MONITORUL OFICIAL AL ROMÂNIEI Nr. 691/2014

MONITORUL OFICIAL AL ROMÂNIEI

 

P A R T E A  I

Anul 182 (XXVI) - Nr. 691         LEGI, DECRETE, HOTĂRÂRI ŞI ALTE ACTE         Luni, 22 septembrie 2014

 

SUMAR

 

DECIZII ALE CURŢII CONSTITUŢIONALE

 

            Decizia nr. 356 din 25 iunie 2014 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 1182 alin. 2 lit. a) din Codul penal din 1969

 

ACTE ALE ORGANELOR DE SPECIALITATE ALE ADMINISTRAŢIEI PUBLICE CENTRALE

 

            4.553. - Ordin al ministrului educaţiei naţionale pentru aprobarea Calendarului activităţilor prevăzute în Metodologia privind echivalarea pe baza ECTS/SECT a învăţământului universitar de scurtă durată, realizat prin colegiul cu durata de 3 ani sau institutul pedagogic cu durată de 3 ani, cu ciclul I de studii universitare de licenţă, pentru cadrele didactice din învăţământul preuniversitar, aprobată prin Ordinul ministrului educaţiei, cercetării, tineretului şi sportului nr. 5.553/2011, sesiunea 2014-2015

 

ACTE ALE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

 

            Decizia nr. 6 din 23 iunie 2014 (Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept)

 

            Decizia nr. 17 din 1 septembrie 2014 (Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală)

 

DECIZII ALE CURŢII CONSTITUŢIONALE

 

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

DECIZIA Nr. 356

din 25 iunie 2014

referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 1182 alin. 2 lit. a) din Codul penal din 1969

 

Augustin Zegrean - preşedinte

Valer Dorneanu - judecător

Toni Greblă - judecător

Petre Lăzăroiu - judecător

Mircea Ştefan Minea - judecător

Daniel Marius Morar - judecător

Mona-Maria Pivniceru - judecător

Puskás Valentin Zoltán - judecător

Tudorel Toader - judecător

Bianca Drăghici - magistrat-asistent

 

1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 1182 din Codul penai din 1969, excepţie ridicată de Ioan Savu în Dosarul nr. 7.494/30/2013 al Tribunalului Timiş - Secţia penală şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 540D/2013,

2. Dezbaterile au avut loc în şedinţa din 22 mai 2014 în prezenţa reprezentantului Ministerului Public, procuror Iuliana Nedelcu, şi au fost consemnate în încheierea din acea dată, când, având în vedere cererea de întrerupere a deliberărilor pentru o mai bună studiere a problemelor ce formează obiectul cauzei, Curtea a amânat pronunţarea pentru data de 10 iunie 2014. Deoarece la acea dată nu au fost prezenţi toţi judecătorii care au participat Sa dezbateri, s-a amânat pronunţarea pentru 17 iunie 2014 şi 24 iunie 2014, când, având nevoie de timp pentru a delibera, s-a amânat din nou pronunţarea pentru data de 25 iunie 2014.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:

3. Prin încheierea din 21 august 2013, pronunţată în Dosarul nr. 7.494/30/2013, Tribunalul Timiş - Secţia penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 1182 din Codul penal din 1969.

4. Excepţia a fost ridicată de Ioan Savu într-o cauză penală având ca obiect cercetări referitoare la săvârşirea infracţiunilor prevăzute de art. 8 raportat la art. 2 lit. b) pct. 5 din Legea nr. 39/2003 privind prevenirea şi combaterea criminalităţii organizate, art. 215 privind infracţiunea de înşelăciune din Codul penal şi art. 3 din Legea nr. 216/2011 privind interzicerea activităţii de cămătărie.

5. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, autorul apreciază că, prin posibilitatea confiscării extinse a unor bunuri dobândite anterior intrării în vigoare a textului de lege, dispoziţiile legale criticate contravin principiului neretroactivităţii legii. Arată că, în măsura în care confiscarea extinsă a averii se poate dispune cu privire la bunuri dobândite în urmă cu până la 5 ani, anterior intrării în vigoare a Legii nr. 63/2012, lege ce a introdus în Codul penal prevederile art. 1182, aceste dispoziţii sunt neconstituţionale, întrucât permit aplicarea cu caracter retroactiv a legii penale. Or, o lege ce permite confiscarea extinsă a averii nu este o lege penală mai favorabilă inculpatului si, ca atare, nu poate să retroactiveze, ci ea se poate aplica numai pentru viitor, pentru bunurile sau averea dobândite ulterior intrării_ei în vigoare.

6. În continuare, susţine că prevederile art. 1182 din Codul penal contravin art. 16 alin. (1) din Constituţie motivat de faptul că inculpaţii care au avut şansa să fie judecaţi anterior introducerii în Codul penal â dispoziţiilor art. 1182 (articol introdus prin art. I pct. 2 din Legea nr. 63/2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 258 din 19 aprilie 2012), se află într-o situaţie net favorabilă, dar discriminatorie faţă de inculpaţii care au avut neşansa de a fi judecaţi după intrarea în vigoare a acestor prevederi, pentru fapte săvârşite în aceeaşi perioadă ca şi cei dintâi. Instituirea acestui tratament diferit, în funcţie de momentul în care instanţa de judecată soluţionează cauza, nu are o justificare obiectivă şi rezonabilă, afectând drepturile inculpaţilor faţă de care nu s-a pronunţat, încă, o hotărâre judecătorească până la intrarea în vigoare a Legii nr. 63/2012, care sunt, astfel, discriminaţi în raport cu cei pentru care s-au finalizat procedurile judiciare printr-o hotărâre judecătorească, până la intrarea în vigoare a legii menţionate, cu toate că ambele categorii se află în aceeaşi situaţie juridică, fiind cercetaţi pentru infracţiuni comise în aceeaşi perioadă.

7. De asemenea, autorul arată că prevederile contestate încalcă şi dispoziţiile art. 44 alin. (8) teza a două din Constituţie. Consideră că prezumţia constituţională de dobândire licită a averii este lipsită de conţinut în situaţia în care caracterul licit de dobândire a bunurilor trebuie să fie demonstrat de către inculpat. Pentru ca prezumţia de dobândire licită a averii să aibă un caracter real şi efectiv, nu inculpatul trebuie să fie cel care să probeze modul în care şi-a dobândit averea sau a obţinut veniturile, ci organele de urmărire penală trebuie să fie acelea care să demonstreze că averea sau bunurile inculpatului au fost dobândite de acesta prin activităţi ilicite, de natură infracţională.

8. Tribunalul Timiş - Secţia penală apreciază că dispoziţiile legale criticate sunt constituţionale. Sub acest aspect nu se poate vorbi de o încălcare a principiului neretroactivităţii legii, întrucât dispoziţiile art. 1182 din Codul penal nu sunt aplicabile cauzelor care nu se mai află pe rolul organelor judiciare la momentul intrării în vigoare a acestora.

9. De asemenea, instanţa susţine că nici principiul constituţional al egalităţii cetăţenilor în faţa legii şi nici prezumţia caracterului licit al averii nu sunt încălcate prin dispoziţiile criticate. Egalitatea în faţa legii presupune aplicarea aceluiaşi tratament în situaţia în care împrejurările de fapt sunt identice. Or, modificarea politicii penale a legiuitorului, cu consecinţa modificărilor legislative, nu poate fi interpretată că ar încălca principiul egalităţii de tratament, în contextul în care dispoziţiile art. 1182 din Codul penal sunt aplicabile tuturor cauzelor aflate pe rolul organelor judiciare la momentul intrării lor în vigoare, fără nicio discriminare sub acest aspect. Împrejurarea că aceste prevederi legale nu sunt aplicabile celor care au fost deja judecaţi definitiv nu încalcă principiul egalităţii de tratament, întrucât împrejurările sunt diferite, dispoziţiile criticate neexistând la momentul soluţionării cauzelor respective.

10. Referitor la prezumţia caracterului licit al averii, instanţa opinează că instituirea măsurii de siguranţă reglementată de art. 1182 din Codul penal din 1969 nu încalcă norma constituţională. Prezumţia amintită are un caracter relativ, putând fi răsturnată în cazul în care există date potrivit cărora este posibil ca averea dobândită să aibă un caracter ilicit, inculpatul având posibilitatea să dovedească caracterul netemeinic al acestei susţineri.

11. Potrivit art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

12. Avocatul Poporului apreciază că dispoziţiile art. 1182 din Codul penal sunt constituţionale în măsura în care nu împiedică aplicarea legii penale mai favorabile faptelor săvârşite sub imperiul legii vechi. Însă, din punct de vedere al aplicării legii, textul este susceptibil a determina încălcarea principiilor egalităţii în faţa legii a cetăţenilor şi aplicării legii penale mai favorabile. De asemenea, susţine că prevederile privind confiscarea extinsă dau expresie dispoziţiilor constituţionale ale art. 44 alin. (1) teza finală, potrivit cărora conţinutul şi limitele dreptului de proprietate sunt stabilite prin lege, respectiv celor ale art. 44 alin. (9) care stabilesc că bunurile destinate, folosite sau rezultate din infracţiuni ori contravenţii pot fi confiscate numai în condiţiile legii.

13. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernul nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:

14. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.

15. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate, astfel cum reiese din încheierea de sesizare, îl reprezintă prevederile art. 1182 din Codul penal din 1969. Însă, din motivarea excepţiei rezultă că autorul critică conţinutul normativ al alin. 2 lit. a) din art. 1182 din Codul penal din 1969, care are următorul cuprins: “Confiscarea extinsă se dispune dacă sunt îndeplinite cumulativ următoarele condiţii:

a) valoarea bunurilor dobândite de persoana condamnată, într-o perioadă de 5 ani înainte si, dacă este cazul, după momentul săvârşirii infracţiunii, până la data emiterii actului de sesizare a instanţei, depăşeşte în mod vădit veniturile obţinute de aceasta în mod licit;”.

16. Curtea constată că, ulterior sesizării sale, la data de 1 februarie 2014 a intrat în vigoare Legea nr. 286/2009 privind Codul penal, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 510 din 24 iulie 2009, iar dispoziţiile criticate se regăsesc cu acelaşi conţinut în actualul Cod penal, la art. 1121 alin. (2) lit. a).

17. Având în vedere Decizia nr. 766 din 15 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 549 din 3 august 2011, prin care instanţa de contencios constituţional a statuat că sintagma “În vigoare”din cuprinsul dispoziţiilor art. 29 alin. (1) şi ale art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 este constituţională în măsura în care se interpretează în sensul că sunt supuse controlului de constituţionalitate şi legile sau ordonanţele ori dispoziţiile din legi sau din ordonanţe ale căror efecte juridice continuă să se producă şi după ieşirea lor din vigoare, se reţine îndeplinirea condiţiilor de admisibilitate prevăzute la art. 29 alin. (1)-(3) din Legea nr. 47/1992.

18. Autorul excepţiei susţine că dispoziţiile legale criticate contravin prevederilor constituţionale ale art. 15 alin. (2) care consacră principiul neretroactivităţii legii, art. 16 alin. (1) referitor la egalitatea în drepturi şi art. 44” alin. (8) teza a două privind prezumţia caracterului licit al dobândirii averii.

19. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine că, în legislaţia română, măsura de siguranţă a confiscării extinse a fost introdusă prin Legea nr. 63/2012 pentru modificarea şi completarea Codului penal al României şi a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 258 din 19 aprilie 2012, lege care reprezintă o transpunere a Deciziei-cadru nr. 2005/212/JAI a Consiliului Uniunii Europene. Condiţiile necesare cerute de legislaţia internă pentru luarea măsurii confiscării extinse se regăsesc şi în prevederile art. 3 alin. (2), (3) şi (4) din decizia menţionată.

