MONITORUL OFICIAL AL ROMÂNIEI Nr. 415/2015

MONITORUL OFICIAL AL ROMÂNIEI

 

P A R T E A  I

Anul 183 (XXVII) - Nr. 415         LEGI, DECRETE, HOTĂRÂRI ŞI ALTE ACTE         Joi, 11 iunie 2015

 

SUMAR

 

LEGI ŞI DECRETE

 

142. - Lege pentru aprobarea Ordonanţei Guvernului nr. 27/2014 privind finanţarea instituţiilor de învăţământ superior militar, de informaţii, de ordine publică şi de securitate naţională

 

526. - Decret privind promulgarea Legii pentru aprobarea Ordonanţei Guvernului nr. 27/2014 privind finanţarea instituţiilor de învăţământ superior militar, de informaţii, de ordine publică şi de securitate naţională

 

DECIZII ALE CURŢII CONSTITUŢIONALE

 

Decizia nr. 190 din 31 martie 2015 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 15 din Decretul-lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum şi celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri

 

Decizia nr. 192 din 31 martie 2015 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 271 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 34/2006 privind atribuirea contractelor de achiziţie publică, a contractelor de concesiune de lucrări publice şi a contractelor de concesiune de servicii

 

Decizia nr. 216 din 2 aprilie 2015 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 200 alin, (3) din Codul de procedură civilă

 

Decizia nr. 234 din 7 aprilie 2015 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 10 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal

 

Decizia nr. 263 din 23 aprilie 2015 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 96 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor

 

ACTE ALE ORGANELOR DE SPECIALITATE ALE ADMINISTRAŢIEI PUBLICE CENTRALE

 

            741. - Ordin al ministrului energiei, întreprinderilor mici şi mijlocii şi mediului de afaceri privind aprobarea Procedurii de implementare a schemei transparente de ajutor de minimis prevăzute în cadrul Programului pentru dezvoltarea abilităţilor antreprenoriale în rândul tinerilor şi facilitarea accesului la finanţare – START

 

LEGI SI DECRETE

PARLAMENTUL ROMÂNIEI

CAMERA DEPUTAŢILOR

SENATUL

 

LEGE

pentru aprobarea Ordonanţei Guvernului nr. 27/2014 privind finanţarea instituţiilor de învăţământ superior militar, de informaţii, de ordine publică şi de securitate naţională

 

Parlamentul României adoptă prezenta lege.

 

Articol unic. - Se aprobă Ordonanţa Guvernului nr. 27 din 28 august 2014 privind finanţarea instituţiilor de învăţământ superior militar, de informaţii, de ordine publică şi de securitate naţională, adoptată în temeiul art. 1 pct. VIII. 2 din Legea nr. 119/2014 privind abilitarea Guvernului de a emite ordonanţe şi publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 638 din 29 august 2014, cu următoarele modificări şi completări:

1. La articolul 2, alineatul (1) se modifică şi va avea următorul cuprins:

Art. 2. - (1) Veniturile proprii ale instituţiilor de învăţământ superior provin din; încasări din prestări de servicii de educaţie, cercetare-dezvoltare, transfer tehnologic, formare profesională şi culturală, sume obţinute pe bază de contracte câştigate în urma unor competiţii publice, liberalităţi, sponsorizări, dobânzi, taxe, fonduri asigurate în baza unor parteneriate internaţionale pentru organizarea de programe de educaţie şi formare profesională, încasări din activităţi editoriale, din prestări servicii şi închirieri de bunuri, valorificări de bunuri, sume alocate de la bugetul de stat, prin bugetele instituţiilor în subordinea cărora funcţionează, fonduri externe nerambursabile, alte venituri conform legii.”

2. După articolul 2 se introduce un nou articol, articolul 21, cu următorul cuprins:

Art. 21. - (1) Prin derogare de la prevederile art. 47 alin. (6) din Legea nr. 500/2002 privind finanţele publice, cu modificările şi completările ulterioare, bunurile şi serviciile de natura echipamentului studenţilor şi promoţiilor de absolvenţi din instituţiile de învăţământ superior militar, de informaţii, de ordine publică şi de securitate naţională, necesare desfăşurării activităţilor prevăzute la art. 2 alin. (2) lit. a) pct. (i), lit. d) şi lit. e) pct. (iii) şi (iv), pot fi achiziţionate şi de organele de specialitate ale administraţiei publice centrale şi ale altor instituţii publice din sistemul de apărare, ordine publică şi securitate naţională, din bugetele proprii.

(2) Bunurile şi serviciile prevăzute la alin. (1) pot fi utilizate, cu titlu gratuit, de către instituţiile de învăţământ superior militar, de informaţii, de ordine publică şi de securitate naţională, în condiţiile protocoalelor încheiate în acest sens.”

 

Această lege a fost adoptată de Parlamentul României, cu respectarea prevederilor art. 75 şi ale art. 76 alin. (2) din Constituţia României, republicată.

 

PREŞEDINTELE CAMEREI DEPUTAŢILOR

VALERIU-ŞTEFAN ZGONEA

PREŞEDINTELE SENATULUI

CĂLIN-CONSTANTIN- ANTON POPESCU-TĂRICEANU

 

Bucureşti, 10 iunie 2015.

Nr. 142.

 

PREŞEDINTELE ROMÂNIEI

DECRET

privind promulgarea Legii pentru aprobarea Ordonanţei Guvernului nr. 27/2014 privind finanţarea instituţiilor de învăţământ superior militar, de informaţii, de ordine publică şi de securitate naţională

În temeiul prevederilor art. 77 alin. (1) şi ale art. 100 alin. (1) din Constituţia României, republicată,

 

Preşedintele României decretează:

 

Articol unic. - Se promulgă Legea pentru aprobarea Ordonanţei Guvernului nr. 27/2014 privind finanţarea instituţiilor de învăţământ superior militar, de informaţii, de ordine publică şi de securitate naţională şi se dispune publicarea acestei legi în Monitorul Oficial al României, Partea I.

 

PREŞEDINTELE ROMÂNIEI

KLAUS-WERNER IOHANNIS

 

Bucureşti, 9 iunie 2015.

Nr. 526.

 

DECIZII ALE CURŢII CONSTITUŢIONALE

 

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

DECIZIA Nr. 190

din 31 martie 2015

referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 15 din Decretul-lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum şi celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri

 

Augustin Zegrean - preşedinte

Valer Dorneanu - judecător

Petre Lăzăroiu - judecător

Mircea Ştefan Minea - judecător

Daniel Marius Morar - judecător

Mona-Maria Pivniceru - judecător

Puskás Valentin Zoltán - judecător

Simona-Maya Teodoroiu - judecător

Tudorel Toader - judecător

Simina Popescu - magistrat-asistent

 

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Antonia Constantin.

 

1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 15 din Decretul-lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum şi celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, excepţie ridicată de Bajusz Istvan Zoltán în Dosarul nr. 10.501/117/2013 al Tribunalului Cluj - Secţia mixtă de contencios administrativ şi fiscal, de conflicte de muncă şi asigurări sociale şi care formează obiectul Dosarului nr. 838D/2014 al Curţii Constituţionale,

2. La apelul nominal lipsesc părţile, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită.

3. Magistratul-asistent referă asupra cauzei şi arată că la dosar autorul excepţiei a transmis note scrise prin care solicită admiterea excepţiei de neconstituţionalitate.

4. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate, ca neîntemeiată, sens în care precizează că stabilirea condiţiilor de acordare a măsurilor reparatorii pentru victimele regimului comunist reprezintă opţiunea legiuitorului. De asemenea, susţinerile autorului excepţiei vizează, în realitate, modificarea soluţiei legislative potrivit căreia drepturile prevăzute în Decretul-lege nr. 118/1990 se acordă de la data de întâi a lunii următoare depunerii cererii, ceea ce excedează controlului de constituţionalitate.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, reţine următoarele:

5. Prin încheierea din 6 iunie 2014, pronunţată în Dosarul nr. 10.501/117/2013, Tribunalul Cluj - Secţia mixtă de contencios administrativ şi fiscal, de conflicte de muncă şi asigurări sociale a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 15 din Decretul-lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum şi celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri. Excepţia a fost ridicată de Bajusz Istvan Zoltán într-o cauză având ca obiect obligaţia de a face.

6. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorul acesteia susţine, în esenţă, că prevederile art. 15 din Decretul-lege nr. 118/1990 încalcă art. 16 din Constituţie, deoarece drepturile prevăzute de actul normativ menţionat sunt recunoscute doar de la data înregistrării cererii, iar nu de la data intrării în vigoare a legii. Consideră că aceste drepturi ar trebui considerate imprescriptibile şi acordate de la data intrării în vigoare a Decretului-lege nr. 118/1990, invocând în acest sens obligaţia Parlamentului de a armoniza legislaţia naţională cu cea europeană şi internaţională În care România este parte”.

7. Tribunalul Cluj - Secţia mixtă de contencios administrativ şi fiscal, de conflicte de muncă şi asigurări sociale consideră că aplicarea textului a cărui neconstituţionalitate se invocă nu dă naştere unui tratament diferenţiat între beneficiarii drepturilor prevăzute de Decretul-lege nr. 118/1990, atât timp cât reparaţia obţinută prin efectul acestei legi se acordă tuturor beneficiarilor, prin raportare la un moment obiectiv - data de 1 a lunii următoare depunerii cererii.

8. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate,

9. Guvernul consideră că excepţia de neconstituţionalitate a art. 15 din Decretul-lege nr. 118/1990 este neîntemeiată, sens în care arată că aspectele relevate nu pot justifica neconstituţionalitatea dispoziţiilor legale criticate, dat fiind că este vorba despre drepturi care se acordă la cerere şi este firesc ca data depunerii acestei cereri să fie şi data de la care drepturile pot fi efectiv valorificate de către beneficiar. De altfel, din analiza celor expuse de autor, observă că acesta este nemulţumit de modalitatea în care legiuitorul a reglementat acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum şi celor deportate în străinătate ori constituie în prizonieri şi de modalitatea în care se aplică dispoziţiile legale criticate.

10. Avocatul Poporului consideră că prevederile art. 15 din Decretul-lege nr. 118/1990 sunt constituţionale, sens în care reţine că, prin normele supuse controlului de constituţionalitate, legiuitorul a instituit ca termen pentru acordarea drepturilor prevăzute în Decretul-lege nr. 118/1990 data de întâi a lunii următoare depunerii cererii. Apreciază că această reglementare se aplică de la data intrării în vigoare a legii, fără să instituie discriminări între destinatarii cuprinşi în ipoteza normei. În plus, fiind în prezenta unui act normativ care instituie o serie de drepturi, şi nu obligaţii, legea poate impune doar data de la care titularii au posibilitatea să îşi exercite dreptul lor, iar exercitarea efectivă a dreptului depinde de voinţa titularului acestuia. În plus, îndeplinirea condiţiilor legale pentru a beneficia de aceste drepturi nu poate fi cunoscută de autorităţile publice care le acordă şi nu poate fi stabilită din oficiu. Pentru aceste motive, în art. 15 teza finală din Decretul-lege nr. 118/1990, republicat, se face referire la depunerea cererii, iar stabilirea termenului de la care începe acordarea drepturilor cade în sarcina legiuitorului.

11. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului şi Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, notele scrise depuse la dosar de autorul excepţiei de neconstituţionalitate, concluziile procurorului, prevederile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:

12. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate,

13. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie prevederile art. 15 din Decretul-lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum şi celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, republicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 631 din 23 septembrie 2009, potrivit cărora „Drepturile prevăzute în prezentul decret-lege se acordă de la data de 1 a lunii următoare depunerii cererii.”

14. În opinia autorului excepţiei, prevederile de lege criticate contravin dispoziţiilor din Constituţie cuprinse în art. 15 alin. (1) privind universalitatea, art. 16 privind egalitatea în drepturi şi art. 20 referitor la tratatele internaţionale privind drepturile omului.

15. Examinând excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 15 din Decretul-lege nr. 118/1990, Curtea reţine că aceste norme instituie termenul de la care se acordă drepturile prevăzute de Decretul-lege nr. 118/1990 beneficiarilor acestei legi, respectiv data de întâi a lunii următoare depunerii cererii. Drepturile prevăzute de actul normativ menţionat nu se acordă din oficiu, ci doar pe baza unei cereri formulate de persoana interesată, în urma verificării îndeplinirii condiţiilor prevăzute de lege de către autorităţile publice cu atribuţii în materie. În aceste condiţii, Curtea reţine că soluţia legislativă criticată constituie exclusiv opţiunea legiuitorului în domeniul acordării de drepturi persoanelor menţionate în Decretul-lege nr. 118/1990 şi vizează, în mod nediferenţiat, toate persoanele care obţin recunoaşterea acestor drepturi, fără privilegii şi fără discriminări pe considerente arbitrare.

16. De altfel, Curtea observă că Legea fundamentală nu consacră drepturi din care rezultă măsuri reparatorii pentru persoanele persecutate din motive politice. Asemenea măsuri reparatorii izvorăsc din voinţa legiuitorului şi au întinderea pe care acesta o stabileşte prin lege, fără ca astfel să se încalce vreo prevedere constituţională (a se vedea, în acest sens, spre exemplu, Decizia nr. 134 din 3 aprilie 2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 306 din 7 mai 2003). Aşadar, prin prisma criticilor de neconstituţionalitate formulate, Curtea constată că dispoziţiile art. 15 din Decretul-lege nr. 118/1990 nu încalcă sub niciun aspect principiului egalităţii în drepturi, prevăzut de art. 16 din Constituţie.

17. Pe de altă parte, Curtea reţine că susţinerea autorului excepţiei în sensul stabilirii datei de intrare în vigoare a Decretului-lege nr. 118/1990, ca dată de acordare a drepturilor prevăzute de lege vizează, în realitate, modificarea soluţiei legislative actuale, aspect de competenţa exclusivă a legiuitorului, iar nu a Curţii Constituţionale, care, potrivit art. 2 alin, (3) din Legea nr. 47/1992, „se pronunţă numai asupra constituţionalităţii actelor cu privire la care a fost sesizată, fără a putea modifica sau completa prevederile supuse controlului”.

18. În final, Curtea constată că invocarea dispoziţiilor art. 15 alin. (1) şi a art. 20 din Constituţie, în absenţa unei referiri în concret la un tratat internaţional privind drepturile omului, la care România este parte, nu are nicio relevanţă pentru soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate.

19. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Bajusz Istvan Zoltán în Dosarul nr. 10.501/117/2013 al Tribunalului Cluj - Secţia mixtă de contencios administrativ şi fiscal, de conflicte de muncă şi asigurări sociale şi constată că prevederile art. 15 din Decretul-lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum şi celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.

Definitivă şi general obligatorie.

Decizia se comunică Tribunalului Cluj - Secţia mixtă de contencios administrativ şi fiscal, de conflicte de muncă şi asigurări sociale şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunţată în şedinţa din data de 31 martie 2015.

 

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE

AUGUSTIN ZEGREAN

Magistrat-asistent,

Simina Popescu

 

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

DECIZIA Nr. 192

din 31 martie 2015

referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 271 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 34/2006 privind atribuirea contractelor de achiziţie publică, a contractelor de concesiune de lucrări publice si a contractelor de concesiune de servicii

 

Augustin Zegrean - preşedinte

Valer Dorneanu - judecător

Petre Lăzăroiu - judecător

Mircea Ştefan Minea - judecător

Daniel Marius Morar - judecător

Mona-Maria Pivniceru - judecător

Puskás Valentin Zoltán - judecător

Simona-Maya Teodoroiu - judecător

Tudorel Toader - judecător

Simina Popescu - magistrat-asistent

 

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Antonia Constantin.

 

1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 271 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 34/2006 privind atribuirea contractelor de achiziţie publică, a contractelor de concesiune de lucrări publice şi a contractelor de concesiune de servicii, excepţie ridicată de Societatea Iuniperus - S.R.L. din Satu Mare în Dosarul nr. 256/35/CA/2014 al Curţii de Apel Oradea - Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal şi care formează obiectul Dosarului nr. 917D/2014 al Curţii Constituţionale.

2. La apelul nominal răspunde, pentru partea Societatea Florisal - S.A. din Satu Mare, avocatul Călin V. Stegăroiu cu împuternicire avocaţială depusă la dosar. Lipsesc celelalte părţi. Procedura de citare este legal îndeplinită.

3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă cuvântul avocatului părţii prezente, care solicită respingerea excepţiei de neconstituţionalitate. Precizează că textul de lege criticat este în concordanţă cu dispoziţiile art. 51 alin. (4) din Constituţie, potrivit cărora „autorităţile publice au obligaţia să răspundă la petiţii în termenele şi în condiţiile stabilite potrivit legii”, şi că acesta îndeplineşte exigenţele de previzibilitate a normelor juridice, ţinând cont de interesul public şi de celeritatea care caracterizează procedura în domeniul achiziţiilor publice. Invocă Decizia Curţii Constituţionale nr. 701 din 27 noiembrie 2014. Depune note scrise.

4. Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate, ca neîntemeiată, sens în care precizează că textul de lege criticat instituie norme de procedură privind soluţionarea contestaţiilor. Prin obiectul său de reglementare, textul de lege criticat intră sub incidenţa dispoziţiilor art. 21 şi art. 52 din Constituţie, astfel încât nu există o legătură între prevederile de lege supuse controlului de constituţionalitate şi art. 51 din Constituţie privind dreptul de petiţionare.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, reţine următoarele:

5. Prin încheierea din 22 septembrie 2014, pronunţată în Dosarul nr. 256/35/CA/2014, Curtea de Apel Oradea - Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 271 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 34/2006 privind atribuirea contractelor de achiziţie publică, a contractelor de concesiune de lucrări publice şi a contractelor de concesiune de servicii. Excepţia a fost ridicată de Societatea Iuniperus - S.R.L. într-o cauză având ca obiect soluţionarea unei plângeri împotriva unei decizii a Consiliului Naţional de Soluţionare a Contestaţiilor.

6. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorul acesteia susţine, în esenţa, că prevederile art. 271 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 34/2006 încalcă dreptul de petiţionare, deoarece Consiliul Naţional de Soluţionare a Contestaţiilor (C.N.S.C.) are obligaţia de a soluţiona pe fond contestaţia formulată şi depusă în termenul legal, indiferent de depunerea sau nedepunerea acesteia, în acelaşi termen, şi la autoritatea contractantă. Prevederea legală criticată nu poate să exonereze C.N.S.C. de obligaţia constituţională stabilită de art. 51 din Constituţie, de a răspunde petiţiilor care îi sunt înaintate spre soluţionare. Ca atare, numai prin încălcarea dispoziţiilor art. 51 din Constituţie, C.N.S.C. putea respinge ca fiind tardivă contestaţia depusă în termen, cu motivaţia că aceasta nu a fost înaintată şi autorităţii contractante.

