MONITORUL OFICIAL AL ROMÂNIEI Nr. 595/2015

MONITORUL OFICIAL AL ROMÂNIEI

 

P A R T E A  I

Anul 183 (XXVII) - Nr. 595         LEGI, DECRETE, HOTĂRÂRI ŞI ALTE ACTE         Joi, 6 august 2015

 

SUMAR

 

DECIZII ALE CURŢII CONSTITUŢIONALE

 

Decizia nr. 314 din 28 aprilie 2015 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 8 din Legea nr. 285/2010 privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice

 

Decizia nr. 434 din 9 iunie 2015 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 8 din Legea nr. 285/2010 privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice

 

Decizia nr. 440 din 9 iunie 2015 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 169 alin. (6) din Legea nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice

 

HOTĂRÂRI ALE GUVERNULUI ROMÂNIEI

 

595. - Hotărâre privind domeniile şi programele de studii universitare de master acreditate şi numărul maxim de studenţi ce pot fi şcolarizaţi în anul universitar 2015- 2016, precum şi domeniile de studii universitare de doctorat din cadrul instituţiilor de învăţământ superior

 

ACTE ALE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

 

Decizia nr. 10 din 25 mai 2015 (Completul competent să judece recursul în interesul legii)

 

DECIZII ALE CURŢII CONSTITUŢIONALE

 

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

DECIZIA Nr. 314

din 28 aprilie 2015

referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 8 din Legea nr. 285/2010 privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice

 

Daniel Marius Morar - preşedinte

Valer Dorneanu - judecător

Petre Lăzăroiu - judecător

Mircea Ştefan Minea - judecător

Mona-Maria Pivniceru - judecător

Puskás Valentin Zoltán - judecător

Simona-Maya Teodoroiu - judecător

Tudorel Toader - judecător

Patricia Marilena Ionea - magistrat-asistent

 

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Simona Ricu.

 

1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 8 din Legea nr. 285/2010 privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice, excepţie ridicată de Marcela-Liliana Vlădilă, Sorina-Florina Ciobanu, Camelia-Antoaneta Gheorghiţă, Gabriela Iliescu, Gabriela Filip, Marian Slav şi Nicoleta Cristina Vaida în Dosarul nr. 42.422/3/2012 al Tribunalului Bucureşti - Secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 222D/2015.

2. La apelul nominal lipsesc autorii excepţiei şi părţile Ministerul Justiţiei, Curtea de Apel Bucureşti şi Ministerul Finanţelor Publice, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită.

3. Preşedintele dispune să se facă apelul şi în Dosarul nr. 438D/2015, având ca obiect excepţia de neconstituţionalitate a aceloraşi dispoziţii de lege, excepţie ridicată de Gheorghe Popa în Dosarul nr. 42.411/3/2011 al Tribunalului Bucureşti - Secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale.

4. La apelul nominal se prezintă autorul excepţiei, lipsind partea Inspectoratul de Stat în Construcţii. Procedura de citare este legal îndeplinită.

5. Curtea, având în vedere obiectul excepţiilor de neconstituţionalitate ridicate în dosarele nr. 222D/2015 şi nr. 438D/2015, pune în discuţie, din oficiu, problema conexării cauzelor.

6. Autorul excepţiei şi reprezentantul Ministerului Public nu se opun conexării dosarelor,

7. Curtea, în temeiul art. 53 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, dispune conexarea Dosarului nr. 438D/2015 la Dosarul nr. 222D/2015, care este primul înregistrat.

8. Cauza fiind În stare de judecată, preşedintele acordă cuvântul autorului excepţiei, care solicită admiterea excepţiei de neconstituţionalitate. În acest sens, susţine că dispoziţiile de lege criticate sunt retroactive şi au un caracter discriminatoriu, creând o diferenţă de tratament juridic nejustificată între persoanele care au beneficiat de acordarea premiului anul pe anul 2010 şi cele cărora nu le-a mai fost acordat acest premiu.

9. Reprezentantul Ministerul Public pune concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate ca neîntemeiată, sens în care arată că sporurile salariale nu reprezintă drepturi fundamentale, legiuitorul fiind liber să stabilească condiţiile acordării acestor drepturi.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarelor, constată următoarele:

10. Prin încheierea din 13 decembrie 2012, pronunţată în Dosarul nr. 42411/3/2011, şi Sentinţa civilă nr. 5.771 din 15 mai 2014, pronunţată în Dosarul nr. 42.422/3/2012, Tribunalul Bucureşti - Secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 8 din Legea nr. 285/2010 privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice. Excepţia a fost ridicată de Marcela-Liliana Vlădilă, Sorina-Florina Ciobanu, Camelia-Antoaneta Gheorghiţă, Gabriela Iliescu, Gabriela Filip, Marian Slav, Nicoleta Cristina Vaida şi Gheorghe Popa, cu prilejul soluţionării unor acţiuni civile având ca obiect drepturi băneşti.

11. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorii acesteia susţin, în esenţă, că dispoziţiile de lege criticate sunt contrare principiului constituţional al neretroactivităţii legii civile, în acest sens, arată că art. 25 din Legea-cadru nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice a prevăzut acordarea celui de-al treisprezecelea salariu pentru anul 2010. Aceste dispoziţii de lege au fost abrogate prin art. 39 lit. w) din Legea-cadru nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice. De asemenea, prin art. 8 din Legea nr. 285/2010 s-a prevăzut în mod expres că sumele corespunzătoare premiului anual pentru anul 2010 nu se mai acordă începând cu luna ianuarie 2011. Or, susţin că dreptul de a încasa premiul anual aferent anului 2010 era deja câştigat, chiar dacă plata era amânată până în luna ianuarie 2011. Astfel, legile care au abrogat posibilitatea acordării celui de-al treisprezecelea salariu au intrat în vigoare ulterior perioadei prevăzute pentru acordarea acestui drept, având, astfel, efecte retroactive.

12. Totodată, autorii excepţiei consideră că sunt încălcate şi prevederile art. 20 din Constituţie prin raportare la prevederile art. 17 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului şi ale art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, întrucât, potrivit jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, drepturile salariale, inclusiv premiile, reprezintă concepte asimilate bunurilor mobile. Astfel, lipsirea de dreptul de a mai primi vreodată sumele de bani aferente unui drept câştigat reprezintă o încălcare a dreptului de proprietate.

13. În continuare, invocă Directiva 2000/78/CE a Consiliului din 27 noiembrie 2000 de creare a unui cadru general în favoarea egalităţii de tratament în ceea ce priveşte încadrarea în muncă şi ocuparea forţei de muncă şi amintesc jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene şi concluziile Comisiei Europene cu privire la obligaţia judecătorului naţional de a înlătura din oficiu aplicarea unei reglementări interne sau a deciziilor Curţii Constituţionale care sunt contrare dreptului Uniunii (Cauza C-310/10).

14. De asemenea, în critica de neconstituţionalitate se arată că dispoziţiile art. 8 din Legea nr. 285/2010 sunt discriminatorii, întrucât creează o diferenţă de tratament juridic nejustificată între persoanele cărora li s-a acordat premiul anual până în decembrie 2010 şi cei cărora nu li s-a acordat acest drept până la data arătată.

15. În egală măsură se arată că sunt încălcate prevederile art. 41 alin. (5) din Constituţie, întrucât, potrivit preambulului Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 1/2010 şi art. 1 alin. (1) şi (2) din această ordonanţă, în urma reorganizării unor instituţii finanţate integral din venituri proprii trebuia să fie păstrate drepturile salariale negociate prin contractele colective de muncă. Or, dreptul la premiul anual era prevăzut în aceste contracte.

16. În sfârşit, autorii excepţiei susţin că sunt încălcate şi prevederile art. 41, art. 124 şi art. 125 din Constituţie.

17. Tribunalul Bucureşti - Secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale, invocând jurisprudenţa în materie a Curţii Constituţionale, arată că dispoziţiile de lege criticate nu încalcă prevederile constituţionale invocate de autorii excepţiei.

18. În conformitate cu dispoziţiile art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, actele de sesizare au fost comunicate preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului, precum şi Avocatului Poporului, pentru a-şi formula punctele de vedere cu privire la excepţia de neconstituţionalitate.

19. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele de vedere solicitate asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

CURTEA,

examinând actele de sesizare, rapoartele întocmite de judecătorul-raportor, susţinerile autorului excepţiei prezent, concluziile procurorului, dispoziţiile de lege criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:

20. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate,

21. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 8 din Legea nr. 285/2010 privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice, publicată În Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 878 din 28 decembrie 2010, dispoziţii potrivit cărora “Sumele corespunzătoare premiului anual pentru anul 2010 nu se mai acordă începând cu luna Ianuarie 2011, acestea fiind avute în vedere la stabilirea majorărilor salariale ce se acordă în anul 2011 personalului din sectorul bugetar, potrivit prevederilor prezentei legi. “

22. Curtea reţine că Legea nr. 285/2010 reglementează, după cum indică însuşi titlul său, salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice, având deci aplicabilitate limitată doar în anul 2011. În legătură cu examinarea unor texte de lege ce nu mai sunt în vigoare, Curtea Constituţională, prin Decizia nr. 766 din 15 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 549 din 3 august 2011, a statuat că sunt supuse controlului de constituţionalitate şi legile sau ordonanţele ori dispoziţiile din legi sau din ordonanţe ale căror efecte juridice continuă să se producă şi după ieşirea lor din vigoare. Aşadar, deşi dispoziţiile de lege supuse examinării nu se mai încadrează în fondul activ al legislaţiei, Curtea urmează să se pronunţe asupra constituţionalităţii acestora, având în vedere că raportul juridic născut între angajaţi şi angajator nu s-a stins în privinţa acordării premiului anual pe 2010, odată cu plata lunară a salariului în cursul anului 2011, tocmai din cauza faptului că angajaţii contestă, potrivit legii, o eventuală neexecutare de către angajator a obligaţiei sale privind premiul anual pe 2010, ceea ce califică situaţia în care se află autorii excepţiei ca fiind o facta pendentia.

