MONITORUL OFICIAL AL ROMANIEI Nr. 380/2015

MONITORUL OFICIAL AL ROMÂNIEI

 

P A R T E A  I

Anul 183 (XXVII) - Nr. 380         LEGI, DECRETE, HOTĂRÂRI ŞI ALTE ACTE         Marţi, 2 iunie 2015

 

SUMAR

 

DECIZII ALE CURŢII CONSTITUŢIONALE

 

Decizia nr. 222 din 2 aprilie 2015 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 69 alin. (1) lit. b) şi ale art. 110 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal

 

Decizia nr. 315 din 29 aprilie 2015 referitoare la sesizarea de neconstituţionalitate a dispoziţiilor Hotărârii Senatului nr. 21 din 23 martie 2015 privind completarea art. 60 din Regulamentul Senatului

 

HOTĂRÂRI ALE GUVERNULUI ROMÂNIEI

 

360. - Hotărâre privind aprobarea bugetului de venituri şi cheltuieli pe anul 2015 al Regiei Autonome “Monetăria Statului” din subordinea Băncii Naţionale a României

 

371. - Hotărâre privind suplimentarea bugetului Ministerului Muncii, Familiei, Protecţiei Sociale şi Persoanelor Vârstnice pentru plata titlurilor executorii corespunzătoare primelor două transe aferente anului 2016

 

ACTE ALE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

 

            Decizia nr. 3 din 16 februarie 2015 (Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală)

 

DECIZII ALE CURŢII CONSTITUŢIONALE

 

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

DECIZIA Nr. 222

din 2 aprilie 2015

referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 69 alin. (1) lit. b) şi ale art. 110 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal

 

Augustin Zegrean - preşedinte

Valer Dorneanu - judecător

Petre Lăzăroiu - judecător

Mircea Ştefan Minea - judecător

Daniel Marius Morar - judecător

Mona-Maria Pivniceru - judecător

Puskás Valentin Zoltán - judecător

Simona-Maya Teodoroiu - judecător

Tudorel Toader - judecător

Cristina Teodora Pop - magistrat-asistent

 

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Iuliana Nedelcu.

 

1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 69 din Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, excepţie ridicată de Constantin Aurelian Tudor în Dosarul nr. 9.704/236/2014 al Judecătoriei Giurgiu - Secţia penală şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 1.024 D/2014.

2. La apelul nominal se constată lipsa părţilor, procedura de citare fiind legal îndeplinită.

3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care arată că excepţia de neconstituţionalitate este întemeiată. Se arată evoluţia jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului în această materie, făcându-se, mai întâi, trimitere la Hotărârea pronunţată în Cauza Raskolnikov împotriva Rusiei, în care instanţa europeană nu a impus statelor membre asigurarea dreptului la vizită conjugală pentru persoanele aflate în executarea unei măsuri preventive privative de libertate, dar a apreciat interesul statelor semnatare în asigurarea acestui drept, iar apoi la hotărârile din 9 octombrie 2008 şi 9 iulie 2013, pronunţate în cauzele Moiseyev împotriva Rusiei şi Varnas împotriva Lituaniei, precum şi la Hotărârea din 27 martie 2008, pronunţată în Cauza Dixon împotriva Regatului Unit, prin care instanţa europeană a statuat că dreptul la viaţă intimă aparţine dreptului la viaţă privată şi se circumscrie art. 8 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi că restrângerea acestuia trebuie să fie justificată şi să se facă prin asigurarea unui just echilibru între interesele concurente.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele;

4. Prin încheierea din 9 octombrie 2014, pronunţată în Dosarul nr. 9.704/236/2014, Judecătoria Giurgiu - Secţia penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 69 din Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor ŞI a măsurilor private de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, excepţie ridicată de Constantin Aurelian Tudor într-o cauză având ca obiect soluţionarea contestaţiei formulate de autorul excepţiei, aflat în arest preventiv, împotriva unei încheieri pronunţate de judecătorul de supraveghere a privării de libertate prin care s-a respins ca neîntemeiată plângerea referitoare la acordarea dreptului la vizită intimă formulată de către acesta.

5. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorul susţine că art. 69 din Legea nr. 254/2013, prin excluderea unei persoane aflate în arest preventiv de la dreptul la viaţă intimă, desfiinţează dreptul la viaţă intima şi privată. Se arată că textul criticat reprezintă o agresiune asupra instituţiei familiei, O agresiune la starea de sănătate a celui condamnat şi, mai ales, asupra soţului ce nu ispăşeşte nicio pedeapsă. Consideră că, “În mod evident, ciclul biologic al omului îi pretinde acestuia o anumită conduită intimă”, iar “Întreruperea pentru perioade lungi de timp a vieţii de familie, în sensul consumării relaţiei matrimoniale, generează, de regulă, divorţul”.

6. Judecătoria Giurgiu - Secţia penală opinează că dispoziţiile art. 69 alin. (1) lit. a) şi b) din Legea nr. 254/2013 sunt neconstituţionale, întrucât contravin art. 26 din Constituţie. Instanţa de judecată consideră că, dacă o persoană condamnată definitiv are dreptul la vizită intimă, cu atât mai mult o persoană privată de libertate aflată în curs de judecată are acest drept, întrucât beneficiază de prezumţia de nevinovăţie. În acest sens, apreciază că privarea de libertate într-o cauză nejudecată definitiv poate dura perioade de timp mai lungi sau mai scurte, independent de conduita inculpatului, astfel că, în acest caz, persoana privată de libertate trebuie să aştepte soluţionarea definitivă a dosarului pentru a putea beneficia de vizita intimă.

7. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate ridicate.

8. Avocatul Poporului consideră că dispoziţiile art. 69 alin. (1) lit. a) şi b) din Legea nr. 254/2013 sunt neconstituţionale, prin raportare la prevederile constituţionale ale art. 26 şi art. 53. Astfel, apreciază că sunt de natură să aducă atingere dreptului la viaţă intimă, familială şi privată, prin restrângerea nejustificată şi disproporţionată a exercitării dreptului la vizită intimă al persoanelor care nu sunt condamnate definitiv şi sunt repartizate într-un regim de executare a pedepselor privative de libertate şi sunt în curs de judecată în calitate de inculpaţi. În continuare, face referire la Hotărârea din 9 octombrie 2008, pronunţată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în Cauza Moiseyev împotriva Rusiei, Hotărârea din 9 iulie 2013, pronunţată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în Cauza Varnas împotriva Lituaniei, şi la Cauza Ouinas împotriva Franţei, soluţionată la data de 12 martie 1990 de fosta Comisie Europeană a Drepturilor Omului. De asemenea, invocă Hotărârea din 25 ianuarie 2000, pronunţată în Cauza Ignaccolo-Zenide împotriva României, în care Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că autorităţile statului trebuie să se doteze cu un arsenal juridic adecvat şi suficient care să aibă ca scop îndeplinirea obligaţiilor pozitive inerente asigurării respectului efectiv al vieţii de familie şi de protecţie a vieţii private, care le revin în temeiul art. 8 - Dreptul la respectarea vieţii private şi de familie din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

9. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernul nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, punctul de vedere al Avocatului Poporului, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:

10. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.

11. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie, potrivit încheierii de sesizare, dispoziţiile art. 69 din Legea nr. 254/2013. Din analiza excepţiei de neconstituţionalitate Curtea reţine însă că autorul, aflat în arest preventiv, critică, în realitate, prevederile art. 69 alin. (1) lit. b) şi ale art. 110 alin. (1) lit. b)din Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 514 din 14 august 2013. În acest sens, Curtea reţine că prevederile art. 69 alin. (1) din Legea nr. 254/2013, cuprinse în titlul III - Executarea pedepselor privative de libertate al acestui act normativ, reglementează condiţiile ce trebuie îndeplinite cumulativ de către persoanele condamnate pentru a beneficia de dreptul la vizită intimă, arătând, în alin. (1) HL b), că acestea nu trebuie să fie în curs de judecată în calitate de inculpat, în timp ce art. 110 alin. (1)din Legea nr. 254/2013, cuprins în titlul IV - Executarea măsurilor preventive privative de libertate al acestei legi, prevede referitor la aplicabilitatea normelor ce reglementează executarea pedepselor penale, din cuprinsul Legii nr. 254/2013, în cazul executării măsurilor preventive privative de libertate, exceptarea de la dreptul la vizită intimă a persoanelor aflate în arest preventiv, situaţie în care se află şi autorul excepţiei. Textele criticate au următorul cuprins:

- Art. 69 alin. (1): “Pot beneficia de vizită intimă persoanele condamnate care îndeplinesc, cumulativ, următoarele condiţii:

[...]

b) nu sunt în curs de judecată în calitate de inculpat;”;

- Art. 110 alin. (1): “Prevederile titlului I, titlului II, precum şi ale cap. II, IV-VI şi IX din titlul III, în măsura în care nu contravin dispoziţiilor din prezentul titlu, se aplică în mod corespunzător, cu excepţia următoarelor dispoziţii privind:

[...]

b) dreptul la vizită intimă, prevăzut la art. 69 şi la art. 75 alin. (3);”.

12. Se susţine că textele criticate încalcă prevederile constituţionale ale art. 22 referitor la dreptul la viaţă şi la integritate fizică şi psihică, art. 26 cu privire la viaţa intimă, familială şi privată şi art. 34 privind dreptul la ocrotirea sănătăţii.

13. În examinarea excepţiei de neconstituţionalitate, Curtea reţine că, potrivit dispoziţiilor art. 202 alin. (4) din Codul de procedură penală, măsurile preventive ce pot fi dispuse în timpul urmăririi penale şi al judecăţii sunt: reţinerea, controlul judiciar, controlul judiciar pe cauţiune, arestul la domiciliu şi arestarea preventivă. Conform art. 209 alin. (3) din Codul de procedură penală, reţinerea se poate dispune pentru cel mult 24 de ore, durată ce nu necesită asigurarea dreptului la vizită intimă, prevăzut la art. 69 şi la art. 75 alin. (3) din Legea nr. 254/2013. Referitor la durata măsurii arestării preventive, conform art. 233 alin. (1) din Codul de procedură penală, în cursul urmăririi penale, aceasta nu poate depăşi 30 de zile, putând fi prelungită în condiţiile art. 234 din Cod ui de procedură penală. Iar, potrivit art. 239 alin. (1) din acelaşi cod, în cursul judecăţii în primă instanţă, durata totală a arestării preventive a inculpatului nu poate depăşi un termen rezonabil şi nu poate fi mai mare decât jumătatea maximului special prevăzut de lege pentru infracţiunea care face obiectul sesizării instanţei de judecată; de asemenea, conform aceluiaşi alin. (1), în toate cazurile, durata arestării preventive în primă instanţă nu poate depăşi 5 ani.

14. Regimul de executare a măsurilor preventive privative de libertate este reglementat în capitolele I şi II ale titlului IV al Legii nr. 254/2013, în cuprinsul cărora se prevede exceptarea de la dreptul de a primi vizite intime a persoanelor arestate preventiv. Acest drept este reglementat numai în favoarea persoanelor condamnate la pedepse definitive privative de libertate, aşa cum rezultă din prevederile art. 69 şi art. 110 alin. (1)lit. b)din Legea nr. 254/2013. Conform acestora, două dintre condiţiile ce trebuie îndeplinite cumulativ de către persoanele private de libertate sunt: să fie condamnate definitiv şi să fie repartizate într-un regim de executare a pedepselor privative de libertate şi, respectiv, să nu fie în curs de judecată în calitate de inculpaţi (într-o altă cauză penală).

15. Din interpretarea coroborată a normelor anterior referite, Curtea constată că, în privinţa vizitelor intime, Legea nr. 254/2013 prevede un regim juridic diferit pentru persoanele care execută măsura arestului preventiv, faţă de cel reglementat în privinţa persoanelor condamnate la pedepse penale definitive privative de libertate.