7. Curtea de Apel Oradea - Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal consideră că textul de lege criticat nu este neconstituţional din perspectiva art. 51 din Constituţie. Dreptul de petiţionare nu a fost încălcat în vreun fel prin prevederile art. 271 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 34/2006 care instituie un termen în care poate fi exercitată calea administrativ-jurisdicţională de atac împotriva unui act administrativ. Or, o astfel de procedură nu are legătură cu dreptul la petiţionare al petentei, textul legal criticat putând fi eventual criticat pentru neconstituţionalitate din perspectiva accesului liber la justiţie.

8. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

9. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, notele scrise depuse la dosar de partea prezentă, susţinerile părţii prezente, concluziile procurorului, prevederile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:

10. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.

11. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie prevederile art. 271 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 34/2006 privind atribuirea contractelor de achiziţie publică, a contractelor de concesiune de lucrări publice şi a contractelor de concesiune de servicii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 418 din 15 mai 2006, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 337/2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 625 din 20 iulie 2006, cu modificările şi completările ulterioare, care au următorul cuprins: „Sub sancţiunea respingerii contestaţiei ca tardivă, aceasta se înaintează atât Consiliului, cât şi autorităţii contractante, nu mai târziu de expirarea termenelor prevăzute la art. 2562. Contestatorul va ataşa la contestaţie şi copia actului atacat, în cazul în care acesta a fost emis, precum şi copii ale înscrisurilor prevăzute la art. 270 alin. (1), dacă acestea sunt disponibile.”

12. În opinia autorului excepţiei, prevederile de lege criticate contravin dispoziţiilor din Constituţie cuprinse în art. 51 referitor la dreptul de petiţionare.

13. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine că prevederile art. 271 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 34/2006 au mai făcut obiect al controlului de constituţionalitate, iar prin Decizia nr. 701 din 27 noiembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 64 din 26 ianuarie 2015, Curtea Constituţională a constatat că prevederile de lege criticate sunt constituţionale în raport cu criticile de neconstituţionalitate formulate prin prisma încălcării art. 21 alin. (3) din Constituţie.

14. Cu acel prilej, Curtea a reţinut, în esenţă, că textele Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 34/2006 nu fixează imperativ urmarea căii de atac administrativ-jurisdicţionale, ci o prevăd ca facultate de care poate beneficia persoana care se consideră vătămată. Raţiunea pentru care legiuitorul a prevăzut această cale o constituie specificul şi implicaţiile sociale, o modalitate eficientă de prevenire şi limitare a abuzului de drept, având în vedere faptul că soluţionarea contestaţiilor în materia achiziţiilor publice este necesar să se desfăşoare şi să se judece după o procedură caracterizată prin celeritate.

15. Totodată, Curtea a reţinut că dispoziţiile criticate satisfac pe deplin cerinţa constituţională consacrată de art. 21 alin. (4), potrivit căreia „Jurisdicţiile speciale administrative sunt facultative şi gratuite”, persoana vătămată având posibilitatea de a opta între contestarea actului administrativ pe calea administrativ-jurisdicţională şi formularea unei acţiuni direct în faţa instanţei judecătoreşti.

16. Aşadar, potrivit jurisprudenţei Curţii Constituţionale, o parte nu este obligată să apeleze la Consiliul Naţional de Soluţionare a Contestaţiilor, dar, din moment ce a ales această cale, trebuie să se conformeze dispoziţiilor legale edictate în scopul asigurării celerităţii procedurilor. De asemenea, în această etapă, autoritatea contractantă are tot interesul să cunoască cu maximă celeritate dacă se contestă rezultatele procedurii de atribuire a contractelor vizate de această ordonanţă de urgenţă, pentru a putea adopta o conduită care să asigure garanţia respectării legii.

17. Astfel, respingerea ca tardivă a contestaţiei formulate fără respectarea condiţiilor legale, având în vedere că persoana care contestă trebuie să manifeste o minimă diligentă, nu apare ca fiind disproporţionată faţă de scopul urmărit, respectiv urmărirea interesului public. Aşadar, Curtea nu a reţinut încălcarea art. 21 alin. (3) din Constituţie.

18. În cauza de faţă, Curtea reţine că autorul excepţiei invocă neconstituţionalitatea prevederilor art. 271 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 34/2006 prin prisma încălcării dreptului fundamental de petiţionare.

19. Referitor la dreptul fundamental de petiţionare, prevăzut de art. 51 din Constituţie, Curtea Constituţională, în jurisprudenţa sa, a reţinut că acesta reprezintă un drept de care beneficiază cetăţenii, în mod individual, sau grupurile de cetăţeni, indiferent că sunt constituite ad-hoc sau organizate în forme prevăzute de lege. Pe de altă parte, accesul liber la justiţie, prevăzut de art. 21 din Constituţie, este în sensul că orice persoană se poate adresa justiţiei pentru apărarea drepturilor, a libertăţilor şi a intereselor sale legitime, nicio lege neputând îngrădi exercitarea acestui drept.

20. Aşadar, Curtea a reţinut că dispoziţiile constituţionale ale art. 51 alin. (1) se referă la dreptul la petiţionare, care este diferit de dreptul de a introduce acţiuni la instanţele judecătoreşti, iar sesizarea instanţelor judecătoreşti pentru valorificarea unui drept sau pentru realizarea unui interes, care se poate obţine numai pe calea justiţiei, nu reprezintă un aspect al dreptului de petiţionare.

21. Dreptul de petiţionare se referă la cererile, reclamaţiile, sesizările şi propunerile în legătură cu rezolvarea unor probleme personale sau de grup ce nu presupun calea justiţiei şi la care autorităţile publice au obligaţia de a răspunde în termenele şi în condiţiile stabilite potrivit legii, în timp ce cererile de chemare în judecată se soluţionează după reguli specifice activităţii de judecată. În acest sens, Curtea s-a pronunţat, spre exemplu, prin Decizia nr. 389 din 24 martie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 471 din 5 iulie 2011, şi Decizia nr. 533 din 9 octombrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 837 din 17 noiembrie 2014.

22. În acest context, având în vedere că prevederile art. 271 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 34/2006 se integrează ansamblului regulilor specifice unei căi administrativ-jurisdicţionale privind depunerea şi soluţionarea contestaţiilor în materia achiziţiilor publice, iar contestaţia la care prevederile legale criticate fac referire are o natură juridică distinctă de cea a petiţiei, Curtea constată că textul de referinţă, reprezentat în cauza de faţă de dispoziţiile art. 51 din Constituţie, nu este sub niciun aspect încălcat. În aceste condiţii, Curtea constată că textul (egal criticat nu este contrar reglementărilor constituţionale cu privire la dreptul de petiţionare, din moment ce conţinutul său normativ nu are nicio relevanţă asupra acestora.

23. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Societatea Iuniperus - S.R.L. din Satu Mare în Dosarul nr. 256/35/CA/2014 al Curţii de Apel Oradea - Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal şi constată Că prevederile art. 271 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 34/2006 privind atribuirea contractelor de achiziţie publică, a contractelor de concesiune de lucrări publice şi a contractelor de concesiune de servicii sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.

Definitivă şi general obligatorie.

Decizia se comunică Curţii de Apel Oradea - Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunţată în şedinţa din data de 31 martie 2015.

 

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE

AUGUSTIN ZEGREAN

Magistrat-asistent,

Simina Popescu

 

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

DECIZIA Nr. 216

din 2 aprilie 2015

referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 200 alin. (3) din Codul de procedură civilă

 

Augustin Zegrean - preşedinte

Valer Dorneanu - judecător

Petre Lăzăroiu - judecător

Mircea Ştefan Minea - judecător

Daniel Marius Morar - judecător

Mona-Maria Pivniceru - judecător

Puskás Valentin Zoltán - judecător

Simona-Maya Teodoroiu - judecător

Tudorel Toader - judecător

Cristina Cătălina Turcu - magistrat-asistent

 

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Antonia Constantin.

 

1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 200 alin. (3) din Codul de procedură civilă, excepţie ridicată de Luminiţa Carmen Enache în Dosarul nr. 37.775/299/2013/a1 Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 769D/2014.

2. La apelul nominal lipsesc părţile. Procedura de citare este legal îndeplinită.

3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere ca neîntemeiată a excepţiei de neconstituţionalitate, invocând jurisprudenţa Curţii Constituţionale, respectiv deciziile nr. 400 din 3 iulie 2014 şi nr. 762 din 18 decembrie 2014, şi arătând că nu au intervenit elemente noi de natură a determina reconsiderarea jurisprudenţei.

CURTEA,

a vând în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:

4. Prin încheierea din 25 aprilie 2014, pronunţată în Dosarul nr. 37.775/299/2013 a1 Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 200 alin. (3) din Codul de procedură civilă. Excepţia a fost invocată de Luminiţa Carmen Enache, prin avocat, cu prilejul soluţionării cererii de reexaminare a încheierii de anulare a cererii de chemare în judecată.

5. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorul arată că interpretarea în practică a art. 200 alin. (3) din Codul de procedură civilă este neunitară, de natură a aduce atingere garanţiilor constituţionale privitoare la drepturile şi libertăţile fundamentale. Prevederile textului de lege criticat pot primi o interpretare restrictivă, sancţiunea anulării im punând u-se pentru motive restrânse, ori o interpretare extensivă, anularea cererii de chemare în judecată dispunându-se pentru neîndeplinirea oricăreia dintre obligaţiile stabilite de Codul de procedură civilă. În aceste condiţii, textul de lege ce poate primi o astfel de interpretare poate fi supus controlului de constituţionalitate. Problema interpretării textului de lege criticat se pune şi din perspectiva existenţei art. 196 alin. (1) din Codul de procedură civilă care cuprinde prevederi exprese referitoare la nulitatea cererii de chemare în judecată pentru lipsa numelui, prenumelui sau denumirii părţilor, obiectului cererii, motivelor de fapt şi semnăturii, acestea fiind elementele esenţiale şi indispensabile ale oricărei cereri de chemare în judecată, precum şi din perspectiva art. 175-177 din Codul de procedură civilă. Aceste aspecte, de practică neunitară, au fost sesizate şi în Minuta întâlnirii reprezentanţilor Consiliului Superior al Magistraturii cu preşedinţii secţiilor civile de la nivelul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi preşedinţii secţiilor civile de la nivelul curţilor de apel, desfăşurată la Craiova în 20-21 martie 2014.

6. Aplicarea sancţiunii anulării cererii trebuie să se raporteze şi la specificul cererii introductive. Într-o cauză întemeiată pe o cerere având ca obiect pretenţii (cu un termen de prescripţie de 3 ani), interpretarea extensivă a dispoziţiilor art. 200 alin. (3) din Codul de procedură civilă prin impunerea în sarcina reclamantului a obligaţiei îndeplinirii unei serii de cerinţe pur formale este neconstituţională în condiţiile în care nerespectarea elementelor privitoare la neindicarea adresei de domiciliu a martorilor, care efectiv nu doresc să fie citaţi la adresa lor, nedovedirea calităţii de reprezentant ori neindicarea corespunzătoare a pretenţiilor pentru prejudiciul moral suferit de către reclamantă, care reprezintă un element de netemeinicie a cererii de chemare în judecată, atrage anularea acesteia.

7. Autorul excepţiei compară textul de lege criticat cu procedura administrativă prealabilă, după parcurgerea căreia petentul are dreptul de a se adresa unei instanţe judecătoreşti. Spre deosebire de procedura administrativă prealabilă, prin aplicarea rigidă a textului de lege criticat, în prezenta cauză, se poate ajunge la anularea cererii de chemare în judecată, ceea ce constituie o negare a dreptului de acces la justiţie întrucât nicio instanţă nu ajunge să se pronunţe asupra fondului cererii.

8. De asemenea, anularea cererii ca urmare a aplicării art. 200 alin. (3) din Codul de procedură civilă, fără a fi incidenţă vreo vătămare procesuală sau vreo încălcarea a unei cerinţe esenţiale a cererii de chemare în judecată, reprezintă o nesocotire a dreptului la apărare şi a accesului liber la justiţie în condiţiile în care reclamantul poate pierde taxa judiciară de timbru achitată anticipat.

9. Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti îşi exprimă opinia în sensul că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată, făcând referire la considerentele pe care s-a întemeiat Decizia Curţii Constituţionale nr. 479 din 21 noiembrie 2013, precum şi la cele reţinute în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, respectiv în Decizia de inadmisibilitate din 15 aprilie 2014 pronunţată în Cauza Maria Lefter împotriva României.

10. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

11. Avocatul Poporului consideră că textul de lege criticat este constituţional, făcând referire la jurisprudenţa Curţii Constituţionale, respectiv considerentele pe care s-au întemeiat deciziile nr. 479 din 21 noiembrie 2013, nr. 31 din 21 ianuarie 2014, nr. 115 din 6 martie 2014, nr. 400 din 3 iulie 2014 şi nr. 410 din 3 iulie 2014.

12. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernul nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:

13. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.

14. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie prevederile art. 200 alin. (3) din Codul de procedură civilă, cu titlu marginal „Verificarea cererii şi regularizarea acesteia.” care au următorul conţinut: „(3) Dacă obligaţiile privind completarea sau modificarea cererii nu sunt îndeplinite în termenul prevăzut la alin. (2), prin încheiere, dată în camera de consiliu, se dispune anularea cererii.”

15. În opinia autorului excepţiei, textele de lege criticate încalcă prevederile constituţionale ale art. 20 referitor la tratatele internaţionale privind drepturile omului şi art. 21 alin. (1)-(3) privind accesul liber la justiţie şi dreptul la un proces echitabil, precum şi dispoziţiile art. 6 paragraful 1 şi paragraful 3 lit. b) şi c) privind dreptul la un proces echitabil din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentate.

16. Examinând excepţia de neconstituţionalitate. Curtea constată că asupra prevederilor art. 200 alin. (3) din Codul de procedură civilă, prin raportare la art. 20 şi art. 21 alin. (1)-(3) din Constituţie şi la art. 6 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, s-a mai pronunţat, de exemplu, prin Decizia nr. 762 din 18 decembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 145 din 26 februarie 2015, în sensul respingerii excepţiei ca neîntemeiată, reţinând, în esenţă, că: prin adoptarea textelor de lege criticate legiuitorul a dorit asigurarea unei discipline procesuale în scopul respectării principiului celerităţii şi a dreptului la un proces echitabil; o astfel de procedură nu este de natură să afecteze însăşi esenţa dreptului protejat, având în vedere că este însoţită şi de garanţia conferită de dreptul de a formula o cerere de reexaminare prevăzut de art. 200 alin. (4) din Codul de procedură civilă; stabilirea unor condiţionări pentru introducerea acţiunilor în justiţie nu constituie o încălcare a dreptului la acces liber la justiţie; liberul acces la justiţie presupune accesul la mijloacele procedurale prin care se înfăptuieşte justiţia, fiind de competenţa exclusivă a legiuitorului de a institui regulile de desfăşurare a procesului în faţa instanţelor judecătoreşti, soluţie ce rezultă din dispoziţiile art. 126 alin. (2) din Constituţie (a se vedea în acest sens şi deciziile nr. 479 din 21 noiembrie 2013, nr. 31 din 21 ianuarie 2014, nr. 66 din 11 februarie 2014 şi nr. 400 din 3 iulie 2014, publicate în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 59 din 23 ianuarie 2014, nr. 112 din 14 februarie 2014, nr. 286 din 17 aprilie 2014 şi nr. 581 din 4 august 2014).

17. Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să determine schimbarea acestei jurisprudenţe, atât considerentele, cât şi soluţia deciziilor menţionate îşi păstrează valabilitatea şi în prezenta cauză.

18. Referitor la dispoziţiile art. 6 paragraful 3 lit. b) şi c) din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, Curtea observă că acestea nu au incidenţă în cauză în raport cu obiectul acesteia - acţiune civilă având ca obiect acordarea de daune morale ca urmare a săvârşirii unei fapte ilicite cauzatoare de prejudicii.

19. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Luminiţa Carmen Enache în Dosarul nr. 37.775/299/2013/a1 al Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti şi constată că dispoziţiile art. 200 alin. (3) din Codul de procedură civilă sunt constituţionale în raport cu criticile formulate,

Definitivă şi general obligatorie.

Decizia se comunică Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunţată în şedinţa din data de 2 aprilie 2015.

 

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE

AUGUSTIN ZEGREAN

Magistrat-asistent,

Cristina Cătălina Turcu

 

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

DECIZIA Nr. 234

din 7 aprilie 2015

referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 10 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal

 

Augustin Zegrean - preşedinte

Valer Dorneanu - judecător

Petre Lăzăroiu - judecător

Mircea Ştefan Minea - judecător

Daniel Marius Morar - judecător

Mona-Maria Pivniceru - judecător

Puskás Valentin Zoltán - judecător

Simona-Maya Teodoroiu - judecător

Tudorel Toader - judecător

Oana Cristina Puică - magistrat-asistent

 

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Iuliana Nedelcu,

 

1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 10 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, excepţie ridicată de procuror în Dosarul nr. 6.943/55/2014 al Judecătoriei Arad - Secţia penală şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 749D/2014.

2. La apelul nominal lipsesc părţile, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită.

3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate. Arată, astfel, că Decizia nr. 265 din 6 mai 2014, care interzice crearea unei lex tertia în ceea ce priveşte aplicarea legii penale mai favorabile, se referă în mod exclusiv la instanţele judecătoreşti, aşa cum reiese din paragrafele 45-49 ale acestei decizii, iar nu la legiuitor. Or, art. 10 din Legea nr. 187/2012 reprezintă o opţiune a legiuitorului, care stabileşte, într-o ipoteză particulară de succesiune a legilor penale în timp, modalitatea de rezolvare.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, reţine următoarele:

4. Prin încheierea din 12 iunie 2014, pronunţată în Dosarul nr. 6.943/55/2014, Judecătoria Arad - Secţia penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 10 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal. Excepţia a fost ridicată de procuror cu ocazia soluţionării unei cauze penale în care inculpatul a fost trimis în judecată pentru săvârşirea, anterior datei de 1 februarie 2014, a infracţiunilor de conducere a unui vehicul fără permis de conducere şi de conducere sub influenţa alcoolului, infracţiuni aflate în concurs ideal, cu aplicarea dispoziţiilor art. 33 lit. b) din Codul penal din 1969.

5. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorul acesteia susţine, în esenţă, că dispoziţiile art. 10 din Legea nr. 187/2012 încalcă Decizia nr. 265 din 6 mai 2014 a Curţii Constituţionale, prin care aceasta a constatat că dispoziţiile art. 5 din Codul penal sunt constituţionale în măsura în care nu permit combinarea prevederilor din legi succesive în stabilirea şi aplicarea legii penale mai favorabile. Arată că dispoziţiile de lege criticate obligă instanţa de judecată să aplice două legi penale în cazul concursului de infracţiuni, atunci când cel puţin una dintre infracţiunile aflate în concurs a fost comisă sub legea nouă, chiar dacă pentru celelalte infracţiuni pedeapsa a fost stabilită potrivit legii vechi, mai favorabilă, tratamentul sancţionator al concursului de infracţiuni aplicându-se potrivit legii noi. Susţine că devin astfel incidente raţiunile care au condus Curtea Constituţională la constatarea ca neconstituţională a dispoziţiilor art. 5 din Codul penal în varianta interpretativă care permite aplicarea legii penale mai favorabile conform tezei instituţiilor autonome”,

6. Judecătoria Arad - Secţia penală apreciază că dispoziţiile art. 10 din Legea nr. 187/2012 nu înfrâng nicio dispoziţie constituţională, fiind o aplicaţie particulară a principiului potrivit căruia, în situaţia unei pluralităţi infracţionale sub forma concursului real, legea penală mai favorabilă se apreciază în raport cu fiecare infracţiune componentă a concursului. În acest sens, instanţa de judecată arată că, prin Decizia nr. 265 din 6 mai 2014, Curtea Constituţională a invalidat, de principiu, teoria aplicării în timp a legii penale pe „instituţii autonome”. Apreciază că teza generală a aplicării globale a legii penale mai favorabile trebuie să cunoască o limitare în cazul concursului real de infracţiuni, iar referirile la pluralitatea de infracţiuni din cuprinsul motivării deciziei menţionate a Curţii Constituţionale vizează situaţia concursului ideal de infracţiuni - această formă de pluralitate de infracţiuni reprezentând, în realitate, calificative juridice multiple ale unei fapte materiale unice - precum şi situaţia recidivei şi a pluralităţii intermediare. Spre deosebire de concursul real de infracţiuni - de a cărui specificitate ţine judecarea în cadrul aceleiaşi cauze penale a mai multor fapte materiale infracţionale - toate celelalte forme ale pluralităţii infracţionale presupun o acţiune penală ce are ca obiect o faptă infracţională unică, care fie prezintă o calificare juridică complexă, întrucât întruneşte elementele constitutive a două sau mai multe infracţiuni - concursul ideal de infracţiuni, fie este corelată cu alte infracţiuni distincte, definitiv judecate, care atrag consecinţe juridice asupra situaţiei persoanei cercetate în dosarul penal şi care se prezintă drept circumstanţe personale ale autorului (situaţia recidivei şi a pluralităţii intermediare). Prin urmare, în toate aceste situaţii este pe deplin justificată aplicarea unitară a legii penale - fiind, de fapt, în prezenţa unei singure fapte infracţionale supuse judecăţii.

7. Potrivit art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

8. Avocatul Poporului consideră că dispoziţiile art. 10 din Legea nr. 187/2012 sunt constituţionale. Arată că nu se poate susţine că, prin aplicarea tratamentului sancţionator potrivit legii noi în cazul pluralităţii de infracţiuni, s-ar ajunge la nerespectarea Deciziei nr. 265 din 6 mai 2014 a Curţii Constituţionale, prin care instanţa de contencios constituţional a consacrat imposibilitatea combinării prevederilor din legi succesive în stabilirea şi aplicarea legii penale mai favorabile. În cazul succesiunii de legi penale în timp cu privire la tratamentul sancţionator al concursului de infracţiuni, se va aplica legea penală mai favorabilă, independent de legea determinată ca fiind mai favorabilă în raport cu fiecare dintre infracţiunile concurente, fără a se putea spune că astfel s-ar crea o lex tertia prin combinarea prevederilor din legi succesive. Determinarea legii penale mai favorabile cu privire la tratamentul sancţionator al concursului se va face în concreto, contopind pedepsele stabilite mai întâi potrivit legii vechi şi apoi potrivit legii noi. Legea incidenţă în privinţa operaţiei de contopire a pedepselor şi de stabilire a tratamentului sancţionator este distinctă în raport cu una dintre legile aplicate pentru judecarea fondului infracţiunilor concurente, urmând a fi, în mod firesc, legea nouă, sub imperiul căreia a fost săvârşită una dintre infracţiunile din structura pluralităţii.

9. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernul nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile de lege criticate raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:

10. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.

11. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 10 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 757 din 12 noiembrie 2012, având următorul cuprins: „Tratamentul sancţionator al pluralităţii de infracţiuni se aplică potrivit legii noi atunci când cel puţin una dintre infracţiunile din structura pluralităţii a fost comisă sub legea nouă, chiar dacă pentru celelalte infracţiuni pedeapsa a fost stabilită potrivit legii vechi, mai favorabilă.

12. În susţinerea neconstituţionalităţii acestor dispoziţii de lege, autorul excepţiei invocă încălcarea prevederilor constituţionale ale art. 1 alin. (4) privind principiul separaţiei şi echilibrului puterilor în stat, precum şi ale art. 61 alin. (1) potrivit căruia Parlamentul este unica autoritate legiuitoare a ţării.

13. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că aceasta a fost ridicată de procuror cu ocazia soluţionării unei cauze penale în care inculpatul a fost trimis în judecată pentru săvârşirea, anterior datei de 1 februarie 2014, a infracţiunilor de conducere a unui vehicul fără permis şi de conducere, sub influenţa alcoolului, cu aplicarea dispoziţiilor art. 33 lit. b) din Codul penal din 1969, infracţiunile fiind săvârşite în concurs ideal, astfel încât dispoziţiile art. 10 din Legea nr. 187/2012 - care prevăd tratamentul sancţionator al pluralităţii de infracţiuni atunci când cel puţin una dintre infracţiunile din structura pluralităţii a fost comisă ulterior datei de 1 februarie 2014 - nu au legătură cu soluţionarea cauzei. Or, potrivit art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată, „Curtea Constituţională decide asupra excepţiilor ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti [...] privind neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau ordonanţă în vigoare, care are legătură cu soluţionarea cauzei[...j.”Prin urmare, ţinând cont de art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 10 din Legea nr. 187/2012 este inadmisibilă.

14. Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 10 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, excepţie ridicată de procuror în Dosarul nr. 6.943/55/2014 al Judecătoriei Arad - Secţia penală.

Definitivă şi general obligatorie.

Decizia se comunică Judecătoriei Arad - Secţia penală şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunţată în şedinţa din data de 7 aprilie 2015.

 

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE

AUGUSTIN ZEGREAN

Magistrat-asistent,

Oana Cristina Puică

 

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

DECIZIA Nr. 263

din 23 aprilie 2015

referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 96 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor

 

Augustin Zegrean - preşedinte

Valer Dorneanu - judecător

Petre Lăzăroiu - judecător

Mircea Ştefan Minea - judecător

Daniel Marius Morar - judecător

Mona-Maria Pivniceru - judecător

Puskás Valentin Zoltán - judecător

Simona-Maya Teodoroiu - judecător

Tudorel Toader - judecător

Afrodita Laura Tutunaru - magistrat-asistent

 

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Liviu-Daniel Arcer.

 

1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 96 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, excepţie ridicată de Ioan Lazăr în Dosarul nr. 51.183/3/2009* al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia I civilă şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 836D/2014.

2. La apelul nominal lipsesc părţile, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită.

3. Magistratul-asistent referă asupra faptului că autorul excepţiei a depus concluzii scrise prin care solicită admiterea excepţiei.

4. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate ca neîntemeiată, deoarece răspunderea instituţională şi cea personală nu pot fi angajate în afara cadrului legai instituit şi fac trimitere la jurisprudenţa în materie a Curţii Constituţionale, respectiv Decizia nr. 60 din 11 februarie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 279 din 16 aprilie 2014.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:

5. Prin Decizia nr. 356 din 4 februarie 2014, pronunţată în Dosarul nr. 51.183/3/2009*, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia I civilă a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 96 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, excepţie ridicată de Ioan Lazăr într-o cauză având ca obiect soluţionarea unei acţiuni în răspundere civilă delictuală aflată în stadiul procesual al recursului.

6. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se susţine că prevederile legale menţionate sunt neconstituţionale, deoarece un magistrat judecător sau procuror nu poate fi exonerat de răspunderea civilă pe motiv că această răspundere i-ar încălca independenţa. Dimpotrivă, independenţa acestuia trebuie subsumată principiului supremaţiei legii. Faptul că prevederile legale se referă numai la erori judiciare concretizate în condamnare urmată de achitare după rejudecare echivalează cu imposibilitatea răspunderii magistratului şi în alte situaţii susceptibile de alte modalităţi în care se produce fapta ilicită săvârşită cu vinovăţie, generatoare de prejudiciu în condiţiile existenţei raportului de cauzalitate”, cum ar fi întocmirea greşită a unui act de inculpare.

7. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia I civilă opinează că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată.

8. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, actul de sesizare a fost comunicat preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate ridicate.