23.  Autorii excepţiei de neconstituţionalitate susţin că dispoziţiile de lege criticate încalcă prevederile constituţionale ale art. 15 alin. (2) privind principiul neretroactivităţii legii, ale art. 16 alin. (1) referitor la egalitatea în drepturi, ale art. 20 referitor la tratatele internaţionale privind drepturile omului, ale art. 41 privind munca şi protecţia socială a muncii, ale art. 44 privind dreptul de proprietate privată, ale art. 124 privind înfăptuirea justiţiei şi ale art. 125 privind statutul judecătorilor. De asemenea, sunt invocate prevederile art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, referitor la protecţia proprietăţii, ale art. 17 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului privind dreptul de proprietate, ale art. 15 din Directiva 2000/43/CE a Consiliului din 29 iunie 2000 de punere în aplicare a principiului egalităţii de tratament între persoane, fără deosebire de rasă sau origine etnică, publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, seria L, nr. 180 din 19 iulie 2000, şi ale art. 17 din Directiva 2000/78/CE a Consiliului din 27 noiembrie 2000 de creare a unui cadru general în favoarea egalităţii de tratament în ceea ce priveşte încadrarea în muncă şi ocuparea forţei de muncă, publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, seria L, nr. 303 din 2 decembrie 2000.

24. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine că dispoziţiile de lege criticate au mai fost analizate sub aspectul conformităţii lor cu prevederile constituţionale şi internaţionale invocate în prezenta cauză. Astfel, prin Decizia nr. 115 din 9 februarie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 230 din 5 aprilie 2012, Curtea a reţinut că sporurile, premiile şi alte stimulente acordate demnitarilor şi altor salariaţi prin acte normative reprezintă drepturi salariale suplimentare, iar nu drepturi fundamentale, consacrate şi garantate de Constituţie. Legiuitorul este în drept să instituie anumite sporuri la indemnizaţiile şi salariile de bază, premii periodice şi alte stimulente, pe care le poate diferenţia în funcţie de categoriile de personal cărora li se acordă, le poate modifica în diferite perioade de timp, le poale suspenda sau chiar anula. Aşadar, nu se poate vorbi despre drepturi fundamentale atunci când se reclamă încetarea acordării unui astfel de stimulent sau drept salarial suplimentar cum este premiul anual, aşa încât nu este incident art. 41 din Constituţie, care garantează salariaţilor dreptul la salariu.

25. Curtea a mai reţinut că dispoziţiile art. 8 din Legea nr. 285/2010, prin conţinutul lor normativ, nu vizează efectele juridice stinse ale unui raport juridic născut sub imperiul legii vechi, pentru a fi posibilă constatarea încălcării principiului neretroactivităţii legii.

26. Analizând criticile formulate în raport cu dispoziţiile Directivei 2000/78/CE, Curtea, prin Decizia nr. 115 din 9 februarie 2012, a observat că nu se pune problema generării unei stări de discriminare sub aspectul încadrării în muncă şi al ocupării forţei de muncă, astfel că Directiva 2000/78/CE nu are incidenţă în cauză. În plus, această directivă este transpusă în planul legislaţiei interne prin Ordonanţa Guvernului nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 166 din 7 martie 2014, autorii excepţiei având posibilitatea invocării acestui act normativ în faţa instanţei de judecată învestite cu soluţionarea cauzei.

27. În ceea ce priveşte jurisprudenţa europeană invocată, Curtea Constituţională a reţinut că, prin Hotărârea din 7 iulie 2011 - Ministerul Justiţiei şi Libertăţilor Cetăţeneşti împotriva Ştefan Agafiţei şi alţii, pronunţată în Cauza C-310/10, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a soluţionat o cerere de pronunţare a unei hotărâri preliminare, cerere formulată de Curtea de Apel Bacău şi respinsă ca inadmisibilă. Curtea de la Luxemburg a subliniat, cu acel prilej, că nici art. 15 din Directiva 2000/43/CE şi nici art. 17 din Directiva 2000/78/CE - texte pe care Curtea â fost solicitată a le interpreta - nu conţin drept criteriu de discriminare, şi deci de aplicare a unor sancţiuni de către statul membru, criteriul categoriei socioprofesionale; totodată, cu privire la relaţia dintre instanţa naţională şi Curtea Constituţională, abordată sub aspectul efectelor deciziilor Curţii Constituţionale, instanţa europeană a afirmat, în realitate, c㠓...nu este posibil (...), fără a fi încălcată repartizarea competenţelor între Uniune şi statele sale membre, să se confere supremaţie normei respective a Dreptului Uniunii în raport cu normele interne de rang superior, care ar impune, într-o astfel de situaţie, înlăturarea aplicării respectivei norme de drept naţional sau a interpretării date acesteia [de către instanţa de contencios constituţional - n.n.]” (paragraful 47).

28. Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să justifice reconsiderarea jurisprudenţei în materie a Curţii Constituţionale, considerentele şi soluţia deciziei amintite îşi păstrează valabilitatea.

29. Cât priveşte critica vizând încălcarea prevederilor art. 41 alin. (5) din Constituţie, Curtea reţine că aceasta pune în discuţie mai degrabă probleme de aplicare a legii, ce revin instanţei de judecată, competentă să verifice prevederile şi durata contractului colectiv de muncă invocat, precum şi conformitatea acestuia cu dispoziţiile legale, iar nu aspecte de constituţionalitate, de competenţa instanţei de contencios constituţional.

30. În sfârşit, referitor la invocarea prevederilor art. 124 şi 125 din Constituţie, cu trimitere la afectarea statutului profesional al autorilor excepţiei ca urmare a încetării acordării premiului anual corespunzător anului 2010, Curtea observă că aceste norme nu au incidenţă în cauză, de vreme ce autorii excepţiei nu fac parte din categoria socioprofesională a magistraţilor.

31. Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Marcela-Liliana Vlădilă, Sorina-Florina Ciobanu, Camelia-Antoaneta Gheorghiţă, Gabriela Iliescu, Gabriela Filip, Marian Slav şi Nicoleta Cristina Vaida, respectiv de Gheorghe Popa în dosarele nr. 42.422/3/2012 şi 42.411/3/2011 ale Tribunalului Bucureşti - Secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale şi constată că dispoziţiile art. 8 din Legea nr. 285/2010 privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.

Definitivă şi general obligatorie.

Decizia se comunică Tribunalului Bucureşti - Secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunţată în şedinţa din data de 28 aprilie 2015.

 

PREŞEDINTE,

DANIEL MARIUS MORAR

Magistrat-asistent,

Patricia Marilena Ionea

 

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

DECIZIA Nr. 434

din 9 iunie 2015

referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 8 din Legea nr. 285/2010 privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice

 

Augustin Zegrean - preşedinte

Valer Dorneanu - judecător

Petre Lăzăroiu - judecător

Mircea Ştefan Minea - judecător

Daniel Marius Morar - judecător

Mona-Maria Pivniceru - judecător

Puskás Valentin Zoltán - judecător

Simona-Maya Teodoroiu - judecător

Tudorel Toader - judecător

Valentina Bărbăţeanu - magistrat-asistent

 

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Ştefania Sofronea.

 

1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 8 din Legea nr. 285/2010 privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice, excepţie ridicată de Vasile Smeu în Dosarul nr. 6.230/99/2014 al Tribunalului Iaşi - Secţia I civilă şi care constituie obiectul Dosarului nr. 1.253D/2014 al Curţii Constituţionale.

2. La apelul nominal se constată lipsa părţilor. Procedura de citare este legal îndeplinită.

3. Magistratul-asistent referă asupra faptului că partea Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a transmis la dosar note scrise prin care solicită respingerea, ca neîntemeiată, a excepţiei de neconstituţionalitate.

4. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere, ca neîntemeiată, a excepţiei de neconstituţionalitate, arătând că instanţa de contencios constituţional s-a mai pronunţat asupra acesteia, amintind, în acest sens, Decizia nr. 257 din 20 martie 2012. Arată că prevederile de lege criticate se aplică în egală măsură întregului sector bugetar şi că nu se poate vorbi despre încălcarea unui drept fundamental atunci când se reclamă încetarea acordării unui astfel de stimulent. De asemenea, precizează că art. 8 din Legea nr. 285/2010 nu vizează efectele juridice stinse ale unui raport juridic născut sub imperiul legii vechi.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:

5. Prin încheierea din 3 noiembrie 2014, pronunţată în Dosarul nr. 6.230/99/2014, Tribunalul Iaşi - Secţia I civilă a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 8 din Legea nr. 285/2010 privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice, excepţie ridicată de Vasile Smeu într-o cauză având ca obiect soluţionarea cererii de obligare a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, a celui de pe lângă Curtea de Apel Bacău şi a celui de pe lângă Tribunalul Neamţ la plata premiului anual aferent anului 2010.

6. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorul acesteia precizează că premiul anual corespunzător anului 2010 reprezintă un drept câştigat, de vreme ce dispoziţiile care îl reglementau erau în vigoare la data de 31 decembrie 2010, acest premiu cuvenindu-se pentru activitatea profesională desfăşurată pe parcursul întregului an 2010, chiar dacă sumele de bani se acordă, în concret, potrivit legii, începând cu luna ianuarie a anului următor. Este vorba, aşadar, despre un raport juridic născut sub legea veche, care nu şi-a epuizat toate efectele juridice, astfel că legea nouă nu poate abroga efectul juridic nerealizat. Arată că, din Decizia Curţii Constituţionale nr. 115 din 9 februarie 2012 şi din Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 21/2013 pronunţată în soluţionarea unui recurs în interesul legii, în sensul că premiul anual pe anul 2010 ar fi fost inclus în majorarea salarială de 15% prevăzută a se aplica de la 1 ianuarie 2011, rezultă că dreptul la acest premiu există, dar legiuitorul a eşalonat plata sa începând cu luna ianuarie 2011 întrucât s-a stabilit o altă modalitate de plată, premiul fiind inclus în majorările salariale stabilite pentru anul 2011. Susţine că această modalitate de plată este neconstituţională, încălcând principiul nediscriminării. Aceasta, deoarece premiul va fi plătit doar persoanelor care continuă să lucreze şi în anul 2011 la acelaşi angajator, dar nu şi celor pentru care se schimbă angajatorul sau al căror raport de muncă încetează în 2010 prin pensionare sau demisie. Precizează, în ceea ce îl priveşte, că raportul său de muncă cu Ministerul Public a încetat în februarie 2011, când a fost numit judecător. Susţine că se încalcă şi art. 44 din Constituţie care garantează dreptul de proprietate privată, pentru că aplicarea textului de lege criticat conduce la o confiscare a primei corespunzătoare anului 2010. Arată că premiul anual pe 2010 reprezintă o creanţă certă, lichidă şi exigibilă, pe care angajatul o are asupra angajatorului public şi care constituie un “bun” în sensul art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Consideră că dispoziţiile de lege criticate prevăd o modalitate neconstituţională prin care statul urmează să îşi execute această obligaţie financiară, fiind afectate cuantumul şi întinderea acestei creanţe.

