MONITORUL OFICIAL AL ROMÂNIEI Nr. 410/2015

MONITORUL OFICIAL AL ROMÂNIEI

 

P A R T E A  I

Anul 183 (XXVII) - Nr. 410         LEGI, DECRETE, HOTĂRÂRI ŞI ALTE ACTE         Miercuri, 10 iunie 2015

 

SUMAR

 

DECIZII ALE CURŢII CONSTITUŢIONALE

 

Decizia nr. 231 din 7 aprilie 2015 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 409 alin. (1) lit. e) şi ale art. 410 alin. (2) din Codul de procedură penală

 

Decizia nr. 241 din 7 aprilie 2015 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 315 alin. (1) pct. 3 din Codul de procedura civilă

 

ACTE ALE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

 

            Decizia nr. 13 din 6 mai 2015 (Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală)

 

DECIZII ALE CURŢII CONSTITUŢIONALE

 

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

DECIZIA Nr. 231

din 7 aprilie 2015

referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 409 alin. (1) lit. e) şi ale art. 410 alin. (2) din Codul de procedură penală

 

Augustin Zegrean - preşedinte

Valer Dorneanu - judecător

Petre Lăzăroiu - judecător

Mircea Ştefan Minea - judecător

Daniel Marius Morar - judecător

Mona-Maria Pivniceru - judecător

Puskás Valentin Zoltán - judecător

Simona-Maya Teodoroiu - judecător

Tudorel Toader - judecător

Oana Cristina Puică - magistrat-asistent

 

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Iuliana Nedelcu.

 

1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 409 alin. (1) lit. e) şi ale art. 410 alin. (2) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată, din oficiu, de instanţa de judecată în Dosarul nr. 375/833/2012 al Curţii de Apel Oradea - Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 736D/2014.

2. La apelul nominal lipsesc părţile, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită.

3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere ca neîntemeiată a excepţiei de neconstituţionalitate. Arată, astfel, că nu există discriminare între titularii cererii de reexaminare a încheierii prin care se aplică amenda judiciară şi titularii căii de atac ordinare a apelului împotriva aspectelor referitoare la amenda judiciară dintr-o hotărâre de fond, având în vedere că orice persoană interesată, prejudiciată în interesele sale legitime, poate ataca hotărârea cu apel în ceea ce priveşte dispoziţiile care au produs prejudicierea, inclusiv titularii cererii de reexaminare. Mai mult, textele de lege criticate se referă la atacarea unei hotărâri pronunţate în fond, or, amenda judiciară se poate dispune inclusiv în faza de urmărire penală şi în căile extraordinare de atac, ba chiar şi în procedurile de executare a hotărârii, în toate aceste cazuri persoanele amendate putând face cerere de reexaminare a amenzii judiciare. Prin urmare, nu poate fi reţinută o incoerenţă legislativă, ci dispoziţiile de lege criticate au o raţiune bine fundamentată şi coerentă. Totodată, în ceea ce priveşte comparaţia făcută de autorul excepţiei cu prevederile din procedura civilă, Curtea Constituţională a reţinut în jurisprudenţa sa, de exemplu, prin Decizia nr. 362 din 24 septembrie 2013, că examinarea constituţionalităţii unui text de lege are în vedere compatibilitatea acestuia cu prevederi din Constituţie sau din actele internaţionale la care România este parte, iar nu compararea dispoziţiilor mai multor legi între ele şi nici coroborarea lor sau posibilele contradicţii din cadrul legislaţiei interne.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, reţine următoarele:

4. Prin încheierea din 24 iunie 2014, pronunţată în Dosarul nr. 375/833/2012, Curtea de Apel Oradea - Secţia penală şi pentru cauze cu minori a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 409 alin. (1) lit. e) şi ale art. 410 alin. (2) din Codul de procedură penală. Excepţia a fost ridicată de instanţa de judecată, din oficiu, cu ocazia soluţionării apelului declarat într-o cauză penală în care instanţa de apel a dispus sancţionarea cu amendă judiciară a unui martor pentru lipsă nejustificată, cu menţiunea că acesta poate formula contestaţie în termen de 10 zile de la comunicarea încheierii de amendare.

5. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, instanţa de judecată susţine, în esenţă, că dispoziţiile art. 409 alin. (1) lit. e) şi ale art. 410 alin. (2) din Codul de procedură penală încalcă prevederile constituţionale ale art. 1 alin. (5), potrivit căruia respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie, şi ale art. 16 alin. (1) referitor la egalitatea cetăţenilor în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi fără discriminări. În acest sens, arată că, potrivit art. 284 alin. (2) şi (5) din Codul de procedură penală, persoana amendată poate cere anularea sau reducerea amenzii în termen de 10 zile de la comunicarea încheierii de amendare, cererea urmând a fi soluţionată de un alt complet de judecată, prin încheiere. Aceeaşi procedură era reglementată prin art. 199 din Codul de procedură penală din 1968, cu precizarea că cererea de scutire sau de reducere a amenzii judiciare era soluţionată chiar de către organul judiciar care a dispus aplicarea acesteia. În schimb, noua opţiune a legiuitorului, reglementată prin dispoziţiile de lege criticate, este să ofere persoanei amendate, respectiv martorului, expertului, interpretului şi avocatului, posibilitatea de a apela încheierea de amendare de îndată după pronunţarea acesteia şi cel mai târziu în 10 zile de la pronunţarea sentinţei prin care s-a soluţionat cauza. Menţionează că, în materie civilă, legiuitorul a fost consecvent cu vechea reglementare cuprinsă în art. 1085 din Codul de procedură civilă din 1865, astfel că, potrivit art. 191 din noul Cod de procedură civilă, cel obligat la amendă va putea face numai cerere de reexaminare, în termen de 15 zile, după caz, de la data la care a fost luată măsura sau de la data comunicării încheierii de amendare, cerere care se soluţionează cu citarea părţilor, prin încheiere definitivă, dată în camera de consiliu, de către un alt complet decât cel care a stabilit amenda, cu precizarea că, potrivit vechiului Cod de procedură civilă, cererea de reexaminare se soluţiona, prin încheiere irevocabilă, de către instanţa de judecată care a aplicat amenda. Arată că noul Cod de procedură penală prevede, în paralel, două căi de atac împotriva încheierilor de amendare, una care se exercită la aceeaşi instanţă de judecată care a pronunţat-o şi alta - la instanţa ierarhic superioară, respectiv la curţile de apel, fără ca obiectul cauzei să implice o complexitate deosebită care să justifice voinţa legiuitorului şi, totodată, fără ca acesta din urmă să condiţioneze ori să arate expres că apelul ar putea fi declarat doar după parcurgerea primei căi de atac.

6. Instanţa de judecată apreciază că legiuitorul a dat o atenţie deosebită acestui gen de cauze, întrucât apelul se judecă de un complet format din doi judecători, spre deosebire de calea de atac împotriva soluţiilor date de instanţă care nu dezleagă fondul cauzei şi care pot fi atacate doar cu contestaţie ce se judecă de un singur judecător, de exemplu, în materie de măsuri preventive, reabilitare, aplicare a legii penale mai favorabile, încheierile prin care se dispune începerea cercetării judecătoreşti etc. Aşadar, întrucât încheierile de amendare nu privesc fondul cauzei, nu se justifică soluţia ca acestea să fie prevăzute cu calea de atac a apelului care, de regulă, vizează sentinţele care dezleagă fondul cauzei. La o analiză mai atentă, se observă că poate cere anularea sau reducerea amenzii judiciare orice persoană amendată, în timp ce calea de atac a apelului poate fi exercitată doar de către martor, expert, interpret şi avocat, în condiţiile în care persoana amendată poate fi chiar procurorul, partea civilă, partea responsabilă civilmente, persoana vătămată, inculpatul sau orice persoană care asistă la şedinţa de judecată. Apreciază că, prin reglementarea diferită a procedurii privitoare la amenda judiciară în procesul penal faţă de cel civil, cu toate că obiectul cauzei este identic - şi anume reexaminarea amenzii judiciare aplicate de către judecător ca urmare a atitudinii culpabile a persoanelor care încalcă regulile de procedură - şi prin lipsirea celorlalte persoane amendate, în afară de martor, expert, interpret şi avocat, de dreptul de a formula apel împotriva încheierilor de amendare, se încalcă principiile constituţionale invocate. Această incoerenţă legislativă are la bază combinarea unor reguli şi principii de drept, fără respectarea ierarhiei normelor juridice prevăzute de art. 1 alin. (5) din Constituţie. Astfel, autorul excepţiei observă combinarea principiului nediscriminării şi a celui care consacră un sistem unic, unitar şi ierarhic al căilor de atac împotriva soluţiilor date de către instanţele de judecată cu anumite derogări în materie de incompatibilităţi şi amenzi judiciare - care ar confirma existenţa unui alt sistem unic, unitar şi de acelaşi grad al căilor de atac împotriva soluţiilor date în aceste cauze - fără, însă, ca acestea să se intersecteze ori să se aplice paralel ori cumulat, altminteri inechitatea şi discriminarea nu ar putea fi argumentate obiectiv şi raţional şi nu s-ar afla la adăpost de orice critici de legalitate ori de constituţionalitate. Totodată, consideră că există discriminare între persoanele amendate în materie civilă şi cele amendate în procesul penal, respectiv între persoanele amendate la modul general şi martorii, experţii, interpreţii şi avocaţii amendaţi, care pot uza de calea de atac a apelului, precum şi între justiţiabilii faţă de care sau împotriva cărora se desfăşoară un proces sau o judecată penală care priveşte fondul cauzei şi care pot ataca soluţia dată doar cu calea de atac a apelului şi persoanele amendate şi individualizate mai sus care pot ataca încheierea de amendare atât la instanţa care a dispus amendarea, cât şi la curţile de apel, fără ca aceste situaţii de inechitate să fie justificate logic, raţional şi obiectiv, dimpotrivă, incoerenţa legislativă ar putea sta la baza acestei noi orientări legislative.

7. Concluzionează că, în materie penală, legiuitorul a consacrat un sistem unitar, unic şi ierarhic privind căile de atac împotriva soluţiilor pronunţate de către instanţele de judecată, cu precizarea că excepţiile de la această regulă - cum ar fi în materie de incompatibilităţi şi amenzi judiciare - vizează doar soluţionarea urgentă şi definitivă a acestora de către un alt complet de judecată de la aceeaşi instanţă, derogări care confirmă sistemul juridic conceput de către legiuitor şi viziunea coerentă a acestuia, cu precizările de mai sus. Apreciază că, în cauză, ar fi vorba de o scăpare a legiuitorului, întrucât, la stabilirea căilor ordinare de atac şi a compunerii completelor de judecată formate dintr-un singur judecător în materie de contestaţii şi doi judecători pentru soluţionarea apelurilor, care rămân, astfel, definitive, acesta a optat în acest sens având în vedere numărul redus al magistraţilor de la instanţele ierarhice şi pentru a degreva completele colegiale de dosarele care nu privesc fondul cauzei sau au o complexitate redusă.

