MONITORUL OFICIAL AL ROMÂNIEI Nr. 143/2016

MONITORUL OFICIAL AL ROMÂNIEI

 

P A R T E A  I

Anul 184 (XXVIII) - Nr. 143         LEGI, DECRETE, HOTĂRÂRI ŞI ALTE ACTE         Miercuri, 24 februarie 2016

 

SUMAR

 

HOTĂRÂRI ALE SENATULUI

 

17. - Hotărâre pentru modificarea Hotărârii Senatului nr. 50/2012 privind aprobarea componenţei numerice şi nominale a comisiilor permanente ale Senatului

 

18. - Hotărâre privind cererea de urmărire penală a domnului Gabriel Oprea, fost viceprim-ministru pentru securitate naţională şi fost ministru al afacerilor interne

 

19. - Hotărâre privind încuviinţarea reţinerii şi arestării preventive a doamnei senator Doina Anca Tudor

 

HOTĂRÂRI ALE CAMEREI DEPUTAŢILOR

 

7. - Hotărâre privind încuviinţarea arestării preventive a domnului deputat Nicolae Păun

 

DECRETE

 

266. - Decret privind conferirea Ordinului Naţional Serviciul Credincios în grad de Cavaler

 

DECIZII ALE CURŢII CONSTITUŢIONALE

 

Decizia nr. 788 din 17 noiembrie 2015 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 541 alin. (2) din Codul de procedură penală

 

Decizia nr. 794 din 17 noiembrie 2015 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 223 alin. (2) din Codul de procedură penală

 

Decizia nr. 836 din 8 decembrie 2015 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 381 alin. (7) din Codul de procedură penală

 

Decizia nr. 883 din 15 decembrie 2015 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 17 alin. (2) lit. a) şi art. 18 alin. (1) din Legea nr. 329/2009 privind reorganizarea unor autorităţi şi instituţii publice, raţionalizarea cheltuielilor publice, susţinerea mediului de afaceri şi respectarea acordurilor-cadru cu Comisia Europeană şi Fondul Monetar Internaţional

 

Decizia nr. 885 din 15 decembrie 2015 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 6 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 285/2010 privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice, ale art. II art. 1 alin. (2) şi art. II art. 6 alin. (1) şi (2) teza a două din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 80/2010 pentru completarea art. 11 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 37/2008 privind reglementarea unor măsuri financiare în domeniul bugetar, precum şi pentru instituirea altor măsuri financiare în domeniul bugetar şi ale art. 10 alin. (5) teza întâi din Legea-cadru nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice

 

HOTARARI ALE SENATULUI

PARLAMENTUL ROMÂNIEI

SENATUL

 

HOTĂRÂRE

pentru modificarea Hotărârii Senatului nr. 50/2012 privind aprobarea componenţei numerice şi nominale a comisiilor permanente ale Senatului

 

În temeiul prevederilor art. 64 alin. (4) şi art. 67 din Constituţia României, republicată, precum şi ale art. 46 şi 47 din Regulamentul Senatului aprobat prin Hotărârea Senatului nr. 28/2005, cu modificările şi completările ulterioare,

 

Senatul adoptă prezenta hotărâre.

 

Articol unic. - Hotărârea Senatului nr. 50/2012 privind aprobarea componenţei numerice şi nominale a comisiilor permanente ale Senatului, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 870 din 20 decembrie 2012, cu modificările şi completările ulterioare, se modifică după cum urmează:

- La anexa nr. II „Componenţa Comisiei pentru buget, finanţe, activitate bancară şi piaţă de capital”, domnul senator Teodorovici Eugen-Orlando - Grupul parlamentar al Partidului Social Democrat - se include în componenţa comisiei în locul domnului senator Popa Constantin - Grupul parlamentar al Uniunii Naţionale pentru Progresul României.

 

Această hotărâre a fost adoptată de Senat în şedinţa din 23 februarie 2016, cu respectarea prevederilor art. 76 alin. (2) din Constituţia României, republicată.

 

PREŞEDINTELE SENATULUI

CĂLIN-CONSTANTIN-ANTON POPESCU-TĂRICEANU

 

Bucureşti, 23 februarie 2016.

