MONITORUL OFICIAL AL ROMÂNIEI Nr. 864/2015

MONITORUL OFICIAL AL ROMÂNIEI

 

P A R T E A  I

Anul 183 (XXVII) - Nr. 864         LEGI, DECRETE, HOTĂRÂRI ŞI ALTE ACTE         Joi, 19 noiembrie 2015

 

SUMAR

 

DECIZII ALE CURŢII CONSTITUŢIONALE

 

Decizia nr. 618 din 8 octombrie 2015 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 9 alin. (1) şi (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004

 

Decizia nr. 619 din 8 octombrie 2015 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 2562 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 34/2006 privind atribuirea contractelor de achiziţie publică, a contractelor de concesiune de lucrări publice şi a contractelor de concesiune de servicii

 

Decizia nr. 655 din 13 octombrie 2015 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 9 alin. (4) teza finală din Legea nr. 393/2004 privind Statutul aleşilor locali

 

ACTE ALE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

 

Decizia nr. 16 din 21 septembrie 2015 (Completul competent să judece recursul în interesul legii)

 

ACTE ALE CASEI NAŢIONALE DE ASIGURĂRI DE SĂNĂTATE

 

1.024. - Ordin pentru completarea Ordinului preşedintelui Casei Naţionale de Asigurări de Sănătate nr. 208/2015 privind aprobarea regulilor de confirmare din punct de vedere al datelor clinice şi medicale la nivel de pacient pentru cazurile spitalizate în regim de spitalizare continuă şi de zi, precum şi a Metodologiei de evaluare a cazurilor neconfirmate din punct de vedere al datelor clinice şi medicale pentru care se solicită reconfirmarea

 

DECIZII ALE CURŢII CONSTITUŢIONALE

 

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

DECIZIA Nr. 618

din 8 octombrie 2015

referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 9 alin. (1) şi (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004

 

Augustin Zegrean - preşedinte

Valer Dorneanu - judecător

Petre Lăzăroiu - judecător

Mircea Ştefan Minea - judecător

Daniel Marius Morar - judecător

Mona-Maria Pivniceru - judecător

Puskás Valentin Zoltán - judecător

Tudorel Toader - judecător

Marieta Safta – prim-magistrat-asistent

 

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Loredana Veisa.

 

1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 9 alin. (1) şi (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, excepţie ridicată de Elvis Kieszvimmer în Dosarul nr. 445/115/2014 al Tribunalului Caraş-Severin - Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, şi care constituie obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 317 D/2015.

2. La apelul nominal se constată lipsa părţilor, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită.

3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate ca neîntemeiată, invocând jurisprudenţa Curţii Constituţionale în materie.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:

4. Prin încheierea din 21 noiembrie 2014, pronunţată în Dosarul nr. 445/115/2014, Tribunalul Caraş-Severin - Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 9 alin. (1) şi (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004. Excepţia a fost ridicată de Elvis Kieszvimmer într-o cauză având ca obiect pretenţii-contestaţie act administrativ fiscal.

5. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorul acesteia arată, în esenţă, că dispoziţiile art. 9 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 sunt neconstituţionale în măsura în care excepţia de neconstituţionalitate trebuie introdusă odată cu acţiunea principală, iar cele ale art. 9 alin. (3) din acelaşi act normativ, în măsura în care sancţiunea neintroducerii excepţiei de neconstituţionalitate odată cu acţiunea principală este respingerea acţiunii ca inadmisibilă. Se arată că prin aceste modificări se creează un cadru procesual distinct privitor la momentul ridicării excepţiei de neconstituţionalitate în favoarea ordonanţelor, faţă de legile organice sau ordinare. Astfel, prin articolele criticate, ordonanţele Guvernului dobândesc o putere juridică superioară legii, prin restrângerea cadrului procesual în care poate fi ridicată o excepţie de neconstituţionalitate.

6. Tribunalul Caraş-Severin - Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal consideră că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. În opinia instanţei de judecată, faptul că legiuitorul a prevăzut un termen expres de introducere a excepţiei de neconstituţionalitate în cazul ordonanţelor Guvernului, odată cu cererea de chemare în judecată, în raport cu cel de drept general, prevăzut în cazul legilor, se datorează caracterului special al ordonanţelor şi se înscrie în marja de apreciere a statului, fără a cuprinde dispoziţii discriminatorii.

7. În conformitate cu dispoziţiile art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, actul de sesizare a fost comunicat preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului, precum şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

8. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

CURTEA,

examinând actul de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:

9. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.

10. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie prevederile art. 9 alin. (1) şi (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.154 din 7 decembrie 2004, cu modificările şi completările ulterioare, prevederi care au următorul conţinut: „(1) Persoana vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim prin ordonanţe sau dispoziţii din ordonanţe poate introduce acţiune la instanţa de contencios administrativ, însoţită de excepţia de neconstituţionalitate, în măsura în care obiectul principal nu este constatarea neconstituţionalităţii ordonanţei sau a dispoziţiei din ordonanţă. [...] (3) După pronunţarea Curţii Constituţionale, instanţa de contencios administrativ repune cauza pe rol şi dă termen, cu citarea părţilor. Dacă ordonanţa sau o dispoziţie a acesteia a fost declarată neconstituţională, instanţa soluţionează fondul cauzei; în caz contrar, acţiunea se respinge ca inadmisibilă.„

11. În opinia autorului excepţiei de neconstituţionalitate, prevederile legale criticate contravin dispoziţiilor constituţionale ale art. 73 privind categoriile de legi, ale art. 74 privind iniţiativa legislativă, art. 75 privind sesizarea Camerelor, art. 76 privind adoptarea legilor şi a hotărârilor, art. 77 privind promulgarea legii, art. 78 privind intrarea în vigoare a legii şi art. 79 privind Consiliul Legislativ.

12. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că prin Decizia nr. 479 din 18 iunie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 602 din 10 august 2015, a respins ca neîntemeiată o excepţie de neconstituţionalitate având acelaşi obiect, cu o motivare similară, ridicată într-o altă cauză a aceleiaşi instanţe. Cu acel prilej, Curtea a reţinut că argumentele invocate de autorul excepţiei de neconstituţionalitate în susţinerea criticilor sale sunt neîntemeiate. Dispoziţiile legale criticate reglementează o procedură specială determinată de natura specifică a actelor adoptate de Guvern pe calea delegării legislative prevăzute de art. 115 din Constituţie, iar soluţia legislativă apare ca fiind justificată şi rezonabilă, întrucât, în materia contenciosului administrativ, soluţia pronunţată de Curtea Constituţională, în urma efectuării unui control de constituţionalitate asupra ordonanţelor Guvernului, constituie o condiţie de admisibilitate a acţiunii. Pe de altă parte, procedura prevăzută de art. 9 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 reprezintă o facilitate acordată justiţiabilului care, în cazul admiterii excepţiei de neconstituţionalitate, are, astfel, posibilitatea de a-i fi soluţionată acţiunea într-un termen mult mai scurt, prin intermediul unei proceduri care preîntâmpină formularea unei căi extraordinare de atac - revizuirea. Astfel, o soluţie de admitere a excepţiei de neconstituţionalitate privind o ordonanţă sau o dispoziţie dintr-o ordonanţă a Guvernului permite instanţei analizarea pe fond a pretenţiilor reclamantului, în vreme ce soluţia de respingere a criticii de neconstituţionalitate constituie un fine de neprimire, ce obligă instanţa de contencios administrativ la respingerea acţiunii. Cu alte cuvinte, în această materie, decizia Curţii are efecte asupra însăşi admisibilităţii acţiunii principale (a se vedea mutatis mutandis Decizia Curţii Constituţionale nr. 1.106 din 22 septembrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 672 din 4 octombrie 2010). De altfel, art. 9 alin. (2) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 prevede singurul caz în care operează suspendarea de drept a cauzei pe durata soluţionării unei excepţii de neconstituţionalitate, întrucât de decizia pronunţată de Curtea Constituţională depinde soluţionarea acţiunii principale în temeiul art. 9 alin. (4) din aceeaşi lege. Curtea a conchis că textele de lege criticate conţin norme de procedură asupra cărora legiuitorul este suveran a legifera, evident cu respectarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale, în temeiul art. 126 alin. (2) din Constituţie, potrivit căruia competenţa şi procedura de judecată sunt stabilite de lege.

13. Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să determine schimbarea acestei jurisprudenţe, soluţia de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate, precum şi considerentele care au fundamentat-o, îşi menţin valabilitatea şi în prezenta cauză.

14. Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Elvis Kieszvimmer în Dosarul nr. 445/115/2014 al Tribunalului Caraş-Severin - Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal şi constată că prevederile art. 9 alin. (1)şi (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.

Definitivă şi general obligatorie.

Decizia se comunică Tribunalului Caraş-Severin - Secţia a I l-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunţată în şedinţa din data de 8 octombrie 2015,

 

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE

AUGUSTIN ZEGREAN

Prim-magistrat-asistent

Marieta Safta

 

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

DECIZIA Nr. 619

din 8 octombrie 2015

referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 2562 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 34/2006 privind atribuirea contractelor de achiziţie publică, a contractelor de concesiune de lucrări publice şi a contractelor de concesiune de servicii

 

Augustin Zegrean - preşedinte

Valer Dorneanu - judecător

Petre Lăzăroiu - judecător

Mircea Ştefan Minea - judecător

Daniel Marius Morar - judecător

Mona-Maria Pivniceru - judecător

Puskás Valentin Zoltán - judecător

Tudorel Toader - judecător

Ioniţă Cochinţu - magistrat-asistent

 

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Loredana Veisa.

 

1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 2562 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 34/2006 privind atribuirea contractelor de achiziţie publică, a contractelor de concesiune de lucrări publice şi a contractelor de concesiune de servicii, excepţie ridicată de Cabinetul Medical Veterinar - Cojocarii Corina Elena în Dosarul nr. 55/57/2015 al Curţii de Apel Alba Iulia - Secţia de contencios administrativ şi fiscal şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 393D/2015.

2. La apelul nominal se constată lipsa părţilor, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită.

3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate, ca neîntemeiată, sens în care arată că instituirea de către legiuitor, prin norme clare, în temeiul art. 126 alin. (2) din Constituţie, a unor termene speciale prin raportare la pragurile valorice, înlăuntrul cărora persoana vătămată poate sesiza Consiliul Naţional de Soluţionare a Contestaţiilor, nu reprezintă o restrângere a accesului liber la justiţie, ci o modalitate eficientă de a preveni exercitarea abuzivă a dreptului în detrimentul altor titulari, în egală măsură ocrotiţi. De altfel, persoana vătămată poate formula plângere la instanţa de judecată împotriva deciziilor Consiliului Naţional de Soluţionare a Contestaţiilor, în temeiul art. 283 din acelaşi act normativ.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:

4. Prin încheierea din 10 februarie 2015, pronunţată în Dosarul nr. 55/57/2015, Curtea de Apel Alba Iulia - Secţia de contencios administrativ şi fiscal a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 2562 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 34/2006 privind atribuirea contractelor de achiziţie publică, a contractelor de concesiune de lucrări publice şi a contractelor de concesiune de servicii, excepţie ridicată de Cabinetul Medical Veterinar - Cojocaru Corina Elena într-o cauză întemeiată pe dispoziţiile Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 34/2006.

5. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, se susţine, în esenţă, că modul de redactare a prevederilor art. 2562 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 34/2006, fără a respecta prevederile art. 36 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, respectiv limbajul folosit nu este concis şi dar, astfel încât să nu se dea naştere la echivoc, duce la interpretări contradictorii. Astfel, generează dificultăţi de interpretare şi se creează premisele unei proceduri viciate care blochează accesul la justiţie.

6. Curtea de Apel Alba Iulia - Secţia de contencios administrativ şi fiscal opinează în sensul că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată, întrucât instituirea unui termen diferit de formulare a contestaţiilor în funcţie de criteriul pragurilor valorice este o normă clară şi care nu lasă loc interpretărilor, nefiind îngrădit accesul cetăţenilor la justiţie.

7. Potrivit dispoziţiilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

8. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere cu privire la excepţia de neconstituţionalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:

9. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze prezenta excepţie.

10. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 2562 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 34/2006 privind atribuirea contractelor de achiziţie publică, a contractelor de concesiune de lucrări publice şi a contractelor de concesiune de servicii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 418 din 15 mai 2006, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 337/2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 625 din 20 iulie 2006, cu modificările şi completările ulterioare, care au următorul cuprins:

(1) Persoana vătămată poate sesiza Consiliul Naţional de Soluţionare a Contestaţiilor în vederea anulării actului şi/sau recunoaşterii dreptului pretins ori a interesului legitim, în termen de:

a) 10 zile începând cu ziua următoare luării la cunoştinţă, în condiţiile prezentei ordonanţe de urgenţă, despre un act ai autorităţii contractante considerat nelegal, în cazul în care valoarea contractului care urmează să fie atribuit, estimată conform prevederilor art. 23 şi ale cap. II secţiunea a 2-a, este egală sau mai mare decât pragurile valorice prevăzute la art. 55 alin. (2);

b) 5 zile începând cu ziua următoare luării la cunoştinţă, în condiţiile prezentei ordonanţe de urgenţă, despre un act al autorităţii contractante considerat nelegal, în cazul în care valoarea contractului care urmează să fie atribuit, estimată conform prevederilor art. 23 şi ale cap. II secţiunea a 2-a, este mai mică decât pragurile valorice prevăzute la art. 55 alin. (2).

(11) Prin excepţie de la prevederile alin. (1), în cazurile prevăzute la art. 27 alin. (5), art. 28 alin. (3), respectiv art. 29 alin. (3), termenele prevăzute la alin. (1) se raportează la valoarea estimată a fiecărui lot, publicată în invitaţia de participare/anunţul de participare.

(2) în cazul în care cererea prevăzută la alin, (1) priveşte conţinutul documentaţiei de atribuire, publicată în SEAP în condiţiile art. 75 alin. (5), art. 89 alin. (4) şi art. 127 alin. (2), data luării la cunoştinţă este data publicării documentaţiei de atribuire.

11. În susţinerea neconstituţionalităţii acestor dispoziţii legale sunt invocate prevederile constituţionale ale art. 21 referitor la accesul liber la justiţie şi art. 1 alin. (5) privind calitatea legii.

12. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că aceasta este neîntemeiată, pentru motivele care se vor arăta în continuare.

13. Din economia textelor criticate, Curtea observă că acestea se referă la posibilitatea persoanei vătămate de a sesiza Consiliul Naţional de Soluţionare a Contestaţiilor în vederea anulării actului şi/sau recunoaşterii dreptului pretins ori a interesului legitim, într-un anumit termen, precum şi momentul de la care începe să curgă termenul în care persoana vătămată poate sesiza Consiliul Naţional de Soluţionare a Contestaţiilor, cu privire la un act al autorităţii contractante pretins a fi nelegal, în funcţie de valoarea contractului care urmează să fie atribuit prin raportare la pragurile valorice sau prin raportare la valoarea estimată a fiecărui lot, precum şi cu privire la conţinutul documentaţiei de atribuire. Astfel, textul este clar, respectând cerinţele de calitate a legii prevăzute de art. 1 alin. (5) din Constituţie, şi nu creează premisele unei proceduri viciate care să conducă la încălcarea accesului liber la justiţie, astfel cum se susţine în motivarea excepţiei de neconstituţionalitate.

14. Curtea reţine că specificul procedurii a impus adoptarea unor reguli de procedură speciale, care derogă de la normele dreptului comun, stabilirea acestora constituind atributul exclusiv al legiuitorului, potrivit prevederilor art. 126 alin. (2) din Constituţie, sens în care este, spre exemplu, Decizia nr. 400 din 24 martie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 375 din 30 mai 2011. De asemenea, prin Decizia nr. 38 din 5 februarie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 150 din 21 martie 2013, Curtea a observat că în toate cazurile în care legiuitorul a condiţionat valorificarea unui drept de exercitarea sa în interiorul unui anumit termen, nu s-a procedat în sensul restrângerii accesului liber la justiţie, drept de care persoana interesată a beneficiat în interiorul termenului instituit, ci exclusiv pentru a asigura cadrul legal în vederea exercitării dreptului constituţional prevăzut de art. 21. De altfel, Curtea a statuat în mod constant că reglementarea de către legiuitor, în limitele competenţei ce i-a fost conferită prin Constituţie, a condiţiilor de exercitare a unui drept-subiectiv sau procesual -, inclusiv prin instituirea unor termene, nu constituie o restrângere a exerciţiului acestuia, ci doar o modalitate eficientă de a preveni exercitarea sa abuzivă, în detrimentul altor titulari de drepturi, ocrotite în egală măsură, sens în care este şi Decizia Curţii Constituţionale nr. 201 din 6 martie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 340 din 18 mai 2012.

15. Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Cabinetul Medical Veterinar - Cojocaru Colina Elena în Dosarul nr. 55/57/2015 al Curţii de Apel Alba Iulia - Secţia de contencios administrativ şi fiscal şi constată că dispoziţiile art. 2562 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 34/2006 privind atribuirea contractelor de achiziţie publică, a contractelor de concesiune de lucrări publice şi a contractelor de concesiune de servicii sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.

Definitivă şi general obligatorie.

Decizia se comunică Curţii de Apel Alba Iulia - Secţia de contencios administrativ şi fiscal şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunţată în şedinţa din data de 8 octombrie 2015.

 

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE

AUGUSTIN ZEGREAN

Magistrat-asistent,

Ioniţă Cochinţu

 

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

DECIZIA Nr. 655

din 13 octombrie 2015

referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 9 alin. (4) teza finală din Legea nr. 393/2004 privind Statutul aleşilor locali

 

Augustin Zegrean - preşedinte

Valer Dorneanu - judecător

Petre Lăzăroiu - judecător

Mircea Ştefan Minea - judecător

Daniel-Marius Morar - judecător

Mona-Maria Pivniceru - judecător

Puskás Valentin Zoltán - judecător

Simona-Maya Teodoroiu - judecător

Tudorel Toader - judecător

Patricia Marilena Ionea - magistrat-asistent

 

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Luminiţa Nicolescu.

 

1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 9 alin. (4) din Legea nr. 393/2004 privind Statutul aleşilor locali, excepţie ridicată de Maria Vrânceanu în Dosarul nr. 1.274/110/2013* al Curţii de Apel Bacău - Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal şi care constituie obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 1.274D/2015.

2. La apelul nominal lipsesc autorul excepţiei şi partea Consiliul Local al Comunei Corbasca, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită.

3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate ca neîntemeiată. În acest sens, arată că dreptul de acces liber la justiţie nu trebuie interpretat ca fiind un drept de acces la toate căile de atac.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:

4. Prin încheierea din 11 iunie 2015, pronunţată în Dosarul nr. 1.274/110/2013*, Curtea de Apel Bacău - Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 9 alin. (4) din Legea nr. 393/2004 privind Statutul aleşilor locali, excepţie ridicata de Maria Vrînceanu cu prilejul soluţionării recursului formulat împotriva Sentinţei civile nr. 1.461 din 20 octombrie 2014, pronunţată de Tribunalul Bacău în Dosarul nr. 1.274/110/2013*, având ca obiect anularea Hotărârii Consiliului Local Corbasca nr. 3 din 9 februarie 2013 prin care s-a constatat încetarea mandatului de consilier local al autorului excepţiei, întrucât pierduse calitatea de membru al Partidului Democrat Liberal.

5. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorul acesteia susţine, în esenţă, că dispoziţiile de lege criticate sunt contrare prevederilor constituţionale care consacră dreptul de acces liber la justiţie, întrucât nu prevăd o posibilitate reală şi concretă de a contesta o hotărâre judecătorească. Consideră că se afla într-o situaţie identică cu cea a materiei plângerilor contravenţionale, când, deşi a existat o cale de atac a hotărârilor primei instanţe, ulterior aceasta a fost desfiinţată, iar ca urmare a celor statuate de Curtea Constituţională prin Decizia nr. 500 din 15 mai 2012, s-a revenit la reglementarea anterioară. În acelaşi sens, aminteşte că, în jurisprudenţa sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că orice persoană se poate adresa justiţiei pentru apărarea drepturilor, a libertăţilor şi a intereselor sale legitime, iar accesul liber la justiţie nu poate fi îngrădit. Totodată, arată că, potrivit aceleiaşi jurisprudenţe europene, dreptul de acces la un tribunal este înţeles ca un drept de acces concret, ceea ce presupune ca justiţiabilul să beneficieze de o posibilitate clară şi concretă de a contesta un act.

6. Curtea de Apel Bacău - Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal consideră că excepţia de neconstituţionalitate nu este întemeiată. În acest sens, arată că legiuitorul poate institui, în considerarea unor situaţii deosebite, reguli speciale de procedură, precum şi modalităţile de exercitare a drepturilor procesuale, fără ca prin aceasta să fie îngrădit dreptul la un proces echitabil. Situaţia de faţă nu este identică cu cea referitoare la plângerile contravenţionale, excluderea căilor de atac în cazul examinat fiind impusă de necesitatea soluţionării prompte a unei situaţii foarte importante pentru orice comunitate dintr-un stat democratic, cea a încetării înainte de termen a mandatului de consilier local. Mai mult decât atât, accesul liber la justiţie nu înseamnă accesul, în toate cazurile, la toate structurile judecătoreşti şi la toate căile de atac. Constituţia garantează accesul liber la justiţie, exercitat însă în formele şi modalităţile prevăzute de lege. În contextul reglementat de prevederile legale criticate, referitor la modalitatea de contestare în justiţie a hotărârii consiliului local de constatare a încetării de drept a mandatului de consilier, procedura specifică de contestare şi de soluţionare a acestor litigii este în mod firesc caracterizată prin celeritate, natura cauzelor supuse controlului judecătoresc impunând o rezolvare promptă şi definitivă.

7. În conformitate cu dispoziţiile art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului, precum şi Avocatului Poporului, pentru a-şi formula punctele de vedere cu privire la excepţia de neconstituţionalitate.

