codul penal, instanţa a dedus perioada executată de la 16 ianuarie 2008 la zi.

După rămânerea definitivă a Sentinţei penale nr. 766/20.04.2010, s-a emis Mandatul de executare a pedepsei închisorii nr. 935/2010, executarea pedepsei începând la data de 16.01.2008 şi urmând să înceteze la data de 15.07.2016.

La data de 1 februarie 2014 a intrat în vigoare noul Cod penal care prevede doar măsuri educative în ceea ce priveşte minorii, respectiv:

- stagiul de formare civică;

- supravegherea;

- consemnarea la sfârşit de săptămână;

- asistarea zilnică;

- internarea într-un centru de reeducare;

- internarea într-un centru de detenţie.

Ca urmare a noilor prevederi legale, Comisia de evaluare a situaţiei juridice a condamnaţilor aflaţi în executarea pedepselor constituită în cadrul Penitenciarul de Maximă Siguranţă Galaţi a sesizat instanţa de executare (Judecătoria Galaţi) în vederea aplicării noului Cod penal în ceea ce îl priveşte pe condamnatul CP.

Prin Sentinţa penală nr. 225/04.02.2014, Judecătoria Galaţi a admis sesizarea Comisiei şi, pe cale de consecinţă, în baza art. 21 alin. (3) din Legea nr. 187/2012, a dispus înlocuirea pedepsei rezultante de 8 ani şi 6 luni închisoare aplicată prin Sentinţa penală nr. 766 din 20 aprilie 2010 pronunţată de Judecătoria Galaţi, cu măsura educativă a internării într-un centru de detenţie pe o perioadă 5 (cinci) ani.

A dispus anularea Mandatului de executare a pedepsei închisorii nr. 935/2010 (emis în baza Sentinţei penale nr. 766 din 20 aprilie 2010, pronunţată de Judecătoria Galaţi) şi, constatând că măsura educativă a internării într-un centru de detenţie a fost deja executată de la data de 16 ianuarie 2008 la zi, a dispus punerea în libertate de îndată a persoanei condamnate.

Prin Adresa nr. T 19.751/04.02.2014, Penitenciarul Galaţi a comunicat punerea în libertate a condamnatului CP.

Împotriva Sentinţei penale nr. 225/04.02.2014, Parchetul de pe lângă Judecătoria Galaţi a exercitat în termen legal calea de atac a contestaţiei, motivul acesteia fiind acela că instanţa de fond ar fi aplicat în mod greşit dispoziţiile art. 21 alin. (3) din Legea nr. 187/2012 şi art. 125 din noul Cod penal. În concret, în motivarea contestaţiei s-a arătat că, potrivit art. 21 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, pedeapsa închisorii executabilă, aplicată în baza Codului penal din 1969 pentru infracţiuni comise în timpul minorităţii, se înlocuieşte cu măsura educativă a internării într-un centru de detenţie pe o perioadă egală cu durata pedepsei închisorii, în cazul pluralităţii de infracţiuni, înlocuirea făcându-se cu privire la pedeapsa rezultantă. Prin urmare, parchetul a opinat că în mod greşit s-a dispus înlocuirea pedepsei rezultante de 8 ani şi 6 luni închisoare cu măsura educativă a internării într-un centru de detenţie pe o durată de 5 ani, în cauză impunându-se înlocuirea cu măsura internării pe o durată egală cu durata pedepsei rezultante stabilite anterior prin Sentinţa penală nr. 766/20.04.2010 a Judecătoriei Galaţi, respectiv 8 ani şi 6 luni.

III. Punctul de vedere al Instanţei care a dispus sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu privire la chestiunea de drept a cărei dezlegare se solicită

Tribunalul Galaţi, prin încheierea pronunţată, constată ca fiind îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 475 din Codul de procedură penală referitoare la admisibilitatea sesizării instanţei supreme cu privire la modalitatea de interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 21 alin. (1) din Legea nr. 187/2012, reţinând că prezenta cauză se afla în stadiul procesual al căii de atac a contestaţiei împotriva sentinţei pronunţate de Judecătoria Galaţi, neexistând o cale de atac ulterioară; critica adusă de procuror hotărârii instanţei de fond vizează modalitatea de interpretare a dispoziţiilor art. 21 alin. (1) din Legea nr. 187/2012, respectiv dacă în cazul pedepselor cu închisoare aplicate pentru infracţiuni săvârşite în timpul minorităţii, acestea se înlocuiesc cu măsura educativă a internării într-un centru de detenţie, dar nu mai mult de 5 ani ori pe o perioadă egală cu durata pedepsei închisorii, chiar dacă aceasta depăşeşte 5 ani; chestiunea de drept în litigiu nu a mai făcut obiectul unui recurs în interesul legii deja soluţionat, în curs de soluţionare ori al vreunei proceduri întemeiate pe dispoziţiile art. 475 din Codul procedură penală.

De asemenea, asupra chestiunii de drept arătate a fost evidenţiată practica instanţelor judecătoreşti ca fiind contradictorie, neexistând un punct de vedere majoritar. Din verificările efectuate de instanţă în sistemul ECRIS al instanţelor judecătoreşti din Galaţi au fost identificate două hotărâri prin care chestiunea de drept litigioasă a fost soluţionată diferit.

