MONITORUL OFICIAL AL ROMÂNIEI Nr. 501/2015

MONITORUL OFICIAL AL ROMÂNIEI

 

P A R T E A  I

Anul 183 (XXVII) - Nr. 501         LEGI, DECRETE, HOTĂRÂRI ŞI ALTE ACTE         Miercuri, 8 iulie 2015

 

SUMAR

 

DECIZII ALE CURŢII CONSTITUŢIONALE

 

Decizia nr. 362 din 7 mai 2015 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 1 lit. v) din Legea dialogului social nr. 62/2011

 

Decizia nr. 369 din 14 mai 2015 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor Legii nr. 63/2011 privind încadrarea şi salarizarea în anul 2011 a personalului didactic şi didactic auxiliar din învăţământ

 

ACTE ALE ORGANELOR DE SPECIALITATE ALE ADMINISTRAŢIEI PUBLICE CENTRALE

 

164. - Ordin al ministrului dezvoltării regionale şi administraţiei publice privind aprobarea reglementării tehnice „Procedură pentru inspecţia tehnica a echipamentelor tehnologice pentru executarea, profilarea şi finisarea lucrărilor de pământ specifice la drumuri, aeroporturi şi fundaţii speciale”, indicativ PCC 024-2015

 

1.565/269. - Ordin al ministrului agriculturii şi dezvoltării rurale şi al ministrului dezvoltării regionale şi administraţiei publice pentru modificarea şi completarea Ordinului ministrului agriculturii şi dezvoltării rurale şi al ministrului dezvoltării regionale şi administraţiei publice nr. 20/208/2015 privind punerea în aplicare a prevederilor art. 9 alin. (1) din Legea nr. 145/2014 pentru stabilirea unor măsuri de reglementare a pieţei produselor din sectorul agricol

 

ACTE ALE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

 

            Decizia nr. 11 din 11 mai 2015 (Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept)

 

DECIZII ALE CURŢII CONSTITUŢIONALE

 

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

DECIZIA Nr. 362

din 7 mai 2015

referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 1 lit. v) din Legea dialogului social nr. 62/2011

 

Augustin Zegrean - preşedinte

Valer Dorneanu - judecător

Petre Lăzăroiu - judecător

Mircea Ştefan Minea - judecător

Daniel Marius Morar - judecător

Mona-Maria Pivniceru - judecător

Puskás Valentin Zoltán - judecător

Simona-Maya Teodoroiu - judecător

Tudorel Toader - judecător

Afrodita Laura Tutunaru - magistrat-asistent

 

1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 1 lit. v) din Legea dialogului social nr. 62/2011, excepţie ridicată de Fundaţia „Gaudeamus” - Universitatea Tomis din Constanţa, Universitatea „Spiru Haret” din Bucureşti, Fundaţia pentru Promovarea învăţământului European - Universitatea Wales - România din Bucureşti şi Universitatea Institutul de Administrare a Afacerilor din Municipiului Bucureşti, toate prin reprezentantul legal avocat Caracas Mugur-Jak, în Dosarul nr. 38.863/301/2014 al Judecătoriei Sectorului 3 Bucureşti - Secţia civilă şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 875D/2014.

2. Dezbaterile au avut loc în şedinţa de 23 aprilie 2015 cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Liviu-Daniel Arcer, şi în prezenţa avocatului Caracas Mugur-Jak în calitate de apărător al autorilor excepţiei şi au fost consemnate în încheierea de şedinţă de la acea dată, când Curtea, având în vedere cererea de întrerupere a deliberărilor pentru o mai bună studiere a problemelor ce formează obiectul cauzei, în temeiul art. 57 şi art. 58 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, a amânat pronunţarea pentru 7 mai 2015

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:

3. Prin încheierea din 29 august 2014, pronunţată în Dosarul nr. 38.863/301/2014, Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti - Secţia civilă a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 1 lit. v) din Legea dialogului social nr. 62/2011, excepţie ridicată de Fundaţia „Gaudeamus” - Universitatea Tomis din Constanţa, Universitatea „Spiru Haret” din Bucureşti, Fundaţia pentru Promovarea învăţământului European - Universitatea Wales - România din Bucureşti şi Universitatea Institutul de Administrare a Afacerilor din Municipiului Bucureşti, toate prin reprezentantul legal avocat Caracas Mugur-Jak, într-o cauză având ca obiect soluţionarea unei cereri de acordare a personalităţii juridice.

4. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se susţine că prevederile legale menţionate sunt neconstituţionale, deoarece limitează discriminator dreptul de asociere în organizaţii patronale. Astfel, deşi anexa nr. 1 poziţia 11 din Legea nr. 62/2011 stabileşte constituirea de comisii de dialog social în cadrul Ministerului Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului, această reglementare rămâne fără obiect întrucât universităţile private nu pot înfiinţa organizaţii patronale, pentru că textul legal contestat leagă noţiunea de patron de „scopul obţinerii de profit”. Or, instituţiile de învăţământ superior având caracter nonprofit sunt lipsite de dialogul social în domeniu, pentru simplul motiv că nu se pot constitui în organizaţii patronale.

5. Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti - Secţia civilă opinează că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Faptul că universităţile particulare, care sunt constituite ca persoane juridice fără scop patrimonial, nu s-ar putea organiza în patronate nu aduce atingere principiului egalităţii cetăţenilor în faţa legii şi nici nu creează discriminări. În plus, nici universităţile de stat administrate şi finanţate de ministerul de resort nu pot înfiinţa organizaţii patronale în condiţiile Legii nr. 62/2011. De asemenea, organizarea persoanelor juridice fără scop patrimonial este reglementată de dispoziţiile Ordonanţei Guvernului nr. 26/2000 cu privire la asociaţii şi fundaţii, sens în care universităţile se pot constitui, în temeiul art. 35-37 din ordonanţă, în federaţii.

6. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate ridicate.

7. Guvernul apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată.

8. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Guvernului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, susţinerile avocatului prezent, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:

9. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.

10. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 1 lit. v) din Legea dialogului social nr. 62/2011, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea \x nr. 625 din 31 august 2012, care au următorul conţinut: „În înţelesul prezentei legi, termenii şi expresiile de mai jos au următoarele semnificaţii:]...]

v) patron - persoană juridică înmatriculată, persoană fizică autorizată potrivit legii sau persoană care exercită potrivit legii o meserie ori profesiune în mod independent care administrează şi utilizează capital în scopul obţinerii de profit în condiţii de concurenţă şi care angajează muncă salariată;”.

11. Autorii excepţiei de neconstituţionalitate susţin că dispoziţiile legale criticate încalcă prevederile constituţionale ale art. 9 referitor la Sindicatele, patronatele şi asociaţiile profesionale, art. 16 alin. (1) referitor la egalitatea cetăţenilor în faţa legii şi art. 40 referitor la Dreptul de asociere.

12. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că autorii excepţiei susţin că prevederile legale criticate care definesc noţiunea de patron ca fiind o „persoană juridică înmatriculată [...] care administrează şi utilizează capital în scopul obţinerii de profit în condiţii de concurenţă” afectează dispoziţiile constituţionale ale art. 9 referitor la Sindicatele, patronatele şi asociaţiile profesionale, art. 16 alin. (1) referitor la egalitatea cetăţenilor în faţa legii şi art. 40 referitor la Dreptul de asociere, deoarece limitează discriminator dreptul de asociere în organizaţii patronale.

13. Astfel, cu privire la critica referitoare la încălcarea principiului egalităţii cetăţenilor în faţa legii, se arată că, de vreme ce în acord cu art. 122 alin. (3) din Legea educaţiei naţionale nr. 1/2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 18 din 10 ianuarie 2011, potrivit căruia iniţiativa înfiinţării instituţiei de învăţământ superior de stat aparţine Guvernului, iar iniţiativa înfiinţării instituţiei de învăţământ superior particular şi confesional aparţine fondatorului (care poate fi o persoană fizică, un grup de persoane fizice, o fundaţie, o asociaţie sau un cult religios ori un alt furnizor de educaţie recunoscut), atunci sintagma „În scopul obţinerii de profit” din textul criticat neagă/refuză universităţilor private dreptul de a se organiza în asociaţii patronale. Totodată, se susţine că se creează o discriminare între domeniul de învăţământ şi alte domenii de activitate care se pot organiza în patronate. Aşa fiind, ar fi afectate şi dispoziţiile constituţionale ale art. 9 şi art. 40, deoarece conducerilor universităţilor private le este încălcat dreptul de a se organiza în patronate şi de a accesa beneficiile corelative ale unor astfel de organizaţii, respectiv dreptul de a participa la comisiile de dialog social, cu atât mai mult cu cât, potrivit art. 137 din Legea nr. 62/2011, în disonanţă cu norma criticată ce instituie condiţia obţinerii de profit, permite totuşi pe cale de excepţie participarea la negocierile din sectorul bugetar a angajatorilor fără a mai fi cerută regula realizării de profit de către aceştia.

14. De asemenea, din anexa nr. 1 poziţia 11 din Legea nr. 62/2011 care stabileşte constituirea de comisii de dialog social în cadrul Ministerului Educaţiei şi Cercetării Ştiinţifice, autorii excepţiei desprind concluzia potrivit căreia legiuitorul nu a avut intenţia de a restricţiona organizarea patronatelor din educaţie. Cu toate acestea, câtă vreme universităţile particulare nu se pot organiza în patronate, nu poate fi imaginat un dialog social doar între autoritate şi sindicate prin excluderea intereselor conducerii universităţilor private.

15. Cu privire la aceste critici, Curtea constată că nu poate fi reţinută încălcarea principiului consacrat de art. 16 alin. (1) din Constituţie, deoarece nu poate fi pus semnul egalităţii între domeniul învăţământului şi alte domenii de activitate care se pot constitui în patronate. Astfel, în mod evident, rezultă că situaţia juridică a unei instituţii de învăţământ superior nu este identică cu situaţia juridică a unui operator economic - actor principal al pieţei concurenţiale, motiv pentru care instituirea tratamentului juridic diferit este deplin justificată.

16. De asemenea, se poate observa că ipoteza pretinsei discriminări este contrasă şi din perspectiva unei diferenţe de tratament - vis-a-vis de posibilitatea constituirii în patronate - între regimul juridic instituit pentru universităţile private faţă de cel instituit pentru cele de stat. Or, o universitate, fie că este privată, fie că este de stat, are, potrivit art. 114 alin. (4) din Legea nr. 1/2011, personalitate juridică şi caracter nonprofit, sens în care critica formulată este evident neîntemeiată.

17. În plus, nu poate fi primită existenţa unei discriminări din perspectiva negării drepturilor conducerii universităţilor private de a se asocia în patronate, faţă de alte entităţi juridice, deoarece raportarea la art. 16 alin. (1) din Constituţie are în vedere drepturile fundamentale prevăzute în Constituţie care se aplică cetăţenilor, iar în ceea ce priveşte persoanele juridice numai în măsura în care, printr-o anumită reglementare privind aceste persoane, sunt afectate indirect drepturile fundamentale ale cetăţenilor (Decizia nr. 74 din 13 iulie 1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 189 din 22 iulie 1994). Or, în cazul de faţă, această problemă nu se poate pune, întrucât autorii excepţiei au făcut o trimitere generică la interesele conducerii unor instituţii private de învăţământ superior, privite lato sensu, şi nu au relevat în ce constă afectarea unor drepturi fundamentale ale cetăţenilor.

