MONITORUL OFICIAL AL ROMÂNIEI Nr. 258/2016

MONITORUL OFICIAL AL ROMÂNIEI

 

P A R T E A  I

Anul 184 (XXVIII) - Nr. 258         LEGI, DECRETE, HOTĂRÂRI ŞI ALTE ACTE         Miercuri, 6 aprilie 2016

 

SUMAR

 

ORDONANŢE SI HOTĂRÂRI ALE GUVERNULUI ROMÂNIEI

 

9. - Ordonanţă de urgenţă pentru modificarea şi completarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 195/2005 privind protecţia mediului, precum şi pentru modificarea art. 3 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 32/2015 privind înfiinţarea Gărzilor forestiere

 

10. - Ordonanţă de urgenţă privind stabilirea măsurilor necesare în vederea asigurării resurselor financiare pentru achiziţionarea unui bun aparţinând patrimoniului cultural naţional mobil clasat în categoria tezaurul patrimoniului cultural naţional mobil

 

232. - Hotărâre privind aprobarea Contractului de activitate al Companiei Naţionale de Căi Ferate „C.F.R.” - S.A. pentru perioada 2016-2020

 

DECIZII ALE PRIM-MINISTRULUI

 

125. - Decizie pentru reluarea, la cerere, a activităţii doamnei Claudia Ioana Szabo în funcţia publică de inspector guvernamental în cadrul Secretariatului General al Guvernului

 

ACTE ALE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

 

Decizia nr. 1 din 15 februarie 2016 (Completul competent să judece recursul în interesul legii)

 

ORDONANŢE SI HOTĂRÂRI ALE GUVERNULUI ROMÂNIEI

GUVERNUL ROMÂNIEI

ORDONANŢĂ DE URGENTĂ

pentru modificarea şi completarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 195/2005 privind protecţia mediului, precum şi pentru modificarea art. 3 din Ordonanţa de urgenţa a Guvernului nr. 32/2015 privind înfiinţarea Gărzilor forestiere

 

Având în vedere prevederile art. 4 din Regulamentul (UE) nr. 389/2013 al Comisiei din 2 mai 2013 de creare a registrului Uniunii în conformitate cu Directiva 2003/87/CE a Parlamentului European şi a Consiliului şi cu deciziile nr. 280/2004/CE şi nr. 406/2009/CE ale Parlamentului European şi ale Consiliului şi de abrogare a Regulamentelor (UE) nr. 920/2010 şi (UE) nr. 1.193/2011 ale Comisiei, care prevede că se instituie un registru al Uniunii pentru perioada de comercializare a schemei UE de comercializare a certificatelor de emisii care începe la 1 ianuarie 2013 şi pentru perioadele ulterioare,

luând în considerare faptul că în legislaţia naţională privind protecţia mediului se constată existenţa unor neconcordanţe legislative referitoare la Registrul naţional al emisiilor de gaze cu efect de seră în raport cu prevederile Regulamentului (UE) nr. 389/2013, fapt care poate genera efecte negative asupra angajamentelor şi obligaţiilor asumate de România faţă de Comisia Europeană, în raport cu aplicarea politicii naţionale în domeniul schimbărilor climatice,

în scopul reglementării acestei situaţii este absolut necesară modificarea şi completarea legislaţiei în vigoare, stabilită prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2005 privind protecţia mediului, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 265/2006, cu modificările şi completările ulterioare, şi a altor acte normative, pentru îmbunătăţirea cadrului de implementare a schemei de comercializare a certificatelor de emisii de gaze cu efect de seră (ETS), transpusă prin Hotărârea Guvernului nr. 780/2006, cu modificările şi completările ulterioare, a cadrului de asigurare a gestionării efectelor generate de implementarea Deciziei nr. 406/2009/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 23 aprilie 2009 privind efortul statelor membre de a reduce emisiile de gaze cu efect de seră astfel încât să respecte angajamentele Comunităţii de reducere a emisiilor de gaze cu efect de seră până în 2020 (non-ETS), precum şi a cadrului de realizare a tranzacţiilor internaţionale, în vedere respectării angajamentelor asumate pe plan extern, în scopul conformării activităţii registrului pentru conturile non-ETS,

întrucât neadoptarea acestui act normativ poate conduce la blocarea operaţiunilor privind registrul Uniunii, constând în neoperaţionalizarea totală a alocării de certificate pe diverse tipuri de instalaţii industriale în cadrul schemei de comercializare a certificatelor de emisii de gaze cu efect de seră, neefectuarea activităţilor de colectare, prelucrare şi validare de către personalul tehnic autorizat a datelor transmise de către operatorii economici şi pentru partea de non-ETS, toate acestea cu efect imediat şi direct asupra operatorilor economici, generând imposibilitatea conformării şi tranzacţionării certificatelor de emisii de gaze cu efect de seră,

având în vedere că măsurile propuse de limitare a emisiilor de gaze cu efect de seră în concordanţă cu nivelul de certificate alocate unui operator economic trebuie îndeplinite anual, respectiv până la data de 30 aprilie 2016, astfel cum este prevăzut la art. 8 lit. e) din Hotărârea Guvernului nr. 780/2006 privind stabilirea schemei de comercializare a certificatelor de emisii de gaze cu efect de seră, cu modificările şi completările ulterioare, iar nerespectarea acestei limite anuale atrage aplicarea unei penalităţi de 100 euro pentru fiecare tonă de dioxid de carbon echivalent emisă care depăşeşte nivelul anual alocat, fără posibilitatea din partea operatorului economic de recuperare în anul următor a excesului de emisii care a constituit obiectul penalizării,

deoarece penalităţile suportate de către operatorii economici pot genera acţiuni judiciare îndreptate împotriva statului pentru recuperarea prejudiciilor financiare suferite de către aceştia, precum şi a beneficiilor nerealizate, toate acestea având impact financiar asupra bugetului general consolidat,

luând în considerare faptul că aceste elemente vizează interesul public şi constituie situaţii de urgenţă şi extraordinare a căror reglementare nu poate fi amânată,

în temeiul art. 115 alin. (4) din Constituţia României, republicată,

 

Guvernul României adoptă prezenta ordonanţă de urgenţă.

 

Art. I. - Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2005 privind protecţia mediului, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.196 din 30 decembrie 2005, aprobată CU modificări şi completări prin Legea nr. 265/2006, cu modificările şi completările ulterioare, se modifică şi se completează după cum urmează:

1. La articolul 2, punctul 461 se modifică şi va avea următorul cuprins:

„461. autorizaţie privind emisiile de gaze cu efect de seră - actul administrativ emis de Agenţia Naţională pentru Protecţia Mediului, prin care se stabilesc obligaţiile privind monitorizarea şi raportarea emisiilor de gaze cu efect de seră; de asemenea, se stabileşte obligaţia de a returna anual în conturile din Registrul unic al emisiilor de gaze cu efect de seră un număr de certificate de emisii de gaze cu efect de seră egal cu cantitatea de emisii de gaze cu efect de seră, monitorizate şi verificate pentru anul anterior;”.

2. La articolul 59, literele g) şi h) se modifică şi vor avea următorul cuprins:

„g) administrează conturile naţionale din Registrul Uniunii Europene al emisiilor de gaze cu efect de seră,

h) administrează sistemul naţional pentru estimarea nivelului emisiilor antropice de gaze cu efect de seră rezultate din surse sau din reţinerea prin sechestrare a dioxidului de carbon, reglementate prin Protocolul de la Kyoto;”.

3. La articolul 59, după alineatul (1) se introduce un nou alineat, alineatul (2), cu următorul cuprins:

„(2) Atribuţiile şi responsabilităţile autorităţii publice centrale pentru protecţia mediului prevăzute la alin. (1) lit. g) şi h) se realizează prin Agenţia Naţională pentru Protecţia Mediului.”

Art. II. - Articolul 3 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 32/2015 privind înfiinţarea Gărzilor forestiere, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 474 din 30 iunie 2015, se modifică şi va avea următorul cuprins:

„Art. 3. - Numărul de posturi pentru Gărzile forestiere se aprobă prin hotărârea Guvernului de organizare şi funcţionare a acestora.”

Art. III. - (1) în vederea îndeplinirii atribuţiilor şi responsabilităţilor prevăzute la art. I pct. 3, Agenţia Naţională pentru Protecţia Mediului preia de la Ministerul Mediului, Apelor şi Pădurilor uri număr de 20 de posturi şi personalul aferent, cu respectarea condiţiilor prevăzute de legislaţia în vigoare pentru fiecare categorie de personal.

(2) Personalul preluat în condiţiile prevăzute la alin. (1) îşi menţine drepturile salariale deţinute la data intrării în vigoare a prezentei ordonanţe de urgenţă.

Art. IV.- În termen de 30 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei ordonanţe de urgenţă, Ministerul Mediului, Apelor şi

Pădurilor va supune spre aprobare Guvernului proiectele de hotărâri pentru modificarea Hotărârii Guvernului nr. 38/2015 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Mediului, Apelor şi Pădurilor, a Hotărârii Guvernului nr. 1.000/2012 privind reorganizarea şi funcţionarea Agenţiei Naţionale pentru Protecţia Mediului şi a instituţiilor publice aflate în subordinea acesteia, cu modificările ulterioare, a Hotărârii Guvernului nr. 743/2015 privind organizarea şi funcţionarea Gărzilor forestiere, a Hotărârii Guvernului nr. 1.570/2007 privind înfiinţarea Sistemului naţional pentru estimarea nivelului emisiilor antropice din surse sau al reţinerilor prin sechestrare a tuturor gazelor cu efect de seră, reglementate prin Protocolul de la Kyoto, cu modificările şi completările ulterioare, şi a Hotărârii Guvernului nr. 780/2006 privind stabilirea schemei de comercializare a certificatelor de emisii de gaze cu efect de seră, cu modificările şi completările ulterioare, corespunzător modificărilor introduse prin prezenta ordonanţă de urgenţă.

 

PRIM-MINISTRU

DACIAN JULIEN CIOLOŞ

Contrasemnează:

Ministrul mediului, apelor şi pădurilor,

Cristiana Pasca Palmer

Ministrul energiei,

Victor Vlad Grigorescu

Ministrul finanţelor publice,

Anca Dana Dragu

Ministrul muncii, familiei, protecţiei sociale şi persoanelor vârstnice,

Claudia-Ana Costea

Ministrul afacerilor externe,

Lazăr Comănescu

 

Bucureşti, 30 martie 2016.

Nr. 9.

GUVERNUL ROMÂNIEI

ORDONANŢĂ DE URGENTĂ

privind stabilirea măsurilor necesare în vederea asigurării resurselor financiare pentru achiziţionarea unui bun aparţinând patrimoniului cultural naţional mobil clasat în categoria tezaurul patrimoniului cultural naţional mobil

 

Având în vedere importanţa patrimoniului cultural ca factor determinant al identităţii naţionale,

având în vedere lipsa cadrului legal specific pentru situaţiile în care statul nu deţine fondurile bugetare suficiente pentru achiziţionarea unor bunuri culturale de patrimoniu cu o valoarea universală şi faptul că se impune completarea acestor surse financiare cu contribuţii şi donaţii de la persoane fizice şi persoane juridice de drept privat,

interesul general vizează asigurarea accesibilităţii operei de artă „Cuminţenia Pământului”, realizată de sculptorul Constantin Brâncuşi, bun cultural de patrimoniu clasat în categoria valorică tezaurul patrimoniului cultural naţional mobil, operă unică la nivel internaţional, prin achiziţionarea bunului de către stat şi expunerea acesteia în colecţii publice,

Totodată, prin achiziţionarea de către stat a operei de artă „Cuminţenia Pământului”, realizată de sculptorul Constantin Brâncuşi, bun aparţinând patrimoniului cultural naţional mobil clasat în categoria tezaurul patrimoniului cultural naţional mobil, se evită scoaterea acesteia din circuitul public şi în acest fel se asigură respectarea unui drept şi principiu constituţional, accesul cetăţenilor la cultură.

