MONITORUL OFICIAL AL ROMÂNIEI Nr. 314/2016

MONITORUL OFICIAL AL ROMÂNIEI

 

P A R T E A  I

Anul 184 (XXVIII) - Nr. 314         LEGI, DECRETE, HOTĂRÂRI ŞI ALTE ACTE         Luni, 25 aprilie 2016

 

SUMAR

 

DECIZII ALE CURŢII CONSTITUŢIONALE

 

Decizia nr. 46 din 16 februarie 2016 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 2531 din Codul penal din 1969

 

Decizia nr. 76 din 23 februarie 2016 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 318 alin. 1 teza a două din Codul de procedură civilă din 1865

 

HOTĂRÂRI ALE GUVERNULUI ROMÂNIEI

 

301. - Hotărâre privind aprobarea bugetului de venituri şi cheltuieli pe anul 2016 al Companiei Naţionale „Romtehnica” - S.A., aflată în coordonarea Ministerului Apărării Naţionale

 

ACTE ALE ORGANELOR DE SPECIALITATE ALE ADMINISTRAŢIEI PUBLICE CENTRALE

 

93. - Ordin al preşedintelui Agenţiei Naţionale pentru Resurse Minerale privind aprobarea licenţei de concesionare pentru explorare a resurselor de ape geotermale din perimetrul Şimleu Sud, judeţul Sălaj

 

1.193. - Ordin al preşedintelui Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală pentru aprobarea normelor tehnice de aplicare a măsurilor tranzitorii referitoare la solicitarea, emiterea şi monitorizarea utilizării deciziilor privind informaţiile tarifare obligatorii în România

 

DECIZII ALE CURŢII CONSTITUŢIONALE

 

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

DECIZIA Nr. 46

din 16 februarie 2016

referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 2531 din Codul penal din 1969

 

Augustin Zegrean - preşedinte

Valer Dorneanu - judecător

Petre Lăzăroiu - judecător

Mircea Ştefan Minea - judecător

Daniel Marius Morar - judecător

Mona-Maria Pivniceru - judecător

Puskás Valentin Zoltán - judecător

Simona-Maya Teodoroiu - judecător

Tudorel Toader - judecător

Cristina Teodora Pop - magistrat-asistent

 

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Marinela Mincă.

 

1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 2531 din Codul penal din 1969, excepţie ridicată de Oltea Şerban-Pârâu în Dosarul nr. 65.643/299/2014 al Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 872 D/2015.

2. La apelul nominal se constată lipsa autoarei excepţiei. Procedura de citare este legal îndeplinită.

3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate, ca neîntemeiată. Se arată că art. 145 din Codul penal din 1969 definea noţiunea de „public”, iar printre entităţile pe care această normă le enumera, ca făcând parte din această categorie, se regăseau, inclusiv, cele de interes public, iar art. 147 din acelaşi cod definea noţiunea de „funcţionar public”. Totodată, art. 1 din Legea nr. 41/1994 privind organizarea şi funcţionarea Societăţii Române de Radiodifuziune şi Societăţii Române de Televiziune prevede că Societatea Română de Radiodifuziune este un serviciu public autonom, de interes naţional. Se susţine că, din coroborarea dispoziţiilor legale anterior referite, rezultă, cu certitudine, împrejurarea că o persoană care îşi desfăşoară activitatea în cadrul unei instituţii cum este Radiodifuziunea Română este funcţionar public în sensul legii penale, aşa cum această sintagmă este definită prin art. 145 şi 147 din Codul penal din 1969, dispoziţii care acum se regăsesc în art. 175 din Codul penal în vigoare. Se arată că, din perspectiva anterior invocată, textul criticat nu este lipsit de claritate, precizie şi previzibilitate. Se susţine că excepţia este neîntemeiată şi sub aspectul criticii referitoare la lipsa prevederii în cuprinsul dispoziţiilor art. 2531 din Codul penal din 1969 a urmării faptelor incriminate. Se arată că legiuitorul a reglementat prin textul criticat o infracţiune de pericol social concret, arătând că este necesară vizarea sau obţinerea de către făptuitor a unui folos material, care nu echivalează cu un prejudiciu, întrucât scopul incriminării este acela al protejării exercitării atribuţiilor de serviciu prin asigurarea respectării principiilor integrităţii şi transparenţei.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:

4. Prin încheierea din 17 aprilie 2015, pronunţată în Dosarul nr. 65.643/299/2014, Judecătoria Sectorului î Bucureşti a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 2531 din Codul penal din 1969, excepţie ridicată de Oltea Şerban Pârâu, într-o cauză având ca obiect stabilirea vinovăţiei inculpatei sub aspectul săvârşirii infracţiunii de conflict de interese.

5. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se susţine că sintagma „funcţionar public” din cuprinsul prevederilor art. 2531 din Codul penal din 1969 este lipsită de precizie, claritate şi previzibilitate, întrucât aceasta este susceptibilă de interpretări diferite din perspectiva art. 145 şi 147 din Codul penal din 1969, a art. 2 alin. (2) din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici şi a dispoziţiilor Legii nr. 41/1994 privind organizarea şi funcţionarea Societăţii Române de Radiodifuziune şi Societăţii Române de Televiziune, care prevăd la art. 1 că „Se înfiinţează Societatea Română de Radiodifuziune şi Societatea Română de Televiziune, ca servicii publice autonome de interes naţional, independente editorial, prin reorganizarea Radioteleviziunii Române” Se arată că, în fapt, autoarea excepţiei, în calitate de redactor-şef la postul Radio România Cultural, respectiv de director artistic - Direcţia formaţii muzicale din Societatea Română de Radiodifuziune, a încheiat un număr de 63 de contracte de cesiune de drepturi de autor cu soţul său, fapte prin care acesta din urmă a obţinut un folos patrimonial. Se susţine că din interpretarea dispoziţiilor legale mai sus referite nu reiese faptul că, prin funcţia deţinută în momentul săvârşirii faptelor arătate, autoarea avea calitatea de funcţionar public în sensul Legii nr. 188/1999, or, sfera noţiunii de „funcţionar public” în sensul prevederilor art. 147 din Codul penai din 1969 nu poate f mai largă decât cea a noţiunii de „funcţionar public” din dreptul administrativ. De asemenea se arată că dispoziţiile art. 1 din Legea nr. 41/1994 sunt dispoziţii extrapenale, caracterizate prin ambiguitate, ceea ce nu i-a permis autoarei să deducă faptul că se încadrează în rândul funcţionarilor publici în sensul legii administrative şi, cu atât mai puţin, că ar putea fi încadrată în categoria funcţionarilor publici în sensul legii penale, astfel încât să ştie că faptele săvârşite constituie elementul material al laturii obiective a infracţiunii de conflict de interese. Se susţine că, în aceste condiţii, dispoziţiile art. 2531 din Codul penai din 1963 încalcă prezumţia de nevinovăţie a autoarei excepţiei de neconstituţionalitate şi dreptul la apărare al acesteia, prevăzute la art. 23 alin. (11) şi art. 24 alin. (1) din Constituţie, contravenind, totodată, dreptului la un proces echitabil, prevăzut la art. 21 alin. (3) din Constituţie.

6. Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Se susţine că prevederile art. 2531 din Codul penal din 1969 nu contravin art. 1 alin. (5) din Constituţie şi că, dimpotrivă, norma constituţională invocată obligă la respectarea Constituţiei şi a legilor, prin urmare şi a dispoziţiilor Codului penal. Se arată că incriminarea faptelor de conflict de interese nu îi restrânge inculpatei dreptul de a beneficia de o procedură de judecată în care acesteia să îi fie respectat dreptul la un proces echitabil şi dreptul la apărare. Se mai susţine că textul criticat nu încalcă prezumţia de nevinovăţie, prevăzută la art. 23 alin. (11) din Constituţie. În ceea ce priveşte noţiunea de „funcţionar public”, se arată că aceasta a fost definită la art. 147 din Codul penal din 1969.

7. În conformitate cu dispoziţiile art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate ridicate.

8. Avocatul Poporului arată că excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 2531 din Codul penal din 1969 este neîntemeiată. Se susţine că textul criticat întruneşte cerinţele de claritate, precizie şi previzibilitate specifice legii penale, nefiind contrare prevederilor art. 1 alin. (5) din Constituţie referitoare la statul român. Se subliniază faptul că dispoziţiile art. 147 din Codul penal din 1969 definesc noţiunea de „funcţionar public11 în sensul legii penale şi că normele legale în vigoare trebuie interpretate sistematic, prin raportare la întregul ansamblu normativ din care fac parte. Se arată că textul criticat nu contravine prevederilor art. 21 alin. (3) din Constituţie, întrucât dreptul la un proces echitabil are în vedere norme de procedură şi nu de drept substanţial Se susţine, totodată, că dispoziţiile art. 2531 din Codul penal din 1969 nu încalcă prevederile art. 23 alin. (11) din Constituţie, în cauză neexistând o hotărâre judecătorească definitivă.

9. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernul nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, punctul de vedere al Avocatului Poporului, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:

10. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.

11. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie prevederile art. 2531 din Codul penal din 1969, care au următorul cuprins: „Fapta funcţionarului public care, în exerciţiul atribuţiilor de serviciu, îndeplineşte un act ori participă la luarea unei decizii prin care s-a realizat, direct sau indirect, un folos material pentru sine, soţul său, o rudă ori un afin până la gradul li inclusiv, sau pentru o altă persoană cu care s-a aflat în raporturi comerciale ori de muncă în ultimii 5 ani sau din partea căreia a beneficiat ori beneficiază de servicii sau foloase de orice natură, se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 5 ani şi interzicerea dreptului de a ocupa o funcţie publică pe durată maximă.*.

12. Se susţine că textul criticat încalcă prevederile constituţionale ale art. 1 alin. (5) referitor la statul român, art. 21 alin. (3) cu privire la dreptul la un proces echitabil, art. 23 alin. (11) privind prezumţia de nevinovăţie şi art. 24 alin. (1) referitor la dreptul la apărare.

13. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că, în motivarea acesteia se susţine, în esenţă, că sintagma „funcţionar public”, din cuprinsul prevederilor art. 2531

din Codul penal din 1969, este lipsită de claritate, precizie şi previzibilitate, întrucât aceasta este susceptibilă de interpretări diferite din perspectiva art. 145 şi 147 din Codul penal din 1969, a art. 2 alin. (2) din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 365 din 29 mai 2007, şi a dispoziţiilor Legii nr. 41/1994 privind organizarea şi funcţionarea Societăţii Române de Radiodifuziune şi Societăţii Române de Televiziune, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 636 din 27 decembrie 1999, care prevăd la art. 1 că „Se înfiinţează Societatea Română de Radiodifuziune şi Societatea Română de Televiziune, ca servicii publice autonome de interes naţional, independente editorial, prin reorganizarea Radioteleviziunii Române”. Se mai susţine că din interpretarea dispoziţiilor legale mai sus referite nu reiese faptul că prin funcţia deţinută în momentul săvârşirii faptelor arătate autoarea avea calitatea de funcţionar public în sensul Legii nr. 188/1999, or, sfera noţiunii de „funcţionar public” în sensul prevederilor art. 147 din Codul penal din 1969 nu poate fi mai largă decât cea a noţiunii de „funcţionar public” din dreptul administrativ.

14. Curtea reţine că, referitor la critica de neconstituţionalitate formulată de autoarea excepţiei, prin Decizia nr. 2 din 15 ianuarie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 71 din 29 ianuarie 2014, a reţinut că dispoziţiile Codului penal din 1969 definesc în Partea generală, titlul VIII - „înţelesul unor termeni sau expresii în legea penală” noţiunile juridice de „public”, respectiv „funcţionar public şi funcţionar”. Astfel, potrivit art. 145, „Prin termenul «public» se înţelege tot ce priveşte autorităţile publice, instituţiile publice, instituţiile sau alte persoane juridice de interes public, administrarea, folosirea sau exploatarea bunurilor proprietate publică, serviciile de interes public, precum şi bunurile de orice fel care, potrivit legii, sunt de interes public”. Dispoziţiile art. 147 din Codul penal din 1969 prevăd că „(1) Prin «funcţionar public» se înţelege orice persoană care exercită permanent sau temporar, cu orice titlu, indiferent cum a fost învestită, o însărcinare de orice natură, retribuită sau nu, în serviciul unei unităţi dintre cele la care se referă art. 145. (2) Prin «funcţionar» se înţelege persoana menţionată în alin. 1, precum şi orice salariat care exercită o însărcinare în serviciul unei alte persoane juridice decât cele prevăzute în acel alineat.” Din coroborarea celor două articole ale Codului penal rezultă că „funcţionar public” este acea persoană care exercită permanent sau temporar, cu orice titlu, indiferent cum a fost învestită, o însărcinare de orice natură, retribuită sau nu, în serviciul unei autorităţi publice, instituţii publice sau al unei instituţii sau altei persoane juridice de interes public.

15. Curtea a constatat că semnificaţia noţiunii de „funcţionar public” din dreptul penal nu este echivalentă cu cea de „funcţionar” din dreptul administrativ şi că, aşa cum s-a arătat şi în literatura juridică, potrivit legii penale, noţiunile de „funcţionar public” şi de „funcţionar” au un înţeles mai larg decât acela din dreptul administrativ, datorită atât caracterului relaţiilor sociale apărate prin incriminarea unor fapte socialmente periculoase, cât şi faptului că exigenţele de apărare a avutului şi de promovare a intereselor colectivităţii impun o cât mai bună ocrotire prin mijloacele dreptului penal. De asemenea, Curtea a reţinut că, în legea penală, funcţionarul este definit exclusiv după criteriul funcţiei pe care o deţine sau, cu alte cuvinte, dacă îşi exercită activitatea în serviciul unei unităţi determinate prin legea penală, supus unui anumit statut şi regim juridic. Potrivit art. 2 alin. (2) teza întâi din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, „funcţionarul public este persoana numită, în condiţiile legii, într-o funcţie publică”, iar, potrivit art. 2 alin. (1) din aceeaşi lege, „funcţia publică reprezintă ansamblul atribuţiilor şi responsabilităţilor, stabilite în temeiul legii, în scopul realizării prerogativelor de putere publică de către administraţia publică centrală, administraţia publică locală şi autorităţile administrative autonome

16. Totodată, Curtea a constatat, cu privire la noţiunile juridice în discuţie, că o reglementare similară se regăseşte şi în cuprinsul noului Cod penal, care defineşte în Partea generală, titlul X - „înţelesul unor termeni sau expresii în legea penală”, la art. 175, noţiunea de „funcţionar public” în sensul legii penale, cu un conţinut diferit de cel al noţiunii de „funcţionar public” în sensul legii administrative.

17. Prin aceeaşi decizie, Curtea a reţinut că definirea noţiunilor de „funcţionar public* şi „funcţionar” prezintă importanţă sub aspectul faptului că, în cazul anumitor infracţiuni, reglementate în cuprinsul Codului penal din 1969, norma de incriminare cere calitatea obligatorie de „funcţionar public” sau „funcţionar” a autorului infracţiunii. Astfel, cu titlu de exemplu, s-a arătat că dispoziţiile Codul penal din 1969 prevăd în Partea specială, titlul VI, capitolul I - Infracţiunile de serviciu sau în legătură cu serviciul. În plus, s-a reţinut că aceeaşi calitate de funcţionar public/funcţionar, ca subiect activ al infracţiunii, este cerută şi în cazul altor infracţiuni prevăzute în Codul penal din 1969, cum ar fi delapidarea, prevăzută de art. 2151 din acest cod (titlul III - Infracţiuni contra patrimoniului), omisiunea sesizării organelor judiciare, prevăzută de art. 263 din Codul penal din 1969 (titlul VI, capitolul II - Infracţiuni care împiedică înfăptuirea justiţiei), sau falsul intelectual, prevăzut de art. 289 din codul anterior referit (titlul VII, capitolul III - Falsul în înscrisuri) S-a arătat, totodată, că Noul Cod penal prevede în partea specială, titlul V (capitolele I şi II) - Infracţiunile de corupţie şi de serviciu.

18. Curtea constată că, cu privire la o critică de neconstituţionalitate similară, având ca obiect dispoziţiile art. 175 alin. (1) lit. b) teza a două din Codul penal în interpretarea dată prin Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală nr. 26 din 3 decembrie 2014, prin Decizia nr. 717 din 29 octombrie 2015, nepublicată*) în Monitorul Oficial al României, Partea I, până la data pronunţării prezentei decizii, a reţinut că încadrarea medicilor în categoria funcţionarilor publici, prevăzuţi la art. 175 alin, (1) lit. b) din Codul penal, prin Decizia nr. 26 din 3 decembrie 2014, în condiţiile în care, conform prevederilor art. 381 alin. (2) din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii, aceştia nu sunt funcţionari publici în sensul legii administrative, nu este de natură a încălca cerinţele de claritate, precizie şi previzibilitate a legii şi, prin urmare, dispoziţiile legale criticate nu contravin prevederilor art. 1 alin. (5) din Constituţie referitoare la calitatea legii

19. Având în vedere argumentele anterior arătate, Curtea constată că simpla nesuprapunere a sferei noţiunii de „funcţionar public” sau „funcţionar”, în sensul legii penale, respectiv al prevederilor art. 147 din Codul penal din 1969, cu sfera noţiunii de „funcţionar public” în sensul legii administrative nu este de natură a încălca dispoziţiile art. 1 alin. (5) din Constituţie referitoare la calitatea legii, această lipsă de suprapunere datorându-se particularităţilor şi importanţei relaţiilor sociale care se formează în legătură cu exercitarea atribuţiilor specifice funcţiilor publice şi care sunt protejate prin normele de drept penal.

