MONITORUL OFICIAL AL ROMÂNIEI Nr. 878/2015

MONITORUL OFICIAL AL ROMÂNIEI

 

P A R T E A  I

Anul 183 (XXVII) - Nr. 878         LEGI, DECRETE, HOTĂRÂRI ŞI ALTE ACTE         Marţi, 24 noiembrie 2015

 

SUMAR

 

DECIZII ALE CURŢII CONSTITUŢIONALE

 

Decizia nr. 630 din 8 octombrie 2015 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 5491 alin. (3) şi (5) din Codul de procedură penală

 

Decizia nr. 632 din 8 octombrie 2015 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal

 

Decizia nr. 634 din 8 octombrie 2015 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 40 alin. (4) teza a două din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor

 

Decizia nr. 651 din 13 octombrie 2015 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor Legii nr. 63/2011 privind încadrarea şi salarizarea în anul 2011 a personalului didactic şi didactic auxiliar din învăţământ

 

ACTE ALE ORGANELOR DE SPECIALITATE ALE ADMINISTRAŢIEI PUBLICE CENTRALE

 

2.281. - Ordin al ministrului agriculturii şi dezvoltării rurale pentru modificarea Ordinului ministrului agriculturii şi dezvoltării rurale nr. 1.997/2015 privind aprobarea Manualului de procedură specifică pentru evaluarea, selectarea şi contractarea cererilor de finanţare pentru proiecte aferente submăsurilor, măsurilor şi schemelor de ajutor de stat sau de minimis aferente Programului Naţional de Dezvoltare Rurală 2014-2020

 

ACTE ALE AUTORITĂŢII DE SUPRAVEGHERE FINANCIARĂ

 

3.355. - Decizie privind sancţionarea Societăţii ASKO ASSEKURANZ BROKER DE ASIGURARE - S.R.L. cu amendă, precum şi cu interzicerea temporară a exercitării activităţii de asigurare

 

DECIZII ALE CURŢII CONSTITUŢIONALE

 

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

DECIZIA Nr. 630

din 8 octombrie 2015

referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 5491 alin. (3) şi (5) din Codul de procedură penală

 

Augustin Zegrean - preşedinte

Valer Dorneanu - judecător

Petre Lăzăroiu - judecător

Mircea Ştefan Minea - judecător

Daniel Marius Morar - judecător

Mona-Maria Pivniceru - judecător

Puskás Valentin Zoltán - judecător

Tudorel Toader - judecător

Mihaela Ionescu - magistrat-asistent

 

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Iuliana Nedelcu,

1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 5491 alin, (3) şi (5) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Rudolf Varga în Dosarul nr. 21.491/211/2014 al Tribunalului Cluj - Secţia penală şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 778D/2015

2. La apelul nominal lipseşte autorul excepţiei, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită.

3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere, ca inadmisibilă, a excepţiei de neconstituţionalitate, având în vedere Decizia Curţii Constituţionale nr. 166 din 17 martie 2015.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:

4. Prin încheierea din 18 februarie 2015, pronunţată în Dosarul nr. 21.491/211/2014, Tribunalul Cluj - Secţia penală, judecătorul de cameră preliminară, a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 5491 alin. (3) şi (5) din Codul de procedură penală. Excepţia a fost ridicată de Rudolf  Varga într-o cauză având ca obiect contestaţia formulată de acesta, în temeiul art. 5491 alin. (5) din Codul de procedură penală, împotriva Sentinţei penale nr. 1.337 din 20 noiembrie 2014 a Judecătoriei Cluj-Napoca, prin care judecătorul de cameră preliminară de la instanţa de fond a dispus, În baza dispoziţiilor art. 5491 alin. (3) din acelaşi cod, confiscarea specială a unor bunuri a căror deţinere este interzisă de lege.

5. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, astfel cum rezultă din cuprinsul încheierii de sesizare, autorul apreciază că normele procesual penale criticate încalcă dreptul la un proces echitabil şi dreptul la apărare, cerinţa prevăzută de art. 21 alin. (3) din Constituţie şi art. 6 paragraful i din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale fiind aceea ca orice cauză să fie examinată în mod echitabil, echitatea fiind indisolubil legată de respectarea principiului contradictorialităţii, doar astfel putând fi respectat dezideratul egalităţii depline a părţilor în proces. Fără respectarea principiului contradictorialităţii, dreptul la un proces echitabil nu poate fi respectat în procesul penal, fiind necesar ca atât procurorul, cât şi inculpatul să aibă posibilitatea de a răspunde şi a combate susţinerile părţii adverse, de a dezbate toate motivele invocate de cealaltă parte. Arată că dreptul la un proces echitabil înseamnă şi posibilitatea inculpatului de a-şi expune cauza sa instanţei de judecată, în condiţii care să nu îl dezavantajeze faţă de procuror, situaţie imposibil de realizat în măsura în care procurorul are dreptul, după ce emite rechizitoriul, de a combate cererile şi excepţiile inculpatului, în camera preliminară, chiar anterior pronunţării judecătorului, fără ca inculpatul să mal poată răspunde în vreun fel. Susţine că aceleaşi norme procesual penale criticate aduc atingere şi dreptului la apărare conform căruia persoana trebuie să dispună de toate înlesnirile necesare pregătirii apărării sale, fiind necesar ca aceasta să aibă posibilitatea să îşi formuleze apărarea într-un mod adecvat şi complet faţă de toate susţinerile şi motivele invocate de partea adversă.

6. Tribunalul Cluj - Secţia penală, judecătorul de cameră preliminară, opinează că excepţia de neconstituţionalitate este întemeiată, având în vedere jurisprudenţa recentă a Curţii Constituţionale, respectiv deciziile nr. 599 din 21 octombrie 2014 şi nr. 641 din 11 noiembrie 2014, dispoziţiile criticate fiind contrare prevederilor constituţionale ale art. 11, art. 20, art. 21 alin. (1)-(3) şi art. 24, în ceea ce priveşte lipsa unei proceduri care să se desfăşoare în condiţii de oralitate şi contradictorialitate, ca şi garanţii ale dreptului la un proces echitabil.

7. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate invocate.

8. Avocatul Poporului arată că, prin Decizia nr. 166 din 17 martie 2015, Curtea a admis excepţia de neconstituţionalitate având ca obiect dispoziţiile art. 5491 alin. (3) şi (5) din Codul de procedură penală, astfel încât excepţia de neconstituţionalitate din prezenta cauză urmează a fi respinsă ca inadmisibilă.

9. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernul nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, punctul de vedere al Avocatului Poporului, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:

10. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.

11. Obiect al excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 5491 alin. (3) şi (5) din Codul de procedură penală. Art. 5491 a fost introdus prin pct. 319 al art. 102, titlul III din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative care cuprind dispoziţii procesual penale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 515 din 14 august 2013. Dispoziţiile criticate au următorul cuprins:

„ (3) După expirarea termenului prevăzut de alin. (2), judecătorul de cameră preliminară se pronunţă asupra cererii prin încheiere motivată, în camera de consiliu, fără participarea procurorului ori a persoanelor prevăzute la alin. (2), putând dispune una dintre următoarele soluţii:

a) respinge propunerea şi dispune, după caz, restituirea bunului ori ridicarea măsurii asigurătorii luate în vederea confiscării;

b) admite propunerea şi dispune confiscarea bunurilor ori, după caz, desfiinţarea înscrisului. [...]

(5) Contestaţia se soluţionează de către instanţa ierarhic superioară celei sesizate ori, când instanţa sesizată este Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, de către completul competent potrivit legii, care se pronunţă prin încheiere motivată, fără participarea procurorului şi a persoanelor prevăzute la alin. (2), putând dispune una dintre următoarele soluţii:

a) respinge contestaţia ca tardivă, inadmisibilă sau nefondată;

b) admite contestaţia, desfiinţează încheierea şi rejudecă propunerea potrivit alin. (3).

12. Autorul excepţiei susţine că prevederile de lege criticate contravin atât dispoziţiilor constituţionale cuprinse în art. 11 privind dreptul internaţional şi dreptul intern, art. 16 privind egalitatea în drepturi, art. 20 referitor la tratatele internaţionale privind drepturile omului, art. 21 alin. (1)-(3) privind accesul liber la justiţie şi dreptul la un proces echitabil, art. 24 relativ la dreptul la apărare şi art. 129 privind folosirea căilor de atac, cât şi prevederilor art. 6 şi art. 17 referitoare la dreptul la un proces echitabil şi interzicerea abuzului de drept, din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului, cu trimitere la art. 1 privind obligaţia de a respecta drepturile omului, din Convenţie, cu trimitere la art. 1 din Protocolul nr. 12 la Convenţie, privind interzicerea generală a discriminării, art. 2 din Protocolul nr. 7 la Convenţie, privind dreptul la două grade de jurisdicţie în materie penală şi art. 47 alin. (2) privind dreptul la un proces echitabil, din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene.

13. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că, în ceea ce priveşte dispoziţiile art. 5491 alin. (3) şi (5) din Codul de procedură penală, autorul excepţiei critică soluţiile legislative cuprinse în aceste texte de lege, potrivit cărora judecătorul de cameră preliminară se pronunţă „în camera de consiliu, fără participarea procurorului ori a persoanelor prevăzute la alin. (2)”, respectiv instanţa ierarhic superioară ori completul competent se pronunţă „fără participarea procurorului şi a persoanelor prevăzute la alin. (2)”. Prin Decizia nr. 166 din 17 martie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 264 din 21 aprilie 2015, Curtea a admis excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că sunt neconstituţionale atât dispoziţiile art. 5491 alin. (2) din Codul de procedură penală, cât şi soluţiile legislative mai sus menţionate cuprinse în art. 5491 alin. (3) şi (5) din Codul de procedură penală, întrucât încalcă prevederile art. 21 alin. (3) şi ale art. 24 din Constituţie, precum şi ale art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

14. Curtea a reţinut, prin decizia precitată, că procedura specială reglementată de art. 5491 din Codul de procedură penală vizează o atribuţie a judecătorului de cameră preliminară în care acesta decide asupra fondului cauzei, respectiv dispune cu privire la desfiinţarea unui înscris sau cu privire la confiscarea specială a unor bunuri. În condiţiile în care nici ordonanţa procurorului de clasare sau de renunţare la urmărire penală prin care decide cu privire la raportul de drept penal analizat şi nici încheierea judecătorului prin care se soluţionează plângerea împotriva acestor soluţii ale procurorului, în baza art. 341 din Codul de procedură penală, nu au autoritate de lucru judecat în faţa judecătorului de cameră preliminară care urmează a se pronunţa în conformitate cu prevederile art. 5491 din Codul de procedură penală (paragraful 43). Curtea a observat că procedura desfăşurată în faţa judecătorului de cameră preliminară în această materie prevede o judecată sumară, pe baza notelor scrise depuse de către persoanele ale căror drepturi sau interese legitime au fost afectate, fără respectarea principiilor oralităţii şi contradictorialităţii, potrivit cărora procurorul şi părţile din proces au dreptul de a lua cunoştinţă de toate piesele şi observaţiile prezentate judecătorului şi de a-şi putea expune susţinerile în faţa acestuia (paragraful 45). De asemenea, ţinând seama că procedura de soluţionare a cererilor privind desfiinţarea unui înscris falsificat antamează fondul cauzei, Curtea a observat lipsa unei raţiuni care să justifice absenţa publicităţii şedinţei de judecată în procedura supusă controlului de constituţionalitate (paragraful 48).

15. În fine, prin Decizia nr. 166 din 17 martie 2015, paragraful 39, Curtea a reţinut că, din perspectiva protejării drepturilor omului, principiul contradictorialităţii este un element al principiului egalităţii armelor şi al dreptului la un proces echitabil. Astfel, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că egalitatea armelor este o trăsătură inerentă a unui proces echitabil, care presupune ca fiecărei părţi să i se acorde posibilitatea rezonabilă de a prezenta cauza în condiţii care să nu o plaseze într-o situaţie net dezavantajoasă vizavi de adversarul său (Hotărârea din 16 noiembrie 2006, pronunţată în Cauza Klimentyev împotriva Rusiei, paragraful 95). Dreptul la un proces în contradictoriu înseamnă, într-un caz penal, că atât procurorului, cât şi inculpatului trebuie să li se ofere posibilitatea de a avea cunoştinţă şi de a putea aduce observaţii referitoare la toate probele prezentate sau la observaţiile depuse de către cealaltă parte în vederea influenţării deciziei instanţei (Hotărârea din 16 februarie 2000, pronunţată în Cauza Rowe şi Davis împotriva Regatului Unit, paragraful 60).

16. Cu privire la procedura confiscării speciale, Curtea a apreciat că, pe lângă textele constituţionale şi convenţionale constatate a fi încălcate, trebuie respectate şi garanţiile prevăzute de art. 6 paragrafele 2 şi 3 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Aceasta deoarece, potrivit Codului penal, măsura confiscării speciale este o măsură de siguranţă, care se poate lua faţă de o persoană care a comis fapte prevăzute de legea penală, conform art. 2 alin. (1) din Codul penal. Măsurile de siguranţă au, în sfera categoriilor juridice, caracterul de sancţiuni de drept penal, în conformitate cu prevederile art. 2 din Codul penal, deoarece pot fi dispuse numai faţă de persoanele care au săvârşit fapte penale, chiar dacă făptuitorului nu i se aplică o pedeapsă, conform art. 107 alin. (2) şi (3) din Codul penal (paragraful 51).

17. Aşa încât Curtea, făcând referire la jurisprudenţa instanţei de la Strasbourg prin care s-a statuat că dreptul reclamanţilor la respectarea bunurilor lor presupune existenţa unei garanţii judiciare eficiente, a reţinut că din aceeaşi jurisprudenţă se desprinde necesitatea existenţei următoarelor garanţii: evaluarea trebuie făcută de către o instanţă în cadrul unei proceduri judiciare, ce include o audiere publică; apărarea trebuie să aibă acces la dosarul cauzei/comunicarea în avans a argumentelor acuzării; persoanele în cauză trebuie să aibă posibilitatea să administreze probe, să ridice obiecţiile şi să prezinte dovezile (fie ele mărturii documentare sau verbale) pe care le consideră necesare; prezumţiile pe care acuzarea se bazează să nu fie absolute, astfel încât ele să poată fi răsturnate de inculpat. Mai mult, în materia confiscării extinse, instanţa europeană a statuat că aplicarea practică a diverselor dispoziţii naţionale privind această măsură de siguranţă este compatibilă cu noţiunea de „proces echitabil”, cu prezumţia de nevinovăţie, cu protecţia proprietăţii, şi include confiscarea în cadrul pedepselor penale la care se referă art. 7 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (paragraful 52).

18. Aşa fiind, Curtea a apreciat că procedura desfăşurată în faţa judecătorului de cameră preliminară care decide cu privire la fondul cauzei, respectiv cu privire la elementele esenţiale ale raportului de conflict - faptă, persoană şi vinovăţie - în ceea ce priveşte aplicarea măsurii de siguranţă a confiscării speciale, nu întruneşte garanţiile prevăzute de art. 6 paragrafele 2 şi 3 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, aşa cum acestea au fost dezvoltate în jurisprudenţa instanţei europene.

19. Potrivit art. 29 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, „nu pot face obiectul excepţiei prevederile constatate ca fiind neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale”. Ţinând cont de art. 29 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 şi de faptul că decizia mai sus menţionată a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, ulterior sesizării instanţei de contencios constituţional în prezenta cauză, Curtea urmează a respinge excepţia de neconstituţionalitate ca devenită inadmisibilă.

20. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

1. Respinge, ca devenită inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 5491 alin. (3) din Codul de procedură penală cu privire la soluţia legislativă potrivit căreia judecătorul de cameră preliminară se pronunţă „în camera de consiliu, fără participarea procurorului ori a persoanelor prevăzute la alin. (2)”, excepţie ridicată de Rudolf Varga în Dosarul nr. 21.491/211/2014 al Tribunalului Cluj - Secţia penală.

2. Respinge, ca devenită inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 5491 alin. (5) din Codul de procedură penală cu privire la soluţia legislativă potrivit căreia instanţa ierarhic superioară ori completul competent se pronunţă „fără participarea procurorului şi a persoanelor prevăzute la alin. (2)n, excepţie ridicată de acelaşi autor, în acelaşi dosar, al aceleiaşi instanţe.

Definitivă şi general obligatorie.

Decizia se comunică Tribunalului Cluj - Secţia penală şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunţată în şedinţa din data de 8 octombrie 2015.

 

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE

AUGUSTIN ZEGREAN

Magistrat-asistent,

Mihaela Ionescu

 

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

DECIZIA Nr. 632

din 8 octombrie 2015

referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal

 

Augustin Zegrean - preşedinte

Valer Dorneanu - judecător

Petre Lăzăroiu - judecător

Mircea Ştefan Minea - judecător

Daniel Marius Morar - judecător

Mona-Maria Pivniceru - judecător

Puskás Valentin Zoltán - judecător

Tudorel Toader - judecător

Mihaela Ionescu - magistrat-asistent

 

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Iuliana Nedelcu.

 

1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, excepţie ridicată de Adrian Cloşcă în Dosarul nr. 7.382/180/2014 al Curţii de Apel Bacău - Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 788D/2015.

2. La apelul nominal lipseşte autorul excepţiei, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită.

3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care arată că neconstituţionalitatea dispoziţiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal este dedusă din compararea acestora cu prevederile art. 16 din aceeaşi lege. Susţine că neconstituţionalitatea unui text de lege nu poate fi apreciată în baza comparării prevederilor unei legi între ele şi raportarea concluziilor ce ar rezulta din această comparaţie la dispoziţii ori principii ale Constituţiei, astfel încât pune concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:

4. Prin Decizia penală nr. 329 din 24 martie 2015, pronunţată în Dosarul nr. 7.382/180/2014, Curtea de Apel Bacău - Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal. Excepţia a fost ridicată de Adrian Cloşcă într-o cauză având ca obiect soluţionarea apelului formulat de autorul excepţiei împotriva Sentinţei penale nr. 2.409 din 21 noiembrie 2014, pronunţată de Judecătoria Bacău, prin care a fost condamnat la pedeapsa de trei ani închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de complicitate la furt calificat şi prin care s-a revocat suspendarea condiţionată a executării pedepsei de cinci luni închisoare, aplicată printr-o sentinţă anterioară, definitivă, şi s-a alăturat această pedeapsă la pedeapsa de trei ani.

5. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, autorul arată că, potrivit dispoziţiilor art. 15 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 187/2012, măsura suspendării condiţionate a executării pedepsei, aplicată în baza Codului penal din 1969, se menţine şi după intrarea în vigoare a noului Cod penal, iar regimul suspendării condiţionate a executării pedepsei prevăzute la alin. (1), inclusiv sub aspectul revocării sau anulării acesteia, este cel prevăzut de Codul penal din 1969. Arată că o dispoziţie similară celor menţionate anterior, în ceea ce priveşte suspendarea sub supraveghere, se regăseşte în art. 16 alin. (1) din aceeaşi lege, dar pentru această instituţie legiuitorul nu a preluat şi cele prevăzute în alin. (2) al art. 15, astfel încât la stabilirea pedepsei după revocare se face fie cumulul aritmetic în cazul recidivei prevăzute de noul cod, fie se aplică dispoziţiile privind pluralitatea intermediară în condiţiile art. 96 alin. (5) din cod. Arată că, în cazul revocării suspendării condiţionate a executării pedepsei sale, deşi pedeapsa anterioară este de 5 luni închisoare şi nu constituie primul termen al recidivei, în cauză instanţa a făcut cumulul aritmetic, existând astfel o discriminare între cei care au beneficiat, în condiţiile Codului penal din 1969, de prevederile art. 81 şi cei care au beneficiat de dispoziţiile art. 861 din acelaşi cod, deşi această din urmă modalitate de suspendare s-a aplicat pentru infracţiuni cu un grad sporit de pericol social.