8. Avocatul Poporului consideră că dispoziţiile de lege criticate sunt constituţionale.

9. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernul nu au comunicat punctele de vedere solicitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, concluziile procurorului, punctul de vedere al Avocatului Poporului, dispoziţiile de lege criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:

10. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.

11. Potrivit încheierii de sesizare, obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 9 alin. (4) din Legea nr. 393/2004 privind Statutul aleşilor locali, publicată îh Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 912 din 7 octombrie 2004, cu modificările şi completările ulterioare, dispoziţii care au următorul cuprins: „În cazurile prevăzute la alin. (2) lit. c)-e) şi h1), hotărârea consiliului poate fi atacată de consilier,; la instanţa de contencios administrativ, în termen de 10 zile de la comunicare. Instanţa se va pronunţa în termen de cel mult 30 de zile. În acest caz, procedura prealabilă nu se mai efectuează, iar hotărârea primei instanţe este definitivă şi irevocabilă.„ Analizând motivarea autorului excepţiei, Curtea constată însă că acesta critică doar dispoziţiile art. 9 alin. (4) teza finală din Legea nr. 393/2004, întrucât numai acestea se referă la caracterul definitiv şi irevocabil al hotărârii pronunţate de prima instanţă de contencios administrativ, astfel că urmează a analiza doar constituţionalitatea acestor dispoziţii de lege.

12. Autorul excepţiei susţine că dispoziţiile de lege criticate sunt contrare prevederilor art. 21 alin. (3) din Constituţie, referitoare la dreptul la un proces echitabil.

13. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine că autorul acesteia critică dispoziţiile art. 9 alin. (4) teza finală din Legea nr. 393/2004, întrucât prevăd caracterul definitiv şi irevocabil al hotărârii judecătoreşti prin care se soluţionează contestaţia formulată împotriva hotărârilor consiliului local de constatare a încetării de drept a mandatului de consilier local pentru cazurile prevăzute la art. 9 alin. (2) lit. c)-e) şi h1) din aceeaşi lege. Astfel, autorul susţine că inexistenţa unei căi de atac împotriva acestei hotărâri judecătoreşti aduce atingere dreptului la un proces echitabil.

14. Curtea observă că, potrivit dispoziţiilor art. 8 din Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 365 din data de 30 mai 2012, „De la data intrării în vigoare a Codului de procedură civilă, referirile din cuprinsul actelor normative la hotărârea judecătorească «definitivă şi irevocabilă» sau, după caz, «irevocabilă» se vor înţelege ca fiind făcute la hotărârea judecătorească «definitivă».„ Aceste dispoziţii sunt aplicabile în prezenta cauză, întrucât litigiul în care a fost ridicată excepţia de neconstituţionalitate a început la data de 18 februarie 2013, ulterior intrării în vigoare a Codului de procedură civilă din 2010. Curtea apreciază însă ca aceste modificări nu înlătură soluţia legislativă criticată de autorul excepţiei, astfel că urmează a se pronunţa cu privire la constituţionalitatea dispoziţiilor de lege ale art. 9 alin. (4) teza finală din Legea nr. 393/2004, cu care a fost sesizată.

15. Aceste dispoziţii de lege au mai constituit obiect al controlului de constituţionalitate. Astfel, prin Decizia nr. 273 din 24 februarie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 243 din 13 aprilie 2009, şi Decizia nr. 799 din 3 iunie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 490 din 16 iulie 2010, Curtea Constituţională a reţinut că „reglementarea unor reguli speciale de procedură în materie electorală este justificată pentru a asigura stabilitatea în funcţionarea autorităţilor administraţiei publice locale şi desfăşurarea activităţii lor specifice într-un cadru de normalitate”. De asemenea, a constatat că „acestea sunt şi raţiunile pentru care, de pildă, dispoziţiile art. 9 alin. (4) din Legea nr. 393/2004 instituie o excepţie de la regula parcurgerii procedurii prealabile, specifică contenciosului administrativ. Prin urmare, caracterul definitiv şi irevocabil al hotărârii pronunţate, în primă instanţă, de instanţa de contencios administrativ, prin care este soluţionată acţiunea formulată de consilier împotriva hotărârilor consiliului privind cazurile de încetare de drept a mandatului, înainte de expirarea duratei normale a acestuia, prevăzute la art. 9 alin. (2) lit. c)-e) şi h1), nu este de natură să contravină normelor art. 129 din Constituţie. De altfel, obligativitatea asigurării unui dublu grad de jurisdicţie, astfel încât hotărârea primei instanţe să fie examinată de către o jurisdicţie superioară subzistă doar în materie penală, potrivit art. 2 din Protocolul nr. 7 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, iar dreptul la un recurs efectiv, exercitat în faţa unei instanţe naţionale, garantat de art. 13 din Convenţie oricărei persoane, este asigurat, de vreme ce art. 9 alin. (4) din Legea nr. 393/2004 reglementează accesul consilierului la instanţa de contencios administrativ pentru soluţionarea acţiunii îndreptate împotriva unui act al unei autorităţi administrative prin care pretinde încălcarea unui drept sau interes legitim al său”.

16. În susţinerea criticii formulate, autorul prezentei excepţii de neconstituţionalitate invocă cele statuate de Curtea Constituţională prin Decizia nr. 500 din 15 mai 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 492 din 18 iulie 2012, decizie prin care Curtea a constatat neconstituţionalitatea dispoziţiilor art. 118 alin. (31) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice.

17. Curtea apreciază că cele reţinute prin Decizia nr. 500 din 15 mai 2012 nu constituie un element nou, care să justifice reconsiderarea jurisprudenţei în materie. Astfel, soluţia pronunţată prin decizia amintită a fost justificată de o serie de elemente specifice, care nu se regăsesc în situaţia textului de lege care formează obiectul prezentei excepţii de neconstituţionalitate. Dintre acestea, determinante au fost faptul că dispoziţiile de lege analizate prin Decizia nr. 500 din 15 mai 2012 eliminau o cale de atac care existase în reglementarea anterioară, precum şi împrejurarea că sancţiunea contravenţională a fost considerată „o acuzaţie în materie penală”, în lumina jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, astfel că se impunea existenţa unui dublu grad de jurisdicţie, potrivit art. 2 paragraful 1 privind dreptul la două grade de jurisdicţie în materie penală din Protocolul nr. 7 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Or, Curtea constată că dispoziţiile art. 9 alin. (4) teza finală din Legea nr. 393/2004 nu reglementează materia sancţiunilor contravenţionale, astfel că cele reţinute prin Decizia nr. 500 din 15 mai 2012 nu sunt valabile şi în prezenta cauză.

18. Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin, (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Maria Vrînceanu în Dosarul nr. 1.274/110/2013* al Curţii de Apel Bacău - Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal şi constată că dispoziţiile art. 9 alin. (4) teza finală din Legea nr. 393/2004 privind Statutul aleşilor locali sunt constituţionale în raport de criticile formulate.

Definitivă şi general obligatorie.

Decizia se comunică Curţii de Apel Bacău - Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunţată în şedinţa din data de 13 octombrie 2015.

 

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE

AUGUSTIN ZEGREAN

Magistrat-asistent,

Patricia Marilena Ionea

 

ACTE ALE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE SI JUSTIŢIE

 

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE şi JUSTIŢIE

COMPLETUL COMPETENT SĂ JUDECE RECURSUL ÎN INTERESUL LEGII

DECIZIA Nr. 16

din 21 septembrie 2015

 

Dosar nr. 11/2015

 

Iulia Cristina Tarcea - vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - preşedintele completului

Lavinia Curelea - preşedintele Secţiei I civile

Roxana Popa - preşedintele delegat al Secţiei a II-a civile

Ionel Barbă - preşedintele Secţiei de contencios administrativ şi fiscal

Mirela Sorina Popescu - preşedintele Secţiei penale

Florentin Sorin Drăguţ - judecător la Secţia I civilă

Elena Floarea - judecător la Secţia I civilă

Carmen Georgeta Negrilă - judecător la Secţia I civilă - judecător-raportor

Mihaela Paraschiv - judecător la Secţia I civilă

Eugenia Puşcaşiu - judecător la Secţia I civilă

Adina Georgeta Nicolae - judecător la Secţia I civilă

Eugenia Voicheci - judecător la Secţia a II-a civilă

Lucia Paulina Brehar - judecător la Secţia a II-a civilă

Veronica Magdalena Dănăilă - judecător la Secţia a II-a civilă

Mărioara Isailă - judecător la Secţia a II-a civilă

Mirela Poliţeanu - judecător la Secţia a II-a civilă

Carmen Trănica Teau - judecător la Secţia a II-a civilă - judecător-raportor

Doina Duican - judecător la Secţia de contencios administrativ şi fiscal

Gabriela Elena Bogasiu - judecător la Secţia de contencios administrativ şi fiscal

Veronica Năstasie - judecător la Secţia de contencios administrativ şi fiscal

Carmen Sîrbu - judecător la Secţia de contencios administrativ şi fiscal

Dana Iarina Vartires - judecător la Secţia de contencios administrativ şi fiscal

Luiza Maria Păun - judecător la Secţia de contencios administrativ şi fiscal - judecător-raportor

Francisca Maria Vasile - judecător la Secţia penală

Alina Ioana Ilie - judecător la Secţia penală

 

Completul competent să judece recursul în interesul legii este legal constituit în conformitate cu dispoziţiile art. 516 alin. (2) din Codul de procedură civilă raportat la art. 272 alin. (2) lit. b) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu modificările şi completările ulterioare.

Şedinţa este prezidată de doamna judecător Iulia Cristina Tarcea. vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Avocatul Poporului este reprezentat de doamna consilier juridic Ecaterina Mirea, iar procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este reprezentat de doamna Antonia Constantin, procuror şef adjunct al Secţiei judiciare.

La şedinţa de judecată participă magistratul-asistent Ileana Peligrad, desemnat pentru această cauză în conformitate cu dispoziţiile art. 272 din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu modificările şi completările ulterioare.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii a luat în examinare recursul în interesul legii formulat de Avocatul Poporului privind interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 59 din Legea nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice, cu modificările şi completările ulterioare, denumită în continuare Legea nr. 263/2010, respectiv ale art. 47 alin. (2) din Legea nr. 19/2000 privind sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale, cu modificările şi completările ulterioare, denumită în continuare Legea nr. 19/2000, şi anume stabilirea înţelesului termenului „nevăzător”.

După prezentarea referatului cauzei, constatând că nu mai sunt chestiuni prealabile de discutat sau excepţii de invocat, preşedintele completului, doamna judecător Iulia Cristina Tarcea, vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, acordă cuvântul doamnei Ecaterina Mirea, consilier juridic, în calitate de reprezentant al Avocatului Poporului, şi doamnei Antonia Constantin, procuror şef adjunct al Secţiei judiciare din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Reprezentantul Avocatului Poporului a solicitat admiterea recursului în interesul legii, apreciind întemeiată opinia potrivit căreia dispoziţiile art. 59 din Legea nr. 263/2010 şi ale art. 47 alin. (2) din Legea nr. 19/2000 se aplică şi persoanelor cu grad de handicap accentuat.

