MONITORUL OFICIAL AL ROMÂNIEI Nr. 315/2016

MONITORUL OFICIAL AL ROMÂNIEI

 

P A R T E A  I

Anul 184 (XXVIII) - Nr. 315         LEGI, DECRETE, HOTĂRÂRI ŞI ALTE ACTE         Luni, 25 aprilie 2016

 

SUMAR

 

DECIZII ALE CURŢII CONSTITUŢIONALE

 

Decizia nr. 85 din 23 februarie 2016 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 2531 din Codul penal din 1969

 

Decizia nr. 90 din 23 februarie 2016 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 318 alin. (1) din Codul de procedură penală

 

Decizia nr. 100 din 25 februarie 2016 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 8 alin. (1) şi (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 51/2008 privind ajutorul public judiciar în materie civilă

 

Decizia nr. 172 din 24 martie 2016 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 18 din Legea nr. 360/2002 privind Statutul poliţistului

 

ACTE ALE ORGANELOR DE SPECIALITATE ALE ADMINISTRAŢIEI PUBLICE CENTRALE

 

M.52. - Ordin al ministrului apărării naţionale privind abrogarea Ordinului ministrului apărării naţionale nr. M.120/2004 pentru aprobarea Instrucţiunilor privind planificarea, organizarea, executarea şi finalizarea inspecţiilor Inspectorului General

 

2.228. - Ordin al ministrului culturii privind schimbarea de grupă valorică, trecerea de la categoria m la a şi inventarierea subcomponentelor ansamblului cu valoare de monument istoric al Spitalului Militar, Calea Plevnei nr. 134, sectorul 6, Bucureşti şi reînscrierea în Lista monumentelor istorice la categoria ansamblu, grupa valorică A, cu 18 subcomponente

 

DECIZII ALE CURŢII CONSTITUŢIONALE

 

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

DECIZIA Nr. 85

din 23 februarie 2016

referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 2531 din Codul penal din 1969

 

Augustin Zegrean - preşedinte

Valer Dorneanu - judecător

Petre Lăzăroiu - judecător

Mircea Ştefan Minea - judecător

Daniel Marius Morar - judecător

Mona-Maria Pivniceru - judecător

Puskás Valentin Zoltán - judecător

Simona-Maya Teodoroiu - judecător

Tudorel Toader - judecător

Cristina Teodora Pop - magistrat-asistent

 

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Cosmin Grancea.

 

1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 2531 din Codul penal din 1969, excepţie ridicată de Florentin P. Lungu în Dosarul nr. 873/277/2014 al Curţii de Apel Ploieşti - Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 1.110 D/2015.

2. La apelul nominal lipseşte autorul excepţiei, procedura de citare este legal îndeplinită.

3. Magistratul-asistent referă asupra faptului că, la dosarul cauzei, autorul excepţiei de neconstituţionalitate a depus note scrise, prin care solicită admiterea acesteia.

4. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere, ca neîntemeiată, a excepţiei de neconstituţionalitate. Se face trimitere la deciziile Curţii Constituţionale nr. 603 din 6 octombrie 2015 şi nr. 2 din 15 ianuarie 2014.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:

5. Prin încheierea din 8 iunie 2015, pronunţată în Dosarul nr. 873/277/2014, Curtea de Apel Ploieşti - Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 2531 din Codul penal din 1969, excepţie ridicată de Florentin P. Lungu într-o cauză având ca obiect soluţionarea unui apel formulat împotriva unei sentinţe penale de condamnare a inculpatului sub aspectul săvârşirii infracţiunii de conflict de interese.

6. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se susţine că sintagmele „raporturi de muncă” şi „folos material” nu beneficiază de o definiţie legală, generând nesiguranţă în interpretare, astfel încât o persoană prudentă şi diligentă nu poate stabili dacă textul criticat îi este aplicabil. Se arată, totodată, că norma de incriminare nu prevede urmarea imediată a infracţiunii, generând o incriminare obiectivă care se realizează prin simpla comitere a faptei descrise în ipoteza acesteia. Se face trimitere la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, respectiv la hotărârile din 4 mai 2000 şi 25 ianuarie 2007, pronunţate în cauzele Rotaru împotriva României, paragraful 52, şi Sissanis împotriva României, paragraful 66, prin care s-a reţinut că legea trebuie să fie accesibilă justiţiabilului şi previzibilă în ceea ce priveşte efectele sale şi să permită cetăţeanului să îşi adapteze conduita în funcţie de aceasta, apelând la nevoie la consiliere de specialitate în materie. De asemenea se face referire la hotărârile din 26 aprilie 1979 şi 29 octombrie 1991, pronunţate în cauzele Sunday Times împotriva Regatului Unit şi Open Doors Society şi Dublin Well Women împotriva Irlandei, prin care s-a reţinut că previzibilitatea legii presupune ca aceasta să fie astfel formulată încât orice persoană să îi poată anticipa efectele. Referitor la sintagma „raporturi de muncă” se susţine că instanţele interpretează extensiv această sintagmă, interpretare posibilă din cauza unei exprimări necorespunzătoare a legiuitorului, care ar fi trebuit să folosească sintagma „raporturi comerciale sau de muncă”. Acelaşi argument este adus şi cu privire la expresia „folos material”, arătându-se că nu ne putem afla în prezenţa unui asemenea folos atunci când vorbim despre un drept al unei persoane care presupune o obligaţie corelativă a unei autorităţi publice. Se mai arată că incriminarea obiectivă a faptei prin textul criticat face inutilă şi, totodată, imposibilă demonstrarea lipsei urmării imediate. Se susţine că, pentru acest motiv, prevederile art. 2531 din Codul penal din 1969 instituie o veritabilă prezumţie de vinovăţie.

7. Curtea de Apel Ploieşti - Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Se face trimitere la Decizia Curţii Constituţionale nr. 2 din 15 ianuarie 2014. Se arată că statul român şi-a îndeplinit obligaţia de a defini infracţiunea de conflict de interese prin lege, care a fost adoptată cu respectarea prevederilor Legii nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, şi că orice persoană, pe baza jurisprudenţei instanţelor naţionale, poate să anticipeze conţinutul acestei infracţiuni. Se mai arată că previzibilitatea normei se apreciază în funcţie de calitatea persoanei care face interpretarea, gradul de previzibilitate crescând în cazul persoanelor care îşi desfăşoară activitatea în mediul public, şi se raportează atât la jurisprudenţă, cât şi la doctrina majoritar acceptată. Se susţine că sintagma „raporturi de muncă” din cuprinsul art. 2531 din Codul penal din 1969, preluată la art. 301 din Codul penal în vigoare, este definită în doctrină şi că legislaţia civilă şi de dreptul muncii fac trimitere la ea, neputându-se susţine insuficienta reglementare a acesteia şi, prin urmare, nici caracterul său neclar şi lipsit de previzibilitate. Referitor la critica potrivit căreia textul criticat nu prevede urmarea imediată a infracţiunii se susţine că aceasta nu reprezintă o reală problemă de constituţionalitate a textului criticat, urmând a fi analizată de către instanţele judecătoreşti. Se precizează, în acest sens, că infracţiunea de conflict de interese este o infracţiune de rezultat, urmarea imediată constând în pericolul social creat prin comiterea faptelor prevăzute în ipoteza normei de incriminare. Se conchide că dispoziţiile art. 2531 din Codul penal din 1969 nu încalcă prevederile constituţionale invocate de autorul excepţiei.

8. În conformitate cu dispoziţiile art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate ridicate.

9. Avocatul Poporului arată că excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 2531 din Codul penal din 1969 este neîntemeiată. Se susţine că prevederile art. 2531 din Codul penal trebuie coroborate cu cele ale art. 174 din Codul penal din 1969 şi că astfel interpretate acestea nu sunt lipsite de previzibilitate. Se arată că art. 21 alin. (3) din Constituţie şi art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale sunt incidente doar în privinţa normelor procedurale, nu şi a celor de drept penal substanţial. Se mai susţine că textul criticat nu încalcă nici prezumţia de nevinovăţie prevăzută la art. 23 alin. (11) din Constituţie.

10. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernul nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, punctul de vedere al Avocatului Poporului, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:

11. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.

12. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie prevederile art. 2531 din Codul penal din 1969, care au următorul cuprins: „Fapta funcţionarului public care, în exerciţiul atribuţiilor de serviciu, îndeplineşte un act ori participă la luarea unei decizii prin care s-a realizat, direct sau indirect, un folos material pentru sine, soţul său, o rudă ori un afin până la gradul ii inclusiv, sau pentru o altă persoană cu care s-a aflat în raporturi comerciale ori de muncă în ultimii 5 ani sau din partea căreia a beneficiat ori beneficiază de servicii sau foloase de orice natură, se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 5 ani şi interzicerea dreptului de a ocupa o funcţie publică pe durată maximă.”