Ţinând cont de faptul că în lipsa acestor măsuri legislative luate în regim de urgenţă există pericolul neachiziţionării operei de artă de către statul român, precum şi de faptul că bugetul Ministerului Culturii pe anul 2016 nu cuprinde fonduri cu această destinaţie, se impune crearea cadrului legal special, pentru a asigura completarea resurselor financiare ce vor fi alocate de la bugetul de stat, în vederea achiziţionării bunului cultural mobil clasat.

În considerarea faptului că aspectele mai sus menţionate constituie o situaţie extraordinară a cărei reglementare nu poate fi amânată, impunându-se adoptarea de măsuri imediate pe calea ordonanţei de urgenţă, în temeiul art. 115 alin. (4) din Constituţia României, republicată,

 

Guvernul României adoptă prezenta ordonanţă de urgenţă.

 

Art. 1. - Persoanele juridice, persoanele fizice, cu excepţia instituţiilor şi autorităţilor publice, indiferent de forma de finanţare şi de subordonare a acestora, pot dona sume în vederea achiziţionării de către stat, prin Ministerul Culturii, a operei de artă „Cuminţenia Pământului”, realizată de sculptorul Constantin Brâncuşi, bun aparţinând patrimoniului cultural naţional mobil clasat în categoria tezaurul patrimoniului cultural naţional mobil.

Art. 2. - (1) Prin derogare de la prevederile art. 25 din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal, cu modificările şi completările ulterioare, persoanele juridice -, contribuabili potrivit titlului II „Impozitul pe profit” din acelaşi act normativ deduc la calculul rezultatului fiscal sumele reprezentând donaţii în bani acordate potrivit prevederilor prezentei ordonanţe de urgenţă.

(2) Prin derogare de la prevederile art. 53 din Legea nr. 227/2015, cu modificările şi completările ulterioare, persoanele juridice - contribuabili potrivit titlului III „Impozitul pe veniturile microîntreprinderilor” din acelaşi act normativ scad din baza impozabilă sumele reprezentând donaţiile în bani acordate potrivit prevederilor prezentei ordonanţe de urgenţă.

(3) Prin derogare de la prevederile art. 68 alin. (7) lit. e) din Legea nr. 227/2015, cu modificările şi completările ulterioare, persoanele fizice, contribuabili potrivit titlului IV „Impozitul pe venit” din acelaşi act normativ, pentru care venitul net anual se stabileşte în sistem real, în baza datelor din contabilitate, au dreptul la deducerea cheltuielilor reprezentând sume plătite în vederea achiziţionării operei de artă „Cuminţenia Pământului” de către Ministerul Culturii, pe baza documentelor care atestă depunerea sumelor în conturile prevăzute cu această destinaţie.

(4) Dispoziţiile alin. (3) se aplică pentru sumele plătite în anul 2016, indiferent dacă activitatea se realizează în mod individual şi/sau într-o formă de asociere.

Art. 3. - (1) în termen de maximum 15 zile lucrătoare de la data intrării în vigoare a prezentei ordonanţe de urgenţă, Ministerul Culturii deschide un cont de disponibilităţi în lei la Trezoreria Statului şi alte conturi în lei şi valută la instituţii de credit şi le va comunica public pe pagina proprie de internet şi pe pagina Guvernului, precum şi pe alte căi mediatice.

(2) Ministerul Culturii virează sumele colectate în conturile deschise la instituţiile de credit, în ultima zi lucrătoare a fiecărei Săptămâni, în contul prevăzut la alin. (1), deschis pe numele Ministerului Culturii la Trezoreria Statului.

(3) în situaţia în care sumele colectate au fost depuse în valută la instituţiile de credit, acestea se transferă în echivalent lei calculat la cursul de schimb valutar din ziua transferului.

(4) Ministerul Culturii, în vederea mediatizării campaniei pentru achiziţionarea bunului cultural prevăzut la art. 1, poate să efectueze din bugetul propriu cheltuieli de publicitate.

Art. 4. - (1) Sumele pot fi donate în conturile prevăzute la art. 3 alin. (1) până la data de 30 septembrie 2016 sau până la concurenţa sumei echivalente în lei a 6 milioane euro, dacă această situaţie intervine înainte de împlinirea termenului.

(2) Eventualele sume donate care depăşesc valoarea prevăzută la alin. (1), în intervalul de după anunţarea închiderii campaniei şi virarea sumelor de la instituţiile de credit în contul prevăzut la art. 3 alin. (1) la Trezoreria Statului, pot fi utilizate, îh anul 2016, pentru asigurarea conservării, restaurării şi punerii în valoare a bunului cultural prevăzut la art. 1.

(3) La atingerea echivalentului în lei a sumei-limită prevăzute la alin. (1), Ministerul Culturii dispune închiderea campaniei de donaţie şi face public acest lucru pe aceleaşi căi mediatice utilizate conform art. 3.

(4) în situaţia în care, din orice motiv, până la data de 31 octombrie 2016, statul român nu dobândeşte dreptul de proprietate liber de orice sarcini asupra bunului cultural mobil prevăzut la art. 1, sumele colectate în condiţiile prezentei ordonanţe de urgenţă se restituie donatorilor.

(5) Condiţiile, procedura şi termenele pentru restituirea sumelor conform prevederilor alin. (4) se stabilesc prin hotărâre a Guvernului până cel mai târziu la data de 31 decembrie 2016.

Art. 5. - (1) După închiderea campaniei, sumele colectate în contul de disponibilităţi prevăzut la art. 3 alin. (1), deschis la Trezoreria Statului, se transferă de Ministerul Culturii într-un cont distinct de venituri ale bugetului de stat 20.A.37.XX.00 „Donaţii...”, codificat cu codul de identificare fiscală al acestuia.

(2) Se autorizează Ministerul Finanţelor Publice ca, la propunerea Ministerului Culturii, să introducă modificările ce decurg din aplicarea prezentei ordonanţe de urgenţă în volumul şi structura bugetului de stat şi în volumul şi structura bugetului aprobat Ministerului Culturii pe anul 2016.

(3) Se autorizează Ministerul Culturii să detalieze modificările prevăzute la alin. (1) şi să introducă modificările corespunzătoare în anexele la bugetul propriu.

 

PRIM-MINISTRU

DACIAN JULIEN CIOLOŞ

Contrasemnează:

Ministrul culturii,

Vlad Tudor Alexandrescu

Ministrul finanţelor publice,

Anca Dana Dragu

 

 

Bucureşti, 30 martie 2016.

Nr. 10.

GUVERNUL ROMÂNIEI

HOTĂRÂRE

privind aprobarea Contractului de activitate al Companiei Naţionale de Căi Ferate „C.F.R.” - S.A. pentru perioada 2016-2020

 

În temeiul art. 108 din Constituţia României, republicată, şi al art. 39 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 12/1998 privind transportul pe căile ferate române şi reorganizarea Societăţii Naţionale a Căilor Ferate Române, republicată, cu modificările şi completările ulterioare,

 

Guvernul României adoptă prezenta hotărâre.

 

Art. 1. - Se aprobă Contractul de activitate al Companiei Naţionale de Căi Ferate „C.F.R.” - S.A. pentru perioada 2016- 2020 inclusiv, prevăzut în anexa*) care face parte integrantă din prezenta hotărâre.

Art. 2. - Ministerul Transporturilor şi Compania Naţională de Căi Ferate „C.F.R.” - S.A. vor actualiza anual, în condiţiile legii, contractul de activitate prevăzut la art. 1, după adoptarea legii bugetului de stat.

 

PRIM-MINISTRU

DACIAN JULIEN CIOLOŞ

Contrasemnează:

Ministrul transporturilor,

Dan Marian Costescu

Ministrul finanţelor publice,

Anca Dana Dragu

Ministrul fondurilor europene,

Carmen Aura Răducu

Ministrul comunicaţiilor şi pentru societatea informaţională,

Marius-Raul Bostan

 

Bucureşti, 30 martie 2016.

Nr. 232.


*) Anexa se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 258 bis, care se poate achiziţiona de la Centrul pentru relaţii cu publicul al Regiei Autonome „Monitorul Oficial”, Bucureşti, şos. Panduri nr. 1.

 

DECIZII ALE PRIM-MINISTRULUI

 

GUVERNUL ROMÂNIEI

 

PRIM-MINISTRUL

 

DECIZIE

pentru reluarea, la cerere, a activităţii doamnei Claudia Ioana Szabo în funcţia publică de inspector guvernamental în cadrul Secretariatului General al Guvernului

 

Având în vedere cererea doamnei Claudia Ioana Szabo, inspector guvernamental în cadrul Secretariatului General al Guvernului, înregistrată la Cabinetul prim-ministrului sub nr. 5/1.736 din 21 martie 2016,

în temeiul art. 19 din Legea nr. 90/2001 privind organizarea şi funcţionarea Guvernului României şi a ministerelor, cu modificările şi completările ulterioare, al art. 19 alin. (1) lit. b) şi al art. 96 alin. (1) din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici, republicată, cu modificările şi completările ulterioare,

 

prim-ministrul emite prezenta decizie.

 

Articol unic. - Începând cu data de 21 aprilie 2016, doamna Claudia Ioana Szabo îşi reia, la cerere, activitatea în funcţia publică de inspector guvernamental în cadrul Secretariatului General al Guvernului.

 

PRIM-MINISTRU

DACIAN JULIEN CIOLOŞ

Contrasemnează:

Secretarul general al Guvernului,

Sorin Sergiu Chelmu

 

Bucureşti, 6 aprilie 2016.

Nr. 125.

 

ACTE ALE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

 

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE şi JUSTIŢIE

COMPLETUL COMPETENT SĂ JUDECE RECURSUL ÎN INTERESUL LEGII

DECIZIA Nr. 1

din 15 februarie 2016

 

Dosar nr. 23/2015

 

Livia Doina Stanciu - preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, preşedintele completului

Mirela Sorina Popescu - preşedintele Secţiei penale Lavinia Curelea - preşedintele Secţiei I civile

Roxana Popa - preşedintele delegat al Secţiei a II-a civile

Ionel Barbă - preşedintele Secţiei de contencios administrativ şi fiscal

Valentin Horia Şelaru - judecător la Secţia penală Florentina Dragomir - judecător la Secţia penală

Mariana Ghena - judecător la Secţia penală

Geanina Cristina Arghir - judecător la Secţia penală

Rodica Aida Popa - judecător la Secţia penală

Luciana Mera - judecător la Secţia penală

Carmen Georgeta Negrilă - judecător la Secţia I civilă

Eugenia Puşcaşiu - judecător la Secţia I civilă

Petronela Cristina Văleanu - judecător la Secţia I civilă

Laura Mihaela Ivanovici - judecător la Secţia I civilă

Paula C. Pantea - judecător la Secţia I civilă

Viorica Cosma - judecător la Secţia I civilă

Marian Budă - judecător la Secţia a II-a civilă

Lucia Paulina Brehar - judecător la Secţia a II-a civilă

Mirela Poliţeanu - judecător la Secţia a II-a civilă

Cosmin Horia Mihăianu - judecător la Secţia a II-a civilă

Mărioara Isailă - judecător la Secţia a II-a civilă

Eugenia Voicheci - judecător la Secţia a II-a civilă

Dana Irina Vartires - judecător la Secţia de contencios administrativ şi fiscal

Liliana Vişan - judecător la Secţia de contencios administrativ şi fiscal

 

Completul competent să judece recursul în interesul legii ce formează obiectul Dosarului nr. 23/2015 este legal constituit conform dispoziţiilor art. 473 alin. (1) din Codul de procedură penală şi conform art. 272 alin. (2) lit. b) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu modificările şi completările ulterioare.

Şedinţa este prezidată de către preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, doamna judecător dr. Livia Doina Stanciu.