7. Tribunalul Iaşi - Secţia I civilă consideră că textul de lege criticat nu încalcă prevederile Constituţiei invocate de autorul excepţiei, întrucât veniturile de natură salarială ale personalului bugetar se stabilesc numai prin lege, eliminarea celui de-al treisprezecelea salariu având ca temei criza economică, restrângerea fiind proporţională cu scopul urmărit, iar măsura fiind aplicată în mod nediscriminatoriu.

8. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate,

9. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, notele scrise depuse la dosar, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:

10. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.

11. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îi constituie prevederile art. 8 din Legea nr. 285/2010 privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 878 din 28 decembrie 2010, care au următoarea redactare: “Sumele corespunzătoare premiului anual pentru anul 2010 nu se mai acordă începând cu luna ianuarie 2011, acestea fiind avute în vedere la stabilirea majorărilor salariale ce se acordă în anul 2011 personalului din sectorul bugetar; potrivit prevederilor prezentei legi”.

12. În opinia autorului excepţiei de neconstituţionalitate, textul de lege criticat contravine dispoziţiilor din Legea fundamentală cuprinse la art. 16 alin. (1) şi (2) care statuează cu privire la egalitatea în faţa legii şi a autorităţilor publice şi stabileşte că nimeni nu este mai presus de lege şi la art. 44 referitor la dreptul de proprietate privată. De asemenea, se invocă şi art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale referitor la protecţia proprietăţii private.

13. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea observă că, din însuşi titlul actului normativ menţionat, rezultă că Legea nr. 285/2010 a avut aplicabilitate limitată în timp, doar pentru anul 2011. În legătură cu examinarea unor texte de lege ce nu mai sunt în vigoare, Curtea Constituţională a statuat, prin Decizia nr. 766 din 15 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 549 din 3 august 2011, că sunt supuse controlului de constituţionalitate şi legile sau ordonanţele ori dispoziţiile din legi sau din ordonanţe ale căror efecte juridice continuă să se producă şi după ieşirea lor din vigoare. Prin urmare, deşi dispoziţiile de lege supuse examinării nu mai fac parte din fondul activ al legislaţiei, Curtea urmează să se pronunţe asupra constituţionalităţii acestora, având în vedere că autorul excepţiei revendică tocmai sumele care i s-ar fi cuvenit cu titlul de premiu anual pentru anul 2010.

14. Prevederile art. 8 din Legea nr. 285/2010 au mai fost supuse controlului de constituţionalitate, din perspectiva unor critici similare celor formulate şi în cauza de faţă. În jurisprudenţa dezvoltată în această materie, Curtea a respins ca neîntemeiată excepţia de neconstituţionalitate având acest obiect, exemplificative în acest sens fiind Decizia nr. 115 din 9 februarie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 230 din 5 aprilie 2012, sau Decizia nr. 658 din 11 noiembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 10 din 7 ianuarie 2015. Prin această din urmă decizie (paragraful 18), Curtea a reţinut că sporurile, premiile şi alte stimulente acordate demnitarilor şi altor salariaţi prin diverse acte normative reprezintă drepturi salariale suplimentare, iar nu drepturi fundamentale, consacrate şi garantate de Constituţie. De asemenea, Curtea a considerat că legiuitorul este în drept să instituie anumite sporuri la indemnizaţiile şi salariile de bază, premii periodice şi alte stimulente, pe care le poate diferenţia în funcţie de categoriile de personal cărora li se acordă, le poate modifica în diferite perioade de timp, le poate suspenda sau chiar anula. Aşadar, nu se poate vorbi despre drepturi fundamentale atunci când se reclamă încetarea acordării unui astfel de stimulent sau drept salarial suplimentar cum este premiul anual.

15. Totodată, prin Decizia nr. 170 din 19 martie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 354 din 22 mai 2015, cu privire la încălcarea art. 1 privind protecţia proprietăţii private din Primul Protocol adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, Curtea a observat, (paragraful 27), că instanţa europeană de contencios al drepturilor omului a reţinut că statul este în măsură să stabilească ce beneficii trebuie plătite angajaţilor săi din bugetul de stat (a se vedea, de exemplu, Hotărârea din 8 noiembrie 2005, pronunţată în Cauza Kechko împotriva Ucrainei, paragraful 23). Astfel, prin modificări legislative corespunzătoare, statul poate dispune introducerea, suspendarea sau încetarea plăţii unor astfel de beneficii. În acelaşi sens este şi Decizia de inadmisibilitate din 6 decembrie 2011, pronunţată în cauzele conexate nr. 44.232/11 şi nr. 44.605/11 Felicia Mihăieş împotriva României şi Adrian Gavril Senteş împotriva României, paragrafele 15 şi 19, prin care Curtea Europeană a Drepturilor Omului a amintit că, datorită unei cunoaşteri directe a propriei societăţi şi a necesităţilor acesteia, autorităţile naţionale se află, în principiu, într-o poziţie mai adecvată decât instanţa internaţională pentru a stabili ce anume este “de utilitate publică. În consecinţă, în cadrul mecanismului de protecţie creat de Convenţie, este de competenţa acestora să se pronunţe primele cu privire la existenţa unei probleme de interes general. Considerând normal ca legiuitorul să dispună de o mare libertate în conducerea unei politici economice şi sociale, Curtea de la Strasbourg a precizat că respectă modul în care acesta percepe imperativele “utilităţii publice”, cu excepţia cazului în care raţionamentul său se dovedeşte în mod vădit lipsit de orice temei rezonabil (paragraful 19).

16. Totodată, prin Decizia nr. 257 din 20 martie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 331 din 16 mai 2012, Curtea a constatat că dispoziţiile art. 8 din Legea nr. 285/2010, prin conţinutul lor normativ, nu vizează efectele juridice stinse ale unui raport juridic născut sub imperiul legii vechi, pentru a fi posibilă constatarea încălcării principiului neretroactivităţii legii.

17. Întrucât în cauză nu au intervenit elemente noi, cele statuate în jurisprudenţa amintită îşi menţin valabilitatea şi în cauza de faţă, excepţia de neconstituţionalitate urmând să fie respinsă ca neîntemeiată.

18. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Vasile Smeu în Dosarul nr. 6.230/99/2014 al Tribunalului Iaşi - Secţia I civilă şi constată că dispoziţiile art. 8 din Legea nr. 285/2010 privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.

Definitivă şi general obligatorie.

Decizia se comunică Tribunalului Iaşi - Secţia I civilă şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunţată în şedinţa din data de 9 iunie 2015.

 

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE

AUGUSTIN ZEGREAN

Magistrat-asistent,

Valentina Bărbăţeanu

 

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

DECIZIA Nr. 440

din 9 iunie 2015

referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 169 alin. (6) din Legea nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice

 

Augustin Zegrean - preşedinte

Valer Dorneanu - judecător

Petre Lăzăroiu - judecător

Mircea Ştefan Minea - judecător

Daniel Marius Morar - judecător

Mona-Maria Pivniceru - judecător

Puskás Valentin Zoltán - judecător

Simona-Maya Teodoroiu - judecător

Tudorel Toader - judecător

Patricia Marilena Ionea - magistrat-asistent

 

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Ştefania Sofronie.

 

1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 169 alin. (6) din Legea nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice, excepţie ridicată de Doru Ovidiu Constantin în Dosarul nr. 3.626/118/2013 al Curţii de Apel Constanţa - Secţia I civilă şi care constituie obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 506D/2015.

2. La apelul nominal lipsesc autorul excepţiei şi partea Casa Judeţeană de Pensii Constanţa, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită.

3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate ca neîntemeiată. În acest sens, invocă Decizia Curţii Constituţionale nr. 542 din 15 octombrie 2014.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:

4. Prin încheierea din 10 martie 2015, pronunţată în Dosarul nr. 3.626/118/2013, Curtea de Apel Constanţa - Secţia I civilă a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 169 alin, (6) din Legea nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice. Excepţia a fost ridicată de Doru Ovidiu Constantin cu prilejul soluţionării apelului civil declarat împotriva Sentinţei civile nr. 4.627 din 16 decembrie 2013, pronunţată de Tribunalul Constanţa în Dosarul nr. 3626/118/2013, având ca obiect recalcularea pensiei.

5. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorul acesteia susţine, în esenţă, că dispoziţiile de lege criticate, care prevăd majorarea punctajului de pensie în cazul persoanelor înscrise la pensie anterior intrării în vigoare a Legii nr. 263/2010, pentru perioadele realizate în condiţii deosebite de muncă, dar nu şi pentru cele realizate în condiţii speciale, sunt discriminatorii.

6. Curtea de Apel Constanţa - Secţia I civilă nu şi-a exprimat opinia asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

A sesizat în cauză Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea modului de interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 169 alin. (3) raportat la art. 169 alin. (1) din Legea nr. 263/2010, respectiv a dispoziţiilor art. 169 alin. (6) raportat la art. 100 din Legea nr. 263/2010, în sensul de a se stabili dacă persoanele pensionate în perioada 1 aprilie 2001-1 ianuarie 2011 şi, în special, în perioada 1 aprilie 2001-2 noiembrie 2008 beneficiază de majorarea cu 50% a punctajului anual pentru perioadele în care au desfăşurat activităţi în tocuri de muncă încadrate în condiţii speciale după 1 aprilie 2001.