13. Se susţine că textul criticat încalcă prevederile constituţionale ale art. 1 alin. (5) referitor la statul român, art. 21 alin. (3) cu privire la dreptul la un proces echitabil, art. 23 alin. (11) privind prezumţia de nevinovăţie şi art. 24 alin. (1) referitor la dreptul la apărare.

14. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine că, asupra constituţionalităţii dispoziţiilor art. 2531 din Codul penal din 1969, s-a mai pronunţat prin Decizia nr. 46 din 16 februarie 2016, nepublicată în Monitorul Oficial la României, Partea I, până la data pronunţării prezentei decizii, prin care a reţinut că prevederile art. 2531 din Codul penal din 1969 sunt similare dispoziţiilor art. 301 din Codul penal în vigoare, asupra cărora instanţa de contencios constituţional s-a pronunţat prin Decizia nr. 603 din 6 octombrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 845 din 13 noiembrie 2015, prin care a admis excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că sintagma „raporturi comerciala”din cuprinsul dispoziţiilor art. 301 alin. (1) din Codul penal este neconstituţională. Prin Decizia nr. 603 din 6 octombrie 2015, instanţa de contencios constituţional a constatat că sintagma „ori în cadrul oricărei persoane juridice” din cuprinsul dispoziţiilor art. 308 alin. (1) din Codul penal, cu raportare la art. 301 din Codul penal, este neconstituţională.

15. Prin Decizia nr. 603 din 6 octombrie 2015 (paragraful 19), Curtea Constituţională a reţinut că noţiunea de „raport de muncă” este reglementată în Codul muncii, fără ca acesta să îl definească în mod expres. Din ansamblul întregii reglementări rezultă că raporturile de muncă sunt relaţiile juridice care iau naştere între persoane fizice, pe de o parte, şi persoane fizice sau juridice, după caz, pe de altă parte, ca urmare a prestării unei anumite munci de către cele dintâi, în folosul celor din urmă, care, la rândul lor, se obligă să remunereze munca prestată şi să creeze condiţiile necesare prestării acesteia. Existenţa relaţiei de muncă nu depinde de denumirea pe care părţile o dau convenţiei pe care o încheie, ci de condiţiile de fapt în care este prestată activitatea. Prin urmare, subiectele raportului juridic de muncă sunt angajatorul şi salariatul (angajatul). Având în vedere art. 1 din Codul muncii, raporturile de muncă ce au la bază contractul individual de muncă îşi găsesc reglementarea de drept comun în conţinutul normativ al acestui cod [conform alin. (1) al art. 1], iar celelalte categorii de raporturi de muncă sunt reglementate prin legi speciale, Codul muncii fiind aplicabil şi acestora în măsura în care reglementările speciale nu conţin dispoziţii specifice derogatorii [alin. (2) al art. 1]. Aceste din urmă categorii de raporturi de muncă vizează funcţionarii publici, magistraţii, militarii, membrii cooperatori şi personalul cultelor religioase.

16. Astfel, în ceea ce priveşte noţiunea de „raport de muncă” din cuprinsul art. 2531 din Codul penal din 1969, acesta are înţelesul arătat de Curte în cuprinsul Deciziei nr. 603 din 6 octombrie 2015 (paragraful 19). Aşa fiind, sintagma criticată este clară, precisă şi previzibilă, neputând fi reţinută încălcarea, prin aceasta, a cerinţelor de calitate a legii penale şi, prin urmare, nici a prevederilor art. 1 alin. (5) din Constituţie.

17. Prin aceeaşi decizie şi prin Decizia nr. 2 din 15 ianuarie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 71 din 29 ianuarie 2014, cu privire la introducerea în cuprinsul alin. (1) al art. 2531 din Codul penal din 1969, normă ce reglementa infracţiunea de conflict de interese, a noţiunii de „folos material necuvenit”, Curtea a reţinut că prevederea condiţiei caracterului necuvenit al folosului material obţinut este lipsită de fundament, în raport cu obiectul juridic special al acestei infracţiuni, respectiv relaţiile sociale referitoare la buna desfăşurare a activităţii de serviciu, activitate care nu se poate realiza în condiţiile îndeplinirii unor acte cu încălcarea principiilor imparţialităţii, integrităţii, transparenţei deciziei şi supremaţiei interesului public în exercitarea demnităţilor şi funcţiilor publice. Potrivit celor statuate de Curte în Decizia nr. 2 din 15 ianuarie 2014, conflictul de interese nu poate presupune doar obţinerea unor foloase materiale necuvenite, ci obţinerea oricărui tip de folos, întrucât incriminarea nu urmăreşte sancţionarea unor situaţii în care sunt încălcate normele legale care conferă temei şi justificare obţinerii unor foloase materiale, ci a situaţiilor în care exercitarea imparţială a atribuţiilor de serviciu ale funcţionarului public ar putea fi afectată.

18. Referitor la noţiunea de „folos necuvenit” din ipoteza normei penale criticate, aşa cum s-a reţinut de către Curtea Constituţională prin Decizia nr. 2 din 15 ianuarie 2014 şi Decizia nr. 603 din 6 octombrie 2015, aceasta are în vedere orice tip de folos, întrucât scopul incriminării este acela al protejării relaţiilor sociale referitoare la exercitarea atribuţiilor de serviciu ale funcţionarului public, exercitare ce este obligatoriu a fi caracterizată prin imparţialitate. Prin urmare, săvârşirea infracţiunii de conflict de interese, astfel cum este reglementată la art. 2531 din Codul penal din 1969, poate fi reţinută ori de câte ori săvârşirea ei determină obţinerea de către subiectul activ a unui folos care nu îi este atribuit conform dispoziţiilor legale în vigoare, indiferent de natura acestuia. Pentru aceste motive, Curtea reţine că sintagma „folos necuvenit” respectă standardele de calitate a legii penale, fiind conforme dispoziţiilor art. 1 alin. (5) din Constituţie,

19. În ceea ce priveşte pretinsa încălcare prin textul criticat a dispoziţiilor art. 21 alin. (3) din Constituţie, Curtea reţine că acestea din urmă garantează dreptul părţilor de acces liber la justiţie, precum şi dreptul la un proces echitabil şi la soluţionarea cauzelor într-un termen rezonabil, constituind valorificarea explicită a prevederilor art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Dreptul de acces liber la justiţie presupune dreptul oricărei persoane de a se adresa instanţelor de judecată pentru apărarea drepturilor şi a intereselor sale legitime. De asemenea, dreptul la un proces echitabil presupune asigurarea unor principii fundamentale precum contradictorialitatea şi egalitatea armelor, care presupun ca fiecare dintre părţi să dispună de posibilităţi suficiente, echivalente şi adecvate de a-şi susţine apărările, fără ca vreuna dintre ele să fie defavorizată în raport cu cealaltă. La rândul său, art. 6 din Convenţie, referitor la dreptul la un proces echitabil, obligă statele membre la asigurarea prin legislaţia naţională a unor garanţii procesuale, precum egalitatea armelor, contradictorialitatea, motivarea hotărârilor pronunţate, publicitatea procesului, soluţionarea acestuia într-un termen rezonabil, prezumţia de nevinovăţie şi asigurarea dreptului la apărare.

20. Cu privire la pretinsa încălcare, prin prevederile art. 2531 din Codul penal din 1969, a dreptului la apărare, reglementat la art. 24 din Constituţie, Curtea constată că acesta conferă oricărei părţi implicate într-un proces, potrivit intereselor sale şi indiferent de natura procesului, posibilitatea de a utiliza toate mijloacele prevăzute de lege pentru a invoca în apărarea sa fapte sau împrejurări. Acest drept presupune participarea la şedinţele de judecată, folosirea mijloacelor de probă, invocarea excepţiilor prevăzute de legea procesual penală, exercitarea oricăror altor drepturi procesual penale şi posibilitatea de a beneficia de serviciile unui apărător. Aşa fiind, dispoziţiile constituţionale ale art. 21 alin. (3) şi art. 24 vizează drepturi procesuale, motiv pentru care nu poate fi reţinută încălcarea lor prin prevederile art. 2531 din Codul penal din 1969.

21. Cu privire la pretinsa încălcare prin textul criticat a prezumţiei de nevinovăţie, prevăzută la art. 23 alin. (11) din Legea fundamentală, Curtea reţine că aceasta implică considerarea suspectului sau a inculpatului ca nevinovat până la soluţionarea definitivă a cauzei penale. Aşa fiind, prezumţia de nevinovăţie constituie „un suport” al drepturilor procesuale acordate suspectului sau inculpatului şi, în mod, special, al dreptului la apărare. Această prezumţie asigură, în mod special, premisele respectării principiului egalităţii armelor, întrucât permite suspectului sau, după caz. inculpatului să se situeze, pe tot parcursul procesului penal, pe o poziţie de egalitate cu celelalte părţi, dar şi premisele respectării dreptului la apărare, persoana urmărită sau judecată penal fiind protejată împotriva unui eventual verdict de culpabilitate care nu a fost stabilit în mod legal.