Astfel, prin Sentinţa penală nr. 305/10.02.2014 a Judecătoriei Galaţi a fost admisă sesizarea Comisiei de evaluare a situaţiei juridice a condamnaţilor aflaţi în executarea pedepselor, constituita în Penitenciarul Galaţi, privind aplicarea legii penale mai favorabile în ceea ce priveşte condamnatul, a fost înlocuită pedeapsa rezultantă de 9 ani şi 6 luni închisoare (stabilită în exclusivitate pentru infracţiuni comise în timpul minorităţii) cu măsura educativă a internării într-un centru de detenţie pe o durată de 5 ani, s-a constatat că măsura educativă a internării a fost deja executată în perioada 16 ianuarie 2008-15 ianuarie 2013 şi s-a dispus punerea în libertate de îndată a persoanei condamnate. Hotărârea nu a fost atacată cu contestaţie, potrivit legii.

Prin Sentinţa penală nr. 80/10.02.2014 a Tribunalului Galaţi a fost admisă sesizarea privind aplicarea legii penale mai favorabile formulată de Comisia de evaluare a incidenţei aplicării legii penale mai favorabile din cadrul Penitenciarului Galaţi cu privire la persoana privată de libertate şi a fost înlocuită pedeapsa rezultantă de 12 ani închisoare aplicată prin Sentinţa penală nr. 63/12.04.2011 a Tribunalului Brăila cu măsura educativă a internării într-un centru de detenţie pe o durată de 5 ani.

Împotriva acestei hotărâri a fost formulată contestaţie de către procuror, iar prin Decizia penală nr. 6/18.02.2014, Curtea de Apel Galaţi a admis contestaţia, a desfiinţat hotărârea primei instanţe şi, în rejudecare, a înlocuit pedeapsa rezultantă de 12 ani închisoare aplicată prin Sentinţa penală nr. 63/12.04.2011 a Tribunalului Brăila cu măsura educativă a internării într-un centru de detenţie pe o durată de 12 ani.

S-a subliniat că la luarea acestei măsuri instanţa de control judiciar a avut în vedere faptul că dispoziţiile art. 21 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 187/2012 stabilesc “În mod clar şi fără echivoc că pedeapsa închisorii executabilă, aplicată în baza Codului penal din 1969 pentru infracţiuni comise în timpul minorităţii, se înlocuieşte cu măsura educativă a internării într-un centru de detenţie pe o perioadă egală cu durata pedepsei închisorii, iar în cazul pluralităţii de infracţiuni, înlocuirea se face cu privire la pedeapsa rezultantă. În acest context, prevederile art. 21 alin. (1), (3) din Legea nr. 187/2012 au caracter de normă specială şi se aplică cu prioritate, în raport cu art. 125,129 din noul Cod penal care vizează măsura educativă a internării într-un centru de detenţie, norme-cadru cu caracter general” (extras din Decizia penală nr. 6/18.02.2014 a Curţii de Apel Galaţi).

Tribunalul Galaţi, în considerentele încheierii prin care sesizează instanţa supremă, interpretează coroborat dispoziţiile art. 21 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 187/2012 cu cele ale art. 125 din noul Cod penal, arătând că înlocuirea ar fi limitată de pragul maxim de 5 ani prevăzut de lege în privinţa măsurii educative a internării într-un centru de detenţie. S-a menţionat că, în susţinerea acestei concluzii, se poate invoca ipoteza teoretică în care inculpatul (minor) ar fi judecat sub imperiul noului Cod penal pentru aceleaşi fapte ca şi cele pentru care a fost condamnat intimatul şi în privinţa căruia instanţa de judecată nu ar putea stabili măsura internării pe o durată mai mare de 5 ani.

Pe de altă parte, dispoziţiile art. 21 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 187/2012 nu prevăd expres o limită maximă a măsurii educative a internării. Atunci când legiuitorul a dorit să limiteze înlocuirea pedepsei închisorii la un anumit prag maxim, a făcut menţiuni exprese în lege [a se vedea dispoziţiile alin. (2) ale art. 21 din Legea nr. 187/2012, care prevăd că pedeapsa închisorii care depăşeşte 20 de ani, aplicată pentru infracţiuni comise în timpul minorităţii, va fi înlocuită cu internarea într-un centru de detenţie pe o perioadă de 15 ani].

Astfel, modalitatea de interpretare a dispoziţiilor art. 21 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal este esenţială în ceea ce priveşte soluţionarea prezentei cauze. Pe cale de consecinţă, în temeiul art. 475 din Codul de procedură penală, Tribunalul Galaţi a sesizat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie cu o cerere având ca obiect pronunţarea unei hotărâri prealabile prin care să se stabilească dacă în aplicarea art. 21 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 187/2012 pedeapsa închisorii executabilă mai mare de 5 ani aplicată pentru infracţiuni săvârşite în timpul minorităţii se înlocuieşte cu:

a) măsura educativă a internării într-un centru de detenţie pe o durată egală cu durata pedepsei închisorii; ori cu

b) măsura educativă a internării într-un centru de detenţie pe o durată de 5 ani.

Tribunalul Galaţi a dispus suspendarea prezentei cauze până la soluţionarea cererii adresate instanţei supreme.

IV. Legislaţia relevantă

Art. 21 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal

“(1) Pedeapsa închisorii executabilă, aplicată în baza Codului penal din 1969 pentru infracţiuni comise în timpul minorităţii, se înlocuieşte cu măsura educativă a internării într-un centru de detenţie pe o perioadă egală cu durata pedepsei închisorii.

(2) Pedeapsa închisorii care depăşeşte 20 de ani, aplicată pentru infracţiuni comise în timpul minorităţii, se va înlocui cu internarea într-un centru de detenţie pe o perioadă de 15 ani.

(3) în cazul pluralităţii de infracţiuni, înlocuirea prevăzută la alin. (1) şi (2) se face cu privire la pedeapsa rezultantă.