7. În conformitate cu dispoziţiile art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului, precum şi Avocatului Poporului, pentru a-şi formula punctele de vedere cu privire la excepţia de neconstituţionalitate.

8. Avocatul Poporului, invocând Decizia Curţii Constituţionale nr. 542 din 15 octombrie 2014, arată că dispoziţiile de lege criticate sunt constituţionale.

9. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernul nu au comunicat punctele de vedere solicitate asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile de lege criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:

10. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.

11. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie art. 169 alin. (6) din Legea nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 852 din 20 decembrie 2010, cu modificările şi completările ulterioare, dispoziţii potrivit cărora “Prevederile art. 100 lit. a), referitoare la majorarea punctajului pentru perioadele realizate în condiţii deosebite de muncă după data de 1 aprilie 2001, se aplică şi persoanelor înscrise (a pensie anterior intrării în vigoare a prezentei legi.”

12. Autorul excepţiei consideră că dispoziţiile de lege criticate contravin prevederilor art. 16 din Constituţie referitor la egalitatea în drepturi.

13. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine că, în cauza în care a fost ridicată excepţia de neconstituţionalitate, Curtea de Apel Constanţa - Secţia I civilă a sesizat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea modului de interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 169 alin. (3) raportat la art. 169 alin. (1) din Legea nr. 263/2010, respectiv a dispoziţiilor art. 169 alin. (6) raportat la art. 100 din Legea nr. 263/2010, în sensul de a se stabili dacă persoanele pensionate în perioada 1 aprilie 2001-1 ianuarie 2011 şi, în special, în perioada 1 aprilie 2001-2 noiembrie 2008 beneficiază de majorarea cu 50% a punctajului anual pentru perioadele în care au desfăşurat activităţi în locuri de muncă încadrate în condiţii speciale după 1 aprilie 2001. Prin Decizia nr. 1 din 19 ianuarie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 162 din 9 martie 2015, şi care a fost pronunţată în Dosarul nr. 12/1/2014/HP/C, Înalta Curte de Casaţie de Justiţie - Completul specializat pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a admis în parte sesizarea formulată de Curtea de Apel Constanţa - Secţia I civilă şi a stabilit c㠓art. 169 alin. (6) din Legea nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice, cu modificările şi completările ulterioare, se interpretează în sensul că nu se acordă majorarea cu 50% a punctajului anual persoanelor care şi-au desfăşurat activitatea în condiţii speciale de muncă după data de 1 aprilie 2001 şi înscrise la pensie anterior intrării în vigoare a Legii nr. 263/2010, cu modificările şi completările ulterioare.” Prin aceeaşi decizie a respins ca inadmisibilă sesizarea privind interpretarea dispoziţiilor art. 169 alin. (3) raportat la art. 169 alin. (1) din Legea nr. 263/2010, cu modificările şi completările ulterioare, respectiv interpretarea textelor de lege vizând persoanele pensionate în perioada 1 aprilie 2001-2 noiembrie 2008.

14. Dacă cele reţinute de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Decizia nr. 1 din 19 ianuarie 2015 au avut în vedere modul de interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 169 alin. (6) din Legea nr. 263/2010, cu privire la constituţionalitatea acestui text de lege Curtea Constituţională s-a pronunţat prin Decizia nr. 542 din 15 octombrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 899 din 11 decembrie 2014, paragrafele 22-28, în care a reţinut, în esenţă, că Legea nr. 263/2010 instituie o reglementare mai puţin favorabilă sub aspectul condiţiilor de pensionare pentru persoanele care au lucrat în condiţii speciale în raport cu reglementarea anterioară, iar majorarea punctajului de pensie pentru persoanele care au lucrat în condiţii speciale şi s-au pensionat ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 263/2010 reprezintă o compensare a dezavantajelor pe care aceste persoane le au faţă de cele pensionate anterior.

15. Din contră, în ceea ce priveşte persoanele care au lucrat în condiţii deosebite, Curtea a observat că, pentru acestea, condiţiile de pensionare reglementate de art. 55 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 263/2010 sunt asemănătoare celor stabilite de art. 42 din Legea nr. 19/2000, astfel încât instituirea unui tratament juridic diferenţiat între persoanele care s-au pensionat înainte de data intrării în vigoare a Legii nr. 263/2010 şi cele care s-au pensionat ulterior acestei date nu ar fi fost justificată de aceleaşi raţiuni care au fost avute în vedere pentru persoanele care au lucrat în condiţii speciale.

16. Prin urmare, Curtea a constatat că diferenţa de tratament juridic instituită de legiuitor pentru persoanele care au lucrat în condiţii speciale şi s-au pensionat anterior intrării în vigoare a Legii nr. 263/2010 este justificată în mod obiectiv de situaţia diferită în care această categorie de persoane se găseşte în raport cu celelalte persoane care, potrivit dispoziţiilor art. 100 şi art. 169 alin. (1) şi (6) din Legea nr. 263/2010, beneficiază de majorarea punctajului de pensie. Totodată, Curtea a apreciat că reglementarea criticată întruneşte cerinţa proporţionalităţii între măsurile adoptate de legiuitor şi scopul urmărit de acesta, respectiv cel de a compensa inechităţile suportate de anumite categorii de persoane, ca urmare a schimbării modului decalcul al pensiei, De asemenea, reglementarea este clară şi neechivocă.

17. Întrucât nu au intervenit elemente noi care să justifice reconsiderarea jurisprudenţei în materie a Curţii Constituţionale, considerentele şi soluţia Deciziei nr. 542 din 15 octombrie 2014 îşi păstrează valabilitatea şi în prezenta cauză.

18. Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Doru Ovidiu Constantin în Dosarul nr. 3.626/118/2013 al Curţii de Apel Constanţa - Secţia I civilă şi constată că dispoziţiile art. 169 alin, (6) din Legea nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.

Definitivă şi general obligatorie.

Decizia se comunică Curţii de Apel Constanţa - Secţia I civilă şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunţată în şedinţa din data de 9 iunie 2015.

 

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE

AUGUSTIN ZEGREAN

Magistrat-asistent,

Patricia Marilena Ionea

 

HOTĂRÂRI ALE GUVERNULUI ROMÂNIEI

GUVERNUL ROMÂNIEI

HOTĂRÂRE

privind domeniile şi programele de studii universitare de master acreditate şi numărul maxim de studenţi ce pot fi şcolarizaţi în anul universitar 2015-2016, precum şi domeniile de studii universitare de doctorat din cadrul instituţiilor de învăţământ superior

În temeiul art. 108 din Constituţia României, republicată, şi în baza prevederilor art. 138 alin. (5), ale art. 140 alin. (2), art. 148 alin. (4), art. 154, art. 155 alin. (1) şi ale art. 158 din Legea educaţiei naţionale nr. 1/2011, cu modificările şi completările ulterioare,

 

Guvernul României adoptă prezenta hotărâre.

 

Art. 1. - Se aprobă domeniile şi programele de studii universitare de master, locaţiile geografice de desfăşurare, numărul de credite de studii transferabile pentru fiecare program de studii universitare, formă de învăţământ sau limbă de predare, precum şi numărul maxim de studenţi care pot fi şcolarizaţi în anul universitar 2015-2016, în cadrul instituţiilor de învăţământ superior de stat, prevăzute în anexa nr. 1.

Art. 2. - Se aprobă domeniile şi programele de studii universitare de master, locaţiile geografice de desfăşurare, numărul de credite de studii transferabile pentru fiecare program de studii universitare, formă de învăţământ sau limbă de predare, precum şi numărul maxim de studenţi care pot fi şcolarizaţi în anul universitar 2015-2016, în cadrul instituţiilor de învăţământ superior particular acreditate, prevăzute în anexa nr. 2.

Art. 3. - Se aprobă domeniile de studii universitare de doctorat din cadrul instituţiilor de învăţământ superior acreditate, prevăzute în anexa nr. 3.

Art. 4. - Anexele nr. 1-3*) fac parte integrantă din prezenta hotărâre.

 

PRIM-MINISTRU

VICTOR-VIOREL PONTA

Contrasemnează:

Ministrul educaţiei şi cercetării ştiinţifice,

Sorin Mihai Cîmpeanu

p. Ministrul muncii, familiei, protecţiei sociale şi persoanelor vârstnice.

Teodor Codrin Scutaru,

secretar de stat

 

Bucureşti, 22 iulie 2015.

Nr. 595.


*) Anexele nr. 1-3 se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 595 bis, care sa poate achiziţiona de la Centrul pentru relaţii cu publicul al Regiei Autonome .Monitorul Oficial”, Bucureşti, şos. Panduri nr. 1.

 

ACTE ALE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE SI JUSTIŢIE

 

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

COMPLETUL COMPETENT SĂ JUDECE RECURSUL ÎN INTERESUL LEGII

 

DECIZIA Nr. 10

din 25 mai 2015

 

Dosar nr. 4/2015

 

Iulia Cristina Tarcea - vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - preşedintele completului

Lavinia Curelea - preşedintele Secţiei I civile

Roxana Popa - preşedintele delegat al Secţiei a II-a civile

Ionel Barbă - preşedintele Secţiei de contencios administrativ şi fiscal

Mirela Sorina Popescu - preşedintele Secţiei penale

Lavinia Dascălu - judecător la Secţia I civilă

Carmen Georgeta Negrilă - judecător la Secţia I civilă

Simona Lala Cristescu - judecător la Secţia I civilă - judecător-raportor

Nina Ecaterina Grigoraş - judecător la Secţia I civilă

Viorica Cosma - judecător la Secţia I civilă

Eugenia Puşcaşiu - judecător la Secţia I civilă

Nela Petrişor - judecător la Secţia a II-a civilă

Minodora Condoiu - judecător la Secţia a II-a civilă

Ruxandra Monica Duţă - judecător la Secţia a II-a civilă - judecător-raportor

Rodica Dorin - judecător la Secţia a II-a civilă

Ileana Izabela Dolache - judecător la Secţia a II-a civilă

Adriana Chioseaua - judecător la Secţia a II-a civilă

Liliana Vişan - judecător la Secţia de contencios administrativ şi fiscal

Zoiţa Milăşan - judecător la Secţia de contencios administrativ şi fiscal

Viorica Trestianu - judecător la Secţia de contencios administrativ şi fiscal - judecător-raportor

Simona Camelia Marcu - judecător la Secţia de contencios administrativ şi fiscal

Carmen Magdalena Frumuşelu - judecător la Secţia de contencios administrativ şi fiscal

Gabriela Elena Bogasiu - judecător la Secţia de contencios administrativ şi fiscal

Geanina Cristina Arghir - judecător la Secţia penală Rodica Aida Popa - judecător la Secţia penală

 

Completul competent să judece recursul în interesul legii este legal constituit în conformitate cu dispoziţiile art. 516 alin. (2) din Codul de procedură civilă raportat la art. 272 alin. (2) lit. b) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu modificările şi completările ulterioare.