20. Referitor la pretinsa încălcare, prin dispoziţiile art. 2531 din Codul penal din 1969 a prevederilor art. 21 alin. (3) din Constituţie, Curtea reţine că acestea din urmă garantează dreptul părţilor de acces liber la justiţie, precum şi dreptul la un proces echitabil şi la soluţionarea cauzelor într-un termen rezonabil, constituind valorificarea explicită a prevederilor art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Dreptul de acces liber la justiţie presupune dreptul oricărei persoane de a se adresa instanţelor de judecată pentru apărarea drepturilor şi a intereselor sale legitime. De asemenea, dreptul la un proces echitabil presupune asigurarea unor principii fundamentale, precum contradictorialitatea şi egalitatea armelor, care presupun ca fiecare dintre părţi să dispună de posibilităţi suficiente, echivalente şi adecvate de a-şi susţine apărările, fără ca vreuna dintre ele să fie defavorizată îh raport cu cealaltă. La rândul său, art. 6 din Convenţie, referitor la dreptul la un proces echitabil, obligă statele membre la asigurarea prin legislaţia naţională a unor garanţii procesuale precum egalitatea armelor, contradictorialitatea, motivarea hotărârilor pronunţate, publicitatea procesului, soluţionarea acestuia într-un termen rezonabil, prezumţia de nevinovăţie şi asigurarea dreptului la apărare.

21. Cu privire la pretinsa încălcare prin textul criticat a prezumţiei de nevinovăţie, prevăzută la art. 23 alin. (11) din Legea fundamentală, Curtea constată că aceasta implică considerarea suspectului sau a inculpatului ca nevinovat până la soluţionarea definitivă a cauzei penale. Aşa fiind, prezumţia de nevinovăţie constituie „un suport” al drepturilor procesuale acordate suspectului sau inculpatului şi, în mod, special, al dreptului la apărare, Această prezumţie asigură, în mod special, premisele respectării principiului egalităţii armelor, întrucât permite suspectului sau, după caz, inculpatului să se situeze, pe tot parcursul procesului penal, pe o poziţie de egalitate cu celelalte părţi, dar şi premisele respectării dreptului la apărare, persoana urmărită sau judecată penal fiind protejată împotriva unui eventual verdict de culpabilitate care nu a fost stabilit în mod legal.

22. În ceea ce priveşte pretinsa încălcare, prin textul criticat, a dreptului la apărare, reglementat la art. 24 din Constituţie, Curtea constată că acesta conferă oricărei părţi implicate într-un proces, potrivit intereselor sale şi indiferent de natura procesului, posibilitatea de a utiliza toate mijloacele prevăzute de lege pentru a invoca în apărarea sa fapte sau împrejurări. Acest drept presupune participarea la şedinţele de judecată, folosirea mijloacelor de probă, invocarea excepţiilor prevăzute de legea procesual penală, exercitarea oricăror altor drepturi procesual penale şi posibilitatea de a beneficia de serviciile unui apărător.

23. Aşa fiind, Curtea constată că dispoziţiile constituţionale invocate de autorul excepţiei vizează asigurarea unor drepturi fundamentale în contextul desfăşurării procesului penal, în timp ce textul criticat reprezintă o normă de drept penal substanţial, de incriminare a faptelor de conflict de interese, în condiţiile prevăzute de legiuitor la art. 2531 din Codul penal din 1969. Prin urmare, nu poate fi reţinută încălcarea prin textul criticat a dispoziţiilor art. 21 alin. (3), art. 23 alin. (11) şi art. 24 din Constituţie.

24. Referitor la încadrarea funcţiei deţinute de autoarea excepţiei de neconstituţionalitate în momentul săvârşirii infracţiunii de conflict de interese, prevăzută la art. 2531 din Codul penal din 1969, în categoria funcţionarilor publici în sensul dispoziţiilor art. 147 din acelaşi cod sau în cel al prevederilor Legii nr. 188/1999, Curtea reţine că aceasta nu constituie o problemă de constituţionalitate, ci una de interpretare şi aplicare a legii, atribuţie ce revine, în mod exclusiv, instanţelor de judecată.

25. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Oltea Şerban Pârâu în Dosarul nr. 65.643/299/2014 al Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti şi constată că dispoziţiile art. 2531 din Codul penal din 1969 sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.

Decizia se comunică Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Definitivă şi general obligatorie.

Pronunţată în şedinţa din data de 16 februarie 2016.

 

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE

AUGUSTIN ZEGREAN

Magistrat-asistent,

Cristina Teodora Pop

 


*) Decizia nr. 717 din 29 octombrie 2015 a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 216 din 23 martie 2016.

 

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

DECIZIA Nr. 76

din 23 februarie 2016

referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 318 alin. 1 teza a doua din Codul de procedură civilă din 1865

 

Augustin Zegrean - preşedinte

Valer Dorneanu - judecător

Petre Lăzăroiu - judecător

Mircea Ştefan Minea - judecător

Daniel Marius Morar - judecător

Mona-Maria Pivniceru - judecător

Puskás Valentin Zoltán - judecător

Simona-Maya Teodoroiu - judecător

Tudorel Toader - judecător

Valentina Bărbăţeanu - magistrat-asistent

 

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Luminiţa Nicolescu.

 

1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 318 alin. 1 teza a două din Codul de procedură civilă din 1865, excepţie ridicată de Parohia Reformată din Blaj în Dosarul nr. 829/57/2014 al Curţii de Apel Alba Iulia - Secţia I civilă şi care constituie obiectul Dosarului nr. 767D/2015 al Curţii Constituţionale.

2. La apelul nominal răspunde, pentru partea Staţiunea de Cercetare-Dezvoltare pentru Viticultură şi Vinificaţie din Blaj, domnul avocat Constantin Ghizdavăţ, în calitate de apărător ales, cu delegaţie depusă la dosar. Se constată lipsa celorlalte părţi. Procedura de citare este legal îndeplinită.

3. Magistratul-asistent învederează Curţii că autorul excepţiei a transmis la dosar concluzii scrise prin care susţine admiterea excepţiei de neconstituţionalitate.

4. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul apărătorului părţii Staţiunea de Cercetare-Dezvoltare pentru Viticultură şi Vinificaţie din Blaj. Acesta solicită respingerea excepţiei de neconstituţionalitate, pentru argumentele expuse în notele scrise aflate la dosarul cauzei.

5. Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere, ca neîntemeiată, a excepţiei de neconstituţionalitate, apreciind că îşi menţin valabilitatea cele statuate în jurisprudenţa în materie a Curţii Constituţionale.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:

6. Prin încheierea nr. 7/2015 din 24 martie 2015, pronunţată în Dosarul nr. 829/57/2014, Curtea de Apel Alba Iulia - Secţia I civilă a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 318 alin. 1 teza a două din Codul de procedură civilă din 1865, excepţie ridicată de Parohia Reformată Blaj într-o cauză având ca obiect soluţionarea unei contestaţii în anulare.

7. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se arată, în esenţă, că textul de lege criticat pune într-o poziţie dezavantajoasă intimatul căruia, ca urmare a admiterii recursului părţii adverse, i se respinge acţiunea, dar nu i se deschide calea contestaţiei în anulare atunci când apărările sale prezentate cu prilejul judecării recursului nu au fost analizate. Astfel, este rupt echilibrul impus de principiul egalităţii armelor în proces, de vreme ce intimatul care nu a obţinut o „satisfacţie echitabilă” nu are posibilitatea să invoce omisiunea de a-i fi fost analizate apărările. Precizează că, odată reglementată o cale extraordinară de atac, dreptul la un proces echitabil trebuie garantat în aceeaşi măsură părţilor implicate în litigiu, pentru a fi respectat principiul egalităţii armelor. Dreptul de a invoca .omisiunea cercetării motivelor” este un drept garantat pentru ambele părţi, nefiind justificată reglementarea unei căi de atac doar pentru recurent. Mai arată că intimatului căruia nu i-au fost analizate toate apărările i se încalcă dreptul la un proces echitabil şi din perspectiva motivării hotărârii. Menţionează că, în jurisprudenţa sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reţinut că art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale implică în sarcina instanţelor de fond obligaţia de a proceda la un examen efectiv al tuturor argumentelor şi mijloacelor de probă ale părţilor.