16. Referitor la modul de reglementare a dreptului la vizite intime, Curtea reţine că legiuitorul, potrivit atribuţiilor sale constituţionale, prevăzute la art. 61 alin. (1) din Constituţie, şi în marja de apreciere conferită de către acestea, are dreptul de a restricţiona vizitele intime pentru persoanele aflate în locuri de detenţie, dar reglementarea diferită a acestui drept pentru persoane care se află în situaţii juridice similare este discriminatorie, dacă nu are 6 justificare obiectivă şi rezonabilă, dacă nu are un scop legitim sau dacă nu există proporţionalitate între mijloacele folosite şi scopul urmărit de legiuitor prin reglementarea analizată,

17. Raportat la excepţia ridicată în prezenta cauză, Curtea constată că situaţia persoanelor arestate preventiv şi cea a persoanelor condamnate la pedepse penale privative de libertate nu este diferită. Pe durata executării măsurilor preventive şi a pedepselor definitive privative de libertate, persoanele astfel deţinute se află, din perspectiva dreptului la vizite intime. În situaţii juridice obiectiv similare, astfel că tratamentul juridic diferit instituit prin Legea nr. 254/2013 nu are ca fundament o justificare legitimă şi rezonabilă. Mai mult, atât timp cât legea nu prevede criterii de evaluare a gradului de securitate privind persoana, neasigurarea dreptului la vizită intimă persoanelor arestate preventiv este discriminatorie, neîntrunind condiţiile de proporţionalitate între mijloacele folosite şi scopul urmărit.

18. De asemenea, în aprecierea sa, Curtea va ţine cont şi de faptul că durata maximă a arestării preventive, în primă instanţă, este de 5 ani, aceasta reprezentând o perioadă suficient de lungă pentru ca lipsirea de dreptul la vizită intimă a persoanelor arestate preventiv să afecteze în mod substanţial relaţiile de familie ale acestora şi că această afectare a vieţii de familie nu este justificată de limitări specifice regimului de detenţie.

19. În sensul celor arătate la paragrafele 13-18 este şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului în materia analizată. Astfel, prin Hotărârea din 9 iulie 2013, pronunţată în Cauza Varnas împotriva Lituaniei, instanţa europeană a constatat că, deşi privarea de libertate a unei persoane presupune limitări ale vieţii sale private şi de familie, este esenţial dreptul persoanei în cauză de a menţine legătura cu membrii apropiaţi ai familiei sale şi că restricţiile referitoare la numărul vizitelor/la supravegherea acestor vizite şi, dacă natura faptei săvârşite o justifică, supunerea persoanei aflate în detenţie la urî anumit regim de executare sau la anumite feluri ale vizitelor, constituie interferenţe în dreptul la respectarea vieţii private şi de familie, prevăzut la art. 8 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, fără a constitui încălcări ale acestui drept (paragraful 108).

20. De asemenea, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a remarcat că mai mult de jumătate din statele membre ale Consiliului Europei au prevăzut în legislaţia internă dreptul deţinuţilor la vizite conjugale, cu limitări şi restricţii specifice, dar că prevederile Convenţiei nu trebuie Interpretate în sensul că ele obligă statele semnatare să reglementeze acest fel de vizite. S-a arătat că acesta este un aspect cu privire la care statele părţi au o largă marjă de apreciere, având libertatea de a stabili singure măsurile ce trebuie luate pentru implementarea dispoziţiilor Convenţiei, în raport cu nevoile şi resursele comunităţii sau ale individului. (paragraful 109).

21. Prin aceeaşi hotărâre, instanţa europeană a reţinut că persoanele condamnate şi cele arestate se află în situaţii diferite, conform art. 14 din Convenţie (paragraful 111), dar că persoana în cauză, care a fost privată pe parcursul duratei arestului preventiv de dreptul la vizite conjugale, s-a aflat, din acest punct de vedere, într-o situaţie similară cu cea a persoanelor aflate în executarea unei pedepse penale privative de libertate, care beneficiau de un tratament diferit (paragrafele 112 şi 114).

22. S-a arătat, în continuare, că o diferenţă de tratament este discriminatorie atunci când nu are o justificare obiectivă şi rezonabilă sau, cu alte cuvinte, dacă nu are un scop legitim sau dacă nu există proporţionalitate între mijloacele folosite şi scopul urmărit de legiuitor prin reglementarea analizată, dar că statele beneficiază de dreptul de a aprecia dacă şi în ce măsură diferenţele existente între situaţii asemănătoare justifică un tratament diferit şi că în privinţa regimului persoanelor condamnate şi a politicii penale această marjă de apreciere a statelor este una suficient de largă (paragraful 115).

23. Tot prin hotărârea pronunţată în Cauza Varnas împotriva Lituaniei, instanţa europeană a constatat că persoanele private de libertate înainte de a fi condamnate definitiv aveau dreptul la vizite scurte (de 2 ore) şi erau total lipsite de dreptul de a primi vizite conjugale, în timp ce persoanele condamnate aflate în executarea unei pedepse penale definitive privative de libertate aveau dreptul la vizite scurte (de 4 ore) şi la vizite conjugale, a căror frecvenţă varia în funcţie de regimul de executare a pedepsei stabilit. S-a observat, în acest sens, că restricţiile referitoare la dreptul (a vizită al persoanelor deţinute sunt aplicabile, cu titlu general, în funcţie de motivele privării de libertate a acestora şi din considerente de securitate (paragraful 118). Totodată, Curtea a constatat că Recomandarea Rec (2006) 2 a Comitetului de Miniştrii către statele membre ale Consiliului Europei privind regulile europene referitoare la pedeapsa închisorii, adoptată la 11 ianuarie 2006, prevede că, exceptând restricţia impusă pentru o anumită perioadă de timp, de către o anumită autoritate judiciară, într-un anumit caz, persoanele private de libertate şi necondamnate definitiv au dreptul de a primi vizite şi de a comunica cu membrii familiei la fel ca persoanele aflate în executarea unor pedepse privative de libertate definitive (paragraful 119).

24. În acelaşi sens, prin Hotărârea din 6 iunie 2009, pronunţată în Cauza Moiseyev împotriva Rusiei, paragrafele 258-259, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat, referitor la lipsa contactului cu vizitatorii, că persoana deţinută în timpul derulării procesului penal, care a fost lipsită fizic de contactul cu vizitatorii în timpul detenţiei sale de 3 ani şi jumătate, în lipsa unei nevoi demonstrate de izolare, cum sunt motivele de securitate, a suferit o ingerinţă nejustificată în dreptul la respectarea vieţii private şi de familie. În speţa supusă soluţionării, Curtea a statuat că perioada lungă de detenţie (care era de 2 ani la data la care aplicantul a solicitat pentru prima data dreptul la vizită conjugală) i-a redus acestuia viaţa de familie într-o măsură ce nu poate fi justificată de limitările specifice regimului de detenţie şi că refuzul autorităţilor de a acorda deţinutului dreptul la vizită conjugală a fost bazat pe considerente teoretice de securitate, dar, în egală măsură, şi pe lipsa facilităţilor necesare, argumente ce nu pot constitui fundamente pentru pronunţarea unor soluţii de către Curte (paragraful 121, Moiseyev împotriva Rusiei).

25. În consecinţă, instanţa europeană a stabilit că restricţionarea dreptului la vizite conjugale pe durata detenţiei fără o justificare obiectivă şi rezonabilă din partea autorităţilor pentru diferenţa de tratament creată constituie o discriminare, ce contravine prevederilor art. 14 privind interzicerea discriminării în coroborare cu cele ale art. 8 referitor la dreptul la respectarea vieţii private şi de familie din Convenţie (paragrafele 121 şi 122).

26. Pentru aceste motive, Curtea Constituţională constată că diferenţa de tratament juridic referitoare la dreptul la vizite intime, aşa cum aceasta este prevăzută la art. 69 şi art. 110 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 254/2013, în reglementarea regimului executării măsurilor preventive privative de libertate, respectiv a pedepselor penale definitive, nu are o justificare obiectivă şi rezonabilă şi nu se bazează pe considerente de securitate a activităţilor desfăşurate în locurile de detenţie. Prin urmare, această diferenţă discriminează persoanele arestate preventiv în raport cu cele condamnate la pedepse penale privative de libertate, fiind de natură a contraveni dispoziţiilor art. 16 din Legea fundamentală, raportate la cele ale art. 26 din Constituţie.

27. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A. d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Admite excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Constantin Aurelian Tudor în Dosarul nr. 9.704/236/2014 al Judecătoriei Giurgiu - Secţia penală şi constată că dispoziţiile art. 69 alin. (1) lit. b) şi ale art. 110 alin. (1) lit. b)din Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal sunt neconstituţionale.

Definitivă şi general obligatorie.

Decizia se comunică celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Judecătoriei Giurgiu - Secţia penală şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunţată în şedinţa din data de 2 aprilie 2015.

 

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE

AUGUSTIN ZEGREAN

Magistrat-asistent,

Cristina Teodora Pop

 

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

DECIZIA Nr. 315

din 29 aprilie 2015

referitoare la sesizarea de neconstituţionalitate a dispoziţiilor Hotărârii Senatului nr. 21 din 23 martie 2015 privind completarea art. 60 din Regulamentul Senatului

 

Daniel Marius Morar - preşedinte

Valer Dorneanu - judecător

Petre Lăzăroiu - judecător

Mircea Ştefan Minea - judecător

Mona-Maria Pivniceru - judecător

Puskás Valentin Zoltán - judecător

Simona-Maya Teodoroiu - judecător

Tudorel Toader - judecător

Marieta Safta - prim-magistrat-asistent

 

1. Cu Adresa nr. 1.471 din 1 aprilie 2015, secretarul general al Senatului a trimis Curţii Constituţionale, în temeiul dispoziţiilor art. 146 lit. c) din Constituţie, precum şi al art. 27 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, sesizarea formulata de 30 de senatori referitoare la neconstituţionalitatea prevederilor Hotărârii Senatului nr. 21 din 23 martie 2015 privind completarea art. 60 din Regulamentul Senatului, aprobat prin Hotărârea Senatului nr. 28/2005.

2. Sesizarea a fost înregistrată la Curtea Constituţională cu nr. 2.029 din 1 aprilie 2005, formând obiectul Dosarului nr. 698 C/2015.

3. În motivarea sesizării, se susţine, în esenţă, că textul constituţional menţionat, coroborat cu prevederile aii. 46 alin, (4) şi art. 47 din Regulamentul Senatului, “nu reglementează posibilitatea liderilor de grupuri parlamentare de a aproba înlocuirea unui senator dintr-o comisie parlamentară”. O asemenea înlocuire trebuie să fie aprobată numai de Senat, aşa cum, de altfel, este reglementat în art. 47 teza a două din Regulamentul Senatului, potrivit căruia “Liderii grupurilor parlamentare pot anunţa oricând decizia grupului de a opera schimbări între membrii grupului privind apartenenţa la comisii, cu respectarea numărului total al membrilor comisiei, a numărului de reprezentanţi ai grupului şi a prevederilor art. 46 alin. (3). Schimbările se supun votului Senatului.”Art. 46 alin. (4) din Regulamentul Senatului, invocat de asemenea de autorii sesizării, prevede că “Senatul aprobă componenţa nominală a fiecărei comisii cu votul deschis al majorităţii senatorilor prezenţi”

4. În conformitate cu dispoziţiile art. 27 alin. (2) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, sesizarea a fost transmisă preşedintelui Senatului, pentru a comunica punctul de vedere al Biroului permanent.

5. Preşedintele Senatului a transmis, cu Adresa înregistrată la Curtea Constituţională cu nr. 2.297 din 16 aprilie 2015, punctul de vedere al Biroului permanent, în sensul că prevederile regulamentare ce fac obiectul sesizării nu încalcă dispoziţiile Constituţiei. Se arată în acest sens că art. 64 din Constituţie cuprinde prevederi referitoare la principiul autonomiei parlamentare, care reprezintă esenţa parlamentarismului. Modificările aduse art. 60 din Regulamentul Senatului instituie, pe cale de excepţie, posibilitatea ca senatorul care absentează motivat de la lucrurile comisiei din care face parte să fie înlocuit de către un alt senator, din acelaşi grup parlamentar, în baza împuternicirii semnate de liderul de grup. Această reglementare nu aduce atingere art. 64 alin. (4) din Constituţie, întrucât textul constituţional nu cuprinde limitări sau interdicţii cu privire la constituirea comisiilor. Mai mult, substituirea nu afectează în nici un fel componenţa comisiei, aşa cum a fost aprobată de plenul Senatului, substituirea fiind similară instituţiei mandatului din dreptul civil, având totodată caracter temporar. Potrivit punctului de vedere transmis Curţii Constituţionale, la adoptarea acestei modificări au fost avute în vedere următoarele considerente: asigurarea celerităţii lucrărilor comisiei, a echilibrului configuraţiei politice, precum şi asigurarea unei forme unitare a regulamentelor celor două Camere, întrucât în prezent dispoziţii similare celei introduse în Regulamentul Senatului se găsesc în Regulamentul Camerei Deputaţilor, aprobat prin Hotărârea Camerei Deputaţilor nr. 8/1994, în art. 51 alin. (6). Cât priveşte corelarea cu prevederile art. 46 alin. (4) şi art. 47 din Regulamentul Senatului, se apreciază că aceste prevederi reglementează ipoteze de lucru diferite.