Reprezentantul procurorului general a învederat că sintagma „nevăzători”, în sensul aplicării prevederilor art. 47 alin. (2) din Legea nr. 19/2000 şi, respectiv, ale art. 59 din Legea nr. 263/2010, vizează persoanele cu handicap de tip vizual, fără a distinge în funcţie de gradul de handicap, grav, accentuat şi mediu.

Preşedintele completului, doamna judecător Iulia Cristina Tarcea, constatând că nu mai sunt alte completări, chestiuni de invocat sau întrebări de formulat din partea membrilor completului, a declarat dezbaterile închise, iar completul de judecată a rămas în pronunţare asupra recursului în interesul legii.

ÎNALTA CURTE,

deliberând asupra recursului în interesul legii, a constatat următoarele:

I. Problema de drept ce a generat practica neunitară

Prin memoriul de recurs în interesul legii formulat de autorul sesizării a fost indicată următoarea problemă de drept ca fiind soluţionată diferit de instanţele judecătoreşti: „interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 59 din Legea nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice, respectiv ale art. 47 alin. (2) din Legea nr. 19/2000 privind sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale, şi anume stabilirea înţelesului termenului «nevăzător»„.

S-a arătat că Legea nr. 19/2000 a introdus, prin art. 47 alin. (2), dreptul asiguraţilor nevăzători de a beneficia de pensie pentru limită de vârstă, indiferent de vârstă, dacă au realizat ca nevăzător cel puţin o treime din stagiul complet de cotizare prevăzut de lege.

Această normă a fost preluată în Legea nr. 263/2010, în conţinutul art. 59, potrivit căruia: „Nevăzătorii beneficiază de pensie pentru limită de vârstă, indiferent de vârstă, dacă au realizat ca nevăzător cel puţin o treime din stagiul complet de cotizare.”

S-a învederat că ambele texte de lege au fost interpretate şi aplicate diferit, atât la nivelul caselor teritoriale de pensii, cât şi la nivel jurisprudenţial.

II. Sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost învestită de Avocatul Poporului prin Memoriul emis cu nr. 6.138 din 11 mai 2015 ce a fost înregistrat la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie cu nr. 182 din 12 mai 2015, legitimarea procesuală a instituţiei titulare a sesizării fiind expres prevăzută de art. 514 din Codul de procedură civilă.

III. Soluţiile pronunţate de instanţele judecătoreşti

Practica judiciară neunitară care a generat sesizarea Înaltei

Curţi de Casaţie şi Justiţie cu prezentul recurs în interesul legii decurge din cele două orientări jurisprudenţiale în soluţionarea problemei de drept enunţate, astfel:

Într-o primă orientare de jurisprudenţă, susţinută de Curtea de Apel laşi, Curtea de Apel Bucureşti, Curtea de Apel Suceava, Curtea de Apel Bacău şi Curtea de Apel Braşov, instanţele au considerat că termenul de „nevăzător” se referă exclusiv la persoanele cu grad de handicap grav, iar persoanelor cu handicap vizual accentuat/mediu nu le sunt aplicabile prevederile privind „nevăzătorii”, ci dispoziţiile privind persoanele cu handicap accentuat/mediu, şi anume art. 47 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 19/2000, respectiv art. 58 lit. b) din Legea nr. 263/2010, invocându-se următoarele argumente:

a) legiuitorul diferenţiază, în mod dar, gradele de handicap ale deficienţelor de vedere în gravă şi accentuată (potrivit distincţiilor prevăzute la pct. I „Evaluarea persoanelor cu afectarea funcţiilor vizuale în vederea încadrării în grad de handicap”, cap. 2 privind funcţiile senzoriale din criteriile medico-psihosociale pe baza cărora se stabileşte încadrarea în grad de handicap, aprobate prin Ordinul ministrului muncii, familiei şi egalităţii de şanse şi al ministrului sănătăţii publice nr. 762/1.992/2007, cu modificările şi completările ulterioare, denumit în continuare Ordinul nr. 762/1.992/2007.

Ca atare, instanţele au constatat că „există, de asemenea, mare deosebire între o persoană nevăzătoare - lipsită total de vedere şi gradul de handicap de vedere accentuat - care prezintă o deficienţă vizuală accentuată”. Or, în contextul în care persoana în cauză nu prezintă o cecitate practică şi absolută, aşa cum este definită prin Ordinul nr. 762/1.992/2007, s-a apreciat că aceasta nu poate beneficia de dispoziţiile art. 59 din Legea nr. 263/2010.

În hotărârile pronunţate sub imperiul Legii nr. 19/2000 se face trimitere la Criteriile şi normele de diagnostic clinic, diagnostic funcţional şi de evaluare a capacităţii de muncă pe baza cărora se face încadrarea în gradele I, II şi III de invaliditate, aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 400/2001, denumită în continuare Hotărârea Guvernului nr. 400/2001;

b) nu se poate susţine că orice deficienţă de vedere este acoperită de conceptul de „nevăzător”, ci doar aceea care, din punct de vedere strict tehnico-medical, atinge un grad al afecţiunii; gradul de „handicap accentuat cod 4” nu este acelaşi lucru cu gradul de „nevăzător”;

c) definiţia cuvântului „nevăzător” dată de Dicţionarul explicativ al limbii române, potrivit căreia prin „nevăzător” se înţelege „lipsit de vedere, orb”:

d) în lipsa unei prevederi legale care să includă în categoria nevăzătorilor toate persoanele cu handicap vizual, instanţele au apreciat că termenul de „nevăzător” nu poate fi extins şi asupra persoanelor care prezintă scăderea văzului, dar nu o cecitate practică şi absolută. Extinderea noţiunii de „nevăzător” la toate persoanele care prezintă un handicap vizual ar determina aplicarea prevederilor art. 47 alin. (2) din Legea nr. 19/2000 inclusiv celor care prezintă un handicap vizual uşor, ceea ce excedează voinţei legiuitorului;

e) Adresa nr. 2.160/2001 a Ministerului Sănătăţii şi Familiei - Secretariatul de Stat pentru Persoanele cu Handicap, potrivit căreia numai nevăzătorii cu handicap grav, asimilabil gradului I de invaliditate, pot beneficia de dispoziţiile art. 47 alin. (2) din Legea nr. 19/2000.

Într-o a două opinie jurisprudenţială, susţinută de Curtea de Apel Cluj, Curtea de Apel Craiova, Curtea de Apel Piteşti, Curtea de Apel Timişoara, Curtea de Apel Suceava, Curtea de Apel Ploieşti şi Curtea de Apel Oradea, instanţele au reţinut că prevederile art. 47 alin. (2) din Legea nr. 19/2000, respectiv ale art. 59 din Legea nr. 263/2010 sunt aplicabile atât persoanelor cu handicap vizual grav, cât şi celor cu handicap accentuat.

În motivarea acestei opinii s-au reţinut următoarele:

a) din economia dispoziţiilor art. 47 alin. (2) din Legea nr. 19/2000 şi ale art. 59 din Legea nr. 263/2010, precum şi ale normelor de aplicare a acestora rezultă necesitatea îndeplinirii cumulative a două condiţii pentru a putea beneficia de pensie pentru limită de vârstă în aceste cazuri;

(i) calitatea de nevăzător;

(ii) realizarea în această calitate a cel puţin o treime din stagiul complet de cotizare;

b) în ceea ce priveşte interpretarea noţiunii de „nevăzător”, legiuitorul nu face nicio distincţie cu privire la gradul de handicap asociat acestei invalidităţi nici în Legea nr. 19/2000, nici în Legea nr. 263/2010, ca de altfel nici în normele de aplicare a acestora. Dacă legiuitorul ar fi dorit să facă vreo deosebire între gradele de handicap de vedere, ar fi menţionat acest lucru după modelul art. 58 din Legea nr. 263/2010, respectiv art. 47 alin. (1) din Legea nr. 19/2000;

c) normele legale în cauză instituie excepţii de la regula generală a condiţiilor de pensionare. Or, excepţiile sunt de strictă interpretare şi aplicare, ceea ce înseamnă că, dacă acestea nu pot fi extinse pe cale de interpretare, nici aplicarea lor nu poate fi restrânsă prin adăugarea unor condiţii neprevăzute de lege;

d) atât Hotărârea Guvernului nr. 400/2001, cât şi Ordinul nr. 762/1.992/2007 au forţă juridică inferioară legii, astfel încât nu pot deroga de la lege; în plus, niciunul dintre aceste acte normative nu cuprinde definiţia noţiunii de „nevăzător” şi nu menţionează deloc acest termen;

e) prevederile legale privind criteriile medico-psihosociale pe baza cărora se stabileşte încadrarea în grad de handicap stau la baza emiterii certificatelor de handicap; în opinia acestor instanţe, încadrarea în gradele de handicap, independent de calificarea dată, echivalează cu atribuirea calităţii de nevăzător, în înţelesul art. 47 alin. (2) din Legea nr. 19/2000 şi al art. 59 din Legea nr. 263/2010;

f) de asemenea, s-a apreciat că Adresa nr. 2.160/2001 emisă de Ministerul Sănătăţii şi Familiei - Secretariatul de Stat pentru Persoanele cu Handicap nu poate conţine aprecieri care să fie contrare sau care să adauge la lege.

IV. Opinia Avocatului Poporului

Dispoziţiile art. 47 alin. (1) din Legea nr. 19/2000 şi, respectiv, ale art. 58 din Legea nr. 263/2010 reglementează condiţiile speciale de pensionare pentru o categorie aparte a persoanelor cu dizabilităţi, şi anume nevăzătorii; aceste norme sunt derogatorii de la cele de drept comun având ca obiect deschiderea dreptului la pensie integrală pentru munca depusă şi limită de vârstă.

În ambele texte de lege legiuitorul nu distinge cu privire la gradul de handicap, ci numai sub aspectul tipului de handicap, respectiv cel vizual şi celelalte tipuri de handicap.

În acest context, în considerarea principiului ubi lex non distinguit nec nos distinguere debemus, Avocatul Poporului a învederat că normele menţionate nu deosebesc între diversele categorii de nevăzători şi nu reglementează diferit situaţia celor care au un grad de handicap grav faţă de cei care sunt încadraţi în grad de handicap accentuat, aşa cum este stipulat pentru persoanele încadrate în alte tipuri de handicap; ca atare, consideră justificată opinia potrivit căreia înţelesul noţiunii de „nevăzător” nu este echivalentul termenului „orb” şi nici al sintagmei „cu grad de handicap grav”,

Legislaţia principală şi secundară din domeniul pensiilor nu defineşte noţiunea de „nevăzător” şi nu menţionează deloc acest termen.

Stabilirea unor criterii în baza cărora să se diferenţieze diversele tipuri de handicap, inclusiv cel vizual, prezintă interes şi aplicabilitate în acordarea drepturilor prevăzute de legislaţia specifică (Legea nr. 448/2006 privind protecţia şi promovarea drepturilor persoanelor cu handicap, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, denumită în continuare Legea nr. 448/2006). În ceea ce priveşte pensionarea, legea-cadru în domeniu instituie atât condiţiile generale de pensionare, cât şi condiţii speciale pentru anumite categorii; or, în acest context, termenul de „nevăzător” are un înţeles mult mai larg decât semnificaţia sa generică din Dicţionarul explicativ al limbii române.