8. Potrivit art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

9. Avocatul Poporului consideră că dispoziţiile art. 409 alin. (1) lit. e) şi ale art. 410 alin. (2) din Codul de procedură penală sunt constituţionale. Arată că textele de lege criticate instituie norme cu privire la exercitarea apelului în procedura penală, procedură care este diferită de cea din procesul civil. Or, având în vedere jurisprudenţa constantă a Curţii Constituţionale, principiul egalităţii în faţa legii presupune instituirea unui tratament egal pentru situaţii care, în funcţie de scopul urmărit, nu sunt diferite. De aceea, el nu exclude, ci, dimpotrivă, presupune soluţii diferite pentru situaţii diferite, aşa cum s-a reţinut prin Decizia Plenului Curţii Constituţionale nr. 1 din 8 februarie 1994. Totodată, corelând dispoziţiile art. 16 alin. (1) cu prevederile art. 4 alin. (2) din Constituţie, constată că acestea vizează egalitatea în drepturi între cetăţeni şi determină criteriile nediscriminării, respectiv rasa, naţionalitatea, originea etnică, religia, opinia, apartenenţa politică şi averea sau originea socială. Or, instituirea prin textele de lege criticate a unor dispoziţii procedurale referitoare la exercitarea apelului în procedura penală nu creează nicio discriminare între persoanele vizate de ipoteza normei juridice, pe criteriile menţionate mai sus. De altfel, astfel cum a statuat Curtea în jurisprudenţa sa, de exemplu prin Decizia nr. 397 din 3 iulie 2014, legiuitorul are competenţa exclusivă de a stabili regulile de desfăşurare a procesului în faţa instanţelor judecătoreşti, astfel cum rezultă din art. 126 alin. (2) din Constituţie. În plus, din examinarea excepţiei de neconstituţionalitate astfel cum aceasta a fost formulată, observă că, în fapt, criticile de neconstituţionalitate se raportează la aspecte ce ţin de modificarea şi completarea Codului de procedură penală. Or, aşa cum a reţinut Curtea în jurisprudenţa sa, de exemplu, prin Decizia nr. 165 din 20 martie 2014, modificarea şi completarea legii sunt, conform dispoziţiilor art. 58-60 şi următoarele din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, evenimente legislative ce reprezintă atribuţia exclusivă a legiuitorului, potrivit prevederilor art. 61 alin. (1) din Constituţie. În fine, menţionează că dispoziţiile art. 1 alin. (5) din Legea fundamentală nu au incidenţă în cauza de faţă.

10. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernul nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile de lege criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:

11. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.

12. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 409 alin. (1) lit. e) şi ale art. 410 alin. (2) din Codul de procedură penală, având următorul cuprins:

- Art. 409 alin. (1) lit. e): „Pot face apel: [...] e) martorul, expertul, interpretul şi avocatul, în ceea ce priveşte cheltuielile judiciare, indemnizaţiile cuvenite acestora şi amenzile judiciare aplicate;”;

- Art. 410 alin. (2): „În cazul prevăzut la art. 409 alin. (1) lit. e), apelul poate fi exercitat de îndată după pronunţarea încheierii prin care s-a dispus asupra cheltuielilor judiciare, indemnizaţiilor şi amenzilor judiciare şi cel mai târziu în 10 zile de la pronunţarea sentinţei prin care s-a soluţionat cauza.”

13. În susţinerea neconstituţionalităţii acestor dispoziţii de lege, autorul excepţiei invocă încălcarea prevederilor constituţionale ale ari 1 alin. (5), potrivit căruia respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie, şi ale art. 16 alin. (1) referitor la egalitatea cetăţenilor în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi fără discriminări.

14. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că aceasta a fost ridicată, din oficiu, de instanţa învestită cu soluţionarea apelului declarat de inculpat într-o cauză penală, instanţă care a dispus sancţionarea cu amendă judiciară a unui martor, astfel încât dispoziţiile art. 409 alin. (1) lit. e) şi ale art. 410 alin. (2) din Codul de procedură penală - care prevăd posibilitatea martorului, expertului, interpretului şi avocatului de a face apel, în ceea ce priveşte amenzile judiciare aplicate de instanţa de fond, de îndată după pronunţarea încheierii prin care s-a dispus asupra amenzilor judiciare şi cel mai târziu în 10 zile de la pronunţarea sentinţei prin care s-a soluţionat cauza în primă instanţă - nu au legătură cu soluţionarea cauzei, întrucât aceasta se află în fază de apel, iar nu în ipoteza dispoziţiilor de lege criticate, care vizează amenzile judiciare aplicate de instanţa de fond. Or, potrivit art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată, „Curtea Constituţională decide asupra excepţiilor ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti [.,.] privind neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau ordonanţă în vigoare, care are legătură cu soluţionarea cauzei [...].” Ţinând cont de art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 409 alin. (1) lit. e) şi ale art. 410 alin. (2) din Codul de procedură penală este inadmisibilă.

15. Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 409 alin. (1) lit. e) şi ale art. 410 alin. (2) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată, din oficiu, de instanţa de judecată în Dosarul nr. 375/833/2012 al Curţii de Apel Oradea - Secţia penală şi pentru cauze cu minori.

Definitivă şi general obligatorie.

Decizia se comunică Curţii de Apel Oradea - Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunţată în şedinţa din data de 7 aprilie 2015.

 

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE

AUGUSTIN ZEGREAN

Magistrat-asistent,

Oana Cristina Puică

 

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

DECIZIA Nr. 241

din 7 aprilie 2015

referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 315 alin. (1) pct. 3 din Codul de procedură civilă

 

Augustin Zegrean - preşedinte

Valer Dorneanu - judecător

Petre Lăzăroiu - judecător

Mircea Ştefan Minea - judecător

Daniel Marius Morar - judecător

Mona-Maria Pivniceru - judecător

Puskás Valentin Zoltán - judecător

Simona-Maya Teodoroiu - judecător

Tudorel Toader - judecător

Andreea Costin - magistrat-asistent

 

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Carmen-Cătălina Gliga.

 

1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 315 alin. (1) pct. 3 din Codul de procedură civilă, excepţie ridicată de Societatea Comercială Lidl Discount” - S.R.L. din comuna Ariceştii Rahtivani, judeţul Prahova, în Dosarul nr. 6.163/303/2013 al Tribunalului Bucureşti - Secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 1.0350/2014.

2. La apelul nominal se constată lipsa părţilor, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită.

3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care precizează că art. 315 din Codul de procedură civilă indică expres şi limitativ sfera persoanelor care nu pot fi ascultate ca martor. În ceea ce priveşte invocarea încălcării art. 21 din Constituţie şi art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, arată că interdicţia instituită de dispoziţia legală criticată este una relativă, părţile putând conveni ca şi aceste persoane să fie ascultate ca martori, potrivit art. 315 alin. (2) din Codul de procedură civilă. Referitor la invocarea lipsei de previzibilitate a normei criticate, arată că aceasta nu poate fi susţinută, având în vedere jurisprudenţa Curţii Constituţionale prin care s-a reţinut că, din cauza principiului generalităţii legilor, conţinutul acestora nu poate prezenta o precizie absolută. Funcţia decizională acordată instanţelor serveşte tocmai pentru a îndepărta îndoielile ce ar putea exista în privinţa interpretării normelor, ţinând cont de evoluţiile practicii cotidiene, cu condiţia ca rezultatul să fie coerent. Apreciază că textul nu are niciun viciu de neconstituţionalitate şi pentru aceste motive solicită respingerea, ca neîntemeiată, a excepţiei de neconstituţionalitate.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:

4. Prin Decizia civilă nr. 358 din 23 iunie 2014, pronunţată în Dosarul nr. 6.163/303/2013, Tribunalul Bucureşti - Secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal a sesizat Curtea Constituţională pentru soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 315 alin. (1) pct. 3 din Codul de procedură civilă, excepţie ridicată de Societatea Comercială Lidl Discount” - S.R.L. din comuna Ariceştii Rahtivani, judeţul Prahova, într-o cauză având ca obiect soluţionarea apelului formulat împotriva unei sentinţe civile prin care s-a respins plângerea formulata împotriva unui proces-verbal de constatare şi sancţionare a contravenţiei prevăzute de Legea nr. 211/2011 privind regimul deşeurilor.

5. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se susţine, în esenţă, că sintagma legături de interese” nu este definită, fiind extrem de întinsă şi generic prezentată faţă de celelalte situaţii în care sunt strict identificate persoanele care deţin calităţile respective. Astfel, se poate ajunge la situaţii în care, în mod discreţionar, una dintre părţi ar împiedica cealaltă parte să-şi probeze pretenţiile prin simpla invocare a dispoziţiilor legale criticate.

6. Tribunalul Bucureşti - Secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal apreciază că textele legale criticate sunt constituţionale. Acestea prevăd că nu pot fi audiate ca martor persoanele aflate în legături de interese cu una dintre părţi şi este justificată printr-o prezumţie de lipsă de obiectivitate a unui asemenea potenţial martor, care se află în legături de interese cu una dintre părţi şi, prin urmare, este interesat el însuşi să ofere o depoziţie favorabilă acelei părţi. Această normă nu încalcă dreptul la apărare al părţii, care poate să-şi dovedească pretenţiile sau apărările cu alte mijloace de probă, ci poate constitui cel mult o restrângere a acestui drept, justificată de necesitatea legitimă de a proteja dreptul la un proces echitabil al celeilalte părţi. Mai arată că nu este echitabil ca o parte să aducă martori cu privire la care există toate premisele că nu vor fi obiectivi şi vor favoriza partea care i-a propus şi cu care se află în legături de interese.

7. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, actul de sesizare a fost comunicat preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate ridicate.

8. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

CURTEA,

examinând actul de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:

9. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.

10. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 315 alin. (1) pct. 3 din Codul de procedură civilă, texte de lege care au următorul cuprins: „(1) Nu pot fi martori: [] 3, cei aflaţi în duşmănie sau în legături de interese cu vreuna dintre părţi”.

11. În opinia autoarei excepţiei de neconstituţionalitate dispoziţiile legale criticate încalcă prevederile constituţionale ale art. 21 alin. (3) privind dreptul la un proces echitabil şi art. 24 privind dreptul la apărare. De asemenea, este invocat şi art. 6 privind dreptul la un proces echitabil din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

12. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine că proba testimonială reprezintă unul dintre mijloacele probatorii ale procesului civil, iar mijlocul de probă îl reprezintă tocmai declaraţiile făcute de martor, persoană terţă faţă de proces, care relatează în faţa instanţei fapte sau împrejurări concludente pentru soluţionarea cauzei. În principiu, orice persoană care are cunoştinţă despre fapte relevante referitoare la pricina dedusă justiţiei poate fi ascultată în calitate de martor (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 80 din 8 februarie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 120 din 19 februarie 2007). De la această regulă, legea procesual civilă instituie anumite excepţii, precizând persoanele care nu pot fi audiate ca martori sau care sunt scutite a depune mărturie, în considerarea calităţii pe care o deţin.

13. Astfel, art. 315 alin. (1) din Codul de procedură civilă instituie interdicţii de a fi martori pentru persoanele care se află în anumite situaţii, respectiv nu pot fi martori rudele şi afinii până la gradul al treilea inclusiv; soţul, fostul soţ, logodnicul ori concubinul; cei aflaţi în duşmănie sau în legături de interese cu vreuna dintre părţi; persoanele puse sub interdicţie judecătorească şi cei condamnaţi pentru mărturie mincinoasă. Potrivit art. 315 alin. (2), primele trei categorii de situaţii prevăzute de alin. (1) al aceluiaşi articol reprezintă interdicţii relative, părţile putând conveni ca şi persoanele care se află în aceste situaţii să fie ascultate ca martori. Ultimele două situaţii, respectiv persoanele aflate sub interdicţie judecătorească şi cele condamnate pentru mărturie mincinoasă, reprezintă interdicţii absolute. În cazul lor legea neprevăzând posibilitatea ca părţile să se înţeleagă.

14. În prezenta cauză, autoarea excepţiei de neconstituţionalitate critică dispoziţia legală potrivit căreia nu pot fi martori cei aflaţi în legături de interese cu vreuna dintre părţi, din cauza faptului că sintagma legături de interese” nu este definită, fiind extrem de întinsă şi generic prezentată faţă de celelalte cazuri în care sunt strict identificate persoanele care deţin calităţile care îi împiedică să fie martori sau care îi scutesc de această calitate, putându-se, astfel, ajunge la situaţii în care, în mod discreţionar, una dintre părţi ar împiedica cealaltă parte să-şi probeze pretenţiile prin simpla invocare a dispoziţiilor legale criticate.

