MONITORUL OFICIAL AL ROMÂNIEI Nr. 431/2015

MONITORUL OFICIAL AL ROMÂNIEI

 

P A R T E A  I

Anul 183 (XXVII) - Nr. 431         LEGI, DECRETE, HOTĂRÂRI ŞI ALTE ACTE         Miercuri, 17 iunie 2015

 

SUMAR

 

DECIZII ALE CURŢII CONSTITUŢIONALE

 

            Decizia nr. 279 din 23 aprilie 2015 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 52 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii

 

ACTE ALE ORGANELOR DE SPECIALITATE ALE ADMINISTRAŢIEI PUBLICE CENTRALE

 

            1.474. - Ordin al ministrului agriculturii şi dezvoltării rurale privind modificarea Ordinului viceprim-ministrului, ministrul agriculturii şi dezvoltării rurale, nr. 1.648/2014 pentru aprobarea Normelor metodologice privind condiţiile de punere în aplicare a măsurii de promovare a vinurilor, eligibilă pentru finanţare în cadrul Programului naţional de sprijin al României în sectorul vitivinicol 2014-2018, şi pentru aprobarea modelului de contract privind punerea în aplicare a programelor de promovare a vinurilor

 

ACTE ALE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

 

            Decizia nr. 8 din 27 aprilie 2015 (Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept)

 

DECIZII ALE CURŢII CONSTITUŢIONALE

 

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

DECIZIA Nr.279

din 23 aprilie 2015

referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 52 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii

 

Augustin Zegrean - preşedinte

Valer Dorneanu - judecător

Petre Lăzăroiu - judecător

Mircea Ştefan Minea - judecător

Daniel-Marius Morar - judecător

Mona-Maria Pivniceru - judecător

Puskás Valentin Zoltán - judecător

Simona-Maya Teodoroiu - judecător

Tudorel Toader - judecător

Patricia Marilena Ionea - magistrat-asistent

 

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Liviu-Daniel Arcer.

 

1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 52 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii, excepţie ridicată de Dorina Marioara Vese şi Marilena Tăut în Dosarul nr. 1.824/111/2014 al Tribunalului Bihor - Secţia I civilă şi care constituie obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 1,4180/2014.

2. La apelul nominal lipsesc autorii excepţiei şi partea Agenţia pentru Finanţarea Investiţiilor Rurale, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită.

3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate ca neîntemeiată. În acest sens arată că suspendarea contractului individual de muncă în urma formulării unei plângeri penale de către angajator împotriva salariatului nu are semnificaţia unei sancţiuni. De asemenea consideră că nu este încălcat dreptul la muncă, de vreme ce salariatul poate desfăşura o altă muncă la un alt angajator sau chiar la cel care i-a suspendat contractul de muncă, dar pe un post cu care nu este incompatibil.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:

4. Prin încheierea din 16 octombrie 2014, pronunţată în Dosarul nr. 1.824/111/2014, Tribunalul Bihor - Secţia I civilă a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 52 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii. Excepţia a fost ridicată de Dorina Marioara Vese şi Marilena Tăut cu prilejul soluţionării contestaţiei formulate împotriva deciziilor de suspendare a raporturilor de muncă, ca urmare a plângerilor penale formulate împotriva celor două de către Agenţia de Plăţi Pentru Dezvoltare Rurală şi Pescuit.

5. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, autorii acesteia susţin, în esenţă, că dispoziţiile criticate, care prevăd posibilitatea suspendării contractului individual de muncă din iniţiativa angajatorului ca urmare a formulării de către acesta a unei plângeri penale împotriva salariatului, sunt contrare prevederilor constituţionale care consacră prezumţia de nevinovăţie. Astfel, consideră că măsura suspendării reprezintă o sancţiune accesorie sancţiunii principale ce se stabileşte prin hotărârea de condamnare definitivă şi nu poate fi anterioară acesteia din urmă. Despăgubirile care se acordă sunt identice cu cele care se datorează în cazul erorii judiciare şi nu compensează suferinţa reală, materială şi morală a angajatului în situaţia în care se constată lipsa răspunderii penale.

6. De asemenea, autorii excepţiei consideră că dispoziţiile de lege criticate aduc atingere dreptului la muncă, dreptului la un nivel de trai decent, prevederilor constituţionale referitoare la restrângerea exerciţiului unor drepturi sau libertăţi, precum şi celor privind interzicerea discriminării. Cu privire la acest ultim aspect arată că există categorii sociale, aşa cum sunt parlamentarii, mani demnitari ori magistraţii, care beneficiază de stabilitate în exerciţiul funcţiei până la pronunţarea unei hotărâri definitive de condamnare, respectiv până la punerea în mişcare a acţiunii penale.

7. În finalul criticii de neconstituţionalitate, autorii acesteia susţin că textul art. 52 alin. (1) lit. b) din Codul muncii cuprinde un viciu de redactare, întrucât nu prevede termenul până la care operează sau încetează măsura suspendării contractului individual de muncă în situaţia depunerii plângerii penale de către angajator împotriva angajatului.

8. Tribunalul Bihor - Secţia I civilă consideră că excepţia de neconstituţionalitate nu este întemeiată, sens în care invocă jurisprudenţa în materie a Curţii Constituţionale.

9. În conformitate cu dispoziţiile art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului, precum şi Avocatului Poporului, pentru a-şi formula punctele de vedere cu privire la excepţia de neconstituţionalitate.

10. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele de vedere solicitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile de lege criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:

11. Curtea Constituţională a fost legai sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.

12. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 52 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 345 din 18 mai 2011, dispoziţii potrivit cărora „(1) Contractul individual de muncă poate fi suspendat din iniţiativa angajatorului în următoarele situaţii: [...]

b) în cazul în care angajatorul a formulat plângere penală împotriva salariatului sau acesta a fost trimis în judecată pentru fapte penale incompatibile cu funcţia deţinută, până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti,”

13. Autorii excepţiei de neconstituţionalitate susţin că dispoziţiile de lege criticate contravin următoarelor prevederi constituţionale: art. 23 alin. (11) privind prezumţia de nevinovăţie, art. 41 alin. (1) referitor la dreptul la muncă, art. 47 alin. (1) privind nivelul de trai, art. 53 referitor la restrângerea exerciţiului unor drepturi sau libertăţi şi art. 16 alin. (1) referitor la egalitatea în drepturi a cetăţenilor.

14. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că dispoziţiile art. 52 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 53/2003 au mai constituit obiect al controlului de constituţionalitate prin prisma unor critici asemănătoare celor invocate în prezenta cauză. Astfel, atât cu prilejul controlului de constituţionalitate apriori efectuat asupra Legii nr. 53/2003, prin Decizia nr. 24 din 22 ianuarie 2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 72 din 5 februarie 2003, cât şi cu prilejul soluţionării unor excepţii de neconstituţionalitate, prin Decizia nr. 520 din 11 octombrie 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 985 din 7 noiembrie 2005, Decizia nr. 926 din 18 octombrie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 773 din 14 noiembrie 2007, ori Decizia nr. 86 din 27 ianuarie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 165 din 8 martie 2011, Curtea Constituţională a constatat constituţionalitatea dispoziţiilor de lege criticate în raport cu prevederile Legii fundamentale referitoare la prezumţia de nevinovăţie, dreptul la muncă şi egalitatea în drepturi. Astfel, prin Decizia nr. 24 din 22 ianuarie 2003, Curtea a apreciat că sunt neîntemeiate criticile vizând încălcarea prezumţiei de nevinovăţie, întrucât, luând măsura suspendării contractului individual de muncă, angajatorul nu se pronunţă asupra vinovăţiei sau nevinovăţiei angajatului şi nici asupra răspunderii sale penale, acestea fiind chestiuni a căror soluţionare intră în sfera de activitate a organelor judiciare”, iar măsura suspendării are un caracter provizoriu. Cu acelaşi prilej, Curtea a amintit că şi în situaţia în care fapta pentru care s-a formulat plângere penală ori s-a dispus trimiterea în judecată nu va atrage răspunderea penală, aceasta poate constitui abatere disciplinară care poate oferi temeiul desfacerii contractului de muncă.

15. Prin deciziile mai sus menţionate, Curtea a statuat că dispoziţiile art. 52 alin. (1) lit. b)din Legea nr. 53/2003 nu contravin nici dreptului la muncă, salariatul nefiind împiedicat să se încadreze în perioada suspendării contractului de muncă la altă unitate sau în altă funcţie decât cea cu care este incompatibilă fapta ce constituie obiectul acuzării.”

16. De asemenea, prin Decizia nr. 520 din 11 octombrie 2005, Curtea a reţinut că dispoziţiile de lege criticate se aplică în mod egal faţă de toţi salariaţii care se află în situaţii identice, fără privilegii şi fără discriminări.

17. Referitor la raţiunile care justifică suspendarea contractului de muncă în cazul formulării unei plângeri penale de către angajator sau în cazul trimiterii în judecată pentru fapte penale incompatibile cu funcţia deţinută, Curtea Constituţională s-a pronunţat prin Decizia nr. 354 din 19 decembrie 2001, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 16 din 14 ianuarie 2002, când, analizând dispoziţiile art. 16 şi 17 din Legea nr. 1/1970 privind organizarea şi disciplina muncii în unităţile socialiste de stat, publicată în Buletinul Oficial, Partea I, nr. 27 din 27 martie 1970, a statuat că suspendarea din funcţie a salariaţilor este o măsură legală care protejează unitatea (societate comercială, regie autonomă etc.) faţă de pericolul continuării activităţii ilicite şi al extinderii consecinţelor periculoase ale unei fapte penale”.

18. Curtea constată că prin considerentele deciziilor mai sus amintite a răspuns criticilor referitoare la măsura suspendării contractului individual de muncă prevăzută de dispoziţiile art. 52 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 53/2003, fără a face o distincţie între cele două teze ale acestui text de lege, respectiv teza întâi, referitoare la suspendarea contractului ca urmare a formulării plângerii prealabile de către angajator împotriva salariatului, şi teza a doua, privind suspendarea contractului individual de muncă în situaţia în care salariatul este trimis în judecată pentru fapte penale incompatibile cu funcţia deţinută.

19. Analiza ansamblului reglementărilor referitoare la suspendarea raporturilor de muncă, a raporturilor de serviciu, la suspendarea din funcţie ori din calitatea deţinută relevă, ca regulă generală, că această măsură este impusă de situaţii cu caracter temporar, ce fac imposibilă desfăşurarea activităţii ori a exercitării funcţiei. Deşi dispoziţiile art. 50, art. 51 şi art. 52 din Legea nr. 53/2003 enumera o serie de temeiuri ale suspendării contractului individual de muncă - de drept ori la iniţiativa părţilor raportului de muncă -, reglementările cu caracter special aplicabile diverselor categorii socioprofesionale conţin prevederi specifice referitoare la suspendarea raporturilor de muncă, a raporturilor de serviciu ori a exercitării unei funcţii, adecvate specificului activităţii avute în vedere. Astfel, cu titlu de exemplu, pot fi amintite temeiurile suspendării din funcţie ca urmare a situaţiei de incompatibilitate în care se găseşte o persoană în raport cu funcţia deţinută [spre exemplu: art. 36 lit. a) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 86/2006 privind organizarea activităţii practicienilor în insolvenţă, republicată în Monitorul Oficial ai României, Partea I, nr. 724 din 13 octombrie 2011], ca urmare a aplicării unei sancţiuni disciplinare [spre exemplu: art. 62 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 826 din 13 septembrie 2005, art. 48 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 567/2004 privind statutul personalului auxiliar de specialitate al instanţelor judecătoreşti şi al parchetelor de pe lângă acestea şi al personalului care funcţionează în cadrul Institutului Naţional de Expertize Criminalistice, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.197 din 14 decembrie 2004, cu modificările şi completările ulterioare, sau art. 36 lit. f) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 86/2006], în cazul neîndeplinirii unor obligaţii profesionale, aşa cum este plata unor taxe şi contribuţii [art. 36 lit. c) şi e) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 86/2006] şi în alte situaţii asemănătoare.