18. De altfel, conducerea unei universităţi private sau fondatorii acesteia nu pot fi, din perspectiva raţiunilor ce guvernează înfiinţarea de patronate, titulari de drepturi subiective proprii, întrucât participarea la dialogul social poartă asupra unor interese de ordin general ce se subsumează activităţii de bază din domeniul respectiv, în speţă, din domeniul învăţământului superior.

19. În ce priveşte raportarea criticii la art. 9 şi art. 40 din Constituţie, Curtea constată că în timp ce art. 9 reglementează cu privire la principiul general ce consacră posibilitatea sindicatelor, patronatelor şi a asociaţiilor profesionale de a se constitui şi de a-şi desfăşura activitatea potrivit statutelor lor, în condiţiile legii, art. 40 reglementează cu privire la dreptul fundamental al cetăţenilor de a se asocia liber în partide politice, în sindicate, în patronate şi alte forme de asociere. Aşa fiind, câtă vreme critica este fundamentată din perspectiva interesului universităţilor private, atunci art. 40 din Legea fundamentală nu are incidenţă în cauză, întrucât, aşa cum s-a arătat, are în vedere un drept fundamental al cetăţeanului, şi nu un drept al unei entităţi juridice/colectivităţi.

20. Raportat la exigenţele art. 9 din Constituţie, Curtea constată că titulari de drepturi pot fi numai sindicatele, patronatele şi asociaţiile profesionale, sens în care, pentru a da eficienţă dispoziţiei constituţionale, statul este ţinut de obligaţia corelativă de a crea cadrul legislativ în interiorul căruia titularii drepturilor (sindicate, patronate, asociaţii) pot lua fiinţă în vederea apărării drepturilor şi promovării intereselor profesionale economice şi sociale. Iniţial cele trei domenii reglementate de art. 9 din Legea fundamentală au fost transpuse în Legea nr. 54/1991 privind sindicatele, în Legea patronatelor nr. 356/2001 şi în Ordonanţa Guvernului nr. 26/2000 cu privire la asociaţii şi fundaţii. Ulterior, Legea nr. 54/1991 privind sindicatele a fost abrogată prin art. 56 din capitolul VI din Legea nr. 54/2003, care ulterior a fost abrogată prin art. 224 lit. A, din titlul X al Legii nr. 62/2011. Tot astfel, Legea nr. 356/2001 referitoare la patronate a fost abrogată prin art. 224 lit. C din Legea nr. 62/2011. Prin urmare, modalitatea de exercitare a rolului sindicatelor şi patronatelor îşi are sediul materiei în Legea nr. 62/2011. Faptul că autorii excepţiei înţeleg că la dialogul social reglementat de Legea nr. 62/2011 ar trebui să ia parte şi un patronat al universităţilor private echivalează cu punerea unui semn de egalitate între cele trei forme de asociere. Or, Constituţia nu impune ca universităţile private să intre sub incidenţa Legii nr. 62/2011, ci cere ca acestea să se poată organiza în anumite forme de asociere. De aceea, câtă vreme nu este posibilă realizarea de profit, nu-şi pot justifica organizarea în patronate, pentru că dreptul acestora de a reprezenta, susţine şi apăra interesele membrilor săi în relaţiile cu autorităţile publice este circumscris obiectului şi scopului lor de activitate, adică dezvoltarea liberă, integrală şi armonioasă a individualităţii umane şi formarea personalităţii autonome prin asumarea unui sistem de valori care sunt necesare pentru împlinirea şi dezvoltarea personală. Totodată, acest fapt nu echivalează cu privarea acestora de a se asocia în vederea participării la un dialog social, deoarece, potrivit art. 1 alin. (1) şi (2) din Ordonanţa Guvernului nr. 26/2000, persoanele juridice, între care Curtea identifică şi universităţile private, pot constitui asociaţii şi fundaţii dacă „urmăresc desfăşurarea unor activităţi de interes general sau în interesul unor colectivităţi ori, după caz, în interesul lor personal nepatrimonial”, devenind, deci, „persoane juridice de drept privat fără scop patrimonial”. Aşa fiind, ţinând seama şi de dispoziţiile art. 2 lit. c)-e) din Ordonanţa Guvernului nr. 26/2000, Curtea constată că nu poate fi primită nici critica referitoare la încălcarea art. 9 din Constituţie prin privarea/împiedicarea universităţilor private de a se organiza în vederea promovării unui dialog cu autorităţile, deoarece, dimpotrivă, organizarea în asociaţii şi fundaţii permite acestora accesul la un cadru legal în vederea atingerii obiectivelor ce ţin de urmărirea realizării unui interes general, local sau de grup, de facilitare a accesului la resurse private şi publice şi la instituirea unui parteneriat între autorităţile publice şi persoanele juridice de drept privat fără scop patrimonial. Practic, prin critica avansată, autorii sunt nemulţumiţi nu neapărat de textul criticat, ci de dispoziţiile Legii nr. 1/2011 care consacră caracterul nonprofit al universităţilor, caracter străin prin excelenţă noţiunii de „patron”. Aceasta este şi raţiunea care a determinat legiuitorul ca, în virtutea dreptului consacrat de art. 61 din Constituţie, să stabilească în Legea nr. 1/2011 entităţile care pot înfiinţa o universitate privată (persoană fizică, un grup de persoane fizice, o fundaţie, o asociaţie, sau un cult religios ori un alt furnizor de educaţie recunoscut) şi să reglementeze în mod distinct statutul juridic al patronatelor faţă de cel al asociaţiilor şi fundaţiilor.

21. Totodată, faptul că, potrivit anexei nr. 1 din Legea nr. 62/2011, se pot constitui comisii de dialog social în cadrul Ministerului Educaţiei nu înseamnă că este posibilă existenţa unor patronate în educaţie, deoarece raţiunea reglementării are în vedere asigurarea dialogului nu cu patronatele, ci cu sindicatele din învăţământ, care, spre deosebire de patronate, se pot înfiinţa în acest domeniu. Prin urmare, interesele din învăţământul universitar ce pot fi supuse dialogului social reglementat de Legea nr. 62/2011 (adică apărarea drepturile membrilor lor, ce decurg din legislaţia muncii, statutele funcţionarilor publici, contractele colective de muncă şi contractele individuale de muncă, precum şi din acordurile privind raporturile de serviciu ale funcţionarilor publici, în faţa instanţelor judecătoreşti, organelor de jurisdicţie, a altor instituţii sau autorităţi ale statului) se poartă cu sprijinul sindicatelor, care de altfel îşi desemnează, în cadrul comisiei la care s-a făcut trimitere, reprezentanţi numiţi de confederaţiile sindicale reprezentative la nivel naţional, iar activităţile ce ţin de promovarea unui interes general sau al unei colectivităţi ori, după caz, de interesul personal, nepatrimonial se poartă cu sprijinul asociaţiilor înfiinţate în acord cu Ordonanţa Guvernului nr. 26/2000.

22. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu majoritate de voturi,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Fundaţia „Gaudeamus” - Universitatea Tomis din Constanţa, Universitatea „Spiru Haret” din Bucureşti, Fundaţia pentru Promovarea învăţământului European - Universitatea Wales - România din Bucureşti şi Universitatea Institutul de Administrare a Afacerilor din Municipiului Bucureşti, toate prin reprezentantul legal avocat Caracas Mugur-Jak, în Dosarul nr. 38.863/301/2014 al Judecătoriei Sectorului 3 Bucureşti - Secţia civilă şi constată că dispoziţiile art. 1 lit. v) din Legea dialogului social nr. 62/2011 sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.

Definitivă şi general obligatorie.

Decizia se comunică Judecătoriei Sectorului 3 Bucureşti - Secţia civilă şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunţată în şedinţa din data de 7 mai 2015.

 

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE

AUGUSTIN ZEGREAN

Magistrat-asistent,

Afrodita Laura Tutunaru

 

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

DECIZIA Nr. 369

din 14 mai 2015

referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor Legii nr. 63/2011 privind încadrarea şi salarizarea în anul 2011 a personalului didactic şi didactic auxiliar din învăţământ

 

Augustin Zegrean - preşedinte

Petre Lăzăroiu - judecător

Mircea Ştefan Minea - judecător

Daniel Marius Morar - judecător

Mona-Maria Pivniceru - judecător

Puskás Valentin Zoltán - judecător

Simona-Maya Teodoroiu - judecător

Tudorel Toader – judecător

Irina Loredana Gulie - magistrat-asistent

 

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Luminiţa Nicolescu.

 

1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor Legii nr. 63/2011 privind încadrarea şi salarizarea În anul 2011 a personalului didactic şi didactic auxiliar din învăţământ, excepţie ridicată de Sindicatul învăţământului

Preuniversitar Satu Mare, în calitate de reprezentant al membrilor de sindicat Cristina Avram şi alţii, în Dosarul nr. 1.279/83/2014 al Curţii de Apel Oradea - Secţia I civilă şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 263D/2015.

2. La apelul nominal lipsesc părţile. Procedura de citare este legal îndeplinită.

3. Preşedintele dispune a se face apelul şi în Dosarul nr. 264D/2015, având ca obiect excepţia de neconstituţionalitate a Legii nr. 63/2011 privind încadrarea şi salarizarea în anul 2011 a personalului didactic şi didactic auxiliar din învăţământ, excepţie ridicată de Sindicatul învăţământului Preuniversitar Satu Mare, în calitate de reprezentant al membrilor de sindicat Timea Bercea şi alţii, în Dosarul nr. 1.287/83/2014 al Curţii de Apel Oradea - Secţia I civilă.

4. La apelul nominal lipsesc părţile. Procedura de citare este legal îndeplinita.

5. Curtea, având în vedere obiectul excepţiilor de neconstituţionalitate ridicate în dosarele sus menţionate, din oficiu, pune în discuţie conexarea Dosarului nr. 264D/2015 la Dosarul nr. 263D/2015.

6. Reprezentantul Ministerului Public este de acord cu propunerea de conexare a dosarelor menţionate.

7. Curtea, în temeiul dispoziţiilor art. 53 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, dispune conexarea Dosarului nr. 264D/2015 la Dosarul nr. 263D/2015, care este primul înregistrat.

8. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate ca neîntemeiată, invocând jurisprudenţa Curţii Constituţionale.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarelor, constată următoarele:

9. Prin încheierile din 3 februarie 2015, pronunţate în dosarele nr. 1.279/83/2014 şi nr. 1.287/83/2014, Curtea de Apel Oradea - Secţia I civila a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor Legii nr. 63/2011 privind încadrarea şi salarizarea în anul 2011 a personalului didactic şi didactic auxiliar din învăţământ, excepţie ridicată de Sindicatul învăţământului Preuniversitar Satu Mare, în calitate de reprezentant al membrilor de sindicat Cristina Avram şi alţii, respectiv Timea Bercea şi alţii, în cauze având ca obiect soluţionarea cererilor privind obligarea la plata diferenţelor salariale dintre salariile acordate conform deciziilor de stabilire a drepturilor salariale emise în baza Legii nr. 63/2011 şi cele cuvenite potrivit Legii nr. 221/2008.

10. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se susţine, în esenţă, că Legea nr. 63/2011, instituind uniformizarea salariilor în învăţământ, a eliminat coeficienţii de ierarhizare din grilele de salarizare şi coeficienţii de multiplicare 1, înlocuindu-i cu valori care rezultă din înmulţirea celor doi coeficienţi. În opinia autorilor excepţiei de neconstituţionalitate, Guvernul avea obligaţia să se raporteze la varianta legală şi constituţională a salarizării, respectiv la valorile rezultate din înmulţirea coeficienţilor de ierarhizare şi de multiplicare prevăzuţi de Ordonanţa Guvernului nr. 15/2008 privind creşterile salariale ce se vor acorda în anul 2008 personalului din învăţământ. Însă, contrar dispoziţiilor art. 1 alin. (5) din Constituţie şi Deciziei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 11 din 8 octombrie 2012, Guvernul s-a raportat la prevederile Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 41/2009 privind unele măsuri în domeniul salarizării personalului din sectorul bugetar pentru perioada mai-decembrie 2009 şi la acele ale art. 5 alin. (6) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 1/2010 privind unele măsuri de reîncadrare în funcţii a unor categorii de personal din sectorul bugetar şi stabilirea salariilor acestora, precum şi alte măsuri în domeniul bugetar. În acest mod, s-a operat, în fapt, încă o reducere a salariilor personalului didactic cu 25% faţă de nivelul prevăzut prin Legea nr. 221/2008 pentru aprobarea Ordonanţei Guvernului nr. 15/2008 privind creşterile salariale ce se vor acorda în anul 2008 personalului din învăţământ, fără ca această reducere a salariilor din învăţământ să respecte condiţiile prevăzute în art. 53 din Constituţie.

11. Curtea de Apel Oradea - Secţia I civilă îşi exprimă opinia în sensul că prevederile legale criticate sunt constituţionale, arătând că legiuitorului îi aparţine competenţa stabilirii sistemului de salarizare a personalului bugetar, iar în realizarea politicilor sale, în funcţie de condiţiile economice şi sociale existente la un moment dat, poate prevedea un regim salarial distinct, pentru anumite categorii de bugetari. De altfel, conform art. 16 alin. (1) din Constituţie, egalitatea presupune uniformitate în cadrul aceleiaşi categorii de subiecţi de drept, respectiv aplicarea aceloraşi criterii de salarizare tuturor cadrelor didactice şi didactice auxiliare. Totodată, Legea nr. 63/2011 nu afectează drepturile salariale dobândite pentru perioada anterioară intrării sale în vigoare. Chiar Curtea Europeană a Drepturilor Omului a opinat în sensul că statul este în măsură să stabilească valoarea sumelor ce urmează a fi plătite angajaţilor săi, putând introduce, suspenda ori înceta plata unor astfel de sume, prin modificări legislative (Hotărârea din 8 noiembrie 2005, pronunţată în Cauza Kechko împotriva Ucrainei). Mai mult, actul normativ criticat a fost adoptat tocmai pentru a fi realizată unificarea salarizării unei categorii profesionale, respectiv pentru reglementarea unitară a domeniului vizat.

12. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierile de sesizare au fost comunicate preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate invocate.

13. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

CURTEA,

examinând încheierile de sesizare, rapoartele întocmite de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:

14. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.

15. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl reprezintă prevederile Legii nr. 63/2011 privind încadrarea şi salarizarea în anul 2011 a personalului didactic şi didactic auxiliar din învăţământ, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 323 din 10 mai 2011.

16- în opinia autorilor excepţiei de neconstituţionalitate, prevederile legale criticate contravin dispoziţiilor constituţionale cuprinse în art. 1 alin. (5) referitor la principiul legalităţii şi art. 53 - Restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi. De asemenea, sunt invocate prevederile art. 1 - Protecţia proprietăţii cuprins în Primul Protocol adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

17. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine că principala critică a autorilor excepţiei de neconstituţionalitate este aceea că salariile personalului didactic şi didactic auxiliar trebuiau să revină, începând cu data de î ianuarie 2011, la cuantumul (calculat pe baza coeficientului de multiplicare 1,000 de 400 lei) prevăzut de Legea nr. 221/2008 pentru aprobarea Ordonanţei Guvernului nr. 15/2008 privind creşterile salariale ce se vor acorda în anul 2008 personalului din învăţământ, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 730 din 28 octombrie 2008, coroborată cu Legea-cadru nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 762 din 9 noiembrie 2009. Astfel, autorii excepţiei critică noua reglementare a salarizării personalului didactic şi didactic auxiliar - Legea nr. 63/2011, cu privire la care Curtea s-a pronunţat prin Decizia nr. 623 din 4 noiembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 26 din 13 ianuarie 2015, constatând constituţionalitatea acestora.

18. Referitor la încălcarea art. 1 alin. (5) din Constituţie, Curtea a amintit, la paragraful 15 al acestei decizii, jurisprudenţa sa referitoare la dreptul autorităţii legiuitoare de a elabora măsuri de politică legislativă în domeniul salarizării în concordanţă cu condiţiile economice şi sociale existente la un moment dat. De asemenea, la acelaşi paragraf, Curtea a menţionat jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, potrivit căreia statele se bucură de o largă marjă de apreciere pentru a determina oportunitatea şi intensitatea politicilor lor în domeniul sumelor care urmează a fi plătite angajaţilor săi din bugetul de stat, şi anume Hotărârea din 8 noiembrie 2005, pronunţată în Cauza Kechko împotriva Ucrainei, paragraful 23, Hotărârea din 8 decembrie 2009, pronunţată în Cauza Wieczorek împotriva Poloniei, paragraful 59, şi Hotărârea din 2 februarie 2010, pronunţată în Cauza Aizpurua Ortiz împotriva Spaniei, paragraful 57. Cu privire la exigenţele referitoare la previzibilitatea normelor juridice şi protecţia aşteptărilor legitime ale cetăţenilor, Curtea a constatat că acestea nu sunt încălcate câtă vreme Legea nr. 63/2011 a fost adoptată pentru a realiza unificarea salarizării unei categorii profesionale, respectiv pentru reglementarea unitară a domeniului vizat. În plus, Curtea a reţinut că drepturile câştigate nu sunt cu nimic afectate prin reglementarea dedusă controlului de constituţionalitate.

19. Prin aceeaşi decizie, paragraful 16, Curtea a constatat că, în materia salarizării personalului didactic şi didactic auxiliar, a existat o situaţie juridică specifică, determinată de succesiunea a numeroase acte normative cu acest obiect de reglementare şi de practica judiciară neunitară, care a condus la un sistem de salarizare neunitar. În acest context specific salarizării personalului didactic şi didactic auxiliar, reglementarea criticată dă expresie unei măsuri de politică bugetară, determinată de impactul financiar major asupra cheltuielilor de personal aprobate pentru anul 2011, având în vedere consecinţele modificărilor legislative şi ale soluţiilor pronunţate de instanţele judecătoreşti, urmărind să elimine inechitatea în stabilirea salariilor din sistemul naţional de învăţământ.

20. De asemenea, prin Decizia nr. 575 din 4 mai 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 368 din 26 mai 2011, Curtea s-a pronunţat în cadrul controlului a priori de constituţionalitate asupra Legii privind încadrarea şi salarizarea în anul 2011 a personalului didactic şi didactic auxiliar din învăţământ (devenită Legea nr. 63/2011), reţinând că acesta impune existenţa unei legislaţii previzibile, unitare şi coerente. De asemenea, impune limitarea posibilităţilor de modificare a normelor juridice, stabilitatea regulilor instituite prin acestea, ceea ce presupune obligaţii deopotrivă opozabile atât legiuitorului primar, cât şi celui delegat. Curtea a mai constatat că aceste exigenţe nu sunt încălcate, câtă vreme legea a fost adoptată pentru a realiza unificarea salarizării unei categorii socioprofesionale, respectiv pentru reglementarea unitară a domeniului vizat. Această lege temporară a fost promovată în scopul de a crea premisele necesare pentru ca statul să îşi îndeplinească obligaţiile constituţionale menţionate, prin aplicarea măsurilor preconizate urmând să se asigure existenţa fondurilor necesare pentru ca întreg personalul din învăţământ să îşi poată primi drepturile cuvenite, în aceleaşi condiţii, fără discriminări. Totodată, Curtea, în acord cu jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, a subliniat distincţia dintre dreptul persoanei de a continua să primească, în viitor, un salariu într-un anumit cuantum şi dreptul de a primi efectiv salariul cuvenit pentru perioada în care munca a fost prestată (în acest sens, a se vedea Hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului din 19 aprilie 2007, pronunţată în Cauza Vilho Eskelinen împotriva Finlandei, paragraful 94, şi Hotărârea din 20 mai 2010, pronunţată în Cauza Lelas împotriva Croaţiei, paragraful 58).

21. Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să determine schimbarea acestei jurisprudenţe, atât considerentele, cât şi soluţiile pronunţate de Curte prin deciziile mai sus menţionate îşi păstrează valabilitatea şi în prezenta cauză.

22. Referitor la invocarea Deciziei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 11 din 8 octombrie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 734 din 31 octombrie 2012, pronunţată în recurs în interesul legii, prin care s-a stabilit că – în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 5 alin. (6) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 1/2010 şi ale art. 30 din Legea-cadru nr. 330/2009 - personalul didactic din învăţământ aflat în funcţie la data de 31 decembrie 2009 „are dreptul, începând cu data de 1 ianuarie 2010, la un salariu lunar calculat în raport cu salariul de bază din luna decembrie 2009, stabilit în conformitate cu prevederile Ordonanţei Guvernului nr. 15/2008, aprobată cu modificări prin Legea nr. 221/2008”, Curtea reţine că dispoziţiile de lege care au făcut obiectul deciziei sus­menţionate au fost abrogate prin Legea-cadru nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, lege care ar fi trebui să se aplice începând cu data de 1 ianuarie 2011, dar, potrivit art. 4 alin. (2) din Legea nr. 285/2010 privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice, legiuitorul a stabilit că „În anul 2011 nu se aplică valoarea de referinţă şi coeficienţii de ierarhizare corespunzători claselor de salarizare prevăzuţi în anexele la Legea-cadru nr. 284/2010”. Începând cu data de 13 mai 2011 a intrat în vigoare Legea nr. 63/2011, care a reglementat încadrarea personalului didactic şi didactic auxiliar şi salarizarea acestui personal pe baza unor noi grile de salarizare, prevăzute în anexele la lege, ce instituie salarii de încadrare pentru fiecare funcţie în parte, fără raportare la un coeficient de multiplicare astfel cum era prevăzut în Ordonanţa Guvernului nr. 15/2008, aprobată prin Legea nr. 221/2008.

23. Aşadar, considerentele rezultate din Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 11 din 8 octombrie 2012 nu pot fi aplicate mutatis mutandis la situaţia legislativă actuală, şi anume la Legea nr. 63/2011, pentru că se referă la soluţii legislative diferite. Deciziile pronunţate în cadrul soluţionării unor recursuri în interesul legii reprezintă rezultatul unei activităţi de interpretare a legii, iar nu de legiferare, şi îşi găsesc aplicabilitatea atât timp cât norma interpretată este în vigoare.