15. În privinţa interdicţiei prevăzute de art. 315 alin. (1) pct. 3 din Codul de procedură civilă de a nu fi martori cei aflaţi în legătură de interese cu vreuna din părţi, criticată de autoarea excepţiei de neconstituţionalitate, Curtea reţine că aceasta are În vedere prezumţia de parţialitate şi subiectivism a martorului care ar avea un interes ce ar putea influenţa caracterul veridic al declaraţiei acestuia. Aşadar, interdicţia persoanelor care se află în legături de interese cu vreuna din părţi este stabilită exclusiv în interesul părţilor litigante, asigurând echilibrul procesual al acestora, şi este o interdicţie relativă, care poate fi înlăturată prin convenţia, expresă sau tacită, a părţilor.

16. Probele au o importanţă deosebită în procesul civil, judecătorul trebuind să cunoască raporturile juridice dintre părţi şi faptele care au condus la deschiderea litigiului pentru a putea pronunţa o hotărâre, aplicând norma legală corespunzătoare acestor situaţii. Acestea se propun în faza iniţială a procesului, fiind ulterior puse de către instanţă în discuţia contradictorie a părţilor. Probele trebuie să fie admisibile potrivit legii şi să ducă la soluţionarea procesului [art. 255 alin. (1) din Codul de procedură civilă], putând fi încuviinţate numai dacă îndeplinesc aceste condiţii [art. 258 alin. (1) din Codul de procedură civilă], iar încheierea prin care se încuviinţează probele va arăta faptele ce vor trebui dovedite, mijloacele de probă încuviinţate, precum şi obligaţiile ce revin părţilor în legătură cu administrarea acestora [art. 258 alin. (2) din Codul de procedură civilă].

17. Prin urmare, o probă inadmisibilă, prevăzută ca atare de o normă legală, nu va putea fi încuviinţată de instanţă, însă, având în vedere dispoziţiile art. 22 alin. (2) din Codul de procedură civilă care consacră rolul activ al judecătorului în probaţiune, precum şi faptul că norma legală criticată instituie o interdicţie relativă, care poate fi înlăturată de convenţia părţilor, judecătorul nu poate respinge din oficiu cererea de probă, ci numai dacă partea interesată se opune în acest sens.

18. Referitor la caracterul nedefinit al sintagmei criticate, Curtea reţine că acesta nu determină neconstituţionalitatea normei legale, instanţele de judecată având rolul de a aprecia, de la caz la caz, legăturile de interese dintre martor şi vreuna din părţi, de natură a justifica respingerea martorului propus, sinceritatea depoziţiei martorului fiind apreciată prin raportare la relaţiile juridice dintre părţi şi interesul pe care l-ar avea faţă de rezultatul procesului. Instanţa, în determinarea sferei de cuprindere normativă a sintagmei criticate, va ţine cont de evoluţiile practicii cotidiene, precum şi de dinamica realităţilor sociale şi economice care pot interveni într-o societate.

19. De altfel, în situaţia în care proba a fost administrată, potrivit art. 264 din Codul de procedură civilă, instanţa va examina probele administrate, pe fiecare în parte şi pe toate în ansamblul lor. În vederea stabilirii existenţei sau inexistenţei faptelor pentru a căror dovedire au fost încuviinţate probele, judecătorul le apreciază în mod liber, potrivit convingerii sale, în afară de cazul când legea stabileşte puterea lor doveditoare. Art. 324 din Codul de procedură civilă prevede că instanţa, în aprecierea declaraţiilor martorilor, va ţine seama de sinceritatea acestora şi de împrejurările în care au luat cunoştinţă de faptele ce fac obiectul declaraţiei respective.

20. În fine, Curtea reţine că, potrivit art. 126 alin. (2) din Constituţie, procedura de judecată este stabilită numai prin lege, iar dispoziţiile de lege criticate, reglementând norme de procedură a căror interpretare şi aplicare revin instanţelor de judecată, nu contravin în niciun fel prevederilor constituţionale invocate în susţinerea criticii de neconstituţionalitate.

21. Distinct de cele arătate, se observă că, în configuraţia Codului de procedură civilă din 1865, sintagma În legătură de interes cu vreuna din părţi” se regăsea în cuprinsul art. 192 care reglementa identificarea martorului şi potrivit căruia preşedintele, înainte de a lua mărturia, cerea martorilor să arate dacă sunt în legături de interes cu vreuna din părţi. Instanţa reţinea acest aspect în aprecierea ulterioară a depoziţiei martorului. În ceea ce priveşte interdicţiile relative referitoare la persoanele care nu pot fi ascultate ca martori, vechea reglementare procesual civilă făcea referire doar la rudele şi afinii până la gradul al treilea inclusiv, precum şi soţul, chiar despărţiţi. Aceste interdicţii puteau fi înlăturate prin acordul părţilor litigante.

22. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Societatea Comercială Lidl Discount” - S.R.L. din comuna Ariceştii Rahtivani, judeţul Prahova, în Dosarul nr. 6.163/303/2013 al Tribunalului Bucureşti - Secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal şi constată că dispoziţiile art. 315 alin. (1) pct. 3 din Codul de procedură civilă sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.

Definitivă şi general obligatorie,

Decizia se comunică Tribunalului Bucureşti - Secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunţată în şedinţa din data de 7 aprilie 2015.

 

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE

AUGUSTIN ZEGREAN

Magistrat-asistent,

Andreea Costin

 

ACTE ALE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE SI JUSTIŢIE

 

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

COMPLETUL PENTRU DEZLEGAREA UNOR CHESTIUNI DE DREPT ÎN MATERIE PENALĂ

DECIZIA Nr. 13

din 6 mai 2015

 

Dosar nr. 878/1/2015/HP/P

 

Mirela Sorina Popescu - preşedintele Secţiei penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, preşedintele completului

Silvia Cerbu - judecător la Secţia penală - judecător-raportor

Aurel Gheorghe Ilie - judecător la Secţia penală

Simona Daniela Encean - judecător la Secţia penală

Corina Michaela Jîjîie - judecător la Secţia penală

Ana Maria Dascălu - judecător la Secţia penală

Maricela Cobzariu - judecător la Secţia penală

Ioana Bogdan - judecător la Secţia penală

Marius Dan Foitoş - judecător la Secţia penală

Claudia Nicoleta Nedelea - magistrat-asistent

 

S-a luat în examinare sesizarea formulată de Curtea de Apel Bucureşti - Secţia I penală - prin care se solicită pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea chestiunii de drept în sensul de a se stabili dacă în aplicarea dispoziţiilor art. 5 din Codul penal, conform Deciziei nr. 265/2014 a Curţii Constituţionale, în cazul pluralităţii de infracţiuni constând într-o infracţiune pentru care, potrivit Codului penal anterior, a fost aplicată, printr-o hotărâre definitivă, o pedeapsă cu suspendarea condiţionată a executării, care, conform art. 41 alin. (1) din Codul penal, nu îndeplineşte condiţiile pentru a constitui primul termen al recidivei postcondamnatorii şi, respectiv, o infracţiune săvârşită în termenul de încercare, pentru care legea penală mai favorabilă este legea nouă, stabilirea şi executarea pedepsei, în urma revocării suspendării condiţionate, se realizează potrivit dispoziţiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal raportat la art. 83 alin. 1 din Codul penal anterior sau conform dispoziţiilor art. 96 alin. (5) raportat la art. 44 alin. (2) din Codul penal, referitoare la pluralitatea intermediară.

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a fost constituit conform prevederilor art. 476 alin. (6) din Codul de procedură penală şi art. 274 din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu modificările şi completările ulterioare.

Şedinţa a fost prezidată de către preşedintele Secţiei penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, doamna judecător Mirela Sorina Popescu.

La şedinţa de judecată a participat doamna Claudia Nicoleta Nedelea, magistrat-asistent în cadrul Secţiei penale, desemnat în conformitate cu dispoziţiile art. 276 din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu modificările şi completările ulterioare.

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost reprezentat de doamna procuror Marinela Mincă din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Magistratul-asistent a prezentat referatul cauzei, arătând că s-au transmis puncte de vedere asupra chestiunii de drept din partea unor curţi de apel, tribunale şi judecătorii. În acest context, a arătat că la nivelul instanţelor naţionale s-au conturat următoarele opinii:

Cu privire la problema de drept supusă dezlegării, în opinia majoritară, s-a susţinut că în aplicarea dispoziţiilor art. 5 din Codul penal, conform Deciziei nr. 265/2014 a Curţii Constituţionale, în cazul pluralităţii de infracţiuni constând într-o infracţiune pentru care, potrivit Codului penal anterior, a fost aplicată, printr-o hotărâre definitivă, o pedeapsă cu suspendarea condiţionată a executării, care, conform art. 41 alin. (1) din Codul penal, nu îndeplineşte condiţiile pentru a constitui primul termen al recidivei postcondamnatorii şi, respectiv, o infracţiune săvârşită în termenul de încercare, pentru care legea penală mai favorabilă este legea nouă, stabilirea şi executarea pedepsei, în urma revocării suspendării condiţionate, se realizează potrivit dispoziţiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal raportat la art. 83 alin. 1 din Codul penal anterior.

În opinia minoritară, s-a considerat că în aplicarea dispoziţiilor art. 5 din Codul penal, conform Deciziei nr. 265/2014 a Curţii Constituţionale, în cazul pluralităţii de infracţiuni constând într-o infracţiune pentru care, potrivit Codului penal anterior, a fost aplicată, printr-o hotărâre definitivă, o pedeapsă cu suspendarea condiţionată a executării, care, conform art. 41 alin. (1) din Codul penal, nu îndeplineşte condiţiile pentru a constitui primul termen al recidivei postcondamnatorii şi, respectiv, o infracţiune săvârşită în termenul de încercare, pentru care legea penală mai favorabilă este legea nouă, stabilirea şi executarea pedepsei, în urma revocării suspendării condiţionate, se realizează conform art. 96 alin. (5) raportat la art. 44 alin. (2) din Codul penal, referitoare la pluritatea intermediară.

Magistratul-asistent a arătat că la dosar a fost depus raportul întocmit de judecătorul-raportor, care a fost comunicat părţilor, potrivit dispoziţiilor art. 476 alin. (9) din Codul de procedură penală.

A mai învederat că la data de 15 aprilie 2015 Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie -, prin Adresa nr. 578/C/596/111-5/2015, a adus la cunoştinţă că nu există în lucru nicio sesizare având ca obiect promovarea unui recurs în interesul legii vizând problema de drept supusă dezlegării în prezenta cauză, fiind depuse şi concluzii scrise.

Preşedintele Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a acordat cuvântul asupra eventualelor cereri sau chestiuni prealabile şi, constatând că nu sunt alte cereri sau excepţii de formulat, a solicitat procurorului să susţină punctul de vedere al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie cu privire la problema de drept supusă dezbaterii.

Reprezentantul Ministerului Public a arătat că, în ceea ce priveşte problema de drept ridicată de Curtea de Apel Bucureşti - Secţia I penală - în cauza de faţă, tratamentul sancţionator este cel prevăzut de art. 15 alin. (2) din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal raportat la art. 83 alin. 1 din Codul penal anterior, pentru următoarele considerente :

într-o ipoteză în care după rămânerea definitivă a unei hotărâri de condamnare pronunţate în baza legii anterioare

pentru o infracţiune pentru care s-a dispus suspendarea condiţionată a executării pedepsei, în termenul de încercare se săvârşeşte o nouă infracţiune, pentru care mai favorabilă este legea nouă, putea să apară sau nu, ipoteza în care ne-am afla în situaţia unei recidive postcondamnatorii, ipoteză în care regimul sancţionator ar fi cel care decurge din reţinerea acesteia.