9. Avocatul Poporului apreciază că dispoziţiile criticate sunt constituţionale.

10. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernul nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

CURTEA,

examinând actul de sesizare, punctul de vedere al Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, documentele depuse de autorul excepţiei, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:

11. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.

12. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 96 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea i, nr. 826 din 13 septembrie 2005, care au următorul conţinut:

Art. 96. - (1) Statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare.

(2) Răspunderea statului este stabilită în condiţiile legii şi nu înlătură răspunderea judecătorilor şi procurorilor care şi-au exercitat funcţia cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă.

(3) Cazurile în care persoana vătămată are dreptul la repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare săvârşite în procese penale sunt stabilite de Codul de procedură penală.

(4) Dreptul persoanei vătămate la repararea prejudiciilor materiale cauzate prin erorile judiciare săvârşite în alte procese decât cele penale nu se va putea exercita decât în cazul în care s-a stabilit, în prealabil, printr-o hotărâre definitivă, răspunderea penală sau disciplinară, după caz, a judecătorului sau procurorului pentru o faptă săvârşită în cursul judecăţii procesului şi dacă această faptă este de natură să determine o eroare judiciară.

(5) Nu este îndreptăţită la repararea pagubei persoana care, în cursul procesului, a contribuit în orice mod la săvârşirea erorii judiciare de către judecător sau procuror,

(6) Pentru repararea prejudiciului, persoana vătămată se poate îndrepta cu acţiune numai împotriva statului, reprezentat prin Ministerul Finanţelor Publice.

(7) După ce prejudiciul a fost acoperit de stat în temeiul hotărârii irevocabile date cu respectarea prevederilor alin. (6), statul se poate îndrepta cu o acţiune în despăgubiri împotriva judecătorului sau procurorului care, cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă, a săvârşit eroarea judiciară cauzatoare de prejudicii.

(8) Termenul de prescripţie a dreptului la acţiune în toate cazurile prevăzute de prezentul articol este de un an.”

13. Autorul excepţiei de neconstituţionalitate susţine că dispoziţiile legale criticate încalcă prevederile constituţionale ale art. 16 referitor la Egalitatea în drepturi şi art. 124 referitor la înfăptuirea justiţiei.

14. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că aceasta a fost invocată într-o cauză având ca obiect soluţionarea unei acţiuni în răspundere civilă delictuală. Astfel, la data de 30 decembrie 2009, autorul excepţiei a formulat o cerere prin care a solicitat, în temeiul art. 998-999, art. 1000 alin. 3 din Codul civil din 1864 şi art. 47 şi următoarele din Codul de procedură civilă din 1865, obligarea pârâţilor - Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timişoara, Direcţia Generală a Finanţelor Publice Timiş, Ministerul Finanţelor Publice, prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Timiş, şi statul român, prin Ministerul Finanţelor Publice -, printre altele, la plata unor sume cu titlu de daune, deoarece fapta ilicită pe care şi-a fundamentat acţiunea a constat în trimiterea sa în judecată printr-un rechizitoriu întocmit de un procuror pentru fapte penale imaginare, trimitere care i-a cauzat imense prejudicii. Curtea constată că, la data formulării acţiunii, nu se pronunţase încă vreo instanţă de judecată cu privire la vinovăţia autorului excepţiei sub aspectul infracţiunilor pentru care a fost trimis în judecată şi că, prin Sentinţa penală nr. 18 din 13 octombrie 2011, pronunţată în Dosarul nr. 13.1417325/2006* de Curtea de Apel Târgu-Mureş - Secţia penală, acesta a fost achitat, deoarece s-a constatat că nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunilor reţinute în sarcina sa. Această sentinţă a rămas definitivă şi irevocabilă prin Decizia penală nr. 2.350 din 4 iulie 2012, pronunţată în Dosarul nr. 10.026/1/2011 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală.

15. Pe fondul acţiunii în răspundere civilă delictuală, Curtea constată că prin Sentinţa civilă nr. 1.809 din 11 octombrie 2012, pronunţată în Dosarul nr. 51.183/3/2009*. Tribunalul Bucureşti - Secţia a V-a civilă a respins cererea formulată de Ioan Lazăr prin care solicita daune de la pârâţii Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timişoara, Direcţia Generală a Finanţelor Publice Timiş, Ministerul Finanţelor Publice, prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Timiş, şi statul român, prin Ministerul Finanţelor Publice, ca fiind formulată împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă, iar cea formulată împotriva pârâtului procuror a fost respinsă ca nefondată.

16. Prin Decizia nr. 42/A din 4 martie 2013, pronunţată în Dosarul nr. 51.183/3/2009*, Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, conflicte de muncă şi asigurări sociale, a fost admis apelul şi a fost schimbată în parte sentinţa, în sensul că a fost respinsă cererea de chemare în judecată a pârâtului procuror în baza art. 96 alin. (6) din Legea nr. 303/2004. De asemenea a fost desfiinţată în parte sentinţa şi cauza a fost trimisă la prima instanţă în vederea rejudecării cererii reclamantului împotriva pârâtului statul român, prin Ministerul Finanţelor Publice.

17. Prin Decizia nr. 356 din 4 februarie 2014, pronunţată în Dosarul nr. 51.183/3/2009*, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia I civilă, după ce a admis cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu privire la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 96 din Legea nr. 303/2004 şi a respins cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu privire la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 504 din Codul de procedură penală din 1968, a admis recursurile declarate şi a modificat în parte decizia Curţii de Apel Bucureşti în sensul că înlătură dispoziţiile referitoare la desfiinţarea în parte a Sentinţei civile nr. 1.809 din 11 octombrie 2012 a Tribunalului Bucureşti şi a trimiterii cauzei spre rejudecare la prima instanţă.

18. Cu privire la fondul excepţiei, Curtea reţine că autorul excepţiei de neconstituţionalitate consideră că dispoziţiile art. 96 din Legea nr. 303/2004 împiedică persoana interesată să se adreseze direct cu acţiune împotriva magistratului care i-a cauzat prejudicii. O critică similară a fost dezlegată de instanţa de contencios constituţional prin Decizia nr. 633 din 24 noiembrie 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.138 din 15 decembrie 2005, prilej cu care a statuat că problema erorilor judiciare se ridică în principal sub aspectul reparaţiilor pe care societatea este datoare să le acorde celui care a suferit în mod injust” de pe urma lor, prevederile constituţionale cuprinse în art. 52 alin. (3) consacrând principiul răspunderii obiective a statului în asemenea împrejurări. De aceea, reglementarea potrivit căreia persoana vătămată se poate îndrepta cu acţiune numai împotriva statului, iar nu împotriva magistratului care a comis eroarea judiciara, oferă posibilităţi mai largi în valorificarea unui eventual drept la despăgubire. Astfel, condiţionarea recunoaşterii dreptului la despăgubire exclusiv de săvârşirea erorii judiciare are drept consecinţă uşurarea sarcinii probaţiunii, faţă de ipoteza în care, alături de eroarea judiciară, ar trebui dovedită şi reaua-credinţă sau grava neglijenţă a magistratului, exigenţe constituţionale pentru angajarea răspunderii acestuia din urmă. Mai mult, conferirea calităţii de debitor al obligaţiei de dezdăunare în exclusivitate statului este de natură să înlăture riscul creditorului de a nu-şi putea valorifica creanţa, fiind de principiu că statul este întotdeauna solvabil. De asemenea, critica de neconstituţionalitate nu poate fi reţinută, întrucât se întemeiază pe o ipoteză greşită, obiectul acţiunii reglementate prin textul dedus controlului neconstituindu-l tragerea la răspundere a magistratului pentru eroarea judiciară cauzatoare de prejudiciu, ci exclusiv repararea acestuia. [...] însă prevederile art. 96 alin. (7) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor a reglementat posibilitatea statului de a recupera contravaloarea reparaţiei acordate persoanei care a suferit din cauza unei erori judiciare. Astfel, după ce prejudiciul a fost acoperit în temeiul unei hotărâri irevocabile, statul poate formula acţiune în regres împotriva judecătorului sau procurorului, în măsura în care respectiva eroare judiciară le este imputabilă, fiind cauzată de exercitarea cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă a funcţiei. Acestea constituie condiţii pentru angajarea răspunderii magistratului faţă de stat, în limitele despăgubirii la care acesta din urmă a fost obligat faţă de victima erorii judiciare, iar nu condiţii ale răspunderii directe a respectivului magistrat faţă de persoana prejudiciată. Raţiunea unei asemenea reglementări constă în asigurarea protecţiei magistratului, care are dreptul, potrivit art. 77 alin. (1) din Legea nr. 303/2004, de a i se asigura măsuri speciale de protecţie împotriva ameninţărilor, violenţelor sau a oricăror fapte care l-ar pune în pericol.”

19. Deoarece până în prezent nu au intervenit elemente noi de natură să determine schimbarea acestei jurisprudenţe, considerentele şi soluţia deciziei mai sus menţionate îşi păstrează valabilitatea şi în cauza de faţă.