6. Curtea de Apel Bacău - Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie opinează că dispoziţiile de lege criticate sunt constituţionale, de vreme ce nu există o situaţie de egalitate între inculpaţii faţă de care s-a suspendat condiţionat executarea pedepsei în temeiul art. 81 din Codul penal din 1969 şi cei faţă de care s-a dispus suspendarea sub supraveghere în temeiul art. 861 din acelaşi cod. Acestea reglementează instituţii diferite şi, în consecinţă, legiuitorul a ales să stabilească reguli diferite, inclusiv în situaţiile tranzitorii datorate intrării în vigoare a unei noi legi penale în care una din aceste instituţii, respectiv suspendarea condiţionată a executării pedepsei, nu se mai regăseşte.

7. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, actul de sesizare a fost comunicat preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate invocate.

8. Avocatul Poporului apreciază că dispoziţiile art. 15 alin. (2) din Legea nr. 187/2012 sunt constituţionale. În acest sens face referire la Decizia Curţii nr. 684 din 11 noiembrie 2014.

9. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernul nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

CURTEA,

examinând actul de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, punctul de vedere al Avocatului Poporului, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:

10. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.

11. Obiect al excepţiei de neconstituţionalitate îi constituie dispoziţiile art. 15 alin. (2) din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 757 din 12 noiembrie 2012. Dispoziţiile de lege criticate au următorul conţinut: „Regimul suspendării condiţionate a executării pedepsei prevăzute la alin. (1), inclusiv sub aspectul revocării sau anulării acesteia, este cel prevăzut de Codul penal din 1969.”

12. Autorul excepţiei susţine că prevederile de lege criticate contravin dispoziţiilor constituţionale cuprinse în art. 16 alin. (1) privind egalitatea în drepturi.

13. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine că dispoziţiile art. 15 alin. (2) din Legea nr. 187/2012 au mai constituit obiectai controlului de constituţionalitate, exercitat din perspectiva unor critici similare cu cele invocate în prezenta cauză, prin Decizia nr. 648 din 11 noiembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 30 din 14 ianuarie 2015, Curtea respingând, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate având acest obiect.

14. În motivarea acestei soluţii, Curtea a reţinut că situaţia din speţa dedusă controlului de constituţionalitate se caracterizează prin faptul că cel condamnat, fiindu-i aplicată suspendarea condiţionată a executării pedepsei potrivit Codului penal din 1969, a săvârşit o nouă infracţiune descoperită în termenul de încercare, procesul său fiind pendinte la data intrării în vigoare a noului Cod penal (această ipoteză se regăseşte şi în prezenta speţă). Această situaţie tranzitorie este reglementată de art. 15 din Legea nr. 187/2012, care prevede că măsura suspendării condiţionate a executării pedepsei aplicate în baza Codului penal din 1969 se menţine şi după intrarea în vigoare a Codului penal, iar regimul suspendării condiţionate a executării pedepsei prevăzute la alin. (1), inclusiv sub aspectul revocării sau anulării acesteia, este cel prevăzut de Codul penal din 1969.

15. Totodată, Curtea a constatat că instituţia suspendării condiţionate a executării pedepsei nu se mai regăseşte în Codul penal intrat în vigoare la 1 februarie 2014. Având în vedere că instituţia suspendării condiţionate a executării pedepsei nu a mai fost preluată în noua reglementare, iar această instituţie priveşte modul de executare a pedepsei, Curtea a apreciat că, din perspectiva aplicării legii penale în timp, este justificat ca regimul suspendării condiţionate a executării pedepsei, precum şi motivele care pot duce la revocarea măsurii să fie supuse legii în vigoare de la momentul aplicării acesteia.

16. Curtea a reţinut, de asemenea, că autorul excepţiei de neconstituţionalitate a pus în balanţă, în momentul formulării criticilor de neconstituţionalitate, modul de revocare a măsurii suspendării condiţionate şi de individualizare a pedepsei pentru noua infracţiune, având în vedere, pe de-o parte, instituţia suspendării condiţionate a executării pedepsei (art. 81 din Codul penal din 1969), iar, pe de altă parte, instituţia suspendării executării pedepsei sub supraveghere (art. 91 din Codul penal). Or, cele două instituţii sunt instituţii diferite, suspendarea executării pedepsei sub supraveghere fiind reglementată atât în vechea legislaţie, la art. 861, cât şi în Codul penal, la art. 91-98.

17. Astfel, chiar dacă, potrivit art. 96 alin. (5) din Codul penal, pedeapsa principală pentru noua infracţiune, în cazul revocării suspendării executării pedepsei sub supraveghere, se stabileşte şi se execută, după caz, potrivit dispoziţiilor referitoare la recidivă sau la pluralitatea intermediară, această nouă reglementare nu poate fi considerată lege penală mai favorabilă în raport cu vechea reglementare a suspendării condiţionate a executării pedepsei, ci doar în ceea ce priveşte, eventual, vechea reglementare a suspendării executării pedepsei sub supraveghere.

18. Aşa fiind, Curtea a apreciat că declararea neconstituţionalităţii textului de lege criticat din perspectiva susţinută nu poate atrage aplicarea în speţă a reglementărilor referitoare la suspendarea executării pedepsei sub supraveghere din Codul penal.

19. Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură a modifica jurisprudenţa Curţii, atât soluţia, cât şi considerentele deciziei precitate sunt aplicabile şi în prezenta cauză.

20. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Adrian Cloşcă în Dosarul nr. 7.382/180/2014 al Curţii de Apel Bacău - Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie şi constată că dispoziţiile art. 15 alin. (2) din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. Definitivă şi general obligatorie.

Decizia se comunică Curţii de Apel Bacău - Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunţată în şedinţa din data de 8 octombrie 2015.

 

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE

AUGUSTIN ZEGREAN

Magistrat-asistent,

Mihaela Ionescu

 

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

DECIZIA Nr. 634

din 8 octombrie 2015

referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 40 alin, (4) teza a două din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor

 

Augustin Zegrean - preşedinte

Valer Dorneanu - judecător

Petre Lăzăroiu - judecător

Mircea Ştefan Minea - judecător

Daniel Marius Morar - judecător

Mona-Maria Pivniceru - judecător

Puskás Valentin Zoltán - judecător

Tudorel Toader - judecător

Mihaela Ionescu - magistrat-asistent

 

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Loredana Veisa.

 

1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 40 alin. (4) teza a două din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, excepţie ridicată de Gabriel Ulianov în Dosarul nr. 83/1/2015 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia de contencios administrativ şi fiscal şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 815D/2015.

2. La apelul nominal lipsesc părţile, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită. Magistratul-asistent referă asupra cauzei şi arată că autorul excepţiei a comunicat la dosar note scrise prin care solicită admiterea excepţiei de neconstituţionalitate, iar partea Consiliul Superior al Magistraturii a depus un punct de vedere în care apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată.

3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care arată că prevederile criticate au mai constituit obiect al controlului de constituţionalitate, prin Decizia nr. 518 din 31 mai 2007 Curtea Constituţională reţinând că acestea constituie o transpunere a dispoziţiilor constituţionale ale art. 133 alin. (7). În aceste condiţii pune concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate, ca neîntemeiata.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:

4. Prin încheierea din 9 februarie 2015, pronunţată în Dosarul nr. 83/1/2015, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia de contencios administrativ şi fiscal a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 40 alin. (4) teza a două din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor.

Excepţia a fost ridicată de Gabriel Ulianov într-o cauză având ca obiect contestaţia formulată de acesta, în temeiul art. 29 alin. (7) din Legea nr. 317/2004, pe rolul instanţei supreme, cu privire la Hotărârea plenului Consiliului Superior al Magistraturii nr. 1.118 din 16 octombrie 2014 prin care s-a respins contestaţia formulată de acesta împotriva Hotărârii secţiei pentru procurori a Consiliului Superior al Magistraturii nr. 384 din 4 iunie 2014 prin care a fost respinsă contestaţia formulată împotriva raportului de evaluare a activităţii profesionale a autorului excepţiei.

5. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, autorul arată că pentru garantarea accesului oricărei persoane la justiţie trebuie să existe posibilitatea ca aceasta să se adreseze unei „instanţe judecătoreşti”, noţiune care nu poate fi raportată decât la titlul III, capitolul VI, secţiunea I din Constituţie. Chiar dacă dispoziţiile art. 40 alin. (4) din Legea nr. 303/2004 conferă plenului Consiliului Superior al Magistraturii titlul de „instanţă de judecată”, astfel cum s-a reţinut în jurisprudenţa recentă a Curţii Constituţionale, respectiv Decizia nr. 799 din 17 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 440 din 23 iunie 2011, acesta nu constituie o instanţă de judecată în sensul Constituţiei. Totodată, limitarea căilor de atac la plenul Consiliului Superior al Magistraturii constituie o îngrădire a liberului acces la justiţie în sensul Legii fundamentale şi al art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Invocă Decizia Curţii nr. 391 din 17 aprilie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 321 din 14 mai 2007, în care se face referire la Decizia instanţei de contencios constituţional nr. 148 din 16 aprilie 2003 privind constituţionalitatea propunerii legislative de revizuire a Constituţiei României, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 317 din 12 mai 2003, în care Curtea a statuat, referindu-se la atribuţia Consiliului Superior al Magistraturii, astfel cum este stabilită în art. 134 alin. (2) din Constituţie, potrivit căruia acesta „îndeplineşte rolul de instanţă de judecată, prin secţiile sale, în domeniul răspunderii disciplinare a judecătorilor şi a procurorilor, potrivit procedurii stabilite prin legea sa organică”, că această dispoziţie constituţională nu poate interzice accesul liber la justiţie al persoanei judecate de această „instanţă extrajudiciară.” în continuare face referire la Decizia nr. 518 din 31 mai 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 559 din 15 august 2007, prin care s-a respins excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 40 alin. (4) din Legea nr. 303/2004 şi s-a constatat că Plenul Consiliului Superior al Magistraturii funcţionează ca instanţă de judecată îndeplinind cele trei cerinţe, de a fi stabilit de lege, de a fi independent şi de a fi imparţial, însă arată că cele statuate de Curte prin această din urmă decizie sunt în contrast cu cele reţinute de către aceeaşi instanţă de contencios constituţional prin Decizia nr. 799 din 17 iunie 2011. Or, având în vedere raportarea în timp a celor două decizii, se poate trage concluzia că jurisprudenţa Curţii Constituţionale s-a schimbat în această privinţă şi, raportat la dispoziţiile constituţionale ale art. 21 alin. (1) şi (2), ale art. 124 alin. (2) şi ale art. 126 alin. (1), cât şi pentru a satisface rigorile art. 6 din Convenţie, normele instituite prin art. 40 alin. (4) din Legea nr. 303/2004 sunt neconstituţionale. Aşa încât, chiar dacă dispoziţiile art. 133 alin. (7) din Constituţie prevăd că hotărârile Consiliului Superior al Magistraturii sunt definitive şi irevocabile, cu excepţia celor prevăzute la art. 134 alin. (2), dispoziţiile dintr-o lege sau ordonanţă în vigoare sunt neconstituţionale dacă sunt în dezacord cu cel puţin un articol din Constituţie, indiferent de compatibilitatea lor cu alte norme constituţionale.