24. Curtea observă că, ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 63/2011, legiuitorul a reglementat prin art. 2 alin. (1) şi (4) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 103/2013 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2014, precum şi alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 703 din 15 noiembrie 2013, aprobată cu completări prin Legea nr. 28/2014, cu modificările şi completările ulterioare, o majorare cu până la 10% a salariilor de bază şi a sporurilor, indemnizaţiilor şi a celorlalte elemente ale sistemului de salarizare care nu fac parte, potrivit legii, din salariul de bază, pentru anumite categorii de personal didactic din învăţământul preuniversitar, începând cu ianuarie 2014, iar prin art. 2 alin. (2)-(4) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2015, precum şi alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 925 din 18 decembrie 2014, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 71/2015, o majorare cu 5% a salariilor de bază şi a sporurilor, indemnizaţiilor şi a celorlalte elemente ale sistemului de salarizare care nu fac parte, potrivit legii, din salariul de bază al personalului didactic şi didactic auxiliar, începând cu 1 martie 2015, şi cu 5% începând cu 1 septembrie 2015.

25. În final, Curtea ţine să sublinieze că, deşi legiuitorul are dreptul, potrivit Legii fundamentale, de a reglementa salarizarea personalului didactic şi didactic auxiliar, iar Legea nr. 63/2011 a fost concepută ca o lege temporară (a cărei aplicabilitate a fost prelungită succesiv până la sfârşitul anului 2015), totuşi, în activitatea de legiferare în această materie, legiuitorul trebuie să ţină seama că învăţământul constituie prioritate naţională, iar salarizarea personalului didactic şi didactic auxiliar trebuie să fie în acord cu rolul şi importanta activităţii prestate.

26. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Sindicatul învăţământului Preuniversitar Satu Mare, în calitate de reprezentant al membrilor de sindicat Cristina Avram şi alţii, respectiv Timea Bercea şi alţii, în dosarele nr. 1.279/83/2014 şi nr. 1.287/83/2014 ale Curţii de Apel Oradea - Secţia I civilă şi constată că dispoziţiile Legii nr. 63/2011 privind încadrarea şi salarizarea în anul 2011 a personalului didactic şi didactic auxiliar din învăţământ sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.

Definitivă şi general obligatorie.

Decizia se comunică Curţii de Apel Oradea - Secţia I civilă şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunţată în şedinţa din data de 14 mai 2015.

 

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE

AUGUSTIN ZEGREAN

Pentru magistrat-asistent

Irina Loredana Gulie,

semnează, în temeiul art. 426 alin. (4) din Codul de procedură civilă, prim-magistrat-asistent,

Marieta Safta

 

ACTE ALE ORGANELOR DE SPECIALITATE ALE ADMINISTRAŢIEI PUBLICE CENTRALE

MINISTERUL DEZVOLTĂRII REGIONALE ŞI ADMINISTRAŢIEI PUBLICE

 

ORDIN

privind aprobarea reglementării tehnice „Procedură pentru inspecţia tehnică a echipamentelor tehnologice pentru executarea, profilarea şi finisarea lucrărilor de pământ specifice la drumuri, aeroporturi şi fundaţii speciale1, indicativ PCC 024-2015

 

În conformitate cu prevederile art. 10 şi art. 38 alin. 2 din Legea nr. 10/1995 privind calitatea în construcţii, cu modificările ulterioare, ale art. 2 alin. (3) şi (4) din Regulamentul privind tipurile de reglementări tehnice şi de cheltuieli aferente activităţii de reglementare în construcţii, urbanism, amenajarea teritoriului şi habitat, aprobat prin Hotărârea Guvernului nr. 203/2003, cu modificările şi completările ulterioare,

având în vedere Procesul-verbal de avizare nr. 23/2014 al Comitetului tehnic de specialitate nr. 8 „Procedee şi echipamente tehnologice pentru construcţii” şi Procesul-verbal de avizare nr. 1/2014 al Comitetului tehnic de coordonare generală,

în temeiul art. 4 pct. II lit. e) şi al art. 12 alin. (7) din Hotărârea Guvernului nr. 1/2013 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Dezvoltării Regionale şi Administraţiei Publice, cu modificările şi completările ulterioare,

ministrul dezvoltării regionale şi administraţiei publice emite prezentul ordin.

Art. 1. - Se aprobă reglementarea tehnică „Procedură pentru inspecţia tehnică a echipamentelor tehnologice pentru executarea, profilarea şi finisarea lucrărilor de pământ specifice la drumuri, aeroporturi şi fundaţii speciale”, indicativ PCC 024-2015, prevăzută în anexa*) care face parte integrantă din prezentul ordin.

Art. 2. - Prezentul ordin1 se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I, şi intră în vigoare la 30 de zile de la data publicării.

 

Ministrul dezvoltării regionale şi administraţiei publice,

Sevil Shhaideh

 

Bucureşti, 12 iunie 2015.

Nr. 164.


*) Anexa se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 501 bis, care se poate achiziţiona de la Centrul pentru relaţii cu publicul al Regiei Autonome .Monitorul Oficial”, Bucureşti, şos. Panduri nr. 1.

1 Ordinul şi anexa se publică şi în Buletinul Construcţiilor, editat de Institutul Naţional de Cercetare-Dezvoltare în Construcţii, Urbanism şi Dezvoltare Teritorială Durabilă „URBAN - ÎNCERC”.

 

 


MINISTERUL AGRICULTURII şi DEZVOLTĂRII RURALE

Nr. 1.565 din 18 iunie 2015

MINISTERUL DEZVOLTĂRII REGIONALE ŞI ADMINISTRAŢIEI PUBLICE

Nr. 269 din 1 iulie 2015

 

ORDIN

pentru modificarea şi completarea Ordinului ministrului agriculturii şi dezvoltării rurale şi al ministrului dezvoltării regionale şi administraţiei publice nr. 20/208/2015 privind punerea în aplicare a prevederilor art. 9 alin. (1) din Legea nr. 145/2014 pentru stabilirea unor măsuri de reglementare a pieţei produselor din sectorul agricol

 

Având în vedere prevederile Legii nr. 145/2014 pentru stabilirea unor măsuri de reglementare a pieţei produselor din sectorul agricol,

în temeiul art. 9 alin. (1) din Legea nr. 145/2014, al art. 10 alin. (5) din Hotărârea Guvernului nr. 1.185/2014 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Agriculturii şi Dezvoltării Rurale, cu modificările şi completările ulterioare şi al art. 12 alin. (7) din Hotărârea Guvernului nr. 1/2013 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Dezvoltării Regionale şi Administraţiei Publice, cu modificările şi completările ulterioare,

ministrul agriculturii şi dezvoltării rurale şi ministrul dezvoltării regionale şi administraţiei publice emit următorul ordin:

Art. I. - Ordinul ministrului agriculturii şi dezvoltării rurale şi al ministrului dezvoltării regionale şi administraţiei publice nr. 20/208/2015 privind punerea în aplicare a prevederilor art. 9 alin. (1) din Legea nr. 145/2014 pentru stabilirea unor măsuri de reglementare a pieţei produselor din sectorul agricol, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 70 din 27 ianuarie 2015, se modifică şi se completează după cum urmează:

1. La articolul 3, litera f) se modifică şi va avea următorul cuprins:

„f) produsele pentru care se solicită emiterea carnetului de comercializare a produselor din sectorul agricol - se înscriu toate produsele vegetale rezultate din culturi de câmp, culturi în spaţii protejate, plantaţii, pepiniere, păşuni şi fâneţe, după caz, sau toate produsele şi subprodusele de origine animală, sericicole, apicole, inclusiv animatele vii, conservele de fructe şi/sau legume şi/sau sucuri naturale, obţinute din fructele şi/sau legumele produse de solicitant, după caz. Produsele şi subprodusele de origine animală, sericicole, apicole, inclusiv animalele vii, conservele de fructe şi/sau legume şi/sau sucuri naturale se înscriu în carnetul de comercializare cu respectarea prevederilor Ordinului preşedintelui Autorităţii Naţionale Sanitare Veterinare şi pentru Siguranţa Alimentelor nr. 111/2008 privind aprobarea Normei sanitare veterinare şi pentru siguranţa alimentelor privind procedura de înregistrare sanitară veterinară şi pentru siguranţa alimentelor a activităţilor de obţinere şi de vânzare directă şi/sau cu amănuntul a produselor alimentare de origine animală sau nonanimală, precum şi a activităţilor de producţie, procesare, depozitare, transport şi comercializare a produselor alimentare de origine nonanimală, cu modificările şi completările ulterioare;”.

2. După articolul 3 se Introduce un nou articol, articolul 31, cu următorul cuprins:

„Art. 31. - (1) În funcţie de opţiunea titularul ui Atestatul ui de producător, acesta poate solicita primarului eliberarea unui singur carnet de comercializare a produselor din sectorul agricol sau a mai multor carnete în situaţia în care şotul/soţia, rudele/afinii de grad I optează pentru comercializarea simultană a produselor proprii din sectorul agricol.

(2) Predarea zilnică/periodică a cantităţilor de produse agricole proprii la centrele de colectare/preluare nu înseamnă vânzare; aceasta se încadrează în prevederile art. 11 alin. (4) din Legea nr. 145/2014 pentru stabilirea unor măsuri de reglementare a pieţei produselor din sectorul agricol şi reprezintă transportul efectuat de către producătorii agricoli persoane fizice, de la locul de producţie la locul de depozitare/păstrare. În acest caz, producătorul nu completează file autocopiative din carnetul de comercializare a produselor din sectorul agricol pentru fiecare operaţiune de predare, ci trebuie să deţină documentul de identitate şi Atestatul de producător.

(3) Actul de comerţ are loc atunci când se efectuează plata de către cumpărător, pentru totalul cantităţilor predate. Numai în acest moment intervine obligaţia completării filelor autocopiative din carnetul de comercializare a produselor din sectorul agricol, respectiv rubricile vânzător, cumpărător, produs, UM, cantitate vândută, preţ pe unitate, suma totală plătită.

(4) Transportul produselor agricole predate de producătorii agricoli persoane fizice, de la centrele de colectare/preluare la centre/fabrici de procesare sau la alte puncte de descărcare autorizate în vederea depozitării/procesării/comercializării, va fi însoţit de documentele legale specifice transportului, precum şi de avizul de însoţire a mărfii.”

3. După articolul 5 se introduc două noi articole, articolele 51 şi 52, cu următorul cuprins:

„Art. 51. - (1) Producătorii agricoli organizaţi în baza Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 44/2008 privind desfăşurarea activităţilor economice de către persoanele fizice autorizate, întreprinderile individuale şi întreprinderile familiale, cu modificările şi completările ulterioare, care comercializează doar producţia obţinută în propria fermă/gospodărie, care deţin cod de înregistrare fiscală cu activitate principală cultivare/ producţie, pot ocupa spaţii de vânzare rezervate în exclusivitate producătorilor agricoli persoane fizice deţinătoare a unui atestat de producător şi a unui carnet de comercializare, în limita procentului de minim 40% din totalul spaţiilor de vânzare existente. În acest caz, producătorii agricoli organizaţi în baza Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 44/2008, cu modificările şi completările ulterioare, prezintă obligatoriu administratorului pieţei, extrasul din Registrul agricol emis de către primăria pe a cărei rază administrativ-teritorială se află ferma/gospodăria proprie, din care să rezulte suprafaţa de teren agricol şi/sau efectivele de animale, pe care le deţine/exploatează.

(2) în situaţia în care producătorii agricoli menţionaţi la alin. (1) desfăşoară acte de comerţ cu alte produse decât cele obţinute din propria fermă/gospodărie, aceştia nu mai beneficiază de facilităţile prevăzute la alin. (1).