8. Curtea de Apel Alba Iulia - Secţia I civilă apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată, arătând că posibilitatea ca intimatul din recurs să promoveze o contestaţie în anulare pentru faptul că nu i s-a acordat de către instanţa de recurs posibilitatea de a formula apărări în recurs ar readuce în discuţie, într-o cale de atac extraordinară, chestiuni de fond care ar afecta tocmai caracterul excepţional al situaţiilor ce pot forma obiectul acestei căi de atac, ceea ce este contrar intenţiei legiuitorului.

9. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

10. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, notele scrise depuse la dosar, susţinerile orale şi concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:

11. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.

12. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îi constituie prevederile art. 318 alin. 1 teza a două din Codul de procedură civilă din 1865, care au următoarea redactare: „Hotărârile instanţelor de recurs mai pot fi atacate cu contestaţie (...) când instanţa, respingând recursul sau admiţându-l numai în parte, a omis din greşeală să cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau de casare “

13. În opinia autoarei excepţiei de neconstituţionalitate, prevederile legale criticate contravin dispoziţiilor din Constituţie cuprinse la art. 16 - Egalitatea în drepturi, art. 20 - Tratatele internaţionale privind drepturile omului, art. 21 - Accesul liber la justiţie şi art. 148 alin. (2) potrivit căruia, ca urmare a aderării la Uniunea Europeană, prevederile tratatelor constitutive ale acesteia, precum şi celelalte reglementări europene cu caracter obligatoriu au prioritate faţă de dispoziţiile contrare din legile interne, cu respectarea prevederilor actului de aderare. Se invocă, de asemenea, art. 6 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale referitor la dreptul la un proces echitabil, precum şi, în mod generic, prevederile Cartei drepturilor fundamentale a Uniunii Europene.

14. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea observă, pentru început, că, deşi Codul de procedură civilă din 1865 a fost abrogat prin Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 485 din 15 iulie 2010, textul de lege criticat regăsindu-se, în prezent, în art. 503 alin. (2) pct. 3 din Codul de procedură civilă din 2010, republicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 247 din 10 aprilie 2015, excepţia de neconstituţionalitate ridicată întruneşte condiţiile de admisibilitate prevăzute de Legea nr. 47/1992, având în vedere prevederile art. 3 alin. (1) din Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 365 din 30 mai 2012, potrivit cărora „dispoziţiile Codului de procedură civilă se aplică numai proceselor şi executărilor silite începute după intrarea acestuia în vigoare”, şi ţinând cont de cele statuate de instanţa de contencios constituţional prin Decizia nr. 766 din 15 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 549 din 3 august 2011, potrivit cărora sintagma „în vigoare” din cuprinsul dispoziţiilor art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 este constituţională în măsura în care se interpretează în sensul că sunt supuse controlului de constituţionalitate şi legile sau ordonanţele ori dispoziţiile din legi sau din ordonanţe ale căror efecte juridice continuă să se producă şi după ieşirea lor din vigoare.

15. În continuare, Curtea observă că textul de lege criticat reglementează unul dintre motivele care pot justifica introducerea contestaţiei în anulare, cale extraordinară de atac, prin care, în anumite cazuri expres prevăzute de lege şi în condiţiile impuse prin aceasta, instanţa care a pronunţat hotărârea atacată este chemată să o anuleze şi să procedeze la o nouă judecată.

16. Critica de constituţionalitate formulată în cauza de faţă vizează ipoteza hotărârilor instanţelor de recurs care pot fi atacate cu contestaţie în anulare în situaţia în care instanţa, respingând recursul sau admiţându-l numai în parte, a omis din greşeală să cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau de casare. Din textul de lege criticat rezultă că acesta se adresează exclusiv recurentului, această împrejurare determinându-l pe autorul excepţiei să susţină că este nesocotit principiul egalităţii armelor în proces, ca o componentă a dreptului la un proces echitabil, de vreme ce intimatul care nu a obţinut o „satisfacţie echitabilă” nu are posibilitatea ca, în virtutea acestui text de lege, să invoce omisiunea de a-i fi analizate apărările.

17. Faţă de critica astfel formulată, Curtea observă că, prin Decizia nr. 572 din 15 mai 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 580 din 1 august 2008, a statuat că este neîntemeiată susţinerea potrivit căreia ar fi încălcat dreptul la apărare prin faptul că textul de lege criticat nu îi permite unei părţi să atace cu contestaţie în anulare hotărârea instanţei de recurs întrucât nu a avut calitatea de recurent. Curtea a reţinut, cu acel prilej, că recurentul este singurul care are interesul de a ataca pe calea contestaţiei în anulare specială hotărârea pronunţată în recurs, pentru motivul că instanţa a omis din greşeală să cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau de casare invocate. Curtea a apreciat că, altminteri, s-ar ajunge în situaţia ilogică în care intimatul ar susţine, contrar propriilor interese, motivele invocate de recurent în cererea sa.

18. Un raţionament asemănător este aplicabil şi în ce priveşte critica de neconstituţionalitate adusă în cauza de faţă prevederilor art. 318 alin. 1 teza a două din Codul de procedură civila din 1865. Astfel, Curtea observă că lipsa din cuprinsul textului de lege criticat a posibilităţii intimatului de a utiliza calea extraordinară a contestaţiei în anulare pentru ipoteza în care nu i-au fost examinate apărările formulate cu prilejul soluţionării recursului nu poate fi echivalată cu situaţia în care nu au fost analizate de către instanţă unul sau mai multe dintre motivele de recurs. O asemenea variantă s-ar constitui într-un recurs la recurs, inadmisibil în configuraţia proiectată de legiuitorul român pentru căile de atac, ordinare şi extraordinare. Raţiunea pentru care nu a fost instituit şi în beneficiul intimatului dreptul de a formula contestaţie în anulare ca urmare a neanalizării de către instanţă a apărărilor formulate de acesta în cursul soluţionării recursului rezidă chiar în necesitatea asigurării exigenţelor unui proces echitabil, desfăşurat într-un termen rezonabil, care să fie susceptibil de a se finaliza cu o soluţie judicioasă, pronunţată de o instanţă independentă şi imparţială. Or, eventuala exercitare de către intimat a unei astfel de contestaţii, pentru motivul menţionat, ar conduce la o relativizare a autorităţii hotărârilor judecătoreşti, precum şi la o incertitudine cu privire la finalizarea procesului, care este conceput ca o succesiune de etape procesuale şi de acte procedurale riguros înlănţuite, astfel organizate încât să ofere eficienţă actului de justiţie.

19. În ce priveşte pretinsa încălcare a art. 16 din Legea fundamentală, nici aceasta nu poate fi reţinută, întrucât recurentul şi intimatul nu se află în situaţii juridice identice din perspectiva interesului pe care îl pot avea în promovarea contestaţiei în anulare. Astfel, intimatului nu îi este prevăzută prin lege posibilitatea de a formula contestaţie în anulare pentru motivul cuprins la art. 318 alin. 1 teza a două din Codul de procedură civilă din 1865, dar poate uza de această cale extraordinară de atac în ipoteza în care situaţia sa se circumscrie celorlalte cazuri de contestaţie în anulare prevăzute de lege, respectiv când procedura de citare nu a fost legal îndeplinită, când hotărârea a fost dată de judecători cu încălcarea dispoziţiilor de ordine publică privitoare la competenţă sau când dezlegarea dată de instanţa de recurs este rezultatul unei greşeli materiale.

20. De altfel, dispoziţiile legale criticate au mai format obiect al controlului de constituţionalitate, prin mai multe decizii, dintre care pot fi menţionate, exemplificaţi^ Decizia nr. 387 din 30 septembrie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.041 din 10 noiembrie 2004, şi Decizia nr. 71 din 15 ianuarie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 49 din 27 ianuarie 2009, prin care Curtea a respins excepţiile de neconstituţionalitate invocate ca neîntemeiate, reţinând, printre altele, că textul de lege criticat nu încalcă prevederile art. 21 din Constituţie. În acest sens, Curtea a statuat că, de vreme ce legiuitorul este suveran în a reglementa în mod diferit, în situaţii diferite, accesul la o cale ordinară de atac, fără ca prin aceasta să fie afectat liberul acces la justiţie, a fortiorio atare concluzie se impune atunci când în discuţie este accesul la o cale extraordinară de atac, care, prin definiţie, are caracter de excepţie, şi deci poate fi valorificată numai în cazurile expres şi limitativ prevăzute de lege. În caz contrar există riscul producerii unor perturbări majore ale stabilităţii şi securităţii raporturilor juridice.