20. Chiar înainte de modificarea legislativă în domeniul penal, operată prin Legea nr. 63/2012, Curtea Constituţională, prin Decizia nr. 799 din 17 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 440 din 23 iunie 2011, a subliniat că reglementarea prezumţiei dobândirii licite a averii nu împiedică legiuitorul primar sau delegat ca, în aplicarea dispoziţiilor art. 148 din Constituţie - Integrarea în Uniunea Europeană, să adopte reglementări care să permită deplina respectare a legislaţiei Uniunii în domeniul luptei împotriva criminalităţii. De altfel, acest obiectiv a fost avut în vedere şi de iniţiatorul propunerii de revizuire a Constituţiei, în mod special cu referire la Decizia-cadru 2005/212/JÂI a Consiliului din 24 februarie 2005 privind confiscarea produselor, a instrumentelor şi a bunurilor având legătură cu infracţiunea, publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, seria L, nr. 68 din 15 martie 2005, care obligă statele membre la luarea măsurilor necesare pentru a duce la îndeplinire cele stabilite în cuprinsul acestei decizii, în special a unei reduceri a sarcinii probei în ceea ce priveşte sursa bunurilor deţinute de o persoană condamnată pentru o infracţiune care are legătură cu criminalitatea organizată.

21. Cu privire la natura şi scopul instituţiei confiscării, Curtea reţine că, în Comunicarea Comisiei către Parlamentul European şi Consiliu, COM (2008) 766 final, aceasta menţiona faptul că pentru a descuraja activităţile de criminalitate organizată este esenţial ca infractorii să fie deposedaţi de produsele infracţiunii. Grupurile de criminalitate organizată construiesc reţele internaţionale de mare anvergură şi obţin profituri substanţiale din diferite activităţi cu caracter infracţional. Confiscarea şi recuperarea activelor deţinute de infractori constituie un mod foarte eficient de a combate criminalitatea organizată, orientat în principal spre profit. Confiscarea împiedică utilizarea averilor infractorilor ca sursă de finanţare pentru alte activităţi cu caracter infracţional, îndepărtează pericolul de a compromite încrederea în sistemele financiare şi de a corupe societatea legitimă. Confiscarea are un caracter disuasiv, deoarece întăreşte principiul potrivit căruia “criminalitatea nu aduce venituri”. Aceasta ar putea ajuta la eliminarea modelelor negative oferite de infractori comunităţilor locale. În unele cazuri, măsurile de confiscare a produselor infracţiunii permit urmărirea factorilor de decizie din sânul organizaţiilor criminale, care sunt rareori investigaţi şi urmăriţi penal.

22. Astfel, în cazul unor infracţiuni cu efecte şi consecinţe grave atât pe plan naţional, cât şi transnaţional. Curtea observă apariţia unui concept/principiu, potrivit căruia infracţiunile nu trebuie să genereze profit/venituri - “crimes does not pay”. De asemenea, în doctrină s-a reţinut că măsura confiscării averii nu reprezintă nimic altceva decât o opţiune de politică penală şi un mijloc de represiune şi de reeducare a celor care comit astfel de infracţiuni. Tot ceea ce reprezintă manifestare specifică crimei organizate ar trebui să fie inclus în această categorie. Această confiscare se încadrează în categoria celei de tipul fructum sceleris sau productum sceleris şi are ca obiect câştigurile financiare obţinute prin activităţi infracţionale.

23. Curtea observă că, potrivit art. 1182 din Codul penal din 1969, pentru luarea măsurii confiscării extinse trebuie îndeplinite următoarele condiţii cumulative: infracţiunea săvârşită să fie una din cele prevăzute” la alin. 1 al art. 118 din Codul penal din 1969; pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea comisă să fie închisoarea de 5 ani sau mai mare; fapta să fie susceptibilă să îi procure un folos material inculpatului; valoarea bunurilor dobândite de persoana condamnată, într-o perioadă de 5 ani înainte şi, dacă este cazul, după momentul săvârşirii infracţiunii, până la data emiterii actului de sesizare a instanţei, depăşeşte în mod vădit veniturile obţinute de aceasta în mod licit; instanţa are convingerea că bunurile respective provin din activităţi infracţionale de natura celor prevăzute la alin. 1 al art. 1182 din Codul penal din 1969, ceea ce presupune că nu s-a probat liceitatea bunurilor.

24. Curtea reţine, astfel, că dispoziţiile criticate vin să stabilească măsura confiscării extinse în cazul condamnării pentru comiterea unor categorii de infracţiuni care au caracter grav, prezentând un pericol social relevant şi a căror săvârşire permite acumularea unor bunuri a căror valoare depăşeşte în mod vădit veniturile obţinute licit, iar judecătorul are convingerea că bunurile respective provin din săvârşirea aceluiaşi tip de infracţiuni.

25. Procedând la efectuarea controlului de constituţionalitate propriu-zis, în ceea ce priveşte invocarea prevederilor constituţionale ale art. 16 alin. (1), Curtea observă că autorul excepţiei susţine că inculpaţii care au fost judecaţi anterior introducerii dispoziţiilor criticate în legislaţia naţională se află într-o situaţie net favorabilă, dar discriminatorie faţă de inculpaţii care au avut neşansa de a fi judecaţi după intrarea în vigoare a acestor prevederi, pentru fapte săvârşite în aceeaşi perioadă ca şi cei dintâi.

26. Curtea constată că, prin Decizia nr. 78 din 11 februarie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 273 din 14 aprilie 2014, a soluţionat deja această critică. Astfel, instanţa de contencios constituţional a constatat că este posibil ca un coautor să fie definitiv judecat sub imperiul legii vechi şi, pe cale de consecinţă, să nu se dispună luarea măsurii de siguranţă a confiscării extinse, pe când cu privire la celălalt coautor, care se află încă în faza procedurilor judiciare, să se dispună o astfel de măsură. Drept urmare, în măsura în care nu ar fi opozabilă legea penală mai favorabilă, acesta din urmă ar fi discriminat sub aspectul tratamentului juridic fără nicio justificare obiectivă şi rezonabilă faţă de primul. Acest raţionament al Curţii are în vedere doar situaţia în care faptele penale ale coautorilor au fost comise înainte de intrarea În vigoare a dispoziţiilor legale criticate.

27. Curtea reţine însă că autorul prezentei excepţii nu se află într-o astfel de situaţie, fapta sa fiind săvârşită după intrarea în vigoare a Legii nr. 63/2012. Din această perspectivă nu se poate afirma că o persoană care a săvârşit fapta înainte de intrarea în vigoare a dispoziţiilor criticate se află în aceeaşi situaţie cu cea care a săvârşit fapta ulterior intrării în vigoare a acestor dispoziţii. Este evident că aceste persoane se află în situaţii diferite. Referitor la principiul egalităţii, instanţa de contencios constituţional a decis, în mod constant, că acesta nu înseamnă uniformitate, aşa încât, dacă la situaţii egale trebuie să corespundă un tratament egal, la situaţii diferite tratamentul nu poate fi decât diferit (de exemplu, Decizia nr. 102 din 6 iunie 2000, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 389 din 21 august 2000). Astfel, celui care a săvârşit fapta înainte de intrarea în vigoare a dispoziţiilor criticate i se va aplica legea penală mai favorabilă, care nu prevedea măsura confiscării extinse, pe când celui care a săvârşit fapta ulterior intrării în vigoare a acestor dispoziţii i se va aplica legea în vigoare la acel moment, adică legea ce prevede măsura confiscării extinse. Prin urmare, Curtea constată că dispoziţiile constituţionale ale art. 16 alin. (1) sunt pe deplin respectate.

28. În ceea ce priveşte susţinerea potrivit căreia normele legale criticate lipsesc de conţinut prezumţia constituţională de dobândire licită a averii, Curtea reţine că aceste norme reglementează condiţiile în care urmează să opereze confiscarea extinsă. În această împrejurare, instanţa de contencios constituţional este chemată să analizeze dacă măsura confiscării extinse îndeplineşte cerinţele constituţionale ale art. 44 alin. (8) teza a două referitor la prezumţia caracterului licit al dobândirii averii. Pentru a realiza acest control se impune o analiză a principiului constituţional invocat, pe care Curtea este îndrituită să o realizeze.

29. În virtutea rolului său de garant al supremaţiei Constituţiei, Curtea nu numai că poate, dar este singura autoritate care are dreptul şi obligaţia de a interpreta un text constituţional ori de câte ori se impune şi de a evidenţia aspecte din legislaţie în contradicţie cu Legea fundamentală. (Decizia nr. 1.557 din 18 noiembrie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 40 din 19 ianuarie 2010). Interpretarea efectuată de Curte trebuie realizată în lumina condiţiilor sociale actuale.

30. Este indiscutabil faptul că societatea evoluează, iar noile realităţi politice, sociale, economice, culturale trebuie să fie normate, să se regăsească în conţinutul dreptului pozitiv. Dreptul este viu, astfel că, odată cu societatea, şi el trebuie să se adapteze modificărilor survenite (a se vedea Decizia nr. 766 din 15 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 549 din 3 august 2011).

31. Departe de a fi doar o filosofie doctrinară, teoria “doctrina dreptului viu” (living law concept; diritto vivante) este larg acceptată şi aplicată atât la nivelul Curţilor Constituţionale, cât şi la nivelul Curţii Europene a Drepturilor Omului. De exemplu: Hotărârea din 7 iulie 1989 pronunţată în Cauza Soering împotriva Regatului Unit - “Convenţia este un instrument viu, care trebuie interpretat în lumina condiţiilor actuale”; Hotărârea din 29 aprilie 2002 pronunţată în Cauza Pretty împotriva Regatului Unit - “Curtea trebuie să aibă o abordare dinamică şi flexibilă în ceea ce priveşte interpretarea Convenţiei, care este un instrument viu, orice interpretare trebuind să fie în concordanţă cu obiectivele fundamentale ale acesteia şi cu coerenţa sistemului apărării drepturilor omului”.

32. În jurisprudenţa sa, concretizată prin Decizia nr. 1.533 din 28 noiembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 905 din 20 decembrie 2011, Curtea a statuat că “Drepturile fundamentale consacrate prin Constituţie nu au o existenţă abstractă, ele exercitându-se în corelare şi coroborare cu celelalte prevederi constituţionale. Această interdependenţă funcţională determină atât cadrul în care aceste drepturi se exercită, cât şi conţinutul material concret al acestora”. Astfel, prevederile constituţionale trebuie interpretate şi aplicate în concordanţă cu celelalte dispoziţii constituţionale în aşa fel încât să promoveze consecvenţă internă şi armonie între diferitele sale dispoziţii. De asemenea, dispoziţiile Constituţiei trebuie interpretate sistematic şi prin luarea în considerare a finalităţii lor, fără a se absolutiza una dintre acestea, până la înlăturarea celorlalte la fel de importante (Decizia nr. 566 din 20 decembrie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 155 din 22 februarie 2005).

33. Determinarea conţinutului prezumţiei dobândirii licite a averii trebuie realizată în lumina criteriilor definite de Curte. Din această perspectivă, Curtea distinge în cuprinsul Legii fundamentale două categorii de drepturi, şi anume drepturi absolute (de exemplu, dreptul la viaţă şi la integritate fizică şi psihică), cărora autorităţile statului nu le pot aduce atingere în nicio situaţie, şi drepturi relative, al căror exerciţiu poate fi restrâns cu respectarea unor anumite condiţii.