Nr. 17.

 

PARLAMENTUL ROMÂNIEI

 

SENATUL

 

HOTĂRÂRE

privind cererea de urmărire penală a domnului Gabriel Oprea, fost viceprim-ministru pentru securitate naţională şi fost ministru al afacerilor interne

 

Având în vedere solicitarea Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie privind formularea cererii de urmărire penală a domnului Oprea Gabriel, fost viceprim-ministru pentru securitate naţională şi fost ministru al afacerilor interne, în prezent membru al Senatului României, transmisă Senatului cu Adresa nr. 163/C2/2016,

în temeiul prevederilor art. 109 alin. (2) din Constituţia României, republicată, ale art. 12 şi 19 din Legea nr. 115/1999 privind responsabilitatea ministerială, republicată, cu modificările ulterioare, ale art. 305 alin. (4) din Codul de procedură penală şi ale Deciziei Curţii Constituţionale nr. 270/2008 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 290 din 15 aprilie 2008),

având în vedere Raportul Comisiei juridice de numiri, disciplină, imunităţi şi validări nr. XIX/80/2016,

 

Senatul adoptă prezenta hotărâre.

 

Articol unic. - Senatul cere urmărirea penală a domnului Oprea Gabriel, fost viceprim-ministru pentru securitate naţională şi fost ministru al afacerilor interne, în prezent membru al Senatului României, pentru faptele care fac obiectul Dosarului nr. 20/P/2016 al Direcţiei Naţionale Anticorupţie - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

 

Această hotărâre a fost adoptată de Senat în şedinţa din 24 februarie 2016, cu respectarea prevederilor art. 76 alin. (2) din Constituţia României, republicată.

 

PREŞEDINTELE SENATULUI

CĂLIN-CONSTANTIN- ANTON POPESCU-TĂRICEANU

 

Bucureşti, 24 februarie 2016.

Nr. 18.

PARLAMENTUL ROMÂNIEI

SENATUL

 

HOTĂRÂRE

privind încuviinţarea reţinerii şi arestării preventive a doamnei senator Doina Anca Tudor

 

Având în vedere solicitarea ministrului justiţiei, doamna Raluca Alexandra Prună, de încuviinţare a reţinerii şi arestării preventive a doamnei senator Doina Anca Tudor, în Dosarul nr. 171/P/2014 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie, transmisă Senatului cu Adresa nr. 2/16.273 din 19 februarie 2016,

în temeiul dispoziţiilor art. 72 alin. (2) din Constituţia României, republicată, ale art. 24 din Legea nr. 96/2006 privind Statutul deputaţilor şi al senatorilor, republicată, şi ale art. 172 din Regulamentul Senatului, aprobat prin Hotărârea Senatului nr. 28/2005, cu modificările şi completările ulterioare,

 

Senatul adoptă prezenta hotărâre.

 

Articol unic. - Senatul încuviinţează reţinerea şi arestarea preventivă a doamnei senator Doina Anca Tudor în Dosarul nr. 171/P/2014 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie.

 

Această hotărâre a fost adoptată de Senat în şedinţa din 24 februarie 2016, cu respectarea prevederilor art. 76 alin. (2) din Constituţia României, republicată.

 

PREŞEDINTELE SENATULUI

CĂLIN-CONSTANTIN- ANTON POPESCU-TĂRICEANU

 

Bucureşti, 24 februarie 2016.

Nr. 19.

 

HOTĂRÂRI ALE CAMEREI DEPUTAŢILOR

PARLAMENTUL ROMÂNIEI

CAMERA DEPUTAŢILOR

 

HOTĂRÂRE

privind încuviinţarea arestării preventive a domnului deputat Nicolae Păun

 

Având în vedere solicitarea ministrului justiţiei, doamna Raluca Alexandra Prună, referitoare la încuviinţarea reţinerii şi arestării preventive privind pe domnul deputat Nicolae Păun, în Dosarul nr. 7/P/2015 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie, transmisă Camerei Deputaţilor,

în temeiul dispoziţiilor art. 72 alin. (2) din Constituţia României, republicată, ale art. 24 din Legea nr. 96/2006 privind Statutul deputaţilor şi al senatorilor, republicată, şi ale art. 219 din Regulamentul Camerei Deputaţilor, aprobat prin Hotărârea Camerei Deputaţilor nr. 8/1994, republicat,

 

Camera Deputaţilor adoptă prezenta hotărâre.