21. De asemenea, Curtea a mai avut în vedere şi dispoziţiile art. 126 alin. (2) din Constituţie potrivit căruia „Competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege”, precum şi pe cele ale art. 129 din Legea fundamentală, care prevede că, „împotriva hotărârilor judecătoreşti, părţile interesate şi Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condiţiile legii”, texte constituţionale care atribuie exclusiv legiuitorului prerogativa stabilirii competenţei şi procedurii de judecată, inclusiv a condiţiilor de exercitare a căilor de atac.

22. În acelaşi sens sunt şi Decizia nr. 557 din 16 octombrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 883 din 4 decembrie 2014, sau Decizia nr. 646 din 14 iunie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 530 din 31 iulie 2012.

23. În ce priveşte invocarea art. 148 alin. (2) din Constituţie, cu referire la dispoziţiile Cartei drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, în ansamblul său, Curtea observă că, în jurisprudenţa sa, a statuat că dispoziţiile acestui document internaţional sunt, de principiu, aplicabile în controlul de constituţionalitate „în măsura în care asigură, garantează şi dezvoltă prevederile constituţionale în materia drepturilor fundamentale, cu alte cuvinte, în măsura în care nivelul lor de protecţie este cel puţin la nivelul normelor constituţionale în domeniul drepturilor omului”. În acest sens sunt Decizia nr. 1.237 din 6 octombrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 785 din 24 noiembrie 2010, sau Decizia nr. 339 din 24 septembrie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 704 din 18 noiembrie 2013. Or, în cauza de faţă, autorul excepţiei nu a individualizat anumite prevederi din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene care să susţină că ar fi încălcate. În aceste condiţii, dispoziţiile constituţionale ale art. 148 alin. (2) nu prezintă relevanţă în cauză.

24. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Parohia Reformată din Blaj în Dosarul nr. 829/57/2014 al Curţii de Apel Alba Iulia - Secţia I civilă şi constată că dispoziţiile art. 318 alin. 1 teza a două din Codul de procedură civilă din 1865 sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.

Definitivă şi general obligatorie.

Decizia se comunică Curţii de Apel Alba Iulia - Secţia I civilă şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunţată în şedinţa din data de 23 februarie 2016.

 

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE

AUGUSTIN ZEGREAN

Magistrat-asistent,

Valentina Bărbăţeanu

 

HOTARARI ALE GUVERNULUI ROMÂNIEI

GUVERNUL ROMÂNIEI

HOTĂRÂRE

privind aprobarea bugetului de venituri şi cheltuieli pe anul 2016 al Companiei Naţionale „Romtehnica” - S.A., aflată în coordonarea Ministerului Apărării Naţionale

 

În temeiul art. 108 din Constituţia României, republicată, şi al art. 4 alin. (1) lit. a) din Ordonanţa Guvernului nr. 26/2013 privind întărirea disciplinei financiare la nivelul unor operatori economici la care statul sau unităţile administrativ-teritoriale sunt acţionari unici ori majoritari sau deţin direct ori indirect o participaţie majoritară, aprobată cu completări prin Legea nr. 47/2014, cu modificările şi completările ulterioare,

 

Guvernul României adoptă prezenta hotărâre.

 

Articol unic. - Se aprobă bugetul de venituri şi cheltuieli pe anul 2016 al Companiei Naţionale „Romtehnica” - S.A., aflată în coordonarea Ministerului Apărării Naţionale, prevăzut în anexa care face parte integrantă din prezenta hotărâre.

 

PRIM-MINISTRU

DACIAN JULIEN CIOLOŞ

Contrasemnează:

Ministrul apărării naţionale,

Mihnea Ioan Motoc

Ministrul muncii, familiei, protecţiei sociale şi persoanelor vârstnice,

Dragoş-Nicolae Pîslaru

p. Ministrul finanţelor publice,

Daniela Pescaru,

secretar de stat

 

Bucureşti, 20 aprilie 2016.

Nr. 301.

 

ANEXĂ

 

MINISTERUL APĂRĂRII NAŢIONALE

Operatorul economic: Compania Naţională „Romtehnica” - S.A.

Sediul/Adresa: Bd. Timişoara nr. 5C, sectorul 6, Bucureşti

Cod unic de înregistrare 472771

 

BUGETUL DE VENITURI ŞI CHELTUIELI

pe anul 2016

 

 

 

 

- mii lei -

 

INDICATORI

 

Nr. rd.

 

Propuneri an curent (2016)

0

1

2

3

4

I.

 

 

VENITURI TOTALE (Rd.1=Rd.2+Rd.5+Rd.6)

1

66.892

 

1

 

Venituri totale din exploatare, din care:

2

14.612

 

 

 

a)

subvenţii, cf. prevederilor legale în vigoare

3

 

 

 

 

b)

transferuri, cf. prevederilor legale în vigoare

4

 

 

2

 

Venituri financiare

5

52.280

 

3

 

Venituri extraordinare

6

 

II.

 

 

CHELTUIELI TOTALE (Rd.7=Rd.8+Rd.20+Rd.21)

7

62.836

 

1

 

Cheltuieli de exploatare, din care:

8

11.512

 

 

A.

cheltuieli cu bunuri şi servicii

9

2.564

 

 

B.

cheltuieli cu impozite, taxe şi vărsăminte asimilate

10

220

 

 

C.

cheltuieli cu personalul, din care:

11

8.262

 

 

 

C0

Cheltuieli de natură salarială (Rd.13+Rd.14)

12

5.855

 

 

 

C1

ch. cu salariile

13

5.185

 

 

 

C2

bonusuri

14

670

 

 

 

C3

alte cheltuieli cu personalul, din care:

15

318

 

 

 

 

cheltuieli cu plaţi compensatorii aferente disponibilizărilor de personal

16

 

 

 

 

C4

Cheltuieli aferente contractului de mandat şi a altor organe de conducere şi control, comisii şi comitete

17

453

 

 

 

C5

cheltuieli cu asigurările şi protecţia socială, fondurile speciale şi alte obligaţii legale

18

1.636

 

 

D.

alte cheltuieli de exploatare

19

466

 

2

 

Cheltuieli financiare

20

51.324

 

3

 

Cheltuieli extraordinare

21

0

III.

 

 

REZULTATUL BRUT (profit/pierdere)

22

4.056

IV.

 

 

IMPOZIT PE PROFIT

23

667

V.

 

 

PROFITUL CONTABIL RĂMAS DUPĂ DEDUCEREA IMPOZITULUI PE PROFIT, din care:

24

3.389

 

1

 

Rezerve legale

25

203

 

2

 

Alte rezerve reprezentând facilităţi fiscale prevăzute de lege

26

 

 

3

 

Acoperirea pierderilor contabile din anii precedenţi

27

 

 

4

 

 

Constituirea surselor proprii de finanţare pentru proiectele cofinanţate din împrumuturi externe, precum şi pentru constituirea surselor necesare rambursării ratelor de capital, plaţii dobânzilor, comisioanelor şi altor costuri aferente acestor împrumuturi

28

 

 

 

5

 

Alte repartizări prevăzute de lege

29

 

 

6

 

Profitul contabil rămas după deducerea sumelor de la Rd. 25, 26, 27, 28, 29

30

3.186

 

7

 

Participarea salariaţilor la profit în limita a 10% din profitul net, dar nu mai mult de nivelul unui salariu de bază mediu lunar realizat la nivelul operatorului economic în exerciţiul financiar de referinţă

31

332

 

8

 

Minimum 50% vărsăminte la bugetul de stat sau local în cazul regiilor autonome ori dividende cuvenite acţionarilor, în cazul societăţilor/ companiilor naţionale şi societăţilor cu capital integral sau majoritar de stat, din care:

32

1.759

 

 

a)

- dividende cuvenite bugetului de stat

33

1.759

 

 

b)

- dividende cuvenite bugetului local

33a

 

 

 

c)

- dividende cuvenite altor acţionari

34

 

 

9

 

Profitul nerepartizat pe destinaţiile prevăzute la Rd.31 - Rd.32 se repartizează la alte rezerve şi constituie sursă proprie de finanţare

35

1.427

VI.

 

 

VENITURI DIN FONDURI EUROPENE

36

 

VII.

 

 

CHELTUIELI ELIGIBILE DIN FONDURI EUROPENE, din care:

37

 

 

 

a)

cheltuieli materiale

38

 

 

 

b)

cheltuieli cu salariile

39

 

 

 

c)

cheltuieli privind prestările de servicii

40

 

 

 

d)

cheltuieli cu reclama şi publicitate

41

 

 

 

e)

alte cheltuieli

42

 

VIII.

 

 

SURSE DE FINANŢARE A INVESTIŢIILOR, din care:

43

2.155

 

1

 

Alocaţii de la buget

44

 

 

 

 

alocaţii bugetare aferente plăţii angajamentelor din anii anteriori

45

 

IX.