Art. 52. - Pentru vânzările zilnice cu produse agricole obţinute în ferma/gospodăria proprie, care se desfăşoară în pieţe agroalimentare, târguri, pieţe ambulante, producătorii agricoli persoane fizice nu completează file autocopiative din carnetul de comercializare a produselor din sectorul agricol pentru produsele vândute. Acest lucru se poate face numai la solicitarea cumpărătorilor operatori economici.”

4. Anexa nr. 1D se modifică şi se înlocuieşte cu anexa care face parte Integrantă din prezentul ordin.

Art. II. - Prezentul ordin se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

 

p. Ministrul agriculturii şi dezvoltării rurale,

Dumitru Daniel Botănoiu,

secretar de stat

Ministrul dezvoltării regionale şi administraţiei publice,

Sevil Shhaideh

 

ANEXĂ

(Anexa nr. 1D la Ordinul nr. 20/208/2015)

 

Modelul filei curente autocopiative din carnetul de comercializare a produselor din sectorul agricol

 

Data .........................

Vânzător

Numele, prenumele .............................................................

Adresa ....................................................................................

Seria ........... Nr. ..........

Cumpărător

Numele, prenumele/Denumirea ...........................................

Adresa/Sediul .......................................................................

Codul de identificare fiscală (*) ..........................................

Mijloc de transport ................................................................

 

Nr. crt.

Denumirea produsului

U.M.

Cantitatea

Preţul unitar

- lei/UM -

Suma plătită

- lei -

1

2

3

4

5

(6 = 4x5)

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Semnătura vânzătorului

..............................................

Semnătura cumpărătorului (stampila)

.......................................

 


(*) Se înscrie codul de identificare fiscală, respectiv: codul de înregistrare fiscală, numărul de identificare fiscală, codul unic de înregistrare, după caz.

 

ACTE ALE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE SI JUSTIŢIE

 

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE şi JUSTIŢIE

COMPLETUL PENTRU DEZLEGAREA UNOR CHESTIUNI DE DREPT

DECIZIA Nr. 11

din 11 mai 2015

 

Dosar nr. 447/1/2015

 

Ionel Barbă - preşedintele Secţiei de contencios administrativ şi fiscal - preşedintele completului

Rodica Voicu - judecător la Secţia de contencios administrativ şi fiscal

Zoiţa Milăşan - judecător la Secţia de contencios administrativ şi fiscal

Liliana Vişan - judecător la Secţia de contencios administrativ şi fiscal

Simona Camelia Marcu - judecător la Secţia de contencios administrativ şi fiscal

Gabriela Elena Bogasiu - judecător Sa Secţia de contencios administrativ şi fiscal

Eugenia Marin - judecător Sa Secţia de contencios administrativ şi fiscal

Doina Duican - judecător la Secţia de contencios administrativ şi fiscal – judecător – raportor

Emanuel Albu - judecător Sa Secţia de contencios administrativ şi fiscal

 

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept ce formează obiectul Dosarului nr. 447/1/2015 este constituit conform dispoziţiilor art. XIX alin. (2) din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti, precum şi pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, cu modificările ulterioare, şi ale art. 274 alin. (1) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu modificările şi completările ulterioare

Şedinţa este prezidată de domnul judecător Ionel Barbă, preşedintele Secţiei de contencios administrativ şi fiscal.

La şedinţa de judecată participă magistratul-asistent-şef Bogdan Georgescu.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a luat în examinare sesizarea formulată de Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, prin încheierea din 19 iunie 2014, pronunţată în Dosarul nr. 612/122/2013.

Magistratul-asistent prezintă referatul cauzei, arătând că la dosarul cauzei au fost depuse: practică judiciară comunicată de curţile de apel; raportul întocmit de judecătorul-raportor, care a fost comunicat părţilor la data de 6 aprilie 2015, potrivit dispoziţiilor art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă; punctul de vedere al prefectului judeţului Giurgiu, care are calitatea de reclamant în cauza în care a fost formulată sesizarea.

Preşedintele completului constată că nu există chestiuni prealabile, iar completul de judecată rămâne în pronunţare asupra sesizării privind pronunţarea unei hotărâri prealabile.

ÎNALTA CURTE,

deliberând asupra chestiunii de drept, constată următoarele:

1. Titularul şi obiectul sesizării

Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, prin încheierea din 19 iunie 2014, pronunţată în Dosarul nr. 612/122/2013, a dispus sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în temeiul art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, prin care să dea o rezolvare de principiu cu privire la următoarea chestiune de drept:

„Dacă dispoziţiile art. 3 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare (Legea nr. 554/2004), coroborate cu dispoziţiile art. 63 alin. (5) lit. e) şi art. 115 alin. (2) din Legea administraţiei publice locale nr. 215/2001, republicată, cu modificările şi completările ulterioare (Legea nr. 215/2001), şi cu dispoziţiile art. 19 alin. (1) lit. a) şi lit. e) din Legea nr. 340/2004 privind prefectul şi instituţia prefectului, republicată, cu modificările şi completările ulterioare (Legea nr. 340/2004), şi ale art. 123 alin. (5) din Constituţie, se interpretează în sensul că prefectului îi este recunoscut dreptul de a ataca în faţa instanţei de contencios administrativ toate actele administraţiei publice locale pe care le consideră nelegale sau doar actele administraţiei publice locale care se încadrează în sfera celor prevăzute de art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, respectiv doar actele administrative.”

2. Expunerea succintă a procesului. Obiectul învestirii instanţei care a solicitat pronunţarea hotărârii prealabile.

Stadiul procesual în care se află pricina

2.1. Cererea de chemare în judecată

Prin acţiunea înregistrată la data de 12 martie 2013 pe rolul Tribunalului Giurgiu, prefectul judeţului Giurgiu a solicitat anularea unei dispoziţii emise de primarul municipiului Giurgiu, prin care se aplicase sancţiunea disciplinară a avertismentului, în baza art. 248 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii, republicată, cu modificările şi completările ulterioare (Codul muncii), unei persoane încadrate cu contract individual de muncă în cadrul aparatului de specialitate al primarului.

Prefectul a invocat încălcarea de către primar, la emiterea dispoziţiei contestate, a prevederilor din Codul muncii referitoare la indicarea termenului în care salariatul putea contesta sancţiunea şi a instanţei competente să judece această contestaţie, aspecte care sunt de natură a atrage nulitatea absolută a actului, conform art. 252 alin. (2) din Codul muncii.

În susţinerea dreptului de a ataca în contencios administrativ dispoziţia primarului, prefectul a invocat prevederile art. 123 din Constituţie şi ale art. 19 alin. (1) lit. a) şi lit. e) din Legea nr. 340/2004.

2.2. Apărările pârâtului

Pârâtul, primarul municipiului Giurgiu, a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea acţiunii, arătând că dispoziţia atacată conţine elementele invocate de prefect, care au fost aduse la cunoştinţa salariatului sancţionat şi care sunt prevăzute de Codul muncii, astfel că salariatul avea obligaţia de a le cunoaşte.

2.3. Hotărârea primei instanţe

Tribunalul Giurgiu a respins acţiunea reclamantului, reţinând că dispoziţia atacată reprezintă un act administrativ în sensul art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, dar legea organică - Codul muncii - prevede o cale specială de contestare, astfel încât, în raport cu interdicţia prevăzută de art. 5 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, dispoziţia nu poate fi atacată pe calea contenciosului administrativ.

2.4. Calea de atac exercitată

Împotriva sentinţei pronunţate de Tribunalul Giurgiu a declarat recurs reclamantul prefectul judeţului Giurgiu, arătând că, potrivit art. 115 alin. (2) din Legea nr. 215/2001, dispoziţiile primarului se comunică în mod obligatoriu prefectului, în cel mult 5 zile lucrătoare de la semnarea lor, tocmai în scopul exercitării controlului de legalitate, astfel încât toate dispoziţiile emise de primar pot fi atacate pe calea contenciosului administrativ.

Recursul a fost înregistrat pe rolul Curţii de Apel Bucureşti cu nr. 612/122/2013.

3. Condiţii de admisibilitate a sesizării reţinute de instanţa de trimitere

Instanţa de trimitere a apreciat că sunt îndeplinite condiţiile de sesizare a Înaltei Curţi, reţinând următoarele:

- de lămurirea modului de interpretare şi aplicare a dispoziţiilor ce formează obiectul sesizării depinde soluţionarea pe fond a cauzei, întrucât:

(i) dacă prefectul nu poate ataca actele primarului care excedează sferei actelor administrative în înţelesul art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004 (cum ar fi, de exemplu, actele primarului care vizează raporturile de muncă ale personalului contractual), se ridică următoarele probleme: admisibilitatea acţiunii, competenţa materială sau funcţională a instanţei sau secţiei, calitatea procesuală activă a prefectului;

(ii) dacă prefectul poate ataca în contencios administrativ toate actele primarului, inclusiv cele care excedează sferei actelor administrative în înţelesul art. 2 alin. (1) lit. c)din Legea nr. 554/2004, atunci acţiunea este admisibilă, este de competenţa instanţelor de contencios administrativ şi este introdusă de o persoană cu calitate procesuală activă;

- problema de drept enunţată este nouă, deoarece asupra acesteia Înalta Curte nu a statuat printr-o altă hotărâre;

- problema de drept nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare.

4. Punctul de vedere al părţilor cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

Părţile nu au exprimat un punct de vedere cu privire la chestiunea de drept ce formează obiectul sesizării,

5. Punctul de vedere al completului de judecată care a formulat sesizarea

Dispoziţiile supuse interpretării pe calea procedurii reglementate de art. 519-521 din Codul de procedură civilă sunt următoarele: art. 3 din Legea nr. 554/2004, art. 115 alin. (7) coroborate cu art. 115 alin. (2) şi art. 63 alin. (5) lit. e) din Legea nr. 215/2001, art. 19 alin. (1) lit. a) şi lit. e) din Legea nr. 340/2004 şi art. 123 alin. (5) din Constituţie.

Totodată, sunt relevante şi dispoziţiile art. 1 alin. (8) şi art. 5 alin. (2) din Legea nr. 554/2004.

În motivarea punctului de vedere, instanţa de trimitere a prezentat jurisprudenţa la nivelul Curţii de Apel Bucureşti, în cadrul căreia problema de drept a fost soluţionată diferit, în sensul celor arătate în continuare.

Într-o opinie, s-a apreciat că art. 123 alin. (5) din Constituţie reprezintă o dispoziţie de principiu, cu caracter general, al cărei rol este doar de a consacra instituţia tutelei administrative, fără ca textul să îşi propună definirea exactă a actelor emise de autorităţile administraţiei publice locale care pot fi atacate pe calea contenciosului administrativ, această delimitare urmând a fi realizată prin „lege organică”, conform trimiterii din textul constituţional.

Legea organică este Legea nr. 340/2004, reglementare cu caracter special, derogatoriu, atât de la prevederile Legii nr. 554/2004, cât şi de la prevederile Legii nr. 215/2001, şi care, prin dispoziţiile art. 19 alin. (1) lit. e), limitează sfera actelor ce pot fi atacate pe calea contenciosului administrativ la actele administrative.

De asemenea, art. 3 din Legea nr. 554/2004, care face referire la „actele emise de autorităţile administraţiei publice locale” şi la „instanţa de contencios administrativ” trebuie interpretat prin raportare la definiţia activităţii de „contencios administrativ” dată de art. 2 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 554/2004, care face trimitere la noţiunea de „act administrativ” prevăzută la art. 2 alin. (1) lit. c), şi nu la noţiunea generală de „act”.