CURTEA,

examinând sesizarea de neconstituţionalitate, punctul de vedere al Biroului permanent al Senatului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, hotărârea de modificare a Regulamentului Senatului criticată, prin raportare la prevederile Constituţiei României, şi dispoziţiile Legii nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, reţine următoarele:

6. Curtea a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. c) din Constituţie, precum şi ale art. 1, 10, 27 şi 28 din Legea nr. 47/1992, să se pronunţe asupra constituţionalităţii prevederilor hotărârii de modificare a Regulamentului Senatului criticate.

7. Obiectul sesizării, astfel cum a fost formulat, îl constituie Hotărârea Senatului nr. 21 din 23 martie 2015 privind completarea art. 60 din Regulamentul Senatului, aprobat prin Hotărârea Senatului nr. 28/2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 196 din 24 martie 2015, al cărei articol unic are următorul cuprins: “La articolul 60 din Regulamentul Senatului, aprobat prin Hotărârea Senatului nr. 28/2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 948 din 25 octombrie 2005, cu modificările şi completările ulterioare, după alineatul (3) se introduce un nou alineat, alineatul (4), cu următorul cuprins: «Senatorul care absentează motivat de la lucrările comisiei din care face parte poate fi înlocuit pentru acea şedinţă, de un alt senator, cu drept de vot, din aceiaşi grup parlamentar, pe baza împuternicirii semnate de liderul grupului parlamentar respectiv.»“

8. Dispoziţiile constituţionale invocate în motivarea sesizării sunt cele ale art. 64 alin.(4), potrivit cărora “Fiecare Cameră îşi constituie comisii permanente şi îşi poate constitui comisii de anchetă sau alte comisii speciale. Camerele îşi pot constitui comisii comune.”

9. Examinând sesizarea de neconstituţionalitate, Curtea constată mai întâi că alin. (4) al art. 60 din Regulamentul Senatului, introdus prin Hotărârea Senatului nr. 21/2015, reglementează în mod expres posibilitatea înlocuirii senatorului care absentează motivat de la lucrările comisiei din care face parte, pentru acea şedinţă, de un alt senator, cu drept de vot, din acelaşi grup parlamentar, pe baza împuternicirii semnate de liderul grupului parlamentar respectiv.

10. Autorii sesizării critică acest text regulamentar sub aspectul procedurii pe care o instituie, apreciind că, faţă de dispoziţiile art. 64 alin. (4) din Constituţie, înlocuirea senatorului care absentează motivat de la lucrările comisiei trebuie să fie aprobată numai de Senat, iar nu de liderul grupului parlamentar. În opinia autorilor sesizării, procedura aplicabilă şi în această situaţie este cea pe care o reglementează în prezent textele din Regulamentul Senatului referitoare la aprobarea componenţei comisiilor parlamentare, respectiv schimbările între membrii grupului privind apartenenţa la comisii.

11. Cu privire la art. 64 din Constituţie - Organizarea internă a Parlamentului, ale cărui dispoziţii sunt invocate în motivarea sesizării, Curtea a reţinut în mod constant că acesta consacră principiul autonomiei regulamentare a Parlamentului, în virtutea căruia fiecare Cameră este în drept să îşi stabilească, în limitele şi cu respectarea prevederilor constituţionale, regulile de organizare şi funcţionare, care, în substanţa lor, alcătuiesc regulamentul fiecărei Camere (a se vedea Decizia Curţii Constituţionale nr. 1.009 din 7 iulie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 542 din 4 august 2009). Regulamentele parlamentare se constituie astfel într-un ansamblu de norme juridice, menite să organizeze şi să disciplineze activitatea parlamentară cu privire, printre altele, la procedura de legiferare, de numire sau de învestitură a celor mai importante instituţii sau autorităţi publice în stat (Guvern, o parte dintre judecătorii Curţii Constituţionale, o parte dintre membrii Consiliului Superior al Magistraturii, membrii Curţii de Conturi, Avocatul Poporului, directorii serviciilor de informaţii), precum şi regulile de organizare şi funcţionare ale fiecărei Camere. Normele regulamentare reprezintă astfel instrumentele juridice care permit desfăşurarea activităţilor parlamentare în scopul îndeplinirii atribuţiilor constituţionale ale Parlamentului, autoritate reprezentativă prin care poporul român îşi exercită suveranitatea naţională, în conformitate cu prevederile art. 2 alin. (1) din Constituţie (a se vedea Decizia nr. 209 din 7 martie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 188 din 22 martie 2012).

12. Alin. (4) şi (5) ale art. 64 din Constituţie, care cuprind reglementări referitoare la comisiile parlamentare, statuează următoarele: “(4) Fiecare Cameră îşi constituie comisii permanente şi poate institui comisii de anchetă sau alte comisii speciale. Camerele îşi pot constitui comisii comune. (5) Birourile permanente şi comisiile parlamentare se alcătuiesc potrivit configuraţiei politice a fiecărei Camere”. Curtea constată că normele constituţionale citate se referă la constituirea de comisii permanente ale Camerelor Parlamentare şi la posibilitatea constituirii de comisii speciale, consacrând, totodată, obligaţia respectării, la alcătuirea acestora, a principiului configuraţiei politice a fiecărei Camere. Stabilirea regulilor de procedură privind organizarea şi funcţionarea comisiilor este de competenţa Parlamentului, în virtutea autonomiei regulamentare a acestuia.

13. Examinând textul regulamentar introdus prin Hotărârea Senatului criticată, în raport de normele constituţionale de referinţă, se constată mai întâi că nu reglementează constituirea comisiilor parlamentare sau schimbarea componenţei lor, ci măsuri de asigurare a bunei funcţionări a acestora, înlocuirea unui membru al comisiei de către un alt membru al aceluiaşi grup parlamentar, numai pentru o anume şedinţă a comisiei, şi anume aceea la care a fost constatata absenţa motivata, reprezintă o măsură cu caracter organizatoric, de excepţie, menită să asigure continuitatea activităţii în comisiile Parlamentului, cu respectarea principiului configuraţiei politice pe care Constituţia îl consacră în art. 64 alin. (5), mai sus citat.

14. Curtea reţine că, astfel cum a fost redactat, textul criticat dă expresie autonomiei regulamentare a Camerelor Parlamentului, fiind introdus în vederea realizării obiectivelor arătate, respectiv a asigurării continuităţii şi desfăşurării cu celeritate a activităţii comisiilor parlamentare, organe interne de lucru ale Camerelor Parlamentului, a căror activitate are caracter pregătitor pentru a oferi forului deliberativ toate elementele necesare adoptării deciziei. Dezbaterile specializate care au loc în cadrul şedinţelor comisiilor se finalizează cu întocmirea de rapoarte sau avize care au rolul de a pregăti şi facilita desfăşurarea lucrărilor Camerelor, respectiv a dezbaterilor care vor avea loc în plenul acestora (a se vedea în acest sens Decizia nr. 80 din 16 februarie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 246 din 7 aprilie 2014). Acest rol pe care comisiile parlamentare şi, în special, comisiile permanente îl au în cadrul activităţii parlamentare în ansamblul său impune o organizare a lucrărilor acestora de natură să asigure realizarea scopului pentru care sunt constituite, cu respectarea principiului configuraţiei politice, precum şi a celorlalte norme constituţionale care guvernează activitatea Parlamentului.

15. Dispoziţii similare cuprinde şi Regulamentul Camerei Deputaţilor, care prevede în art. 51 alin. (6) că “Deputatul care absentează de la lucrările comisiei poate fi înlocuit de un alt deputat din acelaşi grup, pe baza împuternicirii semnate de liderul grupului parlamentar”.

16. De altfel, în lipsa unei dispoziţii constituţionale care să stabilească reguli de procedură referitoare la funcţionarea comisiilor parlamentare, autorii sesizării îşi fundamentează criticile de neconstituţionalitate pe o “coroborare” a art. 64 alin. (4) din Constituţie,”aplicabil constituirii şi alcătuirii comisiilor Parlamentului, cu prevederile art. 46 alin. (4) şi art. 47 din Regulamentul Senatului. Nu poate fi reţinută o astfel de motivare, respectiv invocarea altor dispoziţii din Regulamentul Senatului ca temei al criticilor formulate, întrucât controlul de constituţionalitate pe care Curtea îl realizează în exercitarea atribuţiei prevăzute de art. 146 lit. c) din Constituţie priveşte conformitatea normelor regulamentare cu cele ale Constituţiei, iar nu compararea mai multor dispoziţii din Regulamentul Senatului şi raportarea^ concluziei ce ar rezulta la norme şi principii constituţionale. În plus, textele regulamentare invocate se referă la aprobarea componenţei comisiilor parlamentare, respectiv la schimbările între membrii grupului privind apartenenţa la comisii, ipoteze diferite de aceea pe care o reglementează art. 60 alin. (4) din Regulamentul Senatului, introdus prin Hotărârea Senatului nr. 21/2015.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit. c) din Constituţie şi ale art. 1, 3, 10 şi 27 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, sesizarea de neconstituţionalitate formulată de un număr de 30 de senatori şi constată că Hotărârea Senatului nr. 21 din 23 martie 2015 privind completarea art. 60 din Regulamentul Senatului, aprobat prin Hotărârea Senatului nr. 28/2005 este constituţională în raport cu criticile formulate.

Definitivă şi general obligatorie.

Decizia se comunică preşedintelui Senatului şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunţată în şedinţa din data de 29 aprilie 2015.

PREŞEDINTE,

DANIEL MARIUS MORAR

Prim-magistrat-asistent,

Marieta Safta

 

HOTĂRÂRI ALE GUVERNULUI ROMÂNIEI

GUVERNUL ROMÂNIEI

HOTĂRÂRE

privind aprobarea bugetului de venituri şi cheltuieli pe anul 2015 al Regiei Autonome “Monetăria Statului” din subordinea Băncii Naţionale a României

În temeiul art. 108 din Constituţia României, republicată, şi al art. 4 alin. (1) lit. a) din Ordonanţa Guvernului nr. 26/2013 privind întărirea disciplinei financiare la nivelul unor operatori economici la care statul sau unităţile administrativ-teritoriale sunt acţionari unici ori majoritari sau deţin direct ori indirect o participaţie majoritară, aprobată cu completări prin Legea nr. 47/2014, cu modificările şi completările ulterioare,

 

Guvernul României adoptă prezenta hotărâre.

 

Articol unic. - Se aprobă bugetul de venituri şi cheltuieli pe anul 2015 al Regiei Autonome “Monetăria Statului” din subordinea Băncii Naţionale a României, prevăzut în anexa care face parte integrantă din prezenta hotărâre.

 

PRIM-MINISTRU

VICTOR-VIOREL PONTA

Contrasemnează:

Guvernatorul Băncii Naţionale a

României,

Mugur Constantin Isărescu

Ministrul finanţelor publice,

Eugen Orlando Teodorovici

Ministrul muncii, familiei, protecţiei

sociale şi persoanelor vârstnice,

Rovana Plumb

 

Bucureşti, 20 mai 2015.

Nr. 360.

 

ANEXĂ

 

AUTORITATEA ADMINISTRAŢIEI PUBLICE CENTRALE/LOCALE

Operatorul economic: Regia Autonomă “Monetăria Statului”

Sediul/Adresa: Bucureşti, str. Fabrica de chibrituri 30

Cod unic de înregistrare 427304

 

BUGETUL DE VENITURI ŞI CHELTUIELI

pe anul 2015

 

 

 

- mii lei -

 

 

INDICATORI

 

Nr. rd.