 

 

CHELTUIELI PENTRU INVESTIŢII

46

2.155

X.

 

 

DATE DE FUNDAMENTARE

47

 

 

1

 

Nr. de personal prognozat la finele anului

48

89

 

2

 

Nr. mediu de salariaţi total

49

87

 

3

 

Câştigul mediu lunar pe salariat (lei/persoană) determinat pe baza cheltuielilor de natură salarială (Rd.12/Rd.49)/12*1000

50

5.248

 

4

 

Câştigul mediu lunar pe salariat determinat pe baza cheltuielilor cu salariile (lei/persoană) (Rd.13/Rd.49)/12*1000

51

4.966

 

5

 

Productivitatea muncii în unităţi valorice pe total personal mediu (mii lei/persoană) (Rd.2/Rd.49)

52

168

 

6

 

Productivitatea muncit în unităţi fizice pe total personal mediu (cantitate produse finite/persoana)

53

 

 

7

 

Cheltuieli totale la 1000 lei venituri totale (Rd.7/Rd.1)x1000

54

939

 

8

 

Plăţi restante

55

0

 

9

 

Creanţe restante

56

950


*) Rd.50 = Rd.155 din Anexa de fundamentare nr.2

 

ACTE ALE ORGANELOR DE SPECIALITATE ALE ADMINISTRAŢIEI PUBLICE CENTRALE

 

AGENŢIA NAŢIONALĂ PENTRU RESURSE MINERALE

 

ORDIN

privind aprobarea licenţei de concesionare pentru explorare a resurselor de ape geotermale din perimetrul Şimleu Sud, judeţul Sălaj

 

Având în vedere art. 13 şi art. 21 alin. (1) din Legea minelor nr. 85/2003, cu modificările şi completările ulterioare, în temeiul art. 4 alin. (4) din Hotărârea Guvernului nr. 1.419/2009 privind organizarea şi funcţionarea Agenţiei Naţionale pentru Resurse Minerale, cu modificările ulterioare,

preşedintele Agenţiei Naţionale pentru Resurse Minerale emite prezentul ordin.

Art. 1. - Se aprobă Licenţa de concesionare pentru explorare nr. 19.028/2016 privind explorarea resurselor de ape geotermale din perimetrul Şimleu Sud, judeţul Sălaj, încheiată între Agenţia Naţională pentru Resurse Minerale, în calitate de concedent, şi Societatea Comercială TRIFAN PRODCOM - S.R.L., cu sediul în municipiul Zalău, judeţul Sălaj, cod unic de înregistrare 4966554, în calitate de concesionar.

Art. 2. - Prezentul ordin se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

 

p. Preşedintele Agenţiei Naţionale pentru Resurse Minerale,

Aurel Gheorghe

 

Bucureşti, 15 aprilie 2016.

Nr. 93.

MINISTERUL FINANŢELOR PUBLICE

AGENŢIA NAŢIONALĂ DE ADMINISTRARE FISCALĂ

 

ORDIN

pentru aprobarea normelor tehnice de aplicare a măsurilor tranzitorii referitoare la solicitarea, emiterea şi monitorizarea utilizării deciziilor privind informaţiile tarifare obligatorii în România

 

Având în vedere prevederile art. 33 şi 34 din Regulamentul (UE) nr. 952/2013 al Parlamentului European şi al Consiliului din 9 octombrie 2013 de stabilire a Codului vamal al Uniunii (Codul vamal al Uniunii) şi ale art. 19, 20 şi 22 din Regulamentul delegat al Comisiei (UE) 2015/2.446 din 28 iulie 2015 de completare a Regulamentului (UE) nr. 952/2013 al Parlamentului European şi al Consiliului în ceea ce priveşte normele detaliate ale anumitor dispoziţii ale Codului vamal al Uniunii,

ţinând seama de prevederile art. 16, 17 şi 20-23 din Regulamentul de punere în aplicare (UE) 2015/2.447 al Comisiei din 24 noiembrie 2015 de stabilire a unor norme pentru punerea în aplicare a anumitor dispoziţii din Regulamentul (UE) nr. 952/2013 al Parlamentului European şi al Consiliului de stabilire a Codului vamal al Uniunii,

în conformitate cu prevederile art. 4 din Regulamentul delegat (UE) 2016/341 al Comisiei din 17 decembrie 2015 de completare a Regulamentului (UE) nr. 952/2013 al Parlamentului European şi al Consiliului în ceea ce priveşte normele tranzitorii pentru anumite dispoziţii din Codul vamal al Uniunii, în cazul în care sistemele electronice relevante nu sunt încă operaţionale, şi de modificare a Regulamentului delegat (UE) 2015/2.446 al Comisiei,

în temeiul dispoziţiilor art. 11 alin. (3) din Hotărârea Guvernului nr. 520/2013 privind organizarea şi funcţionarea Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală, cu modificările şi completările ulterioare,

preşedintele Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală emite următorul ordin:

Art. 1. - Se aprobă normele tehnice de aplicare a măsurilor tranzitorii referitoare la solicitarea, emiterea şi monitorizarea utilizării deciziilor privind informaţiile tarifare obligatorii în România, prevăzute în anexa care face parte integrantă din prezentul ordin.

Art. 2. - Sub rezerva art. 34 din Codul vamal al Uniunii, deciziile privind informaţiile tarifare obligatorii care sunt deja în vigoare la 1 mai 2016 rămân valabile pentru perioada de timp prevăzută pentru respectivele decizii. O astfel de decizie este obligatorie începând cu 1 mai 2016 atât pentru autorităţile vamale, cât şi pentru titularul deciziei.

Art. 3. - Direcţia Generală a Vămilor va aduce la îndeplinire prevederile prezentului ordin.

Art. 4. - Prezentul ordin se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I, şi intră în vigoare la data de 1 mai 2016.

 

Preşedintele Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală,

Eugen-Dragoş Doroş

 

Bucureşti, 13 aprilie 2016.

Nr. 1.193.

 

ANEXĂ

 

NORME TEHNICE

de aplicare a măsurilor tranzitorii referitoare la solicitarea, emiterea şi monitorizarea utilizării deciziilor privind informaţiile tarifare obligatorii în România

 

CAPITOLUL I

Dispoziţii generale

 

Art. 1. - Prevederile prezentelor norme tehnice sunt aplicabile la solicitarea, emiterea şi monitorizarea utilizării deciziilor privind informaţiile tarifare obligatorii în România în perioada tranzitorie cuprinsă între data de 1 mai 2016 şi data introducerii primei etape a modernizării sistemului electronic privind informaţiile tarifare obligatorii, menţionat în anexa la Decizia de punere în aplicare a Comisiei din 29 aprilie 2014 de stabilire a programului de lucru pentru Codul vamal al Uniunii 2014/255/UE.

Art. 2. - În sensul prezentelor norme tehnice, termenii de mai jos au următoarea semnificaţie:

a) ITO - informaţie tarifară obligatorie;

b) EORI - numărul de înregistrare şi de identificare a operatorilor economici;

c) EBTI - baza de date a Comisiei Europene accesibilă pe internet publicului, cuprinzând toate deciziile privind ITO emise de autorităţile vamale din statele membre;

d) TARIC-RO - bază de date care conţine atât măsuri tarifare şi netarifare unionale, cât şi naţionale, aplicabile la efectuarea operaţiunilor de import şi export;

e) taxe la import şi alte taxe - taxe vamale şi alte măsuri tarifare prevăzute la import de legislaţia agricolă sau comercială ori de alte dispoziţii ale Uniunii, taxa pe valoarea adăugată şi accizele datorate la importul mărfurilor.

Art. 3. - Cererea pentru emiterea unei decizii privind ITO se redactează folosind formularul prevăzut în anexa 2 din Regulamentul delegat (UE) 2016/341 şi se comunică pe suport hârtie Direcţiei Generale a Vămilor din cadrul Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală.

Art. 4. - (1) Decizia privind ITO emisă de Direcţia Generală a Vămilor se redactează folosind formularul prevăzut în anexa 3 din Regulamentul delegat (UE) 2016/341 şi se comunică titularului pe suport hârtie.

(2) Orice eveniment ulterior care ar putea afecta cererea sau decizia iniţială se comunică pe suport hârtie între solicitantul, respectiv titularul deciziei privind ITO şi Direcţia Generală a Vămilor.