Şedinţa este prezidată de doamna judecător Iulia Cristina Tarcea, vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este reprezentat de doamna Antonia Constantin, procuror şef adjunct al Secţiei judiciare.

La şedinţa de judecată participă magistratul-asistent Ileana Peligrad din cadrul Secţiei a II-a civile a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, desemnat pentru această cauză în conformitate cu dispoziţiile art. 273 clin Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu modificările şi completările ulterioare.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii a luat în examinare recursul în interesul legii formulat de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Bacău privind incidenţa Deciziei nr. 19/2011 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în cauzele care au ca obiect contestaţii împotriva deciziilor emise în temeiul Legii nr. 263/2010, cu modificările şi completările ulterioare, prin care se soluţionează cererile de recalculare a drepturilor de pensie.

Preşedintele completului, doamna judecător Iulia Cristina Tarcea, vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, acordă cuvântul doamnei Antonia Constantin, procuror şef adjunct al Secţiei judiciare din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Reprezentantul Ministerului Public învederează că efectele deciziei în interesul legii nu încetează, ci caracterul său obligatoriu, înţeles ca autoritate de lucru interpretat, se extinde şi în noua configurare legislativă dată problemelor de drept pe care instanţele sunt chemate să le soluţioneze.

Faţă de cele expuse, în temeiul art. 517 din Codul de procedură civilă, solicită admiterea recursului în interesul legii formulat de către Colegiul de conducere al Curţii de Apel Bacău şi pronunţarea unei hotărâri prin care să se asigure interpretarea şi aplicarea unitară a legii.

Preşedintele completului, doamna judecător Iulia Cristina Tarcea, constatând că nu mai sunt alte completări, chestiuni de invocat sau întrebări de formulat din partea membrilor completului, a declarat dezbaterile închise, iar completul de judecată a rămas în pronunţare asupra recursului în interesul legii.

ÎNALTA CURTE,

deliberând asupra recursului în interesul legii, a constatat următoarele:

1. Problema de drept ce a generat practica neunitară

Practica judiciară neunitară ce a generat sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu prezentul recurs în interesul legii, astfel cum rezultă din actul de sesizare al instanţei de trimitere, s-a conturat în soluţionarea, într-un mod diferit, a problemei incidenţei Deciziei nr. 19/2011 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în cauzele care au ca obiect contestaţii împotriva deciziilor emise în temeiul Legii nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice, cu modificările şi completările ulterioare, prin care se soluţionează cererile de recalculare a drepturilor de pensie.

2. Temeiul juridic al recursului în interesul legii şi prevederi legale incidente

2.1. Decizia nr. 19 din 17 octombrie 2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pronunţată în Dosarul nr. 18/2011

2.1.1. Dispoziţii legale ce au făcut obiectul interpretării prin Decizia nr. 19/2011

Legea nr. 19/2000 privind sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale, cu modificările şi completările ulterioare:

“Art. 2. - Sistemul public se organizează şi funcţionează având ca principii de bază: (...)

e) principiul contributivităţii, conform căruia fondurile de asigurări sociale se constituie pe baza contribuţiilor datorate de persoanele fizice şi juridice, participante la sistemul public, drepturile de asigurări sociale cuvenindu-se pe temeiul contribuţiilor de asigurări sociale plătite; [...]”;

“Art. 78. - (1) Punctajul anual al asiguratului se determină prin împărţirea la 12 a punctajului rezultat în anul respectiv din însumarea numărului de puncte realizat în fiecare lună. Numărul de puncte realizat în fiecare lună se calculează prin raportarea salariului brut lunar individual, inclusiv sporurile şi adaosurile, sau, după caz, a venitului lunar asigurat, care a constituit baza de calcul a contribuţiei individuale de asigurări sociale, la salariul mediu brut lunar din luna respectivă, comunicat de Institutul Naţional de Statistică şi Studii Economice. [,..]

(4) Punctajul asiguratului, stabilit conform prevederilor alin. (1) şi (2), se calculează la nivelul veniturilor brute realizate pentru care s-au plătit contribuţii de asigurări sociale.”;

“Art. 164. - (1) La determinarea punctajelor anuale, până la intrarea în vigoare a prezentei legi, se utilizează salariile brute sau nete, după caz, în conformitate cu modul de înregistrare a acestora în carnetul de muncă, astfel:

a) salariile brute, până la data de 1 iulie 1977;

b) salariile nete, de la data de 1 iulie 1977 până la data de 1 ianuarie 1991;

c) salariile brute, de la data de 1 ianuarie 1991.

(2) La determinarea punctajelor anuale, pe lângă salariile prevăzute la alin. (1) se au în vedere şi sporurile care au făcut parte din baza de calcul a pensiilor conform legislaţiei anterioare şi care sunt înregistrate în carnetul de muncă.

(3) La determinarea punctajelor anuale, pe lângă salariile prevăzute la alin. (1) se au în vedere şi sporurile cu caracter permanent, care, după data de 1 aprilie 1992, au făcut parte din baza de calcul a pensiilor conform legislaţiei anterioare şi care sunt înregistrate în carnetul de muncă sau sunt dovedite cu adeverinţe eliberate de unităţi, conform legislaţiei în vigoare [...].”

Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 4/2005 privind recalcularea pensiilor din sistemul public, provenite din fostul sistem al asigurărilor sociale de stat, aprobată cu completări prin Legea nr. 78/2005, cu modificările şi completările ulterioare

- Art. 1. - Pensiile din sistemul public, provenite din fostul sistem al asigurărilor sociale de stat, stabilite în baza legislaţiei în vigoare anterior datei de 1 aprilie 2001, se recalculează în condiţiile prevăzute de prezenta ordonanţă de urgenţă.”;

“Art. 2. - (1) Recalcularea prevăzută la art. 1 se efectuează prin determinarea punctajului mediu anual şi a cuantumului fiecărei pensii, cu respectarea prevederilor Legii nr. 19/2000 privind sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi a prevederilor prezentei ordonanţe de urgenţă.”

Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 4/2005, aprobată cu completări prin Legea nr. 78/2005, cu modificările şi completările ulterioare, menţiunea de la pct. VI din anexă: “Nu sunt luate în calcul la stabilirea punctajului mediu anual, întrucât nu au făcut parte din baza de calcul a pensiilor, conform legislaţiei anterioare datei de 1 aprilie 2001:

- formele de retribuire în acord sau cu bucata, în regie ori după timp, pe bază de tarife sau cote procentuale;”.

2.1.2. Dezlegarea dată prin Decizia nr. 19 din 17 octombrie 2011

Prin decizia anterior menţionată, în baza art. 329 din Codul de procedură civilă de la 1865, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi a stabilit că, în interpretarea dispoziţiilor art. 2 lit. e), art. 78 şi art. 164 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 19/2000 privind sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale, cu modificările şi completările ulterioare, şi ale art. 1 şi 2 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 4/2005 privind recalcularea pensiilor din sistemul public, provenite din fostul sistem al asigurărilor sociale de stat, aprobată cu completări prin Legea nr. 78/2005, cu modificările şi completările ulterioare, formele de retribuire în acord global prevăzute de art. 12 alin. 1 lit. a) din Legea retribuirii după cantitatea şi calitatea muncii nr. 57/1974, cu modificările şi completările ulterioare, vor fi luate în considerare la stabilirea şi recalcularea pensiilor din sistemul public, dacă au fost incluse în salariul brut şi pentru acestea s-a plătit contribuţia de asigurări sociale la sistemul public de pensii.

În considerentele acestei decizii s-a reţinut că, la pct. IV din anexa la Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 4/2005, aprobată cu completări prin Legea nr. 78/2005, cu modificările şi completările ulterioare, sunt enumerate sporurile, indemnizaţiile şi orice alte venituri suplimentare, care trebuie avute în vedere la determinarea punctajului mediu anual, însă, prin dispoziţiile pct. VI, se stipulează în mod expres că nu sunt luate în calcul la stabilirea punctajului mediu anual, întrucât nu au făcut pale din baza de calcul al pensiilor anterioare datei de 1 aprilie 2001 formele de retribuire în acord sau cu bucata, în regie ori după timp, pe bază de tarife sau cote procentuale.

S-a apreciat că această dispoziţie normativă poate fi înlăturată întrucât intră în contradicţie atât cu prevederile anterioare din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 4/2005, aprobată cu completări prin Legea nr. 78/2005, cu modificările şi completările ulterioare, cât şi cu Legea nr. 19/2000, cu modificările şi completările ulterioare, în condiţiile în care S-a încălcat principiul ierarhiei actelor normative, Legea nr. 19/2000, cu modificările şi completările ulterioare, fiind legea-cadru, ordonanţa de urgenţă fiind dată în aplicarea acestei legi, astfel încât se încalcă principiul fundamental al contributivităţii, cu neluarea în calcul a tuturor formelor de retribuire a muncii, anterior datei de 1 aprilie 2001,

Instanţa supremă a avut în vedere conţinutul principiului contributivităţii, astfel cum a fost instituit prin art. 2 lit. e) din Legea nr. 19/2000, cu modificările şi completările ulterioare, ca principiu fundamental al sistemului de asigurări sociale român, şi, observând că acesta era prevăzut, chiar dacă nu era menţionat expres şi în Legea nr. 3/1977 privind pensiile de asigurări sociale de stat şi asistenţă socială, cu modificările şi completările ulterioare, a concluzionat în sensul că aplicarea acestui principiu în privinţa persoanelor ale căror drepturi de pensie s-au deschis anterior intrării în vigoare a Legii nr. 19/2000, cu modificările şi completările ulterioara, nu echivalează cu încălcarea principiului neretroactivităţii legii.