6. Cât priveşte încălcarea dispoziţiilor constituţionale ale art. 124 alin. (2), autorul arată că justiţia este unica, imparţială şi egală pentru toţi, ceea ce implică existenţa unui singur fel de instanţe de judecată, reglementate de Constituţie, la care cetăţenii să aibă acces pentru apărarea drepturilor şi intereselor lor legitime. Orice normă legală care creează o altă instanţă, în afara celor reglementate de titlul III, capitolul VI, secţiunea I din Constituţie, a cărei activitate jurisdicţională se situează la acelaşi nivel sau pe un alt nivel paralel cu acestea, apare ca fiind neconstituţională. Egalitatea justiţiei presupune, printre altele, egalitatea drepturilor în faţa instanţei şi a accesului la procedurile jurisdicţionale. Or, prin chiar jurisprudenţa Curţii Constituţionale, respectiv Decizia nr. 391 din 17 aprilie 2007, s-a consfinţit diferenţa de tratament între persoanele ale căror drepturi sunt analizate de instanţele judecătoreşti care fac parte din autoritatea judecătorească şi persoanele ale căror litigii sunt „judecate” de plenul Consiliului Superior al Magistraturii, soluţia de respingere ca inadmisibilă a excepţiei de neconstituţionalitate, întrucât Curtea Constituţională nu a fost legal sesizată, aşa cum prevăd dispoziţiile constituţionale ale art. 146 lit. d) şi dispoziţiile art. 29 din Legea nr. 47/1992, de o instanţă judecătorească, fiind argumentul cel mai bun în acest sens. Arată că, şi în prezenta speţă, plenul Consiliului Superior al Magistraturii a hotărât respingerea, ca inadmisibilă, a excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 40 alin. (4) din Legea nr. 303/2004, invocată de autor.

7. Un alt argument în susţinerea neconstituţionalităţii prevederilor de lege criticate, ce rezultă din notele scrise depuse la dosar de către autor, este acela că în procedura reglementată de art. 40 din Legea nr. 303/2004 nu se prevede faptul că ministrul de justiţie nu are drept de vot, în comparaţie cu dispoziţiile constituţionale ale art. 134 alin. (2). Aşadar, interpretând per a contrario cele două texte legale, rezultă că, din plenul Consiliului Superior al Magistraturii, constituit potrivit art. 40 alin. (4) din Legea nr. 303/2004, poate face parte ministrul justiţiei, fapt de natură a demonstra că plenul Consiliului Superior al Magistraturii nu este o instanţă de judecată în sensul normelor constituţionale şi ale art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

8. Totodată, calificarea hotărârii plenului Consiliului Superior al Magistraturii ca având „caracter jurisdicţional” este dată de dispoziţiile art. 40 alin. (4) din Legea nr. 303/2004, criticate, iar nu de dispoziţiile constituţionale ale art. 133 alin. (7). În lipsa prevederilor de lege criticate, hotărârea plenului Consiliului Superior al Magistraturii pronunţată în contestaţia la raportul de evaluare a activităţii profesionale a magistraţilor s-ar circumscrie unui act administrativ supus controlului judecătoresc (după cum se arată chiar în Decizia nr. 518 din 31 mai 2007) sau, după caz, ar constitui o hotărâre privind cariera şi drepturile judecătorilor şi procurorilor, potrivit dispoziţiilor art. 29 alin. (5) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii.

9. Un alt aspect invocat de către autor este acela referitor la contradicţia dintre prevederile de lege criticate şi dispoziţiile constituţionale ale art. 124 alin. (2) potrivit cărora justiţia este imparţială. Arată că, în procedura contestaţiei privind calificativul acordat la evaluarea activităţii profesionale a judecătorilor, respectiv procurorilor, potrivit art. 40 din Legea nr. 303/2004, aceasta se analizează, iniţial, de secţia pentru judecători, respectiv procurori din cadrul Consiliului Superior al Magistraturii. Ulterior, potrivit aceluiaşi articol, hotărârile secţiilor pot fi atacate la plenul Consiliului Superior al Magistraturii, însă din plen fac parte şi judecătorii, respectiv procurorii care s-au pronunţat deja în cadrul secţiei. Or, este evident că procurorii, respectiv judecătorii care s-au pronunţat deja nu vor fi imparţiali în cadrul soluţionării contestaţiei de către plen. Instanţa de judecată trebuie să analizeze liber, fără opinii preformate în cadrul procedurii, contestaţia dedusă judecăţii, cu atât mai mult în cazul concret al contestaţiei împotriva calificativului obţinut la evaluarea activităţii profesionale, în care nu mai pot fi procurate alte probe decât cele în baza cărora secţia pentru judecători, respectiv procurori a analizat deja contestaţia. Aşadar, situaţia este aceea a soluţionării unei căi de atac împotriva propriei hotărâri.

10. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia de contencios administrativ şi fiscal opinează că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată.

11. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate invocate.

12. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, notele scrise, respectiv punctele de vedere depuse la dosar de către părţi, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:

13. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.

14. Obiect al excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 40 alin. (4) teza a două din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 826 din 13 septembrie 2005, cu modificările şi completările ulterioare, potrivit cărora „Hotărârile Plenului Consiliului Superior al Magistraturii, ca instanţă de judecată, sunt definitive şi irevocabile”.

15. Autorul excepţiei susţine că prevederile de lege criticate contravin atât dispoziţiilor constituţionale cuprinse în art. 21 alin. (1) privind liberul acces la justiţie şi alin. (2) potrivit căruia nicio lege nu poate îngrădi exercitarea acestui drept, art. 124 alin. (2) potrivit căruia justiţia este unică, imparţială şi egală pentru toţi şi art. 126 alin. (1) referitor la instanţele judecătoreşti, cât şi prevederilor art. 6 referitor la dreptul la un proces echitabil din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale,

16. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine că dispoziţiile art. 40 alin. (4) teza a două din Legea nr. 303/2004 au mai constituit obiect al controlului de constituţionalitate, exercitat din perspectiva unor critici similare cu cele invocate în prezenta cauză. Astfel, prin Decizia nr. 518 din 31 mai 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 559 din 15 august 2007, Curtea a respins, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 40 alin. (4) teza a două din Legea nr. 303/2004, reiterând, în esenţă, considerentele Deciziei nr. 433 din 21 octombrie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.267 din 29 decembrie 2004.

17. În motivarea soluţiei sale, Curtea a reţinut că, prin calificarea hotărârilor Consiliului Superior al Magistraturii ca fiind definitive şi irevocabile, art. 133 alin. (7) din Constituţie are în vedere hotărârile cu caracter jurisdicţional care, numai acestea, pot avea, prin natura lor, însuşirea de a fi „definitive şi irevocabile”, iar nu şi alte hotărâri, cu caracter administrativ, emise de Consiliul Superior al Magistraturii. Asemenea hotărâri sunt cele pronunţate de plenul Consiliului Superior al Magistraturii în conformitate cu prevederile art. 36 alin. (2) din Legea nr. 317/2004, ca instanţă de judecată, având în competenţă soluţionarea contestaţiilor formulate de magistraţi împotriva hotărârilor pronunţate de secţiile Consiliului Superior al Magistraturii. Alte hotărâri, cum sunt cele prevăzute de art. 36 alin. (1) din Legea nr. 317/2004, prin care plenul Consiliului Superior al Magistraturii dispune măsuri privind cariera magistraţilor, nu intră sub incidenţa prevederilor art. 133 alin. (7) din Constituţia României, întrucât, nefiind hotărâri cu caracter jurisdicţional, nu pot fi „definitive şi irevocabile”. Aceste hotărâri sunt prin natura lor acte juridice cu caracter administrativ, supuse controlului judecătoresc.

18. În ceea ce priveşte accesul liber la justiţie şi, implicit, dreptul la un proces echitabil, Curtea a admis, în acord cu jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, că dreptul la un tribunal nu este absolut şi este compatibil cu limitări implicite, statele contractante dispunând, în această materie, de o anumită marjă de apreciere (Hotărârea din 23 iunie 1981, pronunţată în Cauza Le Compte, Van Leuven şi DeMeyere contra Belgiei, sau Hotărârea din 15 februarie 2000, pronunţată în Cauza Garda Manibardo contra Spaniei). Însă garantarea unui proces echitabil, aşa cum prevede art. 6 paragraful 1 al Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, implică în mod necesar ca tribunalul să fie stabilit de lege, independent şi imparţial.