22. Pentru aceste motive, Curtea constată că nu poate fi reţinută încălcarea prin dispoziţiile art. 2531 din Codul penal din 1969 a prevederilor art. 23 alin. (11) din Constituţie referitor la prezumţia de nevinovăţie, întrucât textul criticat nu este de natură a încălca garanţiile procesuale specifice asigurării prezumţiei de nevinovăţie.

23. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Florentin P. Lungu în Dosarul nr. 873/277/2014 al Curţii de Apel Ploieşti - Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie şi constată că dispoziţiile art. 2531 din Codul penal din 1969 sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.

Decizia se comunică Curţii de Apel Ploieşti - Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Definitivă şi general obligatorie.

Pronunţată în şedinţa din data de 23 februarie 2016.

 

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE

AUGUSTIN ZEGREAN

Magistrat-asistent,

Cristina Teodora Pop

 

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

DECIZIA Nr. 90

din 23 februarie 2016

referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 318 alin. (1) din Codul de procedură penală

 

Augustin Zegrean - preşedinte

Valer Dorneanu - judecător

Petre Lăzăroiu - judecător

Mircea Ştefan Minea - judecător

Daniel Marius Morar - judecător

Mona-Maria Pivniceru - judecător

Puskás Valentin Zoltán - judecător

Simona-Maya Teodoroiu - judecător

Tudorel Toader - judecător

Daniela Ramona Mariţiu - magistrat-asistent

 

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Cosmin Grancea.

 

1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 318 alin. (1) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Ana-Maria Macea în Dosarul nr. 9.989/211/2015 al Judecătoriei Cluj-Napoca. Excepţia formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 1.574D/2015.

2. La apelul nominal se constată lipsa autoarei excepţiei, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită.

3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public. Acesta, făcând referire la Decizia nr. 23 din 20 ianuarie 2016, prin care Curtea a admis excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că dispoziţiile art. 318 din Codul de procedură penală sunt neconstituţionale, pune concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate. ca devenită inadmisibilă.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, reţine următoarele:

4. Prin încheierea din data de 22 octombrie 2015, pronunţată în Dosarul nr. 9.989/211/2015, Judecătoria Cluj-Napoca a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 318 alin. (1) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Ana-Maria Macea cu ocazia soluţionării unei plângeri împotriva ordonanţei de renunţare la urmărirea penală.

5. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autoarea acesteia susţine că aproximativ 95% din infracţiunile incriminate au o sancţiune de până la 7 ani închisoare. Prin faptul că, în temeiul art. 318 din Codul de procedură penală, procurorul poate dispune renunţarea la urmărirea penală fără a identifica autorul infracţiunii se încalcă prevederile constituţionale cuprinse în art. 16 alin. (1), art. 21 şi art. 44 alin. (1) şi (2).

6. Judecătoria Cluj-Napoca apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Arată că accesul liber al persoanei la justiţie este garantat tocmai prin procedura specială prevăzută de art. 340 din Codul de procedură penală, care permite persoanei vătămate nemulţumite de modul în care un procuror a apreciat incidenţa art. 318 alin. (1) din Codul de procedură penală să atace soluţia procurorului în faţa instanţei de judecată. În continuare reţine că, dacă, în cazul concret, organele de cercetare penală nu au fost în măsură să identifice autorul faptei penale reclamate de contestatoare nu înseamnă că textul de lege criticat exclude automat obligaţiile izvorâte din art. 285 din Codul de procedură penală.

7. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, actul de sesizare a fost comunicat preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

8. Guvernul apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Arată că prevederile art. 318 alin. (1) din Codul de procedură penală se aplică în mod egal tuturor persoanelor aflate în ipoteza normei juridice, fără privilegii sau discriminări, fiind conforme cu prevederile art. 16 din Constituţie. De asemenea, dreptul la un proces echitabil, reglementat de art. 21 din Constituţie, nu este afectat în niciun fel de aplicarea dispoziţiilor criticate. Acestea nu îngrădesc nici dreptul contestatoarei de a beneficia de drepturile şi garanţiile procesuale instituite prin lege, în cadrul unui proces public, judecat de către o instanţă independentă, imparţială şi stabilită prin lege, într-un termen rezonabil, câtă vreme tocmai în faţa unei astfel de instanţe de judecată a fost invocată prezenta excepţie de neconstituţionalitate.

9. Avocatul Poporului apreciază că textul de lege criticat contravine principiului egalităţii în faţa legii şi principiului accesului liber la justiţie. Prevederile art. 318 alin. (1) din Codul de procedură penală creează o disproporţie vădită între interesele generale ale societăţii (noţiune căreia i se circumscrie interesul public) şi celelalte valori constituţionale a căror apărare intră tot în competenţa procurorului, fără să existe o justificare rezonabilă şi echitabilă pentru această lipsă de proporţionalitate. Pe cale jurisprudenţială, Curtea Constituţională a detaliat prevederile constituţionale care reglementează rolul Ministerului Public, statutul procurorilor şi, implicit, principiul legalităţii pe care se întemeiază activitatea acestora. Astfel, principiul legalităţii este, în sensul atribuit de Legea fundamentală, specific activităţii procurorilor care, în virtutea acestuia, au obligaţia ca, în exercitarea atribuţiilor prevăzute de lege, să urmeze în mod obligatoriu dispoziţiile legii, fără posibilitatea de a acţiona, întemeindu-se pe criterii de oportunitate, fie în adoptarea unor măsuri, fie în alegerea procedurilor. Astfel, acţionând pe baza principiului legalităţii, procurorul nu poate refuza începerea urmăririi penale sau punerea în mişcare a acţiunii penale în alte cazuri decât cele prevăzute de lege şi nici nu are dreptul să solicite instanţei de judecată achitarea unui inculpat vinovat de comiterea unei infracţiuni, pe motiv că interese politice, economice, sociale sau de altă natură fac inoportună condamnarea acestuia. Aşadar, aşa cum s-a reţinut în literatura de specialitate, principiul oportunităţii urmăririi penale ar trebui să acţioneze în sistemul nostru procesual doar în mod subsidiar, atunci când procurorul constată cu certitudine existenţa condiţiilor prevăzute de art. 318 din Codul de procedură penală pentru renunţarea la urmărirea penală.

10. În continuare arată că dispoziţiile criticate nu permit judecătorului identificarea normei aplicabile, analiza conţinutului său şi adaptarea acesteia la faptele juridice stabilite, trăsături menite să asigure înfăptuirea justiţiei în numele legii. Invocă Hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului din 3 februarie 2009, pronunţată în Cauza Voiculescu împotriva României, prin care s-a reamintit că art. 2 din Convenţie impune statului obligaţia de a asigura dreptul la viaţă prin implementarea unei legislaţii penale concrete, care să descurajeze comiterea de infracţiuni contra persoanei şi care să se sprijine pe un mecanism de aplicare conceput pentru a preveni, împiedica şi pedepsi încălcările sale.

11. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

CURTEA,

examinând actul de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului

şi Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:

12. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.

13. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 318 alin. (1) din Codul de procedură penală, cu următorul conţinut: „în cazul infracţiunilor pentru care legea prevede pedeapsa amenzii sau pedeapsa închisorii de cel mult 7 ani, procurorul poate renunţa la urmărirea penală când, în raport cu conţinutul faptei, cu modul şi mijloacele de săvârşire, cu scopul urmărit şi cu împrejurările concrete de săvârşire, cu urmările produse sau care s-ar fi putut produce prin săvârşirea infracţiunii, constată că nu există un interes public în urmărirea acesteia

14. În opinia autoarei excepţiei, dispoziţiile criticate contravin prevederilor constituţionale cuprinse în art. 16 alin. (1) referitor la egalitatea în drepturi, art. 21 referitor la accesul liber la justiţie şi art. 44 alin. (1) şi (2) referitor la dreptul de proprietate privată.

15. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine că, prin Decizia nr. 23 din 20 ianuarie 2016*), nepublicată încă în Monitorul Oficial al României, Partea I, la data pronunţării acestei decizii, a admis excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că dispoziţiile art. 318 din Codul de procedură penală sunt neconstituţionale.

16. Cu acel prilej, Curtea a constatat că sintagma „interes public” nu este determinată de legiuitor prin prevederile art. 318 alin. (1) şi (2) din Codul de procedură penală, iar elementele enumerate în cuprinsul acestora, drept criterii de determinare a „interesului public”, nu sunt de natură a defini noţiunea anterior referită, acestea constituind criterii de individualizare a pedepselor, în cazul constatării de către o instanţa de judecată a săvârşirii unor infracţiuni. În consecinţă, Curtea a constatat că textul criticat nu îndeplineşte standardele de claritate, precizie şi previzibilitate ale legii penale, încălcând principiul legalităţii procesului penal, reglementat la art. 2 din Codul de procedură penală şi, prin urmare, prevederile art. 1 alin. (5) din Constituţie, care prevăd obligativitatea respectării în România a Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor.