34. Curtea reţine că, prin definiţie, în ceea ce priveşte conţinutul şi întinderea atributelor, dreptul de proprietate nu este neîngrădit, ci este configurat de dispoziţiile legii, care stabilesc limitele exerciţiului acestuia şi constituie expresia îmbinării interesului individual al titularului cu interesele colective sau generale (Decizia nr. 492 din 21 noiembrie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 54 din 22 ianuarie 2014). În acelaşi timp, prezumţia dobândirii licite a averii constituie una dintre garanţiile constituţionale ale dreptului de proprietate. Această prezumţie se întemeiază şi pe principiul general, potrivit căruia orice act sau fapt juridic este licit până la dovada contrarie, impunând, în ceea ce priveşte averea unei persoane, ca dobândirea ilicită a acesteia să fie dovedită. (Decizia nr. 453 din 16 aprilie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 374 din 16 mai 2008). Prin urmare, de vreme ce dreptul de proprietate nu este un drept absolut, ci poate comporta anumite limitări, nu se poate pretinde că o garanţie a acestui drept poate avea un caracter absolut. A susţine contrariul duce la situaţia în care, deşi dreptul principal poate fi supus unor limitări, în unele circumstanţe, prin aplicarea prezumţiei, el devine absolut.

35. Aşa fiind, în contextul stabilirii faptului că prezumţia caracterului licitai dobândirii averii nu este o prezumţie absolută, caracterul relativ al acestei prezumţii nu determină o răsturnare a sarcinii probei, principiul actori incumbit probatio rămânând pe deplin aplicabil, Curtea urmează să stabilească standardul de probă necesar răsturnării unei prezumţii legale relative. Astfel, Curtea observă că prezumţiile legale, din punctul de vedere al puterii lor doveditoare, pot fi relative (iuris tantum) şi absolute (iuris et de iure). Prezumţiile relative nu stabilesc adevăruri categorice, sustrase oricărei posibilităţi de discuţie, de corectare sau infirmare, putând fi combătute, aşadar, prin proba contrară. Prezumţiile absolute, neadmiţând posibilitatea înfrângerii lor, creează imaginea unor adevăruri absolute, imuabile, dobândite odată şi pentru totdeauna şi impuse tuturor prin forţa unei rostiri legiuitoare.

36. În doctrină, în privinţa sarcinii probei în materia confiscării, se arată că aceasta are trăsături specifice în sensul că se observă, pe de o parte, o “relaxare” în ceea ce priveşte proba faptelor specifice sau a actelor de natura celor care au atras condamnarea, iar, pe de altă parte, o “divizare” a sarcinii probei, cel în cauză având posibilitatea de a dovedi caracterul licit al bunurilor pe care ie deţine. Curtea reţine, însă, că “relaxarea” se referă doar la probarea faptelor sau a actelor de natura celor care au atras condamnarea, art. 1182 alin. 2 lit. b) din Codul penal din 1969 stabilind că instanţa trebuie să îşi formeze convingerea că bunurile respective provin din activităţi infracţionale, fără a fi nevoie de pronunţarea unei hotărâri de condamnare pentru aceste fapte, şt nicidecum că această “relaxare” se referă la dovedirea caracterului ilicit al bunurilor dobândite.

37. Tot doctrina a subliniat că prezumţia dobândirii licite a averii reprezintă o aplicaţie a prezumţiei de nevinovăţie. Din această perspectivă, urmând a stabili natura măsurii confiscării extinse, Curtea constată că instituţia confiscării extinse nu este altceva decât o formă a măsurii de siguranţă a confiscării. În sistemul sancţiunilor de drept penal s-a impus necesitatea ca, alături de mijloacele de constrângere cu caracter represiv, să se instituie şi un cadru complementar, respectiv cel al măsurilor de siguranţă. Acestea sunt destinate să preîntâmpine săvârşirea altor fapte penale prin înlăturarea stărilor de pericol care au provocat luarea lor. Măsurile de siguranţă, între care se regăseşte şi măsura confiscării extinse, au, în sfera categoriilor juridicei caracterul de sancţiuni de drept penal, în conformitate cu prevederile art. 2 din Codul penal, deoarece pot fi dispuse numai faţă de persoanele care au săvârşit fapte penale, chiar dacă făptuitorului nu i se aplică o pedeapsă, conform art. 107 alin. (2) şi (3) din Codul penal. De altfel, şi Curtea Constituţională a statuat că incidenţa aplicării lor nu este determinată de

existenţa răspunderii penale pentru fapta săvârşită, ci de existenţa stării de pericol relevată de acea faptă (Decizia nr. 78 din 11 februarie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 273 din 14 aprilie 2014).

38. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că dreptul unei persoane urmărite penal de a fi prezumată nevinovată şi de a obliga acuzarea să suporte sarcina de a proba afirmaţiile îndreptate împotriva sa intră sub incidenţa noţiunii generale de proces echitabil (Hotărârea din 17 decembrie 1996, pronunţată în Cauza Saunders împotriva Regatului Unit, pct. 68). Acest drept nu este însă absolut, întrucât orice sistem juridic operează cu prezumţii de fapt sau de drept, la care convenţia nu se opune în principiu atât timp cât statele contractante nu încalcă anumite limite, ţinând seama de gravitatea mizei în cauză şi respectând dreptul la apărare (Hotărârea din 7 octombrie 1988, pronunţată în Cauza Salabiaku împotriva Franţei, pct. 28).

39. Astfel, în ceea ce priveşte măsura confiscării extinse, în vederea stabilirii standardului de probă, Curtea Constituţională reţine că nu trebuie plecat de la premisa că prezumţia dobândirii licite a averii poate fi răsturnată doar prin probe, respectiv prin probarea faptului că bunurile în cauză provin din comiterea de infracţiuni. Dacă aceasta ar fi abordarea, confiscarea extinsă ar fi lipsită de orice raţiune de a exista, căci dacă se ajunge la probarea fiecărui act infracţional din care provin anumite bunuri, se va ajunge şi la condamnarea autorului pentru aceste acte, şi deci la confiscarea specială a bunurilor astfel obţinute, nemaigăsindu-şi utilitatea măsura confiscării extinse. Prin urmare, o prezumţie legală relativă poate fi răsturnată nu doar prin probe, ci şi prin prezumţii simple, fapt statuat şi în doctrină. De altfel, prin Decizia nr. 85 din 3 septembrie 1996, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 211 din 6 septembrie 1996, instanţa de contencios constituţional a statuat că prezumţia instituită de alin. (8) al art. 44 din Constituţie nu împiedică cercetarea caracterului ilicit al dobândirii averii, ceea ce înseamnă că această prezumţie nu este una absolută.

40. Dacă s-ar accepta teza caracterului absolut al prezumţiei dobândirii licite a averii, contrar prevederilor constituţionale, s^ar ajunge la negarea intereselor legitime ale societăţii în ansamblu, căreia statul este ţinut să îi acorde ocrotire, cu consecinţa ruperii echilibrului ce trebuie să existe între interesul general al societăţii şi interesele legitime ale fiecărei persoane. De asemenea, Curtea observă că măsura confiscării extinse se poate dispune în legătură cu săvârşirea unor infracţiuni grave, susceptibile să procure şi să genereze foloase materiale ilicite, infracţiuni a căror săvârşire reprezintă scopul grupurilor infracţionale organizate şi care se înscriu în fenomenul criminalităţii organizate. În acest context, absolutizarea prezumţiei dobândirii licite a averii ar presupune o veritabilă “probatio diabolica în sarcina organelor judiciare.

41. Curtea reţine că folosirea de prezumţii în cadrul procedurilor de confiscare este recunoscută şi la nivelul instanţei de la Strasbourg, dar ea trebuie să fie însoţită de anumite garanţii, ce vin să protejeze drepturile apărării. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că fiecare sistem juridic recunoaşte prezumţiile de fapt sau de drept. Convenţia în mod evident nu interzice astfel de prezumţii, în principiu. Cu toate acestea, dreptul reclamanţilor la respectarea bunurilor lor presupune existenţa unei garanţii judiciare eficiente (Decizia din 5 iulie 2001, pronunţată în Cauza Arcuri împotriva Italiei). Astfel, din jurisprudenţa europeană (Hotărârea din 23 septembrie 2008, pronunţată în Cauza Grayson şi Barnham împotriva Regatului Unit, paragraful 45; Hotărârea din 5 iulie 2001, pronunţată în Cauza Phillips împotriva Regatului Unit, paragrafele 42 şi 43; Decizia din 5 iulie 2001, pronunţată în Cauza Arcuri împotriva Italiei; Decizia din 27 iunie 2002, pronunţată în Cauza Butler împotriva Regatului Unit) se desprinde necesitatea existentei următoarelor garanţii: evaluarea trebuie făcută de către o instanţă în cadrul unei proceduri judiciare, ce include o audiere publică; apărarea trebuie să aibă acces la dosarul cauzei/comunicarea în avans a argumentelor acuzării; persoanele în cauză trebuie să aibă posibilitatea să administreze probe, să ridice obiecţiile şi să prezinte dovezile (fie ele mărturii documentare sau verbale) pe care le consideră necesare; prezumţiile pe care acuzarea se bazează să nu fie absolute, astfel încât ele să poată fi răsturnate de inculpat.

42. Prin urmare, instanţa europeană a statuat că aplicarea practică a diverselor dispoziţii naţionale, care permit confiscarea extinsă, este compatibilă cu noţiunea de proces echitabil, cu prezumţia de nevinovăţie, cu protecţia proprietăţii, şi include confiscarea în cadrul pedepselor penale la care se referă art. 7 din Convenţie. A se vedea în acest sens Hotărârea din 23 septembrie 2008, pronunţată în Cauza Grayson şi Bamham împotriva Regatului Unit, paragraful 45, Hotărârea din 5 iulie 2001, pronunţată în Cauza Phillips împotriva Regatului Unit, paragrafele 42 şi 43, Hotărârea din 1 martie 2007, pronunţată în Cauza Geerings împotriva Olandei, paragraful 44, precum şi Hotărârea din 10 mai 2012, pronunţată în Cauza Sud Fondi - S.R.L. şi alţii împotriva Italiei, paragraful 52.

43. Curtea constată că dispoziţiile privind confiscarea extinsă, introduse în legislaţia română prin Legea nr. 63/2012, reglementează garanţiile relevate în jurisprudenţa curţii europene. Astfel, măsura confiscării extinse este dispusă de către o instanţă judecătorească, pe baza convingerii proprii că bunurile supuse confiscării provin din activităţi infracţionale, formate în urma parcurgerii unei proceduri judiciare publice, în cadrul căreia persoanele în cauză au acces la dosar şi la argumentele acuzării şi au posibilitatea să propună probe şi să prezinte dovezile pe care le consideră necesare.

44. Pentru considerentele prezentate mai sus, Curtea constată că dispoziţiile legale criticate nu contravin prevederilor art. 44 alin. (8) din Legea fundamentală.