A precizat însă că în cauză nu sunt îndeplinite condiţiile art. 41 din Codul penal, întrucât ne aflăm în faţa unei pluralităţi intermediare reglementate de art. 44 din Codul penal.

În acest context, referitor la soluţionarea conflictului de legi în timp, rezultat din intrarea în vigoare a noului Cod penal, procurorul a menţionat că prin introducerea dispoziţiilor art. 15 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, voinţa legiuitorului a fost aceea de a menţine beneficiul unei modalităţi de executare ce nu se mai regăseşte în noul Cod penal, iar în privinţa tratamentului sancţionator, în ipoteza în care s-ar dispune revocarea suspendării condiţionate, acesta să fie cel reglementat de dispoziţiile art. 83 din Codul penal anterior.

Reprezentantul Ministerului Public a mai arătat că în susţinerea acestei concluzii sunt inclusiv raţiuni de politică penală, întrucât introducerea dispoziţiilor tranzitorii privind aplicarea şi executarea sancţiunilor penale în capitolul III al titlului I din Codul penal, aşa cum rezultă din expunerea de motive, a fost determinată de modificările aduse Codului penal prin reformularea definiţiei recidivei şi a textului referitor la cauzele care o exclud.

Totodată, a precizat că introducerea art. 15 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal şi a tratamentului sancţionator al acestuia reprezintă voinţa expresă a legiuitorului în soluţionarea conflictului de legi în timp în materia aspectelor care ţin de aplicarea legii penale mai favorabile incidente după rămânerea definitivă a unei hotărâri de condamnare prin care s-a dispus suspendarea condiţionată a pedepsei. Or, în raport cu aspectele menţionate, în mod evident, această prevedere legislativă nu intră în coliziune cu Decizia nr. 265/2014 a Curţii Constituţionale, aspect pe care, de altfel, însăşi instanţa de contencios constituţional l-a antamat în această decizie.

Concluzionând, reprezentantul Ministerului Public a menţionat că tratamentul sancţionator în aceste situaţii este cel prevăzut de art. 15 alin. (2) din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal prin raportare la art. 83 alin. 1 din Codul penal anterior.

Preşedintele Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a declarat dezbaterile închise, rămânând în pronunţare asupra sesizării formulate.

ÎNALTA CURTE,

asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele:

I. Titularul şi obiectul sesizării

Prin încheierea de şedinţă din data de 23 februarie 2015, pronunţată în Dosarul nr. 26.687/3/2014, Curtea de Apel Bucureşti - Secţia I penală - a dispus sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea dezlegării unor chestiuni de drept în sensul de a se stabili dacă în aplicarea dispoziţiilor art. 5 din Codul penal, conform Deciziei nr. 265/2014 a Curţii Constituţionale, în cazul pluralităţii de infracţiuni constând într-o infracţiune pentru care, potrivit Codului penal anterior, a fost aplicată, printr-o hotărâre definitivă, o pedeapsă cu suspendarea condiţionată a executării, care, conform art. 41 alin. (1) din Codul penal, nu îndeplineşte condiţiile pentru a constitui primul termen al recidivei postcondamnatorii şi, respectiv, o infracţiune săvârşită în termenul de încercare, pentru care legea penală mai favorabilă este legea nouă, stabilirea şi executarea pedepsei, în urma revocării suspendării condiţionate, se realizează potrivit dispoziţiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal raportat la art. 83 alin. 1 din Codul penal anterior sau conform dispoziţiilor art. 96 alin. (5) raportat la art. 44 alin. (2) din Codul penal, referitoare la pluralitatea intermediară.

II. Expunerea succintă a cauzei ce formează obiectul Dosarului nr. 26.687/3/2014 al Curţii de Apel Bucureşti - Secţia I penală

Curtea de Apel Bucureşti, Secţia I penală, a fost sesizată să examineze apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti şi de inculpatul G.I. Împotriva Sentinţei penale nr. 2.668 din data de 13 noiembrie 2014, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, Secţia I penală, în Dosarul nr. 26.687/3/2014.

Prin Sentinţa penală nr. 2.668 din data de 13 noiembrie 2014, pronunţată în Dosarul nr. 26.687/3/2014 al Tribunalului Bucureşti, Secţia I penală, în temeiul art. 32 raportat la art. 188 alin. (1) cu aplicarea art. 44 şi art. 5 din Codul penal cu referire la art. 374 alin. (4) şi art. 396 alin. (10) din Codul de procedură penală, a fost condamnat inculpatul G.I. la pedeapsa de 3 ani şi 4 luni închisoare.

În temeiul art. 67 din noul Cod penal, a fost aplicată inculpatului pedeapsa complementară, constând în interzicerea exercitării drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a) şi b) din acelaşi cod pe o perioadă de 2 ani.

În temeiul art. 65 alin. (1) din Codul penal, a fost aplicată inculpatului pedeapsa accesorie, constând în interzicerea exercitării aceloraşi drepturi.

În temeiul art. 83 din Codul penal anterior raportat la art. 15 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, a fost revocată suspendarea condiţionată a executării pedepsei de 1 an închisoare, aplicată prin Sentinţa penală nr. 2.809/2013 a Judecătoriei Sectorului 4 Bucureşti (rămasă definitivă la data de 29 octombrie 2013) şi, potrivit art. 44 alin. (2) raportat la art. 39 din Codul penal, la pedeapsa de 3 ani şi 4 luni închisoare stabilită pentru infracţiunea care a făcut obiectul judecăţii a fost adăugat un spor de 1/3 din pedeapsa neexecutată, de 1 an închisoare, respectiv 4 luni închisoare, dispunându-se ca inculpatul să execute pedeapsa rezultantă de 3 ani şi 8 luni închisoare.

În temeiul art. 45 alin. (3) lit. a) din Codul penal, s-a aplicat inculpatului, pe lângă această pedeapsă rezultantă, pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor anterior menţionate pe o perioadă de 2 ani.

În temeiul art. 45 alin. (1) şi (5) raportat la art. 45 alin. (3) lit. a) din Codul penal, s-a aplicat inculpatului pedeapsa accesorie a interzicerii exercitării aceloraşi drepturi.

În temeiul art. 112 alin. (1) lit. b) din Codul penal, a fost confiscată de la inculpat lopata folosită la săvârşirea infracţiunii.

În temeiul art. 7 alin. (1) din Legea nr. 76/2008 privind organizarea şi funcţionarea Sistemului Naţional de Date Genetice Judiciare, s-a dispus prelevarea de probe biologice de la inculpat în vederea introducerii profilului genetic în Sistemul Naţional de Date Genetice Judiciare.

În temeiul art. 399 alin. (1) din Codul de procedură penală, a fost menţinută starea de arest preventiv a inculpatului.

În temeiul art. 72 alin. (1) din Codul penal, a fost dedusă perioada reţinerii şi arestării preventive, începând cu data de 16 iulie 2014 până la zi.

S-a luat act de faptul că persoana vătămată Z.C. nu s-a constituit parte civilă în procesul penal.

De asemenea, s-a luat act de faptul că inculpatul a achitat integral despăgubirile în cuantum de 4.289,71 lei către partea civilă Spitalul Clinic de Urgenţă Sf. Pantelimon” din Bucureşti.

În temeiul art. 274 alin. (1) din Codul de procedură penală, a fost obligat inculpatul la plata către stat a sumei de 2.000 lei, reprezentând cheltuieli judiciare.

Sub aspectul situaţiei de fapt instanţa de fond a reţinut, în esenţă, că inculpatul, în noaptea de 8/9 noiembrie 2013, pe fondul unui conflict spontan cu numitul A.D.P., a luat din curtea locuinţei sale o lopată, cu care a ieşit în stradă şi a lovit-o în zona capului pe persoana vătămată Z.C., pe care a confundat-o cu sus-numitul sau cu unul dintre prietenii acestuia, provocându-i leziuni traumatice care au necesitat 30-35 de zile de îngrijiri medicale şi i-au pus viaţa în primejdie.

S-a mai reţinut că fapta respectivă, încadrată juridic în infracţiunea de tentativă de omor, a fost săvârşită în termenul de încercare de 3 ani al suspendării condiţionate a executării pedepsei de 1 an închisoare, aplicată prin Sentinţa penală nr. 2.809/2013 a Judecătoriei Sectorului 4 Bucureşti (rămasă definitivă la data de 29 octombrie 2013) pentru infracţiunea de conducere pe drumurile publice a unui autovehicul de către o persoană având în sânge o îmbibaţie alcoolică peste limita legală, prevăzută de art. 87 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice (săvârşită la data de 3 aprilie 2010).

În cursul judecăţii în primă instanţă, inculpatul a optat pentru procedura simplificată, recunoscând săvârşirea faptei de care este acuzat.

Împotriva hotărârii instanţei de fond au declarat apeluri Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti şi inculpatul G.I.

Prin încheierea de şedinţă din data de 23 februarie 2015 a Curţii de Apel Bucureşti - Secţia I penală - a fost pusă în discuţia părţilor necesitatea sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, reţinându-se următoarele :

Curtea de apel a fost învestită cu judecarea cauzei în ultimă instanţă, potrivit art. 551 şi 552 din Codul de procedură penală, care prevăd că hotărârea pronunţată de această instanţă, fie în sensul respingerii, fie în sensul admiterii apelurilor cu care a fost sesizată, este definitivă.

S-a menţionat că de lămurirea modului de aplicare, potrivit art. 5 din noul Cod penal, a dispoziţiilor referitoare la tratamentul sancţionator aplicabil în cazul revocării suspendării condiţionate a executării unei pedepse care, conform art. 41 alin. (1) din Codul penal, nu îndeplineşte condiţiile pentru a constitui primul termen al recidivei postcondamnatorii, depinde soluţionarea pe fond a cauzei, întrucât, prin sentinţa penală pronunţată de prima instanţă, au fost considerate incidente prevederile art. 44 alin. (2) din Codul penal, referitoare la pluralitatea intermediară, iar în apelul parchetului se susţine incidenţa dispoziţiilor art. 83 alin. 1 din Codul penal anterior, a căror aplicare este independentă de reţinerea sau nu a stării de recidivă postcondamnatorie.

S-a mai reţinut că problema de drept enunţată este nouă deoarece asupra acesteia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a Statuat nici printr-un recurs în interesul legii, nici printr-o hotărâre prealabilă, potrivit art. 474 şi, respectiv, art. 477 din Codul de procedură penală, sub ultimul aspect constatându-se că, prin Decizia nr. 3 din data de 16 februarie 2015, instanţa supremă s-a pronunţat, asupra unei chestiuni de drept asemănătoare, însă în aplicarea dispoziţiilor art. 6 din Codul penal, în cazul unei pedepse definitiv aplicate.

De asemenea, s-a menţionat că problema de drept enunţată nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, conform evidenţelor Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Instanţa care a sesizat Înalta Curte de Casape şi Justiţie cu chestiunea de drept supusă dezlegării a arătat că, în aplicarea dispoziţiilor art. 5 din Codul penal, conform Deciziei nr. 265/2014 a Curţii Constituţionale, în cazul unei pluralităţi de infracţiuni constând într-o infracţiune pentru care, potrivit Codului penal anterior, a fost aplicată, printr-o hotărâre definitivă, o pedeapsă cu suspendarea condiţionată a executării, care, conform art. 41 alin. (1) din Codul penal, nu îndeplineşte condiţiile pentru a constitui primul termen al recidivei postcondamnatorii şi, respectiv, o infracţiune săvârşită în termenul de încercare, anterior datei de 1 februarie 2014, pentru care legea penală mai favorabilă este legea nouă, stabilirea şi executarea pedepsei, în urma revocării suspendării condiţionate, se realizează potrivit dispoziţiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal raportat la art. 83 alin. 1 din Codul penal anterior, iar nu conform dispoziţiilor art. 96 alin. (5) raportat la art. 44 alin. (2) din Codul penal, referitoare la pluralitatea intermediară.