 

Articol unic. - Camera Deputaţilor încuviinţează arestarea preventivă a domnului deputat Nicolae Păun în Dosarul nr. 7/P/2015 al Direcţiei Naţionale Anticorupţie.

 

Această hotărâre a fost adoptată de Camera Deputaţilor cu respectarea prevederilor art. 76 alin. (2) din Constituţia României, republicată.

 

PREŞEDINTELE CAMEREI DEPUTAŢILOR

VALERIU-ŞTEFAN ZGONEA

 

Bucureşti, 24 februarie 2016.

Nr. 7.

 

DECRETE

 

PREŞEDINTELE ROMÂNIEI

DECRET

privind conferirea Ordinului Naţional Serviciul Credincios în grad de Cavaler

 

În temeiul prevederilor art. 94 lit. a) şi ale art. 100 din Constituţia României, republicată, ale art. 4 alin. (3), ale art. 6 lit. Aşi ale art. 10 din Legea nr. 29/2000 privind sistemul naţional de decoraţii al României, republicată,

în semn de înaltă apreciere şi recunoştinţă pentru profesionalismul şi dăruirea de care a dat dovadă de-a lungul întregii sale activităţi în cadrul Administraţiei Prezidenţiale,

 

Preşedintele României decretează:

 

Articol unic. - Se conferă post-mortem Ordinul Naţional Serviciul Credincios în grad de Cavaler lui Ioan I. Mănescu, director tehnic.

 

PREŞEDINTELE ROMÂNIEI

KLAUS-WERNER IOHANNIS

În temeiul art. 100 alin. (2) din Constituţia României,

republicată, contrasemnăm acest decret.

PRIM-MINISTRU

DACIAN JULIEN CIOLOŞ

 

Bucureşti. 24 februarie 2016.

Nr. 266.

 

DECIZII ALE CURŢII CONSTITUŢIONALE

 

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

DECIZIA Nr. 788

din 17 noiembrie 2015

referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 541 alin. (2) din Codul de procedură penală

 

Augustin Zegrean - preşedinte

Valer Dorneanu - judecător

Petre Lăzăroiu - judecător

Mircea Ştefan Minea - judecător

Daniel Marius Morar - judecător

Mona-Maria Pivniceru - judecător

Puskás Valentin Zoltán - judecător

Simona-Maya Teodoroiu - judecător

Tudorel Toader - judecător

Afrodita Laura Tutunaru - magistrat-asistent

 

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Ştefania Sofronea.

 

1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 541 alin. (2) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Vladimir Timus în Dosarul nr. 33.987/3/2014 al Tribunalului Bucureşti - Secţia a IV-a civilă şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 651D/2015.

2. La apelul nominal lipsesc părţile, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită.

3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul reprezentantului Ministerului  Public, care pune concluzii de respingere, ca neîntemeiată, a excepţiei de neconstituţionalitate, deoarece legiuitorul are deplina libertate de a institui termene şi condiţii de exercitare a unei acţiuni.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:

4. Prin încheierea din 18 februarie 2015, pronunţată în Dosarul nr. 33.987/3/2014, Tribunalul Bucureşti - Secţia a IV-a civilă a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 541 alin. (f) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Vladimir Timus într-o cauză având ca obiect repararea unor prejudicii cauzate de erori judiciare.

5. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se susţine că prevederile legale menţionate sunt neconstituţionale, deoarece termenul de 6 luni prevăzut de acestea nu este unul rezonabil, fiind prea scurt. Această situaţie limitează până la imposibilitate accesul la justiţie, deoarece demersurile pe care trebuie să le întreprindă reclamantul pentru formularea acţiunii în dezdăunare constau în obţinerea unei copii legalizate a sentinţei penale, obţinere care deseori este îngreunată de neredactarea hotărârii în termen şi de aducerea cu întârziere a dosarului în arhiva instanţei de fond.