45. Referitor la critica autorului excepţiei, potrivit căreia dispoziţiile supuse controlului de constituţionalitate permit aplicarea cu caracter retroactiv a măsurii confiscării extinse, cu încălcarea art. 15 alin. (2) din Constituţie, atât timp cât aceasta se aplică unor bunuri dobândite în urmă cu până la 5 ani, dar anterior intrării în vigoare a Legii nr. 63/2012, Curtea reţine că prin Decizia nr. 78 din 11 februarie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea J, nr. 273 din 14 aprilie 2014, a statuat că: “sub incidenţa reglementării constituţionale consacrate de art. 15 alin. (2) referitor la retroactivitatea legii penale sau contravenţionale mai favorabile pot intra numai normele de drept penal material (substanţial) şi nicidecum cele de drept penal procedural care sunt de imediată aplicare. Dreptul penal cuprinde ansamblul normelor juridice prin care se stabileşte ce fapte constituie infracţiuni, sancţiunea ce urmează a fi adoptată (aplicată) în cazul săvârşirii infracţiunii, condiţiile în care statul poate trage la răspundere penală persoanele care săvârşesc infracţiuni, precum şi condiţiile în care urmează să fie executate pedepsele şi măsurile ce se pot lua în cazul săvârşirii unor fapte penale. Prin lege penală se înţelege o normă de drept substanţial sau material cu un conţinut normativ propriu-zis, adică o normă care stabileşte conduite, fapte, acţiuni ale subiecţilor într-un raport juridic, în timp ce prin expresia referitoare la dreptul procesual ori procedural se exprimă categoria normelor juridice care cuprind în conţinutul lor proceduri, modalităţi sau mijloace prin care se aplică normele dreptului substanţial. Prin Decizia nr. 1.470 din 8 noiembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 853 din 2 decembrie 2011, Curtea Constituţională, referindu-se la criteriile de delimitare ale normelor de drept penal de cele de procedură penală, a constatat că «aşezarea acestor norme în Codul penal sau în Codul de procedură penală nu constituie un criteriu pentru deosebirea lor». Drept urmare, ceea ce prevalează în stabilirea acestui caracter constă în obiectul de reglementare, scopul şi rezultatul la care conduce norma pusă în discuţie. Astfel, dacă se ia în considerare criteriul obiectului de reglementare al normei, se constată că art. 1182 alin. 2 lit. a) din Codul penal din 1969 este o normă referitoare la confiscarea specială, putând fi încadrată în categoria normelor de drept substanţial şi nu în categoria celor de procedură penală, deoarece în art. 2 din Codul penal din 1969 se arată că legea penală prevede şi măsurile ce se pot lua în cazul săvârşirii de infracţiuni. Or, măsura de siguranţă a confiscării extinse este una dintre acestea. Totodată, nu poate fi înlăturat nici criteriul rezultatului la care conduce norma cu privire la înlăturarea unei stări de pericol şi la preîntâmpinarea săvârşirii faptelor prevăzute de legea penală. În consecinţă, măsura de siguranţă a confiscării extinse este o normă de drept penal material.”

46. Curtea constată existenţa unei deosebiri între situaţia ce a stat la baza pronunţării Deciziei nr. 78/2014 şi prezenta cauză. Astfel, în prima cauză infracţiunile au fost săvârşite înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 63/2012, pe când, în prezenta cauză, infracţiunile au fost săvârşite după intrarea în vigoare a legii referitoare la confiscarea extinsă. De asemenea, cele două cauze diferă şi din perspectiva formulării criticilor de neconstituţionalitate, în cauza de faţă, autorul invocând neconstituţionalitatea prevederii care permite confiscarea extinsă a bunurilor dobândite înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 63/2012, chiar dacă faptele pentru care este cercetat au fost comise după această dată, respectiv după 22 aprilie 2012.

47. În doctrină s-a reţinut că măsura de siguranţă a confiscării extinse poate fi aplicată doar dacă atât infracţiunea care a determinat condamnarea, cât şi actele anterioare acesteia din care provin bunurile ce fac obiectul confiscării extinse au fost comise după intrarea în vigoare a dispoziţiilor Legii nr. 63/2012.

48. Curtea reţine că principiul neretroactivităţii legii îşi găseşte justificarea şi are rolul de a asigura stabilitatea şi securitatea raporturilor juridice. Prin urmare numai o normă previzibilă poate determina în mod clar conduita subiecţilor de drept, destinatari ai legii. Tocmai de aceea, doctrina a statuat că o lege, odată adoptată, produce şi trebuie să producă efecte juridice numai pentru viitor. Aceasta pentru simplul motiv că legea se adresează subiectelor de drept, permiţând sau interzicând şi, bineînţeles, sancţionând atitudinile deviante. Este absurd să se pretindă unui subiect de drept să răspundă pentru comportamente şi o conduită pe care a avut-o anterior intrării în vigoare a unei legi care reglementează această conduită. Subiectul de drept nu putea să prevadă ce va reglementa legiuitorul, iar comportamentul său este normal şi firesc dacă se desfăşoară în cadrul ordinii de drept în vigoare.

49. În considerarea celor de mai sus şi având în vedere jurisprudenţa instanţei de contencios constituţional care califică confiscarea extinsă ca instituţie de drept material, Curtea constată că norma legală criticată nu poate retroactiva nici cu privire la confiscarea bunurilor dobândite înainte de intrarea ei în vigoare, chiar dacă infracţiunile pentru care s-a dispus condamnarea sunt comise după această dată. Dacă s-ar dispune măsura confiscării extinse pentru bunurile dobândite înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 63/2012, s-ar încălca principiul neretroactivităţii legii consacrat de art. 15 alin. (2) din Constituţie.

50. În concluzie, Curtea constată că normele legale criticate sunt constituţionale în măsura în care confiscarea extinsă nu se aplică bunurilor dobândite înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 63/2012.

51. Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu majoritate de voturi,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Admite excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Ioan Savu în Dosarul nr. 7.494/30/2013 al Tribunalului Timiş - Secţia penală şi constată că dispoziţiile art. 1182 alin. 2 lit. a) din Codul penal din 1969 sunt constituţionale în măsura în care confiscarea extinsă nu se aplică asupra bunurilor dobândite înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 63/2012 pentru modificarea şi completarea Codului penal al României şi a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal.

Definitivă şi general obligatorie.

Decizia se comunică preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Tribunalului Timiş - Secţia penală şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunţată în şedinţa din data de 25 iunie 2014.

 

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE

AUGUSTIN ZEGREAN

Magistrat-asistent,

Bianca Drăghici

 

ACTE ALE ORGANELOR DE SPECIALITATE ALE ADMINISTRAŢIEI PUBLICE CENTRALE

MINISTERUL EDUCAŢIEI NAŢIONALE

 

ORDIN

pentru aprobarea Calendarului activităţilor prevăzute în Metodologia privind echivalarea pe baza ECTS/SECT a învăţământului universitar de scurtă durată, realizat prin colegiul cu durata de 3 ani sau institutul pedagogic cu durată de 3 ani, cu ciclul I de studii universitare de licenţă, pentru cadrele didactice din învăţământul preuniversitar, aprobată prin Ordinul ministrului educaţiei, cercetării, tineretului şi sportului nr. 5.553/2011, sesiunea 2014-2015

 

În baza prevederilor art. 149 alin. (3) din Legea educaţiei naţionale nr. 1/2011, cu modificările şi completările ulterioare, în conformitate cu prevederile Metodologiei privind echivalarea pe baza ECTS/SECT a învăţământului universitar de scurtă durată, realizat prin colegiul cu durata de 3 ani sau institutul pedagogic cu durată de 3 ani, cu ciclul I de studii universitare de licenţă, pentru cadrele didactice din învăţământul preuniversitar, aprobată prin Ordinul ministrului educaţiei, cercetării, tineretului şi sportului nr. 5.553/2011, cu modificările ulterioare,

în baza prevederilor Hotărârii Guvernului nr. 185/2013 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Educaţiei Naţionale, cu modificările şi completările ulterioare,

ministrul educaţiei naţionale emite prezentul ordin.

Art. 1. - Se aprobă Calendarul activităţilor prevăzute în Metodologia privind echivalarea pe baza ECTS/SECT a învăţământului universitar de scurtă durată, realizat prin colegiul cu durata de 3 ani sau institutul pedagogic cu durată de 3 ani, cu Ciclul I de studii universitare de licenţă, pentru cadrele didactice din învăţământul preuniversitar, aprobată prin Ordinul ministrului educaţiei, cercetării, tineretului şi sportului nr. 5.553/2011, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 733 din 19 octombrie 2011, cu modificările ulterioare, sesiunea 2014-2015, prevăzut în anexa care face parte integrantă din prezentul ordin.

Art. 2. - Direcţia generală management, resurse umane şi reţea şcolară naţională din Ministerul Educaţiei Naţionale, inspectoratele şcolare, unităţile de învăţământ preuniversitar şi instituţiile de învăţământ superior duc la îndeplinire prevederile prezentului ordin.

Art. 3. - Prezentul ordin se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

 

Ministrul educaţiei naţionale,

Remus Pricopie

 

Bucureşti, 10 septembrie 2014.

Nr. 4.553.

 

ANEXĂ

 

CALENDARUL

activităţilor prevăzute în Metodologia privind echivalarea pe baza ECTS/SECT a învăţământului universitar de scurtă durată, realizat prin colegiul cu durata de 3 ani sau Institutul pedagogic cu durată de 3 ani, cu ciclul I de studii universitare de licenţă, pentru cadrele didactice din învăţământul preuniversitar, aprobată prin Ordinul ministrului educaţiei, cercetării, tineretului şi sportului nr. 5.553/2011, sesiunea 2014-2015

 

I. În vederea echivalării pe baza ECTS/SECT a învăţământului universitar de scurtă durată, realizat prin colegiul cu durata de 3 ani sau institutul pedagogic cu durată de 3 ani, cu ciclul I de studii universitare de licenţă, pentru cadrele didactice din învăţământul preuniversitar, conform Metodologiei privind echivalarea pe baza ECTS/SECT a învăţământului universitar de scurtă durată, realizat prin colegiul cu durata de 3 ani sau institutul pedagogic cu durată de 3 ani, cu ciclul I de studii universitare de licenţă, pentru cadrele didactice din învăţământul preuniversitar, aprobată prin Ordinul ministrului educaţiei, cercetării, tineretului şi sportului nr. 5.553/2011, cu modificările ulterioare, sesiunea 2014-2015, dosarele cu documentele justificative ale cadrelor didactice pentru care se aplică acest sistem de echivalare se depun la inspectoratele şcolare.

Inspectorul şcolar pentru dezvoltarea resurselor umane verifică îndeplinirea cumulativă a condiţiilor de echivalare prevăzute la art. 3 din Metodologia privind echivalarea pe baza ECTS/SECT a învăţământului universitar de scurtă durată, realizat prin colegiul cu durata de 3 ani sau institutul pedagogic cu durată de 3 ani, cu ciclul I de studii universitare de licenţă, pentru cadrele didactice din învăţământul preuniversitar, aprobată prin Ordinul ministrului educaţiei, cercetării, tineretului şi sportului nr. 5.553/2011, cu modificările ulterioare, pentru categoriile de cadre didactice prevăzute la art. 1 din aceeaşi metodologie, întocmeşte situaţia centralizată, pe specializări, a cadrelor didactice care au solicitat echivalarea, formulează observaţii cu privire la dosarele verificate.