20. Unele dintre reglementările cu caracter special nu fac decât să nuanţeze cauzele de suspendare prevăzute de Codul muncii, într-un context adaptat categoriei socioprofesionale vizate. O astfel de situaţie o constituie şi acele reglementări care vizează protejarea prestigiului profesiei ori a funcţiei exercitate, dispoziţii care nuanţează prevederile art. 52 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 53/2003, care tind la protejarea intereselor angajatorului şi a unităţii ori a instituţiei în care îşi desfăşoară activitatea salariatul. În această situaţie se încadrează ipoteza punerii în mişcare a acţiunii penale împotriva persoanei pentru săvârşirea unor infracţiuni ce aduc atingere prestigiului profesiei - aşa cum este situaţia practicienilor în insolvenţă sau a membrilor Corpului diplomatic şi consular [art. 36 lit. h) teza întâi din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 86/2006 şi art. 60 din Legea nr. 269/2003 privind Statutul Corpului diplomatic şi consular al României, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 441 din 23 iunie 2003, cu modificările ulterioare] - ori a trimiterii în judecată pentru astfel de infracţiuni - aşa cum este cazul funcţionarilor publici, al magistraţilor ori al practicienilor în insolvenţă [art. 86 alin. (2) şi art. 94 alin. (1) lit. m) din Legea nr. 188/1999, art. 62 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 303/2004 şi art. 36 lit. h) teza a două din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 86/2006].

21. Din examinarea acestor texte de lege, Curtea constată că, spre deosebire de reglementările speciale aplicabile funcţionarilor publici, magistraţilor, practicienilor în insolvenţă ori membrilor Corpului diplomatic şi consular al României, art. 52 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 53/2003 dispune, alături de ipoteza suspendării contractului individual de muncă ca urmare a trimiterii în judecată a salariatului pentru fapte penale incompatibile cu funcţia deţinută (teza a două a textului de lege criticat), şi o situaţie unică în ansamblul reglementărilor privind măsura suspendării, respectiv cea a suspendării ca urmare a formulării unei plângeri prealabile de către angajator împotriva salariatului (teza întâi a textului de lege criticat), situaţie în care se află şi autorii prezentei excepţii de neconstituţionalitate.

22. Având în vedere cele mai sus arătate, Curtea constată că dispoziţiile art. 52 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 53/2003 impun o analiză distinctă a celor două teze conţinute, cauzele suspendării contractului individual de muncă prevăzute de acest text de lege fiind, în mod evident, diferite. Această examinare distinctă a fost reţinută şi prin Decizia nr. 81 din 26 februarie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 273 din 23 aprilie 2015, prin care Curtea a constatat constituţionalitatea art. 52 alin. (1) lit. b) teza a două din Legea nr. 53/2003, întrucât numai această teză avea aplicabilitate în litigiul în cadrul căruia fusese invocată excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 52 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 53/2003.

23. De altfel, o nouă analiză a textului de lege criticat se impune cu atât mai mult cu cât Curtea constată că, prin modificări legislative recente, legiuitorul are tendinţa de a spori garanţiile ce însoţesc suspendarea raporturilor de muncă ori suspendarea din funcţie, pentru a asigura nu numai caracterul obiectivai acestei măsuri cu ample consecinţe pentru cel căruia i se aplică, dar şi faptul că intervine în cazuri bine fundamentate, cât mai puţin supuse incertitudinilor. În mod concret, Curtea are în vedere modificările operate de art. 71 pct. 4 din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative care cuprind dispoziţii procesual penale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 515 din 14 august 2013, asupra dispoziţiilor art. 62 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 303/2004, modificări care au avut ca efect deplasarea momentului când este dispusă suspendarea din funcţie a magistratului de la punerea în mişcare a acţiunii penale - potrivit reglementării anterioare - la trimiterea în judecată a acestuia - potrivit reglementării actuale.

24. Nu mai puţin relevant este şi faptul că, în contextul modificărilor legislative amintite, Curtea a constatat, prin Decizia nr. 270 din 23 aprilie 2015, neconstituţionalitatea dispoziţiilor art. 48 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 567/2004 privind statutul personalului auxiliar de specialitate al instanţelor judecătoreşti şi al parchetelor de pe lângă acestea şi al personalului care funcţionează în cadrul Institutului Naţional de Expertize Criminalistice, reţinând, în esenţă, că acest text de lege, prin care se reglementa suspendarea din funcţie a personalului auxiliar din justiţie la momentul punerii în mişcare a acţiunii penale împotriva acestuia, este neconstituţional, urmând ca în acest caz suspendarea să aibă loc la momentul trimiterii în judecată.

25. În consecinţă, trecând la examinarea dispoziţiilor art. 52 alin. (1) lit. b) teza întâi din Legea nr. 53/2003, Curtea observă că iniţiativa suspendării contractului individual de muncă este lăsată în această ipoteză legală în totalitate la dispoziţia angajatorului, cel care formulează plângerea prealabilă şi dispune, în acelaşi timp, suspendarea raportului de muncă. Desigur, aşa cum s-a reţinut în jurisprudenţa constituţională, suspendarea raportului de muncă nu are semnificaţia încălcării prezumţiei de nevinovăţie. Chiar dacă în jurisprudenţa sa Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că principiul prezumţiei de nevinovăţie consacrat de art. 6 paragraful 2 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale nu se limitează la o simplă garanţie procedurală în materie penală, sfera acestuia de aplicare fiind mai vastă şi impunând ca niciun reprezentant al statului sau al unei autorităţi publice să nu declare că o persoană este vinovată de o infracţiune, înainte ca vinovăţia acesteia să fi fost stabilită de o instanţă” (Hotărârea din 4 iunie 2013, pronunţată în Cauza Teodor împotriva României, paragraful 36), Curtea Constituţională apreciază în continuare, în acord cu cele reţinute prin Decizia nr. 24 din 22 ianuarie 2003, că, dispunând suspendarea contractului de muncă, angajatorul nu se pronunţă asupra vinovăţiei sau nevinovăţiei angajatului şi nici asupra răspunderii sale penale, acestea fiind chestiuni a căror soluţionare intră în sfera de activitate a organelor judiciare. De asemenea, nici nu se poate susţine că această măsură ar putea fi echivalată cu ceea ce instanţa europeană înţelege prin acuzaţie de vinovăţie penală formulată de un reprezentant al statului sau al unei autorităţi publice”, înainte de pronunţarea instanţei. În sfârşit, Curtea aminteşte că suspendarea contractului individual de muncă în ipoteza legală analizată nu îmbracă forma unei sancţiuni penale şi nici chiar cea a unei sancţiuni disciplinare.

26. Deopotrivă, Curtea, amintind jurisprudenţa sa, în care a statuat că principiul constituţional al egalităţii în drepturi nu presupune uniformitate, astfel că situaţii diferite justifică şi uneori chiar impun un tratament juridic (Decizia nr. 1 din 8 februarie 1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 16 martie 1994), apreciază că nu pot fi reţinute nici criticile referitoare la încălcarea art. 16 alin. (1) din Constituţie, întrucât legiuitorul este liber să stabilească condiţii diferite referitoare la suspendarea raporturilor de muncă, a raporturilor de serviciu, a funcţiei ori a activităţii, atât timp cât are în vedere categorii socio-profesionale diferite, care nu se află în situaţii comparabile.

27. În sfârşit, Curtea apreciază ca fiind lipsite de temei şi criticile referitoare la încălcarea prevederilor constituţionale privind nivelul de trai, de vreme ce salariatul suspendat nu este împiedicat să muncească pe durata suspendării într-un alt loc de muncă, asigurându-şi astfel venitul necesar traiului.

28. Cât priveşte problema conformităţii dispoziţiilor de lege analizate cu prevederile constituţionale privind dreptul la muncă, Curtea reţine că art. 41 alin. (1) din Constituţie se referă la dreptul la muncă, prevăzând că acesta „nu poate fi îngrădit. Alegerea profesiei, a meseriei sau a ocupaţiei, precum şi a locului de muncă este liberă. „Art. 6 pct. 1 din Pactul internaţional cu privire la drepturile economice, sociale şi culturale prevede totodată că „statele părţi la prezentul Pact recunosc dreptul la muncă ce cuprinde dreptul pe care îl are orice persoană de a obţine posibilitatea să-şi câştige existenţa printr-o muncă liber aleasă sau acceptată şi vor lua măsuri potrivite pentru garantarea acestui drept.” Deopotrivă, art. 23 pct. 1 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului stabileşte că „orice persoană are dreptul la muncă, la libera alegere a muncii sale, la condiţii echitabile şi satisfăcătoare de muncă, precum şi la ocrotirea împotriva şomajului”, în timp ce art. 15 alin. (1) din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene proclamă că „orice persoană are dreptul la muncă şi dreptul de a exercita o ocupaţie aleasă sau acceptată în mod liber.”

29. Având în vedere toate aceste reglementări, precum şi cele statuate prin Decizia nr. 513 din 20 iunie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 598 din 11 iulie 2006, în sensul că prevederile constituţionale referitoare la dreptul la muncă asigură oricărei persoane posibilitatea de a exercita profesia sau meseria pe care o doreşte, în anumite condiţii stabilite de legiuitor, dar nu vizează obligaţia statului de a garanta accesul tuturor persoanelor la toate profesiile, Curtea Constituţională a reţinut în mod corect în jurisprudenţa sa că art. 52 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 53/2003 nu împiedică salariatul să se încadreze în perioada suspendării contractului de muncă la altă unitate sau în altă funcţie decât cea cu care este incompatibilă fapta ce constituie obiectul acuzării.

30. Cu toate acestea, Curtea observă că dreptul la muncă este un drept complex, ce implică diferite aspecte, dintre care libertatea alegerii profesiei şi a locului de muncă reprezintă numai una dintre componentele acestui drept. Astfel, odată dobândit un loc de muncă, acesta trebuie să se bucure de o serie de garanţii care să-i asigure stabilitatea, neputând fi de conceput că prevederile constituţionale ar asigura libertatea de a obţine un loc de muncă, dar nu şi garantarea păstrării acestuia, cu respectarea, evidentă, a condiţiilor şi limitelor constituţionale. În acest sens sunt cele statuate de Curtea Constituţională prin Decizia nr. 383 din 7 iulie 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 792 din 31 august 2005, în care s-a arătat că cea mai importantă garanţie pentru exercitarea dreptului la muncă o constituie stabilirea limitativă prin lege a cazurilor în care şi a motivelor pentru care încetarea raporturilor juridice de muncă poate avea loc din iniţiativa şi din voinţa unilaterală a angajatorului. Prin aceeaşi decizie, Curtea a precizat că persoana care accede la o activitate economică pe baza liberei sale iniţiative şi utilizează forţă de muncă salariată are obligaţia să respecte reglementările legale referitoare la încheierea, executarea şi încetarea contractelor individuale de muncă.”