 

CAPITOLUL II

Condiţiile pentru acceptarea cererii pentru emiterea unei decizii privind ITO

 

Art. 5. - Cererea pentru emiterea unei decizii privind ITO este acceptată de Direcţia Generală a Vămilor dacă sunt respectate prevederile art. 33 alin. (1) din Codul vamal al Uniunii, coroborate cu condiţiile prevăzute la art. 11 şi art. 19 alin. (1) şi (2) din Regulamentul delegat (UE) 2015/2.446, la art. 16 alin. (2) din Regulamentul de punere în aplicare (UE) 2015/2.447 şi în condiţiile următoare:

a) solicitantul şi, dacă este cazul, reprezentantul acestuia sunt înregistraţi în conformitate cu art. 9 din Codul vamal al Uniunii şi numărul EORI este indicat în cerere;

b) cererea este formulată în limba română;

c) în situaţia în care solicitantul este reprezentat conform art. 18 şi 19 din Codul vamal al Uniunii, cererea este însoţită de un exemplar al contractului respectiv, o procură sau orice alt document care atestă împuternicirea pentru statutul de reprezentant vamal.

Art. 6. - (1) Formularul de cerere pentru emiterea unei decizii privind ITO trebuie să includă următoarele date:

a) numele, adresa completă şi codul EORI al solicitantului;

b) dacă solicitantul este reprezentat, numele, adresa completă şi codul EORI al reprezentantului său;

c) dacă se solicită reemiterea unei decizii privind ITO, numărul de referinţă al acesteia, începutul valabilităţii şi codul din nomenclatura vamală;

d) nomenclatura vamală în care urmează a se încadra mărfurile, marcând cu „x” o singură casetă din cele enumerate. Nomenclaturile indicate sunt următoarele:

(i) Nomenclatura combinată (NC), care determină clasificarea tarifară a mărfurilor în Tariful vamal al Uniunii utilizând coduri de 8 cifre;

(ii) Nomenclatura TARIC, care reflectă măsurile tarifare şi netarifare din Uniune, cum ar fi suspendările tarifare, contingentele tarifare, taxele antidumping etc., utilizând coduri de 10 cifre. Acestor coduri li se pot adăuga, de asemenea, coduri adiţionale şi coduri adiţionale naţionale TARIC începând cu a 11-a cifră;

(iii) Nomenclatura pentru restituiri, care se referă la nomenclatura produselor agricole pentru restituiri la export.

Dacă nomenclatura nu se regăseşte în listă, se precizează nomenclatura care interesează pe solicitant.

e) dacă este sau nu avută în vedere o operaţiune de import sau de export în care se intenţionează utilizarea deciziei privind ITO, marcând cu X rubrica corespunzătoare;

f) în mod facultativ, codul de nomenclatură vamală la care solicitantul se aşteaptă ca mărfurile să fie clasificate;

g) descrierea amănunţită a mărfurilor care să permită identificarea lor şi determinarea încadrării în nomenclatura vamală. Aceasta trebuie să cuprindă şi compoziţia mărfurilor şi metodele de examinare folosite pentru stabilirea acesteia, în cazul în care încadrarea depinde de acest lucru;

h) orice informaţii pe care solicitantul doreşte să le păstreze confidenţiale, inclusiv marca comercială şi numărul modelului mărfurilor. În anumite cazuri, inclusiv în cele în care se furnizează eşantioane, Direcţia Generală a Vămilor poate să facă fotografii (de exemplu, ale eşantioanelor prezentate). Solicitantul trebuie să precizeze clar dacă astfel de fotografii, rezultate ale analizelor etc., în ansamblu sau parţial, trebuie să fie tratate ca fiind confidenţiale. Orice astfel de informaţii, care nu sunt considerate confidenţiale, vor fi publicate în baza de date EBTI destinată publicului şi vor putea fi accesate pe internet.

i) eşantioanele, fotografiile, planurile, cataloagele, broşurile sau orice alte documente disponibile care pot ajuta Direcţia Generală a Vămilor la stabilirea încadrării corecte a mărfurilor în nomenclatura vamală, marcând cu X rubricile corespunzătoare. Toate materialele şi documentele indicate se ataşează ca anexe;

j) indicarea, prin marcarea cu „x” a rubricii corespunzătoare, dacă solicitantul a cerut sau a primit o decizie privind ITO pentru mărfuri identice sau similare celor descrise în caseta „Descrierea mărfurilor” sau în caseta „Denumire comercială şi informaţii suplimentare”. În caz afirmativ, trebuie completate şi următoarele informaţii:

(i) ţara în care a fost depusă cererea;

(ii) locul în care a fost depusă cererea;

(iii) data la care autoritatea vamală competentă, menţionată la art. 22 alin. (1) al treilea paragraf din Codul vamal al Uniunii, a primit cererea;

(iv) numărul de referinţă al deciziei privind ITO pe care solicitantul a primit-o deja;

(v) data la care începe valabilitatea deciziei privind ITO;

(vi) codul de nomenclatură indicat pe decizia privind ITO.

k) indicarea, prin marcarea cu „x” a rubricii corespunzătoare, dacă solicitantul are cunoştinţă de faptul că au fost emise decizii privind ITO în favoarea altor titulari pentru mărfuri identice sau similare celor descrise de acesta în caseta „Descrierea mărfurilor” sau în caseta „Denumire comercială şi informaţii suplimentare”. Informaţiile cu privire la deciziile privind ITO existente pot fi consultate în baza de date publică EBTI disponibilă pe internet.

În caz afirmativ, următoarele elemente suplimentare sunt opţionale:

(i) ţara emitentă;;

(ii) numărul de referinţă al deciziei privind ITO despre care solicitantul are cunoştinţă;

(iii) data la care începe valabilitatea deciziei privind ITO;

(iv) codul de nomenclatură indicat în decizia privind ITO.

(2) Cererea pentru emiterea unei decizii privind ITO se

datează şi se semnează de persoana care o depune, precizându-se funcţia deţinută de semnatar. Prin semnarea şi depunerea cererii se consideră că solicitantul este de acord ca toate datele din decizie, inclusiv orice fotografii, imagini şi broşuri, cu excepţia informaţiilor confidenţiale, să fie făcute publice în baza de date EBTI disponibilă pe internet.

 

CAPITOLUL III

Termene pentru luarea unei decizii privind ITO

 

Art. 7. - În termen de 30 de zile de la data primirii, Direcţia Generală a Vămilor comunică solicitantului faptul că cererea a fost acceptată sau condiţiile care nu sunt întrunite pentru acceptarea acesteia. În situaţia din urmă, un nou termen de 30 de zile curge de la data la care solicitantul comunică informaţiile necesare pentru ca cererea să fie acceptată.

Art. 8. - (1) Direcţia Generală a Vămilor comunică solicitantului decizia privind ITO în termen de 120 de zile de la data la care cererea a fost acceptată.

(2) Termenul prevăzut la alin. (1) se prelungeşte corespunzător prevederilor art. 13 şi 20 din Regulamentul delegat (UE) 2015/2.446 în situaţiile în care Direcţia Generală a Vămilor:

a) constată că este necesar ca solicitantul să furnizeze informaţii suplimentare pentru luarea unei decizii;

b) constată că pentru luarea deciziei este necesară consultarea unei autorităţi competente din alt stat membru;

c) dispune efectuarea sau este informată de unităţile din subordine sau de alte autorităţi competente că sunt efectuate investigaţii, ca urmare a existenţei unor motive serioase de suspectare a încălcării legislaţiei vamale;

d) este notificată de Comisia Europeană cu privire la suspendarea procesului de luare a deciziilor ITO.

(3) Solicitantul este informat de Direcţia Generală a Vămilor cu privire la prelungirea termenului pentru luarea unei decizii în termen de 30 zile de la data constatării uneia din situaţiile prevăzute la alin. (2). Informarea conţine motivele prelungirii termenului, cu excepţia situaţiei în care divulgarea motivului prevăzut la alin. (2) lit. c) ar putea compromite investigaţiile.

 

CAPITOLUL IV

Emiterea şi efectele juridice ale deciziei privind ITO

 

Art. 9. - (1) Direcţia Generală a Vămilor emite decizia privind ITO în conformitate cu notele şi cerinţele în materie de date prevăzute în titlurile I şi II din anexa A la Regulamentul delegat (UE) 2015/2.446, adaptate la formularul prevăzut în anexa 3 din Regulamentul delegat (UE) 2016/341.

(2) Mărfurile trebuie descrise în decizia privind ITO cu suficiente detalii pentru a permite recunoaşterea lor fără niciun dubiu şi stabilirea cu uşurinţă a unei legături între acestea şi mărfurile prezentate pentru vămuire, în scopul facilitării şi simplificării controlului vamal. Descrierea mărfurilor nu trebuie să conţină detalii pe care solicitantul le-a marcat drept confidenţiale în cererea ITO.