Textele legale în cauză se referă la asiguraţii nevăzători care au realizat stagii de cotizare în condiţii de handicap preexistent, fapt confirmat de Curtea Constituţională prin Decizia nr. 565/2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.052 din 25 noiembrie 2005, jurisprudenţă menţinută prin Decizia nr. 353/2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 342 din 2 mai 2008.

Astfel, Curtea Constituţională a statuat că: „Textul de lege supus controlului de constituţionalitate are în vedere doar exercitarea dreptului la pensie al persoanelor cu handicap, iar din cadrul acestei categorii, numai a acelor persoane care au dobândit handicapul înainte de a fi devenit asigurat în sistemul public al asigurărilor sociale, respectiv înainte de a fi încadrate în muncă. Este evident că această categorie de persoane se află într-o situaţie diferită de cea a persoanelor care au dobândit handicapul în timp ce erau încadrate în muncă, fapt ce justifică în mod rezonabil instituirea unui tratament juridic diferenţiat. Astfel, în timp ce persoanele la care se referă art. 47 din Legea nr. 19/2000 au dreptul de a obţine pensie pentru limită de vârstă, cu beneficiul reducerii stagiului de cotizare şi a vârstei de pensionare, persoanele care au dobândit handicapul în timp ce erau încadrate în muncă se bucură de o altă categorie de pensie, anume pensia de invaliditate, prevăzută de art. 53 şi următoarele din aceeaşi lege. Aceasta constituie, de asemenea, o reglementare favorabilă, corespunzătoare situaţiei specifice acestei din urmă categorii de persoane. Potrivit acestor prevederi legale, chiar şi persoanele care au dobândit handicapul în timp ce erau încadrate în muncă se pot înscrie la pensie înainte de împlinirea vârstei standard de pensionare, cu reducerea sau chiar eliminarea perioadei necesare pentru realizarea stagiului de cotizare, în raport cu gradul de invaliditate, ce se stabileşte prin expertiză medicală.”

Ca atare, se mai arată de către titularul sesizării, adoptând normele supuse analizei prin formularea prezentului recurs în interesul legii, legiuitorul a avut în vedere persoanele care au capacitate de muncă. Or, persoanele încadrate în gradul I de invaliditate/handicap grav sunt cele care şi-au pierdut în totalitate capacitatea de muncă, conform definiţiei prevăzute la art. 54 lit. a) din Legea nr. 19/2000 şi la art. 69 din Legea nr. 263/2010. Acestea se află în situaţia de a-şi fi pierdut total şi capacitatea de autoservire, de autoconducţie sau de orientare spaţială, necesitând îngrijire şi supraveghere permanentă din partea unei alte persoane. În mod evident, o astfel de persoană nu este capabilă să realizeze un stagiu de cotizare, fie şi de 10 ani.

Pe cale de consecinţă, în opinia Avocatului Poporului, dacă s-ar accepta interpretarea că textele de lege privind pensionarea nevăzătorilor cu handicap preexistent se aplică exclusiv celor cu handicap grav, aceste texte ar rămâne fără obiect.

Faţă de considerentele enunţate, s-a apreciat că dispoziţiile art. 47 alin. (2) din Legea nr. 19/2000 şi, respectiv, ale art. 59 din Legea nr. 263/2010 se aplică şi persoanelor cu gradul de handicap accentuat.

V. Opinia procurorului general

Prin punctul de vedere înaintat Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, înregistrat sub nr. 26.422 din 6 iulie 2015, s-a învederat că, în aplicarea dispoziţiilor art. 47 alin. (2) din Legea nr. 19/2000 şi ale art. 59 din Legea nr. 263/2010, noţiunea „nevăzător” semnifică persoana cu deficienţa funcţiei vizuale, prin raportare la tipul handicapului, indiferent de gradul de handicap (grav, accentuat sau mediu), nu doar persoana lipsită total de vedere, iar stagiul minim de cotizare trebuie realizat în condiţiile acestui tip de handicap.

Astfel, prin reglementarea actuală, legiuitorul a făcut o distincţie clară între persoanele cu alt tip de handicap decât cel vizual, preluând separat prevederile art. 47 alin. (2) din Legea nr. 19/2000 în prevederile art. 59 din Legea nr. 263/2010.

Din această perspectivă, rezultă că „nevăzătorii” beneficiază de pensie pentru limită de vârstă în alte condiţii decât cele prevăzute de art. 47 alin. (1) din Legea nr. 19/2000, respectiv de art. 58 din Legea nr. 263/2010, singura condiţie fiind aceea de a realiza, în condiţiile handicapului vizual, cel puţin o treime din stagiul complet de cotizare.

Aşadar, definiţia propusă este aceea că, în sensul art. 59 din Legea nr. 263/2010, fost art. 47 alin. (2) din Legea nr. 19/2000, sintagma „nevăzător” vizează persoanele caracterizate de un tip de handicap, şi anume cel vizual, indiferent de gradul de handicap (grav, accentuat sau mediu).

VI. Jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

La nivelul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nu a fost identificată jurisprudenţă relevantă în materie, deoarece litigiile cu acest obiect nu intră în competenţa de soluţionare a instanţei supreme.

VII. Jurisprudenţa Curţii Constituţionale

Curtea Constituţională a fost sesizată în numeroase rânduri cu soluţionarea unor excepţii de neconstituţionalitate a diferitelor prevederi ale Legii nr. 19/2000, ale Legii nr. 263/2010, precum şi ale acestor acte normative în ansamblul lor; dintre cele din urmă, cu titlu exemplificativ, pot fi menţionate următoarele decizii: Decizia nr. 75/2003, Decizia nr. 449/2005, Decizia nr. 115/2013, prin care Curtea Constituţională a respins excepţia de neconstituţionalitate a Legii nr. 19/2000, iar cu privire la ansamblul Legii nr. 263/2010, excepţia de neconstituţionalitate a fost respinsă prin Decizia nr. 295/2013.

În ce priveşte textele ce interesează prezentul recurs în interesul legii - art. 47 alin. (2) din Legea nr. 19/2000 şi, respectiv, art. 59 din Legea nr. 263/2010, instanţa de contencios constituţional a fost învestită doar cu soluţionarea unor excepţii de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 47 alin. (2) din Legea nr. 19/2000 (respinse prin Decizia nr. 565/2005 şi prin Decizia nr. 353/2008), iar nu şi vizând textul din legea ulterioară - art. 59 din Legea nr. 263/2010.

Cum cele două decizii ale Curţii Constituţionale, anterior menţionate, au fost invocate şi de către titularul recursului în interesul legii, nu se mai impune redarea celor reţinute şi apreciate de instanţa constituţională în cadrul acestei secţiuni, ci vor fi evaluate în contextul dezlegării problemei de drept ce formează obiectul recursului în interesul legii.

VIII. Jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului şi a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene

La nivelul celor două instanţe europene nu s-a identificat jurisprudenţa relevantă care să vizeze în mod direct problema de drept supusă analizei.

IX. Raportul asupra recursului în interesul legii

Raportul întocmit de judecătorii-raportori desemnaţi, conform art. 516 alin. (5) din Codul de procedură civilă, a concluzionat ca noţiunea de „nevăzător” din cuprinsul celor două norme să fie explicitată prin sintagma „cecitate absolută”, având în vedere distincţiile prevăzute de Ordinul nr. 762/1.992/2007.

X. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

Cu privire la admisibilitatea recursului în interesul legii, în raport cu anexele ataşate memoriului de recurs în interesul legii, se constată a fi respectate cerinţele de ordin formal prescrise de prevederile art. 515 din Codul de procedură civilă, în sensul că problema de drept ce formează obiectul judecăţii a fost soluţionată în mod diferit prin hotărâri judecătoreşti definitive.

Practica neunitară se identifică la nivelul mai multor curţi de apel din ţară şi este ilustrată prin hotărâri judecătoreşti definitive (dacă litigiul s-a judecat potrivit Codului de procedură civilă), precum şi prin hotărâri judecătoreşti irevocabile (dacă judecata s-a desfăşurat în baza dispoziţiilor Codului de procedură civilă de la 1865), noţiuni echivalente faţă de prevederile art. 8 din

Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, cu modificările şi completările ulterioare.

Cea de-a două cerinţă de admisibilitate priveşte obiectul recursului în interesul legii, în sensul că acesta trebuie să se circumscrie dispoziţiilor art. 514 din Codul de procedură civilă, anume să privească probleme de drept soluţionate diferit de instanţele judecătoreşti, întrucât recursul în interesul legii nu poate fi promovat decât pentru a se asigura interpretarea şi aplicarea unitară a legii.

Or, în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 47 alin. (2) din Legea nr. 19/2000 sau, după caz, ale art. 59 din Legea nr. 263/2010 instanţele au dat o dezlegare diferită noţiunii de „nevăzător”, având în vedere că unele dintre acestea au considerat că noţiunea de „nevăzător” este distinctă de sintagmele „handicap grav” ori „handicap accentuat”, în timp ce alte instanţe au inclus fie doar persoanele cu handicap grav, fie pe acestea şi pe cele cu handicap accentuat în aceeaşi categorie a „nevăzătorilor”.

Analiza problemei de drept soluţionate în mod neunitar de instanţele judecătoreşti

Pentru dezlegarea problemei de drept ce formează obiectul recursului în interesul legii este necesar, în prealabil, a se stabili contextul legal al acestor norme şi domeniul lor de reglementare.

Astfel, art. 40 din Legea nr. 19/2000 şi, respectiv, art. 51 din Legea nr. 263/2010 prevăd că în sistemul public de pensii se acordă următoarele categorii de pensii:

a) pensia pentru limită de vârstă;

b) pensia anticipată;

c) pensia anticipată parţială;

d) pensia de invaliditate;

e) pensia de urmaş.

Din punctul de vedere al sistematizării legii, dispoziţiile art. 47 alin. (2) din Legea nr. 19/2000 şi, respectiv, cele ale art. 59 din Legea nr. 263/2010, în structura ambelor acte normative de referinţă, sunt plasate în cap. IV „Pensii, secţiunea 1 „Pensii pentru limită de vârstă”.

În consecinţă, fiecare dintre aceste texte reglementează o anumită cerinţă dintre cele ce reprezintă condiţiile legale pentru ca o persoană asigurată în sistemul public de asigurări sociale să se poată înscrie la dreptul la pensie pentru limită de vârstă. Cu privire la categoria pensiei pentru limită de vârstă, legea stabileşte condiţiile legale, cumulative, pentru acordarea acesteia: vârsta standard de pensionare şi stagiul minim de cotizare (sau în specialitate, conform formulării din legea actuală - Legea nr. 263/2010) realizat în sistemul public; aceste condiţii legale se particularizează diferit în cele două acte normative succesive, în funcţie de dinamica politicii statale în domeniul sistemului de pensii publice.