17. De asemenea, Curtea a constatat că, prin competenţa procurorului de a renunţa la urmărirea penală, conform art. 318 din Codul de procedură penală, anterior debutului acestei etape procedurale sau pe parcursul ei, cu consecinţa netrimiterii în judecată a suspectului sau a inculpatului şi a renunţării ab initio la aplicarea unei pedepse, îl plasează pe acesta în situaţia de a „spune” dreptul şi de a da o hotărâre susceptibilă de a fi executată, conferindu-i prerogativele de jurisdictio şi imperium specifice instanţelor de judecată. În acest fel, Curtea a reţinut că, prin aplicarea prevederilor art. 318 din Codul de procedură penală, procurorul realizează, în mod direct, un act de justiţie, sustrăgând instanţelor judecătoreşti judecarea cauzelor. Or, se impune ca justiţia să fie realizată într-un mod transparent, prin soluţionarea cauzelor potrivit principiilor de drept procesual penal reglementate cu privire la desfăşurarea şedinţelor de judecată. Totodată, Curtea a constatat că, impunând obligaţiile prevăzute la art. 318 alin. (3) din Codul de procedură penală, procurorul se plasează pe poziţia de judecător al cauzelor, aplicând măsuri similare pedepselor, printr-un act care nu este nici administrativ, nici jurisdicţional.

18. Prin urmare. Curtea a constatat că, prin reglementarea instituţiei renunţării la urmărirea penală, în maniera prevăzută la art. 318 din Codul de procedură penată, legiuitorul nu a realizat un echilibru adecvat între aplicarea principiului legalităţii, specific sistemului de drept continental, existent în România, şi aplicarea principiului oportunităţii, specific sistemului de drept anglo-saxon, dând prevalenţă acestuia din urmă, în detrimentul celui dintâi, prin reglementarea printre atribuţiile procurorului a unor acte specifice puterii judecătoreşti. Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 318 din Codul de procedură penală, procurorul are posibilitatea de a renunţa la urmărirea penală şi, în consecinţă, de a se substitui instanţei de judecată, în realizarea actului de justiţie, în cazul unui număr de aproximativ trei pătrimi din totalul infracţiunilor prevăzute în Codul penal şi în legile speciale în vigoare.

19. Astfel, Curtea a reţinut că renunţarea la urmărirea penală de către procuror, fără ca aceasta să fie supusă controlului şi încuviinţării instanţei de judecată, echivalează cu exercitarea de către acesta a unor atribuţii ce aparţin sferei competenţelor instanţelor judecătoreşti, reglementată la art. 126 alin. (1) din Constituţie, potrivit căruia justiţia se realizează prin Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi prin celelalte instanţe judecătoreşti stabilite de lege. Pentru acest motiv, Curtea a constatat că renunţarea de către procuror la urmărirea penală, în condiţiile reglementate la art. 318 alin. (1) din Codul de procedură penală, contravine normei constituţionale anterior enunţate.

20. În continuare, Curtea observă că, potrivit prevederilor art. 29 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, „nu pot face obiectul excepţiei prevederile constatate ca fiind neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale întrucât actul de sesizare a Curţii Constituţionale cu prezenta excepţie de neconstituţionalitate a fost pronunţat pe data de 22 octombrie 2015, iar constatarea neconstituţionalităţii textului criticat a intervenit, prin Decizia nr. 23 din 20 ianuarie 2016, după data actului de sesizare anterior referit, urmează ca excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 318 alin. (1) din Codul de procedură penală să fie respinsă ca devenită inadmisibilă (a se vedea, în acelaşi sens, Decizia nr. 531 din 12 decembrie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 107 din 12 februarie 2014).

21. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca devenită inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 318 alin. (1) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Ana-Maria Macea în Dosarul nr. 9.989/211/2015 al Judecătoriei Cluj-Napoca.

Definitivă şi general obligatorie.

Decizia se comunică Judecătoriei Cluj-Napoca şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunţată în şedinţa din data de 23 februarie 2016.

 

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE

AUGUSTIN ZEGREAN

Magistrat-asistent,

Daniela Ramona Mariţiu

 


*) Decizia Curţii Constituţionale nr. 23 din 20 ianuarie 2016 a fost publicată îh Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 240 din 31 martie 2016.

 

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

DECIZIA Nr. 100

din 25 februarie 2016

referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 8 alin. (1) şi (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 51/2008 privind ajutorul public judiciar în materie civilă

 

Augustin Zegrean - preşedinte

Valer Dorneanu - judecător

Petre Lăzăroiu - judecător

Mircea Ştefan Minea - judecător

Daniel Marius Morar - judecător

Puskás Valentin Zoltán - judecător

Simona-Maya Teodoroiu - judecător

Tudorel Toader - judecător

Simina Popescu - magistrat-asistent

 

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Luminiţa Nicolescu.

 

1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 8 alin. (1) şi (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 51/2008 privind ajutorul public judiciar în materie civilă, excepţie ridicată de Liana Radu în Dosarul nr. 1.448/315/2015 al Judecătoriei Târgovişte şi care formează obiectul Dosarului nr. 1.084D/2015 al Curţii Constituţionale.

2. La apelul nominal lipsesc părţile, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită.

3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care invocă jurisprudenţa în materie a Curţii Constituţionale şi pune concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate ca neîntemeiată.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, reţine următoarele:

4. Prin încheierea din 27 aprilie 2015, pronunţată în Dosarul nr. 1.448/315/2015, Judecătoria Târgovişte a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 8 alin. (1) şi (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 51/2008 privind ajutorul public judiciar în materie civilă. Excepţia de neconstituţionalitate a fost ridicată de Liana Radu într-o cauză având ca obiect soluţionarea cererii de acordare a ajutorului public judiciar.

5. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autoarea acesteia susţine că, prin limita scăzută, instituită de legiuitor în ceea ce priveşte acordarea ajutorului public judiciar, şi prin necorelarea acesteia cu salariul minim pe economie, prevederile art. 8 alin, (1) şi (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 51/2008 îngrădesc accesul liber la justiţie pentru „persoanele cu venituri între 300 şi 950 lei - salariul minim pe economie”.

6. Judecătoria Târgovişte consideră că prevederile legale criticate, prin scopul urmărit, nu sunt contrare dispoziţiilor art. 21 din Constituţie, ci, dimpotrivă, au ca scop sprijinirea persoanelor implicate în proceduri judiciare, În cazul în care întreţinerea lor sau a familiilor lor ar fi primejduită de costurile acestor proceduri, în ceea ce priveşte limitarea dreptului de a beneficia de ajutor public judiciar, în funcţie de veniturile obţinute, instanţa reţine că, potrivit art. 8 alin. (3) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 51/2008, ajutorul public judiciar se poate acorda şi în alte situaţii decât cele în care veniturile părţii sunt inferioare celor de 600 lei ori 300 lei, proporţional cu nevoile solicitantului, în cazul în care costurile certe sau estimate ale procesului sunt de natură să îi limiteze accesul efectiv la justiţie, inclusiv din cauza diferenţelor de cost al vieţii dintre statul membru în care acesta îşi are domiciliul sau reşedinţa obişnuită şi cel din România. Prin urmare, în funcţie de circumstanţele cauzei, instanţa poate aprecia dacă acordarea ajutorului public judiciar se justifică prin raportare la însăşi raţiunea reglementării legale, de a asigura justiţiabililor dreptul la un proces echitabil şi de a garanta accesul egal la actul de justiţie, pentru realizarea unor drepturi sau interese legitime pe cale judiciară. Împrejurarea că legiuitorul a înţeles să reglementeze în această materie anumite situaţii în care situarea mediei lunare a veniturilor obţinute pe membru de familie, sub un anumit prag, determină, în mod obligatoriu, acordarea ajutorului public judiciar, atunci când aceasta se solicită, nu relevă niciun aspect de neconstituţionalitate, ci este în deplină concordanţă cu dispoziţiile constituţionale menţionate.

7. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

8. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, prevederile legale criticate, raportate la dispoziţiile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:

9. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.

10. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie prevederile art. 8 alin. (1) şi (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 51/2008 privind ajutorul public judiciar în materie civilă, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 327 din 25 aprilie 2008, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 193/2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 723 din 24 octombrie 2008, cu modificările şi completările ulterioare, care au următorul cuprins: „(1) Beneficiază de ajutor public judiciar în formele prevăzute la art. 6 persoanele al căror venit mediu net lunar pe membru de familie, în ultimele două luni anterioare formulării cererii, se situează sub nivelul de 300 lei. În acest caz, sumele care constituie ajutor public judiciar se avansează în întregime de către stat.