2.2. Regimul juridic sub imperiul Legii nr. 263/2010. cu modificările şi completările ulterioare

2.2.1. Dispoziţii legale incidente

Legea nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice, cu modificările şi completările ulterioare

“Art. 2. - Sistemul public de pensii se organizează şi funcţionează având ca principii de bază: (...)

c) principiul contributivităţii, conform căruia fondurile de asigurări sociale se constituie pe baza contribuţiilor datorate de persoanele fizice şi juridice participante la sistemul public de pensii, drepturile de asigurări sociale cuvenindu-se în temeiul contribuţiilor de asigurări sociale plătite;

“Art. 165. - (1) La determinarea punctajelor lunare, pentru perioadele anterioare datei de 1 aprilie 2001, se utilizează salariile brute sau nete, după caz, în conformitate cu modul de înscriere a acestora în carnetul de muncă, astfel:

a) salariile brute, până la data de 1 iulie 1977;

b) salariile nete, de la data de 1 iulie 1977 până la data de 1 ianuarie 1991;

c) salariile brute, de la data de 1 ianuarie 1991.

(2) La determinarea punctajelor lunare, pe lângă salariile prevăzute la alin. (1) se au în vedere şi sporurile cu caracter permanent care, după data de 1 aprilie 1992, au făcut parte din baza de calcul a pensiilor conform legislaţiei anterioare şi care sunt înscrise în carnetul de muncă sau sunt dovedite cu adeverinţe eliberate de unităţi, conform legislaţiei în vigoare.”

Normele de aplicare a prevederilor Legii nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice, aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 257/2011

“Art. 127. - (1) Sporurile cu caracter permanent care se pot valorifica la stabilirea şi/sau recalcularea drepturilor de pensie, potrivit prevederilor art. 165 alin. (2) din lege, sunt cele prevăzute în anexa nr. 15.”

Menţiunea de la pct. VI din anexa nr. 15 la norme: “Nu sunt luate în calcul la stabilirea punctajului mediu anual, întrucât nu au făcut parte din baza de calcul al pensiilor, conform legislaţiei anterioare datei de 1 aprilie 2001:

- formele de retribuire în acord sau cu bucata, în regie ori după timp, pe bază de tarife sau cote procentuale;

Se constată că, în reglementarea actuală, principiul contributivităţii, astfel cum a fost enunţat în art. 2 lit. e) din Legea nr. 19/2000, cu modificările şi completările ulterioare, se regăseşte în cuprinsul art. 2 lit. c) din Legea nr. 263/2010, cu modificările şi completările ulterioare, într-o redactare identică textului avut în vedere de instanţa supremă la pronunţarea precedentei decizii în interesul legii.

Dispoziţiile care se referă la neluarea în calcul la stabilirea punctajului mediu anual a formelor de retribuire în acord sau cu bucata, în regie ori după timp, pe bază de tarife sau cote procentuale sunt preluate, de asemenea, identic.

3. Examenul jurisprudenţial

Instanţele judecătoreşti învestite cu soluţionarea unor cauze care au ca obiect contestaţii împotriva deciziilor de stabilire sau recalculare a drepturilor de pensie, decizii emise în temeiul Legii nr. 263/2010, cu modificările şi completările ulterioare, care au ca obiect valorificarea veniturilor obţinute în sistem de acord global până în anul 1991, au statuat diferit asupra incidenţei, în aceste cauze, a Deciziei nr. 19/2011 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Practica judiciară neunitară ce a generat sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu prezentul recurs în interesul legii s-a conturat astfel:

3.1. Unele instanţe au reţinut incidenţa acestei decizii, considerând fie că, faţă de dispoziţiile art. 517 alin. (4) din Codul de procedură civilă, respectiv ale art. 33Q7 alin. 4 din vechiul Cod de procedură civilă, dezlegarea problemelor prin Decizia nr. 19/2011 este obligatorie, fie că decizia dată în interesul legii îşi păstrează considerentele şi valabilitatea raţionamentelor pentru corecta interpretare a textului preluat cu conţinut identic de Legea nr. 263/2010, cu modificările şi completările ulterioare.

3.2. Alte instanţe nu au reţinut incidenţa în speţă a Deciziei nr. 19/2011 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, pe considerentul că această decizie este dată în interpretarea dispoziţiilor anterioare Legii nr. 263/2010, cu modificările şi completările ulterioare, iar litigiul urmează a fi soluţionat în raport cu dispoziţiile Legii nr. 263/2010, cu modificările şi completările ulterioare. În acest sens s-a argumentat că veniturile în acord global nu au făcut parte din baza de calcul al pensiei conform legislaţiei anterioare datei de 1 aprilie 2001 şi nu pot fi avute în vedere la stabilirea punctajului mediu anual pentru recalcularea pensiei, întrucât probele administrate în respectivele cauze nu fac dovada îndeplinirii condiţiilor din decizie, respectiv includerea în salariul brut a veniturilor obţinute în acord global şi plata CAS. Într-un caz se invocă art. 518 din Codul de procedură civilă pentru a justifica neaplicarea Deciziei nr. 19/2011.

3.3. La nivelul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nu au fost identificate decizii de speţă relevante în această materie, deoarece litigiile cu acest obiect nu intră în competenţa de soluţionare a instanţei supreme.

În problema includerii unor categorii de venituri (cum sunt cele în acord global în stabilirea punctajului mediu anual) s-au pronunţat deciziile în interesul legii nr. 30/2009*) (prin care s-a respins recursul, constatându-se că norma este clară), nr. 11/2011 (cea la care se raportează prezenta sesizare) şi nr. 19/2012 (care statuează pe baza aceluiaşi raţionament, invocând prioritatea principiului contributivităţii asupra altor categorii de venituri).

3.4. Curtea Constituţională, prin Decizia nr. 409 din 3 mai 2012 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 165 alin. (2) din Legea nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice, cu modificările şi completările ulterioare, analizând reglementarea anterioară Legii nr. 263/2010, cu modificările şi completările ulterioare, respectiv pe cea a dispoziţiilor art. 164 alin. (3) din Legea nr. 19/2000, cu modificările şi completările ulterioare, dispoziţii care aveau o redactare identică celor care fac obiectul prezentei cauze, a menţionat jurisprudenţa anterioară, respectiv Decizia nr. 356 din 23 septembrie 2004, prin care a reţinut că legiuitorul are competenţa exclusivă şi opţiunea liberă pentru stabilirea veniturilor în raport cu care se datorează contribuţia la fondul asigurărilor sociale şi în raport cu care se calculează cuantumul pensiilor şi al altor ajutoare sociale. Apreciind că cele constatate prin decizia mai sus amintită răspund criticilor invocate în actuala cauză, impunându-se o soluţie identică celei reţinute prin Decizia nr. 356/2004, a respins ca neîntemeiată excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 165 alin. (2) din Legea nr. 263/2010, cu modificările şi completările ulterioare.

Prin Decizia nr. 466 din 23 septembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 826 din 12 noiembrie 2014, Curtea Constituţională a respins ca inadmisibilă excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 165 alin. (1) din Legea nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice, cu modificările şi completările ulterioare, invocând, de asemenea, jurisprudenţa anterioară referitoare la stabilirea bazei de calcul al pensiilor în funcţie de anumite categorii de venituri realizate de salariaţi anterior intrării în vigoare a Legii nr. 19/2000, cu modificările şi completările ulterioare, respectiv Decizia nr. 736 din 24 octombrie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea J, nr. 4 din 4 ianuarie 2007, prin care a reţinut c㠓verificarea împrejurărilor dacă, potrivit legislaţiei anterioare, s-au încasat sau nu contribuţii la asigurările sociale de stat pentru veniturile excluse de la stabilirea punctajului anual şi dacă aceste venituri au făcut sau nu parte din baza de calcul al pensiilor, constituie probleme de fapt şi de aplicare a legii în cazuri concrete individuale, a căror soluţionare intră în competenţa exclusivă a instanţei judecătoreşti.” [...]

Curtea a reţinut, cu referire şi la deciziile nr. 19/2012 şi nr. 19/2011 ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, că textul de lege criticat nu reglementează modalitatea de stabilire a salariilor brute/nete pentru perioada 1977-2001, şi anume categoriile concrete de venituri care se includ în salariul brut/salariul net.

Curtea Constituţională a constatat că inegalităţile pretinse de autorul excepţiei de neconstituţionalitate - constând în excluderea de la veniturile ce sunt luate în calcul la determinarea punctajelor anuale în vederea stabilirii drepturilor de pensie a veniturilor obţinute în forma de retribuire în acord global - provin din prevederile menţiunii din anexa nr. 15 la Normele de aplicare a prevederilor Legii nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice, aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 257/2011 (prevederi ce nu pot forma obiect al excepţiei de neconstituţionalitate), iar nu din textul de lege criticat.

Totodată, Curtea Constituţională a arătat că susţinerile autorului excepţiei de neconstituţionalitate constituie aspecte care ţin de interpretarea şi aplicarea legii şi, prin urmare, acestea intră în competenţa de soluţionare a instanţelor judecătoreşti, iar nu a Curţii Constituţionale.