19. Cât priveşte prima cerinţă, şi anume ca organul de jurisdicţie să fie organizat în conformitate cu voinţa legiuitorului, Curtea a constatat că plenul Consiliului Superior al Magistraturii funcţionează ca instanţă de judecată în temeiul legii, dispoziţiile legale criticate respectând exigenţa menţionată nu numai sub aspectul existenţei înseşi a tribunalului, ci şi sub aspectul compoziţiei formaţiunii învestite cu judecarea litigiului. A două şi a treia condiţie impuse tribunalului în vederea garantării procesului echitabil sunt cele referitoare la independenţa şi imparţialitatea organului de jurisdicţie. Or, potrivit art. 133 alin. (1) din Constituţie, „Consiliul Superior al Magistraturii este garantul independenţei justiţiei”, în realizarea acestei competenţe consacrate prin Legea fundamentală, el îndeplinind atribuţiile stabilite prin lege. Factorii ce asigură independenţa şi imparţialitatea acestui organ de jurisdicţie îi constituie modul de desemnare a membrilor săi, durata mandatului şi inamovibilitatea membrilor în cursul mandatului, precum şi existenţa unei protecţii adecvate împotriva presiunilor exterioare.

20. Aşadar, prin decizia precitată, Curtea a stabilit că hotărârile pronunţate de plenul Consiliului Superior al Magistraturii, în soluţionarea contestaţiilor formulate de judecători şi procurori împotriva hotărârilor pronunţate de secţiile Consiliului Superior al Magistraturii, sunt hotărâri cu caracter jurisdicţional, doar acestea având însuşirea de a fi definitive şi irevocabile, potrivit art. 133 alin. (7) din Constituţie. Potrivit aceleiaşi decizii, celelalte hotărâri prin care plenul Consiliului Superior ai Magistraturii dispune eliberarea din funcţie a judecătorilor stagiari şi a procurorilor stagiari, transferul magistraţilor, suspendarea din funcţie a magistraţilor şi alte măsuri privind cariera magistraţilor nu intră sub incidenţa prevederilor art. 133 alin. (7) din Constituţia României, întrucât, nefiind hotărâri cu caracter jurisdicţional, nu pot fi „definitive şi irevocabile”, aşadar aceste hotărâri, fiind prin natura lor acte juridice cu caracter administrativ, sunt supuse controlului judecătoresc, în temeiul art. 126 alin. (6) din Legea fundamentală.

21. Curtea reţine că, în prezenta cauză, critica de neconstituţionalitate a autorului excepţiei priveşte faptul că dispoziţiile art. 40 alin. (4) teza a două din Legea nr. 303/2004, care stabileşte că „hotărârile Plenului Consiliului Superior al Magistraturii, ca instanţă de judecată, sunt definitive şi irevocabile”, conferă plenului Consiliului Superior al Magistraturii titlul de „instanţă de judecată”, în dezacord cu dispoziţiile constituţionale ale art. 126 alin. (1) şi, totodată, limitează căile de atac cu privire la hotărârile plenului Consiliului în această materie, constituind o îngrădire a liberului acces la justiţie în sensul Legii fundamentale şi al art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Un alt aspect invocat de către autor este acela referitor la contradicţia dintre prevederile de lege criticate şi dispoziţiile constituţionale ale art. 124 alin. (2) potrivit cărora justiţia este imparţială, din perspectiva lipsei de imparţialitate a membrilor plenului Consiliului.

22. Distinct faţă de considerentele Deciziei nr. 518 din 31 mai 2007, precitată, cu privire la primele două aspecte invocate de către autor, Curtea reţine că prin deciziile nr. 80 din 16 februarie 2014 asupra propunerii legislative privind revizuirea Constituţiei României, paragraful 392, şi nr. 799 din 17 iunie 2011 asupra proiectului de lege privind revizuirea Constituţiei României, Curtea a repus în discuţie ceea ce a constatat prin Decizia nr. 148 din 16 aprilie 2003 privind constituţionalitatea propunerii legislative de revizuire a Constituţiei României, respectiv faptul că dispoziţiile alin. (7) al art. 133 din Legea fundamentală care prevede că „Hotărârile Consiliului Superior al Magistraturii sunt definitive şi irevocabile, cu excepţia celor prevăzute la articolul 134 alineatul (2)”, se află într-un raport antinomic cu prevederile art. 21 alin (1) din Constituţie, interzicerea recursului la justiţie, cu privire la astfel de hotărâri, fiind contrară principiului stabilit de art. 6 al Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, în virtutea căruia orice persoană are dreptul la un proces echitabil, un asemenea proces fiind exclus în afara unei instanţe care să garanteze efectiv independenţa judecătorului.

23. Aşadar, caracterul definitiv şi irevocabil al hotărârilor jurisdicţionale pronunţate de plenul Consiliului în soluţionarea contestaţiilor formulate de judecători şi procurori împotriva hotărârilor pronunţate de secţiile Consiliului Superior al Magistraturii în soluţionarea contestaţiilor privind raportul de evaluare profesională al magistraţilor reprezintă o transpunere în legislaţia infraconstituţională a dispoziţiilor art. 133 alin. (7) din Legea fundamentală, aspect asupra căruia Curtea a apreciat ca fiind oportun să se revină prin revizuirea Constituţiei.

24. În acest context însă Curtea observă că, încă din anul 2005, odată cu republicarea în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 827 din 13 septembrie 2005, a Legii nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, la art. 29 alin. (7) s-a prevăzut că hotărârile plenului privind cariera şi drepturile judecătorilor şi procurorilor pot fi atacate cu recurs, de orice persoană interesată, în termen de 15 zile de la comunicare sau de la publicare, la Secţia de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

25. De asemenea, Curtea reţine că prin deciziile nr. 634 din 26 iunie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 577 din 22 august 2007, nr. 485 din 20 aprilie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 383 din 10 iunie 2010, şi nr. 1.122 din 23 septembrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 738 din 4 noiembrie 2010, a statuat că „partea interesată are posibilitatea de a formula recurs [contestaţie] la Secţia de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu privire la hotărârea pronunţată de plenul Consiliului Superior al Magistraturii referitoare la cariera şi drepturile judecătorilor şi procurorilor şi de a beneficia pe tot parcursul acestei proceduri de toate garanţiile necesare asigurării unui proces echitabil”, stabilind astfel, pe cale jurisprudenţială, un standard mai ridicat de protecţie decât cel conferit prin dispoziţiile constituţionale ale art. 133 alin. (7). De asemenea, prin deciziile precitate, în privinţa hotărârilor cu privire la cariera magistraţilor, Curtea Constituţională a stabilit că existenţa unei singure căi de atac satisface exigenţele Legii fundamentale.

26. Totodată, Curtea reţine că, potrivit unei soluţii de principiu şi de unificare a practicii judiciare adoptate de plenul judecătorilor Secţiei de contencios administrativ şi fiscal al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în şedinţa din 3 mai 2007 şi menţinută în şedinţa din 20 mai 2013, „Hotărârile adoptate de plenul Consiliului Superior al Magistraturii privind raportul de evaluare a activităţii profesionale a unui judecător ţin de cariera şi drepturile magistratului şi pot fi atacate cu recurs [contestaţie] de orice persoană interesată la Secţia de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în temeiul art. 29 alin. (7) din Legea nr. 317/2004, republicată. Având în vedere Decizia Curţii Constituţionale nr. 433/2004 s-a considerat că dispoziţiile art. 40 alin. (4) din Legea nr. 303/2004, precum şi dispoziţiile art. 133 alin. (7) din Constituţie, republicată vizează doar hotărârile cu caracter jurisdicţional adoptate de plenul Consiliului Superior al Magistraturii care, prin natura lor, pot avea însuşirea de a fi definitive şi irevocabile, iar nu şi alte hotărâri cu caracter administrativ emise de plenul Consiliului Superior al Magistraturii. O altă interpretare ar avea drept consecinţă încălcarea principiului constituţional al accesului la justiţie statuat prin art. 21 din Constituţie, republicată.”

27. Aşadar, potrivit jurisprudenţei Curţii Constituţionale, a instanţei supreme şi, în temeiul art. 29 alin. (7) din Legea nr. 317/2004, hotărârile cu privire la cariera magistraţilor, deci cele date de plenul Consiliului în soluţionarea contestaţiilor formulate de judecători şi procurori împotriva hotărârilor pronunţate de secţiile Consiliului Superior al Magistraturii în soluţionarea contestaţiilor formulate cu privire la raportul de evaluare profesională, pot fi contestate direct la instanţa supremă, Secţia de contencios administrativ şi fiscal, de către orice persoană interesată, în termen de 15 zile de la comunicare sau de la publicare. Contestaţia se judecă în complet format din trei judecători şi, totodată, contestaţia suspendă executarea hotărârii plenului Consiliului Superior al Magistraturii, iar hotărârea instanţei supreme prin care se soluţionează contestaţia este definitivă, potrivit alin. (8) şi (9) ale art. 29 din Legea nr. 317/2004.

28. Prin urmare, Curtea constată că exigenţele dreptului la un proces echitabil, prin asigurarea unei căi efective de atac la o instanţă judecătorească, consacrate prin art. 21 alin. (3) din Constituţie şi prin art. 6 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, sunt îndeplinite prin reglementarea „contestaţiei”, prevăzută la art. 29 alin. (7) din Legea nr. 317/2004, care este o veritabilă şi efectivă cale de atac împotriva hotărârilor plenului Consiliului Superior al Magistraturii privind cariera procurorilor şi judecătorilor.

29. Având în vedere cele arătate, întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură a modifica jurisprudenţa Curţii, atât soluţia, cât şi considerentele deciziilor precitate sunt aplicabile şi în prezenta cauză, criticile de neconstituţionalitate invocate de către autor urmând a fi respinse ca neîntemeiate.

30. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Gabriel Ulianov în Dosarul nr. 83/1/2015 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia de contencios administrativ şi fiscal şi constată că dispoziţiile art. 40 alin. (4) teza a două din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.

Definitivă şi general obligatorie.

Decizia se comunică Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia de contencios administrativ şi fiscal şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunţată în şedinţa din data de 8 octombrie 2015.