 

Propuneri an curent 2015

 

0

1

2

3

4

 

I.

 

 

VENITURI TOTALE (Rd.1=Rd.2+Rd.5+Rd.6)

1

64.618

 

 

1

 

Venituri totale din exploatare, din care:

2

64.404

 

 

 

a)

subvenţii, cf. prevederilor legale în vigoare

3

0

 

 

 

b)

transferuri, cf. prevederilor legale în vigoare

4

0

 

2

 

Venituri financiare

5

214

 

3

 

Venituri extraordinare

6

0

 

II.

 

 

CHELTUIELI TOTALE (Rd.7=Rd.8+Rd.20+Rd.21)

7

56.994

 

 

1

 

Cheltuieli de exploatare, din care:

8

56.739

 

 

A.

cheltuieli cu bunuri şi servicii

9

32.597

 

B.

cheltuieli cu impozite, taxe şi vărsăminte asimilate

10

140

 

C.

cheltuieli cu personalul, din care:

11

15.194

 

C0

Cheltuieli de natură salarială (Rd.13+Rd.14)

12

12.268

 

C1

ch. cu salariile

13

9.552

 

C2

bonusuri

14

2716

 

C3

alte cheltuieli cu personalul, din care:

15

0

 

 

cheltuieli cu plaţi compensatorii aferente disponibilizărilor de personal

16

0

 

C4

Cheltuieli aferente contractului de mandat şi a altor organe de conducere şi control, comisii şi comitete

17

 

 

C5

cheltuieli cu asigurările şi protecţia socială, fondurile speciale şi alte obligaţii legale

18

255

 

D.

alte cheltuieli de exploatare

19

8.808

2.671

2

 

Cheltuieli financiare

20

255

 

3

 

Cheltuieli extraordinare

21

0

 

III.

 

 

REZULTATUL BRUT (profit/pierdere)

22

7.624

 

IV.

 

 

IMPOZIT PE PROFIT

23

2.153

 

V.

 

 

PROFITUL CONTABIL RĂMAS DUPĂ DEDUCEREA IMPOZITULUI PE PROFIT, din care:

24

5.471

 

 

1

 

Rezerve legale

25

0

 

2

 

Alte rezerve reprezentând facilităţi fiscale prevăzute de lege

26

0

 

3

 

Acoperirea pierderilor contabile din anii precedenţi

27

0

 

4

 

 

Constituirea surselor proprii de finanţare pentru proiectele cofinanţate din împrumuturi externe, precum şi pentru constituirea surselor necesare rambursării ratelor de capital, plaţii dobânzilor, comisioanelor şi altor costuri aferente acestor împrumuturi

28

 

0

 

5

 

Alte repartizări prevăzute de lege

29

0

 

6

 

Profitul contabil rămas după deducerea sumelor de la Rd. 25, 26, 27, 28, 29

30

5.471

 

7

 

Participarea salariaţilor la profit în limita a 10% din profitul net, dar nu mai mult de nivelul unui salariu de bază mediu lunar realizat la nivelul operatorului economic în exerciţiul financiar de referinţă

31

547

 

8

 

Minimum 50% vărsăminte la bugetul de stat sau local în cazul regiilor autonome ori dividende cuvenite acţionarilor, în cazul societăţilor/ companiilor naţionale şi societăţilor cu capital integral sau majoritar de stat, din care:

32

3.009

 

 

a)

- dividende cuvenite bugetului de stat

33

0

 

 

b)

- dividende cuvenite bugetului local

33a

0

 

 

c)

- dividende cuvenite altor acţionari

34

0

 

9

 

Profitul nerepartizat pe destinaţiile prevăzute la Rd.31 - Rd.32 se repartizează la alte rezerve şi constituie sursă proprie de finanţare

35

2.462

 

VI.

 

 

VENITURI DIN FONDURI EUROPENE

36

0

 

VII.

 

 

CHELTUIELI ELIGIBILE DIN FONDURI EUROPENE, din care:

37

0

 

 

 

a)

cheltuieli materiale

38

0

 

 

 

b)

cheltuieli cu salariile

39

0

 

 

 

c)

cheltuieli privind prestările de servicii

40

0

 

 

 

d)

cheltuieli cu reclama şi publicitate

41

0

 

 

 

e)

alte cheltuieli

42

0

 

VIII.

 

 

SURSE DE FINANŢARE A INVESTIŢIILOR, din care:

43

16.692

 

 

1

 

Alocaţii de la buget

44

 

 

 

 

 

 

alocaţii bugetare aferente plăţii angajamentelor din anii anteriori

45

 

 

IX.

 

 

CHELTUIELI PENTRU INVESTIŢII

46

16,692

 

X.

 

 

DATE DE FUNDAMENTARE

47

 

 

 

1

 

Nr. de personal prognozat la finele anului

48

336

 

2

 

Nr. mediu de salariaţi total

49

330

 

3

 

Câştigul mediu lunar pe salariat (lei/persoană) determinat pe baza cheltuielilor de natură salarială (Rd.12/Rd.49)/12*1000

50

2.937,12

 

4

 

Câştigul mediu lunar pe salariat determinat pe baza cheltuielilor cu salariile (lei/persoană) (Rd.13/Rd.49)/12*1000

51

2.412,12

 

5

 

Productivitatea muncii în unităţi valorice pe total personal mediu (mii lei/persoană) (Rd.2/Rd.49)

52

195

 

6

 

Productivitatea muncit în unităţi fizice pe total personal mediu (cantitate produse finite/persoana)

53

2.177.813

 

7

 

Cheltuieli totale la 1000 lei venituri totale (Rd.7/Rd.1)x1000

54

882,01

 

8

 

Plăţi restante

55

 

 

9

 

Creanţe restante

56

 

 



*) Rd. 50) - Rd. 155 din Anexa de fundamentare nr. 2

GUVERNUL ROMÂNIEI

HOTĂRÂRE

privind suplimentarea bugetului Ministerului Muncii, Familiei, Protecţiei Sociale şi Persoanelor Vârstnice pentru plata titlurilor executorii corespunzătoare primelor două tranşe aferente anului 2016

În temeiul art. 108 din Constituţia României, republicată, şi al art. 53 alin. (2) din Legea bugetului de stat pe anul 2015 nr. 186/2014,

 

Guvernul României adoptă prezenta hotărâre.

 

Art. 1. - Se aprobă suplimentarea bugetului Ministerului Muncii, Familiei, Protecţiei Sociale şi Persoanelor Vârstnice, pe anul 2015, cu suma de 8.953 mii lei, la capitolul 68.01 “Asigurări şi asistenţă socială”, titlul 10 “Cheltuieli de personal”, din suma globală prevăzută cu această destinaţie în bugetul Ministerului Finanţelor Publice - “Acţiuni generale”.

Art. 2. - Sumele alocate potrivit prezentei hotărâri vor fi utilizate numai pentru plata titlurilor executorii care intră sub incidenţa prevederilor Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 71/2009 privind plata unor sume prevăzute În titluri executorii având ca obiect acordarea de drepturi salariale personalului din sectorul bugetar, aprobată cu modificări prin Legea nr. 230/2011, cu modificările şi completările ulterioare, ale Ordonanţei Guvernului nr. 17/2012 privind reglementarea unor măsuri fiscal-bugetare, aprobată cu modificări prin Legea nr. 280/2013, ale Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 92/2012 privind luarea unor măsuri în domeniul învăţământului şi cercetării, precum şi în ceea ce priveşte plata sumelor prevăzute în hotărâri judecătoreşti devenite executorii în perioada 1 ianuarie - 31 decembrie 2013, precum şi ale Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 103/2013 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2014, precum şi alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice, aprobată cu completări prin Legea nr. 28/2014, cu modificările şi completările ulterioare.

Art. 3. - Se autorizează Ministerul Finanţelor Publice să introducă, la propunerea ordonatorului principal de credite, modificările corespunzătoare în structura bugetului de stat şi în volumul şi structura bugetului Ministerului Muncii, Familiei, Protecţiei Sociale şi Persoanelor Vârstnice pe anul 2015.

 

PRIM-MINISTRU

VICTOR-VIOREL PONTA

Contrasemnează:

Ministrul muncii, familiei, protecţiei sociale şi persoanelor vârstnice,

Rovana Plumb

Ministrul finanţelor publice,

Eugen Orlando Teodorovici

 

Bucureşti, 27 mai 2015.

Nr. 371.

 

ACTE ALE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE SI JUSTIŢIE

 

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

COMPLETUL PENTRU DEZLEGAREA UNOR CHESTIUNI DE DREPT ÎN MATERIE PENALA

DECIZIA Nr. 3

din 16 februarie 2015

 

Dosar nr. 31/1/2014/HP/P

 

Mirela Sorina Popescu - preşedintele Secţiei penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, preşedintele completului

Francisca Vasile - judecător la Secţia penală - judecător-raportor

Anca Mădălina Alexandrescu – judecător la Secţia penală

Ilie Iulian Dragomir - judecător la Secţia penală

Simona Daniela Encean - judecător la Secţia penală

Silvia Cerbu - judecător la Secţia penală

Luminiţa Zglimbea - judecător la Secţia penală

Ana Maria Dascălu - judecător la Secţia penală

Rodica Aida Popa - judecător la Secţia penală

Mădălin Marian Puşcă - magistrat-asistent

 

S-a luat în examinare sesizarea formulată de Tribunalul Iaşi - Secţia penală prin care se solicită pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea chestiunii de drept în sensul de a se stabili dacă, în aplicarea dispoziţiilor art. 6 din Codul penal, a stabilirea pedepsei aplicabile potrivit noii legi în cazul unei pluralităţi de infracţiuni care, potrivit Codului penal din 1969, presupunea reţinerea stării de recidivă postcondamnatorie, iar, potrivit noului Cod penal, condiţiile art. 41 nu mai sunt întrunite, se ia în considerare pedeapsa aplicabilă potrivit art. 43 alin. (1), fără aprecieri asupra stării de recidivă, sau cea aplicabilă potrivit art. 44 raportat la art. 39 din Codul penal.

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a fost constituit conform prevederilor art. 476 alin. (6) din Codul de procedură penală şi art. 274 din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu modificările şi completările ulterioare.

Şedinţa a fost prezidată de către preşedintele Secţiei penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, doamna judecător Mirela Sorina Popescu.

La şedinţa de judecată a participat domnul Mădălin Marian Puşcă magistrat-asistent în cadrul secţiei penale, desemnat în conformitate cu dispoziţiile art. 276 din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu modificările şi completările ulterioare.

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost reprezentat de doamna procuror Iuliana Nedelcu din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Magistratul asistent a prezentat referatul cauzei, arătând că 3-au transmis puncte de vedere asupra chestiunii de drept din cartea unor curţi de apel, tribunale şi judecătorii. În acest context, a arătat că la nivelul instanţelor naţionale s-au conturat iei opinii, dintre care două majoritare:

1. În prima opinie majoritară exprimată s-a susţinut că în aplicarea dispoziţiilor art. 6 din Codul penal, la stabilirea pedepsei în cazul unei pluralităţi de infracţiuni care, potrivit Codului penal din 1969, presupunea reţinerea stării de recidivă postcondamnatorie şi revocarea suspendării condiţionate a pedepsei anterioare, iar, potrivit Codului penal actual condiţiile art. 41 nu mai sunt întrunite sub aspectul primului termen al recidivei, se ia în considerare pedeapsa stabilită conform art. 15 alin. (2) din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, respectiv cumulul aritmetic.

2. În cea de-a două opinie majoritară exprimată s-a susţinut că în ipoteza în discuţie sunt incidente dispoziţiile art. 44 raportat la art. 39 din noul Cod penal, regimul sancţionator fiind cel prevăzut pentru pluralitatea intermediară.

3. În cea de-a treia opinie s-a susţinut că la stabilirea pedepsei aplicabile potrivit legii noi în cazul unei pluralităţi de infracţiuni care, potrivit Codului penal din 1969, presupunea reţinerea stării de recidivă postcondamnatorie, far, potrivit noului Cod penal, condiţiile art. 41 nu mai sunt întrunite, se ia în considerare pedeapsa aplicabilă potrivit art. 43 alin. (1), fără aprecieri asupra stării de recidivă, deoarece starea de recidivă postcondamnatorie intrată în puterea lucrului judecat şi reflectată în pedeapsa definitiv aplicată nu poate fi înlăturată, ea nemaiputând fi pusă în discuţie.