31. Ca atare, Curtea apreciază că, deşi nu se poate vorbi de o negare a dreptului la muncă. În sensul împiedicării persoanei de a alege liber o profesie ori un alt loc de muncă, în egală măsură nu se poate omite că măsura suspendării contractului individual de muncă reprezintă o restrângere a exerciţiului dreptului la muncă, lăsată de dispoziţiile art. 52 alin. (1) lit. b) teza întâi din Legea nr. 53/2003 la dispoziţia angajatorului, astfel că se impune a fi analizat dacă sunt îndeplinite condiţiile constituţionale referitoare la restrângerea exerciţiului unor drepturi sau libertăţi, prin efectuarea unui test de proporţionalitate (aşa cum prevăd dispoziţiile art. 53 din Constituţie, dezvoltate în jurisprudenţa Curţii Constituţionale prin Decizia nr. 266 din 21 mai 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 443 din 19 iulie 2013, Decizia nr. 462 din 17 septembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 775 din 24 octombrie 2014, ori Decizia nr. 13 din 15 ianuarie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 175 din 13 martie 2015), pentru a verifica dacă această restrângere este rezonabilă, proporţională cu obiectivul urmărit şi nu transformă acest drept într-unui iluzoriu/teoretic.

32. Aşa cum a statuat Curtea Constituţională prin Decizia nr. 266 din 21 mai 2013 şi Decizia nr. 462 din 17 septembrie 2014, paragraful 30, conform principiului proporţionalităţii, orice măsură luată trebuie să fie adecvată - capabilă în mod obiectiv să ducă la îndeplinirea scopului, necesară - indispensabilă pentru îndeplinirea scopului şi proporţională - justul echilibru între interesele concrete pentru a fi corespunzătoare scopului urmărit. Astfel, în vederea realizării testului de proporţionalitate, Curtea trebuie, mai întâi, să stabilească scopul urmărit de legiuitor prin măsura criticată şi dacă acesta este unul legitim, întrucât testul de proporţionalitate se va putea raporta doar la un scop legitim.” De asemenea, Curtea a precizat prin Decizia nr. 266 din 21 mai 2013 că pentru corecta aplicare a testului este necesară examinarea fiecăruia dintre cele 3 elemente în ordinea respectivă.

33. Urmând reperele mai sus arătate, Curtea va analiza în continuare dacă măsura suspendării contractului individual de muncă în ipoteza art. 52 alin. (1) lit. b) teza întâi din Legea nr. 53/2003 este justificată de un scop legitim, dacă este adecvată acestui scop, necesară şi dacă se păstrează un just echilibru între drepturile şi interesele în concurs pentru a fi corespunzătoare scopului urmărit. Astfel, raportându-se la cele reţinute prin Decizia nr. 354 din 19 decembrie 2001, Curtea reţine că suspendarea din funcţie a salariaţilor este o măsură legală care tinde să protejeze interesele angajatorului faţă de pericolul continuării activităţii ilicite şi al extinderii consecinţelor periculoase ale unei fapte penale. Prin urmare, restrângerea exerciţiului dreptului la muncă este justificată, în această situaţie, de apărarea drepturilor şi intereselor angajatorului, care pot îmbrăca atât o formă patrimonială, cât şi una nepatrimonială şi pot avea natura unor drepturi fundamentale, aşa cum este dreptul de proprietate, dar şi de necesitatea protejării libertăţii economice, consacrate de art. 45 din Constituţie, care presupune, între altele, şi dreptul angajatorului de lua măsurile necesare bunei desfăşurări a activităţii economice. Astfel, măsura suspendării contractului individual de muncă în ipoteza legală analizată se circumscrie condiţiilor art. 53 alin. (1) din Legea fundamentală, potrivit cărora „exerciţiul unor drepturi sau al unor libertăţi poate fi restrâns numai prin lege şi numai dacă se impune, după caz, pentru: apărarea [...] drepturilor şi a libertăţilor cetăţenilor [...].”

34. Referitor la caracterul adecvat şi necesar al restrângerii exerciţiului dreptului la muncă în raport cu scopul urmărit, Curtea apreciază că suspendarea contractului individual de muncă reprezintă o măsură adaptată scopului urmărit şi este capabilă, în abstract, să îndeplinească exigenţele acestuia. Deşi protejarea drepturilor salariatului, aflat în raporturi de subordonare faţă de angajator, reprezintă o formă de a asigura însăşi protecţia dreptului la muncă, ca drept fundamental, legiuitorul este ţinut, în egală măsură, să asigure protecţia drepturilor angajatorului, prin instituirea unor măsuri apte să realizeze în mod concret scopul propus. Prin urmare, protecţia dreptului la muncă nu poate fi absolutizată cu consecinţa afectării dreptului angajatorului de a-şi exercita libertatea economică, aşa cum de altfel a statuat Curtea şi prin Decizia nr. 1.459 din 8 noiembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 30 din 13 ianuarie 2012, iar suspendarea contractului individual de muncă apare ca o măsură adecvată în împrejurările în care menţinerea în activitate a salariatului ar fi de natură să atragă consecinţe negative asupra activităţii economice, afectând drepturile şi interesele angajatorului. Curtea apreciază, deopotrivă, că reglementarea posibilităţii angajatorului de a suspenda contractul individual de muncă în situaţia în care consideră că interesele sale ar fi afectate prin menţinerea în activitate a salariatului, ca urmare a activităţii prezumat ilicite a acestuia, este un instrument necesar pentru a asigura protecţia efectivă a drepturilor şi intereselor sale.

35. Cât priveşte caracterul proporţional al măsurii reglementate de art. 52 alin. (1) lit. b) teza întâi din Legea nr. 53/2003, respectiv al realizării unui echilibru just între drepturile în concurs, anume dreptul la muncă şi dreptul angajatorului de lua măsurile necesare bunei desfăşurări a activităţii economice, Curtea reţine că suspendarea contractului individual de muncă, din iniţiativa angajatorului, atunci când există temeiuri pentru a aprecia că activitatea ilicită a salariatului ar periclita interesele angajatorului, trebuie să se supună unor condiţii care să asigure că această măsură nu are un caracter arbitrar. Altfel spus, Curtea consideră că, în măsura în care legea asigură angajatorului posibilitatea de a dispune suspendarea contractului individual de muncă în vederea protejării intereselor sale economice, ca o expresie a art. 45 din Constituţie, o astfel de măsură, cu consecinţe ample asupra drepturilor salariatului, trebuie însoţită de garanţia unei decizii obiective şi temeinic fundamentate din partea angajatorului. În acest sens, Curtea reţine că măsura suspendării determină încetarea temporară a obligaţiilor părţilor ce izvorăsc din contractul individual de muncă, iar, în ipoteza textului de lege analizat, cauza suspendării nu operează de drept şi nici nu este o exprimare a voinţei salariatului, ci a angajatorului. Mai mult, Curtea reţine că, spre deosebire de situaţia altor categorii socio-profesionale, când suspendarea operează ca urmare a punerii în mişcare a acţiunii penale şi/sau a trimiterii în judecată, acte dispuse de magistraţi, având un caracter obiectiv, extrinsec raporturilor dintre cel care desfăşoară activitatea profesională şi instituţia, autoritatea ori corpul profesional din care face parte, suspendarea contractului de muncă în ipoteza art. 52 alin. (1) lit. b) teza întâi din Legea nr. 53/2003 se poate dispune de către angajator ca urmare a plângerii penale pe care tot el o formulează împotriva salariatului, de voinţa acestuia depinzând, deopotrivă, cauza suspendării contractului de muncă şi instituirea acestei măsuri. În aceste condiţii, Curtea consideră că respectarea garanţiilor de obiectivitate şi de temeinicie ale deciziei de suspendare dispuse de angajator poate fi în mod facil pusă sub semnul îndoielii, de vreme ce art. 52 alin. (1) lit. b) teza întâi din Legea nr. 53/2003 lasă aprecierea temeiului de suspendare, în întregime, la dispoziţia angajatorului ale cărui decizii sunt susceptibile a fi calificate drept subiective şi, uneori, chiar abuzive, mai ales în contextul raporturilor contractuale de muncă care, prin natura lor, presupun o semnificativă interacţiune umană. Astfel, nu trebuie omis că aceste raporturi presupun o subordonare a salariatului faţă de angajator, caracterizată prin executarea unei munci sub autoritatea angajatorului, care are îndrituirea de a da ordine şi directive, de a controla prestarea muncii şi de a sancţiona încălcările săvârşite de către angajat.

36. Desigur, Curtea reţine că art. 52 alin. (2) din Legea nr. 53/2003, instituind o măsură de protecţie pentru drepturile salariatului suspendat a cărui nevinovăţie a fost constatată, prevede posibilitatea reluării de către acesta a activităţii anterioare şi plata, în temeiul normelor şi principiilor răspunderii civile contractuale, a unei despăgubiri egale cu salariul şi celelalte drepturi de care a fost lipsit pe perioada suspendării contractului. De asemenea, salariatul suspendat ar putea ocupa un alt loc de muncă pe perioada suspendării, aşa cum a reţinut chiar Curtea Constituţională în jurisprudenţa sa. Garanţiile mai sus arătate se referă la păstrarea locului de muncă şi la asigurarea dreptului la salariu după încetarea suspendării, precum şi la dreptul salariatului de a alege în mod liber un alt loc de muncă pe durata suspendării. Chiar şi în aceste condiţii, Curtea apreciază că reglementarea cauzelor de suspendare nu poate lăsa deschisă posibilitatea emiterii unor decizii arbitrare ori netemeinice, pentru că protecţia dreptului la muncă presupune, între altele, ca restrângerea exerciţiului acestui drept să respecte cerinţele constituţionale impuse de art. 53 alin. (2) referitoare la proporţionalitate, şi nu doar asigurarea unor măsuri cu caracter reparator ori a unor soluţii alternative.

37. Aşa fiind, Curtea constată că, în urma efectuării testului de proporţionalitate vizând măsura restrângerii exerciţiului dreptului la muncă, suspendarea contractului individual de muncă ca efect al formulării unei plângeri penale de către angajator împotriva salariatului nu întruneşte condiţia caracterului proporţional, măsura fiind excesivă în raport cu obiectivul ce trebuie atins, astfel că dispoziţiile art. 52 alin. (1) lit. b) teza întâi din Legea nr. 53/2003 sunt neconstituţionale.

38. În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 52 alin, (1) lit. b) teza a două din Legea nr. 53/2003, Curtea constată că acestea nu sunt aplicabile în litigiul în cadrul căruia a fost invocată excepţia de neconstituţionalitate, neîndeplinind condiţia prevăzută de art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, potrivit căreia obiectul excepţiei de neconstituţionalitate trebuie să aibă legătură cu soluţionarea cauzei în care a fost ridicată excepţia. Prin urmare, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 52 alin. (1) lit. b) teza a două din Legea nr. 53/2003 urmează a fi respinsă ca inadmisibilă.

39. Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

1. Admite excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Dorina Marioara Vese şi Marilena Tăut în Dosarul nr. 1.824/111/2014 al Tribunalului Bihor - Secţia I civilă şi constată că dispoziţiile art. 52 alin. (1) lit. b) teza întâi din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii sunt neconstituţionale.

2. Respinge, ca inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 52 alin. (1) lit. b) teza a două din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii, excepţie ridicată de aceiaşi autori în acelaşi dosar al Tribunalului Bihor - Secţia I civilă.

Definitivă şi general obligatorie.

Decizia se comunică celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Tribunalului Bihor - Secţia I civilă şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunţată în şedinţa din data de 23 aprilie 2015.

 

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE

AUGUSTIN ZEGREAN

Magistrat-asistent,

Patricia Marilena Ionea

 

ACTE ALE ORGANELOR DE SPECIALITATE ALE ADMINISTRAŢIEI PUBLICE CENTRALE

MINISTERUL AGRICULTURII ŞI DEZVOLTĂRII RURALE

 

ORDIN

privind modificarea Ordinului viceprim-ministrului, ministrul agriculturii şi dezvoltării rurale, nr. 1.648/2014 pentru aprobarea Normelor metodologice privind condiţiile de punere în aplicare a măsurii de promovare a vinurilor, eligibilă pentru finanţare în cadrul Programului naţional de sprijin al României în sectorul vitivinicol 2014-2018, şi pentru aprobarea modelului de contract privind punerea în aplicare a programelor de promovare a vinurilor

 

Văzând Referatul de aprobare al Direcţiei generale politici agricole şi strategii nr. 159.721 din 25 mai 2015 şi Avizul Comisiei Europene Ares (2015) 58697 din 8 ianuarie 2015,

având în vedere prevederile Regulamentului delegat (UE) nr. 907/2014 al Comisiei din 11 martie 2014 de completare a Regulamentului (UE) nr. 1.306/2013 al Parlamentului European şi al Consiliului în ceea ce priveşte agenţiile de plăţi şi alte organisme, gestiunea financiară, verificarea şi închiderea conturilor, garanţiile şi utilizarea monedei euro, ale Orientărilor Uniunii Europene privind ajutoarele de stat în sectoarele agricol şi forestier şi în zonele rurale pentru perioada 2014- 2020, publicate în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, seria C, nr. 204 din 1 iulie 2014, precum şi ale Regulamentului delegat (UE) nr. 612/2014 al Comisiei din 11 martie 2014 de completare a Regulamentului (UE) nr. 1.308/2013 al Parlamentului European şi al Consiliului prin modificarea Regulamentului (CE) nr. 555/2008 al Comisiei în ceea ce priveşte noile măsuri din cadrul programelor naţionale de sprijinire a sectorului vitivinicol,

în temeiul art. 3 alin. (1^) şi (12) şi al art. 7 din Hotărârea Guvernului nr. 578/2014 privind stabilirea modului de acordare a sprijinului financiar din partea Uniunii Europene pentru producătorii din sectorul vitivinicol în perioada 2014- 2018, cu completările ulterioare,

în baza art. 10 alin. (5) şi (6) din Hotărârea Guvernului nr. 1.185/2014 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Agriculturii şi Dezvoltării Rurale, cu modificările şi completările ulterioare,

ministrul agriculturii şi dezvoltării rurale emite prezentul ordin.

Art. I. - Ordinul viceprim-ministrului, ministrul agriculturii şi dezvoltării rurale, nr. 1.648/2014 pentru aprobarea Normelor metodologice privind condiţiile de punere în aplicare a măsurii de promovare a vinurilor, eligibilă pentru finanţare în cadrul Programului naţional de sprijin al României în sectorul vitivinicol 2014- 2018, şi pentru aprobarea modelului de contract privind punerea în aplicare a programelor de promovare a vinurilor, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 833 din 14 noiembrie 2014, se modifică după cum urmează:

1. În anexa nr. 1, la articolul 2, litera d) va avea următorul cuprins: ,,d) solicitanţi- pentru submăsura de promovare prin informare a vinurilor produse în Uniunea Europeană: forme asociative profesionale ale producătorilor din sectorul vitivinicol, organizaţii interprofesionale din sectorul vitivinicol, instituţii sau autorităţi publice, după caz, cu respectarea prevederilor legale în vigoare care propun programe de promovare a acestor vinuri, iar pentru submăsura de promovare a vinurilor în ţări terţe: societăţi româneşti producătoare de vinuri cu D.O.C. şi/sau I.G. şi/sau vinuri pentru care se indică soiul viţei-de-vie, forme asociative profesionale ale producătorilor din sectorul vitivinicol, organizaţii interprofesionale din sectorul vitivinicol ai căror membri produc şi exportă vinuri cu D.O.C. şi/sau I.G. şi/sau vinuri pentru care se indică soiul viţei-de-vie, instituţii sau autorităţi publice, după caz, cu respectarea prevederilor legale în vigoare, care propun programe de promovare a acestor vinuri; accesarea măsurii de promovare a vinurilor de către instituţii sau autorităţi publice se poate face numai în asociere, încheiată în condiţiile legii, cu una sau mai multe dintre formele asociative profesionale menţionate anterior.”

2. În anexa nr. 2, anexa nr. 12 la contract Cursuri de schimb utilizate şi formular decont” se modifică şi se înlocuieşte cu anexa care face parte integrantă din prezentul ordin.

Art. II. - Prezentul ordin se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

 

p. Ministrul agriculturii şi dezvoltării rurale,

Dumitru Daniel Botănoiu,

secretar de stat

 

Bucureşti, 9 iunie 2015.

Nr. 1.474.

 

ANEXĂ

(Anexa nr. 12 la contract)

 

Cursuri de schimb utilizate şi formular decont

 

1. Constituirea garanţiei aferente avansului, plată avans, justificare parţială/finală a avansului se va face astfel:

Cursul de schimb utilizat de beneficiar pentru constituirea garanţiei aferente avansului, cererea de plată în avans, justificarea parţială/finală avans este ultimul curs de schimb stabilit de Banca Centrală Europeană (BCE) în luna anterioară celei în care este depusă cererea de plată, în conformitate cu prevederile art. 37, 38 şi 40 din Regulamentul delegat (UE) nr. 907/2014 al Comisiei din 11 martie 2014 de completare a Regulamentului (UE) nr. 1.306/2013 al Parlamentului European şi al Consiliului în ceea ce priveşte agenţiile de plăţi şi alte organisme, gestiunea financiară, verificarea şi închiderea conturilor, garanţiile şi utilizarea monedei euro.

Acest curs de schimb este utilizat şi de Agenţia de Plăţi şi Intervenţie pentru Agricultură (A.P.I.A.) pentru verificarea constituirii de către beneficiari a garanţiei aferente avansului, plată avans, justificare parţială/finală avans.

2. Pentru plată intermediară şi sold

Cursul de schimb utilizat de beneficiar este ultimul curs de schimb stabilit de BCE în luna anterioară celei în care este depusă cererea de plată.

Cursul de schimb utilizat de A.P.I.A. pentru efectuarea plăţii către beneficiar este penultimul curs de schimb stabilit de BCE înainte de luna pentru care se declară cheltuielile sau veniturile alocate, în conformitate cu art. 11 alin. (1) paragraful al doilea din Regulamentul delegat (UE) nr. 907/2014, adică penultimul curs stabilit de BCE înaintea lunii în care se efectuează plata.

Formularul 04 Decont de cheltuieli pentru justificare parţială/finală avans/plata intermediară............./ sold în cadrul contractului..............”*) este document de lucru comun, iniţiat de beneficiar şi completat şi verificat de A.P.I.A.

Beneficiarul are obligaţia de a-l completa (rubricile 1-18) şi de a-l transmite către A.P.I.A. atât în format electronic, pe adresa de e-mail: promovare@apia.org.ro, cât şi pe suport hârtie, semnat şi ştampilat (la depunerea cererii de justificare avans/plată intermediară/sold).


*) Formularul este reprodus în facsimil.

 

Decont de cheltuieli pentru justificare parţială/finală avans/plată intermediară …. sold în cadrul contractului ………

 

 

 

 

Acţiune/ Data desfăşurării acţiunii

Buget

Previzionat

(euro)

Buget modificat prin Act Adiţional  (dacă este cazul), (euro)

Variaţii în limita a 10%

Organism de

Implementare/

Subcontractant

Nr. şi

data factură

Document de plată

Extras de cont

Obiectul cheltuielilor

Suma solicitată

(moneda ţării terţe)

Curs de schimb  BCE (moneda ţării terţe/ euro)

Suma

facturată

(100%)

(euro)

Suma

facturată

(100%)

(lei)

Suma solicitată

(80% sau 50%)

(euro)

Curs de schimb  BCE (lei/euro)

Suma solicitată

(80% sau 50%)

(euro)

Suma decontată  (80% sau 50%)

(euro)

Curs de

schimb

BCE

(lei/euro)

la data

plăţii

Suma decontată (80% sau 50%)

(lei)

Suma neeligibilă

(80% sau S»%)

Contribuţie FEGA (50%)

Contribuţie BN

(30%)

 

 

 

 

 

 

Tip şi Număr

Data plăţii

Număr

Data

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

lei

euro

lei

euro

1

2

3

4

5

6.

7

8

9

10

11

12

13

14

15

16

17

18

19

20

21

22

23

24

25

26

Acţiune» 1*

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

subacţiune 1.1

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

subacţiune 1.2

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

subacţiune 1.n

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Costuri de personal, transport, cazare,

masă defalcate pe fiecare subacţiune

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Total acţiunea 1

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Acţiunea n”

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

subacţiune n.1

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

subacţiune n.n.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Costuri de personal, transport, cazare,

masă defalcate pe fiecare subacţiune

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Total acţiunea „n”

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Evaluarea rezultatelor acţiunilor conform anexei 3, pct. 6.2 din contract

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Total cheltuieli

Acţiuni

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Cheltuieli generale 4% din total acţiuni fără costuri de personal, transport, cazare, masă

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

TOTAL

CHELTUIELI ELIGIBILE

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 


* Costurile pe acţiune pot include cheltuieli de transport, cazare, masă, necesare realizării acţiunii.