 

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE

AUGUSTIN ZEGREAN

Magistrat-asistent,

Mihaela Ionescu

 

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

DECIZIA Nr. 651

din 13 octombrie 2015

referitoare Ea excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor Legii nr. 63/2011 privind încadrarea şi salarizarea în anul 2011 a personalului didactic şi didactic auxiliar din învăţământ

 

Augustin Zegrean - preşedinte

Valer Dorneanu - judecător

Petre Lăzăroiu - judecător

Mircea Ştefan Minea - judecător

Daniel Marius Morar - judecător

Mona-Maria Pivniceru - judecător

Puskás Valentin Zoltán - judecător

Simona-Maya Teodoroiu - judecător

Tudorel Toader - judecător

Patricia Marilena Ionea - magistrat-asistent

 

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Luminiţa Nicolescu.

 

1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor Legii nr. 63/2011 privind încadrarea şi salarizarea în anul 2011 a personalului didactic şi didactic auxiliar din învăţământ, excepţie ridicată de Sindicatul Liber din învăţământ Satu Mare, în calitate de reprezentant ai membrilor săi de sindicat, în Dosarul nr. 21/83/2015 al Tribunalului Satu Mare - Secţia I civilă şi care constituie obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 1.010D/2015.

2. La apelul nominal lipsesc autorul excepţiei şi partea Şcoala Gimnazială Poiana Codrului, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită.

3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate ca neîntemeiată. În acest sens invocă jurisprudenţa în materie a Curţii Constituţionale.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:

4. Prin încheierea din 20 mai 2015, pronunţată în Dosarul nr. 21/83/2015, Tribunalul Satu Mare - Secţia I civilă a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor Legii nr. 63/2011 privind încadrarea şi salarizarea în anul 2011 a personalului didactic şi didactic auxiliar din învăţământ. Excepţia de neconstituţionalitate a fost ridicată de Sindicatul Liber din învăţământ Satu Mare, în calitate de reprezentant al membrilor săi de sindicat, cu prilejul soluţionării unei cauze având ca obiect drepturi băneşti.

5. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorul acesteia arată, în esenţă, că, prin dispoziţiile art. 1 alin. (1) lit. c) din Ordonanţa Guvernului nr. 15/2008 privind creşterile salariate ce se vor acorda în anul 2008 personalului din învăţământ, a fost stabilită valoarea coeficientului de multiplicare 1,000 pentru perioadele 1 ianuarie-31 martie 2008,1 aprilie-30 septembrie 2008 şi 1 octombrie-31 decembrie 2008. Prin Legea nr. 221/2008 pentru aprobarea Ordonanţei Guvernului nr. 15/2008, coeficientul de multiplicare 1,000 a fost majorat la valoarea de 400,00 lei pentru perioada 1 octombrie-31 decembrie 2008. Prin acte normative ulterioare, aşa cum sunt Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 136/2008, Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 151/2008, Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 1/2009, Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 31/2009 şi Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 41/2009, Guvernul a încercat să diminueze această valoare, însă toate aceste ordonanţe au fost declarate ca fiind neconstituţionale de către Curtea Constituţională. Prin urmare, a rămas aplicabilă valoarea stabilită de art. 1 lit. c) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 15/2008, aşa cum a fost stabilită prin Legea nr. 221/2008. Ulterior, Guvernul a încercat încă o dată blocarea aplicării prevederilor Legii nr. 221/2008 prin dispoziţiile art. 5 alin. (6) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 1/2010. Cu privire la aceste dispoziţii de lege, Curtea Constituţională, prin Decizia nr. 877 din 28 iunie 2011, a arătat că „prin Decizia nr. 3 din 4 aprilie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 350 din 19 mai 2011, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul în interesul legii care viza aplicarea dispoziţiilor Legii nr. 221/2008 pentru aprobarea Ordonanţei Guvernului nr. 15/2008 privind creşterile salariale ce se vor acorda în anul 2008 personalului din învăţământ, stabilind că acestea se aplică pe toată perioada cuprinsă între 1 octombrie 2008 şi 31 decembrie 2009, astfel încât reîncadrarea personalului didactic din învăţământ la data de 1 ianuarie 2010 se va face pe coeficienţii şi salariul avut în plată la 31 decembrie 2009, stabilit în conformitate cu Legea nr. 221/2008, şi nu cu Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 41/2009.” Prin Decizia nr. 11 din 8 octombrie 2012, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie s-a pronunţat în acelaşi sens.

6. Prin Legea nr. 118/2010 privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar s-a prevăzut diminuarea veniturilor brute pentru întregul personal plătit din fonduri publice, dar fără modificarea coeficienţilor de calculare a salariilor de bază stabiliţi de Legea nr. 221/2008. Ulterior, prin Legea nr. 285/2010 privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice, salariile diminuate prin Legea nr. 118/2010 au fost majorate cu 15%.

7. Până la data pronunţării Deciziei Curţii Constituţionale nr. 877 din 28 iunie 2011, ordonatorii de credite au aplicat în mod diferit legea, fie raportându-se la valoarea coeficientului de multiplicare stabilită prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 41/2009, fie prin raportare la valoarea stabilită prin Legea nr. 221/2008. Pentru a uniformiza aplicarea a fost adoptată Legea nr. 63/2011. Această lege ar fi trebuit să se raporteze la valorile rezultate din înmulţirea coeficienţilor de ierarhizare şi de multiplicare prevăzuţi de Legea nr. 221/2008, dar, contrar art. 1 alin. (5) din Constituţie, s-a raportat la valorile stabilite prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 41/2009, astfel încât a rezultat o reducere a salariilor personalului didactic cu 25% faţă de prevederile Legii nr. 221/2008.

8. Tribunalul Satu Mare - Secţia I civilă consideră că excepţia nu este întemeiată, legiuitorul având atribuţii constituţionale de a legifera modalitatea de salarizare a angajaţilor din învăţământ.

9. În conformitate cu dispoziţiile art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului, precum şi Avocatul Poporului pentru a-şi formula punctele de vedere cu privire la excepţia ridicată.

10. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul şi Avocatul Poporului nu au transmis, până la data întocmirii raportului, punctul de vedere solicitat.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile de lege criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:

11. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.

12. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile Legii nr. 63/2011 privind încadrarea şi salarizarea în anul 2011 a personalului didactic şi didactic auxiliar din învăţământ, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 323 din 10 mai 2011, cu modificările şi completările ulterioare.

13. Autorul excepţiei de neconstituţionalitate susţine că aceste dispoziţii de lege contravin prevederilor constituţionale ale art. 1 alin. (5) privind obligativitatea respectării Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor.

14. Analizând dispoziţiile de lege criticate, Curtea constată că dispoziţiile de lege criticate şi-au încetat aplicarea la o dată anterioară invocării excepţiei de neconstituţionalitate. Având în vedere însă cele reţinute prin Decizia nr. 766 din 15 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 549 din 3 august 2011, precum şi faptul că dispoziţiile de lege amintite reprezintă temeiul legal potrivit căruia au fost stabilite drepturile salariale care reprezintă obiectul cauzelor în care s-a ridicat excepţia de neconstituţionalitate, Curtea Constituţională urmează a analiza constituţionalitatea acestor dispoziţii de lege.

15. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine că principala critică a autorului excepţiei de neconstituţionalitate este aceea că salariile personalului didactic şi didactic auxiliar trebuiau să revină, începând cu data de 1 ianuarie 2011, la cuantumul prevăzut de Legea nr. 221/2008 pentru aprobarea Ordonanţei Guvernului nr. 15/2008 privind creşterile salariale ce se vor acorda în anul 2008 personalului din învăţământ publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 730 din 28 octombrie 2008, coroborată cu Legea-cadru nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 762 din 9 noiembrie 2009. Astfel, autorul excepţiei critică noua reglementare a salarizării personalului didactic şi didactic auxiliar - Legea nr. 63/2011.

16. Cu privire la aceste dispoziţii, Curtea s-a pronunţat prin Decizia nr. 623 din 4 noiembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 26 din 13 ianuarie 2015, constatând constituţionalitate acestora. Referitor la încălcarea art. 1 alin. (5) din Constituţie, Curtea a amintit, în paragraful 15 al acestei decizii, jurisprudenţa sa referitoare la dreptul autorităţii legiuitoare de a elabora măsuri de politică legislativă în domeniul salarizării în concordanţă cu condiţiile economice şi sociale existente la un moment dat. În acest sens au fost amintite Decizia nr. 291 din 22 mai 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 451 din 20 iunie 2014, şi Decizia nr. 31 din 5 februarie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 266 din 13 mai 2013. De asemenea, la acelaşi paragraf, Curtea a amintit jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, potrivit căreia statele se bucură de o largă marjă de apreciere pentru a determina oportunitatea şi intensitatea politicilor lor în domeniul sumelor care urmează a fi plătite angajaţilor săi din bugetul de stat, şi anume Hotărârea din 8 noiembrie 2005, pronunţată în Cauza Kechko împotriva Ucrainei, paragraful 23, Hotărârea din 8 decembrie 2009, pronunţată în Cauza Wieczorek împotriva Poloniei, paragraful 59, şi Hotărârea din 2 februarie 2010, pronunţată în Cauza Aizpurua Ortiz împotriva Spaniei, paragraful 57. Cu privire la exigenţele referitoare la previzibilitatea normelor juridice şi protecţia aşteptărilor legitime ale cetăţenilor, Curtea a constatat că acestea nu sunt încălcate câtă vreme Legea nr. 63/2011 a fost adoptată pentru a realiza unificarea salarizării unei categorii profesionale, respectiv pentru reglementarea unitară a domeniului vizat. În plus, Curtea a reţinut că drepturile câştigate nu sunt cu nimic afectate prin reglementarea dedusă controlului de constituţionalitate.