Între drepturile şi libertăţile fundamentale ale cetăţenilor, art. 50 din Constituţia României, republicată, prevede, în mod explicit, protecţia persoanelor cu handicap, norma constituţională fiind în următorul sens: „Persoanele cu handicap se bucură de protecţie specială. Statul asigură realizarea unei politici naţionale de egalitate a şanselor, de prevenire şi de tratament ale handicapului, în vederea participării efective a persoanelor cu handicap în viaţa comunităţii, respectând drepturile şi îndatoririle ce revin părinţilor şi tutorilor.”

În scopul aplicării acestui principiu constituţional şi, implicit, al realizării politicilor sociale naţionale în acest domeniu, legiuitorul a adoptat o serie de acte normative cu un atare obiect, printre care Legea nr. 57/1992 privind încadrarea în muncă a persoanelor handicapate (act normativ în vigoare până la abrogarea lui prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 102/1999 privind protecţia specială şi încadrarea în muncă a persoanelor cu handicap, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 519/2002), Legea nr. 448/2006 privind protecţia şi promovarea drepturilor persoanelor cu handicap, republicată, cu modificările şi completările ulterioare (care a abrogat actul normativ anterior în aceeaşi materie), după cum, în conţinutul altor acte normative, au fost inserate dispoziţii speciale, derogatorii de la regimul de drept comun, prin care se reglementează distinct drepturile persoanelor din această categorie prin instituirea unui regim legal mai favorabil, în raport cu domeniul de reglementare a fiecărui act normativ dintre acestea.

Normele analizate în prezentul recurs în interesul legii se înscriu în această din urmă categorie de acte normative, având în vedere că ele prevăd acordarea anumitor facilităţi în vederea înscrierii la dreptul la pensie atât pentru persoanele care au realizat un stagiu de cotizare în condiţii de handicap preexistent calităţii de asigurat, în funcţie de gradul handicapului, cât şi (distinct) pentru categoria nevăzătorilor.

Textele a căror interpretare priveşte recursul în interesul legii sunt în următorul sens:

Art. 47 din Legea nr. 19/2000 prevede:

„Art. 47. - (1) Persoanele asigurate care au realizat un stagiu de cotizare în condiţii de handicap preexistent calităţii de asigurat, în funcţie de gradul handicapului, beneficiază de reducerea stagiilor de cotizare şi a vârstelor standard de pensionare prevăzute în anexa nr. 3, astfel:

a) cu 15 ani, reducerea vârstei standard de pensionare, dacă au realizat cel puţin o treime din stagiul complet de cotizare, pentru cei cu handicap grav;

b) cu 10 ani, reducerea vârstei standard de pensionare, dacă au realizat cel puţin două treimi din stagiul complet de cotizare, pentru cei cu handicap accentuat;

c) cu 10 ani, reducerea vârstei standard de pensionare, dacă au realizat stagiul complet de cotizare, pentru cei cu handicap mediu.

(2) Asiguraţii nevăzători beneficiază de pensie pentru limită de vârstă, indiferent de vârstă, dacă au realizat ca nevăzător cel puţin o treime din stagiul complet de cotizare prevăzut de lege.”

Din conţinutul Legii nr. 263/2010 interesează nu numai dispoziţiile art. 59, dar şi cele ale art. 58:

Astfel, art. 58 stabileşte: „Persoanele care au realizat un stagiu de cotizare în condiţii de handicap preexistent calităţii de asigurat beneficiază de reducerea vârstelor standard de pensionare prevăzute în anexa nr. 5, în funcţie de gradul de handicap, după cum urmează:

a) cu 15 ani, în situaţia asiguraţilor cu handicap grav, dacă au realizat, în condiţiile handicapului preexistent calităţii de asigurat, cel puţin o treime din stagiul complet de cotizare;

b) cu 10 ani, în situaţia asiguraţilor cu handicap accentuat, dacă au realizat, în condiţiile handicapului preexistent calităţii de asigurat, cel puţin două treimi din stagiul complet de cotizare;

c) cu 10 ani, în situaţia asiguraţilor cu handicap mediu, dacă au realizat, în condiţiile handicapului preexistent calităţii de asigurat, stagiul complet de cotizare.”

Art. 59 prevede următoarele: „Nevăzătorii beneficiază de pensie pentru limită de vârstă, indiferent de vârstă, dacă au realizat ca nevăzător cel puţin o treime din stagiul complet de cotizare.”

În plus, în cuprinsul art. 43 şi 44 din Normele de aplicare a prevederilor Legii nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice, aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 257/2011, se prevăd cele ce urmează:

„Art. 43. - (1) Reducerea prevăzută la art. 58 din lege se aplică persoanelor cu handicap care, la data solicitării pensiei, fac dovada acestui statut cu certificatul de încadrare în grad de handicap, emis în condiţiile legii.

(2) în vederea aplicării art. 58 din lege, certificatul de încadrare în grad de handicap va conţine obligatoriu:

a) data dobândirii handicapului;

b) gradul de handicap;

c) menţiunea că persoana este nerevizuibilă;

d) menţiunea că certificatul a fost emis pentru aplicarea art. 58 din lege.

(3) Reducerea prevăzută la alin. (1) se face numai în condiţiile handicapului preexistent calităţii de asigurat.

(4) Schimbarea ulterioară înscrierii la pensie a gradului de handicap nu afectează drepturile de pensie acordate, cu excepţia cazului în care certificatul de încadrare în grad de handicap a fost anulat, în condiţiile legii.”

Prin dispoziţiile art. 44 din aceleaşi norme se stabileşte: „Reducerea prevăzută la art. 59 din lege se aplică nevăzătorilor care fac dovada acestui statut cu certificatul de încadrare în grad de handicap emis în condiţiile legii, care va conţine obligatoriu următoarele elemente: data ivirii handicapului, gradul de handicap, termenul de revizuire, precum şi menţiunea că certificatul a fost emis în vederea aplicării art. 59 din lege.”

Prevederi similare se regăsesc şi în Ordinul ministrului muncii şi solidarităţii sociale nr. 340/2001 pentru aprobarea Normelor de aplicare a prevederilor Legii nr. 19/2000 privind sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale, cu modificările şi completările ulterioare.

Nefiind domeniul de reglementare al legilor privind sistemul public de pensii ori al normelor adoptate în organizarea aplicării acestor acte normative, noţiunile legale de „handicap mediu”, „handicap accentuat” şi „handicap grav” sunt noţiuni ce se regăsesc în dispoziţiile legii-cadru în materie, anume Legea nr. 448/2006 privind protecţia şi promovarea drepturilor persoanelor cu handicap, republicată, cu modificările şi completările ulterioare; astfel, art. 85 alin. (3) şi (10) din acest act normativ stabileşte:

(3) încadrarea în grad şi tip de handicap a adulţilor cu handicap se face de comisia de evaluare a persoanelor adulte cu handicap, denumită în continuare comisie de evaluare” şi „(10) Criteriile medicopsihosociale pe baza cărora se stabileşte încadrarea în grad şi tip de handicap sunt aprobate prin ordin comun al ministrului muncii, familiei şi protecţiei sociale şi al ministrului sănătăţii.”

În acelaşi timp, art. 86 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 448/2006 reglementează astfel:

„(1) Gradele de handicap sunt: uşor, mediu, accentuat şi grav.

(2) Tipurile de handicap sunt. fizic, vizual, auditiv, surdocecitate, somatic, mintal, psihic, HIV/SIDA, asociat, boli rare.”

Actul administrativ normativ indicat de dispoziţiile legii-cadru, conform celor anterior precizate, este reprezentat de Ordinul nr. 762/1.992/2007.

În anexa nr. 1 la acest ordin sunt prevăzute criteriile medicopsihosociale de încadrare în grad de handicap, criterii distincte pentru fiecare tip de handicap; de exemplu, în cap. 1, dedicat funcţiilor mentale, sunt reglementate criteriile de evaluare a

persoanelor cu dezvoltare incompletă a funcţiilor mentale în vederea încadrării în grad de handicap; cap. 2 este dedicat, din punctul de vedere al tipului de handicap, funcţiilor senzoriale (precum este şi funcţia vizuală); astfel, în cap. 2 pct. I sunt prevăzute criteriile de evaluare a persoanelor cu afectarea funcţiilor vizuale în vederea încadrării în grad de handicap; în cap. 2 pct. II sunt prevăzute criteriile pentru evaluarea persoanelor cu afectarea funcţiilor auditive în vederea încadrării în grad de handicap; la cap. 2 pct. III - criteriile pentru evaluarea persoanelor cu afectarea funcţiilor vestibulare în vederea încadrării în grad de handicap; în cap. 3 se regăsesc criteriile pentru evaluarea gradului de handicap din afectarea vocii, deci în legătură cu funcţiile fonatorii şi de comunicare verbală etc.

În consecinţă, potrivit celor stabilite prin acest ordin, din perspectiva celor ce interesează prezentul recurs în interesul legii, rezultă că afectarea funcţiilor vizuale (tipul de handicap, în termenii Legii nr. 448/2006) este susceptibilă de încadrare într-un anumit grad de handicap, în raport cu gravitatea lui - mediu, accentuat şi grav (direct proporţional cu nivelul de afectarea respectivei funcţii sau respectivului sistem anatomic), grade ce interesează şi în legătură cu domeniul de aplicare a dispoziţiilor art. 47 alin. (1) din Legea nr. 19/2000 şi a prevederilor art. 58 din Legea nr. 263/2010; totodată, nu numai afectarea funcţiei vizuale plasează o persoană în categoria celor care pot fi încadrate pe baza acestor criterii într-un anumit grad de handicap, ci şi afectarea fie a altor funcţii senzoriale, fie a altor sisteme anatomice - funcţiile sistemului cardiovascular, funcţii ale sistemului hematologic, funcţii ale sistemului imunitar, ale sistemului respirator etc., pentru fiecare dintre aceste deficienţe fiind prevăzut câte un set distinct de reguli pentru încadrarea în grad de handicap, conform anexei nr. 1 la acest ordin.

Prin urmare, criteriile legale privind tipul şi gradul de handicap sunt interdependente, astfel încât aplicarea concomitentă a acestora este indispensabilă pentru delimitarea sferei de aplicare a dispoziţiilor art. 47 alin. (1) de cea a art. 47 alin. (2), precum şi a art. 58 de cea a art. 59 din Legea nr. 263/2010, atunci când handicapul decurge din afectarea funcţiei vizuale.

Conform celor deja enunţate, în legătură cu dobândirea dreptului la pensie pentru limită de vârstă de către persoanele cu un anumit tip şt grad de handicap, legiuitorul stabileşte un regim de reglementare special, derogatoriu de la cele de drept comun, instituind prin normele citate două beneficii cumulative - reducerea stagiilor de cotizare şi a vârstei standard de pensionare prevăzute în anexele legilor - anexa nr. 3, în cazul Legii nr. 19/2000 şi, respectiv, anexa nr. 5 la Legea nr. 263/2010, în oricare dintre situaţii fiind vorba despre un handicap preexistent calităţii de asigurat.