(2) Dacă venitul mediu net lunar pe membru de familie, în ultimele două luni anterioare formulării cererii, se situează sub nivelul de 600 lei, sumele de bani care constituie ajutor public judiciar se avansează de către stat în proporţie de 50%.”

11. În opinia autoarei excepţiei, prevederile de lege criticate contravin dispoziţiilor din Constituţie cuprinse în art. 21 privind accesul liber la justiţie

12. Examinând criticile de neconstituţionalitate, Curtea reţine că prevederile art. 8 alin. (1) şi (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 51/2008 au mai format obiect al controlului de constituţionalitate, exercitat prin prisma unor critici de neconstituţionalitate similare celor formulate în prezenta cauză. Relevantă, în acest sens, este Decizia nr. 713 din 27 octombrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 955 din 23 decembrie 2015, prin care Curtea Constituţională a respins ca neîntemeiată excepţia de neconstituţionalitate, reţinând că prevederile legale criticate conţin elementele necesare identificării practice a situaţiilor în care se poate acorda ajutorul public judiciar în materie civilă. Astfel, dispoziţiile art. 8 alin. (1) şi (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 51/2008 reglementează criteriile în funcţie de care beneficiul de ajutor public judiciar în formele prevăzute la art. 6 din aceasta se avansează de către stat fie în întregime, fie în proporţie de 50%. De asemenea, alin. (3) al aceluiaşi articol are în vedere şi alte cazuri în care ajutorul public judiciar se poate acorda, proporţional cu nevoile solicitantului, în ipoteza acestei norme fiind prevăzută şi situaţia în care există diferenţe de cost al vieţii dintre statul membru în care solicitantul îşi are domiciliul sau reşedinţa obişnuită şi cel din România, diferenţe de natură să îi limiteze accesul efectiv la justiţie (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 1.610 din 26 noiembrie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 21 din 12 ianuarie 2010).

13. De asemenea, prin Decizia nr. 39 din 3 februarie 2015 (paragrafele 15-17), publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 143 din 26 februarie 2015, menţinând jurisprudenţa sa anterioară în materie, Curtea a observat că prevederile art. 7 şi 8 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 51/2008 stabilesc acordarea unui ajutor public judiciar în formele prevăzute de lege acelor persoane care îndeplinesc condiţiile legale, reţinând că aceasta reprezintă opţiunea legiuitorului, care stabileşte, astfel, sfera persoanelor îndreptăţite să solicite sprijinul statului, în acest context, Curtea a amintit că, prin Hotărârea din 19 iunie 2001, pronunţată în Cauza Kreuz împotriva Poloniei, paragraful 59, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reţinut că dreptul efectiv de acces la un tribunal nu înseamnă, însă, un drept necondiţionat de a obţine un ajutor judiciar gratuit din partea statului în materie civilă şi nici dreptul la o procedură gratuită în această materie.

14. De altfel, asupra prevederilor criticate Curtea s-a mai pronunţat, prin numeroase alte decizii, spre exemplu, prin Decizia nr. 532 din 14 iulie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 620 din 14 august 2015, Decizia nr. 123 din 6 martie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 344 din 9 mai 2014, prin care a reţinut că Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 51/2008 reprezintă o garanţie suplimentară a accesului efectiv la justiţie, fiind adoptată pentru îmbunătăţirea accesului la justiţie şi pentru a se acorda sprijin din partea statului persoanelor care sunt parte într-un litigiu şi se află într-o dificultate materială.

15. În ceea ce priveşte critica referitoare la limita instituită de legiuitor pentru acordarea ajutorului public judiciar, respectiv de faptul că aceasta nu este corelată cu salariul minim pe economie, Curtea a observat că aceste aspecte ţin de opţiunea legiuitorului, care stabileşte sfera persoanelor îndreptăţite să solicite sprijinul statului, cât şi criteriile în funcţie de care se acordă ajutorul public judiciar în materie civilă.

16. Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să justifice schimbarea jurisprudenţei Curţii Constituţionale, atât soluţia pronunţată anterior, cât şi considerentele care au fundamentat-o îşi menţin valabilitatea şi în prezenta cauză.

17. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Liana Radu în Dosarul nr. 1.448/315/2015 al Judecătoriei Târgovişte şi constată că prevederile art. 8 alin. (1) şi (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 51/2008 privind ajutorul public judiciar în materie civilă sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.

Definitivă şi general obligatorie.

Decizia se comunică Judecătoriei Târgovişte şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunţată în şedinţa din data de 25 februarie 2016.

 

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE

AUGUSTIN ZEGREAN

Magistrat-asistent,

Simina Popescu

 

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

DECIZIA Nr. 172

din 24 martie 2016

referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 18 din Legea nr. 360/2002 privind Statutul poliţistului

 

Augustin Zegrean - preşedinte

Valer Dorneanu - judecător

Petre Lăzăroiu - judecător

Mircea Ştefan Minea - judecător

Daniel Marius Morar - judecător

Mona-Maria Pivniceru - judecător

Puskás Valentin Zoltán - judecător

Tudorel Toader - judecător

Ioana Marilena Chiorean - magistrat-asistent

 

Cu participarea în şedinţa publică din 17 martie 2016 a reprezentantului Ministerului Public, procuror Ştefania Sofronea.

 

1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 18 din Legea nr. 360/2002 privind Statutul poliţistului, excepţie ridicată de Achim Mărie în Dosarul nr. 43.450/3/2007* al Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 1.474D/2015.

2. Dezbaterile au avut loc în şedinţa publică din 17 martie 2016, cu participarea reprezentantului Ministerului Public şi în prezenţa consilierului juridic Alexandra Nica, pentru partea Direcţia Generală de Poliţie a Municipiului Bucureşti, şi au fost consemnate în încheierea de şedinţă de la acea dată, când Curtea, având în vedere cererea de întrerupere a deliberărilor pentru o mai bună studiere a problemelor ce formează obiectul cauzei, în temeiul dispoziţiilor art. 57 şi art. 58 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, a amânat pronunţarea pentru data de 24 martie 2016, când a pronunţat prezenta decizie.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:

3. Prin Decizia civilă nr. 3.246 din 8 iunie 2015, pronunţată în Dosarul nr. 43.450/3/2007*, Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 18 din Legea nr. 360/2002 privind Statutul poliţistului. Excepţia a fost ridicată de recurentul-reclamant Achim Ilarie în cadrul soluţionării recursului declarat împotriva Sentinţei civile nr. 4.359 din 11 iunie 2014 pronunţate de Tribunalul Bucureşti - Secţia de contencios administrativ şi fiscal, prin care a fost respinsă ca neîntemeiată acţiunea prin care reclamantul a solicitat anularea concursului din data de 23 noiembrie 2007, organizat pentru ocuparea funcţiei de adjunct şef secţie la Secţia 6 Poliţie.

4. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, autorul acesteia susţine, în esenţă, că prevederile de lege criticate contravin dispoziţiilor constituţionale ale art. 1 alin. (4) şi (5) privind principiul separaţiei puterilor în stat şi cel al obligativităţii respectării Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legii, a previzibilităţii legii, art. 16 alin. (1) privind egalitatea în drepturi, art. 31 privind dreptul la informare, art. 73 alin. (3) lit. j) privind reglementarea prin lege organică a statutului funcţionarilor publici şi art. 78 privind intrarea în vigoare a legii. În acest sens arată că poliţistul este funcţionar public civil, cu statut special, potrivit art. 1 alin. (1) din Legea nr. 360/2002, iar în această calitate poliţistul este subiect al unui raport de serviciu care ia naştere, se execută şi încetează în condiţii speciale. De aceea, aspectele esenţiale care vizează inclusiv organizarea şi desfăşurarea concursurilor pentru ocuparea unei funcţii de conducere, ca element al naşterii sau modificării raportului de serviciu, se referă în mod intrinsec la statutul poliţistului, statut care este reglementat prin lege organică, potrivit art. 73 alin. (3) lit. j) din Constituţie, respectiv Legea nr. 360/2002. Organizarea concursurilor în poliţie (M.A.I.), inclusiv pentru funcţiile de conducere, se referă la executarea şi modificarea raportului de serviciu, de aceea, organizarea unor astfel de concursuri, ţinând seama de statutul poliţistului, trebuie reglementată, potrivit art. 73 alin. (3) lit. j) din Constituţie, prin lege organică.