20. În prezenta cauză autorul excepţiei a susţinut încălcarea dispoziţiilor art. 16 alin. (1) din Constituţie, deoarece există un conflict între acestea, pe de o parte, şi prevederile art. 96 din Legea nr. 303/2004 şi cele procedural penale referitoare la repararea pagubei în caz de eroare judiciară, pe de altă parte. Astfel, faptul că prevederile legale se referă numai la erori judiciare concretizate în condamnare urmată de achitare după rejudecare echivalează cu imposibilitatea răspunderii magistratului şi în alte situaţii susceptibile de alte modalităţi în care se produce fapta ilicită săvârşită cu vinovăţie, generatoare de prejudiciu în condiţiile existenţei raportului de cauzalitate”, cum ar fi întocmirea greşită a unui act de inculpare. În acest mod ar fi afectat principiul egalităţii cetăţenilor în faţa legii.

21. Analizând susţinerile autorului excepţiei, Curtea constată că din perspectiva tragerii la răspundere juridică a magistraţilor pot fi identificate două situaţii după cum izvorul generator de prejudicii se găseşte în viaţa civilă sau profesională a acestora. Astfel, în măsura în care un cetăţean magistrat nesocoteşte/lezează cu prilejul exercitării drepturilor sale civile/personale drepturile altor persoane (de exemplu, a construit un imobil fără autorizaţie, a produs un accident de circulaţie etc.), atunci acesta, asemeni celorlalţi cetăţeni ai României, poate fi chemat în judecată penală sau civilă, în funcţie de incidenţa normelor specifice, dreptul comun fiind operabil în condiţii egale. Prin urmare, din această perspectivă, nu poate fi identificată o diferenţă de tratament din perspectiva răspunderii civile sau penale a magistraţilor, deoarece calitatea profesională nu are nicio relevanţă.

22. În ce priveşte încălcarea unor drepturi sau vătămarea unor interese legitime ale altor persoane care îşi au izvor în activitatea profesională a magistraţilor, Curtea constată că potrivit art. 4 din Legea nr. 303/2004, atât judecătorii, cât şi procurorii sunt obligaţi ca, prin întreaga lor activitate, să asigure supremaţia legii, să respecte drepturile şi libertăţile persoanelor, motiv pentru care orice nesocotire a principiului legalităţii este de natură să atragă răspunderea lor penală, disciplinară sau civilă. În acest sens sunt şi prevederile art. 94 din aceeaşi lege, potrivit cărora judecătorii şi procurorii răspund civil, disciplinar şi penal, în condiţiile legii”.

23. Faptul că în această situaţie judecătorii şi procurorii răspund penal, civil şi disciplinar numai în condiţiile instituite de Legea nr. 303/2004 nu echivalează cu încălcarea principului egalităţii cetăţenilor în faţa legii, întrucât diferenţa de reglementare are o justificare obiectivă şi raţională ce ţine de consolidarea independenţei funcţionale şi personale a corpului membrilor magistraţilor.

24. Aşa fiind, în raport cu aceste prevederi legale, Curtea identifică trei tipuri de răspundere a magistraţilor generată de exercitarea funcţiei specifice, şi anume penală, disciplinară şi civilă. În ce priveşte răspunderea penală sau disciplinară, Curtea constată că orice persoană interesată are deplina libertate de a formula împotriva judecătorului/procurorului o acţiune, care poate îmbrăca fie forma unei plângeri penale, fie forma unei sesizări adresate Inspecţiei Judiciare din cadrul Consiliului Superior al Magistraturii, în condiţiile art. 45 alin. (2) din Legea nr. 317/2004. Prin urmare, din perspectiva răspunderii penale nu există nicio diferenţă de tratament între magistraţi şi alţi cetăţeni, întrucât, dacă sunt lezate valorile sociale ocrotite de legea penală, aceştia, indiferent că sunt sau nu magistraţi, pot fi incriminaţi ca subiecţi activi ai unor infracţiuni. Totodată, nici din perspectiva răspunderii disciplinare nu poate fi primită critica referitoare la încălcarea principiului egalităţii cetăţenilor în faţa legii, deoarece nu poate fi pus semnul egalităţii între situaţia juridică în care se află magistraţii şi situaţia juridică a altor categorii socioprofesionale ale căror statute sunt reglementate de alte legi speciale.

25. În ce priveşte cea de-a treia formă de răspundere a magistraţilor, respectiv cea civilă, Curtea constată că este indisolubil legată de activitatea desfăşurată în exercitarea atribuţiilor de serviciu şi presupune o greşeală care îmbracă forma unei erori judiciare. Pentru a se putea solicita dreptul la despăgubiri fundamentat pe o eroare judiciară este necesar ca aceasta să fie dovedită. Potrivit art. 52 alin. (3) din Constituţie, răspunderea pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare, în raport cu victima prejudiciată, revine, întotdeauna şi fără excepţie, direct şi nemijlocit, statului. Victima erorii judiciare nu are la dispoziţie posibilitatea formulării unei acţiuni directe în repararea prejudiciului împotriva magistratului - judecător sau procuror - căruia i-ar putea fi imputabilă săvârşirea erorii judiciare. De altfel, în acord cu art. 3 din Protocolul nr. 7 adiţional la Convenţie, raţiunea recunoaşterii unei erori judiciare nu constă în tragerea la răspundere civilă, penală sau disciplinară a unui magistrat, ci în acordarea dreptului persoanei vătămate la despăgubirile aferente Acest fapt nu înseamnă că răspunderea magistratului este înlăturară de plano, deoarece, dimpotrivă, judecătorul sau procurorul vinovat de producerea erorii judiciare răspunde în subsidiar, dar numai faţă de stat, care, potrivit art. 52 alin. (3) teza finală din Constituţie reflectat în art. 96 alin. (7) din Legea nr. 303/2004, are împotriva sa o acţiune în regres, admisibilă dacă sunt întrunite anumite condiţii.

26. Din perspectiva reparării prejudiciilor cauzate prin erori judiciare, legiuitorul a distins după cum acestea sunt o consecinţă a existenţei erorii în procese penale sau în alte procese. În ce priveşte eroarea judiciară din procesele penale, dispoziţiile legale criticate - art. 96 alin. (3) din Legea nr. 303/2004 - au făcut trimitere la dispoziţiile din Codul de procedură penală, iar în ce priveşte eroarea judiciară ce a izvorât din alte procese, aceleaşi norme - art. 96 alin. (4) din Legea nr. 303/2004 - au instituit dreptul persoanei vătămate la repararea prejudiciului după ce în prealabil a fost pronunţată o hotărâre definitivă (penală sau disciplinară) împotriva judecătorului sau procurorului pentru o faptă săvârşită în cursul judecării procesului cu condiţia ca aceasta să fi fost de natură să determine eroarea. Este firesc să fie aşa, deoarece numai în procesele penale eroarea judiciară reprezintă o evidenţă în măsura în care, după condamnarea definitivă prin hotărâre, s-a pronunţat o nouă hotărâre definitivă de achitare.

27. În cazul de faţă, nemulţumirea autorului excepţiei izvorăşte dintr-o cauză în care un procuror a emis un rechizitoriu care nu s-a fundamentat pe fapte care să întrunească elementele constitutive ale vreunor infracţiuni. Pentru a fi pusă în discuţie o eventuală reparare de prejudicii, ar trebui să existe o eroare judiciară în materie penală. Or, eroarea judiciară constă atât potrivit dispoziţiilor art. 504 din Codul de procedură penală din 1966, cât şi potrivit dispoziţiilor art. 536 din actualul Cod de procedură penală, într-o condamnare definitivă şi pentru care, în urma rejudecării, s-a pronunţat o hotărâre definitivă de achitare. Prin urmare, nu poate fi pus semnul egalităţii între un rechizitoriu care doar dispune trimiterea în judecată şi o hotărâre definitivă de condamnare, deoarece, potrivit dispoziţiilor art. 23 alin. (11) din Constituţie, „Până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti de condamnare, persoana este considerată nevinovată”, prezumţie care nu poate fi înlăturată de existenţa unui act de trimitere în judecată, care, de altfel, poate fi supus cenzurii, partea interesată având posibilitatea de a arăta judecătorului în ce constă nelegalitatea comisă” (a se vedea Decizia nr. 412 din 7 aprilie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 393 din 3 iunie 2011).

28. Cu toate acestea, Curtea constată că poate exista o eroare judiciară, dar nu fundamentată pe tipul de eroare din procesele penale, ci pe tipul de eroare ce izvorăşte din alte procese. Astfel, în măsura în care un procuror îşi exercită atribuţiile specifice cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă, acesta poate fi răspunzător disciplinar în condiţiile art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004, putând fi sesizată, aşa cum s-a arătat anterior, Inspecţia Judiciară din cadrul Consiliului Superior al Magistraturii, întrucât potrivit art. 991 din aceeaşi lege există rea-credinţă atunci când judecătorul sau procurorul încalcă cu ştiinţă normele de drept material ori procesual, urmărind sau acceptând vătămarea unei persoane”, şi există gravă neglijenţă atunci când judecătorul sau procurorul nesocoteşte din culpă, în mod grav, neîndoielnic şi nescuzabil, normele de drept material ori procesual.” Prin urmare, în acord cu dispoziţiile art. 134 alin. (2) din Constituţie, competenţa de a se pronunţa în domeniul răspunderii disciplinare a judecătorilor şi procurorilor şi de a identifica în concret existenţa unei erori judiciare în alte cauze decât cele penale revine în exclusivitate Consiliului Superior al Magistraturii care, în astfel de situaţii, îndeplineşte rol de instanţă de judecată, Curţii Constituţionale nefiindu-i atribuită o astfel de posibilitate. Totodată, în măsura în care, în exercitarea atribuţiilor specifice, un magistrat săvârşeşte o infracţiune, atunci hotărârea penală de condamnare a acestuia poate constitui temei al acţiunii directe împotriva statului pentru prejudiciile cauzate unei persoane prin acea faptă dacă s-a stabilit că fapta comisă a fost de natură să determine o eroare judiciară. Prin urmare, şi acest tip de fapte generatoare de prejudicii poate intra sub incidenţa erorii judiciare, fiind vorba aşadar de răspunderea statului în condiţiile instituite de art. 96 alin. (4) din Legea nr. 303/2004, iar identificarea erorii judiciare în astfel de situaţii reprezintă atributul exclusiv al instanţelor de drept comun, ţinând de specificitatea fiecărui caz în parte.