În acest sens, instanţa de apel a constatat că noul Cod penal, spre deosebire de Codul penal anterior, nu mai reglementează instituţia suspendării condiţionate a executării pedepsei, astfel că, în lipsa oricărei dispoziţii legale contrare, acesteia nu îi pot fi aplicate, prin analogie, dispoziţiile din noul Cod penal referitoare la regimul suspendării sub supraveghere, inclusiv sub aspectul, relevant în speţă, al efectelor revocării acesteia, motiv pentru care, într-o astfel de ipoteză, stabilirea şi executarea pedepsei nu se pot realiza în condiţiile art. 96 alin. (5) din Codul penal.

S-a menţionat, de asemenea, că pentru rezolvarea situaţiilor juridice determinate de împrejurarea că, la data intrării în vigoare a noului Cod penal, produceau efecte hotărâri definitive de suspendare condiţionată a executării unor pedepse aplicate conform Codului penal anterior, legiuitorul a prevăzut, în mod expres, în art. 15 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penat, dispoziţii tranzitorii specifice acestei instituţii potrivit cărora, pe de o parte, măsura suspendării condiţionate a executării pedepsei aplicată în baza Codului penal anterior se menţine şi după intrarea în vigoare a noului Cod penal - alin. (1), iar, pe de altă parte, regimul suspendării condiţionate, inclusiv sub aspectul revocării sau anulării acesteia, este cel prevăzut de Codul penal anterior - alin. (2).

Drept urmare, s-a apreciat că temeiul legal al revocării suspendării condiţionate, ca efect al săvârşirii unei noi infracţiuni în cursul termenului de încercare, chiar dacă, pentru infracţiunea respectivă, legea penală mai favorabilă este legea nouă, îl constituie, potrivit voinţei legiuitorului, dispoziţiile art. 83 alin. 1 din Codul penal anterior. Pe cale de consecinţă, s-a apreciat că şi tratamentul sancţionator nu poate fi decât cel reglementat de aceleaşi dispoziţii (care nu îl diferenţiază după cum noua infracţiune a fost săvârşită în stare de recidivă postcondamnatorie sau în stare de pluralitate intermediară), nefiind de acceptat pronunţarea revocării suspendării condiţionate pe un temei (cel din Codul penal anterior) şi stabilirea pedepsei de executat, în urma acestei revocări, pe un alt temei (cel din Codul penal actual), întrucât astfel s-ar ajunge la crearea unei lex tertia, pe cale de interpretare judecătorească.

În opinia completului de judecată, aplicarea tratamentului sancţionator prevăzut de art. 83 alin. 1 din Codul penal anterior (care presupune executarea în întregime a pedepsei în privinţa căreia s-a dispus revocarea suspendării condiţionate, alături de pedeapsa aplicată pentru noua infracţiune, chiar dacă nu sunt îndeplinite, conform legii penale noi identificate, în speţă, a fi mai favorabilă inculpatului din punctul de vedere al încadrării juridice, în varianta-tip, iar nu într-o variantă calificată, a infracţiunii respective, cu consecinţa unor limite speciale de pedeapsă mai mici, condiţiile recidivei postcondamnatorii, ci acelea ale pluralităţii intermediare) nu contravine Deciziei Curţii Constituţionale nr. 265/2014, prin care s-a constatat că dispoziţiile art. 5 din Codul penal sunt constituţionale numai în măsura în care nu permit combinarea prevederilor din legi succesive în stabilirea şi aplicarea legii penale mai favorabile, întrucât, potrivit considerentelor deciziei respective, realizarea unei astfel de combinări este interzisă numai instanţelor judecătoreşti, în interpretarea şi aplicarea legii, iar nu şi legiuitorului care, prin voinţa sa, o poate impune, astfel cum s-a şi realizat, în ceea ce priveşte regimul suspendării condiţionate, inclusiv sub aspectul revocării acesteia, prin dispoziţiile tranzitorii ale art. 15 alin. (2) din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal.

În acest sens, s-a reţinut că, potrivit jurisprudenţei constante a Curţii Constituţionale, la care se face trimitere chiar în Decizia nr. 265/2014 (paragraf 54), forţa obligatorie ce însoţeşte deciziile acesteia se ataşează nu numai dispozitivului, ci şi considerentelor pe care el se sprijină, astfel că nu numai dispozitivul deciziilor sale, dar şi considerentele acestora sunt general obligatorii şi se impun cu aceeaşi forţă tuturor subiectelor de drept.

Or, conform considerentelor Deciziei nr. 265/2014 (paragrafele 42, 44, 49), Curtea Constituţională a statuat că dispoziţiile art. 5 din noul Cod penal contravin prevederilor art. 1 alin. (4) şi art. 61 alin. (1) din Constituţia României, republicată, privind separaţia şi echilibrul puterilor în stat şi, respectiv, rolul Parlamentului de unică autoritate legiuitoare a ţării, în cazul interpretării lor în sensul că ar permite instanţelor de judecată, în determinarea legii penale mai favorabile, să combine dispoziţiile Codului penal anterior cu cele ale Codului penal în vigoare, menţionând apoi, prin citarea jurisprudenţei sale anterioare, că, în activitatea de interpretare a legii, judecătorul trebuie să realizeze un echilibru între spiritul şi litera legii, între exigenţele de redactare şi scopul urmărit de legiuitor, fără a avea însă competenţa de a legifera, prin substituirea autorităţii competente în acest domeniu, iar, în continuare, că, prin combinarea dispoziţiilor penale din mai multe legi succesive, se creează, pe cale judiciară, o a treia lege, care neagă raţiunea de politică penală concepută de legiuitor.

A mai menţionat Curtea de Apel Bucureşti că, referitor la măsura suspendării condiţionate, noua politică penală concepută de legiuitor (care nu a mai reglementat în Codul penal actual instituţia respectivă) se reflectă în dispoziţiile art. 15 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, care prevăd, prin norme clare, nesusceptibile de interpretări din partea instanţelor judecătoreşti, menţinerea efectelor acesteia până la epuizarea lor, conform legii penale anterioare, dar şi aplicarea regimului specific, prevăzut de aceeaşi lege, inclusiv sub aspectul revocării ei, astfel că stabilirea şi executarea pedepsei conform prevederilor art. 83 alin. 1 din Codul penal anterior, chiar dacă legea penală mai favorabilă pentru infracţiunea săvârşită în cursul termenului de încercare este legea nouă, corespunde voinţei legiuitorului şi, astfel, nu contravine prevederilor art. 5 din Codul penal actual, în interpretarea constatată a fi constituţională.

Referitor la Decizia nr. 3/2015 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală -, s-a arătat că, deşi completul de judecată al instanţei de apel nu cunoaşte motivele pe care se întemeiază (în lipsa publicării ei până la data pronunţării încheierii de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie), nu poate fi aplicată situaţiei juridice anterior expuse, pe cale de analogie, întrucât decizia respectivă se referă la aplicarea legii penale mai favorabile, conform art. 6 din Codul penal, în cazul unor pedepse definitiv stabilite, indicând mecanismul teoretic de determinare a maximului pedepsei ce constituie, potrivit legii penale noi, aplicată în mod global, termenul de comparaţie, în condiţiile în care nu există o dispoziţie legală care să reglementeze în mod expres acel mecanism, spre deosebire de situaţia juridică cu incidenţă în speţă, pentru care, prin voinţa legiuitorului, a fost stabilit regimul suspendării condiţionate, după intrarea în vigoare a legii penale noi (care nu o mai prevede), inclusiv sub aspectul efectelor revocării acesteia.

III. Dispoziţii legale incidente:

Art. 5 din Codul penal - Aplicarea legii penale mai favorabile până la judecarea definitivă a cauzei

(1) în cazul în care de la săvârşirea infracţiunii până la judecarea definitivă a cauzei au intervenit una sau mai multe legi penale, se aplică legea mai favorabilă.

(2) Dispoziţiile alin. (1) se aplică şi actelor normative ori prevederilor din acestea declarate neconstituţionale, precum şi ordonanţelor de urgenţă aprobate de Parlament cu modificări sau completări ori respinse, dacă în timpul când acestea s-au aflat în vigoare au cuprins dispoziţii penale mai favorabile.”

Decizia nr. 265/2014 a Curţii Constituţionale prin care s-a statuat că dispoziţiile art. 5 din Codul penal sunt constituţionale în măsura în care nu permit combinarea prevederilor din legi succesive în stabilirea şi aplicarea legii penale mai favorabile”.

Art. 15 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal

(1) Măsura suspendării condiţionate a executării pedepsei aplicată în baza Codului penal din 1969 se menţine şi după intrarea în vigoare a Codului penal.

(2) Regimul suspendării condiţionate a executării pedepsei prevăzute la alin. (1), inclusiv sub aspectul revocării sau anulării acesteia, este cel prevăzut de Codul penal din 1969.”

Art. Ş3 alin. 1, 4 din Codul penal anterior

Dacă în cursul termenului de încercare cel condamnat a săvârşit din nou o infracţiune, pentru care s-a pronunţat o condamnare definitivă chiar după expirarea acestui termen, instanţa revocă suspendarea condiţionată, dispunând executarea în întregime a pedepsei, care nu se contopeşte cu pedeapsa aplicată pentru noua infracţiune.

La stabilirea pedepsei pentru infracţiunea săvârşită după rămânerea definitivă a hotărârii de suspendare nu se mai aplică sporul prevăzut de lege pentru recidivă.”

Decizia nr. 1/2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţiile Unite, pronunţată într-un recurs în interesul legii (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 495 din 12 iulie 2011) - în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 83 alin. 1 din Codul penal, stabileşte că: 1. Suspendarea condiţionată a executării nu poate fi dispusă pentru pedeapsa stabilită în cazul săvârşirii în cursul termenului de încercare a unei infracţiuni intenţionate sau praeterintenţionate, pedeapsă la care a fost cumulată o altă pedeapsă, ca urmare a revocării suspendării condiţionate a executării acestei din urmă pedepse, chiar şi în cazul îndeplinirii condiţiilor prevăzute de art. 81 din Codul penal; 2. Suspendarea condiţionată a executării nu poate fi dispusă nici în ceea ce priveşte pedeapsa rezultantă obţinută prin aplicarea mecanismului prevăzut de art. 83 alin. 1 din Codul penal”.

Art. 41 alin. (1) din Codul penal

Există recidivă când, după rămânerea definitivă a unei hotărâri de condamnare la pedeapsa închisorii mai mare de un an şi până la reabilitare sau împlinirea termenului de reabilitare, condamnatul săvârşeşte din nou o infracţiune cu intenţie sau cu intenţie depăşită, pentru care legea prevede pedeapsa închisorii de un an sau mai mare.”

Art. 43 alin. (1) şi (5) din Codul penal

(1) Dacă înainte ca pedeapsa anterioară să fi fost executată sau considerată ca executată se săvârşeşte o nouă infracţiune în stare de recidivă, pedeapsa stabilită pentru aceasta se adaugă la pedeapsa anterioară neexecutată ori la restul rămas neexecutat din aceasta.

(5) Dacă după ce pedeapsa anterioară a fost executată sau considerată ca executată se săvârşeşte o nouă infracţiune în stare de recidivă, limitele speciale ale pedepsei prevăzute de lege pentru noua infracţiune se majorează cu jumătate.”