5. Mai susţine că dispoziţiile de lege criticate nu numai că nu reglementează procedura organizării şi desfăşurării concursurilor în poliţie, ci deleagă reglementarea acestora ministrului de interne, care este abilitat sa adopte ordine, care nu sunt publicate în Monitorul Oficial al României. Mai mult decât atât, prin art. 196 din Ordinul M.A.I. nr. 300/2004, ministrul de interne a delegat pe directorul Direcţiei management resurse umane din M.A.I pentru a stabili metodologia, procedurile şi formularele utilizate în organizarea şi desfăşurarea concursurilor în poliţie, sens în care directorul a emis Dispoziţia D.M.R.U. nr. 11/960/20,10 2004, unde la anexa nr. 12 a emis Metodologia privind organizarea şi desfăşurarea concursurilor şi examenelor pentru ocuparea posturilor vacante în M.A.I., document care nu a fost publicat. Ca şi când toate aceste delegări nu erau de ajuns, inspectorul general al Inspectoratului General al Poliţiei Române, pe baza aprobării unor rapoarte de către ministrul de interne de delegare, a emis Dispoziţia LG.P.R. nr. 1.399/18.05.2007 prin care s-a stabilit metodologia de organizare şi desfăşurare a concursurilor/examenelor în vederea ocupării posturilor vacante, precum şi pentru promovarea în funcţie a ofiţerilor şi agenţilor din Poliţia Română, care nu a fost publicată.

6. Autorul excepţiei de neconstituţionalitate susţine că s-a ajuns la situaţia în care un aspect esenţial care vizează organizarea şi desfăşurarea concursurilor în poliţie, inclusiv ocuparea funcţiilor de conducere şi promovarea poliţiştilor, să fie reglementat prin diferite ordine de ministru, dispoziţii ale unui director de direcţie din cadrul M.A.I. sau ale inspectorului general al I.G.P.R., toate aceste acte administrative nefiind publicate niciodată în Monitorul Oficial al României, ceea ce este de natură a crea un caracter iluzoriu poliţiştilor (inclusiv persoanelor din afara sistemului de ordine publică care pot participa la astfel de concursuri) de a se apăra eficient şi de a cunoaşte prevederile acestor documente. În aceste condiţii, persoanele care au participat la concursuri nu au cunoscut regulile după care s-au desfăşurat concursurile, având în vedere că actele administrative nu au fost previzibile, accesibile şi nici opozabile. Delegarea de atribuţii pentru a stabili aceste norme unui membru al Guvernului, unui director de direcţie sau şefului I.G.P.R., prin emiterea unor acte administrative cu caracter infralegal, a determinat o stare de incertitudine juridică.

7. În final, în susţinerea excepţiei de neconstituţionalitate, autorul acesteia invocă Decizia Curţii Constituţionale nr. 392 din 2 iulie 2014 şi susţine că, având în vedere principiile enunţate prin decizia sus-menţionată, dispoziţiile de lege criticate încalcă art. 1 alin. (4) şi (5) şi art. 73 alin. (3) lit. j) din Constituţie, mai ales în condiţiile în care Ordinul M.A.I. nr. 300/2004, ordin emis în condiţii contrare Constituţiei, nu a fost niciodată publicat şi, de asemenea, nu au fost publicate nici modificările acestuia.

8. Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal opinează în sensul că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată, întrucât dispoziţiile constituţionale evocate în motivarea excepţiei nu impun ca absolut toate aspectele referitoare la cariera profesională şi la ocuparea funcţiilor din cadrul poliţiei să fie reglementate chiar prin lege; legea constituie o reglementare primară, care trebuie, desigur, să fie suficient de detaliată pentru a nu goli de conţinut dispoziţiile art. 73 alin. (3) lit. j) din Constituţie. Aceasta nu reclamă, însă, în aprecierea instanţei, ca toate chestiunile referitoare la concursurile şi examenele desfăşurate pe parcursul carierei profesionale să fie reglementate chiar prin lege, o atare soluţie fiind cel mai probabil impracticabilă şi având dezavantajul că ar rezulta o lege mult prea încărcată de detalii care trebuie să rămână în domeniul organizării executării legii, adică de competenţa ministrului de resort. Instanţa arată că, în fapt, autorul excepţiei este nemulţumit că ordinele ministrului administraţiei şi internelor prin care s-au reglementat examenele şi concursurile pentru ocuparea funcţiilor de conducere nu sunt publicate, însă, o atare chestiune excedează textului de lege criticat şi poate fi analizată de instanţele de contencios administrativ competente - sesizate pe calea unei acţiuni principale în anulare, iar nu de către Curtea Constituţională, care trebuie să se pronunţe asupra constituţionalităţii dispoziţiei de lege criticate, iar nu asupra unei omisiuni legislative sau asupra modului (pretins defectuos) prin care norma legală este pusă în aplicare de către Guvern şi de către ministrul de resort. Desigur, urmează ca instanţa constituţională să analizeze în ce măsură se poate extrapola raţionamentul cuprins în Decizia nr. 392 din 2 iulie 2014, prin care au fost declarate ca fiind neconstituţionale dispoziţiile art. 59 alin. (2), art. 60 alin. (1) şi ale art. 62 alin. (3) din Legea nr. 360/2002 privind Statutul poliţistului, întrucât aspecte esenţiale referitoare la procedura disciplinară nu au fost reglementate prin lege, ci au fost lăsate la aprecierea ministrului de resort; decizia sus-menţionată a avut însă în vedere specificul răspunderii disciplinare şi gravitatea pe care aceasta o poate avea asupra statutului poliţistului, în vreme ce în prezenta cauză trebuie evaluată cerinţa de a reglementa în avans, însă suficient de flexibil, situaţiile şi condiţiile în care vor fi ocupate prin concurs funcţiile de conducere în poliţie.

9. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, actul de sesizare a fost comunicat preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

10. Guvernul consideră că, „având în vedere similitudinea problematicii supuse atenţiei prin prezenta excepţie de neconstituţionalitate cu cea analizată de Curtea Constituţională” prin Decizia nr. 392 din 2 iulie 2014, „este posibil ca cele reţinute de instanţa de control constituţional prin această decizie să fie aplicabile şi în speţa de faţă”.

11. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

CURTEA,

examinând actul de sesizare, punctul de vedere al Guvernului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile scrise depuse la dosar de autorul excepţiei, susţinerile părţii prezente la şedinţă şi concluziile scrise depuse de aceasta, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:

12. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.

13. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 18 din Legea nr. 360/2002 privind Statutul poliţistului, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 440 din 24 iunie 2002, cu modificările şi completările ulterioare, dispoziţii care au următorul conţinut: „Posturile de conducere se ocupă prin examen sau concurs, după caz, în situaţiile şi în condiţiile stabilite prin ordin al ministrului administraţiei şi internelor.”

14. Autorul excepţiei de neconstituţionalitate susţine că dispoziţiile de lege criticate contravin prevederilor constituţionale ale art. 1 alin. (4) şi (5) privind principiul separaţiei puterilor în stat şi cel al obligativităţii respectării Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legii, art. 16 alin. (1) privind egalitatea în drepturi, art. 31 privind dreptul la informaţie, art. 73 alin. (3) lit. j) privind reglementarea prin lege organică a statutului funcţionarilor publici şi art. 78 privind intrarea în vigoare a legii.

15. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine că, potrivit textului de lege criticat din Legea nr. 360/2002, posturile de conducere se ocupă prin examen sau concurs, după caz, în situaţiile şi în condiţiile stabilite prin ordin al ministrului administraţiei şi internelor. Dispoziţiile de lege criticate fac parte din cap. II: „Selecţionarea, pregătirea, acordarea gradelor profesionale şi încadrarea poliţiştilor în categorii şi grade profesionale”, secţiunea a 2-a: „Obţinerea gradelor profesionale şi încadrarea poliţiştilor în categorii şi grade profesionale” din Legea nr. 360/2002, Spre deosebire de condiţiile privind promovarea poliţiştilor în grade profesionale, condiţii care sunt stabilite prin Legea nr. 360/2002, condiţiile pentru ocuparea posturilor de conducere trebuie stabilite, potrivit dispoziţiilor de lege criticate, prin ordin al ministrului administraţiei şi internelor.

16. Curtea reţine că în materia ocupării posturilor de conducere a fost emis Ordinul ministrului administraţiei şi internelor nr. 300/2004 privind activitatea de management resurse umane în unităţile Ministerului Administraţiei şi Internelor, care nu a fost publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, însă, în prezent, atât aspectele esenţiale privind ocuparea posturilor de conducere, cât şi procedura de desfăşurare a concursului/examenului pentru ocuparea posturilor de conducere sunt prevăzute în art. 19-23 din cap. IV: „Reguli de evoluţie în cariera poliţiştilor şi cadrelor militare,, din Ghidul carierei poliţiştilor şi cadrelor militare din Ministerul Administraţiei şi Internelor, aprobat prin Ordinul viceprim-ministrului, ministrul administraţiei şi internelor, nr. 69/2009, publicat în Monitorul Oficial a României, Partea I, nr. 312 din 12 mai 2009, cu modificările şi completările ulterioare.