La şedinţa de judecată participă doamna Daniela Maftei, procuror în cadrul Biroului de reprezentare, Serviciul judiciar penal, Secţia Judiciară din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

La şedinţa de judecată participă domnul Florin Nicuşor Mihalache, magistrat-asistent în cadrul Secţiei penale, conform art. 273 din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu modificările şi completările ulterioare.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii a luat în examinare recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia judiciară - Serviciul judiciar penal prin Sesizarea nr. 9.366/1792/III-5 din 11 noiembrie 2015, vizând stabilirea calităţii procesuale a societăţii de asigurare în ipoteza asigurării obligatorii de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de autovehicule, prin prisma dispoziţiilor art. 86 din Codul de procedură penală, precum şi limitele răspunderii în procesul penal.

Reprezentantul procurorului general, doamna procuror Daniela Maftei, a precizat că recursul în interesul legii declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia judiciară - Serviciul judiciar penal, vizând stabilirea calităţii procesuale a societăţii de asigurare în ipoteza asigurării obligatorii de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de autovehicule, prin prisma dispoziţiilor art. 86 din Codul de procedură penală, precum şi limitele răspunderii în procesul penal, îndeplineşte condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 471 alin. (3) şi art. 472 din Codul de procedură penală şi a solicitat admiterea recursului în interesul legii şi pronunţarea unei decizii prin care să se asigure interpretarea şi aplicarea unitară a legii.

Punctul de vedere al procurorului generai al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este în sensul obligării societăţii de asigurare, singură, în limitele obligaţiei contractuale, la repararea prejudiciului cauzat prin implicarea în accident a vehiculului asigurat.

Preşedintele completului, doamna judecător dr. Livia Doina Stanciu, constatând că nu sunt întrebări de formulat din partea membrilor completului, a declarat dezbaterile închise, iar completul de judecată a rămas în pronunţare asupra recursului în interesul legii.

ÎNALTA CURTE,

deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele:

1. Problema de drept care a generat practica neunitară

Prin recursul în interesul legii formulat de către procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie s-a arătat că în practica judiciară naţională nu există un punct de vedere unitar cu privire la „stabilirea calităţii procesuale a societăţii de asigurare în ipoteza asigurării obligatorii de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de autovehicule, prin prisma dispoziţiilor art. 86 din Codul de procedură penală, precum şi limitele răspunderii în procesul penal”.

2. Examenul Jurisprudenţial

Prin recursul în interesul legii se arată că, în urma verificării jurisprudenţei la nivel naţional cu privire la stabilirea calităţii procesuale a societăţii de asigurare în ipoteza asigurării obligatorii de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de autovehicule, prin prisma dispoziţiilor art. 86 din Codul de procedură penală, precum şi limitele răspunderii în procesul penal, s-au evidenţiat mai multe orientări, conturând astfel caracterul neunitar al practicii judiciare sub acest aspect.

3. Soluţiile pronunţate de instanţele judecătoreşti

Într-o primă orientare, instanţele au apreciat că societatea de asigurare are consacrată expres calitatea de parte responsabilă civilmente, prin dispoziţiile art. 86 din Codul de procedură penală. S-a reţinut că intenţia legiuitorului a fost aceea de a include în cadrul acestei noţiuni şi acele persoane care, în temeiul unui contract, au obligaţia de a repara prejudiciul creat de inculpat prin săvârşirea infracţiunii, cum sunt societăţile de asigurare care, conform art. 49 din Legea nr. 136/1995, acordă despăgubiri în baza contractului de asigurare pentru prejudiciile de care asiguraţii răspund faţă de terţe persoane păgubite prin accidente de vehicule (anexa I nr. 1-37 la Sesizarea formulată de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia judiciară - Serviciul judiciar penal).

Prin urmare, întrucât prin noua reglementare s-a extins sfera răspunderii civile şi sub aspect contractual, s-a apreciat că Decizia nr. I/2005 pronunţată în interesul legii nu îşi mai produce efectele.

În cadrul acestei orientări au fost identificate două opinii jurisprudenţiale cu privire la limitele răspunderii societăţii de asigurare:

a) obligarea societăţii de asigurare singură, în limitele obligaţiei contractuale, la repararea prejudiciului cauzat prin implicarea în accidenta autovehiculului asigurat (anexa l nr. 1-16).

În motivarea acestei opinii s-a avut în vedere actuala reglementare a dispoziţiilor art. 54 alin. 1 şi art. 55 alin. 1 din Legea nr. 136/1995, prin care se stabileşte că persoana vătămată îşi poate formula pretenţiile numai împotriva asigurătorului de răspundere civilă, în limitele obligaţiei acestuia, angajarea răspunderii inculpatului în temeiul răspunderii civile delictuale fiind posibilă doar pentru pagubele neacoperite, în ipoteza în care prejudiciul depăşeşte întinderea răspunderii asigurătorului, determinată prin contractul de asigurare şi normele speciale aplicabile în materie;

b) obligarea societăţii de asigurare la plata despăgubirilor civile în solidar cu inculpatul (anexa I nr. 17-37).

Astfel, s-a argumentat că natura juridică a răspunderii asigurătorului, parte responsabilă civilmente, este aceea de a garanta victima.

În ceea ce priveşte recuperarea prejudiciului, obligaţia „în solidar” face ca atât asiguratul, cât şi asigurătorul să aibă aceeaşi îndatorire de a-l despăgubi pe cel prejudiciat, însă fiecare dintre aceştia răspunzând diferit, respectiv autor al faptei săvârşite şi garant al acestuia pentru activitatea desfăşurată.

Această concluzie reiese şi din interpretarea considerentelor Deciziei nr. i din 28 martie 2005, referitoare la coexistenţa răspunderii civile delictuale a celui care, prin fapta sa, a cauzat efectele păgubitoare, cu răspunderea contractuală a asigurătorului.

Într-o a două abordare, instanţele au considerat că societatea de asigurare participă în procesul penal în calitate de asigurător de răspundere civilă, rămânând valabile cele statuate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţiile Unite prin Decizia nr. I/2005 (anexa II nr. 38-76).

Adepţii acestei orientări au susţinut că asigurătorul va răspunde în cadrul procesului penal în virtutea contractului de asigurare, în timp ce inculpatul răspunde în calitate de autor al faptei ilicite, în temeiul principiilor răspunderii civile delictuale.

Rezolvarea acţiunii civile în cadrul procesului penal, atât faţă de inculpat, cât şi faţă de asigurător, este de natură a asigura soluţionarea tuturor raporturilor juridice rezultate din săvârşirea faptei care face obiectul cauzei, fiind justificată prin posibilitatea ca societatea de asigurare să aibă o calitate procesuală distinctă, respectiv aceea de asigurător, aşa cum s-a stabilit prin Decizia nr. I/2005, pronunţată în recurs în interesul legii.

În cadrul acestei orientări au fost identificate hotărâri în sensul:

a) obligării la plata despăgubirilor civile numai a asigurătorului în mod direct şi în limita obligaţiei sale contractuale (anexa II nr. 38-50);

Susţinătorii acestui punct de vedere au motivat că solidaritatea nu se prezumă, ci trebuie prevăzută expres, iar dispoziţiile Legii nr. 136/1995 reglementează preluarea integrală de către asigurător a riscului producerii evenimentului rutier până la concurenţa sumei maxime pentru care acesta răspunde;

b) obligării la plata despăgubirilor civile a inculpatului împreună cu asigurătorul (anexa II nr. 51-71).

Instanţele au precizat că dispoziţiile Legii nr. 136/1995 instituie doar o răspundere prioritară a asigurătorului, fără a elimina răspunderea civilă delictuală aplicabilă autorului faptei ilicite în temeiul legii generale, ce intervine în cazul în care asigurătorul nu îşi poate îndeplini obligaţia derivată din contractul de asigurare;

c) obligării la plata despăgubirilor civile a inculpatului în solidar cu asigurătorul (anexa II nr. 72-76).

Hotărârile judecătoreşti care reflectă această orientare nu cuprind o motivare sub acest aspect, în jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie au fost identificate mai multe hotărâri judecătoreşti care vizează problemele de drept supuse dezlegării prezentului recurs în interesul legii, respectiv calitatea procesuală a asigurătorului şi modalitatea în care răspunde, respectiv singur sau în solidar cu inculpatul. Dintre acestea se cuvin amintite cu titlu exemplificativ:

- Decizia nr. 3.405/2012 din 23 octombrie 2012, în care s-a decis în sensul obligării exclusive a asigurătorului de răspundere civilă la plata către părţile civile a daunelor materiale şi a daunelor morale;

- Decizia nr. 320/A/2014 din 13 octombrie 2014, în care s-a decis în sensul obligării inculpatului alături de asigurător;

- Decizia nr. 325/A/2014 din 30 octombrie 2014, în care s-a decis în sensul obligării exclusive a asigurătorului de răspundere civilă la plata către părţile civile a daunelor materiale şi a daunelor morale;

- Decizia nr. 388/2014 din 20 noiembrie 2014, prin care s-a menţinut soluţia de obligare a asigurătorului la plata către părţile civile de despăgubiri şi de daune morale.

În jurisprudenţa Curţii Constituţionale nu au fost identificate hotărâri care să analizeze din punctul de vedere al constituţionalităţii dispoziţiile referitoare la calitatea asigurătorului şi limitele răspunderii acestuia în procesul penal.

În jurisprudenţa Curţii Europene de Justiţie nu au fost identificate hotărâri prin care să se fi statuat asupra calităţii asigurătorului în procesul penal, însă sub aspectul armonizării legislaţiilor statelor membre în materia asigurării de răspundere civilă pentru daune produse prin accidente auto prezintă relevanţă hotărârea pronunţată în cauza C-556/13 de Camera a patra, în special considerentele în care s-au reţinut următoarele:

„Potrivit unei jurisprudenţe constante a Curţii, pentru interpretarea unei dispoziţii de drept al Uniunii trebuie să se ţină seama nu doar de termenii acesteia, ci şi de contextul său şi de obiectivele urmărite de reglementarea din care face parte (Hotărârea Csonka şi alţii, C-409/11, EU:C:2013:512, pct. 23, şi Hotărârea Vnuk, C-162/13, EU:C:2014:2146, pct. 42).

În această privinţă trebuie amintit că A treia directivă se înscrie în cadrul unui sistem instituit de Prima directivă şi care tinde la apropierea legislaţiilor statelor membre privind asigurarea auto obligatorie.

Prin intermediul acestui sistem, legiuitorul Uniunii Europene a impus tuturor statelor membre obligaţia de a asigura că, sub rezerva unor excepţii clar definite, toţi proprietarii şi deţinătorii de vehicule care provin în mod obişnuit de pe teritoriul lor încheie cu o companie de asigurări un contract care să garanteze, cel puţin în limitele definite de dreptul Uniunii, răspunderea lor civilă pentru pagubele produse de vehiculele menţionate (Hotărârea Csonka şi alţii, C-409/11, EU:C:2013:512, pct. 28).

În acest cadru, astfel cum reiese din cuprinsul celui de al doisprezecelea şi al celui de al treisprezecelea considerent ale acesteia, A treia directivă completează în mod uniform, printre altele, Prima directivă urmărind să consolideze nu numai protecţia victimelor unor accidente cauzate de circulaţia unui vehicul, ci şi pe cea a asiguraţilor, precum şi să faciliteze în şi mai mare măsură trecerea frontierelor interne din Uniune şi, în consecinţă, înfiinţarea şi funcţionarea pieţei interne, luând drept bază un înalt nivel de protecţie a consumatorului.

Potrivit celui de al şaptelea considerent al celei de A treia directive, în special în interesul asiguratului, statele membre sunt ţinute să adopte măsurile necesare pentru ca fiecare poliţă de asigurare să garanteze, în schimbul unei prime unice în fiecare stat membru, acoperirea impusă de lege sau acoperirea impusă de legislaţia statului membru în care se află de regulă vehiculul, în cazul în care aceasta din urmă este mai mare.