(4) Partea executată din pedeapsa închisorii, precum şi durata reţinerii şi arestării preventive se consideră ca parte executată din durata măsurii educative a internării în centrul de detenţie.”

Art. 125 din Codul penal în vigoare. Internarea într-un centru de detenţie

“(1) Măsura educativă a internării într-un centru de detenţie constă în internarea minorului într-o instituţie specializată în recuperarea minorilor, cu regim de pază şi supraveghere, unde va urma programe intensive de reintegrare socială, precum şi programe de pregătire şcolară şi formare profesională potrivit aptitudinilor sale.

(2) Internarea se dispune pe o perioadă cuprinsă între 2 şi 5 ani, afară de cazul în care pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea săvârşită este închisoarea de 20 de ani sau mai mare ori detenţiunea pe viaţă, când internarea se ia pe o perioadă cuprinsă între 5 şi 15 ani.

(3) Dacă în perioada internării minorul săvârşeşte o nouă infracţiune sau este judecat pentru o infracţiune concurentă săvârşită anterior, instanţa prelungeşte măsura internării, fără a depăşi maximul prevăzut în alin. (2), determinat în raport cu pedeapsa cea mai grea dintre cele prevăzute de lege pentru infracţiunile săvârşite. Din durata măsurii educative se scade perioada executată până la data hotărârii.

(4) în cazul în care pe durata internării, minorul a dovedit interes constant pentru însuşirea cunoştinţelor şcolare şi profesionale şi a făcut progrese evidente în vederea reintegrării sociale, după executarea a cel puţin jumătate din durata internării, instanţa poate dispune:

a) înlocuirea internării cu măsura educativă a asistării zilnice pe o perioadă egală cu durata internării neexecutate, dar nu mai mult de 6 luni, dacă persoana internată nu a împlinit vârsta de 18 ani;

b) liberarea din centrul de detenţie, dacă persoana internată a împlinit vârsta de 18 ani.

(5) Odată cu înlocuirea sau liberarea, instanţa impune respectarea uneia sau mai multora dintre obligaţiile prevăzute în art. 121, până la împlinirea duratei măsurii internării.

(6) Dacă minorul nu respectă, cu rea-credinţă, condiţiile de executare a măsurii asistării zilnice sau obligaţiile impuse, instanţa revine asupra înlocuirii sau liberării şi dispune executarea restului rămas neexecutat din durata măsurii internării într-un centru de detenţie.

(7) în cazul săvârşirii, până la împlinirea duratei internării, a unei noi infracţiuni de către o persoană care nu a împlinit vârsta de 18 ani şi faţă de care s-a dispus înlocuirea măsurii internării într-un centru de detenţie cu măsura asistării zilnice, instanţa revine asupra înlocuirii şi dispune:

a) executarea restului rămas din durata măsurii internării într-un centru de detenţie;

b) prelungirea duratei acestei internări în condiţiile prevăzute în alin. (3).”

V. Punctul de vedere al părţii cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

Condamnatul CP nu a formulat un punct de vedere scris privind chestiunea de drept supusă analizei, drept conferit de dispoziţiile art. 476 alin. (9) din Codul de procedură penală.

VI. Punctele de vedere exprimate de către curţile de apel şl Instanţele de Judecată arondate

Examinând punctele de vedere exprimate de curţile de apel şi instanţele arondate, precum şi jurisprudenţa ataşată acestora, ce au fost transmise instanţei supreme referitoare la chestiunea de drept supusă dezlegării, a rezultat o practică neunitară.

Astfel, unele curţi de apel, tribunale şi judecătorii au arătat, în mod explicit, că normele tranzitorii statuate în art. 21 din Legea nr. 187/2012 au caracter special, în raport cu dispoziţiile art. 125 din Codul penal, ceea ce conduce la aplicarea lor în mod exclusiv, aşa încât pedeapsa executabilă aplicată minorilor se înlocuieşte cu măsura educativă a internării întru-un centru de detenţie pe o durată egală cu pedeapsa aplicată (curţile de apel Alba Iulia, Oradea, Cluj-Napoca, Timişoara, tribunalele Bucureşti, Giurgiu, Ialomiţa, Bacău, Neamţ, Argeş, Mureş, Arad, Timiş, Caraş-Severin, Dolj, Mehedinţi, Tribunalul pentru Minori Braşov, judecătoriile Giurgiu, Târgu-Neamţ, Miercurea-Ciuc, Gheorghieni, Topliţa, Târgu Secuiesc, Craiova),

Alte instanţe au exprimat punctul de vedere în sensul că pedeapsa executabilă aplicată minorilor mai mare de 5 ani sau 15 ani se înlocuieşte cu măsura educativă a internării într-un centru de detenţie pe o durată de 5 ani sau 15 ani atunci când pedeapsa la care au fost condamnaţi minorii depăşeşte 20 de ani, invocând limitele măsurii prevăzute în art. 125 din Codul penal actual, pe calea interpretării sistematice; această opinie majoritară a fost exprimată de curţile de apel Galaţi, Bacău, Braşov, Târgu Mureş, Constanţa, tribunalele Constanţa, Vâlcea, Vaslui, judecătoriile Odorheiu Secuiesc, Luduş, Segarcea.

VII. Doctrina în materia aplicării dispoziţiilor referitoare la aplicarea dispoziţiilor art. 21 din Legea nr. 187/2012

Codul penal intrat în vigoare la 1 februarie 2014 a conferit prilejul exprimării în doctrină a unor puncte de vedere şi cu privire la dispoziţiile mai sus menţionate.