17. Aşa cum a statuat Curtea prin Decizia nr. 392 din 2 iulie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 667 din 11 septembrie 2014, paragraful 17, şi prin Decizia nr. 637 din 13 octombrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 906 din 8 decembrie 2015, paragraful 24, poliţistul este funcţionar public civil, cu statut special, potrivit art. 1 alin. (1) din Legea nr. 360/2002, şi că, în conformitate cu art. 2 alin. (1) din aceeaşi lege, poliţistul este învestit cu exerciţiul autorităţii publice. În considerarea acestor prevederi legale, statutul său juridic cunoaşte elemente derogatorii de la dispoziţiile generale care reglementează raporturile de muncă, respectiv Legea nr. 53/2003 - Codul muncii, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 345 din 18 mai 2011, cu modificările şi completările ulterioare. Astfel, poliţistul este subiect al unui raport de serviciu, raport care ia naştere, se execută şi încetează în condiţii speciale. De aceea, aspectele esenţiale ce vizează cele trei elemente ale raporturilor de serviciu se referă în mod intrinsec la statutul poliţistului, statut care este reglementat prin lege organică, potrivit art. 73 alin. (3) lit. j) din Constituţie, respectiv Legea nr. 360/2002.

18. Curtea reţine că ocuparea posturilor de conducere se referă la modul de executare a raporturilor de serviciu, implicând o modificare a acestor raporturi. Aspectele privind ocuparea posturilor de conducere ţin în mod evident de cariera poliţistului şi presupun o modificare atât a atribuţiilor (a felului muncii), cât şi a salarizării. Exercitarea raportului de serviciu al poliţistului se realizează de la naşterea acestuia prin actul de numire şi până la încetarea lui, în condiţiile legii. Astfel, situaţiile juridice care pot interveni pe parcursul perioadei dintre naşterea şi încetarea raportului de serviciu, cum sunt, de exemplu, modificarea sau suspendarea acestuia, ţin de modul de executare a raportului de serviciu.

19. Statutul juridic al unei categorii de personal este reprezentat de dispoziţiile de lege referitoare la încheierea, executarea, modificarea, suspendarea şi încetarea raportului juridic de muncă în care se află respectiva categorie. În consecinţă, regulile esenţiale privind ocuparea posturilor de conducere ţin de statutul poliţistului, mai exact de exercitarea raportului de serviciu care se realizează de la naşterea până la încetarea acestuia. Curtea observă că şi alte categorii profesionale au reglementate în statutele proprii reguli esenţiale privind ocuparea funcţiilor de conducere, iar prin regulamente sunt detaliate regulile specifice de ocupare a acestor funcţii. De exemplu, art. 48-51 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 826 din 13 septembrie 2005, cu modificările şi completările ulterioare, reglementează regulile esenţiale privind numirea în funcţiile de conducere din cadrul judecătoriilor, tribunalelor, curţilor de apel şi parchetelor corespunzătoare. În acelaşi sens, dispoziţiile art. 57 alin. (6) şi

(7) din Legea nr. 188/1999 privind statutul funcţionarilor publici, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 365 din 29 mai 2007, cu modificările şi completările ulterioare, stabilesc condiţiile minime de vechime în specialitatea studiilor necesare participării la concursul de recrutare organizat pentru ocuparea funcţiilor publice de conducere, art. 58 instituie reguli generale privind procedura de desfăşurare a concursului de recrutare pentru funcţiile publice vacante, iar art. 62 alin. (2) reglementează procedura de numire în funcţiile publice de conducere.

20. Ca atare, ţinând cont de dispoziţiile constituţionale ale art. 73 alin. (3) lit. j), Curtea constată că aspectele esenţiale ale ocupării posturilor de conducere ale poliţiştilor trebuie reglementate prin lege organică, respectiv Legea nr. 360/2002 privind Statutul poliţistului, lege specială în sensul art. 1 alin. (2) din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii.

21. Or, dispoziţiile legale criticate nu numai că nu reglementează procedura ocupării posturilor de conducere ale poliţiştilor, ci deleagă reglementarea acestor aspecte importante ministrului de resort care este abilitat să adopte ordine. Întrucât, potrivit art. 73 alin. (3) lit. j) din Constituţie, statutul funcţionarilor publici se reglementează prin lege organică şi ţinând cont de faptul că aspectele esenţiale privind ocuparea posturilor de conducere vizează o modificare a raporturilor de muncă, aceste aspecte esenţiale, cum sunt, spre exemplu, condiţiile generale de participare la examen/concurs, condiţiile de vechime necesară participării la examen/concurs, tipul probelor de examen/concurs, condiţiile în care candidaţii sunt declaraţi „admişi” şi posibilitatea de contestare trebuie reglementate prin lege organică, urmând ca regulile specifice procedurii de ocupare a funcţiilor de conducere să fie explicate şi detaliate prin ordin al ministrului de resort. În consecinţă, prevederile de lege criticate care instituie reglementarea acestor aspecte prin acte administrative contravin dispoziţiilor art. 73 alin. (3) lit. j) din Constituţie.

22. Totodată, Curtea reţine că, potrivit dispoziţiilor de lege criticate, se ajunge la situaţia ca un aspect esenţial care vizează executarea raporturilor de serviciu să fie reglementat printr-un act administrativ. Or, normele privind ocuparea posturilor de conducere trebuie să respecte anumite cerinţe de stabilitate şi previzibilitate. Astfel, delegarea atribuţiei de a stabili aceste norme unui membru al Guvernului, prin emiterea unor acte cu caracter administrativ ce au caracter infralegal, determină o stare de incertitudine juridică, acest gen de acte având, de obicei, un grad sporit de schimbări succesive în timp. Considerentele reţinute de Curte prin Decizia nr. 637 din 13 octombrie 2015, precitată, paragraful 31, şi prin Decizia nr. 803 din 24 noiembrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 34 din 18 ianuarie 2016, paragraful 17, se aplică mutatis mutandis şi în cauza de faţă, referitoare la normele privind ocuparea posturilor de conducere. Astfel, aceste norme trebuie să respecte anumite exigenţe de stabilitate, previzibilitate şi claritate, iar delegarea atribuţiei de a stabili aceste norme către un membru al Guvernului, prin emiterea unor acte administrative cu caracter normativ, de rang infralegal, determină o stare de incertitudine juridică.

23. Aşadar, pe fondul lacunei legislative evidenţiate mai sus, Curtea mai reţine că soluţia legislativă prevăzută de art. 18 din Legea nr. 360/2002 contravine normelor de tehnică legislativă, de vreme ce, potrivit Legii nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 260 din 21 aprilie 2010, cu modificările şi completările ulterioare, ordinele cu caracter normativ se emit numai pe baza şi în executarea legii, trebuie să se limiteze strict la cadrul stabilit de actele pe bazaşi în executarea cărora au fost emise, fără ca prin acestea să poată fi completată legea, astfel cum s-a procedat prin Ordinul viceprim-ministrului, ministrul administraţiei şi internelor, nr. 69/2009.

24. Prin urmare, Curtea constată că prevederile art. 18 din Legea nr. 360/2002 contravin art. 1 alin. (4) din Constituţie referitor la principiul separaţiei şi echilibrului puterilor în stat (prin delegarea unei competenţe ce aparţine în exclusivitate legiuitorului către un membru al Guvernului), precum şi art. 1 alin. (5) din Constituţie, în componenta sa referitoare la previzibilitatea legii.

25. În consecinţă, Curtea subliniază că, pentru înlăturarea viciului de neconstituţionalitate, aspectele esenţiale privind ocuparea posturilor de conducere trebuie să fie reglementate prin lege organică, urmând ca regulile specifice acestei proceduri să fie explicitate şi detaliate prin ordin al ministrului administraţiei şi internelor.

26. În final, Curtea constată că art. 16 alin. (1), art. 31 şi 78 din Constituţie nu au incidenţă în prezenta cauză.

27. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu majoritate de voturi,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Admite excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Achim Ilarie în Dosarul nr. 43.450/3/2007* al Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a VII l-a contencios administrativ şi fiscal şi constată că dispoziţiile art. 18 din Legea nr. 360/2002 privind Statutul poliţistului sunt neconstituţionale.

Definitivă şi general obligatorie.

Decizia se comunică celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a VII l-a contencios administrativ şi fiscal şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunţată în şedinţa din data de 24 martie 2016.

 

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE

AUGUSTIN ZEGREAN

Magistrat-asistent,

Ioana Marilena Chiorean

 

ACTE ALE ORGANELOR DE SPECIALITATE ALE ADMINISTRAŢIEI PUBLICE CENTRALE

MINISTERUL APĂRĂRII NAŢIONALE

 

ORDIN

privind abrogarea Ordinului ministrului apărării naţionale nr. M.120/2004 pentru aprobarea Instrucţiunilor privind planificarea, organizarea, executarea şi finalizarea inspecţiilor Inspectorului General

 

În vederea aplicării prevederilor art. 17 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată, cu modificările şi completările ulterioare,

în temeiul prevederilor art. 33 alin. (1) din Legea nr. 346/2006 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Apărării Naţionale, cu modificările şi completările ulterioare,

ministrul apărării naţionale emite prezentul ordin.