17. Prin aceeaşi decizie, paragraful 16, Curtea a constatat că, în materia salarizării personalului didactic şi didactic auxiliar, a existat o situaţie juridică specifică, determinată de succesiunea a numeroase acte normative cu acest obiect de reglementare şi de practica judiciară neunitară, care a condus la un sistem de salarizare neunitar. În acest context specific salarizării personalului didactic şi didactic auxiliar, reglementarea criticată dă expresie unei măsuri de politică bugetară, determinată de impactul financiar major asupra cheltuielilor de personal aprobate pentru anul 2011, având în vedere consecinţele modificărilor legislative şi ale soluţiilor pronunţate de instanţele judecătoreşti, urmărind să elimine inechitatea în stabilirea salariilor din sistemul naţional de învăţământ.

18. Prin Decizia nr. 200 din 31 martie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 367 din 27 mai 2015, paragrafele 30-32, Curtea a arătat că cele statuate prin Decizia sa nr. 877 din 28 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 706 din 6 octombrie 2011, şi prin deciziile Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 3 din 4 aprilie 2011 şi nr. 11 din 8 octombrie 2012 nu pot fi aplicate mutatis mutandis la situaţia legislativă actuală, şi anume la Legea nr. 63/2011, pentru că se referă la soluţii legislative diferite. Deciziile pronunţate în cadrul soluţionării unor recursuri în interesul legii reprezintă rezultatul unei activităţi de interpretare a legii, iar nu de legiferare, şi îşi găsesc aplicabilitatea atât timp cât norma interpretată este în vigoare.

19. Distinct faţă de acestea, Curtea, prin paragraful 33 al Deciziei nr. 200 din 31 martie 2015, a amintit că, ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 63/2011, legiuitorul a reglementat, prin art. 2 alin. (1) şi (4) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 103/2013, o majorare cu până la 10% a salariilor de bază şi a sporurilor care nu fac parte din salariul de bază, pentru anumite categorii de personal didactic din învăţământul preuniversitar, începând cu ianuarie 2014, iar prin art. 2 alin. (2)-(4) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2015, precum şi alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 925 din 18 decembrie 2014, o majorare cu 5% a salariilor de bază şi a sporurilor personalului didactic şi didactic auxiliar, începând cu 1 martie 2015, şi cu 5% începând cu 1 septembrie 2015.

20. Tot prin Decizia nr. 200 din 31 martie 2015, Curtea a subliniat că, deşi legiuitorul are dreptul, potrivit Legii fundamentale, de a reglementa salarizarea personalului didactic şi didactic auxiliar, iar Legea nr. 63/2011 a fost concepută ca o lege temporară (a cărei aplicabilitate a fost prelungită succesiv până la sfârşitul anului 2015), totuşi, în activitatea de legiferare în această materie, legiuitorul trebuie să ţină seama că învăţământul constituie prioritate naţională, iar salarizarea personalului didactic şi didactic auxiliar trebuie să fie în acord cu rolul şi importanţa activităţii prestate.

21. Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să justifice reconsiderarea jurisprudenţei în materie a Curţii Constituţionale, considerentele şi soluţiile deciziilor mai sus amintite îşi păstrează valabilitatea şi în prezenta cauză.

22. Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Sindicatul Liber din învăţământ Satu Mare, în calitate de reprezentant al membrilor săi de sindicat, în Dosarul nr. 21/83/2015 al Tribunalului Satu Mare - Secţia I civilă şi constată că dispoziţiile Legii nr. 63/2011 privind încadrarea şi salarizarea în anul 2011 a personalului didactic şi didactic auxiliar din învăţământ sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.

Definitivă şi general obligatorie.

Decizia se comunică Tribunalului Satu Mare - Secţia I civilă şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunţată m şedinţa din data de 13 octombrie 2015.

 

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE

AUGUSTIN ZEGREAN

Magistrat-asistent,

Patricia Marilena Ionea

 

ACTE ALE ORGANELOR DE SPECIALITATE ALE ADMINISTRAŢIEI PUBLICE CENTRALE

MINISTERUL AGRICULTURII ŞI DEZVOLTĂRII RURALE

 

ORDIN

pentru modificarea Ordinului ministrului agriculturii şi dezvoltării rurale nr. 1.997/2015 privind aprobarea Manualului de procedură specifică pentru evaluarea, selectarea şi contractarea cererilor de finanţare pentru proiecte aferente submăsurilor, măsurilor şi schemelor de ajutor de stat sau de minimis aferente Programului Naţional de Dezvoltare Rurală 2014-2020

 

Având în vedere Referatul de aprobare nr. 40.964 din 4 noiembrie 2015 al Agenţiei pentru Finanţarea Investiţiilor Rurale,

în baza prevederilor:

- art. 18 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 41/2014 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Agenţiei pentru Finanţarea Investiţiilor Rurale, prin reorganizarea Agenţiei de Plăţi pentru Dezvoltare Rurală şi Pescuit, aprobată prin Legea nr. 43/2015;

- Regulamentului (UE) nr. 1.305/2013 al Parlamentului European şi al Consiliului din 17 decembrie 2013 privind sprijinul pentru dezvoltare rurală acordat din Fondul european agricol pentru dezvoltare rurală (FEADR) şi de abrogare a Regulamentului (CE) nr. 1.698/2005 al Consiliului, cu modificările şi completările ulterioare;

- Regulamentului (UE) nr. 1.303/2013 ai Parlamentului European şi al Consiliului din 17 decembrie 2013 de stabilire a unor dispoziţii comune privind Fondul european de dezvoltare regională, Fondul social european, Fondul de coeziune, Fondul european agricol pentru dezvoltare rurală şi Fondul european pentru pescuit şi afaceri maritime, precum şi de stabilire a unor dispoziţii generale privind Fondul european de dezvoltare regională, Fondul social european, Fondul de coeziune şi Fondul european pentru pescuit şt afaceri maritime şi de abrogare a Regulamentului (CE) nr. 1.083/2006 al Consiliului;

- Acordului de delegare a sarcinilor privind implementarea unor măsuri din cadrul Programului Naţional de Dezvoltare Rurală 2014-2020, susţinute financiar de la Fondul European Agricol pentru Dezvoltare Rurală şi bugetul de stat, încheiat între AM PNDR şi AFIR nr. 78.061/6.960/2015;

- Programului Naţional de Dezvoltare Rurală 2014-2020 - PNDR 2014-2020, aprobat conform Deciziei de punere în aplicare a Comisiei Europene nr. C (2015) 3.508 din 26 mai 2015;

- art. 31 din Hotărârea Guvernului nr. 226/2015 privind stabilirea cadrului general de implementare a măsurilor programului naţional de dezvoltare rurală cofinanţate din Fondul European Agricol pentru Dezvoltare Rurală şi de la bugetul de stat;

- art. 10 alin. (5) şi (6) din Hotărârea Guvernului nr. 1.185/2014 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Agriculturii şi Dezvoltării Rurale, cu modificările şi completările ulterioare,

ministrul agriculturii şi dezvoltării rurale emite prezentul ordin:

Art. I. - Ordinul ministrului agriculturii şi dezvoltării rurale nr. 1.997/2015 privind aprobarea Manualului de procedură specifică pentru evaluarea, selectarea şi contractarea cererilor de finanţare pentru proiecte aferente submăsurilor, măsurilor şi schemelor de ajutor de stat sau de minimis aferente Programului Naţional de Dezvoltare Rurală 2014-2020, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 731 şi 731 bis din 30 septembrie 2015, cu completările ulterioare, se modifică după cum urmează:

1. Anexa nr. 1 - „Lista manualelor de proceduri ale Agenţiei pentru Finanţarea Investiţiilor Rurale aferente Programului Naţional de Dezvoltare Rurală 2014-2020” se modifică şi se înlocuieşte cu anexa nr. 1

2. La anexa nr. 2 Manualul de procedură pentru evaluarea, selectarea şi contractarea cererilor de finanţare pentru proiecte aferente submăsurilor, măsurilor şi schemelor de ajutor de stat sau de minimis aferente Programului Naţional de Dezvoltare Rurală 2014-2020”, cod manual M 01-01, versiunea 02, subsecţiunea 2.2 Fişe specifice de verificare”, anexa nr. 2.2.5, fişa E1.2 Fişa de evaluare generală a proiectului” se modifică şi se înlocuieşte cu anexa nr. 2.

3. La anexa nr. 2 Manualul de procedură pentru evaluarea, selectarea şi contractarea cererilor de finanţare pentru proiecte aferente submăsurilor, măsurilor şi schemelor de ajutor de stat sau de minimis aferente Programului Naţional de Dezvoltare Rurală 2014-2020”, cod manual M 01-01, versiunea 02, subsecţiunea 2.2 Fişe specifice de verificare”, anexa nr. 2.2.6, fişa C 1.1 Contract de finanţare” se modifică şi se înlocuieşte cu anexa nr. 3.

Art. II. - Anexele nr. 1-3*) fac parte integrantă din prezentul ordin.

Art. III. - Prezentul ordin se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

 

p. Ministrul agriculturii şi dezvoltării rurale,

Dumitru Daniel Botănoiu,

secretar de stat

 

Bucureşti, 4 noiembrie 2015.

Nr. 2.281.


*) Anexele nr. 1-3 se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 878 bis, care se poate achiziţiona de la Centrul pentru relaţii cu publicul al Regiei Autonome „Monitorul Oficial, Bucureşti, sos. Panduri nr. 1.