În acest sens, evidenţiem comentariul exprimat de Tudorel Toader, Maria-Ioana Michinici, Anda Crişu-Ciocîntă, Mihai Dunea, Ruxandra Răducanu, Sebastian Răduleţu1 cu privire la legea penală mai favorabilă, apreciind că “În comparaţie cu pedeapsa închisorii cu executare în regim de detenţie, aplicată în temeiul Codului penal din 1969, măsura educativă a internării într-un centru de detenţie ... este mai blândă .... Ca dispoziţie tranzitorie, art. 21 din Legea nr. 187/2012 prevede că pedeapsa închisorii executabilă, aplicată în baza Codului penal din 1969 pentru infracţiuni comise în timpul minorităţii, se înlocuieşte cu măsura educativă a internării într-un centru de detenţie pe o perioadă egală cu durata pedepsei închisorii. Dacă pedeapsa închisorii aplicată pentru infracţiuni comise în timpul minorităţii depăşeşte 20 de ani, se va înlocui cu internarea într-un centru de detenţie pe o perioadă de 15 ani. În cazul pluralităţii de infracţiuni, înlocuirea se face cu privire la pedeapsa rezultantă, în astfel de situaţii, partea executată din pedeapsa închisorii, precum şi durata reţinerii şi arestării preventive se consideră ca parte executată din durata măsurii educative a internării în centrul de detenţie.”

De asemenea, Norel Neagu2 a menţionat existenţa unor situaţii tranzitorii în aplicarea legii penale în timp cu privire la pedepsele executabile cu închisoarea aplicabile minorilor prevăzute în dispoziţiile art. 21 din Legea nr. 187/2012.

O interpretare a aplicării dispoziţiilor legale mai sus enunţate este dată de Mihail Udroiu şi Victor Constantinescu3, care au opiniat că în ceea ce priveşte aplicarea legii penale mai favorabile după judecarea definitivă a cauzei, în condiţiile art. 6 din Codul penal, referitor la pedepsele executabile aplicate definitiv la momentul intrării în vigoare a noului Cod penal, prin prevederile art. 21 alin. (1) “se instituie obligativitatea înlocuirii cu măsura educativă a internării într-un centru de detenţie, pentru o perioadă egală cu pedeapsa închisorii aplicate prin hotărârea definitivă.”

Autorii au considerat că dispoziţiile alin. (2) al aceluiaşi articol sunt inaplicabile, “Întrucât, potrivit dispoziţiilor art. 109 C. pen. 1969, coroborat cu practica judiciară sub imperiul vechiului Cod, pedeapsa rezultantă ce putea fi aplicată minorilor, inclusiv după aplicarea sporului prevăzut de art. 34 C.pen.1969, era cea de 20 de ani închisoare.”

Aceiaşi autori au ajuns însă la o altă concluzie în ipoteza unei pedepse executabile cu închisoarea mai mare de 15 ani, în sensul că “dacă pedeapsa definitiv aplicată este închisoarea mai mare de 15 ani (maximul măsurii educative a internării într-un centru de detenţie), instanţa va înlocui pedeapsa cu internarea într-un centru de detenţie pe o perioadă de 15 ani.”

VIII. Jurisprudenţa relevantă a Curţii Constituţionale

Nu a fost pronunţată nicio decizie cu privire la neconstituţionalitatea dispoziţiilor legale ce fac obiectul dezlegării problemei de drept.

IX. Punctul de vedere al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a comunicat că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat printr-o altă hotărâre prealabilă sau printr-un recurs în interesul legii asupra chestiunii a cărei dezlegare se solicită şi, de asemenea, această chestiune nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare.

În cuprinsul concluziilor scrise, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a apreciat următoarele: “În interpretarea dispoziţiilor art. 21 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, pedeapsa închisorii executabilă, aplicată în baza Codului penal din 1969 pentru infracţiuni comise în timpul minorităţii, se înlocuieşte cu măsura educativă a internării într-un centru de detenţie pe o perioadă egală cu durata pedepsei închisorii, fără ca măsura educativă să fie limitată la durata maximă de 5 ani prevăzută de art. 125 alin. (2) teza I din Codul penal.”

În concluziile orale, reprezentantul Parchetului a apreciat necesar ca faţă de opiniile exprimate în doctrină, prezentate de altfel şi de judecătorul-raportor, să se reţină că, prin interpretarea dispoziţiilor art. 21 alin. (2) din Legea nr. 187/2012, pedeapsa executabilă mai mare de 15 ani, fără însă a depăşi 20 de ani, se va înlocui cu măsura educativă a internării într-un centru de detenţie pe o durată de 15 ani.

X. Opinia specialiştilor consultaţi

În conformitate cu dispoziţiile art. 476 alin. (10) raportat la art. 473 alin. (5) din Codul de procedură penală, a fost solicitată opinia unor specialişti cu privire la chestiunea de drept ce formează obiectul sesizării.