În plus, trebuie amintit că o operaţiune de asigurare se caracterizează, după cum se admite în general, prin faptul că asigurătorul se obligă, în schimbul plăţii prealabile a unei prime, să acorde asiguratului, în cazul în care se realizează riscul asigurat, prestaţia convenită cu ocazia încheierii contractului (Hotărârea CPP. C-349/96, EU:C: 1999:93, pct. 17, şi Hotărârea Skandia, C-240/99, EU:C:2001:140, pct. 37).

În raport cu un astfel de context şi cu astfel de obiective este necesar să se considere că dispoziţiile art. 2 din A treia directivă, referitoare la prima unică şi la întinderea teritorială a acoperirii asigurării, vizează nu numai raporturile dintre asigurător şi victimă, ci şi pe cele dintre asigurător şi asigurat. În special, aceste dispoziţii implică faptul că, în schimbul plăţii de către asigurat a primei unice, asigurătorul preia, în principiu, riscul despăgubirii victimelor unui eventual accident în care este implicat vehiculul asigurat, şi aceasta oricare ar fi statul membru al Uniunii pe teritoriul căruia este utilizat acest vehicul şi în care se produce respectivul accident.

În consecinţă, nu corespunde noţiunii de «primă unică», în sensul art. 2 din A treia directivă, o primă care variază în funcţie de faptul că vehiculul asigurat urmează să circule doar pe teritoriul statului membru pe care respectivul vehicul se află de regulă sau pe ansamblul teritoriului Uniunii. Astfel, o asemenea variaţie ar echivala, contrar celor prevăzute la articolul amintit, cu a condiţiona angajamentul asigurătorului privind preluarea riscului care rezultă din circulaţia vehiculului menţionat în afara statului membru în care acesta se află de regulă de plata unei prime suplimentare.

Totodată, prezintă relevanţă sub aspectul limitelor răspunderii şi hotărârile pronunţate de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în cauzele C-22/12 şi C-277/12, în Comunicatul de presă nr. 144/13 al Curţii precizându-se următoarele:

„Prima directivă a Uniunii (n.n. Directiva 72/166/CEE a Consiliului) în materie de asigurare auto obligatorie impune statelor membre ca vehiculele care provin în mod obişnuit de pe teritoriul lor să fie acoperite de o asigurare. Deşi statele membre sunt libere să stabilească daunele acoperite de această asigurare, precum şi termenii şi condiţiile sale, A două directivă (n.n. Directiva 84/5/CEE a Consiliului) adoptată în acest domeniu prevede că asigurarea trebuie să acopere în mod obligatoriu vătămările corporale pentru un cuantum minim de 1 milion de euro pe victimă sau de 5 milioane de euro pe eveniment asigurat, în acest din urmă caz indiferent de numărul victimelor. De asemenea, aceasta trebuie să acopere şi daunele materiale pentru un cuantum minim de un milion de euro pe eveniment asigurat, indiferent de numărul de victime.”

În legătură cu hotărârea pronunţată în cauza C-22/12 s-au mai precizat următoarele:

„În hotărârea pronunţată, Curtea aminteşte în primul rând că obligaţia de acoperire de asigurare în temeiul răspunderii civile pentru pagubele produse de autovehicule este distinctă de întinderea despăgubirii pentru aceste pagube în temeiul răspunderii civile a asiguratului. Într-adevăr, în timp ce prima este definită şi garantată de reglementarea Uniunii, cea de a două este reglementată, în esenţă, de dreptul naţional.

Astfel, statele membre rămân, în principiu, libere să determine, în cadrul regimurilor interne de răspundere civilă, daunele cauzate de autovehicule care trebuie reparate, întinderea despăgubirii pentru aceste daune şi persoanele care au dreptul la respectiva reparaţie. Cu toate acestea, Curtea subliniază că, dintr-o preocupare de a reduce deosebirile care ar subzista între legislaţiile statelor membre privind întinderea obligaţiei de asigurare, Uniunea a impus, în materia răspunderii civile, o acoperire obligatorie a pagubelor materiale şi a vătămărilor corporale, până la concurenţa unor sume determinate în A două directivă. Statele membre sunt, aşadar, ţinute să stabilească daunele acoperite, precum şi termenii şi condiţiile asigurării auto obligatorii, ţinând seama de normele dreptului Uniunii.

În continuare, Curtea precizează că vătămările corporale a căror acoperire este obligatorie în temeiul celei de A două directive cuprind orice prejudiciu care rezultă dintr-o atingere adusă integrităţii persoanei, inclusiv suferinţele, atât fizice, cât şi psihologice. Astfel, printre daunele care trebuie reparate în conformitate cu dreptul Uniunii figurează prejudiciile morale a căror reparare este prevăzută în temeiul răspunderii civile a asiguratului de dreptul naţional aplicabil litigiului.

În sfârşit, Curtea arată că protecţia Primei directive se extinde la orice persoană care are dreptul, în temeiul dreptului naţional al răspunderii civile, la repararea daunei cauzate de autovehicule. Întrucât, potrivit indicaţiilor instanţei slovace, dreptul cch. acordă doamnei Haasová şi fiicei sale dreptul la repararea prejudiciului moral suferit ca urmare a decesului soţului său şi, respectiv, al tatălui său, ele ar trebui aşadar să poată beneficia de protecţia acordată de această directivă.” Referitor la hotărârea pronunţată în cauza C-277/12, în comunicat se arată următoarele:

„La fel ca în hotărârea pronunţată astăzi în Cauza Haasová, Curtea arată că dacă dreptul naţional permite membrilor familiei victimei unui accident rutier să solicite o despăgubire pentru prejudiciul moral suferit, aceasta trebuie acoperită de asigurarea auto obligatorie. Or, întrucât, potrivit indicaţiilor instanţei naţionale, dreptul leton acordă domnului Drozdovs dreptul la repararea prejudiciului moral suferit ca urmare a decesului părinţilor săi, el ar trebui aşadar să poată beneficia de protecţia acordată de Prima directivă. Curtea constată de asemenea că, dacă un stat membru recunoaşte dreptul la o despăgubire pentru prejudiciul moral suferit, el nu poate să prevadă pentru această categorie specifică de daune, care ţine de vătămările corporale în sensul celei de A două directive, garanţii maxime inferioare garanţiilor minime stabilite de această directivă. Astfel, directiva nu prevede şi nici nu autorizează o altă diferenţiere între daunele acoperite decât cea stabilită între vătămările corporale şi pagubele materiale.”

În jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului nu au fost identificate hotărâri care să prezinte relevanţă cu privire la problemele ce formează obiectul prezentului recurs în interesul legii.

4. Opinia procurorului general

Prin modificările legislative din 1 februarie 2014, părţile procesului penal au fost stabilite prin dispoziţiile art. 32 alin. (2) din Codul de procedură penală, acestea fiind: inculpatul, partea civilă şi partea responsabilă civilmente.

Potrivit art. 86 din acelaşi cod, partea responsabilă civilmente este persoana (fizică sau juridică) care, potrivit legii civile, are obligaţia legală sau convenţională de a repara în întregime sau în parte, singură sau în solidar, prejudiciul cauzat prin infracţiune şi care este chemată să răspundă în proces.

Prin noua definiţie a părţii responsabile civilmente, intenţia legiuitorului a fost aceea „de â rezolva deplin şi complet conflictul de drept intervenit, atât sub aspectul laturii penale, cât şi sub cel al reparării pagubelor cauzate, prin infracţiune, în limitele impuse de desfăşurarea într-un termen rezonabil a procesului penal”, fiind „extinsă sfera persoanelor care fac parte din noţiunea de parte responsabilă civilmente prin includerea persoanelor care, potrivit legii civile, au obligaţia convenţională de a repara prejudiciul cauzat prin infracţiune”.

Alegând să arate expres că obligaţia de reparare a pagubei, care incumbă părţii responsabile civilmente, poate avea atât natură legală, cât şi convenţională, se poate conchide că legiuitorul a dorit să nu lase loc de interpretări în ipoteza unor raporturi juridice precum cele care se nasc între asigurătorul de răspundere civilă, asigurat şi persoana păgubită.

Conform art. 87 alin. (2) din Codul de procedură penală, drepturile părţii responsabile civilmente se exercită în limitele şi în scopul soluţionării acţiunii civile.

Potrivit dispoziţiilor prevăzute de art. 19 din Codul de procedura penală, care poartă denumirea marginală „Obiectul şi exercitarea acţiunii civile”, acţiunea civilă are ca obiect tragerea la răspundere civilă delictuală a persoanelor responsabile (inculpatul şi, după caz, partea responsabilă civilmente) potrivit legii civile pentru prejudiciul produs prin comiterea faptei care face obiectul acţiunii civile.

Aceste prevederi arată temeiul de fapt al acţiunii civile exercitate în procesul penal, şi anume împrejurarea că tragerea la răspundere civilă vizează un prejudiciu cauzat printr-o infracţiune, iar repararea acestuia se face potrivit dispoziţiilor legii civile, iar potrivit art. 25 alin. (1) din Codul de procedură penală instanţa se pronunţă prin aceeaşi hotărâre, atât asupra acţiunii penale, cât şi asupra acţiunii civile.

Exercitarea concomitentă a celor două acţiuni (penală şi civilă) implică o cauză unică, având ca obiect săvârşirea aceleiaşi fapte. Din punct de vedere penal, fapta constituie infracţiune, iar din punct de vedere civil aceeaşi faptă constituie un delict civil cauzator de prejudicii.

În analiza faptei ca delict civil cauzator de prejudicii sunt avute în vedere condiţiile legii civile substanţiale, nu cele ale legii penale materiale.

Spre deosebire de prevederile anterioare cuprinse în art. 998-1003 din Codul civil de la 1864, care vizau doar ipotezele răspunderii delictuale, actualul Cod civil reglementează distinct repararea prejudiciului în cazul răspunderii delictuale, căreia i-a fost rezervată secţiunea a 6-a din cap. IV - Răspunderea civilă din titlul II al cărţii a V-a, intitulată „Repararea prejudiciului în cazul răspunderii delictuale”.

În doctrină se precizează că în domeniul dreptului civil reparaţia nu reprezintă neapărat „o sancţiune” îndreptată împotriva persoanei responsabile, ci un mijloc juridic prin care victima poate pretinde repunerea sa în situaţia anterioară comiterii faptei dăunătoare.

În procesul penal, poziţia societăţii de asigurare se întemeiază pe relaţia contractuală dintre aceasta şi persoana vinovată de producerea accidentului, persoană în a cărei proprietate se află vehiculul asigurat, raport ce dă naştere, în condiţiile producerii riscului asigurat, unor drepturi în beneficiul unor terţe persoane, respectiv persoanele prejudiciate prin fapta celui asigurat.

Împrejurarea că răspunderea părţii responsabile civilmente poate fi de natură convenţională implică faptul ca între inculpat şi partea responsabilă civilmente să se fi încheiat un contract prin care acesta din urmă să fi preluat răspunderea civilă pentru prejudicii produse prin infracţiuni comise de inculpat.

Specificul acestor raporturi juridice este generat de împrejurarea că producerea riscului asigurat echivalează cu constatarea şi existenţa unei fapte ilicite cauzatoare de prejudicii, care declanşează răspunderea civilă delictuală a autorului faptei.

Astfel, răspunderea asigurătorului faţă de persoana prejudiciată, în materia asigurării de răspundere civilă auto, este o răspundere contractuală, asumată prin contractul de asigurare, directă, asigurătorul răspunzând pentru fapta sa de a-şi asuma conduita asiguratului. Aşadar, temeiul răspunderii asigurătorului este convenţional, iar cel al răspunderii asiguratului este delictual.