Art. 44 alin. (1) şi 12) din Codul penal

(1) Există pluralitate intermediară de infracţiuni când, după rămânerea definitivă a unei hotărâri de condamnare şi până la data la care pedeapsa este executată sau considerată executată, condamnatul săvârşeşte din nou o infracţiune şi nu sunt întrunite condiţiile prevăzute de lege pentru starea de recidivă.

(2) în caz de pluralitate intermediară, pedeapsa pentru noua infracţiune şi pedeapsa anterioară se contopesc potrivit dispoziţiilor de la concursul de infracţiuni.”

Art. 39 alin. Ml lit. b) şi d) din Codul penal

(1) În caz de concurs de infracţiuni, se stabileşte pedeapsa pentru fiecare infracţiune în parte şi se aplică pedeapsa, după cum urmează:

b) când s-au stabilit numai pedepse cu închisoare, se aplică pedeapsa cea mai grea, la care se adaugă un spor de o treime din totalul celorlalte pedepse stabilite;

d) când s-au stabilit o pedeapsă cu închisoare şi o pedeapsă cu amendă, se aplică pedeapsa închisorii, la care se adaugă în întregime pedeapsa amenzii.”

Art. 96 alin. (41 şi (5) din Codul penal

(4) Dacă pe parcursul termenului de supraveghere cel condamnat a săvârşit o nouă infracţiune, descoperită până la împlinirea termenului şi pentru care s-a pronunţat o condamnare la pedeapsa închisorii, chiar după expirarea acestui termen, instanţa revocă suspendarea şi dispune executarea pedepsei.

(5) Pedeapsa principală pentru noua infracţiune se stabileşte şi se execută, după caz, potrivit dispoziţiilor referitoare la recidivă sau la pluralitatea intermediară.”

IV. Punctul de vedere al Curţii de Apel Bucureşti - Secţia I penală cu privire la chestiunea de drept a cărei dezlegare se solicită:

Curtea de Apel Bucureşti - Secţia I penală - a sesizat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie cu chestiunea de drept supusă dezlegării, arătând că, în aplicarea dispoziţiilor art. 5 din Codul penal, conform Deciziei nr. 265/2014 a Curţii Constituţionale, în cazul unei pluralităţi de infracţiuni constând într-o infracţiune pentru care, potrivit Codului penal anterior, a fost aplicată, printr-o hotărâre definitivă, o pedeapsă cu suspendarea condiţionată a executării, care, conform art. 41 alin. (1) din Codul penal, nu îndeplineşte condiţiile pentru a constitui primul termen al recidivei postcondamnatorii şi, respectiv, o infracţiune săvârşită în termenul de încercare, anterior datei de 1 februarie 2014, pentru care legea penală mai favorabilă este legea nouă, stabilirea şi executarea pedepsei, în urma revocării suspendării condiţionate, se realizează potrivit dispoziţiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal raportat la art. 83 alin. 1 din Codul penal anterior, iar nu conform dispoziţiilor art. 96 alin. (5) raportat la art. 44 alin. (2) din Codul penal, referitoare la pluralitatea intermediară.

V. Punctul de vedere al părţii cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

Potrivit dispoziţiilor art. 476 alin. (9) din Codul de procedură penală, apărătorul ales al apelantului intimat inculpat G.I. a transmis la dosar un punct de vedere scris privind chestiunea de drept supusă judecăţii, în sensul că în aplicarea dispoziţiilor art. 5 din Codul penal, în mod unitar, conform Deciziei nr. 265/2014 a Curţii Constituţionale, în cazul pluralităţii de infracţiuni constând într-o infracţiune pentru care, potrivit Codului penal anterior, a fost aplicată, printr-o hotărâre definitivă, o pedeapsă cu suspendarea condiţionată a executării, care, conform art. 41 alin. (1) din Codul penal, nu îndeplineşte condiţiile pentru a constitui primul termen al recidivei postcondamnatorii şi, respectiv, o infracţiune săvârşită în termenul de încercare, pentru care legea penală mai favorabilă este legea nouă, stabilirea şi executarea pedepsei în urma revocării suspendării condiţionate se realizează conform dispoziţiilor art. 96 alin. (5) raportat la art. 44 alin. (2) din Codul penal, referitoare la pluritatea intermediară.

VI. Punctele de vedere exprimate de către curţile de apel şi instanţele de judecată arondate

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că la nivelul curţilor de apel şi al instanţelor de judecată arondate s-au conturat următoarele opinii:

În opinia majoritară exprimată s-a susţinut că în aplicarea dispoziţiilor art. 5 din Codul penal, conform Deciziei nr. 265/2014 a Curţii Constituţionale, în cazul pluralităţii de infracţiuni constând într-o infracţiune pentru care, potrivit Codului penal anterior, a fost aplicată, printr-o hotărâre definitivă, o pedeapsă cu suspendarea condiţionată a executării, care, conform art. 41 alin. (1) din Codul penal, nu îndeplineşte condiţiile pentru a constitui primul termen al recidivei postcondamnatorii şi, respectiv, o infracţiune săvârşită în termenul de încercare, pentru care legea penală mai favorabilă este legea nouă, stabilirea şi executarea pedepsei, în urma revocării suspendării condiţionate, se realizează potrivit dispoziţiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal raportat la art. 83 alin. 1 din Codul penal anterior.

În susţinerea acestei opinii s-a avut în vedere că potrivit art. 15 alin. (2) din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, măsura suspendării condiţionale a executării pedepsei aplicată în baza Codului penal anterior se menţine şi după intrarea în vigoare a Codului penal. Regimul suspendării condiţionate a executării pedepsei prevăzut la art. 15 alin. (1) din acelaşi act normativ, inclusiv sub aspectul revocării sau anulării acesteia, este cel prevăzut de Codul penal anterior.

Astfel, s-a considerat că voinţa legiuitorului a fost aceea de a se aplica art. 15 alin. (2) din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal raportat la art. 83 din Codul penal anterior, în sensul revocării suspendării condiţionate, ca efect al săvârşirii unei noi infracţiuni în termenul de încercare, fără a se analiza dacă sunt îndeplinite condiţiile pentru primul termen al recidivei, potrivit art. 41 alin. (1) din Codul penal.

Totodată, s-a arătat că art. 15 alin. (2) din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal este o dispoziţie tranzitorie, o normă specială, astfel că este obligatorie aplicarea acestui text legal, indiferent dacă noua infracţiune este comisă în stare de recidivă postcondamnatorie sau pluralitate intermediară. Câtă vreme norma specială nu face distincţie între cele două forme ale pluralităţii de infracţiuni, este obligatorie aplicarea aceluiaşi regim sancţionator.

De asemenea, în sprijinul acestei opinii s-a menţionat că regimul revocării suspendării condiţionate şi tratamentul sancţionator care se aplică în caz de revocare reprezintă un aspect total distinct de regimul şi tratamentul sancţionator al recidivei postcondamnatorii. Potrivit art. 83 din Codul penal anterior, care se aplică ori de câte ori un inculpat va comite o infracţiune în termenul de încercare stabilit potrivit art. 82 din Codul penal anterior (art. 15 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal fiind destul de clar în această privinţă), instanţa revocă suspendarea condiţionată şi dispune executarea în întregime a pedepsei, care nu se contopeşte cu pedeapsa aplicată pentru noua infracţiune.

Aşadar, s-a arătat că noul Cod penal, spre deosebire de Codul penal anterior, nu mai reglementează instituţia suspendării condiţionate a executării pedepsei, astfel că în lipsa oricărei dispoziţii legale contrare acesteia nu îi pot fi aplicate, prin analogie, dispoziţiile din Codul penal actual, referitoare la regimul suspendării sub supraveghere, inclusiv sub aspectul relevant, în speţă, al efectelor revocării acesteia, motiv pentru care, într-o astfel de ipoteză, s-a apreciat că stabilirea şi executarea pedepsei nu se pot realiza în condiţiile art. 96 alin. (5) din Codul penal.

De asemenea, s-a evidenţiat că sunt aplicabile dispoziţiile art. 15 alin. (2) din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal prin care legiuitorul a reglementat în mod expres situaţiile tranzitorii referitoare la regimul suspendării condiţionate a executării pedepsei, aplicate în baza Codului penal anterior, inclusiv sub aspectul revocării acesteia, iar normele tranzitorii produc efecte, chiar şi după pronunţarea Deciziei nr. 265/2014 a Curţii Constituţionale, nefiind aşadar incidente prevederile art. 96 alin. (5) raportat la art. 44 alin. (2) din Codul penal.

De altfel, s-a menţionat că art. 15 alin. (2) din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal face referire la regimul sancţionator aplicabil în această situaţie. În acest sens, s-a avut în vedere că legiuitorul a prevăzut în mod expres în art. 15 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal dispoziţii tranzitorii specifice instituţiei suspendării condiţionate a executării pedepsei, care nu mai este reglementată în Codul penai actual, dispoziţii potrivit cărora măsura suspendării condiţionate a executării pedepsei se menţine şi după intrarea în vigoare a noului Cod penal şi regimul suspendării condiţionate, inclusiv sub aspectul revocării sau anulării acesteia, este cel prevăzut de Codul penal anterior.

În raport cu aceste dispoziţii, s-a apreciat că temeiul legal al revocării suspendării condiţionate, ca efect al săvârşirii unei noi infracţiuni în perioada termenului de încercare, îl constituie dispoziţiile art. 83 alin. 1 din Codul penal anterior, iar tratamentul sancţionator este cel reglementat de dispoziţiile Codului penal anterior.

Totodată, s-a argumentat, în sprijinul aceleiaşi opinii, că prevederile art. 15 alin. (2) din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal raportate la art. 83 alin. 1 din Codul penal anterior au caracterul unei norme tranzitorii speciale, care derogă de la dispoziţiile art. 96 alin. (5) raportat la art. 44 alin. (2) din Cod penal - norme cu caracter general.

De asemenea, s-a mai menţionat în punctele de vedere transmise în cauză că relevantă în dezlegarea chestiunii de drept în discuţie este Decizia nr. 3 din 16 februarie 2015 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală -, dată în aplicarea art. 6 din Codul penal, în motivarea acestei decizii arătându-se că, dispoziţiile art. 15 alin. (2) vizează revocările sau anulările de suspendare condiţionată a executării pedepsei susceptibile de a fi dispuse după intrarea în vigoare a noului Cod penal şi nu acele revocări sau suspendări dispuse cu caracter definitiv sub imperiul legii vechi.” Aşadar, regimul sancţionator al pluralităţii intermediare este avut în vedere doar în cazul aplicării art. 6 din Cod penal, al pedepselor definitiv aplicate sub imperiul Codului penal anterior.

În cea de a două opinie exprimată s-a apreciat că în aplicarea dispoziţiilor art. 5 din Codul penal, conform Deciziei nr. 265/2014 a Curţii Constituţionale, în cazul pluralităţii de infracţiuni constând într-o infracţiune pentru care, potrivit Codului penal anterior, a fost aplicată, printr-o hotărâre definitivă, o pedeapsă, cu suspendarea condiţionată a executării, care, conform art. 41 alin. (1) din Codul penal, nu îndeplineşte condiţiile pentru a constitui primul termen al recidivei postcondamnatorii şi, respectiv, o infracţiune săvârşită în termenul de încercare, pentru care legea penală mai favorabilă este legea nouă, stabilirea fi executarea pedepsei, în urma revocării suspendării condiţionate, se realizează conform art. 96 alin. (5) raportat la art. 44 alin. (2) din Codul penal, referitoare la pluritatea intermediară.

În susţinerea acestei opinii s-au arătat următoarele:

Criteriile care stau la baza determinării caracterului mai favorabil” - cuantumul şi conţinutul pedepselor, condiţiile de incriminare, cauzele care exclud sau înlătură responsabilitatea, influenţa circumstanţelor atenuante sau agravante, normele privitoare la participare, tentativă, recidivă etc. - au în vedere atât condiţiile de incriminare, de tragere la răspundere penală, cât şi condiţiile referitoare la pedeapsă.