Semnătura şi ştampilă

beneficiar,

Întocmit/Verificat,

Data

Certificat cu realitatea, regularitatea

şi legalitatea operaţiunilor,

Data

Bun de plată,

Data

Director

DCEPPA

UE, BN

LEI

 

 

ACTE ALE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE SI JUSTIŢIE

 

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

COMPLETUL PENTRU DEZLEGAREA UNOR CHESTIUNI DE DREPT

DECIZIA Nr. 8

din 27 aprilie 2015

 

Dosar nr. 294/1/2015

 

Iulia Cristina Tarcea - vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - preşedintele completului

Lavinia Curelea - preşedintele Secţiei I civile

Roxana Popa - preşedintele delegat al Secţiei a II-a civile

Ionel Barbă - preşedintele Secţiei de contencios administrativ şi fiscal

Mirela Sorina Popescu - preşedintele Secţiei penale

Nina Ecaterina Grigoraş - judecător la Secţia I civilă

Viorica Cosma - judecător la Secţia I civilă

Alina Iuliana Ţuca - judecător la Secţia I civilă - judecător-raportor

Simona Lala Cristescu - judecător la Secţia I civilă

Alina Sorinela Macavei - judecător la Secţia I civilă

Ileana Izabela Dolache - judecător la Secţia a II-a civilă

Constantin Brânzan - judecător la Secţia a II-a civilă

Carmen Trănica Teau - judecător la Secţia a II-a civilă

Rodica Dorin - judecător la Secţia a II-a civilă - judecător-raportor

Ruxandra Monica Duţă - judecător la Secţia a II-a civilă

Gheorghiţa Luţac - judecător la Secţia de contencios administrativ şi fiscal

Iuliana Măiereanu - judecător la Secţia de contencios administrativ şi fiscal

Cezar Hîncu - judecător la Secţia de contencios administrativ şi fiscal

Carmen Maria Ilie - judecător la Secţia de contencios administrativ şi fiscal

Elena Canţăr - judecător la Secţia de contencios administrativ şi fiscal

Angela Dragne - judecător la Secţia penală

Ana Maria Dascălu - judecător la Secţia penală

Ştefan Pistol - judecător la Secţia penală - judecător-raportor

Mariana Ghena - judecător la Secţia penală

Simona Daniela Encean - judecător la Secţia penală

 

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept ce formează obiectul Dosarului nr. 294/1/2015 a fost constituit conform dispoziţiilor art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă şi ale art. 275 alin. (1) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu modificările şi completările ulterioare.

Şedinţa este prezidată de doamna judecător Iulia Cristina Tarcea, vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

La şedinţa de judecată participă doamna Adriana Stamatescu, magistrat-asistent, desemnată în conformitate cu dispoziţiile art. 276 din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu modificările şi completările ulterioare.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a luat în examinare sesizarea formulată de Tribunalul Sibiu - Secţia I civilă în Dosarul nr. 18.699/306/2013, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la următoarea chestiune de drept: în aplicarea art. 711 şi următoarele din Codul de procedură civilă, existenţa unor măsuri asigurătorii înfiinţate în cadrul unui proces penal asupra bunurilor unei persoane fizice sau juridice:

a) suspendă executarea silită începută de un creditor garantat, al cărui drept de ipotecă asupra aceloraşi bunuri a devenit opozabil terţilor anterior înfiinţării măsurii asigurătorii din procesul penal

b) determină nulitatea actelor de executare ulterioare înfiinţării măsurii asigurătorii din procesul penal asupra aceloraşi bunuri, împiedicând astfel executarea silită începută de un creditor garantat

Magistratul-asistent prezintă referatul cauzei, arătând că la dosar au fost depuse practica judiciară şi raportul întocmit de judecătorii-raportori. Se mai referă asupra faptului că raportul a fost comunicat părţilor, în conformitate cu dispoziţiile art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă, care au depus puncte de vedere în termenul prevăzut de lege, şi că la data de 24 aprilie 2015 s-a comunicat punctul de vedere al procurorului general, care a opinat, în principal, în sensul respingerii sesizării ca inadmisibilă, iar pe fondul sesizării a apreciat că sechestrul asigurător penal constituie un impediment la iniţierea ori, după caz, continuarea executării silite a unui bun asupra căruia au fost constituite garanţii reale.

Se ia act că după renumerotarea textelor, ca urmare a republicării Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 247 din 10 aprilie 2015, art. 711 din Codul de procedură civilă a devenit art. 712. Ca urmare, toate referirile din cuprinsul prezentei decizii la art. 711 şi următoarele din Codul de procedură civilă se vor considera ca fiind făcute la art. 712 şi următoarele din Codul de procedură civilă.

În urma deliberărilor, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept rămâne în pronunţare asupra sesizării privind pronunţarea unei hotărâri prealabile.

ÎNALTA CURTE,

deliberând asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele:

1. Titularul şi obiectul sesizării

Tribunalul Sibiu - Secţia I civilă a dispus, prin încheierea pronunţată în şedinţa publică din data de 23 decembrie 2014 în Dosarul nr. 18.699/306/2013, aflat pe rolul acestei instanţe, în apel, sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în temeiul dispoziţiilor art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la următoarea chestiune de drept: în aplicarea art. 711 şi următoarele din Codul de procedură civilă, existenţa unor măsuri asigurătorii înfiinţate în cadrul unui proces penal asupra bunurilor unei persoane fizice sau juridice: a) suspendă executarea silită începută de un creditor garantat, al cărui drept de ipotecă asupra aceloraşi bunuri a devenit opozabil terţilor anterior înfiinţării măsurii asigurătorii din procesul penal?; b) determină nulitatea actelor de executare ulterioare înfiinţării măsurii asigurătorii din procesul penal asupra aceloraşi bunuri, împiedicând astfel executarea silită începută de un creditor garantat?

2. Expunerea succintă a procesului

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sibiu la data de 25 noiembrie 2013 sub nr. 18.699/306/2013, contestatoarea Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism a solicitat, în contradictoriu cu intimaţii BRD - GSG - S.A. - Sucursala S. şi garanţii ipotecari C. I. şi C. I. C, anularea formelor de executare silită efectuate în dosarul execuţional nr. .../A/2013 al Societăţii Civile Profesionale de Executori Judecătoreşti Asociaţi H. R. şi P. I., anularea publicaţiei de vânzare imobiliară nr. .../2013 din acelaşi dosar, vizând vânzarea prin licitaţie publică a imobilului situat în S., str. D. C. nr. ..., precum şi suspendarea executării silite până la soluţionarea contestaţiei la executare.

Prin Sentinţa civilă nr. 2.383 din 22 aprilie 2014, Judecătoria Sibiu a respins ca neîntemeiată excepţia tardivităţii completării contestaţiei, excepţia lipsei calităţii procesuale active, excepţia lipsei de interes a contestatoarei şi excepţia inadmisibilităţii contestaţiei la executare. A respins contestaţia la executare formulată de Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism în contradictoriu cu intimaţii BRD - GSG S.A. - Sucursala S. şi C. I. şi C. I. C. ca neîntemeiată.

Pentru a hotărî astfel instanţa a reţinut că la data de 7 noiembrie 2013 s-a comunicat contestatoarei un exemplar din publicaţia de vânzare nr. ... din ... 2013, întocmită de executorul judecătoresc H. R., cu privire la imobilul situat în S., str. D. C. nr. ..., jud. S., înscris în cartea funciară, ce urma a fi scos la licitaţie publică în data de 3 decembrie 2013, ora 13,30, preţul de pornire fiind fixat la 45.000 euro. Proprietarii acestui imobil erau numiţii O I. şi O I. O, în calitate de garanţi ipotecari.

În cuprinsul publicaţiei de vânzare imobiliară se arată că vânzarea imobilului în litigiu se realizează la solicitarea creditoarei SC. BRD - GSG - SA, întrucât debitorii-garanţi ipotecari datorează acesteia suma totală de 381.086,28 euro reprezentând credit-dobânzi şi comisioane calculate şi neîncasate, în temeiul titlurilor executorii constând în contract de credit-novaţie nr. .../2011, modificat prin actele adiţionale nr. .../2012 şi nr. .../2012, contract de credit-novaţie nr. .../2011, contracte de ipotecă nr. .../2011 şi nr. .../2011 autentificate, la care se adaugă cheltuielile de executare.

În acelaşi timp, imobilul urmărit era grevat şi de alte sarcini, notate în cartea funciară.

Faţă de această stare de fapt, instanţa de fond a apreciat că trebuie să analizeze care dintre cele două proceduri va avea întâietate: desfăşurarea procedurii executării silite conform normelor de procedură civilă sau sechestrul asigurător instituit potrivit Codului de procedură penală.

Aşa fiind, a reţinut că executarea silită a fost încuviinţată prin încheierea nr. 2.107/CC din 10 aprilie 2013, în temeiul art. 665 alin. (3) din Codul de procedură civilă1, la solicitarea creditoarei S.C. BRD - GSG - SA împotriva debitorilor garanţi C. I. şi C. I. C, că la acel moment nu s-a reţinut niciun impediment care să conducă la respingerea cererii de încuviinţare a executării silite şi că, odată încuviinţată executarea silită, este permis creditorului să ceară executorului judecătoresc să recurgă simultan ori succesiv la toate modalităţile de executare prevăzute de lege în vederea realizării drepturilor sale.

Instanţa a avut în vedere şi dispoziţiile art. 163 din Codul de procedură penală din 1968, conform căruia măsurile asigurătorii se iau în cursul procesului penal şi constau în indisponibilizarea, prin instituirea unui sechestru asigurător, a bunurilor mobile şi imobile, în vederea confiscării speciale, precum şi în vederea reparării pagubei produse prin infracţiune. Ca atare, sechestrul este instituit pentru a se asigura despăgubirea părţilor civile din dosarul penal.

Or, în prezenta cauză, părţile civile din dosarul penal vin în concurs cu intimata S.C. BRD - GSG - SA, creditor ipotecar.

La momentul instituirii sechestrului penal, imobilul era afectat deja de o ipotecă, drept urmare a unui contract de împrumut cu garanţie imobiliară. De aceea, sechestrul instituit potrivit art. 163 din Codul de procedură penală din 1968 nu poate să constituie un impediment la iniţierea şi/sau continuarea executării silite, ci, ulterior valorificării bunului şi adjudecării acestuia liber de orice sarcini, sechestrul se va menţine asupra sumei de bani rezultate din diferenţa dintre preţul de vânzare şi valoarea creanţei garantate.

Executarea silită demarată de creditorul ipotecar ce deţine un titlu executoriu, prin care încearcă recuperarea creanţei sale, nu are nicio legătură cu cauza penală în care a fost dispusă măsura asigurătorie a sechestrului. Aşadar, este vorba despre un fals conflict între acţiunea penală în care a fost dispus sechestrul şi executarea silită demarată de creditor pentru recuperarea unei creanţe certe, lichide şi exigibile.

Chiar dacă sechestrul asigurător se poate transforma, ca urmare a unei hotărâri de condamnare, într-un sechestru definitiv executoriu - şi astfel creanţa statului dintr-una eventuală sau sub condiţie într-una simplă -, în niciun caz legalitatea măsurii asigurătorii nu are vreo înrâurire asupra posibilităţii de executare silită a creanţei puse în executare.

În concluzie, instanţa de fond a reţinut că prin instituirea sechestrului şi indisponibilizarea bunului potrivit art. 163 din Codul de procedură penală nu s-a realizat în mod automat o blocare a demarării sau a continuării executării silite iniţiate de către un creditor ipotecar.

Împotriva acestei sentinţe, în termen legal, a declarat apel contestatoarea, care a solicitat modificarea în parte a sentinţei şi anularea executării silite iniţiate de Societatea Civilă Profesională de Executori Judecătoreşti Asociaţi H. R. şi P. I. În dosarul de executare .../A/2013 şi a publicaţiei de vânzare imobiliară nr. ... din ... 2013.

Cererea de apel a fost întemeiată pe aceleaşi considerente promovate prin contestaţia la executare.