3.5. Curtea Europeană a Drepturilor Omului, prin Decizia de inadmisibilitate din 11 septembrie 2012, Stana Neghea împotriva României, care a făcut obiectul Cererii nr. 28.699/09, a apreciat că problema în litigiu (reclamanţii s-au plâns că, pe baza documentelor eliberate de foştii angajatori, care atestau structura şi componenţa veniturilor realizate, au solicitat autorităţilor competente să le recalculeze pensiile, cu scopul de a se lua în considerare şi o parte din venituri obţinute în “acord global”, însă li s-a respins cererea, deşi au fost instanţe care au admis cererile identice ale foştilor colegi ai reclamanţilor) nu a fost determinată de existenţa unor prevederi legale ambigue, ci, mai degrabă, de aplicarea legislaţiei relevante pentru circumstanţele individuale ale fiecărei cauze. În consecinţă, problema de drept ridicată de prezenta cauză nu se referă la un conflict de jurisprudenţă în sine, ci mai degrabă la o situaţie în care instanţele judecătoreşti naţionale au pus în aplicare o dispoziţie clară a legii, în cauze în care circumstanţele de fapt erau diferite.

Totodată, Curtea a reţinut că, într-un astfel de domeniu important şi complex precum asigurările sociale, schimbările frecvente legislative pot duce la o abordare oarecum incoerentă. Cu toate acestea, în speţă, reclamanţii nu au invocat o incertitudine juridică generală, ce rezultă dintr-o legislaţie incoerentă, ci s-au limitat să se plângă de modul în care cauzele lor au fost instrumentate de instanţele naţionale, în aplicarea dispoziţiilor legale relevante. Deşi este adevărat că situaţia invocată a persistat patru ani, nu poate fi trecut cu vederea faptul că, în acest interval de timp, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a pronunţat două hotărâri în materie, identificând, de fiecare dată, faptul că motivul care a determinant problema nu a fost legea în sine, ci mai degrabă modul în care fiecare instanţă a apreciat circumstanţele fiecărei cauze şi, prin urmare, au aplicat legea în vigoare la momentul respectiv. Prin urmare, Curtea a constatat că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a reacţionat în mod corespunzător, oferind orientări fără echivoc instanţelor naţionale în soluţionarea cererilor individuale aflate pe rolul lor.

Mai mult, toţi reclamanţii din cauzele de faţă au beneficiat de proceduri contradictorii, în care au fost în măsură să facă dovada cererilor formulate, argumentele lor fiind examinate în mod corespunzător de instanţele de judecată. În acelaşi timp, concluziile instanţelor de judecată şi interpretarea dată legii naţionale în cauză nu poate fi considerată drept vădit arbitrară sau nerezonabilă.

4. Opinia Colegiului de conducere al Curţii de Apel Bacău

Colegiul de conducere al Curţii de Apel Bacău, deşi a constatat existenţa unei practici judiciare neunitare şi, prin Hotărârea nr. 18 din 23 februarie 2015, a dispus sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării asupra problemei de drept deduse judecăţii, nu s-a pronunţat asupra orientării jurisprudenţiale pe care o consideră legală.

5. Opinia procurorului general

5.1. S-a constatat, în punctul de vedere exprimat, că sesizarea de recurs în interesul legii îndeplineşte condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 515 din Codul de procedură civilă, caracterul neunitar al jurisprudenţei fiind dovedit prin hotărârile judecătoreşti anexate actului de sesizare.

S-a apreciat că sursa divergenţei de jurisprudenţă, înţeleasă ca sediu normativ al problemei de drept sesizate, poate fi identificată în dispoziţiile art. 518 din Codul de procedură civilă, referitoare la încetarea efectelor deciziei în interesul legii în ipoteza abrogării dispoziţiilor legale care au făcut obiectul interpretării, atunci când soluţiile legislative din actul normativ/actele normative interpretate prin decizia în interesul legii au fost preluate în noile acte normative care conţin dispoziţiile de abrogare a vechii reglementări.

În această ipoteză există doar o schimbare de sediu normativ, întrucât soluţiile legislative date conceptelor juridice cu care s-a operat în cuprinsul precedentei decizii în interesul legii se regăsesc mutatis mutandis în noua reglementare.

Din aceste perspective particulare, funcţia evidentă a dispoziţiilor art. 196 lit. a) şi n) din Legea nr. 263/2010, cu modificările şi completările ulterioare, de abrogare expresă directă a Legii nr. 19/2000, cu modificările şi completările ulterioare, şi a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 4/2005, aprobată cu completări prin Legea nr. 78/2005, cu modificările şi completările ulterioare, este aceea de înlăturare a redundanţelor legislative, şi nu cea de eliminare a antinomiilor ce ar putea decurge din existenţa concomitentă a două soluţii normative diferite asupra aceleiaşi chestiuni.

Pe de altă parte, s-a observat că dispoziţiile art. 518 din Codul de procedură civilă lasă la dispoziţia instanţelor aprecierea asupra încetării efectelor unei decizii pronunţate în soluţionarea unui recurs în interesul legii. Totodată, s-a arătat că examenul jurisprudenţei anexate actului de sesizare relevă faptul că cele două orientări divergente pun în discuţie menţinerea, în noul context legislativ, a efectului pozitiv al autorităţii de lucru interpretat ataşată Deciziei în interesul legii nr. 19/2011.

S-a concluzionat că problema de drept ridicată prin prezenta sesizare îşi are originea în conţinutul normativ al dispoziţiilor art. 518 din Codul de procedură civilă şi presupune lămurirea, pe cale de interpretare, a sferei de aplicare a normei în ipoteza particulară în care, deşi a intervenit o abrogare expresă directă a normelor interpretate printr-o decizie în interesul legii, soluţiile legislative analizate prin acea decizie au fost preluate în noile reglementări. Acest demers are ca finalitate statuarea într-o modalitate formală, cu putere obligatorie, aptă să asigure previzibilitate asupra aplicării legii, pentru viitor, asupra problemelor de drept dezlegate neunitar până la acest moment cu privire la încetarea efectelor unei decizii în interesul legii în ipoteza abrogării normelor interpretate prin aceasta, atunci când operează o continuitate de reglementare în aceeaşi materie.

5.2. În ceea ce priveşte recursul în interesul legii declarat, s-a considerat că, în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 518 din Codul de procedură civilă, Decizia nr. 19 din 17 octombrie 2011 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 824 din 22 noiembrie 2011, nu şi-a încetat efectele, astfel încât este aplicabilă şi în cauzele care au ca obiect contestaţii împotriva deciziilor emise în temeiul Legii nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice, cu modificările şi completările ulterioare.

În susţinerea acestei opinii jurisprudenţiale, s-a arătat că statuările din considerentele Deciziei nr. 19 din 17 octombrie 2011 asupra naturii juridice a veniturilor analizate îşi menţin valabilitatea şi în privinţa cauzelor în care aceeaşi problemă se pune în aplicarea Legii nr. 263/2010, cu modificările şi completările ulterioare.

Instanţa supremă a analizat, din perspectiva dispoziţiilor cuprinse în Legea nr. 57/1974, şi Legea cu privire la principiile de bază ale perfecţionării sistemului de retribuire a muncii şi de repartiţie a veniturilor oamenilor muncii nr. 2/1983, cu modificările şi completările ulterioare, natura juridică a veniturilor obţinute în acord global, observând că acestea reprezentau însăşi o formă de retribuire, nu sporuri salariate. În acest punct al analizei, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a enunţat scopul Legii nr. 19/2000, cu modificările şi completările ulterioare, şi principiul fundamental în jurul căruia acest act normativ a fost conceput acela ca orice element salarial efectiv încasat pe parcursul întregului stagiu de cotizare şi pentru care salariatul şi/sau angajatorul (în funcţie de reglementarea în vigoare) au/a achitat contribuţii de asigurări sociale trebuie să se reflecte în cuantumul pensiei.

Aceeaşi filosofie a reglementării se identifică şi în privinţa Legii nr. 263/2010, cu modificările şi completările ulterioare.

Considerentele pentru care instanţa supremă a înlăturat aplicarea dispoziţiilor identice din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 4/2005, aprobată cu completări prin Legea nr. 78/2005, cu modificările şi completările ulterioare, fundamentate pe aplicarea prioritară a principiului contributivităţii şi necesitatea respectării principiului ierarhiei actelor normative îşi menţin valabilitatea şi sunt incidente mutatis mutandis şi în privinţa prevederilor cuprinse în normele de aplicare a Legii nr. 263/2010, indicate anterior.

În principiu, pentru a se putea stabili în sensul încetării efectelor unei decizii în interesul legii ca urmare a unor evenimente legislative, precum abrogarea, ar fi trebuit fie ca noua reglementare să aducă soluţii normative diferite faţă de cele avute în vedere la pronunţarea deciziei, caz în care actul de abrogare ar fi îndeplinit funcţia de înlăturare a antinomiilor în drept, fie ca soluţia normativă asupra căreia s-a statuat prin decizia în interesul legii să fie trecută în fondul pasiv al legislaţiei ca urmare a ajungerii la termen, a căderii în desuetudine sau a declarării neconstituţionalităţii.

A contrario, atunci când soluţia normativă analizată prin decizia în interesul legii este preluată de noua reglementare şi abrogarea intervine pentru evitarea paralelismelor legislative, nu există niciun motiv pentru care saturările şi consideraţiile de principiu formulate printr-o decizie în interesul legii să nu rămână aplicabile mutatis mutandis şi în noul cadru legislativ, de vreme ce există o continuitate de concepţie juridică asupra aceleiaşi chestiuni de drept.

În aceste condiţii, efectele deciziei în interesul legii nu încetează, ci caracterul său obligatoriu, înţeles ca autoritate de lucru interpretat, se extinde şi în noua configurare legislativă dată problemelor de drept pe care judecătorii fondului sunt chemaţi să le soluţioneze.

6. Raportul asupra recursului în interesul legii

Raportul întocmit de judecătorii-raportori desemnaţi, conform art. 516 alin. (5) din Codul de procedură civilă, a concluzionat următoarele:

6.1. Cu privire ia admisibilitatea recursului în interesul legii, s-a apreciat că o decizie pronunţată în interesul legii nu poate constitui temei juridic al unei solicitări referitoare la modul de aplicare a acesteia, astfel încât recursul poate fi privit ca inadmisibil.

