MONITORUL OFICIAL AL ROMÂNIEI Nr. 661/2016

MONITORUL OFICIAL AL ROMÂNIEI

 

P A R T E A  I

Anul 184 (XXVIII) - Nr. 661         LEGI, DECRETE, HOTĂRÂRI ŞI ALTE ACTE         Luni, 29 august 2016

 

SUMAR

 

DECIZII ALE CURŢII CONSTITUŢIONALE

 

Decizia nr. 489 din 30 iunie 2016 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 291 alin. (1) din Codul penal şi ale art. 308 alin. (1) din Codul penal cu referire la sintagma „ori în cadrul oricărei persoane juridice” raportat la art. 291 alin. (1) din Codul penal

 

HOTĂRÂRI ALE GUVERNULUI ROMÂNIEI

 

591. - Hotărâre pentru aprobarea indicatorilor tehnico-economici ai obiectivului de investiţii „Institutul de Cercetări Horticole Avansate al Transilvaniei” la Universitatea de Ştiinţe Agricole şi Medicină Veterinară din Cluj-Napoca

 

ACTE ALE ORGANELOR DE SPECIALITATE ALE ADMINISTRAŢIEI PUBLICE CENTRALE

 

1.007. - Ordin al directorului general al Agenţiei Naţionale de Cadastru şi Publicitate Imobiliară pentru închiderea vechilor evidenţe de cadastru şi publicitate imobiliară cu privire la imobilele situate în unitatea administrativ-teritorială Saelele, judeţul Teleorman

 

DECIZII ALE CURŢII CONSTITUŢIONALE

 

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

DECIZIA Nr. 489

din 30 iunie 2016

referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 291 alin. (1) din Codul penal şi ale art. 308 alin. (1) din Codul penal cu referire la sintagma „ori în cadrul oricărei persoane juridice” raportat la art. 291 alin. (1) din Codul penal

 

Valer Dorneanu - preşedinte

Mircea Ştefan Minea - judecător

Daniel Marius Morar - judecător

Mona-Maria Pivniceru - judecător

Puskás Valentin Zoltán - judecător

Simona-Maya Teodoroiu - judecător

Augustin Zegrean - judecător

Mihaela Ionescu - magistrat-asistent

 

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Marinela Mincă.

 

1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 291 alin. (1) din Codul penal, excepţie ridicată de Ovidiu Puţura În Dosarul nr. 2.415/2/2015/a6 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 1.723D/2015.

2. La apelul nominal răspunde autorul excepţiei, asistat de apărător Bogdan Lamatic, cu delegaţie depusă la dosar. Magistratul asistent referă asupra cauzei şi arată că autorul excepţiei a depus la dosar note de şedinţă prin care solicită admiterea excepţiei de neconstituţionalitate.

3. Preşedintele dispune a se face apelul şi în Dosarul nr. 1.737D/2015, având ca obiect excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 291 alin. (1) din Codul penal, excepţie ridicată de Daniel Dragomir în Dosarul nr. 2.283/3/2015 al Tribunalului Bucureşti - Secţia I penală.

4. La apelul nominal se prezintă partea Marinela Zoica Dragomir. lipseşte autorul excepţiei, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită,

5. Preşedintele dispune a se face apelul şi în Dosarul nr. 125D/2016, având ca obiect excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 291 alin. (1) din Codul penal, excepţie ridicată de Gabriel-Sorin Strutinsky în Dosarul nr. 1.231/118/2015 al Tribunalului Constanţa - Secţia penală.

6. La apelul nominal se prezintă pentru autorul excepţiei avocatul Marius Mocanu, cu delegaţie depusă la dosar.

7. Preşedintele dispune a se face apelul şi în Dosarul nr. 152D/2016, având ca obiect excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 291 raportat la art. 308 din Codul penal, excepţie ridicată de Olosz Gergely în Dosarul nr. 2.618/2/2014 (1.303/2014) al Curţii de Apel Bucureşti - Secţia I penală

8. La apelul nominal se prezintă pentru autorul excepţiei avocatul Bogdan Lamatic, cu delegaţie depusă la dosar. Lipsesc părţile, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită. Magistratul-asistent referă asupra cauzei şi arată că partea Agenţia Naţională de Administrare Fiscală a depus la dosar concluzii scrise prin care solicită respingerea, ca neîntemeiată, a excepţiei de neconstituţionalitate.

9. Preşedintele dispune a se face apelul şi în Dosarul nr. 693D/2016, având ca obiect excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 291 alin. (1) din Codul penal cu referire la sintagma „lasă să se creadă că are influenţă asupra unui funcţionar public”, excepţie ridicată de Mircea Băsescu în Dosarul nr. 5.412/118/2014 al Curţii de Apel Constanţa - Secţia penală şi pentru cauze penale cu minori şi de familie.

10. La apelul nominal se prezintă pentru autorul excepţiei avocatul Nelu Taşcă, cu delegaţie depusă la dosar, de asemenea răspunde partea Florin Anghel. Lipseşte partea Marian Adrian Căpăţână, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită.

11. Curtea, din oficiu, pune în discuţie conexarea dosarelor, iar apărătorii autorilor excepţiei, părţile prezente şi reprezentantul Ministerului Public arată că sunt de acord cu conexarea. Curtea, în temeiul art. 53 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, dispune conexarea dosarelor nr. 1.737DD/2015, nr. 125D/2016, nr. 152D/2016 şi nr. 693D/2016 la Dosarul nr. 1.723D/2015, care a fost primul înregistrat.

12. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă cuvântul apărătorului autorilor excepţiei de neconstituţionalitate din dosarele Curţii nr. 1 723D/2015 şi nr. 152D/2016, care pune concluzii de admitere a excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 291 alin. (1) din Codul penal, reiterând motivele dezvoltate în notele scrise aflate la dosare referitoare la lipsa de claritate şi previzibilitate a sintagmelor „alte foloase”, „persoană care are influenţă”, „persoană care lasă să se creadă că are influenţă”. Totodată, face referire la Decizia Curţii nr. 603 din 6 octombrie 2015, apreciind că, pentru identitate de raţiune, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 291 raportat la art. 308 din Codul penal trebuie admisă.

13. Apărătorul autorului excepţiei de neconstituţionalitate din Dosarul Curţii nr. 125D/2016, având cuvântul, solicită admiterea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 291 alin. (1) din Codul penal şi, în acest sens, face referire atât la motivele cuprinse în notele scrise aflate la dosar, cât şi la susţinerile orale ale antevorbitorului său. Apreciază că norma penală criticată aduce atingere dispoziţiilor constituţionale ale art. 20 referitoare la tratatele internaţionale privind drepturile omului, invocă prevederile Convenţiei penale privind corupţia, adoptată la Strasbourg la 27 ianuarie 1999, şi ale Convenţiei Naţiunilor Unite împotriva corupţiei, adoptată la New York la 31 octombrie 2003.

14. Apărătorul autorului excepţiei de neconstituţionalitate din Dosarul Curţii nr. 693D/2016. având cuvântul, solicită admiterea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 291 alin. (1) din Codul penal cu referire la sintagma „lasă să se creadă că are influenţă asupra unui funcţionar public”, pe care o consideră ca fiind neconstituţională sub aspectul clarităţii şi previzibilităţii legii penale. Reiterează susţinerile dezvoltate în notele scrise aflate la dosar şi, de asemenea, face referire la punctul de vedere al Avocatului Poporului, potrivit căruia textul de lege criticat este suficient de precis şi clar pentru a se observa cu uşurinţă că sancţiunea penală se aplică doar în condiţiile în care fapta se realizează, din punctul de vedere al elementului material, printr-o acţiune a făptuitorului - persoană care are influenţă sau lasă să se creadă că are influenţă asupra unui funcţionar public - care pretinde, primeşte ori acceptă promisiuni de bani sau alte foloase, direct sau indirect, pentru sine sau pentru altul şi care promite că îl va determina pe respectivul funcţionar să îndeplinească, să nu îndeplinească, să urgenteze ori să întârzie îndeplinirea unui act ce intră în atribuţiile sale de serviciu sau să îndeplinească un act contrar acestor îndatoriri. Susţine că, în practică, instanţele nu analizează această nouă cerinţă esenţială, necesară pentru realizarea laturii obiective a infracţiunii de trafic de influenţă, pe cale de consecinţă fiind condamnate persoane în temeiul interpretării subiective a organului de cercetare penală ori a magistratului în ceea ce priveşte îndeplinirea elementului material al laturii obiective a infracţiunii de trafic de influenţă. Depune concluzii scrise în completarea concluziilor orale.

15. Partea Florin Anghel, având cuvântul, solicită respingerea excepţiei de neconstituţionalitate.

16. Autorul excepţiei din Dosarul nr. 1.723D/2015, Ovidiu Puţura, având cuvântul, solicită admiterea excepţiei de neconstituţionalitate. Arată că, deşi norma penală criticată se regăsea şi în Codul penal din 1969 într-o formă similară normei în vigoare, aceasta este lipsită de claritate şi previzibilitate având în vedere prevederile Convenţiei penale privind corupţia, adoptată la Strasbourg la 27 ianuarie 1999, şi ale Convenţiei Naţiunilor Unite împotriva corupţiei, adoptată la New York la 31 octombrie 2003, ratificate de România.

17. Partea Marinela Zoica Dragomir, având cuvântul, solicită admiterea excepţiei de neconstituţionalitate şi depune la dosar note scrise.

18. Preşedintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public care pune concluzii de respingere, ca neîntemeiată, a excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 291 alin. (1) din Codul penai. În susţinerea acestei soluţii, arată că situaţia premisă din cauză este pretinderea, primirea ori acceptarea promisiunii de bani sau alte foloase de către o persoană care are influenţă sau lasă să se creadă că are influenţă asupra unui funcţionar public. Fapta de trafic de influenţă este de natură să discrediteze funcţionarii publici, acţiunea de traficare de influenţă creează suspiciune cu privire la coruptibilitatea acestora, lasă impresia că aceştia pot acţiona sub influenţa unei terţe persoane. Precizează că fapta de trafic de influenţă este reglementată încă de la 1864, aşadar doctrina şi jurisprudenţa dezvoltate în peste o sută cincizeci de ani de aplicare a normei penale au contribuit la claritatea şi previzibilitatea acesteia. Mai mult, în noul Cod penal, cele trei modalităţi normative ale elementului material sunt mult mai clare, respectiv pretinderea, primirea ori acceptarea promisiunii de bani sau alte foloase, de asemenea, noua lege penală a introdus o nouă condiţie de tipicitate, o nouă cerinţă esenţială, aceea ca persoana care are influenţă sau lasă să se creadă că are influenţă să promită cumpărătorului de influenţă că îl va determina pe funcţionarul public sau pe o altă persoană dintre cele menţionate de lege să îndeplinească, să nu îndeplinească, să urgenteze ori să întârzie îndeplinirea unui act ce intră în îndatoririle sale de serviciu sau să îndeplinească un act contrar acestor îndatoriri. Arată că dispoziţiile art. 20 din Constituţie nu sunt incidente în cauză, deoarece acestea se referă la tratatele internaţionale privind drepturile omului, în vreme ce Convenţia penală privind corupţia, adoptată la Strasbourg la 27 ianuarie 1999 şi Convenţia Naţiunilor Unite împotriva corupţiei, adoptată la New York la 31 octombrie 2003, invocate de autorii excepţiei, cuprind reglementări din materia penală. Totodată, reprezentantul Ministerului Public solicită respingerea, ca inadmisibilă, a excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 308 alin. (1) din Codul penal cu referire la sintagma „ori în cadrul oricărei persoane juridice”. Precizează că, în cauză, traficul de influenţă s-a materializat în legătură cu funcţionari de la CEZ România - S.A. şi CEZ Distribuţie - SA, societăţi care prestează un serviciu de interes public sub autorizarea şi monitorizarea unei autorităţi publice, astfel încât aceştia pot fi asimilaţi funcţionarilor publici, potrivit art. 175 alin. (2) din Codul penal, în aceste condiţii dispoziţiile criticate nefiind incidente în cauza în care excepţia de neconstituţionalitate a fost invocată.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarelor, constată următoarele:

19. Prin Decizia nr. 420/A din 17 noiembrie 2015, pronunţată în Dosarul nr. 2.415/2/2015/a6, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 291 alin. (1) din Codul penal. Excepţia a fost ridicată de Ovidiu Puţura în apelul declarat de acesta împotriva încheierii din 26 octombrie 2015, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti - Secţia I penală, în Dosarul nr. 2.415/2/2015 (1.400/2015), prin care a fost respinsă cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu o excepţie de neconstituţionalitate.

20. Prin încheierea din 13 noiembrie 2015, pronunţată în Dosarul nr. 2.283/3/2015, Tribunalul Bucureşti - Secţia I penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 291 alin. (1) din Codul penal. Excepţia a fost ridicată de Daniel Dragomir în soluţionarea cauzei penale în care acesta a fost trimis în judecată pentru săvârşirea, printre altele, a infracţiunii de trafic de influenţă.