Potrivit dispoziţiilor art. 96 alin. (5) din Codul penal, referitoare la revocarea suspendării executării pedepsei sub supraveghere pedeapsa principală pentru noua infracţiune se stabileşte şi se execută, după caz, potrivit dispoziţiilor referitoare la recidivă sau la pluralitate intermediară”.

Există pluralitate intermediară de infracţiuni (art. 44 din Codul penal) când după rămânerea definitivă a unei hotărâri de condamnare şi până la data la care pedeapsa este executată sau considerată ca executată, condamnatul săvârşeşte din nou o infracţiune şi nu sunt întrunite condiţiile prevăzute de lege pentru starea de recidivă.

S-a precizat că, atunci când ambii termeni ai recidivei sunt reprezentaţi de infracţiuni comise anterior intrării în vigoare a noului Cod penal, judecarea infracţiunii care constituie al doilea termen făcându-se potrivit legii noi, în stabilirea legii penale mai favorabile se va ţine seama de modificarea limitelor de pedeapsă pentru infracţiunile care formează cei doi termeni ai recidivei, a condiţiilor de existenţă ale recidivei (majorarea limitei de pedeapsă în ce priveşte primul termen, de la peste 6 luni la peste 1 an, respectiv de la peste 1 an, cât prevede art. 37 din Cod penal anterior, la cel puţin 1 an în noua reglementare, pentru al doilea termen), dar şi de modificarea tratamentului sancţionator prevăzut pentru formele recidivei, respectiv pluralitatea de infracţiuni, în condiţiile în care nu sunt întrunite condiţiile referitoare la primul sau al doilea termen al recidivei.

VII. Opinia specialiştilor consultaţi

În conformitate cu dispoziţiile art. 476 alin. (1) raportat la art. 473 alin. (5) din Codul de procedură penală, a fost solicitată opinia specialiştilor în drept penal asupra chestiunii de drept ce formează obiectul sesizării, însă nu au fost depuse puncte de vedere în cauză.

VIII. Jurisprudenţa naţională în materie:

În materialul transmis de curţile de apel care au comunicat puncte de vedere asupra problemei de drept în discuţie au fost identificate hotărâri judecătoreşti în această materie, acestea fiind ataşate la dosarul cauzei.

IX. În jurisprudenţa Curţii Constituţionale a fost identificată Decizia nr. 648 din 11 noiembrie 2014, pronunţată de Curtea Constituţională, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 30 din 14 ianuarie 2015, prin care a fost respinsă, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Judecătoria Făget, din oficiu, în Dosarul nr. 129/832/2014 şi s-a statuat că dispoziţiile art. 15 alin. (2) din Legea nr. 187/2012

pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.

X. Punctul de vedere al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - a propus următoarea soluţie cu privire la chestiunile de drept ce fac obiectul sesizării:

În aplicarea dispoziţiilor art. 5 din Codul penal, conform Deciziei nr. 265/2014 a Curţii Constituţionale, în cazul pluralităţii de infracţiuni constând într-o infracţiune pentru care, potrivit Codului penal anterior, a fost aplicată, printr-o hotărâre definitivă, o pedeapsă cu suspendarea condiţionată a executării, care, conform art. 41 alin. (1) din Codul penal, nu îndeplineşte condiţiile pentru a constitui primul termen al recidivei postcondamnatorii şi, respectiv, o infracţiune săvârşită în termenul de încercare, pentru care legea penală mai favorabilă este legea nouă, stabilirea şi executarea pedepsei, în urma revocării suspendării condiţionate, se realizează potrivit dispoziţiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal raportat la art. 83 alin. 1 din Codul penal anterior.

XI. Raportul asupra chestiunii de drept supusă dezlegării

Referitor la chestiunea de drept a cărei dezlegare se solicită, opinia judecătorului-raportor a fost în sensul că, în aplicarea dispoziţiilor art. 5 din Codul penal, conform Deciziei nr. 265/2014 a Curţii Constituţionale, în cazul unei pluralităţi de infracţiuni constând într-o infracţiune pentru care, potrivit Cod penal anterior, a fost aplicată, printr-o hotărâre definitivă, o pedeapsă cu suspendarea condiţionată a executării, care, conform art. 41 alin. (1) din Codul penal, nu îndeplineşte condiţiile pentru a constitui primul termen al recidivei postcondamnatorii şi, respectiv, o infracţiune săvârşită în termenul de încercare, anterior datei de 1 februarie 2014, pentru care legea penală mai favorabilă este legea nouă, stabilirea şi executarea pedepsei, în urma revocării suspendării condiţionate, se realizează potrivit dispoziţiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal raportat la art. 83 alin. 1 din Codul penal anterior, iar nu conform dispoziţiilor art. 96 alin. (5) raportat la art. 44 alin. (2) din Codul penal, referitoare la pluralitatea intermediară.

XII. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

Examinând sesizarea formulată de Curtea de Apel Bucureşti în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, raportul întocmit de judecătorul-raportor şi chestiunea de drept ce se solicita a fi dezlegată, reţine următoarele:

Reglementând condiţiile de admisibilitate a sesizării în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unei chestiuni de drept, legiuitorul a stabilit prin dispoziţiile art. 475 din Codul de procedură penală posibilitatea Înaltei Curţi, a curţii de apel şi a tribunalului, învestite cu soluţionarea unei cauze în ultimă instanţă, care constată, în cursul judecăţii, existenţa unei chestiuni de drept de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei şi asupra căreia instanţa nu a statuat încă printr-o hotărâre prealabilă sau printr-un recurs în interesul legii şi nici nu face obiectul unui asemenea recurs, să sesizeze Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prin care să se dea rezolvare de principiu respectivei probleme de drept.

Astfel, sesizarea completului competent să pronunţe hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, pentru a fi admisibilă, trebuie să îndeplinească cumulativ mai multe cerinţe, respectiv să fie solicitată într-o cauză aflată în curs de judecată în ultimă instanţă pe rolul uneia dintre instanţele prevăzute de art. 475 din Codul de procedură penală, obiectul acesteia să vizeze o chestiune de drept de care depinde soluţionarea pe fond a cauzei, iar problema de drept să nu fi fost dezlegată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin mecanismele legale ce asigură interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către instanţele judecătoreşti şi nici să nu facă obiectul unui recurs în interesul legii.

În cauză, Curtea de Apel Bucureşti a fost învestită cu soluţionarea unei pricini în ultimă instanţă, respectiv apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti şi de inculpatul G.I. Împotriva Sentinţei penale nr. 2.668 din data de 13 noiembrie 2014, pronunţată de Tribunalul Bucureşti - Secţia I penală - în Dosarul nr. 26.687/3/2014.

Obiectul sesizării vizează o chestiune de drept de care depinde soluţionarea în apel a cauzei, astfel că interpretarea textelor legale are efect direct cu privire la soluţionarea pe fond a cauzei, întrucât, prin sentinţa penală pronunţată de prima instanţă, au fost considerate incidente prevederile art. 44 alin. (2) din Codul penal, referitoare la pluralitatea intermediară, iar în apelul Parchetului se susţine incidenţa dispoziţiilor art. 83 alin. 1 din Codul penal anterior, a căror aplicare este independentă de reţinerea sau nu a stării de recidivă postcondamnatorie.

Prin Decizia nr. 11 din 2 iunie 2014, pronunţată de Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, s-a statuat că admisibilitatea sesizării în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile este condiţionată, atât în cazul în care vizează o normă de drept material, cât şi atunci când priveşte o dispoziţie de drept procesual, de împrejurarea ca interpretarea dată de instanţa supremă să aibă consecinţe juridice asupra modului de rezolvare a fondului cauzei.

De asemenea, chestiunea de drept cu care a fost sesizată instanţa supremă nu a primit o rezolvare printr-o hotărâre prealabilă sau printr-un recurs în interesul legii şi nici nu face, în prezent, obiectul unui recurs în interesul legii.

Pe fondul chestiunii de drept a cărei dezlegare se cere, se reţin următoarele:

Potrivit art. 15 alin. (1) din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, măsura suspendării condiţionate a executării pedepsei aplicată în baza Codului penal anterior se menţine şi după intrarea în vigoare a Codului penal.

În conformitate cu alineatul ultim al textului de lege menţionat, regimul suspendării condiţionate a executării pedepsei prevăzute la alin. (1), inclusiv sub aspectul revocării sau anulării acesteia, este cel prevăzut de Codul penal anterior.

Dispoziţia legală menţionată vizează, exclusiv, revocarea sau anularea suspendării condiţionate a executării pedepsei ce urmează a fi dispusă după intrarea în vigoare a noului Cod penal. Astfel, alin. (2) al textului de lege menţionat face trimitere la alin. (1), iar acesta din urmă se referă la o pedeapsă cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei, aplicată potrivit art. 81 din Codul penal anterior, menţinută după intrarea în vigoare a noului Cod penal. Aşadar, conform alin. (2) al textului de lege mai sus menţionat, pedeapsa cu suspendarea condiţionată a executării, deşi menţinută, va putea fi revocată sau anulată, fiind supusă regimului suspendării condiţionate a executării pedepsei din legea anterioară (în acelaşi sens, s-a exprimat şi doctrina)1. De asemenea, din considerentele deciziei Curţii Constituţionale nr. 648/20142, prin care s-a respins excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, rezultă că regimul revocării suspendării condiţionate a executării pedepsei prevăzut în Codul penal anterior şi regula cumulului aritmetic reglementată în art. 83 din Codul penal anterior, prin derogare de la dispoziţiile Codului penal anterior, care stabileau tratamentul sancţionator al recidivei postcondamnatorii, sunt aplicabile doar în ipoteza în care revocarea operează după intrarea în vigoare a Codului penal, respectiv în cauze aflate în curs de judecată.

 

1 Florin Streteanu, Aplicarea în timp a legii penale, Material distribuit participanţilor la Conferinţa naţională în domeniul noului Cod penal, 3-4 martie 2014

2 Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 30 din 14 ianuarie 2015

 

Cu privire la dispoziţiile art. 15 alin. (2) din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, instanţa de contencios constituţional, a statuat că, din perspectiva aplicării legii penale în timp, este justificat ca regimul suspendării condiţionate a executării pedepsei, precum şi motivele care pot duce la revocarea măsurii să fie supuse legii în vigoare de la momentul aplicării acestuia.”

Prin aceeaşi decizie a Curţi Constituţionale s-a stabilit că art. 96 alin. (5) din Codul penal, care prevede că pedeapsa principală pentru noua infracţiune, în cazul revocării suspendării executării pedepsei sub supraveghere, se stabileşte şi se execută, după caz, potrivit dispoziţiilor referitoare la recidivă sau la pluralitatea intermediară, nu poate fi considerat lege penală mai favorabilă în raport cu vechea reglementare a suspendării condiţionate a executării pedepsei, ci doar în ceea ce priveşte, eventual, vechea reglementare a suspendării executării pedepsei sub supraveghere.

Aşadar, prin art. 15 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, legiuitorul a prezumat că suspendarea condiţionată a executării pedepsei aplicată în condiţiile reglementării anterioare este mai favorabilă, nefiind necesară modificarea acesteia ca urmare a intrării în vigoare a noului Cod penal, care nu mai prevede o astfel de modalitate de executare a pedepsei.

Prin urmare, noul Cod penal, spre deosebire de Codul penal anterior, nu mai reglementează instituţia suspendării condiţionate a executării pedepsei, astfel că, în lipsa oricărei dispoziţii legale contrare, acesteia nu îi pot fi aplicate, prin analogie, dispoziţiile din noul Cod penal referitoare la regimul suspendării sub supraveghere, inclusiv sub aspectul revocării, motiv pentru care, într-o astfel de ipoteză, stabilirea şi executarea pedepsei nu se pot realiza în condiţiile art. 96 alin. (5) din Codul penal.