6.2. În cazul în care se va considera admisibil recursul, întrucât vizează efectele obligatorii ale deciziei în interesul legii, astfel cum sunt reglementate de art. 330 din Codul de procedură civilă de la 1865, sau întinderea acestora, potrivit art. 518 din Codul de procedură civilă, Decizia nr. 19/2011 poate fi aplicată, pentru identitate de raţiune, în judecata proprie pe care fiecare instanţă o face în interpretarea dispoziţiilor art. 164 din Legea nr. 263/1010, cu modificările şi completările ulterioare, în litigiile privind valorificarea veniturilor obţinute în acord global, prevăzute de art. 12 alin. (1) lit. a) din Legea retribuirii după cantitatea şi calitatea muncii nr. 57/1974, cu modificările şi completările ulterioare,

7. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

Astfel cum rezultă din interpretarea dispoziţiilor art. 514 din Codul de procedură civilă, obiectul sesizării cu un recurs în interesul legii nu poate privi decât o dispoziţie legală care a fost interpretată şi aplicată în mod neunitar, aşadar o problemă de drept soluţionată în mod diferit de către instanţele judecătoreşti.

Din perspectiva condiţiilor de admisibilitate reglementate de art. 515 din Codul de procedură civilă, s-a dovedit faptul că problemele care formează obiectul judecăţii au fost soluţionate în mod diferit, prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, dat fiind hotărârile menţionate şi anexate la memoriul de recurs în interesul legii, din care rezultă că practica neunitară se identifică la nivelul mai multor curţi de apel din ţară.

Ceea ce interesează este dacă obiectul sesizării reprezintă o problemă de drept în sensul legii, în condiţiile în care, potrivit jurisprudenţei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, reflectată în Decizia nr. 4/2012, obiectul unei astfel de examinări se referă la actele normative în înţelesul art. 1 şi 4 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative.

Recursul în interesul legii reprezintă un mijloc procedural specific de interpretare cu forţă generalizatoare a unei norme juridice pentru ca, desluşindu-i înţelesul, toate instanţele să o înţeleagă şi să o aplice în acelaşi mod, asigurându-se astfel coerenţa jurisprudenţei şi previzibilitatea acesteia. Potrivit jurisprudenţei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie consemnate în Decizia nr. 11/2011, “a interpreta un text de lege înseamnă a lămuri înţelesul acestuia, a-l explica, a determina configuraţia reală a normei de drept.

Este adevărat că nu orice chestiune disputată în faţa instanţei de judecată este şi o problemă de drept veritabilă. În general se consideră că numai textele legale lacunare, imprecise, imperfecte, deci interpretabile, pot constitui obiectul unui recurs în interesul legii iniţiat în scopul dezlegării la nivel de principiu a unei probleme de drept controversate. În acest sens, prin Decizia nr. 22/2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a fost respins ca inadmisibil recursul în interesul legii, constatându-se că rezolvarea diferită a chestiunii deduse judecăţii nu îşi are temeiul în niciun text care să poată fi propus spre interpretare Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

În cauză se constată că autorii sesizării nu au indicat un text de lege a cărui interpretare şi aplicare a fost făcută de instanţe în mod neunitar.

Nu precizează dacă prin sintagma “incidenţa Deciziei nr. 19/2011” se urmăreşte a se supune analizei efectul obligatoriu al unui recurs în interesul legii dat în interpretarea unei dispoziţii abrogate, dar care a fost reluată În noul act normativ ce legiferează în aceeaşi materie.

De asemenea, nu se solicită nici interpretarea a chiar normei de drept substanţial cuprinse în noua lege, plecând de la constatarea identităţii acesteia cu vechea reglementare şi de la interpretarea dată acestei din urmă reglementări printr-un recurs în interesul legii.

Ceea ce consideră instanţa de trimitere că ar constitui obiect al recursului este efectul dezlegării cuprinse în Decizia nr. 19/2011 asupra cauzelor având acelaşi obiect cu cel ce constituia obiectul jurisprudenţei divergente anterior, respectiv dacă veniturile obţinute din formele de retribuire în acord pot fi valorificate la calculul punctajului lunar al asiguratului căruia i s-au deschis drepturile de pensie sub imperiul Legii nr. 263/2010, cu modificările şi completările ulterioare.

Însă a analiza dacă o decizie pronunţată în interpretarea unui text de lege abrogat se aplică unei dispoziţii legale dintr-o lege nouă care a preluat reglementarea abrogată nu se circumscrie sferei de reglementare, chiar extinsă, a noţiunii de problemă de drept.

Aspectul dedus judecăţii, respectiv incidenţa Deciziei nr. 19/2011 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, după abrogarea Legii nr. 19/2000, cu modificările şi completările ulterioare, şi a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 4/2005, aprobată cu completări prin Legea nr. 78/2005, cu modificările şi completările ulterioare, prin Legea nr. 263/2010 nu se subsumează, astfel cum afirmă Ministerul Public prin extrapolare, în încercarea de a identifica problema de drept în cauză, unei problematici generale, dezlegate neunitar până la acest moment, referitoare la interpretarea dispoziţiilor art. 518 din Codul de procedură civilă cu privire la încetarea efectelor unei decizii în interesul legii în ipoteza abrogării normelor interpretate prin aceasta, atunci când operează o continuitate de reglementare în aceeaşi materie, având în vedere următoarele:

În primul rând, din jurisprudenţa anexată nu rezultă că, în raţionamentul de aplicare, respectiv de înlăturare a Deciziei nr. 19/2011, instanţele învestite cu problema valorificării acordului global s-au prevalat (cu o singură excepţie, în demonstrarea inaplicabilităţii deciziei) de dispoziţiile art. 518 din Codul de procedură civilă. În condiţiile în care instanţele nu au avut în vedere această instituţie juridică Înalta Curte nu poate să califice din oficiu problema litigioasă ca fiind cea a interpretării art. 518 din Codul de procedură civilă (punctul de vedere al Ministerului Public nefiind echivalentul unui act de sesizare).

În al doilea rând, verificând dacă dispoziţiile art. 518 din Codul de procedură civilă se aplică Deciziei nr. 19/2011, se observă că, potrivit principiului tempus regit actum, aceasta a fost pronunţată în baza art. 3307 din Codul de procedură civilă din 1865, fiind supusă regimului juridic instituit de vechiul cod. Spre deosebire de noua dispoziţie procesual civilă care, în art. 518 din Codul de procedură civilă, include şi o reglementare ratione temporis a întinderii efectelor juridice ale deciziilor pronunţate în interpretarea legii, vechea reglementare nu avea o astfel de normă ce ar fi putut fi interpretată cu privire la efectele Deciziei nr. 19/2011, Or, art. 518 din Codul de procedură civilă se aplică hotărârilor pronunţate în interesul legii după intrarea în vigoare a noului cod de procedură. În consecinţă, şi din această perspectivă, dispoziţiile art. 518 din Codul de procedură civilă nu pot constitui obiect al interpretării în această cauză care are ca obiect o decizie pronunţată în baza vechiului cod de procedură civilă.

În al treilea rând, chiar dacă în cauză se pune problema dezlegării efectelor unei decizii pronunţate în interesul legii după abrogarea normei pe care o interpretează, în condiţiile în care conţinutul ei este reluat în dispoziţia legală abrogatoare, a considera că de fapt problema dedusă prezentei judecăţi este o normă procesual civilă excedează cadrului sesizării şi se îndepărtează de la domeniul concret în care se solicită unificarea practicii, şi anume regimul juridic al salarizării în acord global în procesul de stabilire a punctajului mediu anual în vederea calculării drepturilor de pensie pentru persoanele ale căror drepturi s-au deschis sub imperiul Legii nr. 263/2010, cu modificările şi completările ulterioare.

Excluzând, pentru considerentele expuse anterior, interpretarea Ministerului Public cu privire la obiectul sesizării, urmează a se concluziona, cu privire la obiectul de analiză al recursului în interesul legii, că interpretarea şi aplicarea unei decizii în interesul legii nu poate constitui obiect de analiză al unei alte decizii pronunţate în interesul legii.

Fiind o problemă de aplicare, şi nu de interpretare a legii, rămâne la aprecierea instanţelor de judecată ca, în condiţiile abrogării normei pe care o interpretează, dar ale subzistenţei în cuprinsul noii reglementări a soluţiei legislative anterioare, să aplice raţionamentul juridic şi argumentele care au stat la baza acestuia şi care au dus la dezlegarea dată în Decizia nr. 19/2011, pentru identitate de raţiune, păstrându-şi valabilitatea reperele de analiză fixate prin decizia anterioară, în ceea ce priveşte verificarea aspectelor cu privire la aceste venituri, în raport cu situaţia concretă a fiecărui angajat şi cu dovezile produse, fără a putea fi impusă, cu caracter obligatoriu, pe calea unui recurs în interesul legii, date fiind limitările obiectului de reglementare al acestuia, o astfel de soluţie.

În concluzie, constatând că o decizie pronunţată în interesul legii nu poate constitui temei juridic al unei solicitări referitoare la statuarea asupra unui mod imperativ de aplicare a acesteia, recursul în interesul legii va fi respins ca inadmisibil.

Pentru considerentele arătate, în temeiul art. 517 cu referire la art. 514 din Codul de procedură civilă,

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE şi JUSTIŢIE

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca inadmisibil, recursul în interesul legii formulat de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Bacău privind incidenţa Deciziei nr. 19 din 17 octombrie 2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pronunţate în Dosarul nr. 18/2011 în cauzele care au ca obiect contestaţii împotriva deciziilor emise în temeiul Legii nr. 263/2010, cu modificările şi completările ulterioare, prin care se soluţionează cererile de recalculare a drepturilor de pensie.

Obligatorie, potrivit art. 517 alin. (4) din Codul de procedură civilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 25 mai 2015.

 

VICEPREŞEDINTELE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

IULIA CRISTINA TARCEA

Magistrat-asistent,

Ileana Peligrad


*) Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 30/2009 nu a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I.

 


Copyright 1998-2015 DSC.NET   All rights reserved.