În continuare, a arătat că la dosar a fost depus raportul întocmit de judecătorul raportor care a fost comunicat părţilor, potrivit dispoziţiilor art. 476 alin. (9) din Codul de procedură penală.

A mai referat că Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a depus concluzii scrise prin care a solicitat pronunţarea unei decizii prin care chestiunea de drept supusă dezlegării să primească următoarea rezolvare: “În aplicarea art. 6 din Codul penal, stabilirea pedepsei potrivit legii noi în cazul pluralităţii de infracţiuni care, potrivit Codului penal din 1969 presupunea reţinerea stării de recidivă postcondamnatorie cu revocarea suspendării condiţionate, iar, potrivit Codului penal actual, condiţiile recidivei postcondamnatorii cu privire la primul termen nu mai sunt întrunite, se determină conform art. 44 raportat la art. 39 din Codul penal”.

Doamna judecător-raportor Francisca Vasile a precizat că ceea ce trebuie stabilit în prezenta cauză este dacă sunt incidente dispoziţiile art. 15 alin. (2) din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal.

Preşedintele Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a acordat cuvântul asupra eventualelor cereri sau chestiuni prealabile şi, constatând că nu sunt alte cereri sau excepţii de formulat, a solicitat procurorului să susţină punctul de vedere al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie cu privire la problema de drept supusă dezbaterii.

Reprezentantul Ministerului Public a arătat că obiectul prezentei sesizări îl reprezintă aplicarea art. 6 din Codul penal în ipoteza unei recidive postcondamnatorii sancţionate definitiv pe legea veche şi configurată prin aplicarea unei pedepse de şapte ani închisoare pentru o infracţiune de tâlhărie în formă calificată, care, fiind săvârşită în termenul suspendării condiţionate a executării unei pedepse de nouă luni, a impus revocarea suspendării şi executarea pedepsei alături de pedeapsa a cărei executare a fost suspendată, astfel încât pedeapsa rezultantă de executat este aceea de şapte ani şi nouă luni.

A susţinut că, potrivit legii noi, art. 41 alin. (1) din Codul penal, acestei forme de pluralitate pe legea veche nu îi mai corespunde aceeaşi formă de pluralitate, ci aceea a pluralităţii intermediare.

S-a mai precizat că aplicarea art. 6 din Codul penal în cazul pedepselor definitive are drept raţiune asigurarea principiului legalităţii în cazul acestor pedepse, respectiv oferirea unui suport legal, nefiind permisă executarea unor pedepse care nu îşi mai au corespondent în legea nouă.

A făcut trimitere la Decizia nr. 1/2014 a Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală în care s-a detaliat mecanismul de aplicare a art. 6 din Codul penal în cazul formelor de pluralitate intermediară. S-a arătat că, în cazul concursului de infracţiuni, acest mecanism se va realiza în două etape, verificându-se, în prima etapă, pedepsele componente ale acestei forme de pluralitate şi compararea lor cu maximul pedepsei prevăzut de legea nouă, fiind posibilă reducerea acestora în măsura în care depăşesc maximul special prevăzut de noua lege.

A arătat că, în a două etapă, se verifică pedeapsa rezultantă.

De asemenea, doamna procuror a precizat că mecanismul expus este valabil şi în cazul formei de pluralitate a recidivei postcondamnatorii conform legii vechi, însă este necesara fi avute în vedere eventualele consecinţe ale unei modificări ale limitelor de pedeapsă ce nu mai permit configurarea unei stări de recidivă.

Doamna procuror a făcut precizări referitoare la cauza în care s-a configurat prezenta chestiune de drept ce face obiectul dezlegării arătând că aplicarea, în două etape, a mecanismului anterior evocat presupune verificarea pedepselor componente ale pluralităţii de infracţiuni. Acestea, nedepăşind maximul special prevăzut de legea nouă, nu impun reducerea pedepsei aplicate. Ulterior, se va proceda la compararea pedepselor cu aplicarea tratamentului sancţionator al pluralităţii intermediare ajungându-se la o pedeapsă de şapte ani şi trei luni închisoare.

S-a mai arătat că dispoziţiile art. 15 alin. (2) din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal nu sunt incidente, întrucât acestea s-ar aplica numai revocărilor sau anulărilor de suspendare condiţionată a executării pedepsei ce urmează a fi dispuse după intrarea în vigoare a Codului penal.

În susţinerea punctului de vedere, doamna procuror a precizat că în alin. (1) al art. 15 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal se face referire la o pedeapsă cu suspendarea condiţionată a executării ce se menţine şi ulterior intrării în vigoare a noului Cod penal. Alin. (2) al art. 15 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal se referă la pedeapsa prevăzută la alin. 1, respectiv o pedeapsă cu suspendarea condiţionată a executării ce a fost menţinută după intrarea în vigoare a noului Cod penal. Or, în speţa de faţă, ipoteza nu este aceeaşi fiind în prezenţa unei suspendări condiţionate a executării pedepsei care a fost în mod definitiv revocată sub legea nouă.

Procurorul a mai arătat că opinia Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie se mai întemeiază şi pe doctrina ce a fost relevată în concluziile scrise depuse de către Ministerul Public.

De asemenea, s-a mai invocat şi Decizia nr. 648/2014 a Curţii Constituţionale în care s-a verificat constituţionalitatea art. 15 alin. (2) din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal.

În concluzie, a solicitat admiterea sesizării şi aplicarea pedepsei din perspectiva tratamentului sancţionator la care se poate ajunge prin incidenţa dispoziţiilor art. 44 alin. (1) raportat la art. 39 din Codul penal.

Preşedintele Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a declarat dezbaterile închise, reţinându-se dosarul în pronunţare asupra sesizării formulate.

După care,

ÎNALTA CURTE,

asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele:

I. Titularul şi obiectul sesizării

Prin încheierea de şedinţă din data de 10 decembrie 2014, pronunţată în Dosarul nr. 8\624/245/2014, Tribunalul Iaşi - Secţia penală NCPP Fond - Contestaţii - Cameră preliminară,

în temeiul art. 476 alin. (1) raportat la art. 475 din Codul de procedură penală a dispus sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarei chestiuni de drept: “dacă, în aplicarea dispoziţiilor art. 6 Cod penal, la stabilirea pedepsei aplicabile potrivit noii legi în cazul unei pluralităţi de infracţiuni care, potrivit Codului penal din 1969, presupunea reţinerea stării de recidivă postcondamnatorie, iar, potrivit noului Cod penal, condiţiile ari. 41 nu mai sunt întrunite, se ia în considerare pedeapsa aplicabilă potrivit ari. 43 alin. (1), fără aprecieri asupra stării de recidivă, sau cea aplicabilă potrivit ari. 44 raportat la ari. 39 din Codul penal.”

II. Expunerea succintă a cauzei ce formează obiectul Dosarului nr. 8.624/245/2014 al Tribunalului Iaşi - Secţia penală:

Tribunalul Iaşi - Secţia penală NCPP Fond - Contestaţii - Cameră preliminară a fost sesizat cu judecarea unei contestaţii îndreptate împotriva Sentinţei penale nr. 780/10.04.2014 a Judecătoriei Iaşi, prin care s-a” respins cererea de aplicare a legii penale mai favorabile formulată de persoana condamnată L.N.I.

Prin Sentinţa penală nr. 780 NCPP din 10.04.2014 a Judecătoriei Iaşi s-a dispus în baza dispoziţiilor art. 4 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 116/2013 privind măsurile necesare pentru funcţionarea comisiilor de evaluare din penitenciare, din centrele de reeducare şi din centrele de reţinere şi arestare preventivă, precum şi pentru stabilirea unor măsuri în vederea bunei funcţionări a instanţelor pe durata desfăşurării activităţii acestor comisii respingerea contestaţiei formulate de contestatorul L.N J, aflat în prezent în Penitenciarul cu Regim de Maximă Siguranţă Iaşi.

Pentru a dispune astfel, Judecătoria Iaşi a reţinut că, prin cererea adresată acestei instanţe, persoana condamnată, L.N.I., aflată în prezent în Penitenciarul cu Regim de Maximă Siguranţă Iaşi, a solicitat aplicarea legii penale mai favorabile, având în vedere intrarea în vigoare a noului Cod penal şi a noului Cod de procedură penală, respectiv dispoziţiile prevăzute de art. 6 din noul Cod penal ce arată că atunci când, după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare şi până la executarea completă a pedepsei închisorii, a intervenit o lege care prevede o pedeapsă mai uşoară, sancţiunea aplicată, dacă depăşeşte maximul special prevăzut de legea nouă pentru infracţiunea săvârşită, se reduce la acest maxim.

Totodată, s-a precizat că situaţia persoanei condamnate se prezintă astfel: prin Sentinţa penală nr. 3.665/07.12.2012 a Judecătoriei Iaşi (Dosar nr.26.552/245/2012), definitivă prin Decizia penală nr. 491/30.04.2013 a Curţii de Apel Iaşi, inculpatul L.N.I. a fost condamnat la pedeapsa de 7 (şapte) ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de tâlhărie, prevăzută şi pedepsită de art. 211 alin. 1, alin. 2 lit. c) şi alin. 21 lit. a), b) şi e) din Codul penal, cu aplicarea art. 37 alin. 1 lit. a) din Codul penal.

În temeiul dispoziţiilor art. 83 din Codul penal s-a revocat suspendarea condiţionată a executării pedepsei de 9 luni închisoare aplicată prin Sentinţa penală nr. 2.001/03.07.2012 a Judecătoriei Iaşi (definitivă la 17.07.2012) şi s-a dispus executarea acestei pedepse alăturat pedepsei de 7 ani închisoare aplicată prin prezenta sentinţă, urmând ca inculpatul să execute pedeapsa totală de 7 (şapte) ani şi 9 (nouă) luni închisoare.

Faţă de conţinutul acestei situaţii juridice instanţa a arătat că, pentru aplicarea legii penale mai favorabile, trebuie analizate comparativ cu dispoziţiile din legea penală veche, dacă modalitatea de stabilire â pedepsei pe noul Cod penal este mai favorabilă faţă de cea stabilită pe vechiul Cod penal.

Astfel, în baza noului Cod penal, conform art. 6 alin. (1), când după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare şi până la executarea completă a pedepsei închisorii sau amenzii a intervenit o lege care prevede o pedeapsă mai uşoară, sancţiunea aplicată, dacă depăşeşte maximul special prevăzut de legea nouă pentru infracţiunea săvârşită, se reduce la acest maxim. Conform art. 39 alin. (1) lit. b) ce prevede pedeapsa principală în caz de concurs de infracţiuni se arată aceea că, în caz de concurs de infracţiuni când s-au stabilit numai pedepse cu închisoarea, se aplică pedeapsa cea mai grea, la care se adaugă un spor de o treime din totalul celorlalte pedepse stabilite, iar pedeapsa în caz de recidivă se stabileşte diferit în funcţie de data realizării celui de-al doilea act infracţional, şi anume: conform art. 43 alin. (1), dacă înainte ca pedeapsa anterioară să fi fost executată sau considerată ca executată se săvârşeşte o nouă infracţiune în stare de recidivă, pedeapsa stabilită pentru aceasta se adaugă la pedeapsa anterioară neexecutată ori la restul rămas neexecutat din aceasta, iar, conform art. 43 alin. (5), dacă după ce pedeapsa anterioară a fost executată sau considerată ca executată se săvârşeşte o nouă infracţiune în stare de recidivă, limitele speciale ale pedepsei prevăzute de lege pentru noua infracţiune se majorează cu jumătate.

Faţă de aceste considerente instanţa a respins contestaţia formulată de persoana condamnată L.N.I.

Împotriva Sentinţei penale nr. 780 NCPP din 10.04.2014 a Judecătoriei Iaşi a formulat contestaţie persoana condamnată L.N.I., cauza fiind înregistrată pe rolul Tribunalului Iaşi.