Conform art. 1 alin. (8) din Legea nr. 554/2004, acţiunile în contencios administrativ introduse de prefect se supun atât Legii nr. 554/2004, cât şi legilor speciale, deci inclusiv Legii nr. 340/2004, care limitează sfera actelor atacabile la actele administrative.

Într-o altă opinie, s-a apreciat că art. 123 alin. (5) din Constituţie face în mod deliberat trimitere la toate actele autorităţilor locale, iar o astfel de interpretare este susţinută de obligaţia generală ce incumbă inclusiv autorităţilor publice, prevăzută de art. 1 alin. (5) din Constituţie, de respectare a Constituţiei şi a legii în toată activitatea, indiferent de natura raporturilor juridice în care se desfăşoară.

O astfel de interpretare este susţinută şi de rolul general al prefectului, stabilit de art. 19 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 340/2004, respectiv acela de a „asigura, la nivelul judeţului sau, după caz, al Municipiului Bucureşti, aplicarea şi respectarea Constituţiei, a legilor, a ordonanţelor şi a hotărârilor Guvernului, a celorlalte acte normative, precum şi a ordinii publice”.

Un alt argument este acela că art. 115 alin. (7) din Legea nr. 215/2001 face referire, fără a distinge, la „dispoziţiile primarului”.

Ca atare, se consideră că sunt admisibile acţiunile introduse de prefect pe calea contenciosului administrativ, indiferent de tipul actelor emise de primar.

6. Jurisprudenţa instanţelor naţionale

6.1. Jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

În jurisprudenţa Secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi nu a fost identificată jurisprudenţa relevantă, întrucât, de principiu, conform art. 10 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 554/2004, litigiile privind actele administrative emise de primar se soluţionează în fond de secţiile de contencios administrativ şi fiscal ale tribunalelor, iar în recurs se soluţionează de secţiile de contencios administrativ şi fiscal ale curţilor de apel.

6.2. În cauză, Înalta Curte a solicitat curţilor de apel să comunice jurisprudenţa identificată la nivelul circumscripţiei lor teritoriale cu privire la chestiunea de drept ce formează obiectul sesizării.

Din analiza hotărârilor judecătoreşti transmise şi a opiniilor exprimate de curţile de apel, au fost constatate aspectele arătate în continuare.

Într-o orientare jurisprudenţială, instanţele au reţinut că, în aplicarea textelor de lege ce formează obiectul sesizării, prefectul poate ataca în faţa instanţei de contencios administrativ numai actele emise de autorităţile administraţiei publice locale care se încadrează în sfera actelor administrative, definite de art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, pentru argumentele arătate în continuare.

Tutela administrativă se exercită de către prefect cu privire la actele administrative emise de autorităţile administraţiei publice locale în consens cu art. 3 coroborat cu art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, iar nu în legătură cu alte acte, cum ar fi actele derivate din raporturi contractuale de dreptul muncii care se contestă conform procedurilor specifice prevăzute de Codul muncii, în faţa instanţei civile. În acest sens, au fost invocate considerentele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 66 din 27 aprilie 1999, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 308 din 30 iunie 1999, prin care a fost respinsă excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 111 alin. (2) şi (3) din Legea administraţiei publice locale nr. 69/1991, republicată1.

Exercitarea atribuţiilor de tutelă administrativă de către prefect este justificată de regimul de drept public al activităţilor autorităţilor administraţiei publice locale, astfel că prefectul poate contesta, ca regulă generală, actele care se circumscriu prevederilor art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004.

Nu se circumscriu prevederilor menţionate şi nu pot fi atacate de prefect în cadrul controlului de tutelă administrativă actele încheiate de autorităţile administraţiei publice locale cu alte subiecte de drept care dau naştere unor drepturi şi obligaţii civile, fără realizarea puterii publice (de exemplu, contractul de închiriere a unui bun din domeniul privat). Cu titlu de excepţie, prin legi speciale poate fi prevăzută legitimarea procesuală activă a prefectului pentru atacarea altor acte decât cele administrative.

În consecinţă, unele instanţe au declinat în favoarea instanţei de conflicte de muncă competenţa de soluţionare a acţiunilor introduse de prefect împotriva dispoziţiilor emise de primar având ca obiect raporturile de muncă ale personalului contractual.

Într-o altă orientare jurisprudenţială, instanţele au apreciat că prefectul are dreptul de a contesta pe calea contenciosului administrativ toate actele nelegale emise de autorităţile administraţiei publice locale, iar nu numai actele administrative care se circumscriu prevederilor art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004.

Într-o altă orientare jurisprudenţială, instanţele au apreciat că este admisibilă şi au soluţionat pe fond acţiuni formulate de prefect împotriva dispoziţiilor emise de primar privind, de exemplu, salarizarea personalului contractual, plătit din fonduri publice.

7. Răspunsul Ministerului Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a comunicat faptul că nu se află în curs de verificare practica judiciară în vederea promovării unui eventual recurs în interesul legii cu referire la chestiunea de drept ce formează obiectul sesizării.

8. Jurisprudenţa Curţii Constituţionale

Cu referire la chestiunea de drept ce formează obiectul sesizării au fost identificate următoarele considerente relevante în jurisprudenţa Curţii Constituţionale.

Fiind învestită cu realizarea controlului de constituţionalitate a prevederilor art. 101 alin. 2 din Legea administraţiei publice locale nr. 69/1991, Curtea Constituţională a reţinut, în considerentele Deciziei nr. 137 din 7 decembrie 1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea i, nr. 23 din 2 februarie 1995, următoarele:

În Constituţie sunt consacrate două instituţii tradiţionale ale dreptului administrativ, denumite în doctrină contenciosul administrativ şi tutela administrativă.

Instituţia contenciosului administrativ cuprinde ansamblul de reguli ale exercitării de către persoanele vătămate a unei acţiuni directe, în faţa instanţelor judecătoreşti competente, împotriva unui act administrativ apreciat a fi ilegal sau, după caz, împotriva refuzului unei autorităţi publice de a soluţiona o cerere în termenul prevăzut de lege. În acest fel, instituţia contenciosului administrativ apare ca fiind o garanţie a drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor împotriva eventualelor abuzuri ale autorităţilor publice. Astfel, în art. 48 alin. (1) din Constituţie se prevede că «Persoana vătămată într-un drept al său de o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri, este îndreptăţită să obţină recunoaşterea dreptului pretins, anularea actului şi repararea pagubei.» în alin. (2) al aceluiaşi articol se precizează că se stabilesc prin lege organică condiţiile şi limitele exercitării acestui drept. Este adevărat că nu a fost adoptată după intrarea în vigoare a Constituţiei o nouă lege a contenciosului administrativ, dar există Legea nr. 29/1990 care, cu modificările implicite impuse de Constituţie şi cu cele exprese aduse prin Legea nr. 59/1993, reglementează materia.

Tutela administrativă presupune dreptul de control al Guvernului sau al altei autorităţi a administraţiei statului asupra actelor autorităţilor locale alese, ce Funcţionează în virtutea principiului autonomiei locale. Legat de instituţia tutelei administrative, art. 122 alin. (4) din Constituţie stabileşte că «Prefectul poate ataca, în faţa instanţei de contencios administrativ, un act al consiliului judeţean, ai celui local sau al primarului, în cazul în care consideră actul ilegal. Actul atacat este suspendat de drept.»

[...] spre deosebire de acţiunea în contenciosul administrativ a cetăţeanului sau a persoanei juridice vătămate, care prin lege organică poate fi supusă unor condiţionări şi limitări, astfel cum stabileşte art. 48 alin. (2) din Constituţie, acţiunea prefectului nu este supusă, pe plan constituţional, niciunei condiţionări sau limitări. În textul alin. (4) al art. 122 din Constituţie nu apare o expresie de genul: «poate ataca, în condiţiile prevăzute de lege, în faţa...», deci textul constituţional nu face trimitere la lege. De aici rezultă că orice prevedere dintr-o lege care consacră termene pentru introducerea acţiunii de către prefect aste o prevedere contrară Constituţiei, cum este şi cazul art. 101 alin. 2 din Legea nr. 69/1991 care stabileşte că «Prefectul se va pronunţa asupra legalităţii acestui act, în termen de 15 zile de la data comunicării actului, ce se va face în 10 zile de la adoptarea lui.» Reţinem că este neconstituţională, fiind contrară aii. 122 alin. (4) din Constituţie, numai referirea la termenul de 15 zile, iar nu şi cea la termenul de 10 zile. Consiliile locale, primarii, consiliile judeţene, în procedura prevăzută de lege, au obligaţia de a comunica prefectului orice act adoptat în termen de 10 zile, dar prefectul nu poate fi ţinut de termenul de 15 zile şi nici de alt termen pentru a introduce acţiunea în faţa instanţei de contencios administrativ. Urmează să admitem că termenele, cât şi procedura prealabilă prevăzută de Legea contenciosului administrativ nr. 29/1990 sunt aplicabile numai acţiunilor în contencios administrativ ale persoanelor vătămate, nu şi acţiunii prefectului ca urmare a exercitării controlului de tutelă administrativă.

Deşi atât acţiunea persoanelor vătămate, cât şi acţiunea prefectului se exercită în faţa aceloraşi categorii de instanţe judecătoreşti şi pentru aceleaşi categorii de acte juridice, fundamentele constituţionale care stau la baza lor sunt diferite, astfel încât şi normele procedurale cuprinse în Legea contenciosului administrativ nr. 29/1990 sau în Legea administraţiei publice locale nr. 69/1991 trebuie să reflecte această distincţie făcută de normele de drept substanţial prevăzute de Constituţie, care are forţă juridică supremă.

Într-un stat de drept este de neconceput ca un act ilegal al unei autorităţi locale să nu poată fi atacat în faţa instanţei judecătoreşti de către prefect, ca reprezentant al Guvernului, având în vedere misiunea fundamentală a Guvernului de a asigura executarea legilor.”2

Relevante sunt şi următoarele considerente ale Curţii Constituţionale reţinute în motivarea Deciziei nr. 1.353 din 10 decembrie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 884 din 29 decembrie 2008, prin care a fost respinsă excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 19 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 340/2004:

Cât priveşte critica de neconstituţionalitate, potrivit căreia prevederile art. 19 alin. (1) Ut. e) din Legea nr. 340/2004 privind prefectul şi instituţia prefectului contravin, într-o anumită interpretare, dispoziţiilor art. 123 alin. (5) din Constituţie, Curtea constată că aceasta este neîntemeiată.

Art. 123 alin. (5) consacră la nivel constituţional instituţia tutelei administrative pentru supravegherea respectării legii de către autorităţile administraţiei publice locale, ceea ce îi conferă prefectului dreptul să atace în contencios administrativ un act al consiliului judeţean, al celui local sau al primarului, atunci când consideră că actul este ilegal. Curtea observă că textul constituţional nu impune niciun fel de limite sau condiţionări, de unde se poate deduce că, indiferent de domeniul în care se emit sau se adoptă acte administrative de către autorităţile locale, acestea sunt supuse controlului de legalitate al prefectului şi, pe cale de consecinţă, acţiunilor în contencios administrativ. Dispoziţiile constituţionale ale art. 123 alin. (5) îşi găsesc concretizarea expresă pe pianul legislaţiei infraconstituţionale în art. 3 alin. (1) - Tutela administrativă - din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, adoptată de Parlament ca lege organică, în temeiul art. 73 alin. (3) lit. k) din Constituţie -, lege-cadru în materie, precum şi în art. 19 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 340/2004 privind prefectul şi instituţia prefectului -, lege specială în materie.