Ca atare, terţul păgubit poate invoca răspunderea contractuală direct în faţa instanţei penale şi nu pe calea unei acţiuni civile separate, ulterioară procesului penal, în faţa instanţei civile.

Pe de altă parte, din coroborarea dispoziţiilor prevăzute de art. 19, art. 20, art. 25 alin. (1) şi art. 397 alin. (1) din Codul de procedură penală rezultă intenţia legiuitorului ca instanţa penală să soluţioneze deopotrivă, în cadrul procesului penal, ambele acţiuni, penală şi civilă.

A obliga persoana vătămată să invoce răspunderea contractuală numai în faţa instanţei civile, pe motiv că norma procesual penală nu conferă în mod expres calitate procesuală societăţii de asigurare în cadrul procesului penal şi nu se regăseşte printre ipotezele de răspundere delictuală prevăzute de art. 1.372-1.374 din Codul civil, presupune o încălcare a dreptului acesteia de a se constitui parte civilă în procesul penal, consacrat de art. 20 alin. (1) şi art. 84 alin (1) din Codul de procedură penală.

Această limitare constituie o inechitate şi faţă de inculpat, care, prin excluderea posibilităţii de opţiune a persoanei vătămate pentru răspunderea contractuală, va răspunde delictual pentru fapta ilicită proprie, cu toate că riscul comiterii unei infracţiuni din culpă a fost preluat, prin contractul de asigurare preexistent, de societatea de asigurare.

În sprijinul argumentaţiei au fost apreciate ca relevante şi dispoziţiile art. 1 alin. (2) din Norma Autorităţii de Supraveghere Financiară nr. 23/2014 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, intrată în vigoare din 1 ianuarie 2015, care prevăd următoarele: „contractul de asigurare obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule acoperă răspunderea civilă delictuală a proprietarului sau a utilizatorului unui vehicul pentru prejudiciile produse unei terţe părţi prin intermediul vehiculului”.

De asemenea, potrivit art. 26 alin. (1) din cuprinsul aceluiaşi act normativ, „asigurătorul RCA are obligaţia de a despăgubi partea prejudiciată pentru prejudiciile suferite în urma accidentului produs prin intermediul vehiculului asigurat, potrivit pretenţiilor formulate în cererea de despăgubire, dovedite prin orice mijloc de probă”.

Totodată, în fraza a două a articolului se precizează situaţiile în care se acordă despăgubiri, sub condiţia să nu se depăşească limitele de despăgubire prevăzute de contractul de asigurare R.C.A.

Din interpretarea acestor dispoziţii rezultă că recuperarea pagubei nu se va realiza printr-un proces subsecvent celui în care s-a stabilit vinovăţia persoanei responsabile şi cuantumul prejudiciului, răspunderea civilă delictuală a asiguratului putând fi angajată numai dacă nivelul despăgubirilor stabilite de instanţă excede faţă de limita maximă a despăgubirilor de asigurare. În această din urmă situaţie, răspunderea contractuală va coexista cu răspunderea civilă delictuală.

Prevederile sus-menţionate se coroborează cu dispoziţiile art. 49 şi art. 50 din Legea nr. 136/1995, potrivit cărora asigurătorul este obligat, în temeiul contractului de asigurare încheiat cu inculpatul, în mod neechivoc, să plătească o despăgubire pentru prejudiciul pentru care asiguratul răspunde în baza legii faţă de terţe persoane păgubite.

În concluzie, dispoziţiile legale invocate reglementează ipoteza unei subrogări legale obligatorii a asigurătorului în locul inculpatului, în cazul acţiunilor civile promovate în procesul penal de persoanele care solicită repararea prejudiciului cauzat prin fapta inculpatului.

De altfel, se arată în cuprinsul recursului, în sensul recunoaşterii calităţii de parte responsabilă civilmente a asigurătorului în procesul penal, s-a pronunţat şi doctrina.

Spre deosebire de legislaţia anterioară, care consacra ca regulă generală răspunderea solidară a părţii responsabile civilmente cu inculpatul pentru întreaga pagubă, modificarea art. 86 din Codul de procedură penală relevă faptul că partea responsabilă civilmente poate răspunde şi singură pe latura civilă a procesului penal.

Dispoziţiile civile care prevăd răspunderea solidară, art. 1.382 din Codul civil, potrivit cărora „cei care răspund pentru o faptă prejudiciabilă sunt ţinuţi solidar la reparaţie faţă de cel prejudiciat”, se referă, în opinia doctrinei, la situaţia în care prejudiciul suferit de victimă are o pluralitate de cauze, respectiv comiterea a mai multor fapte ilicite de către autori, complici, tăinuitori prin care victima a fost prejudiciată.

Or, societatea de asigurare nu a participat nici direct, nici indirect la producerea accidentului auto imputabil inculpatului, acesta din urmă fiind singurul autor al faptei. Societatea de asigurare şi-a asumat conduita acestuia, obligându-se la plata despăgubirilor.

Asigurătorul, atunci când acoperă prejudiciul suferit de terţul victimă a accidentului, nu face o plată pentru inculpat şi nici alături de acesta, ci îşi îndeplineşte obligaţia asumată prin contractul de asigurare.

De altfel, Curtea Constituţională, în jurisprudenţa sa constantă, a susţinut că „asigurătorul nu este doar un simplu garant, ci adevăratul debitor al despăgubirii care se cuvine terţului prejudiciat, deoarece el nu doar avansează, ci suportă, efectiv şi definitiv, prejudiciul cauzat prin culpa asiguratului său”.

Totodată, dispoziţiile exprese din legislaţia asigurărilor nu caracterizează răspunderea asigurătorului de răspundere civilă şi a asiguratului ca fiind solidară.

Prin urmare, modificarea legislativă relevată de art. 86 din Codul de procedură penală rezolvă situaţia juridică creată prin încheierea contractului de asigurare obligatorie de către inculpat, consacrând expres răspunderea civilă contractuală a părţii responsabile civilmente, care, potrivit noilor dispoziţii, poate acoperi singură prejudiciul creat de inculpatul vinovat de săvârşirea faptei.

Conţinutul nou al dispoziţiei legale invocate este menit să rezolve diferendele jurisprudenţiale existente în această materie sub imperiul legii anterioare, perpetuate inclusiv după pronunţarea Deciziei date în recursul în interesul legii nr. I/2005 de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţiile Unite.

În concluzie, procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a considerat că persoana vătămată îşi poate formula pretenţiile numai împotriva asigurătorului de răspundere civilă, în limitele obligaţiei acestuia, angajarea răspunderii inculpatului în temeiul răspunderii civile delictuale fiind posibilă doar pentru pagubele neacoperite, în ipoteza în care prejudiciul depăşeşte întinderea răspunderii asigurătorului, determinată prin contractul de asigurare şi normele speciale aplicabile în materie.

5. Raportul asupra recursului în interesul legii

Judecătorii-raportori, prin raportul întocmit în cauză, au apreciat că recursul în interesul legii este admisibil.

În plus, judecătorii-raportori au subliniat şi faptul că, deşi recursul în interesul legii vizează expres doar problemele calităţii procesuale a asigurătorului de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de autovehicule în procesul penal şi ale limitelor răspunderii acestui asigurător, din dezvoltarea argumentelor pe care cererea de recurs se întemeiază, precum şi din observarea propunerilor de soluţie formulate se impune concluzia că recursul în interesul legii vizează şi tipul de răspundere ce îi incumbă asigurătorului, respectiv dacă acesta are a răspunde singur sau în solidar cu inculpatul pentru prejudiciile produse prin accidente de circulaţie.

Rezumând problema de drept care a primit soluţii diferite de la instanţele judecătoreşti, prin hotărâri judecătoreşti definitive, judecătorii-raportori au apreciat că, în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 86 din Codul de procedură penală, în cazul asigurării obligatorii de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, societatea de asigurare are calitate de parte responsabilă civilmente şi are obligaţia de a repara singură prejudiciul cauzat prin infracţiune, în limitele stabilite în contractul de asigurare şi prin dispoziţiile legale privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă.

6. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, examinând sesizarea cu recurs în interesul legii, raportul întocmit de judecătorii-raportori şi dispoziţiile legale ce se solicită a fi interpretate în mod unitar, reţine următoarele:

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost legal sesizata, fiind îndeplinite cerinţele impuse de dispoziţiile art. 471 alin. (1) şi (3) şi ale art. 472 din Codul de procedură penală, referitoare la titularul sesizării şi la depunerea hotărârilor definitive ce atestă existenţa unei jurisprudenţe neunitare relativ la problema de drept ce se cere a fi interpretată.

Practica neunitară ce formează obiectul recursului în interesul legii a fost generată de interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 86 din Codul de procedură penală cu privire la calitatea procesuală a societăţii de asigurare în ipoteza asigurării obligatorii de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule şi limitele răspunderii acesteia.

Cadrul legal

Următoarele dispoziţii legale au fost apreciate ca având incidenţă în soluţionarea prezentului recurs în interesul legii:

Legea nr. 136/1995

Art. 3. - „în asigurarea obligatorie raporturile dintre asigurat şi asigurător, drepturile şi obligaţiile fiecărei părţi sunt stabilite prin lege.”

Art. 48 alin. (1) - „Persoanele fizice sau juridice care au în proprietate vehicule supuse înmatriculării/înregistrării în România, precum şi tramvaie au obligaţia să se asigure pentru cazurile de răspundere civilă ca urmare a pagubelor produse prin accidente de vehicule în limitele teritoriale de acoperire şi să menţină valabilitatea contractului de asigurare prin plata primelor de asigurare, precum şi să aplice pe parbrizul vehiculului sau în alt loc vizibil din exterior vigneta.”

Art. 49. - „Asigurătorul acordă despăgubiri, în baza contractului de asigurare, pentru prejudiciile de care asiguraţii răspund faţă de terţe persoane păgubite prin accidente de vehicule, precum şi tramvaie şi pentru cheltuielile făcute de asiguraţi în procesul civil, în conformitate cu:

a) legislaţia în vigoare din statul pe teritoriul căruia s-a produs accidentul de vehicul şi cu cel mai mare nivel de despăgubire dintre cel prevăzut în legislaţia respectivă şi cel prevăzut în contractul de asigurare;

b) legislaţia românească în vigoare, în cazul în care persoanele păgubite sunt cetăţeni ai statelor membre ale Uniunii Europene, în timpul unei călătorii ce leagă direct două teritorii în care este valabil tratatul de instituire a Comunităţii Economice Europene, dacă nu există birou naţional pe teritoriul traversat în care s-a produs accidentul.”

Art. 50. - „Despăgubirile se acordă pentru sumele pe care asiguratul este obligat să le plătească cu titlu de dezdăunare şi cheltuieli de judecată persoanelor păgubite prin vătămare corporală sau deces, precum şi prin avarierea ori distrugerea de bunuri.

În caz de vătămare corporală sau deces, despăgubirile se acordă atât pentru persoanele aflate în afara vehiculului care a produs accidentul, cât şi pentru persoanele aflate în acel vehicul, cu excepţia conducătorului vehiculului respectiv.

Se acordă despăgubiri şi în cazul în care persoanele care formulează pretenţii de despăgubiri sunt soţul (soţia) sau persoane care se află în întreţinerea proprietarului ori conducătorului vehiculului asigurat, răspunzător de producerea accidentului, (n.n. Această prevedere legală a format obiectul unui recurs în interesul legii, soluţionat prin Decizia nr. 23 din 26 octombrie 2015, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 71 din 1 februarie 2016.)

Pentru avarierea sau distrugerea bunurilor, despăgubirile se acordă pentru bunurile aflate în afara vehiculului care a produs accidentul, iar pentru bunurile aflate în acel vehicul, numai dacă acestea nu erau transportate în baza unui raport contractual existent cu proprietarul sau cu utilizatorul vehiculului respectiv, precum şi dacă nu aparţineau proprietarului, utilizatorului ori conducătorului vehiculului răspunzător de producerea accidentului.”