21. Prin încheierea din 27 ianuarie 2016, pronunţată în Dosarul nr. 1.231/118/2015, Tribunalul Constanţa - Secţia penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 291 alin. (1) din Codul penal. Excepţia a fost ridicată de Gabriel-Sorin Strutinsky în soluţionarea cauzei penale în care acesta a fost trimis în judecată pentru săvârşirea, printre altele, a infracţiunii de trafic de influenţă.

22. Prin încheierea din 26 ianuarie 2016, pronunţată în Dosarul nr. 2.618/2/2014 (1.303/2014), Curtea de Apel Bucureşti - Secţia I penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 291 din Codul penal şi ale art. 291 raportat la art. 308 din Codul penal. Excepţia a fost ridicată de Olosz Gergely în soluţionarea cauzei penale în care acesta a fost trimis în judecată pentru săvârşirea infracţiunii de trafic de influenţă.

23. Prin încheierea din 22 aprilie 2016, pronunţată în Dosarul nr. 5.412/118/2014, Curtea de Apel Constanţa - Secţia penală şi pentru cauze penale cu minori şi de familie a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 291 alin. (1) din Codul penal cu referire la sintagma „lasă să se creadă că are influenţă asupra unui funcţionar public”, Excepţia a fost ridicată de Mircea Băsescu în soluţionarea apelului declarat împotriva Sentinţei penale nr. 5 din 8 ianuarie 2016, pronunţată de Tribunalul Constanţa, în Dosarul nr. 5.412/118/2014, prin care, în temeiul art. 291 alin. (1) din Codul penal, cu aplicarea art. 6 din Legea nr. 78/2000 şi art. 5 alin, (1) din Codul penal, autorul excepţiei a fost condamnat pentru săvârşirea infracţiunii de trafic de influenţă.

24. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 291 alin. (1) din Codul penal, astfel cum a fost reţinută în actele de sesizare din dosarele Curţii Constituţionale, autorii susţin, în esenţă, faptul că normele penale criticate sunt lipsite de claritate şi previzibilitate, deoarece, din modul de definire a infracţiunii, nu poate fi determinată cu exactitate conduita persoanei care poate fi subiect activ al infracţiunii, astfel că aceasta nu poate să aprecieze dacă acţiunea sau inacţiunea sa intră sub incidenţa normei de incriminare.

25. Susţin că normele penale criticate sunt lipsite de claritate şi previzibilitate din perspectiva elementului material, fiind dificil de determinat dacă noţiunea de „alte foloase” este prohibită de legea penală, atât timp cât nu este clar dacă acestea sunt foloase necuvenite. Susţin autorii că noţiunea de „alte foloase” este o noţiune nedefinită de Codul penal sau de alte norme din legile penale speciale, în aceste condiţii sensul termenului „folos” fiind cel din Dicţionarul explicativ al limbii române, respectiv „câştig moral sau material”. Observă că textul de lege criticat nu face distincţie între cele două forme de câştig care intră în sfera noţiunii de „foioase” ş\, în plus, fiind vorba despre un folos sau câştig, legea nu prevede dacă acesta este cuvenit sau necuvenit. Imprecizia textului atrage, după sine, posibilitatea sancţionării folosului cuvenit, adică sancţionarea unei acţiuni legale din punct de vedere al legislaţiei civile, comerciale sau administrative, sau a unei acţiuni izvorâte dintr-o obligaţie morală, urmând ca acest aspect să rămână o apreciere subiectivă în procesul de interpretare a textului de lege. Observă că, prin comparaţie, norma de incriminare a infracţiunii de luare de mită are adăugată la noţiunea de „alte foloase” sintagma „care nu i se cuvin”tocmai pentru a creşte claritatea, precizia şi previzibilitatea textului de lege. Prin urmare, consideră că, pentru eliminarea aprecierilor subiective şi în vederea creşterii preciziei şi a previzibilităţii textului de lege, se impune, cu forţa evidenţei, adăugarea sintagmei „care nu i se cuvin” după cea de„alte foloase”, folosită de legiuitor în cuprinsul art. 291 alin. (1) din Codul penal.

26. Precizează că norma penală criticată stabileşte, ca subiect activ al infracţiunii, „persoana care are influenţă sau care lasă să se creadă că are influenţă asupra unui funcţionar public”. Susţin că noţiunea de „persoană care are influenţă” nu este definită de legea penală şi este de natură a genera interpretări diferite de către instanţele de judecată cu ocazia aplicării acestui text de lege, în contextul judecării unei cauze pentru care pedeapsa este închisoarea. Or, Codul penal are un titlu special dedicat termenilor din legea penală, respectiv titlul X - „înţelesul unor termeni sau expresii în legea penală”în care este definit subiectul pasiv al acestei infracţiuni, respectiv funcţionarul public (art. 175). Totodată, textul de lege criticat nu defineşte cu claritate de unde rezultă influenţa, atât timp cât prevede expres că persoana „are influenţă”. Noţiunea de „influenţă” este definită de Dicţionarul explicativ al limbii române drept o acţiune exercitată asupra unui lucru sau asupra unei fiinţe putând duce la schimbarea lor. Această schimbare se produce datorită prestigiului, autorităţii sau puterii de care se bucură persoana. Aşa fiind, autorii excepţiei apreciază că influenţa poate izvorî din texte de lege - din atribuţiile de serviciu şi raporturile de subordonare (principiul subordonării ierarhice din administraţia publică locală potrivit art. 27 şi art. 66 teza a două din Legea nr. 215/2001), din hotărâri de Guvern (principiul subordonării ierarhice din administraţia centrală - de pildă, Hotărârea Guvernului nr. 26/2015 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Educaţiei Naţionale şi Cercetării Ştiinţifice) sau din relaţii interpersonale nereglementate de lege. De asemenea, susţin că noţiunea de „persoană care lasă să se creadă (iasă impresia) că are influenţă”este extrem de neclară şi imprecisă, creând arbitrariu legat de modul de aplicare a unui text de lege penală. Apreciază că norma penală criticată este eminamente subiectivă, legată de percepţia unui terţ (nedefinit şi neidentificat la rândul său de lege), în aceste condiţii nefiind suficient de clară, precisă şi previzibilă pentru a permite cetăţeanului să îşi adapteze conduita în funcţie de aceasta.

27. Totodată, susţin că textul de lege criticat nu indică cu claritate localizarea în timp a „exercitării influenţei” în raport cu „pretinderea de bani sau alte foloase”. În acest sens, fac referire la practica judiciară care a stabilit că nu există trafic de influenţă dacă suma pretinsă de traficantul de influenţă s-a realizat după ce traficantul a efectuat actul (Tribunalul Suprem, Decizia nr. 309/1970) sau dacă pretinderea a avut loc ulterior şi, în mod denaturat, nu se poate susţine comiterea infracţiunii analizate, ci, eventual, o altă infracţiune, respectiv infracţiunea de înşelăciune (Tribunalul Suprem, Decizia nr. 2.287/1970).

 28. Apreciază că gradul de precizie al termenilor şi noţiunilor folosite de legiuitor trebuie să fie unul ridicat, dată fiind natura normelor penale pentru care sancţiunea nerespectării este aplicarea unei pedepse privative de libertate, adică afectarea unui drept fundamental, respectiv dreptul la libertate. Pentru ca legea să satisfacă cerinţa de previzibilitate trebuie să precizeze cu suficientă claritate modalităţile de exercitare a puterii de apreciere a autorităţilor în domeniul respectiv, ţinând cont de scopul legitim urmărit, pentru a oferi persoanei o protecţie adecvată împotriva arbitrariului şi, totodată, principiul generalităţii legilor nu trebuie să afecteze previzibilitatea acestora. Invocă, în acest sens, de pildă, deciziile Curţii Constituţionale nr. 903 din 6 iulie 2010 şi nr. 743 din 2 iunie 2011, precum şi Hotărârea din 15 noiembrie 1996, pronunţată în Cauza Cantoni împotriva Franţei, paragraful 29, Hotărârea din 25 noiembrie 1996, pronunţată în Cauza Wingrove împotriva Regatului Unit al Marii Britanii, paragraful 40, Hotărârea din 4 mai 2000, pronunţată în Cauza Rotaru împotriva României, paragraful 55, Hotărârea din 9 noiembrie 2006, pronunţată în Cauza Leempoel & S.A.ED. Cine Revue împotriva Belgiei, paragraful 59, Hotărârea din 25 ianuarie 2007, pronunţată în Cauza Sissanis împotriva României, paragraful 66, Hotărârea din 24 mai 2007, pronunţată în Cauza Dragotonoiu şi Militaru- Pidhorni împotriva României, paragrafele 33 şi 34, Hotărârea din 24 ianuarie 2012, pronunţată în Cauza Mihai Toma împotriva României, paragraful 26 şi Hotărârea din 21 octombrie 2013, pronunţată în Cauza Del Rio Prada împotriva Spaniei, paragrafele 77, 79 şi 91. Fac referire, de asemenea, la dispoziţiile art. 36 alin. (1) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată, potrivit cărora „actele normative trebuie redactate într-un limbaj şi stil juridic specific normativ, concis, sobru, clar şi precis, care să excludă orice echivoc [...]”. Invocă doctrina potrivit căreia principiul legalităţii incriminării presupune cu necesitate excluderea cu desăvârşire a analogiei şi cerinţa imperioasă de interpretare strictă a legii, apreciind că numai claritatea şi lipsa de echivoc pot determina respectarea acestui principiu. În concluzie, apreciază că neclaritatea şi imprecizia normei penale criticate conduce la încălcarea principiului constituţional al legalităţii, afectează dreptul persoanelor de a beneficia de un proces echitabil, fiind încălcate şi dispoziţiile constituţionale privind legalitatea pedepselor, de vreme ce prevederile criticate pot fi interpretate cu o marjă largă de apreciere, în condiţiile în care aprecierea pur subiectivă trebuie exclusă din cadrul legislativ penal.

29. În plus, cu privire la excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 291 alin. (1) din Codul penal, autorul excepţiei din Dosarul Curţii nr. 693D/2016 susţine că sintagma „lasă să se creadă că are influenţă”este contrară dispoziţiilor constituţionale ale ari. 21 alin. (3) şi ale art. 16 alin. (1). Susţine că principiul egalităţii impune statului cerinţe de certitudine formală, precizie, claritate, lipsă de ambiguitate a normelor legale, precum şi coordonarea acestora pentru înţelegerea şi interpretarea uniformă a legii. Consideră că sintagma criticată nu respectă cerinţa de claritate a legii penale, fiind incriminată fapta unei persoane care lasă să se creadă că are influenţă asupra unui funcţionar public, însă legiuitorul nu a reglementat criteriile în temeiul cărora ar trebui analizată atitudinea subiectului activ al infracţiunii de trafic de influenţă. Are în vedere faptul că înţelegerea unui mesaj verbal sau nonverbal poate fi interpretată de participanţii la dialog în funcţie de nivelul de educaţie şi instruire al fiecăruia, în funcţie de modul de exteriorizare al subiectului activ al infracţiunii, în aceste condiţii, lipsa de claritate a textului de lege criticat lasă loc arbitrariului în aprecierea comportamentului subiectului activ al infracţiunii, care nu poate fi responsabil pentru ceea ce susţin partenerii de discuţie că ar fi înţeles, raportat la ceea ce acesta ar fi vrut să transmită prin comportamentul său verbal sau nonverbal. Totodată, consideră că sintagma criticată nu respectă principiul previzibilităţii legii penale, întrucât niciun destinatar al legii nu poate aprecia, raportat la modul de redactare a textului, în ce manieră ar trebui să se comporte sau să verbalizeze, astfel încât să nu poată fi acuzat de o astfel de faptă. Arată că în art. 12 din Convenţia penală privind corupţia, adoptată la Strasbourg la 27 ianuarie 1999, a fost definit traficul de influenţă ca fiind fapta săvârşită cu intenţie, „de a propune, de a oferi sau de a da, direct ori indirect, orice folos necuvenit, cu titlu de remuneraţie, oricui afirmă sau confirmă că este capabil să exercite o influenţă în luarea unei decizii de către oricare dintre persoanele vizate de art. 2, art. 4-6 şi de art. 9-11, indiferent dacă folosul necuvenit este pentru sine sau pentru altcineva, precum şi fapta de a solicita, de a primi sau de a accepta oferta ori promisiunea, cu titlu de remuneraţie, pentru o astfel de influenţă, indiferent dacă influenţa este sau nu este exercitată ori dacă influenţa presupusă produce sau nu produce rezultatul dorit”. Susţine că definiţia infracţiunii de trafic de influenţă, anterior menţionată, este redactată în mod clar şi nu lasă loc arbitrariului în aprecierea conduitei subiectului activ al infracţiunii, care trebuie să afirme sau să confirme că este capabil să exercite influenţa, deci să realizeze acte explicite în sensul arătat. Arată, de asemenea, că, potrivit art. 18 - „Traficul de influenţă”, din Convenţia Naţiunilor Unite împotriva corupţiei, adoptată la New York la 31 octombrie 2003, „Fiecare stat parte adoptă măsurile legislative şi alte măsuri care se dovedesc a fi necesare pentru atribuirea caracterului de infracţiune, în cazul în care actele au fost săvârşite cu intenţie: a) faptei de a promite, de a oferi ori de a da unui agent public sau oricărei alte persoane, direct ori indirect, un folos necuvenit, cu scopul ca respectivul agent sau respectiva persoană să abuzeze de influenţa sa reală ori presupusă, în vederea obţinerii de la o autoritate administrativă sau de la o autoritate publică a statului parte a unui folos necuvenit pentru instigatorul iniţial al actului sau pentru oricare altă persoană; b) faptei unui agent public sau a unei alte persoane de a solicita ori de a accepta, direct sau indirect, un folos necuvenit pentru sine sau pentru o altă persoană, cu scopul de a abuza de influenţa sa reală ori presupusă, în vederea obţinerii unul folos necuvenit de la o autoritate administrativă sau de la o autoritate publică a statului parte.”Având în vedere prevederile precitate, susţine autorul excepţiei că, din perspectiva Organizaţiei Naţiunilor Unite, subiectul activ al infracţiunii trebuie să abuzeze de influenţa sa reală sau presupusă, aspecte care pot fi previzibile destinatarilor legii, influenţa presupusă fiind una aparentă, deci mai clară şi mai lesne de interpretat, aparenţa influenţei fiind mai uşor de previzionat de către destinatarii legii, dar şi mai lesne de apreciat în practică. Concluzionând, autorul excepţiei susţine că menţinerea în art. 291 alin. (1) din Codul penal a sintagmei „lasă să se creadă că are influenţă asupra unui funcţionar public” determină o interpretare subiectivă a organului de cercetare penală ori a magistratului în ceea ce priveşte îndeplinirea elementului material al laturii obiective a infracţiunii de trafic de influenţă. Se creează premisa că orice persoană - despre care se crede că poate avea influenţă asupra unui funcţionar sau despre care alte persoane afirmă că acesta lasă să se creadă că are influenţă asupra unui funcţionar public - este pasibilă a fi trasă la răspundere, încălcându-se, în acest mod, prezumţia de nevinovăţie, consacrată constituţional în art. 23 alin. (11) din Legea fundamentală.

30. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 291 din Codul penal raportat la art. 308 din Codul penal, autorul excepţiei din Dosarul Curţii nr. 152D/2016 arată că în categoria „oricărei persoane juridice” poate fi încadrată orice formă de societate definită prin Codul civil, Legea societăţilor nr. 31/1990 sau Legea nr. 1/2005 privind organizarea şi funcţionarea cooperaţiei şi, prin urmare, funcţionarul prevăzut de art. 308 din Codul penal ar putea fi orice persoană fizică ce desfăşoară, la un moment dat, o activitate în cadrul oricărei persoane juridice. Susţine că raportarea infracţiunii de trafic de influenţă la orice persoană fizică ce desfăşoară, la un moment dat, o activitate în cadrul unei persoane juridice este de natură a aduce atingere libertăţii economice şi dreptului la muncă al persoanelor care, având cunoştinţe profesionale şi de business pe o piaţă relevantă, desfăşoară, în mediul privat, activităţi de intermediere în sensul de a pune în legătură cererea cu posibila ofertă, ambele reprezentate de persoanele fizice şi/sau juridice de drept privat. Consideră că norma de incriminare creează o extindere nejustificată şi imposibil de limitat a sferei de aplicare a infracţiunii de trafic de influenţă în domeniul privat, prin suprapunerea răspunderii penale ce poate fi atrasă de comportamentul unei persoane care pretinde, primeşte sau acceptă promisiunea de bani sau alte foloase pentru a determina un funcţionar să adopte o conduită conform cu atribuţiile acestuia de serviciu, cu răspunderea civilă, administrativă sau patrimonială. Invocă Decizia Curţii nr. 603 din 6 octombrie 2015, potrivit căreia „dacă faptele persoanelor din mediul privat sunt cauzatoare de prejudicii, împotriva acestora poate fi angajată răspunderea civilă, de dreptul muncii sau altă formă de răspundere, care nu implică forţa de constrângere a statului prin mijloace de drept penal.”

31. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală, exprimându-şi opinia în Dosarul Curţii nr. 1 723D/2015, consideră că prevederile legale criticate sunt în acord cu dispoziţiile constituţionale şi convenţionale referitoare la dreptul la un proces echitabil. Totodată, opinia instanţei este în sensul că textul de lege criticat descrie toate elementele de natură să caracterizeze actul ilicit. Noţiunile „persoană care are influenţă” sau „lasă să se creadă că are influenţă” nu necesită o clarificare suplimentară din partea legiuitorului fiind, la fel ca în cazul celorlalte infracţiuni, un element care se apreciază în concret. Sensul celor două noţiuni - „persoană care are Influenţă” sau „lasă să se creadă că are influenţă” - este folosit în conformitate cu înţelesul de bază al acestora, astfel că nu există un sens juridic distinct care să facă necesară intervenţia legiuitorului pentru clarificarea noţiunii. Mai mult, constată că, îh jurul acestui concept, a fost dezvoltată o practică judiciară constantă încă din anul 1969, incriminarea actuală preluând cele două noţiuni din Codul penal anterior, astfel că nu există niciun element de noutate în raport cu care să se aprecieze că ar exista posibilitatea unei interpretări diferite de cea dezvoltată în cei peste patruzeci de ani de aplicare a Codului penal anterior.

32. Tribunalul Bucureşti - Secţia I penală opinează, în Dosarul Curţii nr. 1737D/2015, că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Apreciază că aspectele invocate de autor nu vizează precizia legii - sub aspectul corelării sau aptitudinii de a fi aplicată efectiv şi eficient -, ci însăşi voinţa legiuitorului de a reglementa un anume raport juridic de conflict.

33. Tribunalul Constanţa - Secţia penală opinează, în Dosarul Curţii nr. 125D/2016, că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Apreciază că norma penală criticată nu poate fi considerată ca fiind lipsită de previzibilitate, deoarece aceasta nu cuprinde cuvinte sau expresii neclare sau primitoare de mai multe înţelesuri. Elementele constitutive alternative ale infracţiunii sunt clare, iar când legea nu defineşte ce se înţelege prin „alte foloase”, se recurge la înţelesul oferit de dicţionarul limbii române, nefiind vorba de o lipsă de predictibilitate sau neclaritate. Acelaşi raţionament este valabil şi pentru sintagma „persoană care are influenţă”, deoarece, în acest caz, prin voinţa legii, subiectul activ al infracţiunii nu este unul specializat, cum ar fi, de exemplu, un funcţionar public, ci poate fi oricine. În aceeaşi măsura şi pentru aceleaşi motive apreciază că nici sintagma „persoană care lasă să se creadă că are influenţă” nu contravine normelor constituţionale. Consideră, de asemenea, că nici cu privire la „exercitarea influenţei”, ca element constitutiv al infracţiunii, nu se poate vorbi de neclaritate, deoarece însăşi ideea de „putere prin influenţă” este cea care are relevanţă penală şi caracter infracţional, iar nu momentul la care această influenţă s-a exercitat sau nu, deoarece legea nici nu cere caracterul real al influenţei, ci doar ca cel vizat să creadă că agentul are această influenţă şi că se poate folosi de ea asupra unui funcţionar public. Apreciază că invocarea unor decizii ale Curţii Constituţionale cu privire la alte dispoziţii legale nu are relevanţă, în condiţiile în care norma penală criticată ocroteşte relaţii sociale strict individualizate şi conduite nelegale clar explicate. Tocmai folosirea de către legiuitor a cuvintelor cuprinzătoare a avut drept scop surprinderea faptică a unei diversităţi de a acţiona a agentului, ceea ce conferă normei o largă acoperire a unor situaţii faptice ce pot primi o inventivitate şi specializare din partea inculpaţilor. Consideră, totodată, că, nefiind vorba de lipsa de claritate şi previzibilitate a art. 291 alin. (1) din Codul penal, nu se pune nici problema încălcării dreptului la apărare şi a dreptului la un proces echitabil.

34. Curtea de Apel Bucureşti - Secţia I penală, exprimându-şi opinia în Dosarul Curţii nr. 152D/2Q16, apreciază că excepţia de neconstituţionalitate având ca obiect dispoziţiile art. 291 alin. (1) din Codul penal este neîntemeiată. Face referire la jurisprudenţa Curţii Constituţionale, respectiv deciziile nr. 903 din 6 iulie 2010, nr. 743 din 2 iunie 2011, nr. 1 din 11 ianuarie 2012 şi nr. 447 din 29 octombrie 2013, potrivit cărora o normă este previzibilă numai atunci când este redactată cu suficientă precizie, astfel încât să permită oricărei persoane, care, la nevoie, poate apela la consultanţă de specialitate, să îşi corecteze conduita, în acelaşi sens fiind şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului (Hotărârea din 29 martie 2000, pronunţată în Cauza Rotaru împotriva României, paragraful 55). Invocă Hotărârea din 20 mai 1999, pronunţată în Cauza Rekvenyi împotriva Ungariei, paragraful 34, în care instanţa de contencios european al drepturilor omului a reţinut că previzibilitatea consecinţelor ce decurg dintr-un act normativ determinat nu poate avea o certitudine absolută, întrucât, oricât de dorit ar fi aceasta, ea ar da naştere la o rigiditate excesivă a reglementării. De asemenea, citează Hotărârea din 24 mai 2007, pronunţată în Cauza Dragotonoiu şi Militaru-Pidhorni împotriva României, paragraful 35, în care aceeaşi instanţă europeană a statuat că însemnătatea noţiunii de previzibilitate depinde în mare măsură de contextul textului de lege, de domeniul pe care îi acoperă, precum şi de numărul şi calitatea destinatarilor săi (în acelaşi sens, Hotărârea din 28 martie 1990, pronunţată în Cauza Groppera Radio AG împotriva Elveţiei, paragraful 68). Potrivit jurisprudenţei precitate, previzibilitatea legii nu se opune ca persoana interesată să fie nevoită să recurgă la o bună consiliere pentru a evalua, la un nivel rezonabil în circumstanţele cauzei, consecinţele ce ar putea decurge dintr-o anumită acţiune. Totodată, din cauza principiului generalităţii legilor, conţinutul acestora nu poate prezenta o precizie absolută. Una din tehnicile-tip de reglementare constă în recurgerea mai degrabă la categorii generale, decât la liste exhaustive. Apreciază că este atributul instanţelor de judecată - tocmai pentru a îndepărta îndoielile ce ar putea exista în privinţa interpretării normelor, ţinând cont de evoluţia practicii cotidiene - de a hotărî dacă, din situaţia de fapt ce va rezulta în urma administrării probatoriului, inculpatul „a lăsat să se creadă că are influenţă”, această sintagmă neavând un caracter abstract care să determine „un aleatoriu” în aplicarea legii. De asemenea, apreciază că sintagma „alte foloase”este o astfel de „categorie generală” despre care vorbeşte Curtea Europeană a Drepturilor Omului în practica sa, fiind imposibil de a reglementa o listă exhaustivă cu bunurile, serviciile, avantajele ce ar putea fi folosite în săvârşirea infracţiunii de trafic de influenţă, fiind, totodată, atributul judecătorului de a aprecia, ţinând cont de situaţia de fapt a cauzei, asupra „folosului”obţinut în urma traficării influenţei.