Cea din urmă distincţie este importantă, întrucât, dacă persoana respectivă şi-a pierdut total sau cel puţin jumătate din capacitatea de muncă din cauza: a) accidentelor de muncă şi bolilor profesionale, conform legii; b) neoplaziilor, schizofreniei şi SIDA; ori c) bolilor obişnuite şi accidentelor care nu au legătură cu munca, aşadar, după încadrarea în muncă, acesteia nu îi sunt aplicabile dispoziţiile art. 47 din Legea nr. 19/2000 ori, după caz, ale art. 58-59 din Legea nr. 263/2010 referitoare la pensia pentru limită de vârstă, ci normele care reglementează calificarea la pensia de invaliditate (art. 53-64 din Legea nr. 19/2000 ori cele de la art. 68-82 din Legea nr. 263/2010).

În plus, în cel din urmă caz, legea operează cu o altă categorie juridică, anume grad de invaliditate (I, II şi III), iar nu cu cea de handicap (mediu, accentuat sau grav) şi, respectiv, cea de nevăzător.

În mod corespunzător, dispoziţiile art. 55 din Legea nr. 19/2000 şi, ulterior, ale art. 70 din Legea nr. 263/2010 au stabilit, în legătură cu pensia de invaliditate, că, pentru încadrarea în gradele I, II şi III de invaliditate, se vor aproba criterii şi norme pentru încadrarea în grad de invaliditate prin hotărâre a Guvernului iniţiată de Ministerul Muncii, Solidarităţii Sociale şi Familiei împreună cu Ministerul Sănătăţii, la propunerea Casei Naţionale de Pensii şi Asigurări Sociale.

Totodată, legea stabileşte [art. 56 alin. (1) din Legea nr. 19/2000 şi, respectiv, art. 71 alin. (1) din Legea nr. 263/2010] că încadrarea sau neîncadrarea într-un grad de invaliditate se face prin decizie emisă de medicul specializat în expertiză medicală şi recuperarea capacităţii de muncă, denumit medic expert al asigurărilor sociale.

Criteriile şi normele de diagnostic clinic, diagnostic funcţional şi evaluare a capacităţii de muncă pe baza cărora se face încadrarea în gradele I, II şi III de invaliditate au fost aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 400/2001 (emisă în baza art. 55 din Legea nr. 19/2000) şi, respectiv, în domeniul de aplicare a Legii nr. 263/2010, prin Hotărârea Guvernului nr. 155/2011 pentru aprobarea criteriilor şi normelor de diagnostic clinic, diagnostic funcţional şi de evaluare a capacităţii de muncă în temeiul cărora se face încadrarea în gradele I, II şi III de invaliditate (emisă în aplicarea art. 70 din lege).

În consecinţă, încadrarea în grad de handicap şi încadrarea în grad de invaliditate sunt operaţiuni tehnico-medicale şi juridice diferite, cărora legea le atribuie efecte distincte, reglementându-le prin norme proprii fiecărei categorii; astfel, pentru persoanele aflate în această situaţie anterior dobândirii calităţii de asigurat, încadrarea în grad de handicap conduce la obţinerea beneficiilor legale constând în reducerea vârstei standard de pensionare şi, în condiţiile legii, a stagiilor complete de cotizare pentru înscrierea la dreptul la pensie pentru limită de vârstă, în timp ce încadrarea în grad de invaliditate constituie chiar una dintre cerinţele de înscriere la pensia de invaliditate, întrucât reducerea sau pierderea capacităţii de munca (asociată unui anumit grad de invaliditate) a survenit după dobândirea calităţii de asigurat.

Atare diferenţă de regim juridic este subliniată cu claritate şi în considerentele deciziilor Curţii Constituţionale nr. 565/2005 şi nr. 353/2008.

Instanţa constituţională a reţinut şi apreciat astfel: „Examinând excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 47 alin. (1) din Legea nr. 19/2000, Curtea observă că acest text de lege a mai constituit obiect al controlului de constituţionalitate în raport cu aceleaşi prevederi constituţionale şi aceleaşi critici ca şi în prezenta cauză. Astfel, prin Decizia nr. 565 din 25 octombrie 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1,052 din 25 noiembrie 2005, Curtea a reţinut că: «Textul de lege supus controlului de constituţionalitate are în vedere doar exercitarea dreptului la pensie al persoanelor cu handicap, iar din cadrul acestei categorii, numai a acelor persoane care au dobândit handicapul înainte de a fi devenit asigurat în sistemul public al asigurărilor sociale, respectiv înainte de a fi încadrate în muncă. Este evident că această categorie de persoane se află într-o situaţie diferită de cea a persoanelor care au dobândit handicapul în timp ce erau încadrate în muncă, fapt ce justifică în mod rezonabil instituirea unui tratament juridic diferenţiat. Astfel, în timp ce persoanele la care se referă art. 47 din Legea nr. 19/2000 au dreptul de a obţine pensie pentru limită de vârstă, cu beneficiul reducerii stagiului de cotizare şi a vârstei de pensionare, persoanele care au dobândit handicapul în timp ce erau încadrate în muncă se bucură de o altă categorie de pensie, şi anume pensia de invaliditate, prevăzută de art. 53 şi următoarele din aceeaşi lege. Aceasta constituie, de asemenea, o reglementare favorabilă, corespunzătoare situaţiei specifice acestei din urmă categorii de persoane. Potrivit acestor prevederi legale, şi persoanele care au dobândit handicapul în timp ce erau încadrate în muncă se pot înscrie la pensie înainte de împlinirea vârstei standard de pensionare, cu reducerea sau chiar eliminarea perioadei necesare pentru realizarea stagiului de cotizare, în raport cu gradul de invaliditate, ce se stabileşte prin expertiză medicală.»„

Interpretarea coroborată, pe de o parte, a dispoziţiilor art. 47 din Legea nr. 19/2000, iar, pe de altă parte, a prevederilor art. 58 şi 59 din Legea nr. 263/2010 conduce la reţinerea următoarelor efecte:

Pentru stabilirea dreptului la pensie pentru limită de vârstă, persoanele care au realizat un stagiu de cotizare în condiţii de handicap preexistent calităţii de asigurat beneficiază de următoarele facilităţi, astfel:

- cei cu handicap grav: de reducerea cu 15 ani a vârstei standard de pensionare şi de reducerea la 1/3 a stagiului complet de cotizare, stagiu realizat în condiţii de handicap preexistent:

- cei cu handicap accentuat: de reducerea cu 10 ani a vârstei standard de pensionare şi de reducerea la 2/3 a stagiului complet de cotizare, stagiu realizat în condiţii de handicap preexistent;

- cei cu handicap mediu: de reducerea cu 10 ani a vârstei standard de pensionare, dar nu şi de reducerea stagiului complet de cotizare;

- nevăzătorii pot solicita înscrierea la dreptul la pensia pentru limită de vârstă: indiferent de vârstă (deci, beneficiază de o reducere nelimitată a vârstei standard de pensionare), dacă au realizat ca nevăzător cel puţin 1/3 din stagiul complet de cotizare.

Faţă de aceste variante normative, distinct reglementate, rezultă că legiuitorul stabileşte un regim diferit în vederea înscrierii la dreptul la pensie pentru limită de vârstă în funcţie de gradul de handicap (mediu, accentuat şi grav), fără distincţie în funcţie de tipul de handicap (fizic, vizual, auditiv, surdocecitate, somatic, mintal, psihic, HIV/SIDA, asociat, boli rare etc.), potrivit art. 47 alin. (1) din Legea nr. 19/2000 şi, respectiv art. 58 din Legea nr. 263/2010, dar, în plus, în cazul nevăzătorilor adoptă o altă normă specială - art. 47 alin, (2) din Legea nr. 19/2000 sau, ulterior, art. 59 din Legea nr. 263/2010.

Pe de altă parte, se poate spune că legea specială (prin aceasta înţelegându-se legile privind sistemul public de pensii - Legea nr. 19/2000 şi, respectiv, Legea nr. 263/2010) distinge între persoanele cu handicap preexistent (mediu, accentuat şi grav) şi categoria nevăzătorilor, chiar dacă din punctul de vedere al legii-cadru în materie (Legea nr. 448/2006, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, dreptul comun pentru încadrarea unei persoane într-un anumit grad de handicap, în raport de tipul handicapului) o persoană ale cărei funcţii vizuale sunt afectate poate fi încadrată în categoria handicapului (vizual) mediu, accentuat sau grav, iar, în ce priveşte nevăzătorii, aceleaşi norme generale indică soluţia încadrării lor în categoria celor cu handicap grav.

Prin urmare, în contextul legii speciale, persoanele ale căror funcţii vizuale sunt afectate se pot încadra fie în categoria persoanelor cu handicap (mediu, accentuat sau grav), fie în categoria nevăzătorilor, în funcţie de gradul de afectare a funcţiei vizuale.

Pe lângă explicaţia de ordin lingvistic ce poate fi obţinută prin consultarea Dicţionarului explicativ al limbii române: „nevăzător - om lipsit de vedere, orb, această noţiune trebuie explicată în contextul legii, prin urmare, în ipostaza sa de concept juridic.

Mai mult decât atât, întrucât legiuitorul face distincţie (în cuprinsul Legii nr. 448/2006, republicată, cu modificările şi completările ulterioare) între persoanele cu handicap mediu, accentuat şi grav, iar în cadrul Legii nr. 19/2000 şi, ulterior, al Legii nr. 263/2010, între persoanele cu handicap mediu, accentuat şi grav (handicap ce poate fi şi vizual), pe de o parte, şi categoria nevăzătorilor, pe de altă parte, trebuie identificate instrumentele legale pentru ca şi interpretul, în procesul de aplicare a legii, să încadreze situaţia de fapt în norma de drept edictată în mod expres de legiuitor pentru reglementarea sa, cu atât mai mult cu cât aplicarea legii generale (Legea nr. 448/2006, republicată, cu modificările şi completările ulterioare) ar presupune încadrarea nevăzătorilor în categoria persoanelor cu handicap grav, aşa cum s-a arătat.

Astfel, conform celor prevăzute de art. 85 alin. (3), (4) şi (8) din Legea nr. 448/2006, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, dacă este cazul (sau în legătură cu beneficiarii acestui act normativ), încadrarea unei persoane în grad de handicap se realizează de către o comisie de evaluare având o compunere preponderent medicală, comisie care aplică criteriile medico-psihosociale stabilite prin Ordinul nr. 762/1.992/2007.

În delimitarea domeniului de aplicare a dispoziţiilor art. 47 alin. (1) de cel al art. 47 aţin. (2) din Legea nr. 19/2000 (sau, după caz, a domeniului de aplicare al art. 58 şi cel al art. 59 din Legea nr. 263/2010), trebuie a se porni de la observarea criteriilor prevăzute în cap. 2 pct. I din anexa nr. 1 la Ordinul nr. 762/1.992/2007 în scopul evaluării persoanelor cu afectarea funcţiilor vizuale în vederea stabilirii gradului de handicap.

Astfel, în cap. 2 pct. I. subpct. 4 se prevede că: „Acuitatea vizuală şi câmpul vizual sunt singurele criterii de încadrare într-un grad de handicap, din punct de vedere oftalmologie.”