29. În concluzie, nu poate fi primită critica referitoare la încălcarea art. 16 alin. (1) din Constituţie, deoarece, pe de o parte, situaţia juridică a cetăţenilor care au fost vătămaţi printr-o eroare judiciară nu este identică cu cea a celor care au fost vătămaţi de conduita magistraţilor în alte cazuri decât cele la care se referă art. 96 din Legea nr. 303/2004 şi, pe de altă parte, spre deosebire de faptele ilicite cauzatoare de prejudicii săvârşite de alţi cetăţeni (de exemplu, răspunderea medicului pentru culpa medicală) care pot fi chemaţi direct în judecată, pentru magistraţi, Constituţia, şi nu legea, consacrând principiul răspunderii directe a statului, a instituit cu titlu de excepţie răspunderea subsidiară a acestora.

30. Totodată, autorul excepţiei a mai criticat dispoziţiile contestate deoarece afectează art. 124 referitor la înfăptuirea justiţiei. Cu privire la această critică, Curtea constată că, aşa cum rezultă din însăşi norma constituţională invocată în susţinerea excepţiei, dispoziţiile art. 124 din Constituţie fac parte din secţiunea 1 - referitoare la Instanţele judecătoreşti, pentru că numai acestea sunt competente să înfăptuiască un act de justiţie. Or, Ministerul Public face parte din secţiunea a 2-a a capitolului VI referitor la Autoritatea judecătorească, sens în care procurorii nu pot fi reclamaţi că au înfăptuit un act de justiţie în dezacord cu principiile consacrate de art. 124 din Legea fundamentală. De altfel, potrivit art. 132 din Constituţie, procurorii îşi desfăşoară activitatea potrivit principiului legalităţii, imparţialităţii şi a controlului ierarhic sub autoritatea ministrului justiţiei, sens în care toate actele întocmite de aceştia, în funcţie de faza procesuală în care au fost emise, sunt supuse cenzurii procurorului ierarhic superior ori instanţelor judecătoreşti stabilite de lege care, în acord cu art. 126 alin. (1) din Legea fundamentală, alături de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, înfăptuiesc justiţia.

31. Totodată, o astfel de critică nu poate fi primită nici din perspectiva magistratului judecător, deoarece acesta, în procesul de înfăptuire a actului de justiţie, nu este titular de drepturi subiective proprii a căror exercitare abuzivă poate genera încălcarea drepturilor altor persoane. Câtă vreme judecătorul aparţine puterii judecătoreşti, el pronunţă hotărâri nu numai în numele legii, ci şi în cel al statului pe care îl reprezintă, stat de la care emană legea căreia i se supune. Şi din această perspectivă este firesc ca, în situaţia în care s-a produs o eroare judiciară, persoana interesată să se îndrepte direct împotriva statului şi nu împotriva judecătorului, acesta din urmă nefiind decât un reprezentat al primului.

32. Totodată, jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului dezvoltată pe marginea noţiunii de eroare judiciară consacrată de art. 3 din Protocolul nr. 7 la Convenţie relevă faptul că aceasta este, ca regulă generală, asociată materiei penale şi decurge din ideea de eroare de fapt săvârşită de instanţa care, fiind chemată să se pronunţe asupra temeiului unei acuzaţii penale, pronunţă condamnarea unei persoane nevinovate, Referindu-se la noţiunea de eroare judiciară”, instanţa europeană a statuat că simpla considerare a faptului că investigaţia în cazul reclamantului era incompletă şi părtinitoare” nu poate prin ea însăşi, în absenţa erorilor judiciare sau a unor încălcări serioase a procedurilor judecătoreşti, a unor abuzuri de putere ori a unor erori evidente în aplicarea dreptului material sau a oricărui alt motiv important ce rezultă din interesul justiţiei, să indice prezenţa unei erori judiciare în procedura anterioară. De aceea, s-a statuat că ceea ce prevalează cu privire la eroarea judiciară comisă de către instanţele inferioare, adică a greşelilor din administrarea justiţiei, constă în imposibilitatea neutralizării sau corectării sale în alt fel. (a se vedea Hotărârea din 21 iunie 2011, pronunţată în Cauza Giuran împotriva României, paragrafele 32, 40).

33. De altfel, referindu-se la principiul răspunderii statului cu privire la încălcarea normelor Uniunii Europene prin hotărâri judecătoreşti, Curtea de la Luxemburg a statuat că persoanele particulare trebuie să aibă posibilitatea de a obţine în faţa unei instanţe naţionale repararea prejudiciului cauzat prin încălcarea drepturilor lor în urma unei hotărâri, cu condiţia ca aceasta să fie pronunţată în faţa unei instanţe de ultim grad de jurisdicţie, iar încălcarea să fie suficient de gravă. Această din urmă condiţie se apreciază în funcţie de nivelul de claritate şi precizie al normei, de caracterul intenţionat al încălcării şi de împrejurarea că eroarea nu poate fi scuzabilă (a se vedea Hotărârea din 30 septembrie 2003, Cauza C-224/01 - Kobier împotriva Austriei paragrafele 36, 51, 53, 55).

34. Or, aşa cum s-a arătat mai sus, în prezenta cauză supusă cenzurii Curţii Constituţionale, emiterea incorectă a unui rechizitoriu putea fi neutralizată de către instanţele de judecată competente să se pronunţe asupra dezlegării pricinii, fapt care, de altfel, s-a întâmplat; deci nu poate fi pusă în discuţie existenţa hotărâri judecătoreşti vătămătoare.

35. În concluzie, o încălcare gravă a unei norme de drept de către un judecător prin care a produs o eroare judiciară trebuie mai întâi constatată de o instanţă naţională în condiţiile unui proces echitabil, ca efect al antrenării răspunderii statului, stat care, la rândul său, are o acţiune în regres împotriva judecătorului, dacă se stabileşte, tot în cadrul unui proces echitabil, că acesta este cel care a încălcat norma de drept cu gravă neglijentă sau rea-credinţă.

36. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Ioan Lazăr în Dosarul nr. 51.183/3/2009* al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia I civilă şi constată că dispoziţiile art. 96 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor sunt constituţionale în raport cu critici le formulate.

Definitivă şi general obligatorie.

Decizia se comunică Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia I civilă şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunţată în şedinţa din data de 23 aprilie 2015.

 

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE

AUGUSTIN ZEGREAN

Magistrat-asistent,

Afrodita Laura Tutunaru

 

ACTE ALE ORGANELOR DE SPECIALITATE ALE ADMINISTRAŢIEI PUBLICE CENTRALE

MINISTERUL ENERGIEI, ÎNTREPRINDERILOR MICI ŞI MIJLOCII ŞI MEDIULUI DE AFACERI

 

ORDIN

privind aprobarea Procedurii de implementare a schemei transparente de ajutor de minimis prevăzute în cadrul Programului pentru dezvoltarea abilităţilor antreprenoriale în rândul tinerilor şi facilitarea accesului la finanţare - START

 

Având în vedere prevederile Legii bugetului de stat pe anul 2015 nr. 186/2014 şi ale art. 25 din Legea nr. 346/2004 privind stimularea înfiinţării şi dezvoltării întreprinderilor mici şi mijlocii, cu modificările şi completările ulterioare,

în temeiul prevederilor art. 8 alin. (6) din Hotărârea Guvernului nr. 42/2015 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Energiei, Întreprinderilor Mici şi Mijlocii şi Mediului de Afaceri, cu modificările ulterioare,

ministrul energiei, întreprinderilor mici şi mijlocii şi mediului de afaceri emite următorul ordin:

Art. 1. - Se aprobă Procedura de implementare a schemei transparente de ajutor de minimis prevăzută în cadrul Programului pentru dezvoltarea abilităţilor antreprenoriale în rândul tinerilor şi facilitarea accesului la finanţare - START, prevăzută în anexa*) care face parte integrantă din prezentul ordin.

Art. 2. - Direcţia politici antreprenoriale şi implementare programe pentru IMM din cadrul Ministerului Energiei, Întreprinderilor Mici şi Mijlocii şi Mediului de Afaceri şi oficiile teritoriale pentru întreprinderi mici şi mijlocii şi cooperaţie vor duce la îndeplinire prevederile prezentului ordin.

Art. 3. - Prezentul ordin se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

 

p. Ministrul energiei, întreprinderilor mici şi mijlocii şi mediului de afaceri,

Anca-Laura Ionescu,

secretar de stat

 

Bucureşti, 22 mai 2015.

Nr. 741.


*) Anexa se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 415 bis, care se poate achiziţiona de la Centrul pentru relaţii cu publicul al Regiei Autonome .Monitorul Oficial”, Bucureşti, şos. Panduri nr. 1.


Copyright 1998-2015 DSC.NET   All rights reserved.