Facultatea de Drept şi Ştiinţe Administrative din cadrul Universităţii de Vest din Timişoara, prin profesorul dr. Viorel Pasca, a exprimat opinia că “Prevederile art. 21 din Legea nr. 187/2012 au caracter special faţă de cele cuprinse în art. 125 din noul Cod penal, nu pot fi interpretate decât în integralitatea lor. Dacă legiuitorul ar fi avut intenţia ca pedeapsa închisorii aplicată în baza Codului penal din 1969 pentru infracţiuni comise în timpul minorităţii să nu depăşească maximul de 5 ani al măsurii educative a internării într-un centru de detenţie, ar fi prevăzut expres aceasta şi s-ar fi referit şi la teza a II-a a dispoziţiilor art. 125 din noul Cod penal, când pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea săvârşită este închisoarea de 20 de ani sau mai mare ori detenţiunea pe viaţă şi internarea se ia pe o perioadă cuprinsă între 5 şi 15 ani. Dimpotrivă, legiuitorul în mod unitara prevăzut în cuprinsul art. 21 din Legea nr. 187/2012 că pedeapsa închisorii executabilă, aplicată în baza Codului penal din 1969, se înlocuieşte cu măsura educativă a internării într-un centru de detenţie pe o perioadă egală cu durata pedepsei închisorii, sau în cazul pluralităţii de infracţiuni pe o durată egală cu pedeapsa rezultantă, ori în cazul închisorii care depăşeşte 20 de ani, cu internarea într-un centru de detenţie pe o perioadă de 15 ani, fără a face nicio referire la prevederile art. 125 din noul Cod penal. Prevederile art. 21 din Legea nr. 187/2012 şi cele ale art. 125 din noul Cod penal au intrat în vigoare la aceeaşi dată. Este evident că legiuitorul a vrut să trateze situaţiile tranzitorii într-un mod diferit de cel prevăzut de art. 125 din noul Cod penal, caz în care doar dispoziţiile legii speciale au aplicabilitate în asemenea situaţii.”

XI. Punctul de vedere exprimat de Direcţia legislaţie, studii, documentare şi informatică juridică din cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie asupra chestiunii de drept supuse dezlegării

Direcţia de specialitate a opiniat că în “aplicarea dispoziţiilor art. 21 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 187/2012, pedeapsa închisorii executabilă sau pedeapsa rezultantă a închisorii executabilă, aplicată în baza Codului penal anterior pentru infracţiuni comise în timpul minorităţii se înlocuieşte cu măsura educativă a internării într-un centru de detenţie pe o perioadă egală cu durata pedepsei închisorii, nefiind incidente prevederile art. 125 alin. (2) teza I din noul Cod penal.

Prin urmare, s-a apreciat că instanţa dispune înlocuirea pedepsei închisorii cu măsura educativă a internării într-un centru de detenţie pe o perioadă egală cu durata pedepsei închisorii aplicate prin hotărârea definitivă de condamnare, inclusiv în cazul în care aceasta este mai mare de 5 ani.”

S-a mai reţinut că un prim argument care susţine această concluzie este dat de modul în care a fost redactată norma, în sensul că aceasta are un caracter explicit, respectiv că pedeapsa executabilă aplicată se înlocuieşte cu măsura educativă a internării într-un centru de detenţie pe o perioadă egală cu durata pedepsei închisorii, fără stabilirea vreunei limite a duratei măsurii şi fără a institui aplicabilitatea prevederilor art. 125 alin. (2) teza I din noul Cod penal.

Un ai doilea argument constă în natura dispoziţiilor respective, şi anume caracterul special al prevederilor art. 21 din Legea nr. 187/2012, acestea fiind incluse în cap. IV “Dispoziţii speciale privind regimul sancţionator aplicabil minorilor” al titlului I “Dispoziţii privind aplicarea în timp a legii penale”, ceea ce rezultă şi din expunerea de motive a legii. Din conţinutul acesteia rezultă regulile speciale pentru soluţionarea situaţiilor tranzitorii determinate de modificarea fundamentală a regimului sancţionator al minorilor şi consacrarea unui sistem bazat exclusiv pe măsuri educative.

Al treilea argument îl reprezintă criteriile diferite la care se raportează dispoziţiile ce fac obiectul sesizării, în sensul că limitele măsurii educative a internării într-un centru de detenţie, prevăzute în art. 125 alin. (2) din noul Cod penal, se raportează la criteriul pedepsei prevăzute de lege, în timp ce dispoziţiile speciale ale art. 21 din Legea nr. 187/2012 operează în cazul înlocuirii cu criteriul duratei pedepsei închisorii executabile, aplicate prin hotărârea definitivă de condamnare.

Al patrulea argument îl constituie împrejurarea că voinţa de reglementare a legiuitorului privind norma statuată în art. 21 alin. (2) din Legea nr. 187/2012, în sensul de a limita durata măsurii educative privative de libertate, în anumite ipoteze (pedeapsa închisorii executabilă sau pedeapsa rezultantă a închisorii executabilă depăşeşte 20 de ani), este reflectată explicit în cuprinsul dispoziţiei speciale.

Argumentele expuse se referă la pedepsele executabile, aplicate prin hotărâri definitive de condamnare în baza Codului penal anterior pentru infracţiuni comise în timpul minorităţii, de maximum 15 ani închisoare.

Un alt aspect de interpretare a dispoziţiilor art. 21 din Legea nr. 187/2012 este relevat în punctul de vedere exprimat de direcţia de specialitate a instanţei supreme, şi anume cel privind pedepsele executabile, aplicate prin hotărâri definitive de condamnare în baza Codului penal anterior pentru infracţiuni comise în timpul minorităţii, mai mari de 15 ani închisoare, dar care nu depăşesc 20 de ani închisoare, opinându-se că înlocuirea se realizează, în baza dispoziţiilor art. 21 alin. (1), (2) şi (3) din Legea nr. 187/2012, pe calea interpretării şi aplicării corelate a acestora.

În concret, se arată că în ipoteza pedepsei care depăşeşte 15 ani închisoare, dar care nu este mai mare de 20 de ani închisoare, în aplicarea dispoziţiilor art. 21 alin. (1), (2) şi (3) din Legea nr. 187/2012, instanţa înlocuieşte pedeapsa închisorii executabile sau pedeapsa rezultantă a închisorii executabile, stabilita în baza Codului penal anterior pentru infracţiuni comise în timpul minorităţii, cu măsura educativă a internării într-un centru de detenţie pe o perioadă de 15 ani.