Dreptul de tutelă administrativă ai prefectului se referă la controlul asupra actelor administrative ale autorităţilor publice locale, întrucât acestea sunt emise în regim de putere publică, iar prefectul este, aşa cum prevede art. 1 alin. (3) din Legea nr. 340/2004, «garantul respectării legii şi a ordinii publice la nivel local». Recunoaşterea posibilităţii prefectului de a ataca în instanţă alte acte decât cele administrative ar conduce la încălcarea de către acesta a principiului constituţional al autonomiei locale.

Textul art. 123 alin. (5) din Constituţie trebuie raportat şi la dispoziţiile art. 126 alin. (6), care prevăd că instanţele judecătoreşti, pe calea contenciosului administrativ, exercită controlul judecătoresc al actelor administrative ale autorităţilor publice, cu excepţia celor care privesc raporturile cu Parlamentul, precum şi a actelor de comandament cu caracter militar. Atât alin. (5) al art. 123, cât şi alin. (6) al art. 126 din Legea fundamentală consacră instituţia contenciosului administrativ.

Prin contencios administrativ, astfel cum acesta este definit potrivit prevederilor art. 2 alin. (1) lit. f) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, se înţelege «activitatea de soluţionare de către instanţele de contencios administrativ competente potrivit legii organice a litigiilor în care cel puţin una dintre părţi este o autoritate publică, iar conflictul s-a născut fie din emiterea sau încheierea, după caz, a unui act administrativ, în sensul prezentei legi, fie din nesoluţionarea în termenul legal ori din refuzul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau la un interes legitim».

Totodată, în situaţia în care un act al autorităţii publice este un act administrativ - aşa cum acesta este definit la art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, el va putea fi atacat în faţa instanţei de contencios administrativ de către prefect, în situaţia în care consideră actul ilegal; în caz contrar, dacă actul este unul de drept civil, drept comercial sau de dreptul muncii, acesta nu va putea fi cenzurat în instanţă pe calea contenciosului administrativ, ci doar în faţa instanţelor cu competenţe în acele materii.

Legea nr. 340/2004 constituie o lege specială privind materia instituţiei prefectului şi, ca atare, dispoziţiile legale care o reglementează sunt de strictă interpretare şi aplicare, neputând fi extinse şi la alte acte ce nu au fost avute în vedere de legiuitor, iar interpretarea dispoziţiilor care instituie tutela administrativă nu poate fi decât restrictivă. În caz contrar, în măsura în care ar fi extinsă tutela administrativă dincolo de graniţele stabilite de legiuitor, s-ar deschide calea abuzului de putere, prin acceptarea imixtiunii prefectului în acte de drept privat, ceea ce este inadmisibil.

Dispoziţiile art. 19 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 340/2004, care fac obiectul excepţiei de neconstituţionalitate, prevăd una dintre atribuţiile pe care legea le conferă prefectului, şi anume aceea de a «verifica legalitatea actelor administrative ale consiliului judeţean, ale consiliului local sau ale primarului».

Or, prevederile art. 123 alin. (5) din Constituţie dispun în mod clar că actul considerat ilegal de către prefect poate fi atacat de către «acesta în faţa instanţei de contencios administrativ»; mai mult, actul atacat este suspendat de drept.

Curtea constată, aşadar, că interpretarea instanţei de judecată, expusă în motivarea excepţiei invocate din oficiu, este una literală extensivă, îndepărtându-se de la normele şi principiile generale care guvernează, pe de o parte, instituţia contenciosului administrativ si, pe de altă parte, instituţia tutelei administrative.

În fine, Curtea observă că dispoziţiile art. 19 alin. (1) Ut e) din Legea nr. 340/2004 [în numerotarea anterioară republicării legii, acest text fiind cuprins la art. 24 alin. (1) lit. f)] au mai constituit obiect al controlului de constituţionalitate, iar din jurisprudenţa constituţională în materie rezultă că, la examinarea conformităţii acestor prevederi cu normele fundamentale, competenţele prefectului au fost întotdeauna analizate prin raportare la actele administrative ale autorităţilor publice locale.”

Ulterior, în realizarea controlului de constituţionalitate a prevederilor art. 3 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 şi ale art. 70 din Legea nr. 393/2004 privind Statutul aleşilor locali, cu modificările şi completările ulterioare, Curtea Constituţională a reţinut, în considerentele Deciziei nr. 482 din 12 aprilie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 473 din 6 iulie 2011, că „susţinerea autorului excepţiei de neconstituţionalitate potrivit căreia textul de lege criticat este neconstituţional în măsura în care se interpretează că tutela administrativă a prefectului s-ar putea exercita şi asupra altor acte decât actele administrative emise de autorităţile administraţiei publice locale, cum ar fi de exemplu actele emise în cadrul unor raporturi juridice civile, contractuale ori de muncă, nu poate fi primită, deoarece reprezintă o chestiune de interpretare şi de aplicare a legii, care intră în competenţa de soluţionare a instanţei judecătoreşti, iar nu a instanţei de contencios constituţional”.

9. Înalta Curte

9.1. Asupra admisibilităţii sesizării

În raport cu dispoziţiile art. 519 din Codul de procedură civilă se constată că sunt îndeplinite cerinţele de admisibilitate a sesizării, întrucât:

- sesizarea a fost formulată într-o cauză în stare de judecată, respectiv Dosarul nr. 612/122/2013, aflat pe rolul Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal;

- instanţa care a formulat sesizarea - Curtea de Apel Bucureşti - este investită cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, conform art. 10 alin. (2) din Legea nr. 554/2004;

- soluţionarea pe fond a cauzei în curs de judecată depinde de chestiunea de drept a cărei lămurire se cere, întrucât litigiul are ca obiect anularea unei dispoziţii emise de primar prin care a fost aplicată sancţiunea disciplinară a avertismentului, în baza art. 248 alin. (1) lit. a) din Codul muncii, unei persoane încadrate cu contract individual de muncă în cadrul aparatului de specialitate al primarului;

- asupra chestiunii de drept Înalta Curte nu a statuat, iar problema de drept nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare.

9.2. Cu privire la chestiunea de drept supusă dezlegării Dispoziţiile constituţionale şi legale supuse interpretării în

cadrul prezentei sesizări a Înaltei Curţi, prezentate în ordinea cronologică, sunt următoarele:

Art. 123 alin. (5) din Constituţie:

„Art.. 123.-[...]

(5) Prefectul poate ataca, în faţa instanţei de contencios administrativ, un act al consiliului judeţean, al celui local sau al primarului, în cazul în care consideră actul ilegal. Actul atacat este suspendat de drept.”

Art. 63 alin. (5) lit. e) şi art. 115 alin. (2) şi (7) din Legea nr. 215/2001:

Art. 63. -[...]

(5) în exercitarea atribuţiilor prevăzute la alin. (1) lit. d), primarul:

e) numeşte, sancţionează şi dispune suspendarea, modificarea şi încetarea raporturilor de serviciu sau, după caz, a raporturilor de muncă, în condiţiile legii, pentru personalul din cadrul aparatului de specialitate, precum şi pentru conducătorii instituţiilor şi serviciilor publice de interes local;

Art. 115. - [...]

„(2) Dispoziţiile primarului se comunică în mod obligatoriu prefectului judeţului, în cel mult 5 zile lucrătoare de la semnarea lor.

..............................................................................................................................................

(7) Dispoziţiile primarului, hotărârile consiliului local şi hotărârile consiliului judeţean sunt supuse controlului de legalitate al prefectului în condiţiile legii care îi reglementează activitatea

Art. 19 alin. (1) lit. a) şi lit. e) din Legea nr. 340/2004:

„Art.. 19. - (1) În calitate de reprezentant al Guvernului, prefectul îndeplineşte următoarele atribuţii principale:

a) asigură, la nivelul judeţului sau, după caz, al municipiului Bucureşti, aplicarea şi respectarea Constituţiei, a legilor, a ordonanţelor şi a hotărârilor Guvernului, a celorlalte acte normative, precum şi a ordinii publice;

..............................................................................................................................................

e) verifică legalitatea actelor administrative ale consiliului judeţean, ale consiliului local sau ale primarului;”.

Art. 2 alin. (1) lit. c) şi art. 3 din Legea nr. 554/2004:

„Art. 2. - (1) în înţelesul prezentei legi, termenii şi expresiile de mai jos au următoarele semnificaţii:

c) act administrativ - actul unilateral cu caracter individual sau normativ emis de o autoritate publică, în regim de putere publică, în vederea organizării executării legii sau a executării în concret a legii, care dă naştere, modifică sau stinge raporturi juridice; sunt asimilate actelor administrative, în sensul prezentei legi, şi contractele încheiate de autorităţile publice care au ca obiect punerea în valoare a bunurilor proprietate publică, executarea lucrărilor de interes public, prestarea serviciilor publice, achiziţiile publice; prin legi speciale pot fi prevăzute şi alte categorii de contracte administrative supuse competenţei instanţelor de contencios administrativ;

..............................................................................................................................................

Art. 3. - (1) Prefectul poate ataca direct în faţa instanţei de contencios administrativ actele emise de autorităţile administraţiei publice locale, dacă le consideră nelegale; acţiunea se formulează în termenul prevăzut la art. 11 alin. (1), care începe să curgă de la momentul comunicării actului către prefect şi în condiţiile prevăzute de prezenta lege. Acţiunea introdusă de prefect este scutită de taxa de timbru.

(2) Agenţia Naţională a Funcţionarilor Publici poate ataca în faţa instanţei de contencios administrativ actele autorităţilor publice centrale şi locale prin care se încalcă legislaţia privind funcţia publică, în condiţiile prezentei legi şi ale Legii nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici, republicată.

(3) Până la soluţionarea cauzei, actul atacat potrivit alin. (1) şi (2) este suspendat de drept.

În privinţa sferei de cuprindere a controlului de tutelă administrativă exercitat de prefect în temeiul dispoziţiilor art. 123 alin. (5) din Constituţie şi al dispoziţiilor infraconstituţionale ale art. 115 alin. (7) din Legea nr. 215/2001, art. 19 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 340/2004 şi art. 3 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, sunt edificatoare considerentele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1.353 din 10 decembrie 2008 expuse anterior, în cuprinsul pct.8.

În motivarea deciziei menţionate, instanţa de contencios constituţional a observat, ab initio, faptul că art. 123 alin. (5) din Constituţie consacră la nivel constituţional instituţia tutelei administrative, iar „textul constituţional nu impune niciun fel de limite sau condiţionări, de unde se poate deduce că, indiferent de domeniul în care se emit sau se adoptă acte administrative de către autorităţile locale, acestea sunt supuse controlului de legalitate al prefectului şi, pe cale de consecinţă, acţiunilor în contencios administrativ”.

În continuare însă Curtea Constituţională a reţinut fără echivoc faptul că, în exercitarea dreptului de tutelă administrativă, prefectul are posibilitatea de a ataca în faţa instanţei de contencios administrativ numai actele administrative emise de autorităţile publice locale, pentru argumentele arătate în continuare.