II. În vederea echivalării pe baza ECTS/SECT a învăţământului universitar de scurtă durată, realizat prin colegiul cu durata de 3 ani sau institutul pedagogic cu durată de 3 ani, cu ciclul I de studii universitare de licenţă, pentru cadrele didactice din învăţământul preuniversitar, conform Metodologiei privind echivalarea pe baza ECTS/SECT a învăţământului universitar de scurtă durată, realizat prin colegiul cu durata de 3 ani sau institutul pedagogic cu durată de 3 ani, cu ciclul I de studii universitare de licenţă, pentru cadrele didactice din învăţământul preuniversitar, aprobată prin Ordinul ministrului educaţiei, cercetării, tineretului şi sportului nr. 5.553/2011, cu modificările ulterioare, sesiunea 2014-2015, ordinea derulării activităţilor este următoarea;

1. Depunerea şi înregistrarea la inspectoratul şcolar a dosarelor cuprinzând documentele justificative în vederea echivalării pe baza ECTS/SECT a învăţământului universitar de scurtă durată, realizat prin colegiul cu durata de 3 ani sau institutul pedagogic cu durată de 3 ani, cu ciclul I de studii universitare de licenţă; verificarea îndeplinirii condiţiilor cumulative prevăzute la art. 3 din Metodologia privind echivalarea pe baza ECTS/SECT a învăţământului universitar de scurtă durată, realizat prin colegiul cu durata de 3 ani sau institutul pedagogic cu durată de 3 ani, cu ciclul I de studii universitare de licenţă, pentru cadrele didactice din învăţământul preuniversitar, aprobată prin Ordinul ministrului educaţiei, cercetării, tineretului şi sportului nr. 5.553/2011, cu modificările ulterioare Perioada: 1-31 octombrie 2014

2. Afişarea listei cuprinzând cadrele didactice care îndeplinesc/nu îndeplinesc condiţiile de echivalare pe baza ECTS/SECT a învăţământului universitar de scurtă durată, realizat prin colegiul cu durata de 3 ani sau institutul pedagogic cu durată de 3 ani, cu ciclul I de studii universitare de licenţă

Termen: 14 noiembrie 2014

3. Transmiterea la Ministerul Educaţiei Naţionale - Direcţia generală management, resurse umane şi reţea şcolară naţională - a situaţiei statistice pe specializări a cadrelor didactice care au solicitat echivalarea pe baza ECTS/SECT a învăţământului universitar de scurtă durată, realizat prin colegiul cu durata de 3 ani sau institutul pedagogic cu durată de 3 ani, cu ciclul I de studii universitare de licenţă

Termen: 14 noiembrie 2014

4. Completarea dosarelor cadrelor didactice care nu au dosarele complete cu documentele necesare în vederea echivalării pe baza ECTS/SECT a învăţământului universitar de scurtă durată, realizat prin colegiul cu durata de 3 ani sau institutul pedagogic cu durată de 3 ani, cu ciclul I de studii universitare de licenţă

Perioada: 17 noiembrie-28 noiembrie 2014

5. Transmiterea la Ministerul Educaţiei Naţionale - Direcţia generală management, resurse umane şi reţea şcolară naţională - a situaţiei statistice finale centralizate, pe specializări, a cadrelor didactice care au solicitat echivalarea pe baza ECTS/SECT a învăţământului universitar de scurtă durată, realizat prin colegiul cu durata de 3 ani sau institutul pedagogic cu durată de 3 ani, cu ciclul I de studii universitare de licenţă şi care îndeplinesc cumulativ condiţiile prevăzute de Metodologia privind echivalarea pe baza ECTS/SECT a învăţământului universitar de scurtă durată, realizat prin colegiul cu durata de 3 ani sau institutul pedagogic cu durată de 3 ani, cu ciclul I de studii universitare de licenţă, pentru cadrele didactice din învăţământul preuniversitar. aprobată prin Ordinul ministrului educaţiei, cercetării, tineretului şi sportului nr. 5.553/2011, cu modificările ulterioare, în vederea echivalării

Termen: 5 decembrie 2014

6. Transmiterea dosarelor complete, însoţite de observaţiile inspectorului şcolar pentru dezvoltarea resurselor umane, pe specializări, către instituţiile de învăţământ superior stabilite de Ministerul Educaţiei Naţionale, pentru evaluare, echivalare şi eliberarea atestatelor de echivalare

Perioada: 10-19 decembrie 2014

7. Evaluarea dosarelor la nivelul structurilor universitare care asigură formarea iniţială şi continuă a personalului didactic

Perioada: 5 ianuarie-30 mai 2015

8. Eliberarea atestatelor de echivalare valabile pentru ocuparea de funcţii didactice în învăţământul preşcolar şi preuniversitar obligatoriu

Până la 1 septembrie 2015

 

ACTE ALE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

COMPLETUL PENTRU DEZLEGAREA UNOR CHESTIUNI DE DREPT

DECIZIA Nr. 6

din 23 iunie 2014

 

Dosar nr. 4/1/2014/HP/C

 

Iulia Cristina Tarcea - vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - preşedintele completului

Lavinia Curelea - preşedintele Secţiei I civile

Roxana Popa -preşedintele delegat al Secţiei a II-a civile

Dragu Creţu - judecător la Secţia I civilă

Romaniţă Ecaterina Vrînceanu - judecător la Secţia I civilă

Cristina Petronela Văleanu - judecător la Secţia I civilă

Adina Georgeta Nicolae - judecător la Secţia I civilă - judecător-raportor

Mihaela Tăbârcă - judecător la Secţia I civilă

Tatiana Gabriela Năstase - judecător la Secţia a II-a civilă

Eugenia Voicheci - judecător la Secţia a II-a civilă

Ileana Izabela Dolache - judecător la Secţia a II-a civilă - judecător-raportor

Rodica Dorin - judecător la Secţia a II-a civilă Carmen

Trănica Teau - judecător la Secţia a II-a civilă

 

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept ce formează obiectul Dosarului nr. 4/1/2014/HP/C a fost constituit conform dispoziţiilor art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă şi ale art. 275 alin, (1) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu modificările şi completările ulterioare.

Şedinţa este prezidată de doamna judecător Iulia Cristina Tarcea, vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

La şedinţa de judecată participă doamna Adriana Stamatescu, magistrat-asistent, desemnată în conformitate cu dispoziţiile art. 276 din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu modificările şi completările ulterioare.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a luat în examinare sesizarea formulată de Tribunalul Botoşani - Secţia I civilă în Dosarul nr. 13.696/193/2013, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile în legătură cu chestiunea de drept vizând interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 527 alin. (2) şi art. 529 alin. (2) din noul Cod civil, în corelare cu prevederile Ordonanţei Guvernului nr. 26/1994 privind drepturile de hrană, în timp de pace, ale preşedintelui din sectorul de apărare naţională, ordine publică şi siguranţă naţională, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.

Magistratul-asistent prezintă referatul cauzei, arătând că la dosar au fost depuse practica judiciară, precum şi raportul întocmit de judecătorii-raportori. Se mai referă asupra faptului că raportul a fost comunicat părţilor, în conformitate cu dispoziţiile art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă, şi că nu s-au depus puncte de vedere.

În urma deliberărilor, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept rămâne în pronunţare asupra admisibilităţii sesizării privind pronunţarea unei hotărâri prealabile.

ÎNALTA CURTE,

deliberând asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele:

1. Titularul şi obiectul sesizării

Tribunalul Botoşani - Secţia I civilă a dispus, prin încheierea de şedinţă din 2.04.2014, pronunţată în Dosarul nr. 13.696/193/2013, sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în temeiul dispoziţiilor art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile în legătură cu chestiunea de drept vizând interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 527 alin. (2) şi art. 529 alin. (2) din noul Cod civil, în corelare cu prevederile Ordonanţei Guvernului nr. 26/1994, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.

2. Expunerea succintă a procesului

Prin Cererea înregistrată la 27 iunie 2013 pe rolul Judecătoriei Botoşani, reclamanta T.I.M. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul C.D., obligarea acestuia la plata unei pensii de întreţinere majorate, din veniturile realizate din muncă, începând cu data introducerii acţiunii până la majoratul copilului, întemeindu-şi în drept cererea pe dispoziţiile art. 531, 532 şi următoarele din Codul civil.

Prin Sentinţa civilă nr. 11.774 din 9 decembrie 2013 a Judecătoriei Botoşani s-a admis cererea şi s-a dispus obligarea pârâtului la plata pensiei de întreţinere, la determinarea cuantumului acesteia avându-se în vedere, ca venit net lunar, şi echivalentul normei de hrană primite de pârât.

Pârâtul a declarat apel, criticând soluţia primei instanţe şi arătând că în mod greşit s-a inclus în cuantumul venitului net lunar, în funcţie de care s-a determinat pensia de întreţinere, şi norma de hrană, care este un drept gratuit ce se acordă în natură sau în bani, nefiind un venit impozabil.

3. Motivele de admisibilitate reţinute de titularul sesizării

Tribunalul Botoşani a apreciat ca admisibilă sesizarea Înaltei Curţi, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, arătând că: a) de lămurirea modului de interpretare a dispoziţiilor art. 527 alin. (2) şi art. 529 alin. (2) din noul Cod civil coroborate cu prevederile Ordonanţei Guvernului nr. 26/1994, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, depinde soluţionarea pe fond a cauzei, întrucât cuantumul pensiei de întreţinere datorate de părinte se determină în funcţie de venitul său net, controversa fiind în legătură cu includerea sau nu a normei de hrană în această categorie de venituri;

b) problema de drept este nouă, deoarece, din consultarea jurisprudenţei, s-a constatat că asupra acestei probleme Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat printr-o altă hotărâre;

c) problema de drept nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, conform evidenţelor Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, consultate la data de 2 aprilie 2014.

4. Punctul de vedere al părţilor cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

Apelantul-pârât a susţinut că la stabilirea venitului net prevăzut de art. 529 alin. (2) din Codul civil nu trebuie avut în vedere echivalentul normei de hrană prevăzut de Ordonanţa Guvernului nr. 26/1994, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, deoarece acest venit are o destinaţie specială.

Intimata-reclamantă a arătat că la determinarea venitului net prevăzut de art. 529 alin. (2) din Codul civil trebuie să se ţină seamă şi de echivalentul normei de hrană plătit pârâtului, întrucât acest venit are caracter permanent.

5. Punctul de vedere al completului de judecată cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

Completul de judecată a apreciat că echivalentul normei de hrană trebuie luat în considerare ca venit net lunar în funcţie de care să se stabilească întreţinerea datorată de părinte copiilor. Chiar dacă are o destinaţie specială, acest venit are caracter permanent şi face parte din mijloacele (respectiv, venituri şi bunuri) debitorului întreţinerii. Dispoziţiile art. 527 alin. (2) din Codul civil se referă la venituri în general, astfel încât nu are relevanţă aspectul invocat de pârât, conform căruia echivalentul normei de hrană nu ar constitui un drept de natură salarială şi nu ar fi supus impozitării.

6. Jurisprudenţa instanţelor naţionale în materie

6.1. Jurisprudenţa Curţii de Apel Suceava, în circumscripţia căreia se află Tribunalul Botoşani, nu este unitară; într-o primă orientare jurisprudenţială s-a decis în sensul includerii normei de hrană în categoria veniturilor ce trebuie luate în considerare la stabilirea cuantumului întreţinerii. În acest sens s-au depus: Decizia nr. 612 din 21 mai 2013 şi Sentinţa nr. 1.546 din 21 iunie 2012.

Cealaltă orientare jurisprudenţială este în sensul că această categorie de venituri nu este susceptibilă de a fi luată în calcul la stabilirea obligaţiei de întreţinere, sens în care a fost depusă Decizia nr. 78 din 23 ianuarie 2013.

6.2. Jurisprudenţa altor instanţe din ţară:

Nici la nivelul celorlalte curţi de apel jurisprudenţa nu este unitară.

Astfel, Curtea de Apel Cluj şi Curtea de Apel laşi au comunicat că opinia unanimă a judecătorilor instanţelor arondate este în sensul includerii normei de hrană în veniturile în funcţie de care se calculează pensia de întreţinere.

În sens contrar a fost depusă practica curţilor de apel Piteşti, Galaţi şi Alba Iulia.

Curţile de apel Târgu Mureş, Ploieşti, Bucureşti, Suceava au comunicat că practica instanţelor arondate este neunitară.

6.3. Jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie ŞI Justiţie - asemenea cereri nu intră în sfera de competenţă a instanţei supreme.

6.4. Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a comunicat că se analizează jurisprudenţa în vederea promovării unui recurs în interesul legii privind “interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 529 alin, (2) din Codul civil”.