De exemplu, în temeiul art. 21 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 187/2012, o pedeapsă sau o pedeapsă rezultantă de 19 ani închisoare ar fi înlocuită cu măsura educativă a internării într-un centru de detenţie pe o perioadă de 19 ani, iar în temeiul art. 21 alin. (2) din Legea nr. 187/2012, o pedeapsă sau o pedeapsă rezultantă care depăşeşte 20 de ani închisoare ar fi înlocuită cu măsura educativă a internării într-un centru de detenţie pe o perioadă de 15 ani.

În concluzie, Direcţia legislaţie, studii, documentare şi informatică juridică din cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a apreciat că limita maximă de 15 ani a duratei măsurii educative a internării într-un centru de detenţie, prevăzută în art. 21 alin. (2) din Legea nr. 187/2012 şi, în acelaşi timp, în art. 125 alin. (2) teza a II-a din noul Cod penal, constituie o limită maximă aplicabilă şi pedepselor mai mari de 15 ani închisoare, dar care nu depăşesc 20 de ani închisoare.

În consecinţă, în cazul acestor pedepse, înlocuirea operează în temeiul art. 21 alin. (1), (2) şi (3) din Legea nr. 187/2012, fiind aplicabilă limita de 15 ani a duratei măsurii educative a internării într-un centru de detenţie, prevăzută în art. 21 alin. (2) din Legea nr. 187/2012

XII. Raportul asupra chestiunii de drept supuse dezlegării

Judecătorul-raportor a examinat sesizarea, considerând că aceasta întruneşte condiţiile de admisibilitate prevăzute în art. 475 din Codul de procedură penală, întrucât Dosarul nr. 1.296/233/2014 se află pe rolul Tribunalului Galaţi, Secţia penală, în faza de judecată a contestaţiei formulate de Parchetul de pe lângă Judecătoria Galaţi, în ultimă instanţă.

De asemenea, chestiunea de drept supusă dezlegării, şi anume interpretarea în vederea aplicării a dispoziţiilor art. 21 din Legea nr. 187/2012, este de natură a determina judecarea pe fond a cauzei, iar prevederile invocate nu au mai făcut, până la momentul sesizării, obiectul niciunei alte hotărâri prealabile pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi nici al vreunui recurs în interesul legii soluţionat de aceeaşi instanţă.

Totodată, judecătorul-raportor a expus doctrina relevantă asupra dispoziţiilor supuse dezlegării, respectiv comentariul exprimat de Tudorel Toader, Maria-Ioana Michinici, Anda Crişu-Ciocîntă, Mihai Dunea, Ruxandra Răducanu, Sebastian Răduleţu cu privire la legea penală mai favorabilă în condiţiile dispoziţiilor art. 21 din Legea nr. 187/2012, aspectele prezentate de Norel Neagu, precum şi interpretarea dată de autorii Mihail Udroiu şi Victor Constantinescu referitoare la aceleaşi dispoziţii, relevând caracterul de obligativitate al alin. (1) al art. 21, precum şi ipoteza pedepsei executabile cu închisoarea mai mare de 15 ani, în sensul că, “dacă pedeapsa definitiv aplicată este închisoarea mai mare de 15 ani (maximul măsurii educative a internării într-un centru de detenţie), instanţa va înlocui pedeapsa cu internarea într-un centru de detenţie pe o perioadă de 15 ani”.

De asemenea, judecătorul-raportor a prezentat opinia exprimată de Facultatea de Drept şi Ştiinţe Administrative din cadrul Universităţii de Vest din Timişoara şi punctul de vedere formulat de Direcţia legislaţie, studii, documentare şi informatică juridică din cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, însuşindu-şi punctele de vedere de specialitate exprimate.

Raportul întocmit relevă noutatea regimului sancţionator al minorilor în noile dispoziţii ale Codului penal, subliniindu-se faptul că, prin conţinutul lor şi locul unde au fost prevăzute de către legiuitor, dispoziţiile art. 21 din Legea nr. 187/2012 au caracter de norme tranzitorii, reprezentând o reglementare ce are un caracter special, în raport cu dispoziţiile art. 125 din Codul penal.

De asemenea este evidenţiată natură juridică a dispoziţiilor menţionate ce rezultă explicit din prevederea lor în titlul I “Dispoziţii privind aplicarea în timp a legii penale”, cap. IV “Dispoziţii speciale privind regimul sancţionator aplicabil minorilor”, ceea ce îi conferă normei şi un conţinut distinct, în raport cu prevederile art. 125 din Codul penal în vigoare, referitoare la măsura educativă a internării într-un centru de detenţie.

În alin. (2) al art. 21 din Legea nr. 187/2012 se prevede criteriul duratei exprese de 15 ani a măsurii internării într-un centru de detenţie, atunci când pedeapsa închisorii aplicată pentru infracţiuni comise de minori depăşeşte 20 de ani.

Din interpretarea art. 21 alin. (1)-(3) din norma mai sus menţionată rezultă că pedeapsa executabilă sau pedeapsa rezultantă în cazul pedepsei executabile aplicată pentru infracţiunile comise în timpul minorităţii mai mare de 15 ani, care însă nu depăşeşte 20 de ani, se înlocuieşte cu măsura internării într-un centru de detenţie pe o durată de 15 ani, în caz contrar creându-se o situaţie de inegalitate de tratament în aplicarea acestei norme, în raport cu ipoteza reglementată în alin. (2).