La termenul din 10.12.2014, Tribunalul Iaşi, Secţia penală, a pus în discuţia părţilor aplicabilitatea art. 475 din Codul de procedură penală privind chestiunile de drept vizând care dispoziţii de drept material pot fi aplicate de către instanţă în procedura de analiză a maximului pedepsei prevăzut de legea nouă conform dispoziţiilor art. 6 alin. (1) din Codul penal, având în vedere că numitul L.N.I. a fost condamnat ca şi recidivist, recidivă care pe noul Cod penal nu mai întruneşte condiţiile de existenţă, ci ale unei pluralităţi intermediare, existând o diferenţă de tratament juridic între recidiva postcondamnatorie pe noul cod şi pluralitatea intermediară.

Punctele de vedere cu privire la dezlegarea chestiunii de drept, astfel cum au fost exprimate oral în faţa Tribunalului Iaşi, Secţia penală, cu ocazia dezbaterilor desfăşurate pe acest aspect la termenul de judecată din 10 decembrie 2014:

Contestatorul condamnat a susţinut, prin apărătorii aleşi, că în cauză sunt aplicabile dispoziţiile noului Cod penal şi ale noului Cod de procedură penală. În conformitate cu noile dispoziţii a arătat că primul termen al recidivei nu mai există, fiind considerat cel mult o pluralitate intermediară.

De asemenea a apreciat că ar trebui aplicate dispoziţiile art. 44 din Codul penal referitoare la pluralitatea intermediară, întrucât nu mai există concurs de infracţiuni şi nici recidivă în cauză, precum şi dispoziţiile art. 40 din Codul penal cu privire la contopirea pedepselor şi nu cumularea celor două pedepse.

Reprezentantul Ministerului Public a apreciat că nu se impune sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu privire la problema de drept ridicată de către instanţă, arătând că pedeapsa de 9 luni ce a fost adăugată la pedeapsa de 7 ani pentru săvârşirea infracţiunii de tâlhărie nu este un spor de pedeapsă şi nu are caracterul unui spor de pedeapsă, ci este doar efectul revocării Suspendării condiţionate a executării pedepsei anterioare. De altfel, prin derogare de la dispoziţiile art. 39 alin. (1) din Codul penal anterior care prevedea pedeapsa în cazul recidivei postcondamnatorii, alineatul ultim al art. 83 din Codul penal anterior prevede că “la stabilirea pedepsei pentru infracţiunea săvârşită după rămânerea definitivă a hotărârii de suspendare nu se mai aplică sporul prevăzut de lege pentru recidivă”.

Având în vedere dispoziţiile art. 15 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal care menţionează faptul că măsura suspendării condiţionate a executării pedepsei aplicate în baza Codului penal anterior se menţine şi după intrarea în vigoare a Codului penal şi că regimul suspendării condiţionate a executării pedepsei, inclusiv sub aspectul revocării sau anulării acesteia, este cel prevăzut de Codul penal din 1969, a considerat că nu se impune sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie având în vedere dispoziţia tranzitorie prevăzută la art. 15 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal.

Cu privire la îndeplinirea condiţiilor art. 475 din Codul procedură penală, Tribunalul Iaşi a apreciat că a fost sesizat cu judecarea unei contestaţii îndreptate împotriva Sentinţei penale nr. 780/10.04.2014 a Judecătoriei Iaşi, prin care s-â respins cererea de aplicare a legii penale mai favorabile formulată de persoana condamnată L.N.I., soluţia ce urmează a fi pronunţată în cauză fiind definitivă.

În acelaşi timp, chestiunea de drept invocată de instanţă din oficiu nu a mai făcut obiectul vreunei proceduri similare, iar din verificările efectuate nu există pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie vreo cauză care să aibă acelaşi obiect sau instanţa supremă să fi fost sesizată cu vreun recurs în interesul legii vizând aceeaşi problemă juridică.

Totodată,  prin prisma situaţiei juridice a persoanei condamnate L.N.I., soluţionarea problemei de drept ridicate de instanţă urmează a influenţa hotărâtor soluţionarea cererii deduse judecăţii, soluţionarea în fond a cauzei depinzând de problema dacă sunt aplicabile prevederile art. 43 alin. (1) din Codul penal sau cele ale art. 44 raportat la art. 39 din Codul penal la determinarea maximului de pedeapsă aplicabil conform legii noi faptelor comise de condamnat.

Instanţa nu a fost de acord cu opinia reprezentantului Ministerului Public că nu se impune sesizarea instanţei supreme, întrucât dispoziţiile art. 15 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal nu sunt aplicabile cauzei şi, prin urmare, nu pot oferi soluţii la problema de drept invocată. S-a apreciat că din analiza dispoziţiilor art. 15 rezultă că legiuitorul a avut în vedere situaţia condamnării la executarea unei pedepse cu suspendarea condiţionată a executării în baza legii vechi, prevăzând că regimul de revocare a acestei măsuri este cel prevăzut de Codul penal din 1969. Or, analiza principiului legii penale mai favorabile presupune ca situaţia juridică a persoanei condamnate să fie transpusă ipotetic sub imperiul legii noi, nefiind temeiuri pentru o atare analiză din perspectiva unei infracţiuni comise sub legea veche (cea pentru care s-a aplicat pedeapsa de 9 luni închisoare) şi a alteia săvârşite sub legea nouă (tâlhăria).

Pe de altă parte, nici instanţa şi nici părţile nu au susţinut că pedeapsa de 9 luni închisoare ar fi un “spor” şi nu o pedeapsă de sine stătătoare, pedeapsă însă ce trebuie verificată din perspectiva caracterului său de prim termen al unei recidive postcondamnatorii reţinute sub Codul penal din 1969 şi care nu ar mai avea o atare natură dacă ar trebui analizate în procedura de faţă şi condiţiile art. 41 din Codul penal în vigoare.

Tribunalul Iaşi a mai arătat că, potrivit datelor furnizate de probatoriile administrate, contestatorul L.N.I. a fost condamnat prin Sentinţa penală nr. 2.001/03.07.2012 a Judecătoriei Iaşi, definitivă prin nerecurare la 17.07.2012, la pedeapsa de 9 luni închisoare pentru comiterea infracţiunii prevăzute de art. 87 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice, cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei.

În termenul de încercare stabilit prin această sentinţă, contestatorul a comis la data de 28.07.2012 infracţiunea de tâlhărie prevăzută de art. 211 alin. (1), alin. 2 lit. c) şi alin. 21 lit. a), b) şi e) din Codul penal din 1969, cu aplicarea art. 37 alin. 1 lit. a) din Codul penal din 1969, infracţiune pentru care i-a fost aplicată pedeapsa închisorii de 7 ani prin Sentinţa penală nr. 3.665/07.12.2012, definitivă la 30.04.2013. Prin aceeaşi sentinţă, în baza art. 83 din Codul penal din 1969, a fost revocat beneficiul suspendării condiţionate pentru pedeapsa de 9 luni închisoare aplicată anterior, stabilindu-se în sarcina persoanei condamnate o pedeapsă de executat de 7 ani şi 9 luni închisoare.

S-a apreciat că, dacă s-ar considera cele două infracţiuni ca fiind comise de persoana condamnată sub imperiul noului Cod penal, ar trebui verificate mai întâi limitele de pedeapsă prevăzute de lege pentru fiecare infracţiune şi apoi modul de sancţionare a pluralităţii de infracţiuni reţinute în sarcina persoanei condamnate, potrivit principiilor desprinse din motivarea Deciziei nr. 1/14.04.2014 a instanţei supreme.

Numai că pedeapsa de 9 luni închisoare iniţial aplicată, potrivit art. 41 din actualul Cod penal, nu mai poate constitui primul termen al recidivei postcondamnatorii reţinute în sarcina contestatorului sub imperiul legii vechi, putând fi luată în considerare doar ca primul termen al unei pluralităţi intermediare de infracţiuni. Acest aspect ar contraveni însă autorităţii de lucru judecat a sentinţei penale de condamnare în care s-a reţinut starea de recidivă în mod legal în raport cu legea în vigoare.

Or, dacă s-ar considera că recidiva postcondamnatorie produce efecte indiferent de întrunirea sau nu a condiţiilor art. 41 din Codul penal în vigoare, din moment ce a fost legal reţinută sub imperiul legii vechi, ar rezulta o pedeapsă de 7 ani şi 9 luni închisoare pentru pluralitatea de infracţiuni comisă de contestatorul condamnat, prin aplicarea dispoziţiilor art. 43 alin. (1) din Codul penal.

În situaţia contrară, în care s-ar considera că faptele comise de persoana condamnată constituie, conform exigenţelor legii noi, doar o pluralitate de infracţiuni, ar fi aplicabile la determinarea pedepsei aplicabile prevăzute de art. 44 raportat la art. 39 din Codul penal, rezultând o pedeapsă de 7 ani şi 3 luni închisoare (pedeapsa cea mai grea + 1/3 din 9 luni).

III. Dispoziţii legale incidente:

Art. 6 din Codul penal - Aplicarea legii penale mai favorabile după judecarea definitivă a cauzei

(1) Când după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare şi până la executarea completă a pedepsei închisorii sau amenzii a intervenit o lege care prevede o pedeapsă mai uşoară, sancţiunea aplicată, dacă depăşeşte maximul special prevăzut de lege nouă pentru infracţiunea săvârşită, se reduce la acest maxim. [...]

Art. 41 din Codul penal - Recidiva

(1) Există recidivă când, după rămânerea definitivă a unei hotărâri de condamnare la pedeapsa închisorii mai mare de un an şi până la reabilitare sau împlinirea termenului de reabilitare, condamnatul săvârşeşte din nou o infracţiune cu intenţie sau cu intenţie depăşită, pentru care legea prevede pedeapsa închisorii de uri an sau mai mare. [...]

Art. 43 din Codul penal - Pedeapsa în caz de recidivă

(1) Dacă înainte ca pedeapsa anterioară să fi fost executată sau considerată ca executată se săvârşeşte o nouă infracţiune în stare de recidivă, pedeapsa stabilită pentru aceasta se adaugă la pedeapsa anterioară neexecutată ori la restul rămas neexecutat din aceasta. [...]

Art. 44 din Codul penal - Pluralitatea intermediară

(1) Există pluralitate intermediară de infracţiuni când, după rămânerea definitivă a unei hotărâri de condamnare şi până la data la care pedeapsa este executată sau considerată ca executată, condamnatul săvârşeşte din nou o infracţiune şi nu sunt întrunite condiţiile prevăzute de lege pentru starea de recidiva.

(2) În caz de pluralitate intermediară, pedeapsa pentru noua infracţiune şi pedeapsa anterioară se contopesc potrivit dispoziţiilor de la concursul de infracţiuni.

Art. 39 din Codul penal - Pedeapsa principală în caz de concurs de infracţiuni

(1) în caz de concurs de infracţiuni, se stabileşte pedeapsa pentru fiecare infracţiune în parte şi se aplică pedeapsa, după cum urmează: a) când s-au stabilit o pedeapsă cu detenţiune pe viaţă şi una sau mai multe pedepse cu închisoare ori cu amendă, se aplică pedeapsa detenţiunii pe viaţă; b) când s-au stabilit numai pedepse cu închisoare, se aplică pedeapsa cea mai grea, la care se adaugă un spor de o treime din totalul celorlalte pedepse stabilite; c) când s-au stabilit numai pedepse cu amenda, se aplică pedeapsa cea mai grea, la care se adaugă un spor de o treime din totalul celorlalte pedepse stabilite; d) când s-au stabilit o pedeapsă cu închisoare şi o pedeapsă cu amenda, se aplică pedeapsa închisorii, la care se adaugă în întregime pedeapsa amenzii; e) când s-au stabilit mai multe pedepse cu închisoare şi mai multe pedepse cu amenda se aplică pedeapsa închisorii conform lit. b), la care se adaugă în întregime pedeapsa amenzii conform lit. c). [...]

Art. 37 din Codul penal anterior - Recidiva în cazul persoanei fizice

Există recidivă pentru persoana fizică în următoarele cazuri:

a) când după rămânerea definitivă a unei hotărâri de condamnare la pedeapsa închisorii mai mare de 6 luni, cel condamnat săvârşeşte din nou o infracţiune cu intenţie, înainte de începerea executării pedepsei, în timpul executării pedepsei sau în stare de evadare, iar pedeapsa prevăzută de lege pentru a două infracţiune este închisoarea mai mare de un an. [...]