Pentru rezolvarea situaţiilor juridice determinate de împrejurarea că, la data intrării în vigoare a noului Cod penal, produceau efecte hotărâri definitive de suspendare condiţionată a executării unor pedepse aplicate conform Codului penal anterior, legiuitorul a prevăzut, în mod expres, în art. 15 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, dispoziţii tranzitorii specifice acestei instituţii, potrivit cărora, pe de o parte, măsura suspendării condiţionate a executării pedepsei aplicată în baza Codului penal anterior se menţine şi după intrarea în vigoare a noului Cod penal iar, pe de altă parte, regimul suspendării condiţionate, inclusiv sub aspectul revocării sau anulării acesteia, este cel prevăzut de Codul penal anterior,

Drept urmare, din conţinutul art. 15 alin. (2) din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal rezultă că temeiul legal al revocării suspendării condiţionate, ca efect al săvârşirii unei noi infracţiuni în cursul termenului de încercare, chiar dacă pentru infracţiunea respectivă legea penală mai favorabilă este legea nouă, îl constituie, potrivit voinţei legiuitorului, art. 83 alin. 1 din Codul penal anterior, fără a putea face distincţie între dispoziţia de revocare şi tratamentul sancţionator impus de acelaşi text de lege.

Pe cale de consecinţă, în ipoteza revocării suspendării, tratamentul sancţionator nu poate fi decât acela reglementat de art. 83 din Codul penal anterior (care nu era diferit după cum noua infracţiune era săvârşită în stare de recidivă postcondamnatorie sau în stare de pluralitate intermediară), nefiind de acceptat revocarea suspendării condiţionate pe un temei (cel din Codul penal anterior) şi stabilirea pedepsei de executat, în urma acestei revocări, pe un alt temei (cel din noul Cod penal), întrucât s-ar ajunge la crearea unei lex tertia, pe cale de interpretare judecătorească.

Ca atare, aplicarea tratamentului sancţionator prevăzut de art. 83 alin. 1 din Codul penal anterior (care presupune executarea în întregime a pedepsei în privinţa căreia s-a dispus revocarea suspendării condiţionate, alături de pedeapsa aplicată pentru noua infracţiune, chiar dacă nu sunt îndeplinite, conform legii penale noi, condiţiile recidivei postcondamnatorii, ci acelea ale pluralităţii intermediare) nu contravine Deciziei Curţii Constituţionale nr. 265/2014.

Conform considerentelor Deciziei nr. 265/2014 (paragrafele 42, 44, 49), Curtea Constituţională a statuat că dispoziţiile art. 5 din Codul penal contravin prevederilor art. 1 alin. (4) şi art. 61 alin. (1) din Constituţia României, republicată, privind separaţia şi echilibrul puterilor în stat şi, respectiv, rolul Parlamentului de unică autoritate legiuitoare a ţării, în cazul interpretării lor în sensul că ar permite instanţelor de judecată, în determinarea legii penale mai favorabile, să combine dispoziţiile Codului penal anterior cu cele ale Codului penal în vigoare, menţionând apoi, prin citarea jurisprudenţei sale anterioare, că, în activitatea de interpretare a legii, judecătorul trebuie să realizeze un echilibru între spiritul şi litera legii, între exigenţele de redactare şi scopul urmărit de legiuitor, fără a avea însă competenţa de a legifera, prin substituirea autorităţii competente în acest domeniu, iar, în continuare, că, prin combinarea dispoziţiilor penale din mai multe legi succesive, se creează, pe cale judiciară, o a treia lege, care neagă raţiunea de politică penală concepută de legiuitor.

Totodată, se impune precizarea că interdicţia creării unei lex tertia consacrată de decizia menţionată se referă, exclusiv, la interpretarea pe cale judiciară, vizând instanţele de judecată, iar nu şi legiuitorul (paragrafele 45 şi 49 ale Deciziei nr. 265/2014 a Curţii Constituţionale).

Cu privire la măsura suspendării condiţionate, s-a menţionat că noua politică penală concepută de legiuitor (care nu a mai reglementat în Codul penal actual instituţia respectivă) se reflectă în dispoziţiile art. 15 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, care prevăd, prin norme clare, nesusceptibile de interpretări din partea instanţelor judecătoreşti, menţinerea efectelor acesteia. până la epuizarea lor, conform legii penale vechi, dar şi aplicarea regimului specific, prevăzut de aceeaşi lege. inclusiv sub aspectul revocării ei. astfel ca stabilirea şi executarea pedepsei conform prevederilor art. 83 alin. 1 din Codul penal anterior, chiar dacă legea penală mai favorabilă pentru infracţiunea săvârşită în cursul termenului de încercare este legea nouă, corespunde voinţei legiuitorului şi, astfel, nu contravine prevederilor art. 5 din Codul penai actual, în interpretarea constatată a fi constituţională.

Decizia nr. 3/2015 a Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nu poate fi aplicată situaţiei juridice anterior expuse pe cale de analogie, întrucât se referă la aplicarea legii penale mai favorabile, conform art. 6 din Codul penal, în cazul unor pedepse definitiv stabilite, indicând mecanismul teoretic de determinare a maximului pedepsei ce constituie, potrivit legii penale noi aplicate în mod global, termenul de comparaţie, în condiţiile în care nu sunt aplicabile prevederile art. 15 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal şi nu există o dispoziţie legală care să reglementeze în mod expres acel mecanism, spre deosebire de situaţia juridică cu incidenţă în speţă, pentru care, prin voinţa legiuitorului, a fost stabilit regimul suspendării condiţionate după intrarea în vigoare a legii penale noi (care nu o mai prevede), inclusiv sub aspectul efectelor revocării acesteia.

Un ultim argument este cel care rezultă din expunerea de motive a Legii nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, şi anume că raţiunea introducerii dispoziţiilor privind aplicarea şi executarea sancţiunilor penale a fost exclusiv aceea a eliminării, în situaţii tranzitorii, a controverselor privind dispoziţiile care reglementează efectele condamnărilor vizate de reformularea condiţiilor de existenţă a recidivei şi a tratamentului sancţionator.

Prin urmare, în aplicarea dispoziţiilor art. 5 din Codul penal, conform Deciziei nr. 265/2014 a Curţii Constituţionale, în cazul unei pluralităţi de infracţiuni constând într-o infracţiune pentru care, potrivit Codului penal anterior, a fost aplicată, printr-o hotărâre definitivă, o pedeapsă cu suspendarea condiţionată a executării, care, conform art. 41 alin. (1) din Codul penal, nu îndeplineşte condiţiile pentru a constitui primul termen al recidivei postcondamnatorii şi, respectiv, o infracţiune săvârşită în termenul de încercare, anterior datei de 1 februarie 2014, pentru care legea penală mai favorabilă este legea nouă, stabilirea şi executarea pedepsei, în urma revocării suspendării condiţionate, se realizează potrivit dispoziţiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal raportat la art. 83 alin. 1 din Codul penal anterior, iar nu conform dispoziţiilor art. 96 alin. (5) raportat la art. 44 alin. (2) din Codul penal, referitoare la pluralitatea intermediară.

Pentru considerentele expuse, se va admite sesizarea formulată de Curtea de Apel Bucureşti - Secţia I penală - în Dosarul nr. 26.687/3/2014 prin care se solicită pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea de principiu a problemei de drept: dacă în aplicarea dispoziţiilor art. 5 din Codul penal, conform Deciziei nr. 265/2014 a Curţii Constituţionale, în cazul pluralităţii de infracţiuni constând într-o infracţiune pentru care, potrivit Codului penal anterior, a fost aplicată, printr-o hotărâre definitivă, o pedeapsă cu suspendarea condiţionată a executării care, conform art. 41 alin. (1) din Codul penal, nu îndeplineşte condiţiile pentru a constitui primul termen al recidivei postcondamnatorii şi, respectiv, o infracţiune săvârşită în termenul de încercare, pentru care legea penală mai favorabilă este legea nouă, stabilirea şi executarea pedepsei, în urma revocării suspendării condiţionate, se realizează potrivit dispoziţiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal raportat la art. 83 alin. 1 din Codul penal anterior sau conform dispoziţiilor art. 96 alin. (5) raportat la art. 44 alin. (2) din Codul penal, referitoare la pluralitatea intermediară.”

Va stabili că în aplicarea dispoziţiilor art. 5 din Codul penal, conform Deciziei nr. 265/2014 a Curţii Constituţionale, în cazul pluralităţii de infracţiuni constând într-o infracţiune pentru care, potrivit Codului penal anterior, a fost aplicată, printr-o hotărâre definitivă, o pedeapsă cu suspendarea condiţionată a executării, care, conform art. 41 alin. (1) din Codul penal, nu îndeplineşte condiţiile pentru a constitui primul termen al recidivei postcondamnatorii şi, respectiv, o infracţiune săvârşită în termenul de încercare, pentru care legea penală mai favorabilă este legea nouă, stabilirea şi executarea pedepsei, în urma revocării suspendării condiţionate, se realizează potrivit dispoziţiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal raportat la art. 83 alin. (1) din Codul penal anterior.

În consecinţă, în temeiul art. 475 şi art. 477 din Codul de procedură penală,

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

În numele legii

DECIDE:

Admite sesizarea formulată de Curtea de Apel Bucureşti - Secţia I penală în Dosarul nr. 26.687/3/2014, prin care se solicită pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea de principiu a problemei de drept: dacă în aplicarea dispoziţiilor art. 5 din Codul penal, conform Deciziei nr. 265/2014 a Curţii Constituţionale, în cazul pluralităţii de infracţiuni constând într-o infracţiune pentru care, potrivit Codului penal anterior, a fost aplicată, printr-o hotărâre definitivă, o pedeapsă cu suspendarea condiţionată a executării care, conform art. 41 alin. (1) din Codul penal, nu îndeplineşte condiţiile pentru a constitui primul termen al recidivei postcondamnatorii şi, respectiv, o infracţiune săvârşită în termenul de încercare, pentru care legea penală mai favorabilă este legea nouă, stabilirea şi executarea pedepsei, în urma revocării suspendării condiţionate, se realizează potrivit dispoziţiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal raportat la art. 83 alin. 1 din Codul penal anterior sau conform dispoziţiilor art. 96 alin. (5) raportat la art. 44 alin. (2) din Codul penal, referitoare la pluralitatea intermediară.”

Stabileşte că în aplicarea dispoziţiilor art. 5 din Codul penal, conform Deciziei nr. 265/2014 a Curţii Constituţionale, în cazul pluralităţii de infracţiuni constând într-o infracţiune pentru care, potrivit Codului penal anterior, a fost aplicata, printr-o hotărâre definitivă, o pedeapsă cu suspendarea condiţionată a executării care, conform art. 41 alin. (1) din Codul penal, nu îndeplineşte condiţiile pentru a constitui primul termen al recidivei postcondamnatorii şi, respectiv, o infracţiune săvârşită în termenul de încercare, pentru care legea penală mai favorabilă este legea nouă, stabilirea şi executarea pedepsei, în urma revocării suspendării condiţionate, se realizează potrivit dispoziţiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal raportat la art. 83 alin. 1 din Codul penal anterior.

Obligatorie de la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, potrivit art. 477 alin. (3) din Codul de procedură penală.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 6 mai 2015.

 

PREŞEDINTELE SECŢIEI PENALE A ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

judecător MIRELA SORINA POPESCU

Magistrat-asistent,

Claudia Nicoleta Nedelea

 


Copyright 1998-2015 DSC.NET   All rights reserved.