7. Jurisprudenţa Curţii Constituţionale

În urma verificărilor efectuate nu s-au identificat decizii pronunţate de Curtea Constituţională cu privire la textele de lege în discuţie.

8. Raportul asupra chestiunii de drept

Prin raportul întocmit în cauză, conform art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă, s-a apreciat că nu sunt îndeplinite cumulativ condiţiile de admisibilitate a sesizării în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unei chestiuni de drept, în sensul neîndeplinirii condiţiei noutăţii.

Pe fondul sesizării, soluţia propusă este aceea că, în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 527 alin. (2) şi art. 529 alin. (2) din noul Cod civil, coroborat cu prevederile Ordonanţei Guvernului nr. 26/1994, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, nu pot fi incluse în baza de calcul a obligaţiei de întreţinere sumele datorate cu titlu de normă de hrană, având în vedere destinaţia specială a acestora.

9. Înalta Curte

Examinând sesizarea în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, raportul întocmit de judecătorii-raportori şi chestiunea de drept ce se solicită a fi dezlegată, constată următoarele:

Prealabil analizei în fond a problemei de drept supuse dezbaterii, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept constată că nu sunt îndeplinite cumulativ condiţiile de admisibilitate a sesizării în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, faţă de prevederile art. 519 din Codul de procedură civilă.

Potrivit dispoziţiilor amintite, “Dacă, în cursul judecăţii, un complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apei sau al tribunalului. Învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, constatând că o chestiune de drept de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei respective, este nouă şi asupra acesteia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, va putea solicita Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să pronunţe o hotărâre prin care să dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată”.

Prin această reglementare, legiuitorul a instituit o serie de condiţii de admisibilitate pentru declanşarea procedurii de sesizare în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, condiţii care trebuie să fie întrunite în mod cumulativ, după cum urmează:

- existenţa unei cauze aflate în curs de judecată;

- instanţa care sesizează Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să judece cauza în ultimă instanţă;

- cauza care face obiectul judecăţii să se afle în competenţa legală a unui complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului învestit să soluţioneze cauza;

- soluţionarea pe fond a cauzei în curs de judecată să depindă de chestiunea de drept a cărei lămurire se cere;

- chestiunea de drept a cărei lămurire se cere să fie nouă;

- chestiunea de drept nu a făcut obiectul statuării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi nici obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare.

Procedând, în prealabil, la o analiză asupra admisibilităţii sesizării, se constată că primele patru condiţii sunt îndeplinite, întrucât tribunalul, legal învestit cu soluţionarea unui apel împotriva unei sentinţe date în judecata unei cereri de obligare la plata unei de pensii de întreţinere majorate, urmează să pronunţe o hotărâre judecătorească definitivă, potrivit dispoziţiilor art. 634 alin. (1) pct. 4 din Codul de procedură civilă.

Este îndeplinită, de asemenea, şi condiţia de admisibilitate potrivit căreia de chestiunea de drept a cărei lămurire se solicită depinde soluţionarea pe fond a cauzei în curs de judecată, întrucât cuantumul pensiei de întreţinere datorată de părinte se stabileşte în raport cu venitul său net, controversa fiind în legătură cu includerea sau nu a normei de hrană în această categorie de venit. Prin urmare, de lămurirea acestei probleme depinde soluţionarea pe fond a cauzei.

În ceea ce priveşte cerinţa noutăţii chestiunii de drept ce formează obiectul prezentei sesizări, se impun o serie de clarificări.

Aşa cum Înalta Curte a mai observat în jurisprudenţa sa anterioară (Decizia nr. 1 din 17 februarie 2014, deciziile nr. 3 şi 4 din 14 aprilie 2014), în lipsa unei definiţii a “noutăţii” chestiunii de drept şi a unor criterii de determinare a acesteia, în cuprinsul art. 519 din Codul de procedură civilă, rămâne atributul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, sesizate cu pronunţarea unei hotărâri prealabile, să hotărască dacă problema de drept a cărei dezlegare se solicită este nouă.

Noutatea unei chestiuni de drept poate fi generată nu numai de o reglementare nou-intrată în vigoare, ci şi de una veche, cu condiţia însă ca instanţa să fie chemată să se pronunţe asupra respectivei probleme de drept pentru prima dată.

Prin urmare, caracterul de noutate se pierde, pe măsură ce chestiunea de drept a primit o dezlegare din partea instanţelor, în urma unei interpretări adecvate, concretizată într-o practică judiciară consacrată, iar opiniile jurisprudenţiale izolate sau cele pur subiective nu pot constitui temei declanşator al mecanismului pronunţării unei hotărâri prealabile.

Aceasta, deoarece condiţia noutăţii trebuie privită, în contextul legiferării sale, ca unul dintre elementele de diferenţiere între cele două mecanisme de unificare a practicii: dacă recursul în interesul legii are menirea de a înlătura o practică neunitară deja intervenită în rândul instanţelor judecătoreşti (control a posteriori), hotărârea preliminară are ca scop preîntâmpinarea apariţiei unei astfel de practici (control a priori).

Prin urmare, existenţa unei practici neunitare relevă nu numai necesitatea de a se recurge la mecanismul recursului în interesul legii, ci şi împrejurarea că nu mai poate fi sesizată instanţa supremă pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile, întrucât scopul preîntâmpinării practicii neunitare nu mai poate fi atins, chestiunea de drept care a suscitat-o nemaifiind, prin urmare, una nouă, ci una care a creat deja divergenţă în jurisprudenţa.

În cazul supus analizei, titularul sesizării solicită interpretarea unor dispoziţii legale pe care le apreciază a fi noi, ca urmare a faptului că sunt cuprinse în Codul civil.

Potrivit dispoziţiilor art. 527 alin. (2) din Codul civil: “La stabilirea mijloacelor celui care datorează întreţinerea se ţine seama de veniturile şi bunurile acestuia, precum şi de posibilităţile de realizare a acestora; de asemenea, vor fi avute în vedere celelalte obligaţii ale sale”.

Art. 529 alin. (2) din Legea nr. 287/2009 privind Codul civil stabileşte: “Când întreţinerea este datorată de părinte, ea se stabileşte până la o pătrime din venitul său lunar net pentru un copil, o treime pentru 2 copii şi o jumătate pentru 3 sau mai mulţi copii.

În legislaţia anterioară, obligaţia de întreţinere era prevăzută de Legea nr. 4/1953, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, privind Codul familiei (în prezent abrogată prin Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, cu modificările şi completările ulterioare).

Astfel, art. 86 prevedea că: “(1) Obligaţia de întreţinere există între soţ şi soţie, părinţi şi copii, cel care înfiază şi înfiat, bunici şi nepoţi, fraţi şi surori, precum şi între celelalte persoane anume prevăzute de lege. (2) Are drept la întreţinere numai acela care se află în nevoie, din cauza incapacităţii de a munci. (3) Descendentul, cât timp este minor, are drept la întreţinere, oricare ar fi pricina nevoii în care se află.”

De asemenea, art. 94, reglementând modul de calcul al obligaţiei de întreţinere, stabilea că: (1) întreţinerea este datorată potrivit cu nevoia celui care o cere şi cu mijloacele celui ce urmează a o plăti. (2) Instanţa judecătorească va putea mări sau micşora obligaţia de întreţinere sau a hotărî încetarea ei, după cum se schimbă mijloacele celui care dă întreţinerea sau nevoia celui ce o primeşte. (3) Când întreţinerea este datorată de părinte sau de cel care înfiază, ea se stabileşte până la o pătrime din câştigul său din muncă pentru un copil, o treime pentru doi copii şi o jumătate pentru trei sau mai mulţi copii.

Analizând comparativ textele de lege, se constată că dispoziţiile art. 527 alin. (2) şi ale art. 529 alin. (2) din Codul civil sunt, în fapt, o reluare a vechilor dispoziţii din Codul familiei, mai sus citate. Împrejurarea că aceleaşi dispoziţii legale sunt cuprinse într-o altă reglementare (Codul civil) nu le conferă caracter de noutate.

Textele din noul Cod civil vin să valorifice, în plus, soluţii ale doctrinei şi jurisprudenţei anterioare. De pildă, art. 527 alin. (2) instituie criterii generale de apreciere asupra posibilităţii de a dobândi mijloacele pentru plata întreţinerii respectiv, ţinându-se seama de veniturile, bunurile debitorului, dar şi de sarcinile şi obligaţiile acestuia. Tot astfel, art. 529 alin. (2) foloseşte sintagma “venitul lunar net”, spre deosebire de reglementarea anterioară, care se referea la “câştigul din muncă”, tocmai pentru a înlătura interpretări diferite şi a acoperi toate situaţiile în care debitorul realizează venituri (adică venituri din muncă, din cedarea folosinţei bunurilor, onorarii, drepturi de autor etc.).

În egală măsură, dispoziţiile Ordonanţei Guvernului nr. 26/1994, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, constituie o aplicaţie, într-un anumit domeniu, a sumelor datorate angajatului, cu o anumită destinaţie.

Dispoziţiile relevante din acest act normativ sunt următoarele:

“Art. 2. - (1) Hrănirea personalului instituţiilor publice menţionate la art. 1 se face, de regulă, în natură, în limita unor plafoane calorice diferenţiate pe categorii, care constituie norme de hrană zilnice.

(2) Normele de hrană zilnice sunt cele cuprinse în anexa nr. 1, care face parte integrantă din prezenta ordonanţă.

(4) Hrănirea personalului se poate face şi pe bază de alocaţie valorică, cu aprobarea miniştrilor sau a conducătorilor instituţiilor publice prevăzute la art. 1.

Art. 3. - (1) Structura normelor de hrană care se aplică în două sau mai multe instituţii publice prevăzute la art. 1 se stabileşte, în mod unitar, de Ministerul Apărării Naţionale împreună cu celelalte instituţii publice, în limita valorii calorice a fiecărei norme, în concordanţă cu nevoile nutritive ale personalului şi în raport cu eforturile depuse în procesul de instruire şi de îndeplinire a misiunilor, condiţiilor de mediu şi alţi factori specifici.

Art. 4. - [...]

(4) Cadrele militare, militarii angajaţi pe bază de contract şi salariaţii civili care au dreptul la hrană potrivit normelor, atunci când nu beneficiază de alimente, primesc în locul acestora, valoarea financiară neimpozabilă a normei de hrană la care au dreptul,”

Or, problema definirii noţiunii de “venituri” în funcţie de care se stabileşte cuantumul obligaţiei de întreţinere, cu referire la includerea sumelor de bani cu o anumită afectaţiune, a făcut obiect de preocupare, fiind tranşată în doctrina şi jurisprudenţa anterioare noului Cod civil, de o manieră ce îşi păstrează actualitatea.

În acest sens, în doctrină s-a afirmat că sporul cuvenit angajaţilor care lucrează în condiţii deosebite de muncă nu se include în câştigul de muncă ce se ia ca bază la calcularea pensiei de întreţinere, deoarece, deşi are caracter de continuitate, acest spor are o destinaţie specială, şi anume, de a asigura condiţiile de apărare a organismului angajatului, care lucrează în mediu vătămător, greu sau periculos. Cum scopul acestor sporuri este de a oferi angajaţilor posibilitatea materială de a preveni ori de a înlătura efectele dăunătoare ale condiţiilor în care se prestează munca, sporurile respective trebuie să rămână în întregime destinate afectaţiunii lor.

În mod asemănător, s-a arătat că sporul celor încadraţi care lucrează în condiţii deosebite de muncă nu se include în câştigul din muncă ce se ia ca bază la calcularea pensiei de întreţinere.