Art. 4 şi 15 alin. (2) din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal

Art. 4. - Pedeapsa aplicată pentru o infracţiune printr-o hotărâre ce a rămas definitivă sub imperiul Codului penal din 1969, care nu depăşeşte maximul special prevăzut de Codul penal, nu poate fi redusă în urma intrării în vigoare a acestei legi.

Art. 15 alin. (2) - Regimul suspendării condiţionate a executării pedepsei prevăzute la alin. (1), inclusiv sub aspectul revocării sau anulării acesteia, este cel prevăzut de Codul penal din 1969.

IV. Punctul de vedere al părţii cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

Persoana condamnată L.N.L a depus punctul de vedere scris privind chestiunea de drept supusă judecăţii, astfel cum prevăd dispoziţiile art. 476 alin. (9) din Codul de procedură penală, arătând că trebuie luate în considerare dispoziţiile art. 39 alin. (1) lit. b) din noul Cod penal cu referire la art. 6 din noul Cod penal.

V. Punctele de vedere exprimate de către curţile de apel şi instanţele de judecată arondate:

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că la nivelul curţilor de apel şi al instanţelor de judecată arondate s-au conturat următoarele trei opinii, dintre care două majoritare:

1. În prima opinie majoritară exprimată s-a susţinut că în aplicarea dispoziţiilor art. 6 din Codul penal, la stabilirea pedepsei în cazul unei pluralităţi de infracţiuni care, potrivit Codului penal din 1969, presupunea reţinerea stării de recidivă postcondamnatorie şi revocarea suspendării condiţionate a pedepsei anterioare, iar potrivit Codului penal actual, condiţiile art. 41 nu mai sunt întrunite sub aspectul primului termen al recidivei, se ia în considerare pedeapsa stabilită conform art. 15 alin. (2) din Legea 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, respectiv cumulul aritmetic.

2. În cea de a două opinie majoritară exprimată s-a susţinut că în ipoteza în discuţie sunt incidente dispoziţiile art. 44 raportat la art. 39 din noul Cod penal, regimul sancţionator fiind cel prevăzut pentru pluralitatea intermediară.

3. În cea de a treia opinie s-a susţinut că la stabilirea pedepsei aplicabile potrivit legii noi în cazul unei pluralităţi de infracţiuni care potrivit Codului penal din 1969 presupunea reţinerea stării de recidivă postcondamnatorie, iar, potrivit noului Cod penal, condiţiile art. 41 nu mai sunt întrunite, se ia în considerare pedeapsa aplicabilă potrivit art. 43 alin. (1), fără aprecieri asupra stării de recidivă, deoarece starea de recidivă postcondamnatorie intrată în puterea lucrului judecat şi reflectată în pedeapsa definitiv aplicată nu poate fi înlăturată, ea nemaiputând fi pusă în discuţie.

VI. Opinia specialiştilor consultaţi

În conformitate cu dispoziţiile art. 476 alin. (1) raportat la art. 473 alin. (5) din Codul de procedură penală, a fost solicitată specialiştilor în drept penal opinia asupra chestiunii de drept ce formează obiectul sesizării.

Dintre specialişti, colectivul de drept penal al Facultăţii de Drept a Universităţii Babeş-Bolyai din Cluj-Napoca a comunicat următorul punct de vedere:

În ipoteza unei pluralităţi de infracţiuni, aplicabilitatea dispoziţiilor art. 6 din Codul penal trebuie verificată chiar dacă nici una dintre pedepsele aplicate sub legea veche pentru infracţiunile din structura pluralităţii nu întruneşte condiţiile pentru a fi redusă prin efectul intrării în vigoare a legii noi. În acest caz, ceea ce se verifică este încadrarea pedepsei rezultante (calculată pornind de la pedepsele individuale astfel cum au fost aplicate sub legea veche) în limitele prevăzute de legea nouă.

Problema de drept a cărei dezlegare se cere priveşte însă modul în care trebuie realizată această verificare. Mai exact, urmează a se decide dacă în aplicarea dispoziţiilor art. 6 din Codul penal la stabilirea pedepsei aplicabile potrivit noii legi în cazul unei pluralităţi de infracţiuni care, potrivit Codului penal din 1969, presupunea reţinerea stării de recidivă postcondamnatorie, iar, potrivit noului Cod penal, condiţiile art. 41 nu mai sunt întrunite, se ia în considerare pedeapsa aplicabilă potrivit art. 43 alin. (1), fără aprecieri asupra stării de recidivă, sau cea aplicabilă potrivit art. 44 raportat la art. 39 din Codul penal.

În rezolvarea acestei probleme trebuie pornit de la raţiunea dispoziţiilor art. 6 din Codul penal. Această raţiune este aceea de a asigura respectarea principiului legalităţii pedepsei, principiu care presupune ca pedeapsa să aibă o bază legală nu doar în momentul pronunţării ei, ci şi pe durata executării. Cu alte cuvinte, în urma aplicării dispoziţiilor art. 6 din Codul penal, condamnatul nu trebuie să rămână în executarea unei pedepse mai mari decât maximul care i s-ar putea aplica dacă ar comite faptele sau dacă pedepsele ar fi fost aplicate sub legea nouă. Pentru a ajunge la această finalitate nu se poate face abstracţie de forma de pluralitate în care se găsesc infracţiunile reţinute în Speţă. Astfel, dacă sub legea veche faptele întruneau condiţiile unei recidive, iar sub legea nouă aceleaşi fapte întrunesc doar condiţiile pluralităţii intermediare, urmează să avem în vedere maximul pedepsei care se poate aplica potrivit legii noi în situaţia unei pluralităţi intermediare în structura căreia se regăsesc cele două pedepse. În consecinţă, maximul aplicabil nu va fi dat în speţă de totalul aritmetic al celor două pedepse (cum s-ar fi întâmplat dacă faptele ar fi fost în stare de recidivă şi sub legea nouă), ci de pedeapsa mai grea la care se adaugă 1/3 din cealaltă, potrivit dispoziţiilor art. 44 raportat Sa art. 39 din Codul penal. În consecinţă, pedeapsa aplicată urmează a fi redusă la această limită.

A menţine în executare pedeapsa aplicată sub legea veche în baza cumulului aritmetic ar însemna executarea în continuare, sub legea nouă, a unei pedepse ce conţine o parte care nu ar mai fi putut fi pronunţată sub imperiul acestei legi, ceea ce contravine principiului legalităţii.

În practica judiciară, unele instanţe, în mod eronat, au refuzat aplicarea art. 6 din Codul penal în ipoteze de genul celei analizate mai sus, cu motivarea că o pedeapsă rezultantă obţinută prin cumul aritmetic rămâne aplicabilă în continuare şi sub imperiul legii noi, indiferent de forma de pluralitate (recidivă sau pluralitate intermediară), în baza art. 15 alin. (2) din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal.

Această soluţie are la bază o eroare în interpretarea dispoziţiilor legale menţionate. Într-adevăr, prevederea din art. 15 alin. (2) din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal are un domeniu de aplicabilitate clar stabilit şi limitat la ipoteza în care, la data intrării în vigoare a noului Cod penal, suspendarea condiţionată aplicată sub legea veche era încă în fiinţă. Această concluzie se desprinde fără echivoc din simpla lectură a textelor. Astfel, potrivit art. 15 alin. (1) din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal măsura Suspendării condiţionate a executării pedepsei aplicată în baza Codului penal din 1969 se menţine şi după intrarea în vigoare a Codului penal. Evident, nu se poate menţine decât ceea ce există la momentul respectiv. La rândul său, alin. (2) al art. 15 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal prevede că regimul suspendării condiţionate a executării pedepsei prevăzute la alin. (1), inclusiv sub aspectul revocării sau anulării acesteia, este cel prevăzut de Codul penal din 1969. Prin urmare, doar în cazul suspendărilor condiţionate ce erau în fiinţă la momentul intrării în vigoare a noului Cod penal tratamentul prevăzut în caz de revocare a suspendării va fi cumulul aritmetic.

Aşadar, trebuie admis că dispoziţiile art. 15 din Legea nr. 1^7/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal nu îşi regăsesc în niciun fel aplicare în cazul suspendărilor condiţionate care au fost revocate prin hotărâre definitivă sub legea veche.

Nu poate fi primit nici argumentul bazat pe o inegalitate de tratament între cel căruia i s-a revocat suspendarea condiţionată sub legea veche şi care poate beneficia de dispoziţiile art. 6 din Codul penal, aşa cum s-a arătat mai sus, şi cel căruia i s-ar revoca suspendarea în condiţiile art. 15 alin. (2) din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, căruia i s-ar aplica cumulul aritmetic. În realitate, în acest din urmă caz legiuitorul a ales să menţină beneficiul unei modalităţi de individualizare care nu mai există în legea nouă şi care este mai favorabilă în conţinut decât oricare din modalităţile prevăzute în aceasta (nu presupune măsuri de supraveghere şi nici obligaţii, cu excepţia celor civile). În schimb, în măsura în care condamnatul nesocoteşte beneficiul acordat, ajungându-se la revocare, legiuitorul a decis să supună această revocare regimului mai sever prevăzut de legea veche. Este dincolo de orice îndoială nu doar că alegerea este justificată, dar şi că raţiunea ei nu are nimic de a face cu suspendările condiţionate care au existat cândva şi au fost revocate anterior intrării în vigoare a legii noi.

VII. Raportul asupra chestiunii de drept supuse dezlegării

Referitor la chestiunea de drept a cărei dezlegare se solicită, opinia judecătorului raportor a fost în sensul că, în aplicarea dispoziţiilor art. 6 din Codul penal, la stabilirea pedepsei potrivit noii legi în cazul unei pluralităţi de infracţiuni care, potrivit Codului penal din 1969, presupunea reţinerea stării de recidivă postcondamnatorie cu revocarea suspendării condiţionate, iar, potrivit Codului penal actual, condiţiile recidivei postcondamnatorii cu privire la primul termen nu mai sunt întrunite, se ia în considerare pedeapsa stabilită conform art. 15 alin. (2) din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, respectiv cumulul aritmetic.

VIII. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

Examinând sesizarea formulata de Tribunalul Iaşi în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, raportul întocmit de judecătorul-raportor şi chestiunea de drept ce se solicită a fi dezlegată, reţine următoarele:

A. Cu privire la admisibilitatea sesizării:

Reglementând condiţiile de admisibilitate a sesizării în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unei chestiuni de drept, legiuitorul a stabilit prin dispoziţiile art. 475 din Codul de procedură penală posibilitatea Înaltei Curţi, a curţii de apel şi a tribunalului, învestite cu soluţionarea unei cauze în ultimă instanţă, care constată, în cursul judecăţii, existenţa unei chestiuni de drept de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei şi asupra căreia instanţa nu a statuat încă printr-o hotărâre prealabilă sau printr-un recurs în interesul legii şi nici nu face obiectul unui asemenea recurs, să sesizeze Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prin care să se dea rezolvare de principiu respectivei probleme de drept,

Astfel, sesizarea completului competent să pronunţe hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, pentru a fi admisibilă, trebuie să îndeplinească cumulativ mai multe cerinţe, respectiv să fie solicitată într-o cauză aflată în curs de judecată în ultimă instanţă pe rolul uneia dintre instanţele prevăzute de art. 475 din Codul de procedură penală, obiectul acesteia să vizeze o chestiune de drept de care depinde soluţionarea pe fond a cauzei, iar problema de drept să nu fi fost dezlegată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin mecanismele legale ce asigură interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către instanţele judecătoreşti şi nici să nu facă obiectul unui recurs în interesul legii.

În ceea ce priveşte îndeplinirea primei condiţii, se constată că ne aflăm în prezenţa unui complet sesizat cu soluţionarea în ultimă instanţă a cauzei, respectiv este vorba despre învestirea Tribunalului Iaşi cu soluţionarea unei pricini în ultimă instanţă, respectiv contestaţia formulată de persoana condamnată L.N.I.

Împotriva Sentinţei penale nr. 780/10.04.2014, pronunţată de Judecătoria Iaşi în Dosarul nr. 8.624/245/2014.

De asemenea, chestiunea de drept cu care a fost sesizată instanţa supremă nu a primit o rezolvare printr-o hotărâre prealabilă sau printr-un recurs în interesul legii şi nici nu face obiectul unui asemenea recurs.