6. Tribunalul Bucureşti - Secţia a IV-a civilă opinează că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată.

7. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate ridicate.

8. Avocatul Poporului apreciază că dispoziţiile criticate sunt constituţionale, deoarece stabilirea de către legiuitor a unui termen special de prescripţie constituie expresia rolului constituţional al acestuia consfinţită de prevederile art. 126 alin. (2)  din Legea fundamentală. De altfel, Curtea de la Strasbourg a subliniat în jurisprudenţa sa că dreptul la un proces echitabil nu este unul absolut şi că acesta „poate fi supus la restricţii legitime, cum ar fi termenele legale de prescripţie sau ordonanţele care impun depunerea unei cauţiuni judicatum solvi [...]” ( Hotărârea din 10 mai 2001, pronunţată în Cauza Z şi alţii împotriva Regatului Unii).

9. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernul nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:

10. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.

11. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 541 alin. (2) din Codul de procedură penală, cu denumirea marginală Acţiunea pentru repararea pagubei, care au următorul conţinut: „Acţiunea poate fi introdusă în termen de 6 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii instanţei de judecată, precum şi a ordonanţei sau încheierilor organelor judiciare, prin care s-a constatat eroarea judiciară, respectiv privarea nelegală de libertate, “

12. Autorul excepţiei de neconstituţionalitate susţine că dispoziţiile legale criticate încalcă prevederile constituţionale ale art. 21 referitor la Accesul liber la justiţie şi art. 53 referitor la Restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi, precum şi dispoziţiile art. 5 paragraful 5 referitor la dreptul la reparaţii al oricărei persoane arestate în condiţii contrare dispoziţiilor art. 5 paragrafele 1-4 şi art. 6 referitor la Dreptul la un proces echitabil din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

13. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că dispoziţiile art. 541 din Codul de procedură penală reglementează cu privire la acţiunea pentru repararea pagubei în caz de eroare judiciară şi în caz de privare nelegală de libertate care, potrivit textului criticat, poate fi dovedită prin hotărârea definitivă a instanţei de judecată, precum şi prin ordonanţa sau încheierile organelor judiciare, prin care s-a constatat eroarea judiciară, respectiv privarea nelegală de libertate.

14. Aceste prevederi reprezintă o concretizare a principiului constituţional prevăzut de art. 52 alin. (3), conform căruia „Statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare. Răspunderea statului este stabilită în condiţiile legii [... ]”. Realizarea dreptului la repararea de către stat a pagubei cauzate prin erorile judiciare are loc în condiţiile legii, motiv pentru care au fost instituite normele procedurale necesare exercitării acestui drept, fiind în deplină concordanţă cu dispoziţiile constituţionale ale art. 126 alin. (2), în temeiul cărora procedura de judecată este prevăzută numai prin lege. De aceea, accesul liber la justiţie semnifică faptul că orice persoană poate sesiza instanţele judecătoreşti în cazul în care consideră că drepturile, libertăţile sau interesele sale legitime au fost încălcate, iar nu faptul că acest acces nu poate fi supus niciunei condiţionări sau limitări atât timp cât nu este atinsă însăşi substanţa sa.

15. Dispoziţiile constituţionale invocate de autorul excepţiei sau alte norme cuprinse în Constituţie, în pacte ori tratate internaţionale la care România este parte nu prevăd imprescriptibilitatea dreptului persoanelor prejudiciate prin erori judiciare de a porni acţiune în repararea pagubei sau vreun termen-limită în care acest drept poate fi exercitat. Art. 52 alin. (3) teza a două din Constituţie, prin expresia „condiţiile legii”, lasă la opţiunea legiuitorului stabilirea condiţiilor procedurale în care dreptul la reparaţii poate fi exercitat. Aceeaşi idee se regăseşte şi în dispoziţiile art. 3 din Protocolul nr. 7 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, potrivit cărora „Atunci când o condamnare penală definitivă este ulterior anulată sau când este acordată graţierea, pentru că un fapt nou sau recent descoperit dovedeşte că s-a produs o eroare judiciară, persoana care a suferit o pedeapsă din cauza acestei condamnări este despăgubită conform legii ori potrivit practicii în vigoare în statul respectiv, cu excepţia cazului în care se dovedeşte că nedescoperirea în timp util a faptului necunoscut îi este imputabilă în tot sau în parte” Termenul de 6 luni, prevăzut la art. 541 alin. (2) din Codul de procedura penală, este un termen de prescripţie a dreptului la acţiune, rezonabil, care asigură condiţiile optime celui prejudiciat pentru a exercita acţiune în justiţie în scopul obţinerii reparaţiilor legale. De altfel, exerciţiul niciunui drept fundamental recunoscut de Constituţie sau de tratatele internaţionale privind drepturile omului nu trebuie absolutizat, motiv pentru care instituirea prin lege a unor condiţii procesuale de valorificare a respectivului drept, cum este, în speţă, instituirea unui termen de 6 luni pentru introducerea acţiunii,  nu este incompatibilă cu exigenţele constituţionale care se circumscriu principiului liberului acces la justiţie.

16. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Vladimir Timus în Dosarul nr. 33.387/3/2014 al Tribunalului Bucureşti - Secţia a IV-a civilă şi constată di dispoziţiile art. 541 alin. (2) din Codul de procedură penală sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.

Definitivă şi general obligatorie.

Decizia se comunică Tribunalului Bucureşti - Secţia a IV-a civilă şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 17 noiembrie 2015.

 

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE

AUGUSTIN ZEGREAN

Magistrat-asistent,

Afrodita Laura Tutunaru

 

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

DECIZIA Nr. 794

din 17 noiembrie 2015

referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 223 alin. (2) din Codul de procedură penală

 

Augustin Zegrean - preşedinte

Valer Dorneanu - judecător

Petre Lăzăroiu - judecător

Mircea Ştefan Minea - judecător

Daniel Marius Morar - judecător

Mona-Maria Pivniceru - judecător

Puskás Valentin Zoltán - judecător

Simona-Maya Teodoroiu - judecător

Tudorel Toader - judecător

Afrodita Laura Tutunaru - magistrat-asistent

 

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Marinela Mincă.

 

1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 223 alin. (2) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Emil Balazs în Dosarul nr. 791/305/2015 al Judecătoriei Sfântu Gheorghe şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 860D/2015.

2. La apelul nominal lipsesc părţile, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită.

3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere, ca neîntemeiată, a excepţiei de neconstituţionalitate, deoarece starea de pericol pentru ordinea publică reprezintă un criteriu clar şi precis, care nu impune necesitatea definirii sale.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:

4. Prin încheierea nr. 3 din 17 februarie 2015, pronunţată în Dosarul nr. 791/305/2015, Judecătoria Sfântu Gheorghe a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 223 alin. (2) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Emil Balazs într-o cauză având ca obiect soluţionarea unei propuneri de arestare preventivă formulată în faţa judecătorului de drepturi şi libertăţi în faza de urmărire penală.

5. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se susţine că prevederile legale menţionate sunt neconstituţionale, deoarece permit luarea măsurii arestării preventive pentru înlăturarea unei stări de pericol pentru ordinea publică, în condiţiile în care acest pericol public nu este definit.

6. Judecătoria Sfântu Gheorghe opinează că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată, deoarece starea de pericol pentru ordinea publică urmează a fi apreciată în fiecare caz în parte, fără a fi necesară definirea acestei stări printr-o dispoziţie legală expresă.

7. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate ridicate.

8. Avocatul Poporului apreciază că dispoziţiile criticate sunt constituţionale, deoarece măsura arestării preventive este o restrângere a libertăţii persoanei permisă de art. 53 din Constituţie, în scopul desfăşurării instrucţiei penale, iar condiţia ca fapta imputată să fie prevăzută de legea penală ca o infracţiune de o anumită gravitate reprezintă tocmai o garanţie împotriva luării arbitrare a acestei măsuri.

9. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernul nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:

10. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.

11. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 223 alin. (2) din Codul de procedură penală, cu denumirea marginală Condiţiile şi cazurile de aplicare a măsurii arestării preventive, care au următorul conţinut: „Măsura arestării preventive a inculpatului poate fi luată şi dacă din probe rezultă suspiciunea rezonabilă că acesta a săvârşit o infracţiune intenţionată contra vieţii, o infracţiune prin care s-a cauzat vătămarea corporală sau moartea unei persoane, o infracţiune contra securităţii naţionale prevăzută de Codul penal şi alte legi speciale, o infracţiune de trafic de stupefiante, trafic de arme, trafic de persoane, acte de terorism, spălare a banilor, falsificare de monede ori alte valori, şantaj, viol, lipsire de libertate, evaziune fiscală, ultraj, ultraj judiciar, o infracţiune de corupţie, o infracţiune săvârşită prin mijloace de comunicare electronică sau o altă infracţiune pentru care legea prevede pedeapsa închisorii de 5 ani ori mai mare şi, pe baza evaluării gravităţii faptei, a modului şi a circumstanţelor de comitere a acesteia, a anturajului şi a mediului din care acesta provine, a antecedentelor penale şi a altor împrejurări privitoare la persoana acestuia, se constată că privarea sa de libertate este necesară pentru înlăturarea unei stări de pericol pentru ordinea publică. “

12. Autorul excepţiei de neconstituţionalitate susţine că dispoziţiile legale criticate încalcă prevederile constituţionale ale art. 11 referitor la Dreptul internaţional şi dreptul intern şi art. 53 referitor la Restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi.

13. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că aceasta este neîntemeiată, întrucât dispoziţiile art. 223 alin. (2) din Codul de procedură penală sunt în concordanţă cu prevederile art. 53 din Constituţie, referitor la restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi, şi reprezintă consacrarea internă a exigenţelor art. 5 paragraful 1 lit. c) referitor la Dreptul la libertate şi siguranţă din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentate, potrivit cărora „Nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa, cu excepţia următoarelor cazuri şi potrivit căilor legale: [...] c) dacă a fost arestat sau reţinut în vederea aducerii sale în faţa autorităţii judiciare competente, atunci când există motive verosimile de a bănui că a săvârşit o infracţiune sau când există motive temeinice de a crede în necesitatea de a-l împiedica să săvârşească o infracţiune sau să fugă după săvârşirea acesteia”.

14. Astfel, măsurile preventive sunt instituţii de drept procesual cu caracter de constrângere, având drept scop asigurarea unei bune desfăşurări a procesului penal, împiedicarea sustragerii suspectului ori inculpatului de la urmărirea penală sau de la judecată ori prevenirea săvârşirii unei alte infracţiuni - art. 202 alin. (1) teza finală din Codul de procedură penală. Ele vizează starea de libertate a suspectului/inculpatului şi au drept efect fie privarea de libertate, fie restrângerea libertăţii de mişcare, reglementarea lor reflectând principiile înscrise în art. 23 din Constituţie privind garantarea libertăţii individuale. Caracterul rezonabil al măsurii arestării preventive este apreciat prin raportare la gravitatea infracţiunii săvârşite, complexitatea şi specificul cauzei, astfel încât prin durata sa să permită realizarea scopului pentru care a fost instituită, respectiv garantarea bunei desfăşurări a procesului penal în toate fazele sale.

15. Art. 53 alin. (1) din Constituţie consacră în abstract posibilitatea unor restrângeri legitime de drepturi şi libertăţi fundamentale ori de câte ori acţiunea lor se subsumează unui scop determinat referitor la „apărarea securităţii naţionale”, a „ordinii, sănătăţii ori a moralei publice”, a „drepturilor şi a libertăţilor cetăţenilor”, „desfăşurarea instrucţiei penale” etc. Legitimitatea ingerinţelor autorităţilor publice în acest domeniu aduce o atingere exercitării drepturilor şi libertăţilor omului şi, de aceea, restrângerea libertăţii individuale pe care o implică măsura arestării preventive, deşi este justificată, aşa cum prevede art. 53 alin. (1) din Constituţie, de necesitatea desfăşurării instrucţiei penale, trebuie, în acelaşi timp, să fie proporţională cu situaţia care a determinat-o şi deci în conformitate cu prevederile alin. (2) al aceluiaşi articol din Legea fundamentală.