Art. 1. - Ordinul ministrului apărării naţionale nr. M. 120/2004* pentru aprobarea Instrucţiunilor privind planificarea, organizarea, executarea şi finalizarea inspecţiilor Inspectorului General se abrogă.

Art. 2. - Prezentul ordin se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

 

Ministrul apărării naţionale,

Mihnea Ioan Motoc

 

Bucureşti, 15 aprilie 2016.

Nr. M.52.


* Ordinul ministrului apărării naţionale nr. M.120/2004 nu a fost publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, deoarece are ca obiect reglementări din domeniul apărării naţionale, ordinii publice şi securităţii naţionale.

MINISTERUL CULTURII

 

ORDIN

privind schimbarea de grupă valorică, trecerea de la categoria m la a şi inventarierea subcomponentelor ansamblului cu valoare de monument istoric al Spitalului Militar, Calea Plevnei nr. 134, sectorul 6, Bucureşti şi reînscrierea în Lista monumentelor istorice la categoria ansamblu, grupa valorică A, cu 18 subcomponente

 

Având în vedere Referatul nr. 2.964 din 30 martie 2016 de aprobare a proiectului de ordin al ministrului culturii de schimbare de grupă valorică, trecerea de la categoria m la a şi inventarierea subcomponentelor ansamblului cu valoare de monument istoric şi reînscrierea în Lista monumentelor istorice, grupa valorică A, categoria ansamblu, a Spitalului Militar, situat în Calea Plevnei nr. 134, sectorul 6, municipiul Bucureşti,

în conformitate cu dispoziţiile art. 13 alin. (1) pct. 2 lit. a) şi ale art. 33 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 422/2001 privind protejarea monumentelor istorice, republicată, cu modificările şi completările ulterioare,

în temeiul prevederilor art. 16 alin. (2) şi (3) din Normele metodologice de clasare şi inventariere a monumentelor istorice, aprobate prin Ordinul ministrului culturii şi cultelor nr. 2.260/2008, cu modificările şi completările ulterioare, şi ale art. 11 alin. (1) şi (4) din Hotărârea Guvernului nr. 90/2010 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Culturii, cu modificările şi completările ulterioare,

ministrul culturii emite următorul ordin:

Art. 1. - (1) Se clasează monument istoric Spitalului Militar, situat în Calea Plevnei nr. 134, sectorul 6, municipiul Bucureşti, în categoria ansamblu, grupa valorică A, cu codul în Lista monumentelor istorice B-II-a- A-19408.

(2) Se clasează optsprezece subcomponente ale ansamblului situate la aceeaşi adresă poştală în categoria monument, după cum urmează:

1. Birou_Corp A, având codul în Lista monumentelor istorice B-II-m-B-19408.01;

2. Punct control_Corp A, având codul în Lista monumentelor istorice B-II-m-B-19408.02;

3. Triaj pneumoftiziologie_Corp B, având codul în Lista monumentelor istorice B-II-m-B-19408.03;

4. Neuro-psihiatrie_Corp B1, având codul în Lista monumentelor istorice B-II-m-B-19408,04;

5. Urologie-ginecologie_Corp B2, având codul în Lista monumentelor istorice B-II-m-B-19408.05;

6. Laborator-Anatomie patologică-Morgă_Corp C, având codul în Lista monumentelor istorice B-II-m- A-19408,06;

7. Bloc alimentar Corp O, având codul în Lista monumentelor istorice B-II-m-B-19408.07;

8. Serviciu Cazarme-echipament_Corp D1, având codul în Lista monumentelor istorice B-II-m-B-19408.08;

9. Centrală termică (parţial) _Corp D3, având codul în Lista monumentelor istorice B-II-m-B-19408.09;

10. Dermatologie_Corp E, având codul în Lista monumentelor istorice B-II-m- A-19408.10;

11. Centru medicină preventivă a M. Ap. N._Corp G, având codul în Lista monumentelor istorice B-II-m-B-19408.11;

12. Medicală 1 şi gastroenterologie_Corp H1, având codul în Lista monumentelor istorice B-II-m- A-19408.12;

13. Pavilion administrativ_Corp H2, având codul în Lista monumentelor istorice B-II-m- A-19408.13;

14. Centru implantologie, imagistică medicală şi medicină nucleară Corp H3, având codul în Lista monumentelor istorice B-II-m-B-19408.14;

15. Centru boli cardiovasculare-Secţia cardiologie II_Corp H4, având codul în Lista monumentelor istorice B-II-m- B- 19408.15;

16. Post trafo_Corp J2, având codul în Lista monumentelor istorice B-II-m-B-19408.16;

17. Monumentul eroilor companiei a II-a sanitară 1916-1919, având codul în Lista monumentelor istorice B-II-a-B-19408.17;

18. Scuarul Verde Central, având codul în Lista monumentelor istorice B-II-m-B-19408.18.

(3) Zona de protecţie a ansamblului monumentului istoric este cuprinsă în anexa care face parte integrantă din prezentul ordin,

Art. 2. - Prezentul ordin se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Art. 3. - Ministrul Culturii îşi rezervă dreptul de a reveni asupra grupei de clasare a ansamblului, asupra trecerii din grupa valorică B în grupa valorică A, a opt dintre subcomponente, şi anume Birou, Punct control, Urologie-ginecologie. Bloc alimentar, Serviciu Cazarme-echipament, Centrală termică (parţial), Centru medicină preventivă a M. Ap. N., Centru boli cardiovasculare - Secţia cardiologie II, în termen de 6 luni de la publicarea prezentului ordin.

 

Ministrul culturii,

Vlad Tudor Alexandrescu

 

Bucureşti, 1 aprilie 2016.

Nr. 2.228.

 

ANEXĂ

 

COORDONATELE STEREO 70

ale zonei şi indicarea în plan a zonei de protecţie a ansamblului monument istoric Spitalul Militar, situat în Calea Plevnei nr. 134, sectorul 6, municipiul Bucureşti

 

Propunerea a fost realizată de S.C. POPAESCO & CO - S.R.L.

 

Nr. Pct.

X

[m]

Y

[m]

113

585431.589

327482.613

114

585415.794

327515.556

115

585399.999

327548.500

116

585388.229

327569.609

117

585372.518

327587.975

118

585390.546

327607.673

119

585408.574

327627.372

120

585433.170

327654.292

121

585457.766

327681.212

122

585434.371

327695.773

123

585410.976

327710.333

124

585420.110

327733.253

125

585429.996

327758.531

126

585434.459

327772.528

127

585438.922

327786.526

128

585439.879

327792.584

129

585447.602

327819.052

130

585438.958

327819.452

131

585442.077

327832.094

132

585445.120

327844.428

133

585448.287

327857.264

134

585451.282

327869.405

135

585457.216

327889.628

136

585491.856

327876.034

137

585526.496

327862.440

138

585542.677

327879.871

139

585558.858

327897.301

140

585563.732

327892.512

141

585574.580

327904.152

142

585585.428

327915.792

143

585605.929

327897.102

144

585626.430

327878.411

145

585658.573

327849.072

146

585690.715

327819.733

147

585738.385

327776.460

148

585786.054

327733.187

149

585831.473

327693.270

150

585876.891

327653.353

151

585932.912

327603.082

152

585988.934

327552.811

 

153

586023.824

327521.478

154

586058.715

327490.145

155

586020.161

327474.202

156

585981.607

327458.259

157

585992.446

327430.263

158

586003.284

327402.267

159

585933.473

327386.278

160

585876.912

327373.323

161

585886.934

327344.564

162

585896.957

327315.806

163

585909.754

327279.166

164

585922.550

327242.526

165

585891.061

327227.147

166

585859.571

327211,769

167

585852.173

327226.724

168

585844.774

327241.678

169

585863.985

327251.564

170

585883.196

327261.450

171

585874.274

327286.461

172

585865.352

327311.472

173

585830.575

327295.388

174

585795.798

327279.304

175

585765.111

327263.832

176

585734.424

327248.360

177

585703.737

327232.888

178

585694.822

327250.573

179

585685.908

327268.258

180

585669.391

327261.426

181

585656.966

327286.525

182

585647.904

327304.473

183

585635.760

327329.381

184

585623.615

327354.289

185

585617.898

327366.333

186

585592.204

327353.651

187

585566.510

327340.969

188

585539.517

327327.906

189

585512.731

327314.943

190

585491.234

327358.837

191

585469.943

327402.832

192

585450.766

327442.722


*) Anexa este reprodusă în facsimil.

 


Copyright 1998-2015 DSC.NET   All rights reserved.