35. În ceea ce priveşte excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 308 raportat la art. 291 din Codul penal, referitor la „legătura cu soluţionarea cauzei”, Curtea de Apel Bucureşti - Secţia I penală apreciază că instanţa de contencios constituţional ar trebui să se pronunţe asupra dispoziţiilor art. 308 din Codul penal având în vedere susţinerile autorului excepţiei, jurisprudenţa anterioară a Curţii Constituţionale (respectiv Decizia nr. 603 din 6 octombrie 2015), dar şi faptul că aceste din urmă norme penale nu reprezintă incriminarea distinctă a unei infracţiuni, ci o cauză de atenuare a pedepsei pentru infracţiunea prevăzută la art. 291 alin. (1) din Codul penal. În condiţiile în care norma de incriminare a traficului de influenţă - cât priveşte exclusiv mediul privat - încalcă atât dispoziţiile art. 45 din Constituţie, cât şi obligaţia corelativă a statului de a asigura libertatea comerţului, protecţia concurenţei neloiale şi crearea unui cadru favorabil pentru valorificarea relaţiilor comerciale, Curtea de Apel Bucureşti - Secţia I penală apreciază că această normă ar trebui analizată din punct de vedere al necesităţii sancţionării, pe de o parte, a comportamentului persoanei care, în mediul privat, „a lăsat să se creadă că are influenţă” asupra unei persoane să facă un act conform/contrar atribuţiilor de serviciu şi nu a dus la bun sfârşit promisiunea, deşi a primit bani sau alte foloase pentru aceasta, în contextul în care există incriminată infracţiunea de înşelăciune, iar, pe de altă parte, a comportamentului persoanei care, în mediul privat, „are influenţă” asupra unei persoane să facă un act contrar atribuţiilor de serviciu, având în vedere că sunt incriminate infracţiunile de serviciu, ce pot fi sancţionate sub forma instigării sau complicităţii. Precizează că cele două ipoteze, menţionate anterior, pot fi privite ca fiind o infracţiune specială în raport cu infracţiunile de înşelăciune sau cu infracţiunile de serviciu, astfel încât instanţa de judecată opinează că infracţiunea de trafic de influenţă săvârşită în aceste două modalităţi este constituţională. Într-o a treia ipoteză, Curtea de Apel Bucureşti - Secţia I penală apreciază că norma criticată ar trebui analizată din punct de vedere al necesităţii sancţionării comportamentului unei persoane care, în mediul privat, „are influenţă” asupra unei persoane să facă un act conform atribuţiilor de serviciu, având în vedere faptul că aceste mijloace pot fi specifice exercitării dreptului la muncă şi libertăţii economice. Cu privire la săvârşirea infracţiunii în această din urmă modalitate, având în vedere Decizia nr. 603 din 6 octombrie 2015, prin care Curtea Constituţională s-a pronunţat în sensul că incriminarea conflictului de interese în mediul privat reprezintă o încălcare nejustificată a libertăţii economice şi a dreptului la muncă al persoanelor care exercită, permanent ori temporar, cu sau fără o remuneraţie, o însărcinare de orice natură în cadrul oricărei persoane juridice, instanţa de judecată opinează că, în prezenta cauză, nu se identifică elemente în raport cu care s-ar putea reţine incidenţa aceloraşi argumente care au condus la declararea neconstituţionalităţii dispoziţiilor legale criticate.

36. Curtea de Apel Constanţa - Secţia penală şi pentru cauze penale cu minori şi de familie apreciază că excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 291 alin. (1) din Codul penal, cu referire specială la sintagma „lasă să se creadă că ar avea influenţă asupra unui funcţionar public” este nefondată, legiuitorul utilizând această sintagmă nu doar în raport de influenţa reală, ci şi în raport de influenţa aparentă pe care subiectul activ al infracţiunii o poate avea asupra unui funcţionar public şi pe care acesta o poate exprima în relaţia cu cel interesat. De aceea, ţinând seama de paleta foarte largă de posibilităţi sub care influenţa imaginară se poate prezenta, rămâne ca organul judiciar să aprecieze în ce măsură o astfel de influenţă ar putea crea convingerea interlocutorului că ea se poate concretiza, fiind opţiunea legiuitorului naţional de a reglementa această infracţiune printr-o incriminare distinctă de definiţia traficului de influenţă consacrată pe plan internaţional. Apreciază că textul de lege criticat este previzibil, deoarece permite destinatarului normei penale să îşi adapteze conduita, iar împrejurarea referitoare la exercitarea unei influenţe aparente asupra beneficiarului traficului ţine de particularităţile concrete ale cauzei, urmând a fi stabilită de organul judiciar, pe baza circumstanţelor de fapt. Împrejurarea că, în dreptul intern, această infracţiune este reglementată de o manieră diferită faţă de definiţia dată acestei fapte prin convenţiile internaţionale invocate nu poate avea drept rezultat un conflict al normei penale criticate cu dispoziţiile constituţionale ale art. 16 alin. (1), art. 21 alin. (3) şi art. 23 alin. (11), întrucât diferitele convenţii internaţionale privind corupţia au numai un caracter de recomandare, servind ca punct de reper pentru statele semnatare, legiuitorul naţional având dreptul de a reglementa propria incriminare a infracţiunilor de corupţie, în funcţie de specificul fenomenului cu care se confruntă, fără a fi legat de acele reguli sau principii, ce nu se bucură de un efect direct.

37. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, actele de sesizare au fost comunicate preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate invocate.

38. Guvernul consideră că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Reţine că textele constituţionale invocate consacră principiul respectării obligatorii a legii dar, pentru a putea fi respectată de destinatarii săi, legea trebuie să îndeplinească anumite cerinţe de claritate şi previzibilitate, astfel încât aceşti destinatari să îşi poată adapta în mod corespunzător conduita. Arată, de asemenea, că instanţa de contencios constituţional a statuat, în mod constant, că, de principiu, orice act normativ trebuie să îndeplinească anumite condiţii calitative, printre acestea numărându-se previzibilitatea, ceea ce presupune că acesta trebuie să fie suficient de precis şi clar pentru a putea fi aplicat. Astfel, formularea cu o precizie suficientă a actului normativ permite persoanelor interesate - care pot apela, la nevoie, la sfatul unui specialist - să prevadă într-o măsură rezonabilă, în circumstanţele speţei, consecinţele care pot rezulta dintr-un act determinat. În acest sens, face referire la jurisprudenţa Curţii Constituţionale, respectiv Decizia nr. 1 din 11 ianuarie 2012 şi Decizia nr. 146 din 12 martie 2015, precum şi la jurisprudenţa instanţei de la Strasbourg, respectiv Hotărârea din 15 noiembrie 1996, pronunţată în Cauza Cantoni împotriva Franţei, paragraful 29, Hotărârea din 25 noiembrie 1996, pronunţată în Cauza Wingrove împotriva Regatului Unit al Marii Britanii, paragraful 40, Hotărârea din 4 mai 2000, pronunţată în Cauza Rotaru împotriva României, paragraful 55, Hotărârea din 9 noiembrie 2006, pronunţată în Cauza Leempoel & S.A.ED. Cine Revue împotriva Belgiei, paragraful 59. Reţine, totodată, că instanţa de contencios constituţional a statuat că poate să fie dificil să se redacteze legi cu o precizie totală şi o anumită supleţe poate chiar să se dovedească de dorit, în acest sens fiind deciziile nr. 903 din 6 iunie 2010, nr. 743 din 2 iunie 2011 şi nr. 1 din 11 ianuarie 2012. Apreciază că sintagma „alte foloase* precum şi formulările „are influenţă” sau „lasă să se creadă că are influenţă” nu sunt de natură a afecta previzibilitatea normei penale, orice destinatar al acesteia fiind de aşteptat a cunoaşte înţelesul sintagmelor şi a-şi putea adapta conduita exigenţelor legii. De asemenea, arată că instanţa de contencios constituţional a precizat în jurisprudenţa sa că prevederile supuse criticii trebuie analizate în ansamblul normativ din care fac parte, pentru a decide asupra previzibilităţii acestora (în acest sens este Decizia nr. 92 din 3 martie 2015). Apreciază, contrar celor susţinute de autorul excepţiei, că nu se poate presupune, în mod rezonabil, că destinatarul normei penale va interpreta textul incriminator în sensul în care acesta ar sancţiona fapta unei persoane de a primi foloase cuvenite conform legii, pentru a exercita o activitate legală. Textul de lege are în vedere, aşa cum reiese cu claritate din formularea sa, fapta unei persoane de a pretinde, primi ori accepta promisiunea de bani sau alte foloase, pentru a exercita o influenţă reală ori imaginară, dar ieşită din sfera legală, în vederea influenţării îndeplinirii atribuţiilor de serviciu ale unui funcţionar public.

În concluzie, apreciază că dispoziţiile legale criticate sunt formulate clar, fluent şi inteligibil, fără dificultăţi sintactice şi pasaje obscure sau echivoce şi reglementează cu claritate conţinutul infracţiunii.

39. În Dosarul Curţii nr. 152D/2016, cu privire la criticile de neconstituţionalitate referitoare la art. 45 din Legea fundamentală, Guvernul apreciază că prevederile legale criticate nu sunt de natură a afecta libertatea economică, libertatea comerţului şi concurenţa neloială, efectul lor fiind tocmai acela de a proteja aceste valori, prin crearea unui climat de încredere în desfăşurarea activităţii economice şi stimularea liberei iniţiative. Precizează că libertatea economică presupune libertatea oricărei persoane de a iniţia şi întreprinde o activitate cu scop lucrativ, nu şi exercitarea acestui drept cu rea-credinţă şi crearea de prejudicii partenerilor economici prin acţiuni ilicite.

40. Avocatul Poporului consideră că dispoziţiile art. 291 alin. (1) din Codul penal sunt constituţionale. Referitor la critica de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 291 alin. (1) din Codul penal în raport cu prevederile ari. 1 alin. (5), art. 15 alin. (1) şi art. 23 alin. (12) din Constituţie, apreciază că aceasta nu poate fi reţinută. Principiul legalităţii, statuat la nivel comunitar în art. 7 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, şi consacrat la nivel naţional de art. 1 alin. (5) din Legea fundamentală, presupune existenţa unor norme de drept intern suficient de accesibile, precise şi previzibile în aplicarea lor, astfel cum reiese din jurisprudenţa constantă a Curţii Europene a Drepturilor Omului (Hotărârea din 5 ianuarie 2000, pronunţată în Cauza Beyler împotriva Italiei, paragraful 109, şi Hotărârea din 8 iulie 2008, pronunţată în Cauza Fener Rum Patrikiigi împotriva Turciei, paragraful 70). Din această perspectivă, principiul legalităţii implică o obligaţie pozitivă a legiuitorului de a reglementa prin texte clare şi precise. Norma juridică trebuie să fie enunţată cu suficientă precizie pentru a permite cetăţeanului să îşi controleze conduita, să fie capabil să prevadă, într-o măsură rezonabilă, faţă de circumstanţele speţei, consecinţele care ar putea rezulta dintr-o anumită faptă. Însă, având în vedere că datorită caracterului de generalitate al legilor, redactarea acestora nu poate avea o precizie absolută, cerinţa de previzibilitate a normei se poate complini printr-o interpretare judiciară coerentă şi previzibilă. Aşa fiind, apreciază că, în cauza de faţă, elementele infracţiunii nu necesită alte intervenţii din partea legiuitorului, fiind îndeplinite cerinţele calitative ale legii, inclusiv previzibilitatea. Consideră că textul de lege criticat este suficient de precis şi clar pentru a se observa cu uşurinţă că sancţiunea penală se aplică doar în condiţiile în care fapta se realizează, din punctul de vedere al elementului material, printr-o acţiune a făptuitorului - persoană care are influenţă sau lasă să se creadă că are influenţă asupra unui funcţionar public - care pretinde, primeşte ori acceptă promisiuni de bani sau alte foloase, direct sau indirect, pentru sine sau pentru altul şi care promite că îl va determina pe respectivul funcţionar să îndeplinească, să nu îndeplinească, să urgenteze ori să întârzie îndeplinirea unui act ce intră în atribuţiile sale de serviciu sau să îndeplinească un act contrar acestor îndatoriri. În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 21 alin. (3), art. 23 alin. (11) şi art. 24 alin. (1) din Constituţie, apreciază că acestea nu au incidenţă în cauză, prevederile legale criticate fiind norme de drept material, iar nu de drept procedural.

41. Cât priveşte excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 291 alin. (1) raportat la art. 308 alin. (1) din Codul penal, precizează că, prin Decizia nr. 603 din 6 octombrie 2015, Curtea Constituţională a decis că dispoziţiile art. 308 alin. (1) din Codul penal cu referire la sintagma „ori în cadrul oricărei persoane juridice* sunt neconstituţionale, în aceste condiţii excepţia fiind inadmisibilă.

42. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

CURTEA,

examinând încheierile de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului şi Avocatului Poporului, rapoartele întocmite de judecătorul-raportor, susţinerile avocaţilor autorilor excepţiei şi a părţilor prezente, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:

43. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şt ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.

44. Analizând actele de sesizare a instanţei de contencios constituţional şi criticile de neconstituţionalitate dezvoltate de către autori, Curtea Constituţională reţine ca obiect al excepţiei de neconstituţionalitate dispoziţiile art. 291 alin. (1) din Codul penal şi dispoziţiile art. 308 alin. (1) din Codul penal cu referire la sintagma „ori În cadrul oricărei persoane juridice” raportat la art. 291 alin. (1) din Codul penal. Textele de lege criticate au următorul conţinut:

- Art. 291 alin. (1): „Pretinderea, primirea ori acceptarea promisiunii de bani sau alte foloase, direct sau indirect, pentru sine sau pentru altul, săvârşită de către o persoană care are influenţă sau lasă să se creadă că are influenţă asupra unui funcţionar public şi care promite că îl va determina pe acesta să îndeplinească, să nu îndeplinească, să urgenteze ori să întârzie îndeplinirea unui act ce intră în îndatoririle sale de serviciu sau să îndeplinească un act contrar acestor îndatoriri, se pedepseşte cu închisoarea de la 2 la 7 ani.