La termenul din data de 11 decembrie 2014, intimata S.C. BRD - GSG - S.A. a solicitat sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la dezlegarea următoarei probleme de drept:

În interpretarea dispoziţiilor art. 711 şi următoarele din Codul de procedură civilă, existenţa unor măsuri asigurătorii înfiinţate în cadrul unui proces penal asupra bunurilor unei persoane fizice sau juridice:

a) suspendă executarea silită începută de un creditor garantat al cărui drept de ipotecă asupra aceloraşi bunuri a devenit opozabil terţilor anterior înfiinţării măsurii asigurătorii din procesul penal?;

b) determină nulitatea actelor de executare ulterioare înfiinţării măsurii asigurătorii din procesul penal asupra aceloraşi bunuri, împiedicând astfel executarea silită începută de un creditor garantat?


1 Art. 666 alin. (3) din Codul de procedură civilă după renumerotare, ca urmare a republicării Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 247 din 10 aprilie 2015.

 

3. Motivele de admisibilitate reţinute de titularul sesizării

Prin încheierea pronunţată în data de 23 decembrie 2014 în Dosarul nr. 18.699/306/2013, Tribunalul Sibiu - Secţia I civilă a constatat admisibilitatea sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, conform art. 519 din Codul de procedură civilă, motivat de următoarele considerente:

3.1. De lămurirea modului de interpretare/aplicare a dispoziţiilor art. 711 şi următoarele din Codul de procedură civilă depinde soluţionarea pe fond a cauzei, întrucât temeiul de drept arătat produce efectul suspendării executării silite şi al anulării actelor de executare (existenţa unor măsuri asigurătorii înfiinţate în cadrul unui proces penal asupra bunurilor unei persoane fizice sau juridice suspendă executarea silită începută de un creditor garantat sau determină nulitatea actelor de executare ulterioare înfiinţării măsurii asigurătorii din procesul penal asupra aceloraşi bunuri).

3.2. Problema de drept enunţată este nouă, deoarece, prin consultarea jurisprudenţei, s-a constatat că asupra acestei probleme Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat printr-o altă hotărâre.

3.3. Problema de drept nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, conform evidenţelor Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie consultate la data de 18 decembrie 2014.

4. Punctul de vedere al părţilor cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

4.1. Apelanta Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, prin note de şedinţă, a solicitat respingerea cererii de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, arătând că:

Potrivit art. 519 din Codul de procedură civilă, de lămurirea chestiunii de drept ce se solicită a fi supusă analizei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie trebuie să depindă soluţionarea pe fond a cauzei cu care este învestită instanţa de trimitere.

Aşadar, textul citat reglementează posibilitatea sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu lămurirea unei chestiuni prejudiciale, care trebuie să aibă un caracter prealabil, adică să preceadă judecata pe care instanţa de control judiciar o va face asupra fondului cauzei.

Conform Dicţionarului explicativ al limbii române, prin prealabil se înţelege care trebuie cercetat înainte de începerea unei acţiuni principale, care trebuie examinat înainte de a trece mai departe, preparator, preliminar, anticipat, anterior”, iar prin prejudicial „care precede o judecată, care trebuie judecată în primul rând, preliminar”.

Or, în speţă chestiunea de drept” invocată de intimată reprezintă, în realitate, chiar problema de fond (litigioasă) a cauzei. A da eficienţă cererii intimatei ar echivala cu pronunţarea de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie asupra fondului, în locul instanţei de control judiciar, legal învestită în acest sens.

Contestatoarea-apelantă a opinat în sensul că prin intermediul procedurii prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă intimata urmăreşte, de fapt, să obţină efectul generat de instituţia recursului în interesul legii.

Că este aşa o arată chiar faptul că intimata face o simplă analiză a practicii judiciare în materie, departajând-o în funcţie de natura soluţiilor, favorabile sau defavorabile.

Pe fondul chestiunii, a arătat că în interpretarea dispoziţiilor art. 249 alin. (1) şi (2) din Codul de procedură penală, măsurile asigurătorii penale constituie măsuri procesuale cu caracter real întrucât, pe perioada activităţii lor, au ca efect indisponibilizarea bunurilor asupra cărora au fost instituite, anume împiedică încheierea oricărui act juridic civil având ca obiect înstrăinarea acestora, inclusiv executarea silită, efectul de indisponibilizare răsfrângându-se asupra întregii situaţii (realităţi) juridice a bunurilor, inclusiv asupra oricărei sarcini a terţilor cu privire la acestea.

Interesul ocrotit de sechestrul asigurător penal este unul general, al societăţii, spre deosebire de sarcinile civile (ipotecă, gaj etc.) care sunt instituite convenţional, pentru protejarea unui singur creditor în raport cu actele debitorului care îi pot vătăma interesele.

Ipoteca, ca drept real accesoriu, de garantare, nu are drept efect indisponibilizarea bunului, proprietarul acestuia păstrând toate atributele dreptului său, recunoscut de lege, inclusiv dreptul de dispoziţie sub toate aspectele.

Contrar interpretării intimatei-creditoare, sechestrul asigurător penal este complet diferit de cel civil atât din punctul de vedere al naturii juridice, cât şi al efectelor pe care le produce.

Or, prin combinarea normelor care reglementează sechestrul asigurător civil cu cele care guvernează sechestrul asigurător penal, pentru a ajunge la concluzia dorită, intimata-creditoare nu urmăreşte altceva decât legitimarea unei lex tertiae.

Întrucât art. 249 alin. (2) din Codul de procedură penală nu distinge, indisponibilizarea generată de instituirea sechestrului asigurător asupra bunului imobil în cauză vizează atât efectele actelor civile anterioare, cât şi pe cele ale actelor ulterioare aplicării măsurii respective.

Eventuala ordine de preferinţă a creanţelor poate fi pusă în discuţie şi analizată numai după ridicarea definitivă a sechestrului asigurător penal, care nu reprezintă o măsură cu caracter dispozitiv, ci imperativ.

Indisponibilizarea reglementată de art. 249 alin. (2) din Codul de procedură penală nu reprezintă o alternativă de care să nu se ţină seama, ci o cerinţă absolută în aplicarea legii. Bunurile sunt scoase din circuitul civil pe durata procesului penal, ceea ce înseamnă că nu pot fi vândute la licitaţie chiar dacă există cererea de executare silită a creditorilor ipotecari.

Bunurile se află în afara circuitului civil până la soluţionarea cauzei în mod definitiv, după cum prevede art. 397 din Codul de procedură penală. Aşadar, în ipoteza instituirii unui sechestru asigurător în baza ari. 249 din Codul de procedură penală nu se înlătură dreptul de urmărire preferenţială al creditorului ipotecar, ci are loc, ope legis, o temporizare a executării silite.

Ulterior instituirii sechestrului asigurător penal şi până la ridicarea definitivă a acestuia, bunul nu mai poate face obiectul niciunui act sau niciunei operaţiuni juridice cu caracter civil, indiferent că este vorba despre un terţ de bună-credinţă.

Contrar opiniei creditoarei, în ipoteza adjudecării bunului la licitaţie publică, acesta nu trece liber de sarcini în proprietatea adjudecatarului, ci grevat de sechestrul asigurător penal (desigur, atâta vreme cât acesta nu a fost ridicat de organul judiciar penal competent pe calea prevăzută de lege).

A primi argumentele creditoarei ar însemna ca executorul judecătoresc să poată dispune ridicarea sechestrului asigurător penal prin întocmirea actului de adjudecare, ceea ce ar genera o stare de anomie.

4.2. Intimata S.C. BRD - GSG - SA, prin cererea depusă la termenul de judecată din 11 noiembrie 2014, şi-a exprimat următorul punct de vedere:

în cursul procesului penal, în conformitate cu dispoziţiile art. 163 şi următoarele din Codul de procedură penală din 1969 (art. 249 şi următoarele din Codul de procedură penală) pot fi luate de către procuror sau de către instanţa de judecată trei măsuri asigurătorii: sechestrul penal propriu-zis (art. 165 şi art. 166 alin. 1 şi 2 din Codul de procedură penală din 1969); inscripţia ipotecară (art. 166 alin. 3 din Codul de procedură penală din 1969); poprirea (art. 167 din Codul de procedură penală din 1969).

Potrivit Codului de procedură penală din 1969, măsurile asigurătorii în vederea reparării pagubei (în noul Cod de procedură penală şi în vederea garantării executării cheltuielilor judiciare) se iau asupra bunurilor învinuitului (în noul Cod de

procedură penală, suspect), a inculpatului sau a persoanei responsabile civilmente, iar măsurile asigurătorii în vederea confiscării speciale şi a garantării executării pedepsei amenzii se iau doar asupra bunurilor învinuitului sau inculpatului (persoană fizică sau persoană juridică).

Măsurile luate în cursul procesului penal asupra bunurilor unei persoane fizice sau juridice au, aşadar, o natură asigurătorie. Scopul evident al acestor măsuri este următorul: prin înfiinţarea sechestrului se urmăreşte ca debitorul (învinuit/inculpat sau parte responsabilă civilmente) să nu îşi risipească/ascundă averea.

Având în vedere cele expuse mai sus, în ipoteza în care bunul asupra căruia a fost luată măsura asigurătorie făcuse în prealabil obiectul unei ipoteci, valabil constituită şi opozabilă terţilor, executarea desfăşurându-se cu privire la un astfel de bun în temeiul unui titlu executoriu, există un concurs între o măsură asigurătorie care apără o incertitudine şi o măsură executorie care apără o certitudine, adică executarea silită demarată de creditorul ipotecar.

În contestaţiile la executare formulate de parchet, cum este şi cazul în speţa de faţă, acesta nu menţionează în realitate niciun temei legal pentru care sechestrul penal poate să blocheze o executare silită care se desfăşoară în baza unui titlu executoriu, încuviinţată de altfel de instanţă.

Este evident că un asemenea temei nu există.

Pe cale de consecinţă, nicio dispoziţie legală nu se opune ca bunul sechestrat să fie vândut la licitaţie; desigur, în măsura în care se produce o ieşire din patrimoniul debitorului (învinuit/inculpat) a bunului sechestrat, suma de bani încasată în schimb se va subroga cu titlu particular, fiind grevată de aceleaşi sarcini, în sensul în care se vor acoperi cheltuielile de executare, se va plăti creditorul ipotecar şi întreaga sumă rămasă va fi păstrată la dispoziţia organului de urmărire penală pentru a fi utilizată pentru scopul pentru care a fost înfiinţată măsura.

S-a invocat, de asemenea, şi lipsa de interes a parchetelor în astfel de acţiuni, având în vedere că şi dacă debitorul ar fi condamnat definitiv şi acţiunea civilă ar fi admisă, tot creditorul ipotecar ar avea prioritate în cazul executării, în temeiul dreptului de ipotecă valabil constituit.

5. Punctul de vedere al completului de judecată cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

Punctul de vedere al completului de judecată învestit cu soluţionarea apelului în Dosarul nr. 18.699/306/2013 al Tribunalului Sibiu asupra chestiunii de drept pendinte, exprimat prin încheierea de sesizare în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, este în sensul că măsura asigurătorie instituită de organul de cercetare penală nu constituie un impediment în continuarea executării silite, deoarece procedura de executare silită nu are legătură cu cauza penală în care a fost dispusă măsura asigurătorie, iar bunul imobil, sechestrat de procuror sau de instanţa de judecată în cadrul unui proces penal nefinalizat, poate fi vândut.