În concluzie, judecătorul-raportor consideră, în aplicarea dispoziţiilor art. 6 din Codul penal cu referire la art. 21 alin. (1), (2) şi (3) din Codul penal, că:

- pedeapsa închisorii executabilă sau pedeapsa în cazul pluralităţii de infracţiuni executabilă aplicată pentru infracţiunile comise în timpul minorităţii, al cărei cuantum este până în 15 ani, se va înlocui cu măsura educativă a internării într-un centru de detenţie pe o perioadă egală cu durata pedepsei închisorii, şi nicidecum cu perioada de 5 ani prevăzută în art. 125 alin. (2) teza I din Codul penal;

- pedeapsa executabilă sau pedeapsa în cazul pluralităţii de infracţiuni executabilă aplicată pentru infracţiunile comise în timpul minorităţii mai mare de 15 ani, însă care nu depăşeşte 20 de ani, se va înlocui cu măsura educativă a internării într-un centru de detenţie pe o perioadă de 15 ani.

XIII. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

Examinând sesizarea formulată în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, reţine următoarele:

A. Cu privim la condiţiile de admisibilitate a sesizării

Legiuitorul român a prevăzut în Codul de procedură penală în vigoare un nou instrument de unificare a practicii judiciare neunitare, respectiv sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

În conţinutul dispoziţiilor art. 475 din Codul de procedură penală sunt statuate condiţiile de sesizare a instanţei supreme pe care trebuie să le îndeplinească instanţa care uzează de această instituţie procesual penală.

Astfel, sunt reglementate mai multe condiţii cumulative, şi anume acelea referitoare la faza procesuală a cauzei în care se iveşte chestiunea de drept, felul instanţei care poate sesiza şi stadiul procesual al cauzei, natura juridică a chestiunii de drept, precum şi aceea de a nu fi făcut obiectul vreunuia din instrumentele juridice de rezolvare a problemei respective.

Altfel spus, este necesar ca acea cauză în care există o chestiune de drept ce urmează să fie supusă dezlegării să se afle “În cursul judecăţii”, respectiv instanţa să fi fost sesizată, iar procesul să se afle în curs de desfăşurare; instanţele pe rolul cărora se află o asemenea cauză să fie din cele expres şi limitativ prevăzute de legiuitor, iar cauza respectivă să se găsească în ultima cale de atac - Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, curte de apel sau tribunal, învestite cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă; chestiunea de drept supusă dezlegării să conducă la soluţionarea pe fond a cauzei respective; condiţia negativă, în sensul că instanţa supremă nu s-a pronunţat asupra problemei de drept printr-o hotărâre prealabilă sau prin recurs în interesul legii, în contextul prezentei sesizări, considerăm că aceasta întruneşte condiţiile de admisibilitate prevăzute în art. 475 din Codul de procedură penală, şi anume Dosarul nr. 1.296/233/2014 se află pe rolul Tribunalului Galaţi, Secţia penală, în faza de judecată a contestaţiei formulate de Parchetul de pe lângă Judecătoria Galaţi, tribunalul fiind una dintre instanţele enumerate expres şi limitativ de către legiuitor, ce poate judeca calea de atac exercitată, aceasta având caracter exclusiv şi intrând în sfera accepţiunii de “În ultimă instanţă”.

De asemenea, chestiunea de drept supusă dezlegării, şi anume interpretarea în vederea aplicării a dispoziţiilor art. 21 din Legea nr. 187/2012, este de natură a determina judecarea pe fond a cauzei, iar prevederile invocate nu au mai făcut, până la momentul sesizării, obiectul niciunei alte hotărâri prealabile pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi nici al vreunui recurs în interesul legii soluţionat de aceeaşi instanţă.

B. Cu privire la chestiunea de drept a cărei dezlegare se solicită

Codul penal în vigoare cuprinde o nouă reglementare a minorităţii şi în special a sancţiunilor aplicabile minorilor, în raport cu reglementarea prevăzută în Codul penal din 1969.

Noutatea rezidă în faptul că a fost înlocuit regimul sancţionator mixt, constând în măsuri educative şi pedepse, cu acela fundamentat numai pe măsuri educative, neprivative şi privative de libertate, statuându-se astfel un caracter mai blând al sancţiunilor ce se pot aplica unei categorii speciale de infractori, cum sunt minorii, care răspund penal.

În asigurarea aplicării legii penale în timp, a caracterului mai favorabil al acesteia la momentul intrării în vigoare a noilor dispoziţii ale Codul penal referitoare şi la minoritate, în ceea ce priveşte situaţia condamnaţilor minori la pedepse cu închisoarea, voinţa expresă a legiuitorului a fost de a reglementa în norme tranzitorii situaţia acestora.

Aşadar, prin conţinutul lor şi locul unde au fost prevăzute de către legiuitor, dispoziţiile art. 21 din Legea nr. 187/2012 au caracter de norme tranzitorii, reprezentând o reglementare ce are un caracter special, în raport cu dispoziţiile art. 125 din Codul penal.

Această natură juridică a dispoziţiilor menţionate rezultă explicit din prevederea lor în titlul I “Dispoziţii privind aplicarea în timp a legii penale”, cap. IV “Dispoziţii speciale privind regimul sancţionator aplicabil minorilor”, ceea ce îi conferă normei şi un conţinut distinct, în raport cu prevederile art. 125 din Codul penal în vigoare, referitoare la măsura educativă a internării într-un centru de detenţie.

Din perspectiva tehnicii de reglementare a conţinutului dispoziţiilor art. 21 din Legea nr. 187/2012, legiuitorul a introdus condiţii diferite decât cele care conferă aplicabilitate de sine stătătoare măsurii educative a internării într-un centru de detenţie, prevăzută la art. 125 din Codul penal.