În raport de aceşti parametri funcţionali, în tabelul din cap. 2 pct. I sunt redate aceste criterii care conduc la stabilirea unui anumit nivel de deficienţă vizuală, deficienţă căreia îi corespunde un anumit grad de handicap.

Astfel, pentru încadrarea în:

- handicap mediu (generat de o deficienţă medie a funcţiei vizuale), acuitatea vizuală este între 1/8 (0,12)-1/10 (0,10) CU corecţie optimă la ochiul cel mai bun;

- handicap accentuat (generat de o deficienţă accentuată a funcţiei vizuale), acuitatea vizuală este între 1/12 (0,08) (4 m) - 1/25 (0,04) (2 m) la ochiul cel mai bun.

În cazul handicapului grav (corespunzător unei deficienţe vizuale grave), prin ordinul menţionat se indică atât o limită inferioară - cecitatea relativă -, cât şi o limită superioară - cecitatea absolută - pentru încadrarea deficienţei în acest grad de handicap.

Din perspectiva legii-cadru - Legea nr. 448/2006, republicată, cu modificările şi completările ulterioare -, conform Ordinului nr. 762/1.992/2007, adoptat pentru aplicarea acestui act normativ, în termeni medicali, se încadrează în noţiunea de „handicap grav” deficienţele funcţiei vizuale în limitele: VAO < 1/25 (0,04) (2m) (sau vedere ambii ochi sub 2 m) şi VAO = pmm, pl, fpl = cecitatea absolută (sau vedere ambii ochi = percepe mişcările mâinii - pmm; percepe lumina - pl; fără percepţia luminii - fpl).

Între aceste limite (superioară - cecitatea absolută - sau cea mai gravă formă de handicap grav şi, respectiv, inferioară - cecitatea relativă), aceleaşi texte indică două stadii de cecitate relativă: VAO < 1/25 până la 1/50 - grav fără asistent personal şi VAO </= 1/50 (0,02) (n. d. la 1 m sau nu distinge la 1 m) - grav cu asistent personal sau, în alte cuvinte, vedere ambii ochi sub 1 m.

Astfel cum deja s-a arătat, Legea nr. 448/2006, republicată, cu modificările şi completările ulterioare (însoţită de legislaţia secundară adoptată pentru organizarea aplicării legii - Ordinul nr. 762/1.992/2007), reprezintă dreptul comun pentru încadrarea unei persoane în categoria celor cu handicap mediu, accentuat sau grav, însă Legea nr. 19/2000 sau, ulterior, Legea nr. 263/2010 (legi speciale) conţine o normă derogatorie pentru categoria nevăzătorilor, persoane care, potrivit dreptului comun sau în contextul Legii nr. 448/2006, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, se încadrează în noţiunea de handicap grav.

Aşa fiind, în domeniul de aplicare a legii speciale, pentru delimitarea noţiunii de „nevăzători11 prevăzute de art. 47 alin. (2) din Legea nr. 19/2000 şi art. 59 din Legea nr. 263/2010 de categoria celor cu handicap (vizual) mediu, accentuat şi grav la care se referă dispoziţiile art. 47 alin. (1) din Legea nr. 19/2000 şi, respectiv, art. 58 din Legea nr. 263/2010, instanţele de judecată erau ţinute a face aplicarea regulilor de interpretare a normelor juridice, între care principiul de interpretare specialia generalibus derogant şi, totodată, să observe dispoziţiile de elaborare a actelor normative, în special, prevederile art. 16 alin. (1) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, conform cărora este interzis paralelismul legislativ.

Or, în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 47 alin. (2) din Legea nr. 19/2000 şi, ulterior, celor ale art. 59 din Legea nr. 263/2010, regulile anterior menţionate nu permiteau a se asimila noţiunii de „nevăzător” - căreia legiuitorul îi consacră o normă specială - şi categoria persoanelor a căror deficienţă vizuală conduce la încadrarea lor în categoria persoanelor cu handicap (vizual) grav şi, cu atât mai puţin, a categoriei celor cu handicap (vizual) accentuat, având în vedere că acestora (ca şi celor cu handicap mediu) legea le stabileşte un alt regim de facilităţi în vederea dobândirii dreptului la pensie pentru limită de vârstă.

Pe de altă parte, o normă juridică nu poate fi interpretată decât în sensul aplicării ei, iar nu în acela de a nu produce niciun efect, pentru că, în caz contrar, s-ar nega însăşi funcţia pozitivă a dreptului; procedând în sensul anterior menţionat, instanţele au lăsat fără aplicare dispoziţiile art. 47 alin. (1) lit. a) şi b) din Legea nr. 19/2000 şi, respectiv, pe cele ale art. 58 lit. a) şi b) din Legea nr. 263/2010, pentru categoria asiguraţilor al căror grad de handicap vizual atrage includerea lor în una dintre aceste categorii juridice, aplicându-le şi acestora norma edictată exclusiv pentru situaţia nevăzătorilor.

În plus, au fost ignorate şi alte reguli de interpretare a normelor juridice.

Astfel, normele de excepţie sunt de strictă interpretare şi aplicare - exceptio est strictissimae interpretationis; prin urmare, sfera lor de aplicare nu poate fi extinsă la alte situaţii decât la cele strict avute în vedere de legiuitor la adoptarea lor.

Cu încălcarea principiului ubi lex non distinguit nec nos distinguere debemus s-a făcut o distincţie nejustificată între cei cu handicap vizual (grav şi accentuat) şi persoanele cu un alt tip de handicap (fizic, mental, auditiv etc.), susceptibil, de asemenea, de aceeaşi gradare (mediu, accentuat şi grav), în condiţiile legii, substituindu-se reglementarea din art. 47 alin. (1) lit. a) şi b) din Legea nr. 19/2000 şi, respectiv, art. 58 lit. a) şi b) din Legea nr. 263/2010 cu cea prevăzută de art. 47 alin. (2) din Legea nr. 19/2000 sau, ulterior, de art. 59 din Legea nr. 263/2010.

În consecinţă, noţiunea de „nevăzător” din cuprinsul celor două norme va fi explicitată prin sintagma „cecitate absolută”, având în vedere distincţiile prevăzute de Ordinul nr. 762/1.992/2007.

Pentru considerentele arătate, în temeiul art. 517 cu referire la art. 514 din Codul de procedură civilă,

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE şi JUSTIŢIE

În numele legii

DECIDE:

Admite recursul în interesul legii formulat de Avocatul Poporului şi, în consecinţă, stabileşte că:

În interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 47 alin. (2) din Legea nr. 19/2000 privind sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale, cu modificările şi completările ulterioare, respectiv a prevederilor art. 59 din Legea nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice, cu modificările şi completările ulterioare, noţiunea de „nevăzător” se referă exclusiv la cecitatea absolută.

Obligatorie, potrivit art. 517 alin. (4) din Codul de procedură civilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 21 septembrie 2015.

 

VICEPREŞEDINTELE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE SI JUSTIŢIE

IULIA CRISTINA TARCEA

Magistrat-asistent,

Ileana Peligrad

 

ACTE ALE CASEI NAŢIONALE DE ASIGURĂRI DE SĂNĂTATE

 

CASA NAŢIONALĂ DE ASIGURĂRI DE SĂNĂTATE

 

ORDIN

pentru completarea Ordinului preşedintelui Casei Naţionale de Asigurări de Sănătate nr. 208/2015 privind aprobarea regulilor de confirmare din punct de vedere al datelor clinice şi medicale la nivel de pacient pentru cazurile spitalizate în regim de spitalizare continuă şi de zi, precum şi a Metodologiei de evaluare a cazurilor neconfirmate din punct de vedere al datelor clinice şi medicale pentru care se solicită reconfirmarea

 

Având în vedere Referatul de aprobare al Direcţiei generale relaţii contractuale nr. DRC 371 din 4 noiembrie 2015 şi al Serviciului medical al Casei Naţionale de Asigurări de Sănătate nr. MSSM 3.853 din 4 noiembrie 2015,

în temeiul dispoziţiilor:

- art. 291 alin. (2) din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii, republicată;

- art. 17 alin. (5) din Statutul Casei Naţionale de Asigurări de Sănătate, aprobat prin Hotărârea Guvernului nr. 972/2006, cu modificările şi completările ulterioare;

- art. 96 alin. (1) lit. a), b) şi g) din anexa nr. 2 la Hotărârea Guvernului nr. 400/2014 pentru aprobarea pachetelor de servicii şi a Contractului-cadru care reglementează condiţiile acordării asistenţei medicale în cadrul sistemului de asigurări sociale de sănătate pentru anii 2014-2015, cu modificările şi completările ulterioare;

- Ordinului ministrului sănătăţii şi al preşedintelui Casei Naţionale de Asigurări de Sănătate nr. 388/186/2015 privind aprobarea Normelor metodologice de aplicare în anul 2015 a Hotărârii Guvernului nr. 400/2014 pentru aprobarea pachetelor de servicii şi a Contractului-cadru care reglementează condiţiile acordării asistenţei medicale în cadrul sistemului de asigurări sociale de sănătate pentru anii 2014-2015, cu modificările şi completările ulterioare;

- Ordinului ministrului sănătăţii publice şi al preşedintelui Casei Naţionale de Asigurări de Sănătate nr. 1.782/576/2006 privind înregistrarea şi raportarea statistică a pacienţilor care primesc servicii medicale în regim de spitalizare continuă şi spitalizare de zi, cu modificările şi completările ulterioare,

preşedintele Casei Naţionale de Asigurări de Sănătate emite următorul ordin:

Art. I. - Ordinul preşedintelui Casei Naţionale de Asigurări de Sănătate nr. 208/2015 privind aprobarea regulilor de confirmare din punct de vedere al datelor clinice şi medicale la nivel de pacient pentru cazurile spitalizate în regim de spitalizare continuă şi de zi, precum şi a Metodologiei de evaluare a cazurilor neconfirmate din punct de vedere al datelor clinice şi medicale pentru care se solicită reconfirmarea, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 289 din 28 aprilie 2015, cu completările ulterioare, se completează după cum urmează:

- La articolul 2, după alineatul (41) se introduce un nou alineat, alineatul (42), cu următorul cuprins:

„(42) Prin excepţie de la prevederile alin. (4), până la data de 8 decembrie 2015, Casa Naţională de Asigurări de Sănătate va primi de la SNSPMPDSB, în format electronic, datele/ informaţiile de confirmare clinică şi medicală a activităţii aferente lunii noiembrie 2015, în formatul solicitat de Casa Naţională de Asigurări de Sănătate.”

Art. II. - Direcţiile de specialitate ale Casei Naţionale de Asigurări de Sănătate, casele de asigurări de sănătate, spitalele, precum şi Şcoala Naţională de Sănătate Publică, Management şi Perfecţionare în Domeniul Sanitar Bucureşti vor duce la îndeplinire prevederile prezentului ordin.

Art. III. - Prezentul ordin se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

 

Preşedintele Casei Naţionale de Asigurări de Sănătate,

Vasile Ciurchea

 

Bucureşti, 4 noiembrie 2015.

Nr. 1.024.

 


Copyright 1998-2015 DSC.NET   All rights reserved.