Măsurile asigurătorii sunt măsuri de indisponibilizare şi conservare de natură să împiedice partea adversă ca în timpul procesului să distrugă sau să înstrăineze bunurile ori, după caz, să îşi diminueze activul patrimonial.

Măsurile asigurătorii nu sunt măsuri de executare silită, ci mijloace procesuale care intră în conţinutul acţiunii civile şi care au ca scop doar asigurarea părţii, prin indisponibilizarea bunurilor urmăribile ale debitorului sau a celor ce formează obiectul litigiului, asupra posibilităţii de realizare efectivă a executării silite (prin echivalent sau în natură).

În cadrul procesului penal, măsurile asigurătorii au acelaşi caracter, de indisponibilizare a bunurilor mobile sau imobile ale învinuitului sau inculpatului.

Aşadar, într-un proces penal, partea civilă (statul - cum este cazul în speţă) nu deţine un titlu executoriu.

Conform art. 110 alin. (3) lit. h) din Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, republicată, cu modificările şi completările ulterioare (Codul de procedură fiscală), ordonanţa procurorului, încheierea sau dispozitivul hotărârii instanţei judecătoreşti sunt titluri de creanţă.

Instituirea sechestrului penal nu poate duce la suspendarea legală a executării silite în cazul în care un alt creditor ce deţine un titlu executoriu împotriva învinuitului sau inculpatului a solicitat executarea silită a imobilului sechestrat, întrucât cauzele privind suspendarea legală a executării silite sunt expres şi limitativ prevăzute de lege, iar printre acestea nu se regăsesc şi cele privind instituirea sechestrului penal asupra bunurilor mobile sau imobile ale persoanei urmărite penal.

În situaţia analizată, respectiv în cazul instituirii sechestrului penal asupra unui bun imobil al învinuitului sau inculpatului de către procuror sau instanţa de judecată, este vorba despre o creanţă condiţionată ce îşi are izvorul în fapta ilicită cauzatoare de prejudicii şi care angajează răspunderea civilă delictuală a acestora, creanţă care se va plăti în ordinea de preferinţă stabilită de art. 563 şi 564 din Codul de procedură civilă de la 1865.

În speţă, este vorba despre o creanţă sub condiţie suspensivă, care se îndeplineşte în momentul rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti penale.

În ceea ce priveşte conflictul între sechestrul asigurător penal şi executarea silită demarată în baza unui titlu executoriu civil, dispoziţiile procesuale civile devin izvor de drept procesual penal. Aşadar, dispoziţiile penale în materia măsurilor asigurătorii se completează cu cele din materia procesual civilă, în temeiul art. 2 alin. (2) din Codul de procedură civilă. Între dispoziţiile procesual civile şi cele procesual fiscale există compatibilitate în ceea ce priveşte obiectul măsurilor asigurătorii.

Dispoziţiile art. 129 din Codul de procedură fiscală se referă la poprire şi la sechestru asigurător, iar determinarea acestora sub aspectul naturii şi obiectului lor se face după dreptul comun, reprezentat de legea procesual civilă.

Instituţia măsurii asigurătorii nu naşte în patrimoniul statului (în calitate de potenţial creditor) un drept de preferinţă faţă de alţi creditori decât în condiţiile şi limitele impuse de legislaţia în vigoare, aşa cum prevăd în mod expres dispoziţiile art. 2.328 din Codul civil şi ale art. 153 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, cu modificările şi completările ulterioare.

Instituirea măsurii asigurătorii a sechestrului penal nu poate împiedica executarea silită pornită de un creditor ipotecar, pentru că s-ar nesocoti toate dispoziţiile care reglementează drepturile acestuia prevăzute de art. 2.327 şi 2.345 din Codul civil.

Nu poate fi primită susţinerea apelantei conform căreia, în situaţia executării silite a bunului ce face obiectul sechestrului, creditorul ipotecar trebuie să parcurgă procedura contestaţiei prevăzută de art. 250 din Codul de procedură penală, deoarece executarea silită nu este condiţionată de ridicarea sechestrului, iar odată finalizată procedura, sechestrul se va strămuta asupra sumei de bani obţinută din vânzare, care a rămas după plata creanţei creditorului urmăritor.

6. Jurisprudenţa instanţelor naţionale în materie

6.1. Jurisprudenţa Tribunalului Sibiu: prezentându-şi jurisprudenţa proprie, instanţa de sesizare a depus două sentinţe pronunţate de Judecătoria Sibiu, cu soluţii contrare.

6.2. Jurisprudenţa altor instanţe din ţară: majoritar, instanţele care au avut pe rol asemenea cereri au concluzionat că existenţa unor măsuri asigurătorii înfiinţate în cadrul unui proces penal nu suspendă executarea silită începută de un creditor garantat şi nu determină nulitatea actelor de executare ulterioare.

6.3. Jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - la dosar au fost depuse deciziile nr. 1.392 din 23 aprilie 2013 si nr. 3.507 din 1 iunie 2006, pronunţate de Secţia penală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, prin care s-a reţinut prioritatea creanţei ipotecare faţă de sechestrul asigurător instituit de procuror în temeiul dispoziţiilor art. 163 din Codul de procedură penală din 1968.

7. Jurisprudenţa Curţii Constituţionale

În urma verificărilor efectuate nu s-au identificat decizii pronunţate de Curtea Constituţională cu privire la textele de lege în discuţie, respectiv art. 711 şi următoarele din Codul de procedură civilă.

De asemenea, Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a comunicat că la nivelul Secţiei judiciare - Serviciul judiciar civil nu s-a verificat şi nici nu se verifică, în prezent, practica judiciară, în vederea promovării unui eventual recurs în interesul legii în problema de drept ce formează obiectul sesizării.

8. Raportul asupra chestiunii de drept

Prin raportul întocmit în cauză, conform art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă, s-a apreciat că nu sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate a instituţiei juridice privind pronunţarea unei hotărâri prealabile reglementate de dispoziţiile art. 519 din Codul de procedură civilă deoarece: problema enunţată nu îşi găseşte rezolvarea prin interpretarea art. 711 şi următoarele din Codul de procedură civilă care constituie obiectul prezentei sesizări; întrebarea formulată nu are ca obiect interpretarea punctuală a unui text de lege, ci interpretarea dispoziţiilor art. 711 ş; următoarele din Codul de procedură civilă”, iar pe de altă parte, soluţionarea pe fond a cauzei nu depinde de rezolvarea unei chestiuni de drept cuprinse în textele de lege indicate în sesizarea adresată Înaltei Curţi; în cauză, Înalta Curte - Secţia penală s-a pronunţat punctual asupra chestiunii de drept a cărei rezolvare se solicită, prin Decizia nr. 1.392 din 23 aprilie 2013, în Dosarul nr. 423/64/2012/a1; chestiunea de drept a cărei dezlegare se solicită şi-a clarificat înţelesul în practica instanţelor, acestea stabilind, majoritar, aceeaşi interpretare.

Asupra fondului sesizării, judecătorii-raportori au apreciat că existenţa unor măsuri asigurătorii înfiinţate în cadrul unui proces penal asupra bunurilor unei persoane fizice sau juridice: a) nu suspendă executarea silită începută de un creditor garantat al cărui drept de ipotecă asupra aceloraşi bunuri a devenit opozabil terţilor anterior înfiinţării măsurii asigurătorii din procesul penal; b) nu determină nulitatea actelor de executare ulterioare înfiinţării măsurii asigurătorii din procesul penal asupra aceloraşi bunuri, neîmpiedecând astfel executarea silită începută de un creditor garantat.

9. Înalta Curte

Examinând sesizarea în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, raportul întocmit de judecătorii-raportori şi chestiunea de drept ce se solicită a fi dezlegată, constată următoarele:

Prealabil analizei în fond a problemei de drept supuse dezbaterii, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept are a analiza dacă, în raport cu întrebarea formulată de titularul sesizării, sunt îndeplinite cumulativ condiţiile de admisibilitate în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, faţă de prevederile art. 519 din Codul de procedură civilă.

Potrivit dispoziţiilor amintite, „Dacă, în cursul judecăţii, un complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului, învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, constatând că o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei respective, este nouă şi asupra acesteia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, va putea solicita Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să pronunţe o hotărâre prin care să dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată”.

Prin această reglementare, legiuitorul a instituit o serie de condiţii de admisibilitate pentru declanşarea procedurii de sesizare în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, condiţii care trebuie să fie întrunite în mod cumulativ, după cum urmează:

- existenţa unei cauze aflate în curs de judecată;

- instanţa care sesizează Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să judece cauza în ultimă instanţă;

- cauza care face obiectul judecăţii să se afle în competenţa legală a unui complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului învestit să soluţioneze cauza;

- soluţionarea pe fond a cauzei în curs de judecată să depindă de chestiunea de drept a cărei lămurire se cere;

- chestiunea de drept a cărei lămurire se cere să fie nouă;

- chestiunea de drept nu a făcut obiectul statuării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi nici obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare.

Primele patru condiţii de admisibilitate sunt îndeplinite, întrucât litigiul în legătură cu care s-a formulat sesizarea este în curs de judecată, tribunalul învestit cu soluţionarea apelului urmează să soluţioneze cauza în ultimă instanţă, prin pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti care, potrivit art. 634 alin. (1) pct. 4 din Codul de procedură civilă, este definitivă, cauza care face obiectul judecăţii se află în competenţa legală a unui complet de judecată al tribunalului învestit să o soluţioneze, iar soluţia ce se va pronunţa pe fondul cauzei depinde în mod direct de chestiunea de drept a cărei lămurire se cere.

În ceea ce priveşte condiţia ca Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să nu fi statuat asupra respectivei chestiuni de drept, se constată că în cauză această cerinţă nu este îndeplinită.

Textul art. 519 din Codul de procedură civilă impune condiţia ca asupra chestiunii de drept ce face obiectul sesizării pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să nu fi statuat (în recurs în interesul legii sau în recurs în casaţie) şi respectiva problemă de drept să nu facă obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare.

În situaţia excepţională în care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie s-a pronunţat deja, sub orice formă, asupra problemei în discuţie, iar interpretarea dată este una eronată, există posibilitatea unei schimbări de jurisprudenţa, însă calea hotărârii prealabile nu mai este deschisă.

Or, în cauză, Înalta Curte - Secţia penală s-a pronunţat punctual asupra chestiunii de drept a cărei rezolvare se solicită, prin Decizia nr. 1.392 din 23 aprilie 2013, în Dosarul nr. 423/64/2012/a1, reţinând următoarele:

„În această succesiune logico-juridică Înalta Curte constată că la data instituirii sechestrului asigurător penal, imobilul era afectat de o ipotecă urmare a unui contract de împrumut cu garanţie imobiliară. Întrucât nu s-a realizat restituirea împrumutului, s-a procedat la executarea silită a imobilului care a fost vândut la licitaţie, apoi adjudecat de către creditorul ipotecar.