- Art. 308 alin. (1): „Dispoziţiile art. 289-292, 295, 297-301 şi 304 privitoare la funcţionarii publici se aplică În mod corespunzător şi faptelor săvârşite de către sau în legătură cu persoanele care exercită, permanent ori temporar, cu sau fără o remuneraţie, o însărcinare de orice natură în serviciul unei persoane fizice dintre cele prevăzute la art. 175 alin. (2) ori în cadru1 oricărei persoane juridice.”

45. În susţinerea neconstituţionalităţii dispoziţiilor art. 291 alin. (1) din Codul penal, autorii excepţiei invocă încălcarea prevederilor constituţionale ale art. 1 alin. (5) potrivit cărora în România, respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie, art. 15 alin. (1) - Universalitatea, art. 16 alin. (1) privind egalitatea cetăţenilor în faţa legii şi a autorităţilor publice fără privilegii şi fără discriminări, art. 20 alin. (1) şi (2) referitor la tratatele internaţionale privind drepturile omului, art. 21 alin. (3) privind dreptul la un proces echitabil, art. 23 alin. (11) referitor la prezumţia de nevinovăţie şi alin. (12) potrivit căruia nicio pedeapsă nu poate fi stabilită sau aplicată decât în condiţiile şi temeiul legii, art. 24 alin. (1) referitor la dreptul la apărare şi art. 73 alin. (3) lit. h) potrivit căruia infracţiunile, pedepsele şi regimul executării acestora se reglementează prin lege organică. De asemenea, sunt invocate prevederile art. 6 şi art. 7 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. De asemenea, sunt invocate Convenţia penală privind corupţia, adoptată la Strasbourg la 27 ianuarie 1999 şi Convenţia Naţiunilor Unite împotriva corupţiei, adoptată la New York la 31 octombrie 2003.

46. Totodată, în susţinerea neconstituţionalităţii dispoziţiilor art. 291 raportat la art. 308 din Codul penal, autorul excepţiei din Dosarul Curţii nr. 152D/2016 invocă încălcarea prevederilor constituţionale ale art. 41 alin. (1) referitor la dreptul la muncă, art. 45 privind libertatea economică şi art. 135 referitor la economia României.

47. Examinând excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 291 alin. (1) din Codul penal, Curtea reţine, dintr-o perspectivă istorică, faptul că dispoziţiile penale care incriminează fapta de trafic de influenţă îşi au corespondent în art. 146 din Codul penal din 1864, în art. 252 şi art. 545 alin. 3 din Codul penal din 1936, în art. 257 din Codul penal din 1969, precum şi în art. 312 din Codul penal din 2004 (care nu a fost în vigoare). Similar tuturor reglementărilor precitate, traficul de influenţă reprezintă, în esenţă, o speculare, o exploatare a influenţei pe care o are făptuitorul sau lasă să se creadă că o are asupra unui funcţionar public sau a altei persoane dintre cele menţionate de lege. Această faptă este incriminată în grupul infracţiunilor de corupţie şi de serviciu şi prezintă pericol social prin atingerea adusă probităţii funcţionarilor publici sau a altor persoane dintre cele menţionate de lege şi prin crearea sau menţinerea suspiciunii că aceştia ar putea acţiona sub influenţa intervenţiei reale sau presupuse a unor persoane şi, pe cale de consecinţă, s-ar aduce atingere bunului mers al instituţiilor publice şi persoanelor juridice de utilitate publică ori celorlalte persoane juridice. Aşadar, infracţiunea de trafic de influenţă apără, implicit, buna reputaţie a unităţilor în cadrul cărora activează funcţionarii publici sau alte persoane asimilate.

48. Potrivit normelor penale în vigoare, constituie infracţiunea de trafic de influenţă „pretinderea, primirea ori acceptarea promisiunii de bani sau alte foloase, direct sau indirect, pentru sine sau pentru altul, săvârşită de către o persoană care are influenţă sau lasă să se creadă că are influenţă asupra unui funcţionar public şi care promite că îl va determina pe acesta să îndeplinească, să nu îndeplinească, să urgenteze ori să întârzie îndeplinirea unui act ce intră în îndatoririle sale de serviciu sau să îndeplinească un act contrar acestor îndatoriri”. Curtea observă că noua lege penală a preluat textul din Codul penal anterior cu unele modificări. În timp ce, potrivit art. 257 din Codul penal din 1969, elementul material al faptei trebuia să se realizeze de către o persoană care avea influenţă sau lăsa să se creadă că are influenţă asupra unui funcţionar pentru a-l determina să facă ori să nu facă un act ce intra în atribuţiile sale de serviciu, noua lege penală prevede că elementul material trebuie să se realizeze de către o persoană care are influenţă sau lasă să se creadă că are influenţă asupra unui funcţionar public şi care promite că îl va determina să îndeplinească, să nu îndeplinească, sa urgenteze ori să întârzie îndeplinirea unui act ce intră în îndatoririle sale de serviciu sau să îndeplinească un act contrar acestor îndatoriri. Curtea observă că legiuitorul a descris mai bine modalităţile de incriminare pentru a evita arbitrariul în aplicarea legii penale, ţinând cont de faptul că, în practică, se întâlnesc asemenea modalităţi de săvârşire a faptei. Curtea observă, de asemenea, că elementul material al faptei de trafic de influenţă cuprinde trei modalităţi normative, respectiv primirea (intrarea efectivă în posesia sumei de bani, a unui folos), pretinderea (formularea de către făptuitor nemijlocit, în mod expres sau tacit, a solicitării unei sume de bani, a unui bun sau alte valori), acceptarea de promisiuni (manifestarea acordului cu privire la promisiunile făcute sau banii/foloasele oferite de către cumpărătorul de influenţă), aceste noţiuni având înţelesul din vorbirea curentă şi nu diferă de sensul termenilor utilizaţi la infracţiunea de luare de mită. Curtea observă că infracţiunea de trafic de influenţă este una comisivă şi se realizează prin cel puţin una dintre modalităţile normative precitate, acestea fiind alternative, toate referindu-se la bani sau „alte foloase”, pentru existenţa elementului material şi deci a infracţiunii de trafic de influenţă, nefiind necesar ca pretinderea banilor sau folosului, acceptarea promisiunii de foloase ori a darurilor să fi fost urmată de executare, adică de satisfacerea pretenţiei sau de respectarea promisiunii de foloase. De asemenea, Curtea reţine că practica judiciară şi literatura juridică au stabilit că nu este necesar ca actul ce intră în atribuţiile funcţionarului sau altui salariat să fi fost efectuat, este suficient că s-au primit ori pretins foloase sau că s-au acceptat promisiuni de foloase în vederea determinării funcţionarului sau altui salariat, fiind indiferent faptul că iniţiativa aparţine traficantului sau persoanei interesate ca influenţa să fie exercitată.

49. În continuare, Curtea reţine că noţiunea de „alte foloase” are, potrivit Dicţionarului explicativ al limbii române, sensul de avantaj, beneficiu, câştig, profit. Potrivit doctrinei, banii pot fi efectivi (monede) sau sub formă de valori ori titluri de orice fel echivalând bani, iar prin expresia „alte foloase”se poate înţelege orice fel de avantaje patrimoniale (de pildă, bunuri, comisioane, împrumuturi, premii, amânarea plăţii unei datorii, folosinţa gratuită a unei locuinţe, prestaţiuni de servicii în mod gratuit, promovarea în serviciu), dar şi nepatrimoniale (de pildă, acordarea unui titlu sau a unui grad, ori a altei distincţii onorifice), toate acestea nefiind legal datorate (foloase necuvenite), deci având caracter de retribuţie, de plata (răsplata) pentru a determina funcţionarul public să îndeplinească, să nu îndeplinească, să urgenteze ori să întârzie îndeplinirea unui act ce intră în îndatoririle sale de serviciu sau să îndeplinească un act contrar acestor îndatoriri. Cu alte cuvinte, pretinderea, primirea foloaselor, acceptarea promisiunii de foloase constituie un contraechivalent al conduitei lipsite de probitate a persoanei care are influenţă sau lasă să se creadă că are influenţă asupra unui funcţionar public şi care promite că îl va determina pe acesta Să îndeplinească, să nu îndeplinească, să urgenteze ori să întârzie îndeplinirea unui act ce intră în îndatoririle sale de serviciu sau să îndeplinească un act contrar acestor îndatoriri. Curtea observă că, în practica judiciară, s-a considerat că există trafic de influenţă şi atunci când făptuitorul a pretins o sumă de bani cu împrumut, pentru a interveni pe lângă un funcţionar ca să rezolve cererea solicitantului. De asemenea, Curtea observă că, potrivit unei opinii majoritare, exprimată în literatura juridică, în cazul infracţiunii de trafic de influenţă obiectul material lipseşte, iar, într-o opinie minoritară, se susţine că, dacă făptuitorul primeşte un bun există şi un obiect material constând în acel bun. De asemenea, tot doctrina în materie a stabilit că atunci când „folosul” primit de făptuitor constă în prestarea unei munci de către cumpărătorul de influenţă (de exemplu, repararea unui automobil, efectuarea unei instalaţii, legarea unei colecţii de cărţi), obiectul muncii prestate devine şi obiect material al infracţiunii.

50. Analizând, din punct de vedere istoric, normele penale de incriminare a faptei de trafic de influenţă, referitor la noţiunea de „alte foloase”, Curtea reţine că, în cuprinsul art. 257 din Codul penal din 1969, precum şi în art. 312 din Codul penal din 2004 (care nu a fost în vigoare), legiuitorul a folosit o expresie identică celei cuprinsă în norma penală în vigoare - „alte foloase* Art. 252 din Codul penal din 1936 a fost redactat în sensul că persoana care se prevala de trecerea sau influenţa reală sau presupusă ce ar fi avut-o pe lângă un funcţionar public, primea direct sau indirect sau făcea să i se promită ei sau altuia „vreun” dar, „folos”sau remuneraţie, pentru intervenţia sa pe lângă acel funcţionar, iar în art. 146 din Codul penal din 1864 se observă folosirea noţiunii de „alte foloase nelegitime”.

51. Critica autorilor excepţiei referitoare la noţiunea de „alte foloase” este în sensul că aceasta este lipsită de claritate şi previzibilitate, atât timp cât nu este precizat dacă foloasele sunt necuvenite, observând, prin comparaţie, norma de incriminare a infracţiunii de luare de mită, în care, alături de expresia „alte foloase”, se regăseşte sintagma „care nu i se cuvin”.

52. Cu privire la acest aspect, Curtea reţine că potrivit doctrinei, după expresia „alte foloase* nu a fost necesar să se adauge cuvintele „care nu i se cuvin” (ca în textul art. 254 din Codul penal din 1969, referitor la luarea de mită) sau cuvântul „necuvenite” (ca în denumirea marginală a infracţiunii de primire de foloase necuvenite din art. 256 din Codul penal din 1969), deoarece în cazul infracţiunii de trafic de influenţă folosul este întotdeauna necuvenit, nefiind de conceput ca unei persoane particulare să i se cuvină o retribuţie legală pentru intervenţia sa (reală sau presupusă) pe lângă un funcţionar ori alt salariat în scopul ca acesta să facă sau să nu facă un act ce intră în atribuţiile sale (să îndeplinească, să nu îndeplinească, să urgenteze ori să întârzie îndeplinirea unui act ce intră în îndatoririle sale de serviciu sau să îndeplinească un act contrar acestor îndatoriri, potrivit art. 291 din actualul Cod penal). Curtea observă că doctrina şi practica judiciară sunt constante în a reţine că pentru existenţa infracţiunii de trafic de influenţă nu are relevanţă dacă pretinderea folosului a fost satisfăcută, nici dacă acceptarea promisiunii unor foloase a fost urmată de prestarea acestora, nu interesează dacă intervenţia pe lângă un funcţionar sau alt salariat s-a produs sau nu, nici dacă prin intervenţie (reală sau presupusă) se urmăreşte determinarea unei acţiuni licite (efectuarea corectă de către un funcţionar sau alt salariat a unui act ce intră în atribuţiile sale de serviciu) sau a unei acţiuni ilicite (efectuarea incorectă a actului) ori determinarea unei inacţiuni licite (abţinerea de la efectuarea unui act abuziv) sau a unei inacţiuni ilicite (neîndeplinirea unei îndatoriri de serviciu), de vreme ce dezaprobarea exprimată prin incriminarea faptei de trafic de influenţă priveşte scopul urmărit de infractor, nu ca un rezultat, ci ca o caracterizare a acţiunii de traficare a influenţei reale sau presupuse.

53. În continuare, Curtea reţine că pentru existenţa infracţiunii de trafic de influenţă se cer a fi îndeplinite mai multe cerinţe esenţiale, printre care şi aceea ca subiectul activ „să aibă influenţă” ori „să lase să se creadă că are influenţă” asupra funcţionarului public sau persoanei prevăzute de lege.