Art. 51. - „Despăgubirile, astfel cum sunt prevăzute la art. 49 şi 50, se acordă şi în cazul în care cel care conducea vehiculul, răspunzător de producerea accidentului, este o altă persoană decât asiguratul.

Despăgubirile se plătesc şi atunci când persoanele păgubite nu au domiciliul, reşedinţa sau sediul în România.

În caz de vătămare corporală sau deces al unei persoane ori de avariere sau distrugere de bunuri, se acordă despăgubiri dacă vehiculul care a produs accidentul este identificat şi asigurat, chiar dacă autorul accidentului a rămas neidentificat.”

Art. 52. - „în cazul în care, pentru acelaşi proprietar de vehicul, la data producerii accidentului, existau mai multe asigurări valabile, despăgubirea se suportă în părţi egale de către toţi asigurătorii. Despăgubirea se va plăti integral de către asigurătorul la care s-a adresat persoana păgubită, urmând ca ulterior asigurătorul în cauză să se îndrepte împotriva celorlalţi asigurători pentru recuperarea părţii de despăgubire, plătită în numele acestora.

Asiguratul are obligaţia de a informa asigurătorul despre încheierea unor astfel de asigurări cu alţi asigurători.”

Art. 53. - „Prin norme adoptate de Autoritatea de Supraveghere Financiară conform legii se stabilesc: aplicarea asigurării obligatorii de răspundere civilă auto, limitele teritoriale de acoperire, nivelul despăgubirilor, condiţiile de plată, durata asigurării, facilităţile şi penalizările aplicabile asiguraţilor, criteriile şi condiţiile pentru acordarea sau retragerea autorizaţiei, persoanele care au obligaţia să încheie contracte de asigurare, modalitatea de gestionare a cazurilor de refuz al asigurătorului de a încheia asigurarea obligatorie de răspundere civilă auto, dacă este cazul, precum şi alte informaţii referitoare la acest tip de asigurare.”

Art. 54. - „Despăgubirea se stabileşte şi se efectuează conform art. 43 şi 49, iar în cazul stabilirii despăgubirii prin hotărâre judecătorească, drepturile persoanelor păgubite prin accidente produse de vehicule aflate în proprietatea persoanelor asigurate în România se exercită împotriva asigurătorului de răspundere civilă, în limitele obligaţiei acestuia, stabilită în prezentul capitol, cu citarea obligatorie a persoanei/persoanelor răspunzătoare de producerea accidentului în calitate de intervenienţi forţaţi.

Drepturile persoanelor păgubite prin accidente produse pe teritoriul României de vehicule aflate în proprietatea persoanelor asigurate în străinătate se exercită împotriva asigurătorului prin reprezentanţele de despăgubiri sau prin Biroul Asigurătorilor de Autovehicule din România, după caz, dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute la art. 48 alin. (2).”

Art. 55 alin. 1. - „Despăgubirile se plătesc de către asigurător persoanelor fizice sau juridice păgubite.”

Norma A.S.F. nr. 23/2014 (modificată prin Norma A.S.F. nr. 2/2015 şi prin Norma A.S.F. nr. 21/2015)

Art. 1. - „(1) în conformitate cu prevederile art. 49 din Legea nr. 136/1995 privind asigurările şi reasigurările în România, cu modificările şi completările ulterioare, asigurătorii care practică asigurarea obligatorie de răspundere civilă a vehiculelor pe teritoriul României acordă despăgubiri pentru prejudiciile produse prin accidente de vehicule, de care asiguraţii răspund delictual faţă de terţe persoane. Nu intră sub incidenţa asigurării răspunderea decurgând din executarea unui contract de transport de bunuri efectuat cu titlu oneros.

(2) Contractul de asigurare obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule acoperă răspunderea civilă delictuală a proprietarului sau a utilizatorului unui vehicul pentru prejudiciile produse unei terţe părţi prin intermediul vehiculului.

(3) Condiţiile contractuale pentru asigurarea obligatorie RCA sunt reglementate de prevederile Legii nr. 136/1995, cu modificările şi completările ulterioare, şi de prezenta normă.”

Art. 16 alin. (1) şi (2) - „(1) La încheierea asigurării obligatorii RCA, asigurătorul este obligat să emită asiguratului poliţa de asigurare obligatorie de răspundere civilă a vehiculelor, denumită în continuare poliţă de asigurare RCA, împreună cu vinieta şi documentul internaţional de asigurare.

(2) în baza unui act adiţional, contractul de asigurare RCA poate cuprinde clauze suplimentare, în condiţiile în care acestea nu reduc sau nu restricţionează drepturile unei părţi prejudiciate ce decurg din asigurarea obligatorie RCA ori nu contravin prevederilor legale.”

Art. 24.-„(1) Asigurătorii RCA au obligaţia de a stabili limite de despăgubire, care nu pot fi mai mici decât limitele de despăgubire stabilite de către Autoritatea de Supraveghere Financiară.

(2) Limitele de despăgubire stabilite de către Autoritatea de Supraveghere Financiară sunt:

a) pentru pagubele materiale produse în unul şi acelaşi accident, indiferent de numărul persoanelor păgubite, limita de despăgubire se stabileşte, pentru accidente produse începând cu anul 2012, la un nivel de 1.000.000 euro, echivalent în lei la cursul de schimb al pieţei valutare la data producerii accidentului, comunicat de Banca Naţională a României;

b) pentru vătămări corporale şi decese, inclusiv pentru prejudicii fără caracter patrimonial produse în unul şi acelaşi accident, indiferent de numărul persoanelor păgubite, limita de despăgubire se stabileşte, pentru accidente produse începând cu anul 2012, la un nivel de 5.000.000 euro, echivalent în lei la cursul de schimb al pieţei valutare la data producerii accidentului, comunicat de Banca Naţională a României.

(3) Limitele de despăgubire vor fi revizuite din 5 în 5 ani, în funcţie de evoluţia indicelui european al preţurilor de consum (IEPC) stabilit în conformitate cu Regulamentul (CE) nr. 2.494/95 al Consiliului din 23 octombrie 1995 privind indicii armonizaţi ai preţurilor de consum.”

Art. 25. - „în cazul în care în unul şi acelaşi eveniment au fost prejudiciate mai multe persoane şi valoarea totală a prejudiciilor depăşeşte limitele de despăgubire specificate în poliţa RCA, despăgubirea va fi stabilită în funcţie de cota-parte din valoarea prejudiciului ce revine fiecărei persoane îndreptăţite la despăgubire pentru prejudiciile suferite în acelaşi accident.”

Art. 26 alin. (1) - „Asigurătorul RCA are obligaţia de a despăgubi partea prejudiciată pentru prejudiciile suferite în urma accidentului produs prin intermediul vehiculului asigurat, potrivit pretenţiilor formulate în cererea de despăgubire, dovedite prin orice mijloc de probă. Fără a se depăşi limitele de despăgubire prevăzute în contractul de asigurare RCA, în condiţiile în care evenimentul asigurat s-a produs în perioada de valabilitate a poliţei de asigurare RCA, se acordă despăgubiri în formă bănească pentru:

a) vătămări corporale sau deces, inclusiv pentru prejudicii fără caracter patrimonial;

b) pagube materiale;

c) pagube reprezentând consecinţa lipsei de folosinţă a vehiculului avariat;

d) cheltuieli de judecată efectuate de către persoana păgubită.”

Art. 44. - „Despăgubirile se stabilesc în conformitate cu art. 54 din Legea nr. 136/1995, cu modificările şi completările ulterioare, în baza poliţei RCA, cu respectarea prevederilor legale în vigoare, pe baza elementelor cuprinse în formularul «Constatare amiabilă de accident» ori pe baza actelor eliberate de persoanele care au competenţe să constate accidentele de vehicule, pe baza înştiinţării sau a procesului-verbal de constatare a pagubelor întocmit de asigurător, precum şi a oricăror mijloace de probă, ori prin hotărâre judecătorească.”

Art. 45. - „Stabilirea despăgubirilor se poate face în cazurile în care, din documentele existente în dosarul de daună - constatare amiabilă de accident, acte eliberate de persoanele care au competenţe să constate accidentele de vehicule, înştiinţare, procesul-verbal de constatare a pagubelor întocmit de asigurător sau alte mijloace de probă -, rezultă răspunderea civilă a proprietarului sau a conducătorului vehiculului asigurat în producerea pagubei, iar persoana păgubită face dovada prejudiciului suferit.”

Art. 46. - „Despăgubirile se stabilesc prin hotărâre judecătorească, în cazul în care:

1. se formulează pretenţii de despăgubiri pentru lipsa de folosinţă a bunului avariat ori distrus, pentru partea respectivă de despăgubire, cu excepţia lipsei de folosinţă a mijloacelor de transport cu care persoana păgubită îşi realizează obiectul de activitate şi pentru care deţine licenţa şi autorizare în acest sens, dar numai pentru timpul normat necesar efectuării reparaţiei pagubelor produse la mijloacele de transport. Partea de despăgubire aferenta lipsei de folosinţă se determină luându-se în calcul tarifele pentru transporturi de mărfuri sau de persoane, practicate de păgubit la data producerii pagubei. Sarcina probei aparţine păgubitului şi se face cu înscrisuri doveditoare;

2. se formulează pretenţii de despăgubiri pentru hârtii de valoare, acte, manuscrise, bijuterii, pietre preţioase, obiecte de artă, obiecte din platină, aur sau argint, mărci poştale, timbre, precum şi pentru dispariţia sau distrugerea banilor;

3. nu se pot trage concluzii cu privire la persoana răspunzătoare de producerea prejudiciului, la cauzele şi împrejurările producerii accidentului, precum şi la cuantumul prejudiciilor produse.”

Art. 47. - „în cazul în care accidentul de vehicul face obiectul unui proces-penal, despăgubirile se stabilesc pe cale amiabilă, dacă:

1. potrivit legii, acţiunea penală a fost stinsă sau poate fi stinsă prin împăcarea părţilor;

2. deşi hotărârea instanţei penale a rămas definitivă şi irevocabilă, stabilirea despăgubirilor civile ar urma să se facă ulterior;

3. deşi acţiunea penală nu poate fi stinsă prin împăcarea părţilor:

â) s-a dat rechizitoriu de trimitere în judecată şi persoana păgubită îşi ia un angajament scris prin care se obligă să restituie de îndată, parţial sau total, despăgubirea primită, în funcţie de hotărârea instanţei penale în ceea ce priveşte fapta, făptuitorul şi vinovăţia; sau,

b) din actele încheiate de autorităţile publice rezultă atât răspunderea civilă a acestora, prejudiciile cauzate, cât şi vinovăţia penală a conducătorului auto care urmează să fie trimis în judecată după finalizarea cercetărilor aflate în curs şi persoana păgubită îşi ia un angajament scris prin care se obligă să restituie de îndată, parţial sau total, despăgubirea primită, în funcţie de hotărârea instanţei penale în ceea ce priveşte fapta, făptuitorul şi vinovăţia.”

Art. 48. - „La stabilirea despăgubirii, în cazul avarierii sau al distrugerii bunurilor, se iau ca bază de calcul pretenţiile formulate de persoanele păgubite, ţinându-se cont de prevederile legale privind acoperirea cuantumului pagubelor aduse bunurilor, fără a se depăşi valoarea acestora din momentul producerii accidentului şi nici limitele de despăgubire stabilite prin poliţa de asigurare RCA.”

Art. 49. - „în cazul în care cuantumul despăgubirilor în acelaşi accident de vehicul depăşeşte, la data producerii accidentului, limita de despăgubire stabilită prin poliţa de asigurare RCA, exclusiv cheltuielile făcute în procesul civil, indiferent de numărul persoanelor păgubite şi de numărul persoanelor răspunzătoare de producerea pagubei, despăgubirile se acordă, în limita acestei sume, fiecărei persoane păgubite, proporţional cu raportul dintre limita de despăgubire prevăzută în poliţa de asigurare şi totalul cuantumului despăgubirilor.”