În această împrejurare, situaţia imobilului s-a schimbat, acesta devenind proprietatea petentei B.D., care nu avea legătură cu faptele care constituie obiectul raportului juridic dedus judecăţii. Pe de altă parte, este evident că executorul s-a găsit în faţa unui concurs între o creanţă ipotecară şi o prezumtivă creanţă a unor prezumtivi creditori chirografari. Ca atare, creanţa ipotecară a avut prioritate şi are prioritate chiar şi în ipoteza în care părţile vătămate au un drept de creanţă împotriva proprietarului imobilului, dar fiind vorba de creditori chirografari, aceştia îşi vor satisface pretenţiile în măsura în care va mai rămâne ceva din acel bun, împrumutul garantat a fost în valoare de 300 mii de euro, imobilul fiind adjudecat la 60 mii de euro.

Potrivit art. 163 din Codul de procedură penală2 măsurile asigurătorii se iau în cursul procesului penal de procuror sau instanţa de judecată şi constau în indisponibil/zarea, prin instituirea unui sechestru, a bunurilor mobile şi imobile, în vederea confiscării speciale, a reparării pagubelor produse prin infracţiune, precum şi pentru garantarea executării pedepsei amenzii. Măsurile asigurătorii în vederea reparării pagubei se pot lua asupra bunurilor învinuitului sau inculpatului şi ale persoanei responsabile civilmente, până la concurenţa valorii probabile a pagubei.

Drept urmare, sechestrul este instituit pentru a se asigura despăgubirea părţilor civile. Or, în situaţia de faţă, chiar în cazul în care se va încuviinţa şi se va dispune despăgubirea părţilor vătămate care au formulat cereri de constituire de parte civilă, acestea vin în concurs cu potenta din prezenta cauză, B.D., creditoare ipotecară, care în această împrejurare are prioritate, urmând a fi satisfăcută prima, întrucât ipoteca este un drept real accesoriu ce acordă titularului său un drept de urmărire a bunului în mâna oricui s-ar găsi şi un drept de preferinţă în privinţa satisfacerii creanţei sale faţă de ceilalţi creditori.

Chiar şi în raport cu alţi creditori ipotecari, petenta ar fi avut dreptul să fie prima despăgubită, întrucât dintre doi creditori cu rang diferit cel cu rang prioritar, deci cel care a înregistrat-o mai întâi, Pi cazul de faţă B.D., are întâietate, având dreptul să se despăgubească integral din preţul imobilului ipotecat şi numai după aceea şi din ce rămâne urmând a fi chemaţi să se despăgubească mai întâi creditorul ipotecar de rang subsecvent şi abia după aceea creditorii chirografari.

Potrivit ari. 518 alin. 3 din Codul de procedură civilă3, de la data intabulării proprietăţii transmise prin actul de adjudecare imobilul rămâne liber de orice ipoteci sau alte sarcini privind garantarea drepturilor de creanţă, creditorii - fără a fi cazul beneficiarilor notării sechestrului asigurător - putându-şi realiza aceste drepturi numai din preţul obţinut.

În acest sens, este şi practica şi jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală, în sensul că dacă un imobil asupra căruia a fost instituit sechestrul asigurător a fost valorificat prin vânzarea la licitaţie publică, iar o parte din preţul obţinut a fost distribuit creditorilor, menţinerea măsurii asigurătorii asupra imobilului nu se mai justifică, ci sechestrul asigurător va fi menţinut numai asupra sumei nedistribuite creditorilor şi asupra altor bunuri ale inculpatului, până la concurenţa valorii prejudiciului cauzat (Decizia penală nr. 3.507 din 1 iunie 2006)”.

Nici condiţia noutăţii chestiunii de drept a cărei lămurire se solicită nu este îndeplinită. Din interpretarea gramaticală a art. 519 din Codul de procedură civilă: Dacă în cursul judecăţii, un complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apei sau al tribunalului, învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, constatând că o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei respective, este nouă fi asupra acesteia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, va putea solicita Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să pronunţe o hotărâre prin care să dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată”, rezultă că noutatea chestiunii de drept ce face obiectul sesizării este o condiţie diferită de aceea a nepronunţării anterioare a instanţei supreme asupra respectivei chestiuni de drept ori de cea a inexistenţei unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare cu privire la acea chestiune de drept, numai în acest fel justificându-se folosirea conjuncţiei şi” în cuprinsul normei citate.

Prin urmare, condiţia noutăţii unei chestiuni de drept, în sensul art. 519 din Codul de procedură civilă, nu poate fi apreciată ca fiind îndeplinită numai din împrejurarea că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat asupra chestiunii de drept respective, fie printr-o decizie de speţă, fie printr-o decizie în interesul legii.

În lipsa unei definiţii a noutăţii” chestiunii de drept şi a unor criterii de determinare a acesteia în cuprinsul textului analizat, rămâne atributul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, sesizată cu pronunţarea unei hotărâri prealabile, să hotărască dacă chestiunea de drept a cărei dezlegare se solicită este nouă.

În doctrină, s-a exprimat opinia potrivit căreia sesizarea instanţei supreme ar fi justificată sub aspectul îndeplinirii elementului de noutate atunci când problema de drept nu a mai fost analizată în doctrină - în interpretarea unui act normativ mai vechi -, ori decurge dintr-un act normativ intrat în vigoare recent sau relativ recent, prin raportare la momentul sesizării. De asemenea, problema de drept poate fi considerată nouă prin faptul că nu a mai fost dedusă judecăţii anterior.

Titularul sesizării solicită interpretarea unor dispoziţii legale pe care le apreciază ca fiind noi, ca urmare a faptului că sunt cuprinse în Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă. Însă, analizând comparativ dispoziţiile art. 711 şi următoarele din Codul de procedură civilă, indicate de titularul sesizării şi care sunt cuprinse în cartea a V-a titlul I capitolul VI, intitulat Contestaţia la executare”, cu dispoziţiile art. 399-404 din cartea V capitolul I secţiunea a VI-a, intitulată Contestaţia la executare”, din Codul de procedură civilă de la 1865, se constată că noile dispoziţii preiau vechile reglementări şi le aduc anumite completări care vin să valorifice soluţii ale doctrinei şi jurisprudenţei anterioare şi care sunt irelevante sub aspectele care interesează prezenta cauză.

Or, împrejurarea că aceleaşi dispoziţii sunt cuprinse într-o altă reglementare, chiar dacă mai detaliată şi nuanţată decât cea anterioară, nu conferă acestor dispoziţii caracter de noutate în sensul art. 519 din Codul de procedură civilă.

Mai mult, reglementările anterioare au fost analizate în doctrina mai veche, problema de drept cercetată în prezentul raport fiind soluţionată în sensul că în situaţia în care sechestrul asigurător nu a devenit definitiv, chiar dacă creanţa respectivă are un grad de preferinţă superior, în lipsa altor bunuri urmăribile, nu va putea fi împiedicată urmărirea pornită de către un creditor chirografar sau pentru o creanţă cu un rang de preferinţă inferior, dar care posedă un titlu executoriu.

În consecinţă, câtă vreme problema de drept ce face obiectul prezentei sesizări a mai fost analizată în doctrină, în interpretarea unui act normativ mai vechi, dar care cuprindea o reglementare similară sub aspectele care interesează în prezentul raport, caracterul de noutate se pierde şi face inadmisibilă sesizarea Înaltei Curţi în temeiul art. 519 din Codul de procedură civilă.

În acest sens, practica Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept este constantă, o soluţie similară fiind adoptată prin Decizia nr. 6 din 23 iunie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 691 din 22 septembrie 2014.

În plus, în doctrină s-a susţinut că această chestiune de drept trebuie să prezinte o dificultate suficient de mare, că problema de drept supusă dezbaterii trebuie să fie una veritabilă, legată de posibilitatea de a interpreta diferit un text de lege, fie din cauză că acest text este incomplet, fie că nu este corelat cu alte dispoziţii legale, fie pentru că se pune problema că nu ar mai fi în vigoare.

Prin urmare, în sensul art. 519 din Codul de procedură civilă, sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie trebuie să aibă ca obiect o problemă de drept care necesită cu pregnanţă a fi lămurită şi care prezintă o dificultate suficient de mare, în măsură să reclame intervenţia instanţei supreme, în scopul înlăturării oricărei incertitudini care ar putea plana asupra securităţii raporturilor juridice deduse judecăţii.

Or, nici această condiţie nu este îndeplinită în cauză.

Din studierea jurisprudenţei puse la dispoziţie de curţile de apel se observă că instanţele au pe rol cauze similare de o bună perioadă de timp, pronunţând în această materie hotărâri definitive. În acest moment, practica este orientată majoritar către acelaşi gen de soluţie. Astfel, hotărârile judecătoreşti aflate la dosar cuprind, în cele mai multe cazuri, soluţia de respingere a contestaţiilor la executare formulate de parchet, reţinându-se, în principal, că o măsură asigurătorie instituită într-un dosar penal nu poate constitui un impediment la iniţierea sau continuarea executării silite, iar creanţa ipotecară are prioritate chiar şi în ipoteza în care o parte vătămată ar avea un drept de creanţă împotriva proprietarului imobilului supus urmăririi silite,

Prin urmare, chestiunea de drept a cărei dezlegare se solicită şi-a clarificat înţelesul în practica instanţelor, acestea stabilind, în marea lor majoritate, aceeaşi interpretare.

Pe de altă parte, doctrina apărută după adoptarea noului Cod de procedură civilă este constantă în a afirma că instituirea unui sechestru asigurător nu poate constitui un impediment la iniţierea şi/sau continuarea executării silite, indiferent de materia în care acesta a fost instituit.

Existenţa unei practicii cristalizate în timp a instanţelor şi orientarea majoritară a jurisprudenţei spre o anumită interpretare a normelor analizate, coroborate cu argumentele oferite de doctrină, fac ca, pe de o parte, chestiunea de drept supusă dezbaterii să îşi piardă caracterul de noutate în sensul art. 519 din Codul de procedură civilă, iar pe de altă parte, ca problema de drept să nu mai prezinte o dificultate suficient de mare, în măsură să reclame intervenţia instanţei supreme prin pronunţarea unei hotărâri prealabile. Prin utilizarea mecanismului de interpretare a legilor se poate realiza cu uşurinţă, aşa cum de altfel au procedat majoritatea instanţelor naţionale, interpretarea normelor ce fac obiectul sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, astfel încât scopul procedurii pronunţării unei hotărâri prealabile - care este acela de a da dezlegări asupra unor probleme veritabile şi dificile de drept - nu este atins în prezenta cauză.

Pentru aceste considerente, constatând că nu sunt îndeplinite cumulativ condiţiile de admisibilitate prevăzute de dispoziţiile art. 519 din Codul de procedură civilă, în temeiul art. 521 alin. (1) din Codul de procedură civilă,

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

În numele legii

DECIDE:

Respinge ca inadmisibilă sesizarea formulată de Tribunalul Sibiu - Secţia I civilă, prin încheierea pronunţată în data de 23 decembrie 2014 în Dosarul nr. 18.699/306/2013, aflat pe rolul acestei instanţe, privind pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea modului de interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 711 şi următoarele din Codul de procedură civilă.

Obligatorie, potrivit dispoziţiilor art. 521 alin. (3) din Codul de procedură civilă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 27 aprilie 2015.

VICEPREŞEDINTELE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

IULIA CRISTINA TARCEA

Magistrat-asistent,

Adriana Stamatescu

 


2 Codul de procedură penală din 1968.

3 Codul de procedură civilă de la 1865.

 

 


Copyright 1998-2015 DSC.NET   All rights reserved.