54. Curtea observă că, în mod constant, doctrina a reţinutei prin expresia „are influenţă” se înţelege că acea persoană se bucură în mod real de încrederea funcţionarului sau a altui salariat, ori că bunele relaţii personale cu acesta corespund realităţii, aşadar acea persoană este în asemenea relaţii cu funcţionarul încât să-l poată determina la o anumită conduită, atitudine, acţiune. Prin expresia „lasă să se creadă că are influenţă” asupra unui funcţionar sau a altui salariat, literatura de specialitate înţelege că o persoană se laudă că are trecere pe lângă un funcţionar sau alt salariat (afirmând, de pildă, că datorită încrederii de care se bucură sau datorită rudeniei sau relaţiilor personale pe care le are cu acel funcţionar sau salariat poate determina o anumită atitudine a acestuia ori poate obţine o anumită rezolvare), ori se prevalează, pretinde, afirmă, contrar realităţii, că este în relaţii bune cu funcţionarul ori alt salariat, se bucură de aprecierea şi încrederea acestuia de asemenea natură încât poate rezolva problema de care este interesat cumpărătorul de influenţă. Se consideră că cerinţa este îndeplinită şi atunci când o persoană, fără a se lăuda că are trecere asupra unui funcţionar, nu dezminte afirmaţiile altora cu privire la existenţa acesteia. De asemenea, în practica judiciară s-a reţinut că nu are relevanţă dacă făptuitorul a precizat ori nu numele funcţionarului public asupra căruia are influenţă, suficient fiind să-l fi determinat numai prin calitatea acestuia. Curtea observă, totodată, că, potrivit unei jurisprudenţe constante, pentru reţinerea infracţiunii de trafic de influenţă nu este necesar ca inculpatul să indice în mod nominal funcţionarul public pe lângă care pretinde că ar avea trecere, dacă din conţinutul celor afirmate de el se desprinde competenţa acestui funcţionar de a dispune în legătură cu actul referitor la care se trafică influenţa, deoarece ceea ce este important este ca influenţa presupusă a inculpatului să fi constituit pentru persoana interesată motivul tranzacţiei. Cu alte cuvinte, pentru întregirea laturii obiective a infracţiunii de trafic de influenţă este necesar să fie îndeplinite cumulativ mai multe condiţii, printre care şi aceea ca influenţa pe care o are sau lasă să se creadă că o are făptuitorul, să privească un funcţionar sau alt salariat care are atribuţii în îndeplinirea actului pentru care făptuitorul a primit sau a pretins bani ori alte foloase. Nu are relevanţă dacă făptuitorul atribuind un nume acelui funcţionar sau salariat, numele atribuit este real sau fictiv. Prin urmare, esenţial este ca influenţa făptuitorului să fi constituit pentru persoana interesată motivul determinant al tranzacţiei.

55. Curtea reţine că, în ipoteza în care făptuitorul lasă să se creadă că are influenţă, deşi nu are, este vorba şi de inducerea în eroare, de o înşelăciune pe care traficul de influenţă o absoarbe în conţinutul său. Curtea observă că, potrivit practicii judiciare, prevalarea de o influenţă inexistentă în realitate asupra unui funcţionar sau pretinderea sau primirea de bani urmată de neexercitarea ulterioară a influenţei pentru îndeplinirea actului, deşi constituie o prezentare ca adevărată a unei fapte mincinoase, realizează elementul material al infracţiunii de trafic de influenţă, aceasta având un alt obiect juridic (relaţiile sociale referitoare la buna desfăşurare a raporturilor de serviciu) faţă de infracţiunea de înşelăciune (relaţiile sociale referitoare la patrimoniu), infracţiunea de trafic de influenţă existând independent de producerea unei pagube materiale, aşa cum este cazul infracţiunii de înşelăciune. Pe cale jurisprudenţială s-a reţinut însă că, dacă actul a fost îndeplinit fără să se fi făcut nicio intervenţie şi totuşi se pretind bani sau alte foloase, fapta constituie înşelăciune. S-a mai statuat că nu există trafic de influenţă dacă inculpatul nu s-a prevalat de vreo influenţă pe lângă vreun funcţionar, ci a luat suma de bani pentru serviciile pe care el personal putea să le facă celor care au dat banii, existând în acest caz infracţiunea de luare de mită.

56. Cu referire la noţiunile precitate, critica autorilor excepţiei de neconstituţionalitate priveşte, în esenţă, faptul că acestea sunt lipsite de claritate şi previzibilitate, noţiunea de „persoană care are influenţă” nefiind definită de legea penală, astfel încât este de natură a genera interpretări diferite de către instanţele de judecată cu ocazia aplicării normelor penale criticate, iar noţiunea de „persoană care lasă să se creadă că are influenţă” este subiectivă, legată de percepţia unui terţ, astfel încât nu permite cetăţeanului să îşi adapteze conduita, pe cale de consecinţă, norma penală fiind aplicată în mod arbitrar. De asemenea, autorii excepţiei susţin că legiuitorul nu a reglementat criteriile în temeiul cărora ar trebui analizată atitudinea subiectului activ al infracţiunii de trafic de influenţă, iar textul de lege criticat nu defineşte clar de unde rezultă influenţa, atât timp cât prevede expres că persoana „are influenţă”.

57. Curtea a reţinut în precedent că, potrivit practicii judiciare şi doctrinei - dezvoltate în legătură cu normele penale de incriminare a infracţiunii de trafic de influenţă cuprinse în Codul penal din 1969 -, autorul faptei de trafic de influenţă pretinde, primeşte sau acceptă foloasele, deoarece afirmă sau lasă să se creadă că are influenţă pe lângă un funcţionar public sau alte persoane prevăzute de lege. Influenţa poate fi reală sau imaginară, fiind suficient ca din atitudinea făptuitorului să rezulte nemijlocit sau indirect - când „lasă să se creadă” - că are influenţă asupra funcţionarului respectiv. Aşa încât Curtea constată că, în condiţiile în care cele două noţiuni utilizate în cuprinsul art. 291 din Codul penal - „persoană care are influenţă/persoană care lasă să se creadă că are influenţă”- se regăseau şi în norma penală anterioară (respectiv art. 257 din Codul penal din 1969), dat fiind conţinutul normativ identic al acestora, dezvoltările teoretice şi jurisprudenţa în materia infracţiunii de trafic de influenţă, cu referire la noţiunile precitate, îşi păstrează valabilitatea şi sub noul Cod penal.

58. Curtea observă însă că, în susţinerea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 291 alin. (1) din Codul penal, cu referire la sintagmele „persoană care are influenţă”/„persoană care lasă să se creadă că are influenţă”, autorii subliniază faptul că este necesară definirea celor două noţiuni, respectiv stabilirea de către legiuitor a criteriilor în temeiul cărora ar trebui analizată atitudinea subiectului activ al infracţiunii de trafic de influenţă, în caz contrar norma penală fiind aplicată în mod arbitrar. Cu alte cuvinte, autorii excepţiei susţin necesitatea unei interpretări oficiale, autentice a noţiunilor precitate, realizată de către organul care a emis norma penală.

59. Cu referire la acest aspect, Curtea reţine că, potrivit Legii nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, în cadrul soluţiilor legislative adoptate trebuie să se realizeze o configurare explicită a conceptelor şi noţiunilor folosite în noua reglementare, care au un alt înţeles decât cel comun, pentru a se asigura astfel înţelegerea lor corectă şi a se evita interpretările greşite (art. 25), iar, „dacă o noţiune sau un termen nu este consacrat”sau poate avea înţelesuri diferite, semnificaţia acestuia în context se stabileşte prin actul normativ ce le instituie, în cadrul dispoziţiilor generale sau într-o anexă destinată lexicului respectiv şi devine obligatorie pentru actele normative din aceeaşi materie [art. 37 alin. (2)).

60. Curtea reţine, de asemenea, că stilul actelor normative trebuie să se caracterizeze prin claritate, precizie, prin concizie - fără ca legea să fie însă sumară şi lacunară - prin aplicarea unor principii stabile, predictibile şi accesibile, să fie inteligibil pentru categorii largi şi diverse de destinatari, având în vedere caracterul general şi obligatoriu al normei juridice. Aceasta, întrucât nu se poate concepe o bună gândire juridică fără O exteriorizare a ei într-o formă şi într-o limbă perfect adecvate. Lingviştii subliniază faptul că „limbajele de specialitate (cum este şi limbajul juridic) sunt în relaţie de incluziune, prin raportare la limba generală şi în relaţie de intersecţie cu limba comună cu care împărtăşesc caracteristicile şi cu care ele menţin o relaţie de schimb constant de unităţi şi de convenţii”, limba fiind „un sistem ai cărui termeni sunt solidari şi în care valoarea unuia dintre termeni rezultă din prezenţa simultană a celorlalţi”, Stilul juridic, ca şi stilul ştiinţific, „implică reflectarea asupra noţiunilor şi precizarea lor, iar aceasta nu se poate face decât prin reîntrebuinţarea aceluiaşi cuvânt care devine expresia consacrată

61. Curtea reţine că, în general, stilul juridic, datorită însăşi raţiunii sale de a fi, întrebuinţează aceeaşi terminologie, cuprinzând cuvinte tehnice care corespund exact noţiunilor juridice. Curtea reţine că utilizarea constantă şi uniformă a aceloraşi termeni în redactarea actelor normative este o garanţie pentru realizarea coerenţei legislaţiei naţionale, în aceste condiţii nemaifiind necesară determinarea conceptuală şi definirea acestor termeni, aşadar interpretarea oficială, autentică, contextuală a noţiunilor cu conţinut normativ identic reglementării anterioare.

62. Mai mult, Curtea reţine că dreptul, ca operă a legiuitorului, nu poate fi exhaustiv, iar dacă este lacunar, neclar, sistemul de drept recunoaşte judecătorului competenţa de a tranşa ceea ce a scăpat atenţiei legiuitorului, printr-o interpretare judiciară, cauzală a normei. Sensul legii nu este dat pentru totdeauna în momentul creării ei, ci trebuie să se admită că adaptarea conţinutului legii se face pe cale de interpretare - ca etapă a aplicării normei juridice la cazul concret -, în materie penală, cu respectarea principiului potrivit căruia legea penală este de strictă interpretare. Curtea reţine astfel că interpretarea autentică, legală poate constitui o premisă a bunei aplicări a normei juridice, prin faptul că dă o explicaţie corectă înţelesului, scopului şi finalităţii acesteia, însă legiuitorul nu poate şi nu trebuie să prevadă totul. În concret, orice normă juridică, ce urmează a fi aplicată pentru rezolvarea unui caz concret, urmează a fi interpretată de instanţele judecătoreşti (interpretare judiciară, cazuală) pentru a emite un act de aplicare legal.

63. Totodată, Curtea reţine că, potrivit jurisprudenţei instanţei de la Strasbourg, art. 7 paragraful 1 din Convenţie, care consacră principiul legalităţii incriminării şi pedepsei (nullum crimen, nulla poena sine lege), pe lângă interzicerea, în mod special, a extinderii conţinutului infracţiunilor existente asupra unor fapte care, anterior, nu constituiau infracţiuni, prevede şi principiul potrivit căruia legea penală nu trebuie interpretată şi aplicată extensiv în defavoarea acuzatului, de exemplu, prin analogie. Rezultă, astfel, că legea trebuie să definească în mod clar infracţiunile şi pedepsele aplicabile, această cerinţă fiind îndeplinită atunci când un justiţiabil are posibilitatea de a cunoaşte, din însuşi textul normei juridice pertinente, la nevoie cu ajutorul interpretării acesteia de către instanţe şi în urma obţinerii unei asistenţe judiciare adecvate, care sunt actele şi omisiunile ce pot angaja răspunderea sa penală şi care este pedeapsa pe care o riscă în virtutea acestora. Totodată, având în vedere principiul aplicabilităţii generale a legilor, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reţinut că formularea acestora nu poate prezenta o precizie absolută. Una dintre tehnicile standard de reglementare constă în recurgerea mai degrabă la categorii generale decât la liste exhaustive. Astfel, numeroase legi folosesc, prin forţa lucrurilor, formule mai mult sau mai puţin vagi, a căror interpretare şi aplicare depind de practică. Oricât de clar ar fi redactată o normă juridică, în orice sistem de drept, există un element inevitabil de interpretare judiciară, inclusiv într-o normă de drept penal. Nevoia de elucidare a punctelor neclare şi de adaptare la circumstanţele schimbătoare va exista întotdeauna. Din nou, deşi certitudinea este extrem de dezirabilă, aceasta ar putea antrena o rigiditate excesivă, or, legea trebuie să fie capabilă să se adapteze schimbărilor de Situaţie. Rolul decizional conferit instanţelor urmăreşte tocmai înlăturarea dubiilor ce persistă cu ocazia interpretării normelor, dezvoltarea progresivă a dreptului penal prin intermediul jurisprudenţei ca izvor de drept fiind o componentă necesară şi bine înrădăcinată în tradiţia legală a statelor membre. Prin urmare, Curtea de la Strasbourg a statuat că art. 7 paragraful 1 din Convenţie nu poate fi interpretat ca interzicând clarificarea graduală a regulilor răspunderii penale pe calea interpretării judiciare de la un caz la altul, cu condiţia ca rezultatul să fie coerent cu substanţa infracţiunii şi să fie în mod rezonabil previzibil (Hotărârea din 22 noiembrie 1995, pronunţată în Cauza S. U/. Împotriva Regatului Unit, paragraful 36, Cauza Dragotoniu şi Militaru-Pidhorni împotriva României, paragrafele 36 şi 37, Cauza Del Rio Prada împotriva Spaniei, paragrafele 92 şi 93).