De asemenea, fostul Tribunal Suprem a statuat, încă din anul 1963, printr-o decizie de îndrumare (nr. 14/23 mai 1963), că scopul sumelor de bani care se acordă cu titlu de sporuri pentru condiţiile deosebite în care se prestează munca este “de a da posibilitate materială angajaţilor să prevină ori să înlăture efectele dăunătoare pe care le au asupra organismului omenesc acele munci prestate în condiţii speciale” şi, de aceea, “În vederea asigurării depline a protecţiei angajatului debitor al întreţinerii, este necesar ca sporul să rămână în întregime destinat afectaţiei sale”. S-a reţinut, în acest sens, că “dacă, în vederea stabilirii pensiei de întreţinere s-ar include în câştigul din muncă şi sporul pentru condiţii deosebite de muncă, ar însemna să nu se ţină seama de scopul urmărit de lege, ceea ce ar duce la micşorarea posibilităţii de apărare a organismului angajatului care lucrează în aceste condiţii, aceasta fiind şi împotriva intereselor creditorului întreţinerii”.

Aşadar, chestiunea de drept a cărei dezlegare se solicită şi-a clarificat înţelesul în practica judiciară, reţinând, de altfel, că şi doctrina recentă, ulterioară adoptării şi intrării în vigoare a noului Cod civil, se pronunţă în acelaşi sens, respectiv că nu vor putea fi luate în considerare pentru calculul pensiei de întreţinere sporul pentru condiţii deosebite de muncă, precum şi cele cu destinaţie specială.

În acelaşi timp, trebuie reamintite premisele stabilirii elementului de noutate a chestiunii de drept a cărei interpretare se solicită, şi anume asigurarea funcţiei mecanismului hotărârii prealabile de prevenire a practicii judiciare neunitare, precum şi evitarea paralelismului şi suprapunerii cu mecanismul recursului în interesul legii.

Din această perspectivă este evident că procedura pronunţării unei hotărâri prealabile nu este chemată să dea o soluţie unei practici divergente deja existente, astfel cum s-a arătat, ci scopul său este acela de a da dezlegări asupra unor probleme veritabile şi dificile de drept.

În considerarea argumentelor expuse, Înalta Curte apreciază că mecanismul de unificare a practicii judiciare reglementat de dispoziţiile art. 519 din Codul de procedură civilă nu poate fi uzitat, atât timp cât legiuitorul a limitat, prin condiţiile restrictive de admisibilitate analizate, rolul unificator al instituţiei juridice a hotărârii prealabile numai în privinţa chestiunilor de drept noi, astfel încât sesizarea nu este admisibilă.

Pentru aceste considerente, constatând că nu sunt îndeplinite cumulativ condiţiile de admisibilitate prevăzute de dispoziţiile art. 519 din Codul de procedură civilă, în temeiul art. 521 din Codul de procedură civilă,

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca inadmisibilă, sesizarea formulată de Tribunalul Botoşani - Secţia I civilă în Dosarul nr. 13.696/193/2013 privind pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea modului de interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 527 alin. (2) şi art. 529 alin. (2) din Legea nr. 287/2009 privind Codul civil, în corelare cu prevederile Ordonanţei Guvernului nr. 26/1994, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.

Obligatorie, potrivit dispoziţiilor art. 521 alin. (3) din Codul de procedură civilă adoptat prin Legea nr. 134/2010.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 23 iunie 2014.

 

VICEPREŞEDINTELE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

IULIA CRISTINA TARCEA

Magistrat-asistent,

Adriana Stamatescu

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

COMPLETUL PENTRU DEZLEGAREA UNOR CHESTIUNI DE DREPT ÎN MATERIE PENALA

DECIZIA Nr. 17

din 1 septembrie 2014

 

Dosar nr. 21/1/2014/HP/P

 

Corina Michaela Jîjîie - preşedintele Secţiei penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, preşedintele completului

Mariana Ghena - judecător la Secţia penală - judecător-raportor

Florentina Dragomir - judecător la Secţia penală

Rodica Aida Popa - judecător la Secţia penală

Ştefan Pistol - judecător la Secţia penală

Lucia Tatiana Rog - judecător la Secţia penală

Rodica Cosma - judecător la Secţia penală

Leontina Serban - judecător la Secţia penală

Angela Dragne - judecător la Secţia penală

Alexandru Nicolae Cârstea - magistrat-asistent

 

S-a luat în examinare sesizarea formulată de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia I penală, în Dosarul nr. 8.526/3/2014 (1.510/2014) prin care, în baza art. 475 din Codul de procedură penală, se solicită Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarei probleme de drept:

Dacă în aplicarea dispoziţiilor art. 215 alin. (8) din Codul de procedură penală, în cursul urmăririi penale, competenţa de a dispune asupra unor noi obligaţii pentru inculpat ori înlocuirea sau încetarea celor dispuse iniţial revine judecătorului de drepturi şi libertăţi care a luat măsura sau, dimpotrivă. procurorului.

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a fost constituit conform prevederilor art. 476 alin. (6) din Codul de procedură penală şi art. 274 din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu modificările şi completările ulterioare.

Şedinţa este prezidată de către preşedintele Secţiei penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, doamna judecător Corina Michaela Jîjîie.

La şedinţa de judecată participă domnul Alexandru Nicolae Cârstea, magistrat-asistent în cadrul Secţiei penale, desemnat în conformitate cu dispoziţiile art. 276 din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu modificările şi completările ulterioare.

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este reprezentat de doamna procuror-şef Iuliana Nedelcu.

Magistratul-asistent prezintă referatul cauzei, arătând că la data de 10 iulie 2014 a fost depus raportul întocmit în cauză de către judecătorul-raportor, doamna Mariana Ghena, care a fost comunicat părţii, în conformitate cu dispoziţiile art. 476 alin. (9) din Codul de procedură penală, însă la dosar nu s-a depus punctul de vedere din partea acesteia privind chestiunea de drept supusă judecăţii.

Reprezentantul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie răspunzând excepţiei de inadmisibilitate a sesizării, invocată din oficiu de preşedintele completului, a susţinut că sesizarea este admisibilă, întrucât sunt îndeplinite toate cerinţele prevăzute de art. 475 din Codul de procedură penală. Procurorul a arătat că soluţionarea contestaţiei cu care a fost învestită instanţa nu reprezintă o cerere incidentală, ci obiectul principal unic al cauzei deduse soluţionării de către aceasta.

Pe fondul sesizării a solicitat pronunţarea unei decizii prin care problema de drept supusă dezlegării în cauza de faţă să primească următoarea rezolvare:

“În aplicarea dispoziţiilor ari. 215 alin, (8) din Codul de procedură penală, în cursul urmăririi penale competenţa de a dispune asupra unor noi obligaţii pentru inculpat ori înlocuirea sau încetarea celor dispuse iniţial revine judecătorului de drepturi şi libertăţi care a luat măsura.”

Preşedintele Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, doamna judecător Corina Michaela Jîjîie, a declarat dezbaterile închise, reţinându-se dosarul în pronunţare privind sesizarea formulată.

ÎNALTA CURTE,

Asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele:

I. Titularul şi obiectul sesizării

Prin încheierea din 7 mai 2014, pronunţată în Dosarul nr. 8.526/3/2014 (1.510/2014), în baza art. 475 din Codul de procedură penală, Curtea de Apel Bucureşti - Secţia I penală a dispus sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie privind pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea de principiu a problemei de drept vizând interpretarea dispoziţiilor art. 215 alin. (8) din Codul de procedură penală. În sensul de a lămuri dacă în cursul urmăririi penale competenţa de a dispune asupra unor noi obligaţii pentru inculpat ori înlocuirea sau încetarea celor dispuse iniţial revine judecătorului de drepturi şi libertăţi care a luat măsura sau, dimpotrivă, procurorului.

II. Expunerea succintă a cauzei

Prin încheierea de şedinţă din Camera de consiliu din data de 10 aprilie 2014, judecătorul de drepturi şi libertăţi, în temeiul art. 215 alin. (8) şi (9) din Codul de procedură penală, a admis excepţia inadmisibilităţii cererii invocată de către reprezentantul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie privind cererea de modificare a măsurii controlului judiciar formulată de inculpatul P.J.O., astfel cum s-a dispus prin Decizia penală nr. 3C din 12 februarie 2014, pronunţată la data de 12 februarie 2014 de Curtea de Apel Bucureşti - Secţia I penală în Dosarul nr. 2.532/3/2014.

În baza dispoziţiilor art. 215 alin. (8) şi (9) din Codul de procedură penală, Tribunalul Bucureşti a respins, ca inadmisibilă, cererea de modificare a măsurii controlului judiciar formulată de inculpatul P.J.O., dispusă prin Decizia penală nr. 3C din 12 februarie 2014, pronunţată la data de 12 februarie 2014 de Curtea de Apel Bucureşti - Secţia I penală, în Dosarul nr. 2.532/3/2014.

Pentru a dispune astfel, judecătorul de drepturi şi libertăţi al instanţei de fond a constatat că cererea a fost formulată în cursul urmăririi penale, în cauză nefiind depăşită aceasta fază a procesului penal.

Pentru aceste considerente a invocat totodată dispoziţiile art. 215 alin. (8) din Codul de procedură penală, în sensul că orice cerere care vizează modificarea obligaţiilor impuse inculpatului în cursul urmăririi penale este de competenţa exclusivă a procurorului care poate dispune, prin ordonanţă, asupra cererii numai după audierea inculpatului.

Împotriva acestei încheieri, în termen legal, a formulat contestaţie inculpatul P.J.O., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie pe motiv că în mod greşit a fost respinsă cererea de modificare a controlului judiciar.

La termenul de judecată din 7 mai 2014, avocatul inculpatului P.J.O. a formulat cerere de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unei chestiuni de drept prin care să se stabilească care este organul judiciar competent să dispună impunerea unor noi obligaţii pentru inculpat, prin înlocuirea celor dispuse iniţial în conţinutul controlului judiciar, atunci când măsura a fost luată în timpul urmăririi penale de către judecătorul de drepturi şi libertăţi.

Instanţa care a sesizat Înalta Curte cu chestiunea de drept supusă dezlegării şi-a exprimat punctul de vedere, apreciind că “dispoziţiile art. 215 alin. (8) din Codul de procedură penală raportat la art. 203 alin. (2) din Codul de procedură penală cu referire la art. 202 alin. (4) lit. b) din Codul de procedură penală trebuie interpretate în sensul că, în cursul urmăririi penale, judecătorul de drepturi şi libertăţi care a luat măsura poate dispune, din oficiu sau la cererea motivată a procurorului sau a inculpatului, prin încheiere, impunerea unei/unor noi obligaţii pentru inculpat ori înlocuirea sau încetarea celor dispuse iniţial, dacă apar motive temeinice care justifică aceasta, după audierea inculpatului/ S-a precizat că judecătorul naţional este singurul însărcinat de Curtea Europeană a Drepturilor Omului şi Curtea de Justiţie a Uniunii Europene de a pune în practică Convenţia Europeană şi Tratatul Comunităţii Europene în raport cu ordinea juridică naţională.

III. Opinia instanţelor judecătoreşti

Magistraţii din cadrul Curţilor de Apel Ploieşti şi Piteşti, în unanimitate, au opinat în sensul că judecătorul de drepturi şi libertăţi este competent să dispună, în cursul urmăririi penale, asupra unor noi obligaţii pentru inculpat sau poate dispune înlocuirea/încetarea obligaţiilor dispuse iniţial.

O opinie majoritară, în acelaşi sens, au formulat şi magistraţii din cadrul Curţii de Apel Constanţa.