 

ACTE ALE AUTORITĂŢII DE SUPRAVEGHERE FINANCIARA

 

AUTORITATEA DE SUPRAVEGHERE FINANCIARĂ

 

DECIZIE

privind sancţionarea Societăţii ASKO ASSEKURANZ BROKER DE ASIGURARE - S.R.L. cu amendă, precum şi cu interzicerea temporară a exercitării activităţii de asigurare

 

Autoritatea de Supraveghere Financiară, cu sediul în municipiul Bucureşti, Splaiul Independenţei nr. 15, sectorul 5, cod de înregistrare fiscală 31588130, în temeiul art. 13 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 93/2012 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Autorităţii de Supraveghere Financiară, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 113/2013, cu modificările şi completările ulterioare,

având în vedere prevederile art. 2 alin. (1) lit. b) şi art. 6 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 93/2012, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 113/2013, cu modificările şi completările ulterioare,

în urma hotărârii Consiliului Autorităţii de Supraveghere Financiară consemnate în extrasul Procesului-verbal al şedinţei din data de 7 octombrie 2015, în cadrul căreia au fost analizate rezultatele controlului periodic efectuat la Societatea ASKO ASSEKURANZ BROKER DE ASIGURARE - S.R.L., cu sediul social în localitatea Ghiroda, Calea Lugojului nr. 54, parter, judeţul Timiş, înregistrată la Oficiul Naţional al Registrului Comerţului cu nr. J35/2934/2008, cod unic de înregistrare 24313498 din 11 august 2008 şi înscrisă în Registrul brokerilor de asigurare al Autorităţii de Supraveghere Financiară cu numărul RBK-595/2008, reprezentată de domnul Kogl Robert în calitate de conducător executiv/administrator,

a constatat următoarele:

1. Societatea nu a deschis „Registrul personalului propriu al brokerilor de asigurare şi/sau reasigurare”.

Au fost încălcate astfel prevederile art. 20 din Normele privind Registrul intermediarilor în asigurări şi/sau în reasigurări, puse în aplicare prin Ordinul preşedintelui Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor nr. 10/2007, cu modificările şi completările ulterioare, coroborate cu prevederile art. 35 alin. (115) din Legea nr. 32/2000 privind activitatea de asigurare şi supravegherea asigurărilor, cu modificările şi completările ulterioare, ceea ce constituie contravenţie în conformitate cu prevederile art. 39 alin. (2) lit. a) şi m2) din Legea nr. 32/2000, cu modificările şi completările ulterioare.

2. a) Conducătorul executiv al societăţii, domnul Kogl Robert, nu deţine un certificat de absolvire pentru programele de calificare şi pregătire continuă în domeniul asigurărilor pentru conducători executivi ai brokerilor de asigurări şi/sau reasigurări;

b) Dl. Alin Florentin Dicu, personal propriu cu atribuţiuni în domeniul intermedierilor, la data controlului nu îndeplinea cerinţele de pregătire profesională conform normelor în vigoare.

Au fost încălcate astfel prevederile art. 4 alin. (1) din Normele privind calificarea profesională şi pregătirea continuă a intermediarilor în asigurări, puse în aplicare prin Ordinul preşedintelui Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor nr. 9/2012, cu modificările şi completările ulterioare, coroborate cu prevederile art. 35 alin. (5) lit. h) din Legea nr. 32/2000, cu modificările şi completările ulterioare, ceea ce constituie contravenţie în conformitate cu prevederile art. 39 alin. (2) lit. a), m2) şi r) din Legea nr. 32/2000, cu modificările şi completările ulterioare.

3. Societatea ASKO ASSEKURANZ BROKER DE ASIGURARE - S.R.L. a încheiat contractul de intermediere şi cooperare FN din 10 octombrie 2008, cu Societatea de brokeraj ASKO ASEKURANZMAKLER GmbH (autorizată în Austria).

Toate poliţele de asigurare emise în baza contractului de către ASKO ASEKURANZMAKLER GmbH (în care ASKO ASSEKURANZ BROKER DE ASIGURARE - S.R.L. are calitatea de intermediar) sunt încheiate cu societăţi de asigurare străine autorizate în Austria şi Germania şi care au notificat Autoritatea de Supraveghere Financiară cu privire la desfăşurarea activităţii pe teritoriul României, în baza libertăţii de a presta servicii (Provinzial Versicherung Aktiengesellschaft, ERGO Versicherung AG, AXA Versicherung AG, Allianz Esa).

Au fost încălcate, astfel, prevederile art. 35 alin. (10) şi (11) din Legea nr. 32/2000, cu modificările şi completările ulterioare, ceea ce constituie contravenţie în conformitate cu prevederile art. 39 alin. (2) lit. a) şi m2) din Legea nr. 32/2000, cu modificările şi completările ulterioare.

4. În baza Contractului de prestări servicii FN din 1 aprilie 2011 încheiat între Societatea UniCredit Leasing Corporation IFN - S.A., Societatea UniCredit Insurance Broker - S.R.L. şi Societatea ASKO ASSEKURANZ BROKER DE ASIGURARE - S.R.L. au fost încheiate contracte de asigurare şi prestate servicii în legătură cu regularizarea daunelor produse autovehiculelor aflate în proprietatea Societăţii UniCredit Leasing Corporation IFN - S.A.

Au fost încălcate, astfel, prevederile art. 35 alin. (10) şi (11) din Legea nr. 32/2000, cu modificările şi completările ulterioare, ceea ce constituie contravenţie în conformitate cu prevederile art. 39 alin. (2) lit. a) şi m2) din Legea nr. 32/2000, cu modificările şi completările ulterioare.

5. Societatea nu a întocmit Nomenclatorul arhivistic şi în consecinţă nici nu l-a transmis la Autoritatea de Supraveghere Financiară.

Au fost astfel încălcate prevederile art. 7 din Norma Autorităţii de Supraveghere Financiară nr. 9/2014 privind organizarea activităţii de arhivă la asigurători/reasigurători şi intermediari în asigurări şi/sau în reasigurări, ceea ce constituie contravenţie potrivit prevederilor art. 39 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 32/2000, cu modificările şi completările ulterioare.

Faţă de motivele de fapt şi de drept arătate, în scopul apărării drepturilor asiguraţilor şi al promovării stabilităţii activităţii de asigurare în România,

Consiliul Autorităţii de Supraveghere Financiară decide:

Art. 1. - În conformitate cu prevederile art. 3 alin. (1) lit. d) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 93/2012 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Autorităţii de Supraveghere Financiară, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 113/2013, cu modificările şi completările ulterioare, coroborate cu prevederile art. 8 alin. (2) lit. k) şi ale art. 39 alin. (3) lit. c) şi e) din Legea nr. 32/2000 privind activitatea de asigurare şi supravegherea asigurărilor, cu modificările şi completările ulterioare, se sancţionează Societatea ASKO ASSEKURANZ BROKER DE ASIGURARE -

S.R.L. astfel:

1. cu amendă în cuantum de 10.000 lei (zecemiilei) în conformitate cu prevederile art. 39 alin. (3) lit. c) din Legea nr. 32/2000, cu modificările şi completările ulterioare;

2. cu interzicerea temporară a exercitării activităţii până la data la care sunt îndeplinite de către societate următoarele măsuri:

- deschiderea „Registrului personalului propriu al brokerilor de asigurare şi/sau reasigurare”;

- obţinerea de către dl Kogl Robert a certificatelor de absolvire pentru programele de pregătire profesională în domeniul asigurărilor pentru conducători executivi ai brokerilor de asigurări şi/sau reasigurări;

- îndeplinirea de către personalul propriu cu atribuţiuni în domeniul intermedierilor a cerinţelor de pregătire profesională conform normelor în vigoare;

- revizuirea contractelor de intermediere încheiate între Societatea ASKO ASSEKURANZ BROKER DE ASIGURARE - S.R.L. şi Societatea ASKO ASEKURANZMAKLER GmbH, precum şi Societatea UniCredit Insurance Broker - S.R.L. în vederea respectării prevederilor legale în vigoare;

- modificarea programului informatic în vederea întocmirii corecte a raportărilor periodice solicitate de Autoritatea de Supraveghere Financiară, astfel încât informaţiile transmise să corespundă cu evidenţele financiar-contabile şi tehnico-operative ale Societăţii ASKO ASSEKURANZ BROKER DE ASIGURARE -S.R.L.;

- Întocmirea şi transmiterea la Autoritatea de Supraveghere Financiară a Nomenclatorului arhivistic, aprobat de Arhivele Naţionale.

Art. 2. - (1) Pe toată perioada de interzicere temporară a exercitării activităţii de intermediere, brokerului de asigurare i se interzic desfăşurarea activităţii de negociere şi încheiere de noi contracte de asigurare pentru persoanele fizice şi/sau juridice, acordarea de asistenţă pe durata derulării contractelor în curs ori în legătură cu regularizarea daunelor, precum şi desfăşurarea oricăror operaţiuni specifice brokerilor de asigurare, astfel cum sunt definite în Legea nr. 32/2000, cu modificările şi completările ulterioare.

(2) Brokerul de asigurare are obligaţia să aducă la cunoştinţa clienţilor săi interzicerea temporară a exercitării activităţii de intermediere în asigurări, în termen de cel mult 5 zile lucrătoare de la data primirii prezentei decizii, în vederea efectuării plăţii ratelor scadente la contractele în curs de derulare direct la asigurător, rămânând direct răspunzător pentru îndeplinirea obligaţiilor asumate prin contractele în vigoare.

Art. 3. - Reluarea activităţii Societăţii ASKO ASSEKURANZ BROKER DE ASIGURARE - S.R.L. se dispune prin decizie motivată a Autorităţii de Supraveghere Financiară.

Art. 4. - (1) împotriva prezentei decizii, Societatea ASKO ASSEKURANZ BROKER DE ASIGURARE - S.R.L. poate formula plângere prealabilă adresată Autorităţii de Supraveghere Financiară, în termen de 30 de zile de la data comunicării deciziei, şi poate sesiza Curtea de Apel Bucureşti în termen de 6 luni, conform Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare.

(2) Plângerea adresată Curţii de Apel Bucureşti nu suspendă, pe timpul soluţionării acesteia, măsura dispusă, în conformitate cu prevederile art. 40 alin. (2) din Legea nr. 32/2000, cu modificările şi completările ulterioare.

Art. 5. - Prezenta decizie se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I, conform prevederilor art. 9 din Legea nr. 32/2000, cu modificările şi completările ulterioare.

 

p. Preşedintele Autorităţii de Supraveghere Financiară,

Gheorghe Cornel Coca Constantinescu

 

Bucureşti, 9 noiembrie 2015.

Nr. 3.355.

 


Copyright 1998-2015 DSC.NET   All rights reserved.