64. Având în vedere cele reţinute în precedent, faptul că în noul Cod penal legiuitorul utilizează noţiuni identice în incriminarea faptei de trafic de influenţă - „persoană care are influenţă”, respectiv „persoană care lasă să se creadă că are influenţă”- care, în acest mod au devenit expresii consacrate, ţinând cont de jurisprudenţa şi doctrina dezvoltate până la data intrării în vigoare a noului Cod penal şi luând în considerare faptul că, în mod firesc, jurisprudenţa care vine în continuarea celei existente va avea drept reper cele statuate anterior, Curtea constată că dispoziţiile de lege criticate nu au o formulare ambiguă, neclară şi imprevizibilă pentru un cetăţean care nu dispune de o pregătire juridică temeinică, astfel cum susţin autorii excepţiei, astfel că nu încalcă cerinţele de claritate, accesibilitate şi previzibilitate a legii impuse de art. 7 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi art. 1 alin. (5) din Constituţie şi nu conduc la o aplicare extensivă, prin analogie, a legii penale.

65. De altfel, Curtea reţine un argument în plus care susţine concluzia anterioară, respectiv faptul că, în actuala reglementare a infracţiunii de trafic de influenţă, legiuitorul a adăugat o nouă condiţie de tipicitate (nouă cerinţă esenţială), necesară pentru realizarea laturii obiective a infracţiunii, respectiv aceea ca făptuitorul să promită cumpărătorului de influenţă că îl va determina pe funcţionarul public sau pe o altă persoană dintre cele menţionate de lege să îndeplinească, să nu îndeplinească, să urgenteze ori să întârzie îndeplinirea unui act ce intră în îndatoririle sale de serviciu sau să îndeplinească un act contrar acestor îndatoriri. Curtea reţine că formularea normei penale criticate - „pretinderea, primirea ori acceptarea promisiunii de bani sau alte foloase, direct sau indirect, pentru sine sau pentru altui, săvârşită de către o persoană care are influenţă sau lasă să se creadă că are influenţă asupra unui funcţionar public şi care promite că îl va determina pe acesta ...”- este redactată clar, pentru întregirea laturii obiective a infracţiunii de trafic de influenţă, deci pentru existenţa infracţiunii, fiind necesară îndeplinirea cerinţei existenţei influenţei reale sau imaginare (conjuncţia „sau”, cu funcţie disjunctivă, având înţelesul curent din limba română - ori/fie, în concret legând noţiuni care se exclud ca alternative), împreună cu/alături de cerinţa ca făptuitorul să promită că îl va determina pe funcţionarul public sau pe o altă persoană dintre cele menţionate de lege să adopte conduita dorită de cumpărătorul de influenţă (conjuncţia copulativă „şi având funcţia de a lega două cerinţe esenţiale, de a indica o completare, un adaos, o precizare nouă în incriminarea faptei de trafic de influenţă). Or, Curtea constată că realizarea acestei din urmă condiţii (de a promite influenţa asupra funcţionarului) presupune asumarea din partea făptuitorului a obligaţiei, a angajamentului de a-i determina pe funcţionar să adopte conduita ce formează obiectul traficării de influenţă. În aceste condiţii se poate susţine că, în lipsa promisiunii făptuitorului că îl va determina pe funcţionarul public sau altă persoană dintre cele prevăzute de lege să aibă conduita solicitată de cumpărătorul de influenţă, fapta de a pretinde, primi ori accepta promisiunea de bani sau alte foloase, direct sau indirect, pentru sine sau pentru altul, săvârşită de către o persoană care are influenţă sau lasă să se creadă că are influenţă asupra unui funcţionar public în vederea determinării acestuia să îndeplinească, să nu îndeplinească, să urgenteze ori să întârzie îndeplinirea unui act ce intră în Îndatoririle sale de serviciu sau să îndeplinească un act contrar acestor îndatoriri, nu constituie infracţiunea de trafic de influenţă. Promisiunea poate fi explicită sau implicită, atunci când rezultă din împrejurări de fapt, iar infracţiunea există indiferent dacă intervenţia promisă a avut sau nu loc şi indiferent dacă s-a urmărit efectuarea unui act legal sau ilegal. În aceste condiţii, Curtea reţine că prin reglementarea, în plus, a cerinţei precitate, doar actul de pregătire care se apropie suficient de mult de lezarea valorii sociale ocrotite urmează a 11 sancţionat penal, din această perspectivă legea nouă fiind legea penală mai favorabilă, totodată, noul Cod penal reglementând într-un mod mai clar şi previzibil infracţiunea de trafic de influenţă.

66. Curtea reţine că, distinct de criticile analizate, autorii excepţiei mai susţin că norma penală nu indică cu claritate localizarea, în timp, a „exercitării influenţei” în raport cu „pretinderea de bani sau alte foioase”. Cu privire la acest aspect, Curtea observă că doctrina este constantă în a reţine că o cerinţă esenţială este aceea ca acţiunea ce constituie elementul material al infracţiunii să fie realizată mai înainte ca funcţionarul public sau persoana pe lângă care s-a promis că se va interveni să fi îndeplinit actul ce constituie obiectul intervenţiei sau cel mai târziu în timpul îndeplinirii îndatoririlor de serviciu. Această cerinţă rezultă din însuşi scopul urmărit de făptuitor în realizarea infracţiunii, respectiv acela de a-l determina pe funcţionar să facă ori să nu facă, să întârzie sau să facă un act contrar atribuţiilor de serviciu, ceea ce presupune că o acţiune ulterioară momentului efectuării actului de către funcţionar nu poate să se mai circumscrie unei activităţi de trafic de influenţă. Pe cale jurisprudenţială s-a reţinut că, pentru existenţa infracţiunii de trafic de influenţă, nu are relevanţă dacă pretinderea folosului a fost satisfăcută, nici dacă acceptarea promisiunii unor foloase a fost urmată de prestarea acestora. Nu este relevant dacă intervenţia s-a produs ori nu, precum şi momentul în care aceasta s-a realizat, raportat la momentul săvârşirii uneia din acţiunile ce constituie elementul material al infracţiunii, deoarece producerea intervenţiei nu este o condiţie pentru existenţa traficului de influenţă.

67. În concluzie, Curtea constată că există suficiente repere doctrinare şi jurisprudenţiale pentru a se putea susţine că norma penală criticată, din această perspectivă, este clară şi previzibilă.

68. Pentru considerentele dezvoltate în precedent Curtea nu poate reţine nici susţinerile autorilor excepţiei referitoare la încălcarea, prin norma penală criticată, a egalităţii cetăţenilor în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi fără discriminări. De asemenea, prevederile art. 291 alin. (1) din Codul penal nu contravin principiului universalităţii drepturilor, libertăţilor şi îndatoririlor, înscris în art. 15 alin. (1) din Constituţie. Totodată, Curtea constată că prevederile constituţionale şi convenţionale referitoare la dreptul la un proces echitabil, dreptul la apărare şi prezumţia de nevinovăţie nu sunt aplicabile în cauza de faţă, toate acestea fiind, în esenţă, drepturi procedurale, în vreme ce obiect al prezentei excepţii de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţii de drept penal substanţial.

69. Cât priveşte invocarea de către autorii excepţiei de neconstituţionalitate a Convenţiei penale privind corupţia, adoptată la Strasbourg la 27 ianuarie 1999, ratificată de România prin Legea nr. 27/2002 pentru ratificarea Convenţiei penale privind corupţia, adoptată la Strasbourg la 27 ianuarie 1999, precum şi a Convenţiei Naţiunilor Unite împotriva corupţiei, adoptată la New York la 31 octombrie 2003, ratificată de România prin Legea nr. 365/2004 pentru ratificarea Convenţiei Naţiunilor Unite împotriva corupţiei, adoptată la New York la 31 octombrie 2003, Curtea reţine că acestea constituie cadrul general în materie, legiuitorul naţional având competenţa de a reglementa conduita legal şi moral dezirabilă politicii penale şi politicii publice anticorupţie din propriul stat.

70. De altfel, în ceea ce priveşte incriminarea unei fapte, Curtea Constituţională, în jurisprudenţa sa, a statuat că dispoziţiile legale incriminatoare constituie o expresie a prevederilor art. 23 alin. (12) din Constituţie, potrivit cărora „Nicio pedeapsă nu poate fi stabilită sau aplicată decât în condiţiile şi în temeiul legii”, precum şi a celor ale art. 73 alin. (3) lit. h), care reglementează competenţa legiuitorului de a stabili infracţiunile, pedepsele şi regimul executării acestora. În temeiul dispoziţiilor constituţionale menţionate, legiuitorul este liber să aprecieze atât pericolul social în funcţie de care urmează să stabilească natura juridică a faptei incriminate, cât şi condiţiile răspunderii juridice pentru acea faptă (Decizia nr. 1.205 din 20 septembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 795 din 9 noiembrie 2011). Astfel, dacă prevederile art. 73 alin. (3) lit. h) din Constituţie indică autoritatea competentă să reglementeze infracţiunile - Parlamentul, respectiv Guvernul pe calea delegării legislative constituţionale, relaţiile sociale reglementate, procedura şi majoritatea de vot necesare incriminării, dispoziţiile art. 23 alin. (12) din Constituţie implică exigenţa ca infracţiunile şi pedepsele să fie stabilite numai printr-un act normativ cu forţă de lege - „în temeiul legii”, iar prin trimiterea la „condiţiile legii* trebuie realizată coroborarea cu art. 1 alin. (5) din Constituţie care consacră principiul legalităţii şi care impune obligaţia ca normele adoptate să fie precise, clare şi previzibile. Aşadar, Curtea reţine că, potrivit rolului său constituţional de unică autoritate legiuitoare a ţării, prevăzut la art. 61 alin. (1) din Legea fundamentală, Parlamentul s-a plasat în interiorul marjei sale de apreciere în incriminarea faptei de trafic de influenţă, cu respectarea obligaţiei ca normele adoptate să fie precise, clare şi previzibile.

71. Curtea reţine, în continuare, că autorul excepţiei din Dosarul nr. 152D/2016 formulează critici şi cu privire la prevederile art. 308 alin. (1) din Codul penal cu referire la sintagma „ori în cadrul oricărei persoane juridice* raportat la infracţiunea de trafic de influenţă reglementată în art. 291 alin. (1) din Codul penal.

72. Potrivit art. 308 alin. (1) din Codul penal „dispoziţiile art. 289-292, 295, 297-301 şi 304 privitoare la funcţionarii publici se aplică în mod corespunzător şi faptelor săvârşite de către sau în legătură cu persoanele care exercită, permanent ori temporar, cu sau fără o remuneraţie, o însărcinare de orice natură în serviciul unei persoane fizice dintre cele prevăzute la art. 175 alin. (2) ori în cadrul oricărei persoane juridice”. În opinia autorului excepţiei, norma penală criticată creează o extindere nejustificată şi imposibil de limitat a sferei de aplicare a infracţiunii de trafic de influenţă în domeniul privat, de natură a aduce atingere libertăţii economice şi dreptului la muncă.

73. Curtea urmează a stabili „legătura cu soluţionarea cauzei” a dispoziţiilor legale criticate, raportat la obiectul cauzei în cadrul căreia excepţia de neconstituţionalitate a fost invocată, în sensul art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată. În acest sens, Curtea reţine că, prin Rechizitoriul nr. 407 din 2 octombrie 2012 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie, s-a dispus trimiterea în judecată a autorului excepţiei din Dosarul Curţii nr. 152D/2016, pentru săvârşirea infracţiunii de trafic de influenţă prevăzută de art. 257 din Codul penal din 1969 cu aplicarea art. 41 alin, (1) din cod cu referire la art. 6 din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie. În esenţă s-au reţinut următoarele fapte (două acte materiale) săvârşite de autorul excepţiei, care, în baza aceleiaşi rezoluţii infracţionale, a efectuat următoarele acte de traficare a influenţei: în perioada mai 2010-29 octombrie 2010, autorul excepţiei a pretins plata pentru alţii, respectiv pentru Bolton&Henson Corporation, prin intermediul altor persoane, de la asocierea Bîrcină, Costin, Stan şi Badea, a sumei de 516.000 euro cu titlu de consultanţă între firmele Power Plus SRL (controlată de grupul Bîrcină) şi Bolton&Henson Corporation, iar, în perioada septembrie-noiembrie 2010, autorul excepţiei a pretins şi a primit pentru sine suma de 400.000 euro. Traficul de influenţă s-a materializat în forma determinării de către autorul excepţiei a funcţionarilor de la CEI România - S.A. şi CEZ Distribuţie - S.A să încheie mai multe contracte cu una dintre firmele controlate de asocierea Bîrcină.