Numai actele administrative „sunt emise în regim de putere publică, iar prefectul este, aşa cum prevede art. 1 alin. (3) din Legea nr. 340/2004, «garantul respectării legii şi a ordinii publice la nivel local»„.

„Textul art. 123 alin. (5) din Constituţie trebuie raportat şi la dispoziţiile art. 126 alin. (6), care prevăd că instanţele judecătoreşti, pe calea contenciosului administrativ, exercită controlul judecătoresc al actelor administrative ale autorităţilor publice”, iar contenciosul administrativ, în reglementarea Legii nr. 554/2004, vizează numai actele administrative.

„[...] În situaţia în care un act al autorităţii publice este un act administrativ - aşa cum acesta este definit la art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, el va putea fi atacat în faţa instanţei de contencios administrativ de către prefect, în situaţia în care consideră actul ilegal; în caz contrar, dacă actul este unul de drept civil, drept comercial sau de dreptul muncii, acesta nu va putea fi cenzurat în instanţă pe calea contenciosului administrativ, ci doar în faţa instanţelor cu competenţe în acele materii.

Legea nr. 340/2004 constituie o lege specială privind materia instituţiei prefectului şi, ca atare, dispoziţiile legale care o reglementează sunt de strictă interpretare şi aplicare, neputând fi extinse şi la alte acte ce nu au fost avute în vedere de legiuitor, iar interpretarea dispoziţiilor care instituie tutela administrativă nu poate fi decât restrictivă. În caz contrar, în măsura în care ar fi extinsă tutela administrativă dincolo de graniţele stabilite de legiuitor, s-ar deschide calea abuzului de putere, prin acceptarea imixtiunii prefectului în acte de drept privat, ceea ce este inadmisibil.”

Cu referire la punctul de vedere al instanţei judecătoreşti care a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate soluţionată prin decizia respectivă „În sensul că, într-o interpretare literală - în condiţiile în care art. 123 alin. (5) din Constituţia României nu face distincţie între diferitele acte ce pot fi atacate injustiţie de prefect - se poate aprecia că limitarea acestui control de legalitate exclusiv la actele administrative, limitare cuprinsă în art. 19 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 340/2004, republicată, apare ca neconformă cu dispoziţia constituţională citată, care nu limitează dreptul prefectului la a ataca injustiţie numai actele administrative [...], în măsura în care textul constituţional menţionat ar permite prefectului să atace în faţa instanţei de contencios administrativ nu numai actele administrative emise de consiliul judeţean, de consiliul local sau de primar, dar şi alte categorii de acte juridice emise de aceste autorităţi publice locale”, instanţa de contencios constituţional a reţinut că „interpretarea instanţei de judecată [...] este una literală extensivă, îndepărtându-se de la normele şi principiile generale care guvernează, pe de o parte, instituţia contenciosului administrativ şir pe de altă parte, instituţia tutelei administrative”.

În considerarea acestei jurisprudenţe a Curţii Constituţionale, prezenta sesizare pare a avea caracter superfluu, de vreme ce instanţa de contencios constituţional a oferit o interpretară clară, lipsită de orice echivoc, a dispoziţiilor constituţionale şi legale incidente în sensul că dreptul de tutelă administrativă se exercită de prefect numai în privinţa actelor administrative emise de autorităţile publice locale, iar nu şi în privinţa altor acte de drept civil, drept comercial sau de dreptul muncii, supuse cenzurii instanţelor cu competenţe în materiile respective.

Însă, aşa cum s-a arătat în precedent, ulterior Deciziei nr. 1.353 din 10 decembrie 2008, în considerentele Deciziei nr. 482 din 12 aprilie 2011, Curtea Constituţională a apreciat că aparţine instanţei judecătoreşti competenţa de a analiza dacă sfera controlului de tutelă administrativă cuprinde şi alte acte decât actele administrative emise de autorităţile administraţiei publice locale, cum ar fi, de exemplu, actele emise în cadrul unor raporturi juridice civile, contractuale ori de muncă, o asemenea analiză reprezentând o „chestiune de interpretare şi de aplicare a legii”.

În raport cu această opinie mai recentă a Curţii Constituţionale se impune soluţionarea prezentei sesizări, în temeiul art. 519 din Codul de procedură civilă, ca mecanism procedural de asigurare a unei practici judiciare unitare, prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept invocate.

Cu toate acestea, îşi menţin întru totul validitatea argumentele Curţii Constituţionale expuse în motivarea Deciziei nr. 1.353 din 10 decembrie 2008, argumente pe care Înalta Curte înţelege să le împărtăşească în sensul celor arătate în continuare.

Este adevărat că art. 123 alin. (5) din Constituţie nu condiţionează şi nu limitează expres dreptul de tutelă administrativă exercitat de prefect, întrucât se referă la „un act al consiliului judeţean, al celui local sau al primarului”.

Însă, acelaşi text constituţional statuează expres faptul că prefectul poate ataca un asemenea act în faţa instanţei de contencios administrativ.

Prin urmare, conform dispoziţiilor constituţionale, dreptul de tutelă administrativă aparţinând prefectului este implicit circumscris contenciosului administrativ, care este reglementat, în prezent, de Legea nr. 554/2004.

Or, dispoziţiile Legii nr. 554/2004 limitează controlul exercitat de instanţele de contencios administrativ la actul administrativ, definit de art. 2 alin. (1) lit. c) din lege, ca fiind „actul unilateral cu caracter individual sau normativ emis de o autoritate publică, în regim de putere publică, în vederea organizării executării legii sau a executării în concret a legii, care dă naştere, modifică sau stinge raporturi juridice; sunt asimilate actelor administrative, în sensul prezentei legi, şi contractele încheiate de autorităţile publice care au ca obiect punerea în valoare a bunurilor proprietate publică, executarea lucrărilor de interes public, prestarea serviciilor publice, achiziţiile publice; prin legi speciale pot fi prevăzute şi alte categorii de contracte administrative supuse competenţei instanţelor de contencios administrativ”.

Din interpretarea coroborată a textului constituţional cu dispoziţiile infraconstituţionale ale Legii nr. 554/2004 - lege organică adoptată în temeiul art. 75 şi art. 76 alin. (1) cu referire la art. 73 alin. (3) lit. k) din Constituţie - rezultă că prefectul exercită dreptul de tutelă administrativă numai în privinţa actelor administrative emise de autorităţile administraţiei publice locale, întrucât numai aceste acte sunt emise „În regim de putere publică, pentru satisfacerea unui interes legitim public”, în sensul art. 2 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 554/2004, prin realizarea competenţei administrative (ca sumă de atribuţii conferite unei entităţi în organizarea executării şi executarea în concret a legii) ce revine autorităţii publice plasate, în cadrul raportului juridic de drept administrativ, pe o poziţie exorbitantă în raport cu particularii. Spre deosebire de raporturile juridice de drept administrativ, în cadrul cărora sunt emise sau încheiate actele administrative, este de reţinut faptul că actele încheiate sau emise de autorităţile administraţiei publice locale în cadrul unor raporturi juridice civile se caracterizează prin poziţia de egalitate juridică pe care se situează subiectele de drept.

Or, exceptând actele administrative în sensul arătat în precedent, toate celelalte acte ale autorităţile administraţiei publice locale [cum sunt, de exemplu, cele aferente unor raporturi juridice civile ori de muncă] încheiate în cadrul unor raporturi juridice aparţinând altor ramuri de drept excedează dreptului şi contenciosului administrativ. În privinţa acestor acte încheiate sau emise de autorităţile administraţiei publice locale sunt aplicabile reglementările specifice de drept substanţial şi procedural, iar nu dreptul comun în materia contenciosului administrativ, căruia i se circumscrie instituţia juridică a tutelei administrative.

Interpretarea dispoziţiilor ce formează obiectul sesizării în sensul că, în exercitarea dreptului de tutelă administrativă, prefectul are posibilitatea de a contesta în faţa instanţei de contencios administrativ toate actele autorităţilor administraţiei publice locale, indiferent de natura juridică a acestora, reprezintă, chiar în sensul celor reţinute de Curtea Constituţională, o îndepărtare „de la normele şi principiile generale care guvernează, pe de o parte, instituţia contenciosului administrativ şi, pe de altă parte, instituţia tutelei administrative”.

O asemenea interpretare ar conduce la ipoteza contrară dispoziţiilor de ordine publică referitoare la competenţa instanţelor judecătoreşti, ipoteză în care instanţa de contencios administrativ ar urma să se pronunţe asupra unor raporturi juridice în privinţa cărora competenţa aparţine jurisdicţiei de drept comun ori jurisdicţiei muncii, cum se întâmplă în cauza dedusă judecăţii în litigiul de fond în care a fost formulată prezenta sesizare (acţiune având ca obiect anularea dispoziţiei emise de primar prin care a fost aplicată sancţiunea disciplinară a avertismentului, în baza art. 248 alin. (1) lit. a) din Codul muncii, unei persoane încadrate cu contract individual de muncă).

De altfel, faptul că Instituţia tutelei administrative vizează numai actele administrative rezultă fără echivoc inclusiv din terminologia legii, întrucât art. 19 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 340/2004 dispune expres că prefectul [...] verifică legalitatea actelor administrative ale consiliului judeţean, ale consiliului local sau ale primarului”.

Pentru toate considerentele expuse, Înalta Curte reţine că dispoziţiile ce formează obiectul sesizării se interpretează în sensul că prefectului îi este recunoscut dreptul de a ataca în faţa instanţei de contencios administrativ numai actele administrative emise de autorităţile administraţiei publice locale, în înţelesul prevederilor art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004.

Pentru considerentele arătate, în temeiul art. 521 cu referire la art. 519 din Codul de procedură civilă,

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE şi JUSTIŢIE

În numele legii

DECIDE:

Admite sesizarea formulată de Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, prin încheierea din 19 iunie 2014, pronunţată în Dosarul nr. 612/122/2013, şi stabileşte că:

În interpretarea dispoziţiilor art. 3 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborate cu dispoziţiile art. 63 alin. (5) lit. e) şi art. 115 alin. (2) din Legea administraţiei publice locale nr. 215/2001, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, şi ale art. 19 alin. (1) lit. a) şi lit. e) din Legea nr. 340/2004 privind prefectul şi instituţia prefectului, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, şi ale art. 123 alin. (5) din Constituţie, prefectului îi este recunoscut dreptul de a ataca în faţa instanţei de contencios administrativ actele administrative emise de autorităţile administraţiei publice locale, în înţelesul prevederilor art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare.

Obligatorie, potrivit dispoziţiilor art. 521 alin. (3) din Codul de procedură civilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi. 11 mai 2015.

 

PREŞEDINTELE SECŢIEI DE CONTENCIOS ADMINISTRATIV ŞI FISCAL

IONEL BARBĂ

Magistrat-asistent-şef,

Bogdan Georgescu


1 Legea administraţiei publice locale nr. 69/1991, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 79 din 18 aprilie 1996, cu modificările şi completările ulterioare, a fost abrogată de Legea administraţiei publice locale nr. 215/2001, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 204 din 23 aprilie 2001.

2 În sensul aceloraşi considerente, a se vedea: Decizia Curţii Constituţionale nr. 74 din 27 iulie 1995, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 211 din 15 septembrie 1995; Decizia Curţii Constituţionale nr. 314 din 14 iunie 2005, publicată În Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 694 din 2 august 2005.

 


Copyright 1998-2015 DSC.NET   All rights reserved.