Codul de procedură penală

Art. 19 alin. (5). - „Repararea prejudiciului material şi moral se face potrivit dispoziţiilor legii civile.

Art. 32 alin. (2). - „Părţile din procesul penal sunt inculpatul, partea civilă şi partea responsabilă civilmente.”

Art. 84 alin. (1). - „Persoana vătămată care exercită acţiunea civilă în cadrul procesului penal este parte în procesul penal şi se numeşte parte civilă.”

Art. 86. - „Persoana care, potrivit legii civile, are obligaţia legală sau convenţională de a repara în întregime sau în parte, singură sau în solidar, prejudiciul cauzat prin infracţiune şi care este chemată să răspundă în proces este parte în procesul penal şi se numeşte parte responsabilă civilmente.”

Art. 87. -„(1) în cursul procesului penal, partea responsabilă civilmente are drepturile prevăzute la art. 81.

(2) Drepturile părţii responsabile civilmente se exercită în limitele şi în scopul soluţionării acţiunii civile.”

Legea nr. 287/2009 privind Codul civil

Art. 1.349 - Răspunderea delictuală - „(1) Orice persoană are îndatorirea să respecte regulile de conduită pe care legea sau obiceiul locului le impune şi să nu aducă atingere, prin acţiunile ori inacţiunile sale, drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane.

(2) Cel care, având discernământ, încalcă această îndatorire răspunde de toate prejudiciile cauzate, fiind obligat să le repare integral.

(3) în cazurile anume prevăzute de lege, o persoană este obligată să repare prejudiciul cauzat de fapta altuia, de lucrurile ori animalele aflate sub paza sa, precum şi de ruina edificiului.

(4) Răspunderea pentru prejudiciile cauzate de produsele cu defecte se stabileşte prin lege specială.”

Art. 1.350 - Răspunderea contractuală - „(1) Orice persoană trebuie să îşi execute obligaţiile pe care le-a contractat.

(2) Atunci când, fără justificare, nu îşi îndeplineşte această îndatorire, ea este răspunzătoare de prejudiciul cauzat celeilalte părţi şi este obligată să repare acest prejudiciu, în condiţiile legii.

(3) Dacă prin lege nu se prevede altfel, niciuna dintre părţi nu poate înlătura aplicarea regulilor răspunderii contractuale pentru a opta în favoarea altor reguli care i-ar fi mai favorabile.”

Art. 1.357 - Condiţiile răspunderii civile - „(1) Cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârşită cu vinovăţie, este obligat să îl repare.

(2) Autorul prejudiciului răspunde pentru cea mai uşoară culpă.”

Răspunderea pentru fapta altuia

Art. 1.372 - Răspunderea pentru fapta minorului sau a celui pus sub interdicţie

„(1) Cel care în temeiul legii, al unui contract ori al unei hotărâri judecătoreşti este obligat să supravegheze un minor sau o persoană pusă sub interdicţie răspunde de prejudiciul cauzat altuia de către aceste din urme persoane.

(2) Răspunderea subzistă chiar în cazul când făptuitorul fiind lipsit de discernământ, nu răspunde pentru fapta proprie.

(3) Cel obligat la supraveghere este exonerat de răspundere numai dacă dovedeşte că nu a putut împiedica fapta prejudiciabilă. În cazul părinţilor sau, după caz, al tutorilor, dovada se consideră a fi făcută numai dacă ei probează că fapta copilului constituie urmarea unei alte cauze decât modul în care şi-au îndeplinit îndatoririle decurgând din exerciţiul autorităţii părinteşti.”

Art. 1.373 - Răspunderea comitenţilor pentru prepuşi - „(1) Comitentul este obligat să repare prejudiciul cauzat de prepuşii săi ori de câte ori fapta săvârşită de aceştia are legătură cu atribuţiile sau cu scopul funcţiilor încredinţate.

(2) Este comitent cel care, în virtutea unui contract sau în temeiul legii, exercită direcţia, supravegherea şi controlul asupra celui care îndeplineşte anumite funcţii sau însărcinări în interesul său ori al altuia.

(3) Comitentul nu răspunde dacă dovedeşte că victima cunoştea sau, după împrejurări, putea să cunoască, la data săvârşirii faptei prejudiciabile, că prepusul a acţionat fără nicio legătură cu atribuţiile sau cu scopul funcţiilor încredinţate.”

Art. 1.374 - Corelaţia formelor de răspundere pentru fapta altei persoane

„(1) Părinţii nu răspund dacă fac dovada că sunt îndeplinite cerinţele răspunderii persoanei care avea obligaţia de supraveghere a minorului.

(2) Nicio altă persoană, în afara comitentului, nu răspunde pentru fapta prejudiciabilă săvârşită de minorul care avea calitatea de prepus. Cu toate acestea, în cazul în care comitentul este părintele minorului care a săvârşit fapta ilicită, victima are dreptul de a opta asupra temeiului răspunderii.”

Art. 1.376 - Răspunderea pentru prejudiciile cauzate de lucruri

„(1) Oricine este obligat să repare, independent de orice culpă, prejudiciul cauzat de lucrul aflat sub paza sa.

(2) Dispoziţiile alin. (1) sunt aplicabile şi în cazul coliziunii unor vehicule sau în alte cazuri similare. Cu toate acestea, în astfel de cazuri, sarcina reparării tuturor prejudiciilor va reveni numai celui a cărui faptă culpabilă întruneşte, faţă de ceilalţi, condiţiile forţei majore.”

Art. 1.377 - Noţiunea de pază

„În înţelesul dispoziţiilor art. 1.375 şi 1.376, are paza animalului sau a lucrului proprietarul ori cel care, în temeiul unei dispoziţii legale sau al unui contract ori chiar numai în fapt, exercită în mod independent controlul şi supravegherea asupra animalului sau a lucrului şi se serveşte de acesta în interes propriu.”

Art. 1.382 - Răspunderea solidară

„Cei care răspund pentru o faptă prejudiciabilă sunt ţinuţi solidar la reparaţie faţă de cel prejudiciat.”

Directiva 2009/103/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 16 septembrie 2009 privind asigurarea de răspundere civilă auto şi controlul obligaţiei de asigurare a acestei răspunderi, directivă prin care s-au abrogat următoarele directive de armonizare a legislaţiilor statelor membre referitoare la asigurarea de răspundere civilă auto: Directiva 72/166/EE a Consiliului din 24 aprilie 1972 privind apropierea legislaţiilor statelor membre cu privire la asigurarea de răspundere civilă auto şi introducerea obligaţiei de asigurare a acestei răspunderi; a treia Directivă (90/166 CEE) a Consiliului privind armonizarea legislaţiilor statelor membre referitoare la asigurarea de răspundere civilă rezultată din circulaţia autovehiculelor; Directiva 2000/26/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 16 mai 2000 privind apropierea legislaţiilor statelor membre referitoare la asigurarea de răspundere civilă auto şi de modificare a directivelor 73/239/CEE şi 88/357/CEE ale Consiliului; Directiva 2005/14/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 11 mai 2005 de modificare a directivelor 72/166/CEE, 84/5/CEE, 88/357/CEE şi 90/232/CEE şi a Directivei 2000/26/CE a Parlamentului European şi a Consiliului privind asigurarea de răspundere civilă auto

Analiza de fond a recursului în interesul Legii

Cu privire la calitatea procesuală a asigurătorului de răspundere civilă obligatorie, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a considerat că analiza hotărârilor în care s-au pronunţat soluţii diferite cu privire la chestiunea de drept dedusă judecăţii relevă faptul că unele instanţe au continuat să dea eficienţă Deciziei nr. I din 28 martie 2005, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţiile Unite în soluţionarea recursului în interesul legii chiar şi după intrarea în vigoare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală.

Prin sus-evocata decizie s-a hotărât că, în raport cu dispoziţiile art. 54 alin. 4, coroborate cu art. 57 alin. 1 din Legea nr. 136/1995, de dispoziţiile art. 1000 alin. 1 şi 3 din Codul civil de la 1864 şi de dispoziţiile art. 24 alin. 3 din Codul de procedură penală de la 1968, cu modificările la zi, societatea de asigurare participă în procesul penal în calitate de asigurător de răspundere civilă.

Această decizie a fost pronunţată în condiţiile în care dispoziţiile art. 24 alin. 3 din Codul de procedură penală de la 1968, cu modificările la zi, prevedeau că persoana chemată în procesul penal să răspundă, potrivit legii civile, pentru pagubele provocate prin fapta învinuitului sau inculpatului se numeşte parte responsabilă civilmente.

Odată cu intrarea în vigoare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, decizia sus-evocată nu mai este de actualitate.

Potrivit dispoziţiilor art. 32 alin (1) din Codul de procedură penală, părţile sunt subiecţii procesuali care exercită sau împotriva cărora se exercită o acţiune judiciară.

Alineatul secund al aceluiaşi articol prevede că părţile din procesul penal sunt inculpatul, partea civilă şi partea responsabilă civilmente.

Dispoziţiile art. 86 din Codul de procedură penală definesc partea responsabilă civilmente ca fiind persoana care, potrivit legii civile, are obligaţia legală sau convenţională de a repara în întregime sau în parte, singură sau în solidar, prejudiciul cauzat prin infracţiune şi care este chemată să răspundă în proces, aceste dispoziţii legale consacrând, astfel, calitatea procesuală pasivă a părţii responsabile civilmente pe latura civilă a procesului penal.

Conform dispoziţiilor art. 19 alin. (4) din Codul de procedură penală, acţiunea civilă se soluţionează în cadrul procesului penal, dacă prin aceasta nu se depăşeşte durata rezonabilă a procesului.

Dispoziţiile alin. (5) al aceluiaşi articol prevăd că repararea prejudiciului material şi moral se face potrivit legii civile.

Din examinarea coroborată a dispoziţiilor legale evocate se desprinde concluzia că partea responsabilă civilmente este parte în procesul penal şi răspunde în acest cadru numai pe latură civilă pentru prejudiciul cauzat prin infracţiune de către inculpat, însă numai în condiţiile legii civile, respectiv în baza unei obligaţii legale sau convenţionale.

În ceea ce priveşte Decizia nr. I/2005, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţiile Unite, se constată că aceasta nu mai este de actualitate, întrucât prin art. 86 din Legea nr. 135/2010 legiuitorul a extins expres sfera răspunderii civile în procesul penal de la obligaţia legală de răspundere pentru fapta altuia la obligaţia de răspundere civilă contractuală.

Astfel, plecând de la natura specială a contractului de asigurare de răspundere civilă obligatorie, se apreciază că asigurătorii de răspundere civilă obligatorie au calitate de părţi responsabile civilmente în procesul penal pentru prejudicii produse de asiguraţii lor prin accidente de vehicule, atât în temeiul legii civile, cât şi în temeiul contractului de asigurare.

Calitatea de parte responsabilă civilmente izvorând din lege:

În sprijinul acestei susţineri se cuvin evocate dispoziţiile art. 48 alin. 1 din Legea nr. 136/1995, care prevăd că persoanele fizice sau juridice care au în proprietate vehicule supuse înmatriculării/înregistrării în România, precum şi tramvaie au obligaţia să se asigure pentru cazurile de răspundere civilă ca urmare a pagubelor produse prin accidente de vehicule.

Potrivit normelor europene, statele membre ale Uniunii Europene au obligaţia de a asigura cadrul legal necesar pentru ca toţi proprietarii şi deţinătorii de vehicule care se află în mod obişnuit pe teritoriul lor să încheie cu o companie de asigurări contracte care să garanteze răspunderea civilă pentru pagubele produse de vehiculele menţionate.