74. Aşadar, Curtea observă că subiectul pasiv secundar al infracţiunii de trafic de influenţă, pentru săvârşirea căreia autorul excepţiei a fost trimis în judecată, are calitatea de funcţionar în cadrul unei companii al cărei obiect de activitate constă în prestarea unui serviciu de interes public - activitate de interes general în domeniul energiei electrice - fiind autorizată şi monitorizată de o autoritate publică, respectiv de Autoritatea Naţională de Reglementare în Domeniul Energiei, în condiţiile Legii energiei electrice şi a gazelor naturale nr. 123/2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 485 din 16 iulie 2012.

75. În aceste condiţii, Curtea reţine că art. 175 alin. (2) din Codul penal asimilează funcţionarului public şi persoana care exercită un serviciu de interes public pentru care a fost învestită de autorităţile publice sau care este supusă controlului ori supravegherii acesteia cu privire la îndeplinirea respectivului serviciu public. Aşadar, pentru ca o persoană să facă parte din această categorie este necesară întrunirea, în mod cumulativ, a două cerinţe obligatorii: să exercite un serviciu de interes public şi să fie învestită cu îndeplinirea respectivului serviciu public de către o autoritate publică sau să exercite serviciul de interes public sub controlul ori supravegherea unei autorităţi publice. Analiza îndeplinirii primei cerinţe, care vizează sfera atribuţiilor persoanei, se face ţinând seama de definiţia dată serviciului de interes public în doctrina de drept administrativ. Altfel spus, trebuie observat dacă, prin realizarea serviciului, se urmăreşte satisfacerea unor nevoi de interes general şi dacă se relevă, în mod direct sau indirect, o autoritate publică. De asemenea, Curtea reţine că noţiunea de „serviciu public” desemnează fie o formă de activitate prestată în folosul interesului public, fie o Subdiviziune a unei instituţii din administraţia internă împărţită pe secţii, servicii etc. Din categoria serviciilor de interes public fac parte acele entităţi care, prin activitatea pe care o desfăşoară, sunt chemate să satisfacă anumite interese generale ale membrilor societăţii. Cu referire la cea de-a două condiţie, care priveşte relaţia persoanei ce realizează serviciul public cu autorităţile publice, aceasta este îndeplinită, alternativ, dacă învestirea pentru îndeplinirea serviciului s-a făcut de către o autoritate publică ori dacă activitatea persoanei este supusă controlului sau supravegherii unei autorităţi publice, indiferent de modalitatea de învestire. Prin învestirea pentru realizarea unui serviciu public se înţelege fie acordarea de către o autoritate a calităţii din care derivă obligaţia de a realiza respectivul serviciu, fie încredinţarea realizării serviciului de interes public printr-o decizie a autorităţii.

76. în context, Curtea reţine că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, în Decizia nr. 20 din 29 septembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 766 din 22 octombrie 2014, a stabilit că „sunt incluşi [s.n.] în categoria funcţionarilor publici asimilaţi, potrivit art. 175 alin. (2) din Codul penal] particularii care primesc gestiunea unui serviciu public naţional sau local, economic sau sociocultural, devenind, astfel, de utilitate publică. Este vorba despre subiecţi care îşi desfăşoară activitatea în cadrul persoanelor juridice de drept privat cu scop lucrativ: societăţi comerciale care, prin intermediul contractelor administrative, valorifică, în interesul colectivităţii, naţionale sau locale, după caz, bunurile şi serviciile publice.”

77. În aceste condiţii, având în vedere că subiectul pasiv secundar din prezenta cauză (funcţionari din cadrul CEZ România - S A. şi CEZ Distribuţie - S.A.) îşi desfăşoară activitatea în cadrul unei persoane juridice care prestează, în interesul colectivităţii, naţionale sau locale, un serviciu public, sub supravegherea, monitorizarea unei autorităţi publice, Curtea constată că acesta poate fi încadrat în sfera funcţionarilor publici asimilaţi, potrivit dispoziţiilor art. 175 alin. (2) din Codul penal, iar nu „în cadrul oricărei persoane juridice”, din această perspectivă dispoziţiile art. 308 alin. (1) din Codul penal, respectiv sintagma „În cadrul oricărei persoane juridice1, raportate la art. 291 alin. (1) din Codul penal nefiind incidente în cauza în care excepţia de neconstituţionalitate a fost invocată. Prin urmare, neîndeplinirea condiţiei prevăzute în alin. (1) al art. 29 din Legea nr. 47/1992, republicată, determină respingerea, ca inadmisibilă, a excepţiei de neconstituţionalitate cu un atare obiect.

78. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Ovidiu Puţura în Dosarul nr. 2.415/2/20l5/a6 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală, de Daniei Dragomir în Dosarul nr. 2.283/3/2015 al Tribunalului Bucureşti - Secţia I penală, de Gabriel-Sorin Strutinsky în Dosarul nr. 1.231/118/2015 al Tribunalului Constanţa - Secţia penală, de Olosz Gergely în Dosarul nr. 2.618/2/2014 (1.303/2014) al Curţii de Apel Bucureşti - Secţia I penală şi de Mircea Băsescu în Dosarul nr. 5.412/118/2014 al Curţii de Apel Constanţa - Secţia penală şi pentru cauze penale cu minori şi de familie şi constată că dispoziţiile art. 291 alin. (1) din Codul penal sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.

Respinge, ca inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 308 alin. (1) din Codul penal cu referire la sintagma „ori în cadrul oricărei persoane juridice” raportat la art. 291 alin. (1) din Codul penal, excepţie ridicată de Olosz Gergely în Dosarul nr. 2.618/2/2014 (1.303/2014) al Curţii de Apel Bucureşti - Secţia I penală.

Definitivă şi general obligatorie,

Decizia se comunică Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală, Tribunalului Bucureşti - Secţia I penală, Tribunalului Constanţa - Secţia penală, Curţii de Apel Bucureşti - Secţia I penală şi Curţii de Apel Constanţa - Secţia penală şi pentru cauze penale cu minori şi de familie şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunţată în şedinţa din data de 30 iunie 2016.

 

PREŞEDINTELE INTERI MAR AL CURŢII CONSTITUŢIONALE

Prof. univ. dr. VALER DORNEANU

Magistrat-asistent,

Mihaela Ionescu

 

HOTĂRÂRI ALE GUVERNULUI ROMÂNIEI

GUVERNUL ROMÂNIEI

HOTĂRÂRE

pentru aprobarea indicatorilor tehnico-economici ai obiectivului de investiţii „Institutul de Cercetări Horticole Avansate al Transilvaniei” la Universitatea de Ştiinţe Agricole şi Medicină Veterinară din Cluj-Napoca

 

În temeiul art. 108 din Constituţia României, republicată, al art. 223 alin. (1) din Legea educaţiei naţionale nr. 1/2011, cu modificările şi completările ulterioare, şi al art. 42 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 500/2002 privind finanţele publice, cu modificările şi completările ulterioare,

 

Guvernul României adoptă prezenta hotărâre.

 

Art. 1. - Se aprobă indicatorii tehnico-economici ai obiectivului de investiţii „Institutul de Cercetări Horticole Avansate al Transilvaniei” la Universitatea de Ştiinţe Agricole şi Medicină Veterinară din Cluj-Napoca, prevăzuţi în anexa care face parte integrantă din prezenta hotărâre.

Art. 2. - Finanţarea obiectivului de investiţii prevăzut la art. 1 se face din fonduri nerambursabile prin Programul operaţional „Creşterea competitivităţii economice” POS CCE, din veniturile proprii ale Universităţii de Ştiinţe Agricole şi Medicină Veterinară din Cluj-Napoca şi din alte surse legal constituite, în limita sumelor aprobate anual cu această destinaţie, conform programelor de investiţii publice aprobate potrivit legii.

 

PRIM-MINISTRU

DACIAN JULIEN CIOLOŞ

Contrasemnează:

Ministrul educaţiei naţionale şi cercetării ştiinţifice,

Mircea Dumitru

Viceprim-ministru, ministrul dezvoltării regionale şi administraţiei publice,

Vasile Dîncu

Ministrul finanţelor publice,

Anca Dana Dragu

 

Bucureşti, 24 august 2016.

Nr. 591.

 

ANEXĂ

 

Indicatorii tehnico-economici ai obiectivului de investiţii „Institutul de Cercetări Horticole Avansate al Transilvaniei” la Universitatea de Ştiinţe Agricole şi Medicină Veterinară din Cluj-Napoca

 

Titular: Ministerul Educaţiei Naţionale şi Cercetării Ştiinţifice

Beneficiar: Universitatea de Ştiinţe Agricole şi Medicină Veterinară din Cluj-Napoca

Amplasament: Calea Mănăştur nr. 3-5, municipiul Cluj-Napoca, judeţul Cluj

Indicatorii tehnico-economici:

 

Valoarea totală a investiţiei (inclusiv TVA)

(preţuri valabile la 28 iunie 2016; 1 euro = 4,5225 lei), din care:

mii lei

58.891

 

construcţii + montaj

mii lei

35.580

 

Valoarea rest de executat (inclusiv TVA)

(preţuri valabile la 28 iunie 2016; 1 euro = 4,5225 lei), din care:

mii lei

6.071

 

construcţii + montaj

mii lei

6.071

 

Capacităţi:

 

 

 

Suprafaţa construită

mp

1.962,65

 

Suprafaţa construită sere experimentale

mp

2.158,30

 

Suprafaţa desfăşurată

mp

9.732,70

 

Durata totală de realizare a investiţiei

luni

70

 

- din care: rest de executat

luni

4

 

 

Factori de risc

Obiectivul de investiţii se va proteja antiseismic potrivit prevederilor Normativului P100 -1/2006, cu modificările şi completările ulterioare.

Finanţarea investiţiei

Finanţarea obiectivului de investiţii se face din fonduri nerambursabile prin Programul operaţional „Creşterea competitivităţii economice” POS CCE, veniturile proprii ale Universităţii de Ştiinţe Agricole şi Medicină Veterinară din Cluj-Napoca şi din alte surse legal constituite, în limita sumelor aprobate anual cu această destinaţie, conform programelor de investiţii publice aprobate potrivit legii.

 

ACTE ALE ORGANELOR DE SPECIALITATE ALE ADMINISTRAŢIEI PUBLICE CENTRALE

 

AGENŢIA NAŢIONALĂ DE CADASTRU ŞI PUBLICITATE IMOBILIARĂ

 

ORDIN

pentru închiderea vechilor evidenţe de cadastru şi publicitate imobiliară cu privire la imobilele situate în unitatea administrativ-teritorială Saelele, judeţul Teleorman

 

Având în vedere prevederile art. 11 alin. (2) lit. p) şi art. 15 alin. (1) din Legea cadastrului şi a publicităţii imobiliare nr. 7/1996, republicată, cu modificările şi completările ulterioare,

în temeiul art. 3 alin. (13) din Legea cadastrului şi a publicităţii imobiliare nr. 7/1996, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, şi al art. 15 alin. (3) din Regulamentul de organizare şi funcţionare a Agenţiei Naţionale de Cadastru şi Publicitate Imobiliară, aprobat prin Hotărârea Guvernului nr. 1.288/2012, cu modificările şi completările ulterioare,

directorul general al Agenţiei Naţionale de Cadastru şi Publicitate Imobiliară emite prezentul ordin.

Art. 1. - Se declară închise vechile evidenţele de cadastru şi publicitate imobiliară cu privire la imobilele situate în unitatea administrativ-teritorială Saelele, judeţul Teleorman.

Art. 2. - (1) De la data deschiderii cărţilor funciare din oficiu orice alte evidenţe de cadastru şi publicitate imobiliară se înlocuiesc pentru unitatea administrativ-teritorială Saelele, judeţul Teleorman, cu planul cadastral şi noile cărţi funciare.

(2) Vechile evidenţe se păstrează în arhiva biroului teritorial şi pot fi consultate pentru istoric.

Art. 3. - Identificarea şi numerotarea imobilelor cuprinse în titlurile de proprietate emise în baza legilor fondului funciar sau alte acte de proprietate, planuri şi alte evidenţe cadastrale şi de publicitate imobiliară anterioare realizării cadastrului şi deschiderii noilor cărţi funciare pe teritoriul unităţii administrativ-teritoriale Saelele, judeţul Teleorman, îşi pierd valabilitatea.

Art. 4. - Prezentul ordin se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

 

p. Directorul general al Agenţiei Naţionale de Cadastru şi Publicitate Imobiliară,

Vasile Marcel Grigore

 

Bucureşti, 11 august 2016.

Nr. 1.007.

 

 


Copyright 1998-2015 DSC.NET   All rights reserved.