Astfel, caracterul mai favorabil al normei statuate în art. 21 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 187/2012 este dat de obligativitatea înlocuirii pedepsei executabile sau pedepsei rezultante executabile cu măsura educativă a internării într-un centru de detenţie, a cărei durată este diferită de cea prevăzută în art. 125 alin. (2) teza I din Codul penal (2 la 5 ani) şi anume este egală cu durata pedepsei închisorii.

Voinţa legiuitorului în conţinutul acestei norme a fost de a înlocui numai sancţiunea pedepsei executabile sau a pedepsei rezultante executabile cu măsura educativă a internării într-un centru de detenţie, natura juridică a acesteia fiind mai blândă, însă ca durată ea urmează să fie egală cu pedeapsa aplicată, fără a se face vreo referire la limitele măsurii statuate în art. 125 alin. (2) din Codul penal, respectiv de 5 ani.

În alin. (2) al art. 21 din Legea nr. 187/2012 se prevede criteriul duratei exprese de 15 ani a măsurii internării într-un centru de detenţie, atunci când pedeapsa închisorii aplicată pentru infracţiuni comise de minori depăşeşte 20 de ani.

Din interpretarea art. 21 alin. (1)-(3) din norma mai sus menţionată rezultă că pedeapsa executabilă sau pedeapsa rezultantă în cazul pedepsei executabile aplicată pentru infracţiunile comise în timpul minorităţii mai mare de 15 ani, care însă nu depăşeşte 20 de ani, se înlocuieşte cu măsura internării într-un centru de detenţie pe o durată de 15 ani, în caz contrar creându-se o situaţie de inegalitate de tratament în aplicarea acestei norme, în raport cu ipoteza reglementată în alin. (2).

În concluzie, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată în aplicarea dispoziţiilor art. 6 din Codul penai cu referire la art. 21 alin. (1), (2) şi (3) din Legea nr. 187/2012, că:

- pedeapsa închisorii executabilă sau pedeapsa în cazul pluralităţii de infracţiuni executabilă aplicată pentru infracţiunile comise în timpul minorităţii, al cărei cuantum este până la 15 ani, se va înlocui cu măsura educativă a internării într-un centru de detenţie pe o perioadă egală cu durata pedepsei închisorii, şi nicidecum cu perioada de 5 ani prevăzută în art. 125 alin. (2) teza I din Codul penal;

- pedeapsa executabilă sau pedeapsa în cazul pluralităţii de infracţiuni executabilă aplicată pentru infracţiunile comise în timpul minorităţii mai mare de 15 ani, însă care nu depăşeşte 20 de ani, se va înlocui cu măsura educativă a internării într-un centru de detenţie pe o perioadă de 15 ani.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 477 din Codul de procedură penală,

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

În numele legii

DECIDE:

Admite sesizarea formulată de Tribunalul Galaţi, Secţia penală, prin încheierea din 16 mai 2014, pronunţată în Dosarul nr. 1.296/233/2014, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea în principiu a problemei de drept, respectiv dacă în aplicarea art. 21 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 187/2012 pedeapsa închisorii executabilă mai mare de 5 ani aplicată pentru infracţiuni săvârşite în timpul minorităţii se înlocuieşte cu a) măsura educativă a internării într-un centru de detenţie pe o durată egală cu durata pedepsei închisorii ori cu b) măsura educativă a internării într-un centru de detenţie pe o durată de 5 ani.

Stabileşte că în aplicarea legii penale mai favorabile, după judecarea definitivă a cauzei, potrivit art. 6 din Codul penal cu referire la art. 21 alin. (1), (2) şi (3) din Legea nr. 187/2012:

- pedeapsa închisorii executabilă sau pedeapsa în cazul pluralităţii de infracţiuni executabilă aplicată pentru infracţiunile comise în timpul minorităţii al cărei cuantum este până în 15 ani se va înlocui cu măsura educativă a internării într-un centru de detenţie pe o perioadă egală cu durata pedepsei închisorii;

- pedeapsa executabilă sau pedeapsa în cazul pluralităţii de infracţiuni executabilă aplicată pentru infracţiunile comise în timpul minorităţii mai mare de 15 ani, însă care nu depăşeşte 20 de ani, se va înlocui cu măsura educativă a internării într-un centru de detenţie pe o perioadă de 15 ani.

Obligatorie de la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, potrivit art. 477 alin. (3) din Codul de procedură penală.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 15 septembrie 2014.

 

PREŞEDINTELE SECŢIEI PENALE AÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE SI JUSTIŢIE

judecător CORINA MICHAELA JÎJÎIE

Magistrat-asistent,

Corina Ionela Vîlcea

 


1 Tudorel Toader, Maria-Ioana Michinici, Anda Crişu-Ciocîntă, Mihai Dunea, Ruxandra Răducanu, Sebastian Răduleţu, Noul Cod penal, Comentarii pe articole, Editura Hamangiu, 2014, pag. 229.

2 Coord. Mihai Adrian Hotca, M. Gorunescu, N. Neagu, R.-F. Geamănu, M. Dobrinoiu, M. C. Sinescu, R. Slăvoiu, L- D. Al-Kawadri, C. Nedelcu.A. Hărătu, Instrumente juridice, Noul Cod penal, Note. Corelaţii. Explicaşi, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2014, pag. 301.

3 Mihail Udroiu, Victor Constantin eseu, Noul Cod penal, Codul penal anterior - Prezentare comparativa, observaţii, ghid de aplicare, legea penală mai favorabilă, Editura Hamangiu, 2014, pag. 192.

 


Copyright 1998-2015 DSC.NET   All rights reserved.