În cazul legislaţiei române, această obligaţie este îndeplinită prin edictarea art. 48 din Legea nr. 136/1995, care a impus proprietarilor de vehicule supuse înmatriculării sau înregistrării obligaţia de a încheia contracte de asigurare de răspundere civilă pentru pagubele produse terţilor prin accidentele produse de aceste vehicule.

Sub acest aspect se cuvine subliniată nu numai existenţa unei legislaţii primare (Legea nr. 136/1995), ci şi a unei legislaţii terţiare, materializată în actele cu valoare obligatorie emise de autoritatea legal abilitată în materie (fosta Comisie de Supraveghere a Asigurărilor, actualmente Autoritatea de Supraveghere Financiară - numită în precedent şi în continuare A.S.F.), prin care s-au adoptat Normele privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule.

Analiza acestor dispoziţii legale conduce la concluzia că acest tip de contract de asigurare obligatorie de răspundere Civilă este un contract impus de lege, cu distincţiile aferente referitoare la asigurările prin efectul legii. Relevante în acest sens sunt dispoziţiile art. 3 din Legea nr. 136/1995, care prevăd că în asigurarea obligatorie raporturile dintre asigurat şi asigurător, drepturile şi obligaţiile fiecărei părţi sunt stabilite prin lege.

Acest tip de contract este impus anumitor categorii de persoane, respectiv persoanelor fizice şi juridice care au în proprietate vehicule supuse înmatriculării sau înregistrării în România, aşa cum reiese din dispoziţiile art. 48 din Legea nr. 136/1995.

De asemenea, acest tip de contract vizează o anumită obligaţie, respectiv pe cea de a asigura răspunderea în cazul accidentelor produse de vehicule, astfel cum reiese din interpretarea art. 4 din Legea nr. 136/1995.

Nu în ultimul rând, acest tip de contract, potrivit dispoziţiilor legale menţionate, are prevederi obligatorii referitoare la riscurile asigurate şi la tipul de daune pe care le asigură (art. 50-52 din Legea nr. 136/1995), la cazurile de excludere de la asigurare şi chiar la limitele pecuniare ale asigurării (art. 53 din Legea nr. 136/1995, coroborat cu art. 24 şi următoarele din Norma nr. 23/2014 a A.S.F., cu modificările ulterioare), ceea ce întăreşte concluzia că este vorba despre un contract impus de lege, în care principiul libertăţii contractuale suferă restricţii şi în care părţile se văd limitate în manifestarea deplină a autonomiei de voinţă.

În raport cu dispoziţiile legale menţionate, contractul de asigurare obligatorie de răspundere civilă este un contract forţat, întrucât părţile sunt obligate să îl încheie sub presiunea unor sancţiuni administrative.

Calitatea de parte responsabilă civilmente Izvorând din contract:

Potrivit dispoziţiilor art. 49 din Legea nr. 136/1995, asigurătorul acordă despăgubiri în baza contractului de

asigurare pentru prejudiciile de care asiguraţii răspund faţă de terţe persoane păgubite prin accidente de vehicule şi de tramvaie, ca şi pentru cheltuielile făcute de asiguraţi în procesul civil, iar potrivit dispoziţiilor art. 55 din acelaşi act normativ despăgubirile se plătesc de către asigurător persoanelor fizice sau juridice păgubite.

În plus, dispoziţiile art. 1.270 din Legea nr. 287/2009 privind Codul civil instituie principiul pacta sunt servanda şi prevăd forţa obligatorie a contractului valabil încheiat între părţile contractante, iar dispoziţiile art. 1.280 din acelaşi act normativ prevăd că un contract produce efecte numai între părţi, dacă prin lege nu se prevede altfel. Or, dispoziţiile art. 49 din Legea nr. 136/1995 instituie un caz de extindere a efectelor contractului de asigurare de răspundere în beneficiul terţilor păgubiţi prin accidente.

Cum asigurătorul răspunde pentru asigurat în condiţiile art. 49 din Legea nr. 136/1995 şi în temeiul contractului de asigurare, se poate reţine ca întrunită cerinţa art. 86 din Codul de procedură penală, anume aceea ca asigurătorului de răspundere civilă obligatorie să îi incumbe o obligaţie legală şi deopotrivă convenţională de reparare a prejudiciului cauzat prin infracţiune, ca urmare acesta trebuie să participe în procesul penal în calitate de parte responsabilă civilmente.

Cu privire la limitele răspunderii, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie consideră că acestea reies din interpretarea dispoziţiilor art. 3, coroborat cu art. 49 şi cu art. 53 din Legea nr. 136/1995, texte legale care prevăd în esenţă că drepturile părţilor se stabilesc prin lege şi că prin norme adoptate de Autoritatea de Supraveghere Financiară se stabilesc limitele despăgubirilor şi condiţiile de plată.

De asemenea, din examinarea dispoziţiilor art. 24 alin. (1) din Norma A.S.F. nr. 23/2014, cu modificările ulterioare, reiese că asigurătorii R.C.A. au obligaţia de a stabili limite de despăgubire, care nu pot fi mai mici decât cele stabilite de către A.S.F.

La alineatul al doilea al aceluiaşi articol se prevede, pentru accidente produse începând cu anul 2012, o limită de despăgubire pentru pagubele materiale produse în unul şi acelaşi accident, indiferent de numărul persoanelor păgubite, de 1.000.000 euro în echivalent în lei la cursul de schimb valutar la data producerii accidentului, comunicat de Banca Naţională a României, iar cu privire la despăgubirile pentru vătămări corporale şi decese, inclusiv pentru prejudicii fără caracter patrimonial, în aceleaşi condiţii-cadru enunţate pentru daunele materiale limita de despăgubire este de 5.000.000 euro, în echivalent în lei la cursul B.N.R. din ziua accidentului.

Alineatul final al aceluiaşi articol prevede o revizuire a limitelor de despăgubire din 5 în 5 ani, în funcţie de evoluţia indicelui european al preţurilor de consum, stabilit conform Regulamentului (CE) nr. 2.494/95 al Consiliului din 23 octombrie 1995 privind indicii armonizaţi ai preţurilor de consum.

Sub aspectul limitelor despăgubirii sunt relevante şi dispoziţiile art. 25 din Norma A.S.F. nr. 23/2014, care prevăd că, în cazul în care în unul şi acelaşi eveniment au fost prejudiciate mai multe persoane şi valoarea totală a prejudiciilor depăşeşte limitele de despăgubire specificate în poliţa R.C.A., despăgubirea va fi stabilită în funcţie de cota-parte din valoarea prejudiciului ce revine fiecărei persoane îndreptăţite la despăgubire.

Limitele convenţionale ale despăgubirii se deduc din interpretarea art. 49 din Legea nr. 136/1995, care prevăd în terminis, pe de o parte, că asigurătorul acordă despăgubiri în baza contractului de asigurare şi, pe de altă parte, că nivelul despăgubirilor se stabileşte:

a) în conformitate cu legislaţia în vigoare din statul pe teritoriul căruia s-a produs accidentul de vehicul şi cu cel mai mare nivel de despăgubire dintre cel prevăzut în legislaţia respectivă şi cel prevăzut în contractul de asigurare;

b) în conformitate cu legislaţia românească în vigoare, în cazul în care persoanele păgubite sunt cetăţeni ai statelor membre ale Uniunii Europene, în timpul unei călătorii ce leagă direct două teritorii în care este valabil tratatul de instituire a Comunităţii Economice Europene, dacă nu există birou naţional pe teritoriul traversat în care s-a produs accidentul.

Aceste limite se deduc şi din dispoziţiile art. 16 alin. (1) şi (2) din Norma A S.F. nr. 23/2014, care instituie obligaţia de emitere a poliţei de asigurare la încheierea asigurării obligatorii R.C.A. şi care prevăd şi posibilitatea ca părţile să încheie acte adiţionale la contract, prin care să includă clauze suplimentare, cu condiţia ca acestea să nu reducă sau să restricţioneze drepturile unei părţi prejudiciate ce decurg din asigurarea obligatorie şi nici să nu contravină prevederilor legale.

Totodată, din interpretarea per a contrarie a dispoziţiilor art. 24 alin. (1) din Norma A.S.F. nr. 23/2014 reiese că în contract părţile pot stipula limite maxime de despăgubire, care nu pot fi inferioare celor prevăzute de normă.

În concluzie, faţă de împrejurarea că, de principiu, părţile dintr-un contract de asigurare pot stabili întinderea despăgubirii, se poate conchide că limitele în care asigurătorul de răspundere civilă obligatorie este ţinut să răspundă în procesul penal ca parte responsabilă civilmente sunt cele din contractul de asigurare, cu precizarea că în respectivul contract părţile nu pot

stipula limite inferioare celor stabilite de autoritatea de supraveghere în materie.

În ceea ce priveşte răspunderea solidară sau exclusivă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie apreciază că dispoziţiile art. 49 şi ale art. 55 din Legea nr. 136/1995 instituie răspunderea exclusivă a asigurătorului pentru prejudiciile cauzate de asigurat.

Acest fapt este, de altfel, în acord, atât cu dispoziţiile legale care reglementează asigurarea de răspundere civilă obligatorie, cât, mai ales, cu cadrul contractual care fundamentează raporturile juridice dintre părţi.

Astfel, părţile încheie un contract aleatoriu, în care riscul producerii unei fapte prejudiciabile trece de la asigurat la asigurător, este asumat de acesta din urmă, care răspunde la producerea riscului asigurat, întrucât a încasat în acest scop o primă de asigurare stabilită în raport cu specificul riscului. Ca urmare, obligaţia de dezdăunare a persoanelor păgubite prin infracţiune îşi are cauza în contraprestaţia asiguratului, respectiv în plata primei de asigurare.

Împrejurarea că asigurătorul răspunde în limitele prevăzute

în contract şi că această limitare ar putea aduce atingere principiului reparaţiei integrale a prejudiciului nu justifică legal răspunderea solidară cu autorul faptei ilicite, întrucât solidaritatea nu rezultă din lege sau din contract, iar asigurătorul răspunde pentru asigurat în temeiul legii şi al contractului, asumându-şi o obligaţie proprie şi nefiind ţinut la reparaţie în condiţiile art. 1.382 din Legea nr. 287/2009 privind Codul civil, întrucât nu răspunde pentru o faptă prejudiciabilă pe care să fi comis-o alături de asigurat.

În realitate, răspunderea de care este ţinut asigurătorul R.C.A. este una limitată de contractul de asigurare şi de lege, aşa cum s-a argumentat în precedent, dar nimic nu împiedică antrenarea răspunderii civile delictuale a asiguratului, în temeiul principiului reparaţiei integrale a prejudiciului, pentru diferenţa de despăgubire nesuportată de asigurător.

În considerarea celor expuse, în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 86 din Codul de procedură penală, Completul pentru judecarea recursului în interesul legii va stabili că în cazul asigurării obligatorii de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, societatea de asigurare are calitate de parte responsabilă civilmente şi că are obligaţia de a repara singură prejudiciul cauzat prin infracţiune, în limitele stabilite în contractul de asigurare şi prin dispoziţiile legale privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă.

Pentru considerentele arătate, în temeiul art. 473 şi art. 474 din Codul de procedură penală,

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE şi JUSTIŢIE

În numele legii

DECIDE:

Admite recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi în consecinţă:

În interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 86 din Codul de procedură penală stabileşte că:

În cazul asigurării obligatorii de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, societatea de asigurare are calitate de parte responsabilă civilmente şi are obligaţia de a repara singură prejudiciul cauzat prin infracţiune, în limitele stabilite în contractul de asigurare şi prin dispoziţiile legale privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă.

Obligatorie, conform dispoziţiilor art. 474 alin. (4) din Codul de procedură penală.

Pronunţată în şedinţa publică din 15 februarie 2016.

 

PREŞEDINTELE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

judecător dr. LIVIA DOINA STANCIU

Magistrat-asistent,

Florin Nicuşor Mihalache

 


Copyright 1998-2015 DSC.NET   All rights reserved.