De asemenea, opinia că judecătorul de drepturi şi libertăţi este singurul competent să dispună, în cursul urmăririi penale, asupra unor noi obligaţii pentru inculpat sau poate dispune înlocuirea/încetarea obligaţiilor dispuse iniţial este formulată şi de magistraţii din cadrul Judecătoriei Satu Mare, Tribunalului Ilfov, Tribunalului Dolj, Judecătoriei Segarcea, Judecătoriei Craiova, Tribunalului Olt, Curţii de Apel Braşov, Curţii de Apel Timişoara, Tribunalului Covasna, Tribunalului pentru minori şi familie Braşov, Judecătoriei Vaslui, Judecătoriei Huşi.

Totodată, Înalta Curte constată că magistraţii din cadrul următoarelor instanţe: Curtea de Apel Târgu Mureş, Curtea de Apel Alba Iulia, Tribunalul Satu Mare, Judecătoria Braşov, Judecătoria Târgu Secuiesc, Tribunalul Arad, Tribunalul Caraş-Severin, Judecătoria Buftea, Tribunalul Vaslui, au opinat în sensul că, în cursul urmăririi penale, procurorul este competent să dispună asupra unor noi obligaţii pentru inculpat sau poate dispune înlocuirea/încetarea obligaţiilor dispuse iniţial indiferent dacă măsura a fost luată de judecătorul de drepturi şi libertăţi.

Magistraţii din cadrul Curţii de Apel laşi, Curţii de Apel Galaţi, Curţii de Apel Oradea, Tribunalului Bucureşti, Tribunalului Ialomiţa, Judecătoriei Roşiori de Vede, Judecătoriei Turnu Măgurele, Judecătoriei Bârlad şi Tribunalului Teleorman au apreciat că, în cursul urmăririi penale, competenţa de a dispune asupra modificării măsurii preventive a controlului judiciar revine autorităţii judiciare care a dispus-o.

IV. Opinia specialiştilor consultaţi

În conformitate cu dispoziţiile art. 476 alin. (10) raportat la art. 473 alin. (5) din Codul de procedură penală, a fost solicitată opinia scrisă a unor specialişti recunoscuţi cu privire la

chestiunea de drept ce formează obiectul sesizării, însă aceştia nu au dat curs solicitării, nefiind transmis nici un punct de vedere în acest sens.

V. Jurisprudenţă relevantă în cauză

V.1. Examenul jurisprudenţei naţionale în materie

La nivel naţional au fost identificate 4 hotărâri judecătoreşti rămase definitive prin care instanţele s-au pronunţat asupra problemei de drept în discuţie, respectiv încheierea nr. 172/CDL din 7 mai 2014 a Tribunalului Bucureşti Secţia I penală, pronunţată în Dosarul nr. 18.391/299/2014, încheierea nr. 42 din data de 3 iunie 2014 a Judecătoriei Alexandria, pronunţată în Dosarul nr. 2.199/740/2014, încheierea din data de 4 iunie 2014 a Judecătoriei Sectorului 4 Bucureşti, pronunţată în Dosarul nr. 14.882/4/2014, încheierea nr. 49/UP din data de 29 mai 2014 a Tribunalului Braşov, pronunţată în Dosarul nr. 2.988/62/2014.

V.2. Jurisprudenţă relevantă a Curţii Constituţionale

Nu există decizii în această materie.

V.3. Jurisprudenţă relevantă a Curţii Europene a Drepturilor Omului

Nu au fost identificate decizii relevante în problema de drept analizată.

V.4. Jurisprudenţă relevantă a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene

Nu au fost identificate decizii relevante în problema de drept analizată.

VI. Dispoziţii legale incidente

Art. 215 alin. (8) din Codul de procedură penală: “În cursul urmăririi penale, procurorul care a luat măsura poate dispune, din oficiu sau la cererea motivată a inculpatului, prin ordonanţă, impunerea unor noi obligaţii pentru inculpat ori întocmirea sau încetarea celor dispuse iniţial, dacă apar motive temeinice care justifică aceasta, după audierea inculpatului.” Art. 203 alin. (2) din Codul de procedură penală: “Măsurile preventive prevăzute la art. 202 alin. (4) lit. b) [controlul judiciar) şi c) [controlul judiciar pe cauţiune] pot fi luate faţă de inculpat, în cursul urmăririi penale, de către procuror şi de către judecătorul de drepturi şi libertăţi, în procedura de cameră preliminară, de către judecătorul de cameră preliminară, iar în cursul judecăţii, de către instanţa de judecată.” Art. 203 alin. (3) din Codul de procedură penală: “Măsurile preventive prevăzute la art. 202 alin. (4) lit. d) [arestul la domiciliu] şi e) [arestarea preventivă] pot fi luate faţă de inculpat, în cursul urmăririi penale, de către judecătorul de drepturi şi libertăţi, în procedura de cameră preliminară, da către judecătorul de cameră preliminară, iar în cursul judecăţii, de către instanţa de judecată.”

VII. Opinia Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

Prin Adresa nr. 1.586/C/2.174/111-5/2014 din data de 26 iunie 2014, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a comunicat că nu există în lucru nicio sesizare având ca obiect promovarea unui recurs în interesul legii vizând interpretarea dispoziţiilor art. 215 alin. (8) din Codul de procedură penală, în sensul de a lămuri dacă în cursul urmăririi penale competenţa de a dispune asupra unor noi obligaţii pentru inculpat ori înlocuirea sau încetarea celor dispuse iniţial revine judecătorului de drepturi şi libertăţi care a luat măsura sau, dimpotrivă, procurorului. De asemenea, în opinia formulată, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a apreciat că „În aplicarea dispoziţiilor art. 215 alin. (8) din Codul de procedură penală, în cursul urmăririi penale competenţa de a dispune asupra unor noi obligaţii pentru inculpat ori înlocuirea sau încetarea celor dispuse iniţial revine judecătorului de drepturi şi libertăţi care a luat măsura”,

VIII. Raportul asupra chestiunii de drept supuse dezlegării

Opinia judecătorului-raportor este în sensul că “În aplicarea dispoziţiilor art. 215 alin. (8) din Codul de procedură penală, în cursul urmăririi penale, competenţa de a dispune asupra unor noi obligaţii pentru inculpat ori înlocuire sau încetarea celor dispuse iniţial revine procurorului, indiferent dacă măsura procesuală a controlului judiciar a rost luată de procuror sau de judecătorul de drepturi şi libertăţi”.

IX. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

Examinând sesizarea formulată în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, se reţin următoarele:

Reglementând condiţiile de admisibilitate a sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unei chestiuni de drept, legiuitorul a stabilit în art. 475 din Codul de procedură penală posibilitatea anumitor instanţe, inclusiv a curţii de apel, învestite cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, care constată, în cursul judecăţii, existenţa unei chestiuni de drept de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei şi asupra căreia instanţa supremă nu a statuat încă printr-o hotărâre prealabilă sau printr-un recurs în interesul legii şi nici nu face obiectul unui asemenea recurs, să sesizeze Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prin care să se dea rezolvare de principiu respectivei probleme de drept.

Legiuitorul a condiţionat admisibilitatea unei asemenea sesizări de îndeplinirea cumulativă a 3 condiţii, respectiv existenţa unei cauze aflate în curs de judecată în ultimul grad de jurisdicţie pe rolul uneia dintre instanţele prevăzute expres de articolul anterior menţionat, soluţionarea pe fond a acelei cauze să depindă de lămurirea chestiunii de drept ce formează obiectul sesizării, iar problema de drept să nu fi fost încă dezlegată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin mecanismele legale ce asigură interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către instanţele judecătoreşti sau să nu facă în prezent obiectul unui recurs în interesul legii.

În speţă se constată că este îndeplinită condiţia privind existenţa unei cauze pendinte aflate în curs de judecată în ultimă instanţă, Curtea de Apel Bucureşti fiind învestită în Dosarul nr. 8.526/3/2014 cu soluţionarea contestaţiei formulate de inculpatul P.J.O. Împotriva încheierii din Camera de Consiliu de la data 10 aprilie 2014 a Tribunalului Bucureşti prin care s-a respins, ca inadmisibilă, cererea de modificare a controlului judiciar.

De asemenea, chestiunea de drept cu care a fost sesizată instanţa supremă nu a primit încă o rezolvare printr-o hotărâre prealabilă sau printr-un recurs în interesul legii şi nici nu face obiectul unui asemenea recurs, aşa cum rezultă din Adresa nr. 1.586/C/2.174/111-5/2014 din data de 26 iunie 2014 a procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Se constată însă că cerinţa privind soluţionarea pe fonda cauzei să depindă de lămurirea chestiunii de drept ce formează obiectul sesizării nu este îndeplinită.

Prin Decizia nr. 11 din 2 iunie 2014, pronunţată de Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, în Dosarul nr. 11/1/2014/HP/P, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat că admisibilitatea sesizării în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile este condiţionată, atât în cazul în care vizează o normă de drept material, cât şi atunci când priveşte o dispoziţie de drept procesual, de împrejurarea ca interpretarea dată de instanţa supremă să aibă consecinţe juridice asupra modului de rezolvare a fondului cauzei.

Totodată, între problema de drept a cărei lămurire se solicită şi soluţia dată asupra acţiunii penale şi/sau civile de către instanţa pe rolul căreia se află cauza în ultimul grad de jurisdicţie trebuie să existe o relaţie de dependenţă, în sensul ca decizia Înaltei Curţi pronunţată în procedura prevăzută de art. 476 şi 477 din Codul de procedură penală să fie de natură a produce un efect concret asupra conţinutului hotărârii din procesul principal, cerinţa pertinenţei fiind expresia utilităţii pe care rezolvarea de principiu a chestiunii de drept invocate o are în cadrul soluţionării pe fond a litigiului.

Obiectul prezentei sesizări a instanţei supreme în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile îl constituie stabilirea organului judiciar competent să dispună asupra modificării conţinutului măsurii preventive a controlului judiciar, luată faţă de un inculpat, în cursul urmăririi penale, respectiv procurorul sau judecătorul de drepturi şi libertăţi, obiect ce reprezintă însă numai o chestiune incidentală de care nu depinde lămurirea cauzei pe fond.

Excepţia de necompetenţă şi stabilirea organului judiciar exced fondului cauzei, constituind un incident procesual prin care se desemnează care din cele două organe judiciare va trebui să judece, potrivit dispoziţiilor legale.

În consecinţă, Înalta Curte constată că sesizarea formulată de Curtea de Apel Bucureşti nu îndeplineşte cumulativ condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 475 din Codul de procedură penală şi, ca urmare, chestiunea de drept invocată nu poate primi o rezolvare de principiu prin pronunţarea unei hotărâri prealabile de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Pentru considerentele arătate, în temeiul art. 477 din Codul de procedură penală,

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca inadmisibilă, sesizarea formulată de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia I penală în Dosarul nr. 8.526/3/2014 (1.510/2014) privind pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea chestiunii de drept referitoare la interpretarea dispoziţiilor art. 215 alin. (8) din Codul de procedură penală, în sensul de a lămuri dacă în cursul urmăririi penale competenţa de a dispune asupra unor noi obligaţii pentru inculpat ori înlocuirea sau încetarea celor dispuse iniţial revine judecătorului de drepturi şi libertăţi care a luat măsura sau, dimpotrivă, procurorului.

Obligatorie de la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, potrivit art. 477 alin. (3) din Codul de procedură penală.

Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi, 1 septembrie 2014.

 

PREŞEDINTELE SECŢIEI PENALE A ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

judecător CORINA MICHAELA JÎJÎIE

Magistrat-asistent,

Alexandru Nicolae Cârstea


Copyright 1998-2015 DSC.NET   All rights reserved.