16. Or, dispoziţiile legale criticate, după ce enumeră situaţiile în care poate fi dispusă măsura privativă de libertate (atunci când inculpatul a săvârşit o infracţiune intenţionată contra vieţii, o infracţiune prin care s-a cauzat vătămarea corporală sau moartea unei persoane, o infracţiune contra securităţii naţionale prevăzută de Codul penal şi alte legi speciale, o infracţiune de trafic de stupefiante, trafic de arme, trafic de persoane, acte de terorism, spălare a banilor, falsificare de monede ori alte valori, şantaj, viol, lipsire de libertate, evaziune fiscală, ultraj, ultraj judiciar, o infracţiune de corupţie, o infracţiune săvârşită prin mijloace de comunicare electronică sau o altă infracţiune pentru care legea prevede pedeapsa închisorii de 5 ani ori mai mare), instituie o condiţie sine qua non referitoare la evaluarea gravităţii faptei, a modului şi a circumstanţelor de comitere a acesteia, a anturajului şi a mediului din care acesta provine, a antecedentelor penale şi a altor împrejurări privitoare la persoana acestuia. De aceea, numai în măsura îh care, în urma evaluării, se constată că privarea de libertate este necesară pentru înlăturarea unei stări de pericol pentru ordinea publică, atunci justificarea arestării preventive îşi găseşte temei în art. 53 din Constituţie şi reprezintă astfel expresia firească a caracterului excepţional pe care aceasta îl are, în caz contrar, existând riscul unui abuz care ar depăşi limitele proporţionalităţii instituite de art. 53 alin. (2) teza finală din Constituţie referitor la Restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi, potrivit căruia „Măsura trebuie să fie proporţională cu situaţia care a determinat-o [...]”

17. Prin Decizia nr. 558 din 16 iulie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 620 din 14 august

2015, Curtea Constituţională a statuat că dispoziţiile art. 223 alin. (2) sunt constituţionale, sens în care s-a reţinut că situaţia în care lăsarea în libertate prezintă pericol concret pentru „ordinea publică” este în deplină concordanţă cu prevederile constituţionale ale art. 131 care statuează că Ministerul Public apără „ordinea de drept”. Aşa fiind, noţiunile „ordine de drept” şi „ordine publică” nu se exclud şi nu se află în contradicţie, fiind într-o relaţie de interdependenţă, ordinea de drept concretizându-se în ordinea publică prin asigurarea respectării legii penale.

18. Deoarece până în prezent nu au intervenit elemente noi, de natură să determine schimbarea acestei jurisprudenţe, soluţia şi argumentele deciziei mai sus enunţate îşi păstrează valabilitatea şi în cauza de faţă.

19. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Emil Balazs în Dosarul nr. 791/305/2015 al Judecătoriei Sfântu Gheorghe şi constată că dispoziţiile art. 223 alin. (2) din Codul de procedură penală sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.

Definitivă şi general obligatorie.

Decizia se comunică Judecătoriei Sfântu Gheorghe şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunţată în şedinţa din data de 17 noiembrie 2015.

 

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE

AUGUSTIN ZEGREAN

Magistrat-asistent,

Afrodita Laura Tutunaru

 

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

DECIZIA Nr. 836

din 8 decembrie 2015

referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 381 alin. (7) din Codul de procedură penală

 

Augustin Zegrean - preşedinte

Valer Dorneanu - judecător

Petre Lăzăroiu - judecător

Mircea Ştefan Minea - judecător

Daniel Marius Morar - judecător

Mona-Maria Pivniceru - judecător

Puskás Valentin Zoltán - judecător

Simona-Maya Teodoroiu - judecător

Tudorel Toader - judecător

Afrodita Laura Tutunaru - magistrat-asistent

 

1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 381 alin. (7) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Mihail Boldea în Dosarul nr. 1.142/44/2013 al Curţii de Apel Braşov - Secţia penală şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 614D/2015.