Art. 10, - în aplicarea art. 20 din Regulamentul de punere în aplicare (UE) 2015/2.447, dacă sunt îndeplinite formalităţi vamale de titularul unei decizii privind ITO sau în numele său, pentru mărfuri care fac obiectul deciziei privind ITO, aceasta se ataşează la declaraţia vamală, în caseta 44 a declaraţiei vamale se menţionează:

a) codul de document atribuit deciziei privind ITO în baza de date TARIC-RO;

b) numărul de referinţă al deciziei privind ITO.

Art. 11. - (1) Sub rezerva art. 34 din Codul vamal al Uniunii, decizia privind ITO este valabilă pe o perioadă de trei ani de la data de începere a valabilităţii indicată în decizie.

(2) Prevederile alin. (1) şi ale art. 10 se aplică şi în cazul reemiterii unei decizii privind ITO,

 

CAPITOLUL V

Utilizarea prelungită a deciziei privind ITO

 

Art. 12. - (1) în cazul în care Direcţia Generală a Vămilor decide, în urma cererii formulate de titular şi în condiţiile şi termenele prevăzute la art. 34 alin. (9) din Codul vamal al Uniunii, să acorde o perioadă de utilizare prelungită a unei decizii privind ITO care a fost revocată sau care a încetat să mai fie valabilă, notifică titularului o nouă decizie de utilizare prelungită a deciziei privind ITO în care sunt indicate, în plus faţă de decizia privind ITO iniţială:

a) data de sfârşit a valabilităţii deciziei privind ITO iniţiale şi codul atribuit de sistemul EBTI la momentul revocării sau încetării valabilităţii;

b) data de sfârşit a perioadei de utilizare prelungită.

(2) Modelul notificării este prevăzut în anexa care face parte integrantă din prezentele norme tehnice.

(3) în notificarea deciziei de utilizare prelungită a deciziei privind ITO, Direcţia Generală a Vămilor indică:

a) titularul deciziei privind utilizarea prelungită a ITO;

b) numărul de referinţă a deciziei de utilizare prelungită a deciziei privind ITO;

c) data de sfârşit a valabilităţii deciziei privind ITO iniţială;

d) codul atribuit de sistemul EBTI la momentul revocării sau încetării valabilităţii;

e) data de sfârşit a perioadei de utilizare prelungită;

f) cantitatea maximă de mărfuri care poate fi vămuită în perioada de utilizare prelungită;

g) statul membru sau statele membre în care mărfurile pot fi vămuite în perioada de utilizare prelungită.

h) codul de document atribuit notificării în baza de date TARIC-RO.

(4) Dacă sunt îndeplinite formalităţi vamale de titularul unei decizii de utilizare prelungită a deciziei privind ITO sau în numele său, aceasta se ataşează la declaraţia vamală. În caseta 44 a declaraţiei vamale se menţionează:

a) codul de document atribuit deciziei de utilizare prelungită a deciziei privind ITO şi codul de document atribuit notificării în baza de date TARIC-RO;

b) numărul de referinţă al deciziei de utilizare prelungită a deciziei privind ITO şi numărul de înregistrare la Direcţia Generală a Vămilor al notificării.

(5) Biroul vamal la care se prezintă o decizie de utilizare prelungită a deciziei privind ITO ia următoarele măsuri:

a) operează pe versoul notificării referinţele declaraţiei vamale şi cantitatea înscrisă în aceasta pentru care s-a acordat utilizarea prelungită;

b) în situaţia în care decizia de utilizare prelungită a deciziei privind ITO este emisă de Direcţia Generală a Vămilor şi este valabilă şi pe teritoriul altor state membre sau este emisă de o autoritate vamală din alt stat membru şi este valabilă şi pe teritoriul României, ia măsurile necesare, dacă este cazul, de constituire a unei garanţii. Garanţia se constituie în cazul în care taxele la import şi alte taxe prevăzute pentru codul de nomenclatură la care se clasifică în prezent mărfurile sunt mai mari decât taxele la import şi alte taxe prevăzute la codul de nomenclatură indicat în decizia de utilizare prelungită a deciziei privind ITO. Cuantumul garanţiei este egal cu diferenţa acestor taxe;

c) informează de îndată Direcţia Generală a Vămilor cu privire la titularul deciziei şi cantitatea de mărfuri înscrisă în declaraţia vamală, furnizând, atunci când este cazul, şi o copie a deciziei de utilizare prelungită a deciziei privind ITO emisă de o autoritate vamală din alt stat membru şi valabilă pe teritoriul României;

d) ia măsurile necesare de regularizare a situaţiei cu privire la garanţia constituită potrivit lit. b), de îndată şi în conformitate cu răspunsul comunicat de Direcţia Generală a Vămilor în urma informării sale potrivit lit. c).

(6) Direcţia Generală a Vămilor, ca urmare a informării sale de către biroul vamal, potrivit alin. (5) lit. c), ia următoarele măsuri:

a) iniţiază de îndată procedura de consultare a autorităţilor vamale competente din statele membre în care este emisă şi/sau valabilă decizia de utilizare prelungită a deciziei privind ITO, informându-le cu privire la cantitatea utilizată în declaraţia vamală şi solicitând informaţii cu privire la existenţa disponibilului cantităţii utilizate şi la dreptul titularului de a utiliza decizia pe teritoriul României;

b) informează biroul vamal cu privire la dreptul titularului de a utiliza prelungit decizia privind ITO, în conformitate şi de îndată ce primeşte răspunsul autorităţilor consultate.

 

CAPITOLUL VI

Monitorizarea deciziilor privind ITO

 

Art. 13. - Monitorizarea utilizării deciziilor privind ITO şi a deciziilor de utilizare prelungită a deciziilor privind ITO se efectuează periodic de Direcţia Generală a Vămilor. Rezultatele monitorizării sunt luate în considerare în cadrul activităţii de control ulterior acordării liberului de vamă, în conformitate cu art. 48 din Codul vamal al Uniunii.

Art. 14. - În scopul monitorizării utilizării prelungite, titularii deciziilor de utilizare prelungită a deciziilor privind ITO emise de Direcţia Generală a Vămilor transmit acesteia, în termen de 10 zile de la data de sfârşit a valabilităţii acestora, următoarele informaţii:

a) numărul de referinţă al deciziei de utilizare prelungită a deciziei privind ITO;

b) statele membre în care au beneficiat de utilizarea prelungită a deciziei;

c) numărul de referinţă al declaraţiilor vamale aferente mărfurilor care au beneficiat de utilizarea prelungită a deciziei;

d) cantităţile utilizate corespunzător fiecărei declaraţii vamale.

 

CAPITOLUL VII

Dreptul la o cale de atac

 

Art. 15. - (1) împotriva deciziei privind ITO, titularul acesteia poate introduce o acţiune în contencios administrativ, cu respectarea procedurii prealabile la Direcţia Generală a Vămilor, în condiţiile şi termenele prevăzute de Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare.

(2) Prevederile alin. (1) se aplică şi în cazul în care solicitantul a depus o cerere pentru a obţine o decizie privind ITO şi nu a obţinut o decizie privind cererea respectivă în termenul legal.

 

ANEXĂ

la normele tehnice

 

Antetul oficial al Direcţiei Generale a Vămilor

 

Nr. Înregistrare ................... /data ......................

 

 

NOTIFICARE

privind emiterea deciziei de utilizare prelungită a deciziei privind ITO

 

Titularul deciziei privind utilizarea prelungită a ITO

 

Numărul de referinţă al deciziei de utilizare prelungită a deciziei privind ITO

 

Data de sfârşit a valabilităţii deciziei privind ITO iniţială

 

Codul atribuit de sistemul EBTI la momentul revocării sau încetării valabilităţii

 

Data de sfârşit a perioadei de utilizare prelungită

 

Cantitatea maximă de mărfuri care poate fi vămuită în perioada de utilizare prelungită1

 

Statul membru sau statele membre în care mărfurile pot fi vămuite în perioada de utilizare prelungită

 

Codul de document atribuit notificării în baza de date TARIC-RO

 

 

NOTĂ:

Împotriva deciziei de utilizare prelungită a deciziei privind ITO, titularul acesteia poate introduce o acţiune în contencios administrativ, cu respectarea procedurii prealabile la Direcţia Generală a Vămilor, în condiţiile şi termenele prevăzute de Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare.

 

Numele şi funcţia persoanei care semnează,

...........................................................................

Semnătură şi ştampilă,

...........................................................................

 

1 Cantităţile de mărfuri pentru care se efectuează formalităţi vamale se înscriu pe versoul notificării de biroul vamal competent pentru plasarea mărfurilor sub regim vamal.

 

Nr. crt.

Declaraţia vamală

Viza biroului vamal

Observaţii

MRN

Data

Statul membru

Cantitate declarată

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 


Copyright 1998-2015 DSC.NET   All rights reserved.