În ceea ce priveşte cea de-a treia cerinţă impusă de art. 475 din Codul de procedură penală, soluţionarea problemei de drept supuse analizei urmează a influenţa soluţionarea cererii deduse judecăţii, soluţionarea în fond a cauzei fiind influenţată de aplicabilitatea dispoziţiilor art. 43 alin. (1) din Codul penal sau celor ale art. 44 raportat la art. 39 din Codul penal şi determinarea maximului de pedeapsă aplicabil conform legii noi faptelor săvârşite de persoana condamnată.

În concluzie, sesizarea completului competent să pronunţe hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept îndeplineşte cumulativ cerinţele legale pentru admisibilitatea acesteia.

B. Referitor la chestiunea de drept a cărei dezlegare se solicită:

Pe fondul chestiunii de drept a cărei dezlegare se solicită, Înalta Curte statuează că, în aplicarea dispoziţiilor art. 6 din Codul penal, stabilirea pedepsei în baza legii noi, în cazul pluralităţii de infracţiuni care, potrivit Codului penal din 1969, presupunea reţinerea stării de recidivă postcondamnatorie cu revocarea suspendării condiţionate, iar, potrivit Codului penal, condiţiile recidivei postcondamnatorii cu privire la primul termen nu mai sunt întrunite, se determină conform art. 44 raportat la art. 39 din Codul penal, referitoare la pluralitatea intermediară, având în vedere următoarele argumente:

Modalitatea de aplicare a legii penale mai favorabile după judecarea definitivă a cauzei este reglementată de dispoziţiile art. 6 din Codul penal, potrivit cărora “Când după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare şi până la executarea completă a pedepsei închisorii sau amenzii a intervenit o lege care prevede o pedeapsă mai uşoară, sancţiunea aplicată, dacă depăşeşte maximul special prevăzut de legea nouă pentru infracţiunea săvârşită, se reduce la acest maxim”.

Raţiunea dispoziţiilor art. 6 din Codul penal este aceea de a asigura respectarea principiului legalităţii pedepsei, principiu care presupune ca pedeapsa să aibă o bază legală nu doar în momentul pronunţării ei, ci şi pe durata executării. Cu alte cuvinte, în urma aplicării dispoziţiilor art. 6 din Codul penal, condamnatul nu trebuie să rămână în executarea unei pedepse mai mari decât maximul care i s-ar putea aplica dacă ar comite faptele sau dacă pedepsele ar fi fost aplicate sub legea nouă.

De asemenea,_scopul reglementării art. 6 din Codul penal a fost relevat şi de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în Decizia nr. 1/2014 în Dosarul nr. 1/1/2014/HP/P: “de a oferi suport legal unei pedepse definitive în raport cu noua lege şi până la încetarea oricăror efecte ale condamnării ce vor interveni prin reabilitare”, iar în considerentele Deciziei nr. 15/2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie s-a arătat că: “principiul legalităţii pedepselor impunând ca pedeapsa să aibă susţinere legală şi după aplicarea ei, nefiind admisă executarea unei pedepse mâi mari decât cea prevăzută de legea nouă mai favorabilă”.

Reglementarea art. 6 din Codul penal oferă suportul legal pentru reducerea pedepsei definitive la maximul prevăzut în noua lege mai favorabilă, excluzând posibilitatea reindividualizării judiciare ori a schimbării încadrării juridice.

Mecanismul de aplicare a legii penale mai favorabile în cazul pedepselor definitive este întărit şi de dispoziţiile art. 4 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, potrivit cărora “Pedeapsa aplicată pentru o infracţiune printr-o hotărâre ce a rămas definitivă sub imperiul Codului penal din 1969 care nu depăşeşte maximul special prevăzut de Codul penal nu poate fi redusă în urma intrării în vigoare a acestei legi”.

Acelaşi mecanism de aplicare a legii penale mai favorabile în cazul pedepselor definitive este elucidat şi prin Decizia nr. 1/2014, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, C9, în Dosarul nr. 1/1/2014/HP/P, prin care s-a statuat în sensul că: “În aplicarea legii penale mai favorabile, după judecarea definitivă a cauzei înainte de intrarea în vigoare a noului Cod penal, pentru ipoteza unui concurs de infracţiuni, într-o primă etapă se verifică incidenţa dispoziţiilor art. 6 din Codul penal, cu privire la pedepsele individuale. În a două etapă se verifică dacă pedeapsa rezultantă aplicată potrivit legii vechi depăşeşte maximul la care se poate ajunge în baza legii noi, conform art. 39 din Codul penal. În cazul în care pedeapsa rezultantă, aplicată potrivit legii vechi, depăşeşte maximul la care se poate ajunge în baza art. 39 din Codul penal, pedeapsa rezultantă va fi redusă la acest maxim. În caz contrar, pedeapsa rezultantă va rămâne astfel cum a fost stabilită potrivit legii vechi.”

Plecând de la aceste temeiuri şi reguli de drept, mecanismul stabilirii legii penale mai favorabile după judecarea definitivă a unei cauze în care s-a reţinut recidiva postcondamnatorie presupune două etape:

1. Compararea limitelor de pedeapsă pentru frecare dintre cei doi termeni ai recidivei cu pedepsele din noua lege, în cazul depăşirii pedeapsa fiind redusă la maximul prevăzut de legea nouă, prin aplicarea art. 6 din Codul penal. În situaţia analizată cuantumurile pedepselor nu depăşesc maximul special din normele de incriminare prevăzute în legea subsecventă.

2. Stabilirea pedepsei pentru pluralitatea de infracţiuni. În situaţia în care pedeapsa aplicată pentru primul termen al recidivei (conform vechii legi) nu mai corespunde condiţiilor de existenţă a recidivei din actuala reglementare, prevăzute de art. 41 alin. (1) din Codul penal, care impune o pedeapsă cu închisoarea mai mare de un an, pluralitatea de infracţiuni configurează o pluralitate intermediară, conform art. 44 alin. (1) din Codul penal.

Această opinie a fost deja exprimată în doctrină, arătându-se că. În aplicarea art. 6 din Codul penal, în cazul în care pedeapsa care a format primul termen al recidivei postcondamnatorii nu mai satisface condiţiile de existenţă ale recidivei postcondamnatorii prevăzute de art. 41 din Codul penal, pluralitatea de infracţiuni îmbrăcând, potrivit legii noi, forma pluralităţii intermediare, limita de pedeapsă pentru rezultantă va fi maximul ce poate fi aplicat în condiţiile pluralităţii intermediare1. Nu se poate face abstracţie de forma de pluralitate în care se regăsesc infracţiunile reţinute în actuala reglementare, aspect ce nu echivalează însă cu o schimbare de încadrare juridică. Astfel, dacă sub legea veche faptele întruneau condiţiile recidivei, iar sub legea nouă aceleaşi fapte întrunesc condiţiile pluralităţii intermediare, trebuie avut în vedere maximul pedepsei care se poate aplica potrivit noii legi în situaţia unei pluralităţi intermediare. În acest sens, maximul aplicabil va fi dat de pedeapsa cea mai grea, la care se adaugă 1/3 din pedeapsa aplicabilă pentru cealaltă pedeapsă, potrivit dispoziţiilor art. 44 raportat la art. 39 din Codul penal.

În concret, menţinerea în executare a pedepsei aplicate sub legea veche, în considerarea tratamentului sancţionator specific revocării suspendării condiţionate, ar însemna executarea în continuare, sub legea nouă, a unei pedepse ce depăşeşte maximul aplicabil ce exclude cumulul aritmetic şi prevede aplicarea unui spor, ceea ce contravine principiului legalităţii.

În ceea ce priveşte menţinerea regimului suspendării condiţionate, respectiv aplicabilitatea art. 15 alin. (2) din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal se reţine că acestea sunt dispoziţii tranzitorii ce se referă la efecte deja produse ale suspendării condiţionate, la momentul intrării în vigoare a noului Cod penal, când suspendarea condiţionată era în fiinţă.

Astfel, alin. (1) al art. 15 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal prevede că: “Măsura suspendării condiţionate a executării pedepsei aplicată în baza Codului penal din 1969 se menţine şi după intrarea în vigoare a Codului penal”, pentru ca alin. (2) să prevadă că “regimul suspendării condiţionate a executării pedepsei prevăzute la alin. (1), inclusiv sub aspectul revocării sau anulării acesteia, este cel prevăzut de Codul penal din 1969”.

Din analiza textelor de lege evocate rezultă faptul că dispoziţiile art. 15 alin. (2) vizează revocările sau anulările de suspendare condiţionată a executării pedepsei susceptibile de a fi dispuse după intrarea în vigoare a noului Cod penal şi nu acele revocări sau suspendări dispuse cu caracter definitiv sub imperiul legii vechi.

În cauza ce a determinat sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, revocarea suspendării condiţionate a executării pedepsei a fost dispusă în mod definitiv sub imperiul vechii legi, făcând astfel inaplicabile dispoziţiile art. 15 alin. (2) din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal.

Pentru considerentele expuse, se va admite sesizarea formulată de Tribunalul Iaşi - Secţia penală, în Dosarul nr. 8.624/245/2014, prin care se solicită pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarei chestiuni de drept: “dacă, în aplicarea dispoziţiilor art. 6 din Codul penal, la stabilirea pedepsei aplicabile potrivit noii legi în cazul unei pluralităţi de infracţiuni care, potrivit Codului penal din 1969, presupunea reţinerea stării de recidivă postcondamnatorie, iar, potrivit noului Cod penal condiţiile art. 41 nu mai sunt întrunite, se ia în considerare pedeapsa aplicabilă potrivit art. 43 alin. (1), fără aprecieri asupra stării de recidivă, sau cea aplicabilă potrivit art. 44 raportat la art. 39 din Codul penal”.

Va statua că, în aplicarea dispoziţiilor art. 6 din Codul penal, stabilirea pedepsei în baza legii noi, în cazul pluralităţii de infracţiuni care, potrivit Codului penal din 1969, presupunea reţinerea stării de recidivă postcondamnatorie cu revocarea suspendării condiţionate, iar, potrivit Codului penal, condiţiile recidivei postcondamnatorii cu privire la primul termen nu mai sunt întrunite, se determină conform art. 44 raportat la art. 39 din Codul penal, referitoare la pluralitatea intermediară.

Pentru motivele arătate, în temeiul art. 475 şi art. 477 din Codul de procedură penală,

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

În numele legii

DECIDE:

Admite sesizarea formulată de Tribunalul Iaşi - Secţia penală în Dosarul nr. 8.624/245/2014 prin care se solicită pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarei chestiuni de drept: “dacă, în aplicarea dispoziţiilor art. 6 din Codul penal, la stabilirea pedepsei aplicabile potrivit noii legi în cazul unei pluralităţi de infracţiuni care, potrivit Codului penai din 1969, presupunea reţinerea stării de recidivă postcondamnatorie, iar, potrivit noului Cod penat condiţiile ari. 41 nu mai sunt întrunite, se ia în considerare pedeapsa aplicabilă potrivit ari. 43 alin. (1), fără aprecieri asupra stării de recidivă, sau cea aplicabilă potrivit art. 44 raportat la ari. 39 din Codul penal”.

Statuează în sensul că, în aplicarea dispoziţiilor art. 6 din Codul penal, stabilirea pedepsei în baza legii noi, în cazul pluralităţii de infracţiuni care, potrivit Codului penal din 1969, presupunea reţinerea stării de recidivă postcondamnatorie cu revocarea suspendării condiţionate, iar, potrivit Codului penal, condiţiile recidivei postcondamnatorii cu privire la primul termen nu mai sunt întrunite, se determină conform art. 44 raportat la art. 39 din Codul penal, referitoare la pluralitatea intermediară.

Obligatorie de la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, potrivit art. 477 alin. (3) din Codul de procedură penală.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 16 februarie 2015.

 

PREŞEDINTELE SECŢIEI PENALE

A ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

MIRELA SORINA POPESCU

Magistrat-asistent,

Mădălin Marian Puşcă

 


1 Florin Streteanu, Aspecte privind aplicarea în timp a legii penale în condiţiile intrării în vigoare a noului Cod penal, Caiete de drept penal, nr. 3/2013, p. 39. http://www.just.ro/LinkClick.aspx?fileticket=lxf%2bAQ1LMwU%3d&tabid=2604, p. 31, 32.

 


Copyright 1998-2015 DSC.NET   All rights reserved.