2. Dezbaterile au avut loc în data de 17 noiembrie 2015, cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Marinela Mincă, şi au fost consemnate în încheierea de şedinţă de la acea dată, când Curtea, având în vedere cererea de întrerupere a deliberărilor pentru o mai bună studiere a problemelor ce formează obiectul cauzei, a dispus, în temeiul art. 57 şi art. 58 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, amânarea pronunţării pentru data de 3 decembrie 2015 şi ulterior pentru 8 decembrie 2015.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:

3. Prin încheierea din 16 martie 2015, pronunţată în Dosarul nr. 1.142/44/2013, Curtea de Apel Braşov - Secţia penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 381 alin. (7) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Mihail Boldea într-o cauză penală la fond în care se fac cercetări pentru săvârşirea infracţiunii de corupţie prevăzute de art. 17 lit. b) din Legea nr. 78/2000, raportat la art. 323 alin. (1) şi (2) din Codul penal şi altele.

4. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se susţine că prevederile legale menţionate sunt neconstituţionale, deoarece în lumina jurisprudenţei Curţii de la Strasbourg o condamnare nu se poate întemeia pe o declaraţie a unui martor care nu a putut fi audiat nemijlocit de judecătorul cauzei.

5. Curtea de Apel Braşov - Secţia penală opinează că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată

6. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate ridicate.

7. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, susţinerile părţilor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:

8. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum s: ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.

9. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 381 alin. (7) din Codul de procedură penală, cu denumirea marginală Audierea martorului şi a expertului, care au următorul conţinut: „Dacă audierea vreunuia dintre martori nu mai este posibilă, iar în faza de urmărire penală acesta a dat declaraţii în faţa organelor de urmărire penală sau a fost ascultat de către judecătorul de drepturi şi libertăţi în condiţiile art. 308, instanţa dispune citirea depoziţiei date de acesta în cursul urmăririi penale şi ţine seama de ea la judecarea cauzei.”

10. Autorul excepţiei de neconstituţionalitate susţine că dispoziţiile legale criticate încalcă prevederile constituţionale ale art. 16 alin. (1) referitor la egalitatea cetăţenilor în faţa legii, art. 20 referitor la Tratatele internaţionale privind drepturile omului, art. 21 alin. (3) referitor la dreptul la un proces echitabil, art. 23 alin. (11) şi (12) referitor la principiul legalităţii pedepsei şi la prezumţia de nevinovăţie şi art. 53 referitor la Restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi, precum şi dispoziţiile art. 6 paragraful 1 referitor la dreptul la un proces echitabil din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

11.  Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că dispoziţiile legale criticate dispun cu privire la valorificarea depoziţiei unui martor în faza de judecată care, nemaiputând a fi audiat, a dat însă declaraţii în faţa organelor de urmărire penală sau a fost audiat anticipat de către judecătorul de drepturi şi libertăţi. În acest sens, instanţa de judecată, după ce va dispune citirea depoziţiei martorului respectiv, va ţine seama de ea la judecarea cauzei.

12. Jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului a cristalizat ideea potrivit căreia utilizarea probelor obţinute în faza instrucţiei penale nu contravine art. 6 paragraful 3 lit. d) din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, atât timp cât dreptul la apărare a fost respectat. De aceea, citirea declaraţiilor unor martori care au refuzat să depună mărturie în faţa tribunalului nu poate fi luată în considerare dacă acuzatul nu â avut posibilitatea, în niciun stadiu al procedurii anterioare, să interogheze persoanele ale căror declaraţii sunt citite în şedinţa de judecată (a se vedea în acest sens Hotărârea din 20 septembrie 1993, pronunţată în Cauza Saidi împotriva Franţei, paragrafele 43 şi 44, şi Hotărârea din 13 octombrie2005, pronunţată în Cauza Bracci împotriva Italiei, paragrafele 51 şi 54). Totodată, pentru a determina dacă admiterea unor astfel de probe este compatibilă cu dreptul la un proces echitabil se impune ca mai întâi să se stabilească dacă a existat un motiv temeinic pentru neprezentarea martorului, iar, în măsura în care depoziţia unui martor absent este temeiul unic sau decisiv pentru o condamnare, sunt necesare măsuri de contrabalansare suficiente care să permită o apreciere echitabilă şi corespunzătoare a fiabilităţii probelor în cauză. Cerinţa de a exista un motiv întemeiat pentru a admite depoziţia unui martor absent este o chestiune preliminară care trebuie examinată înainte de a se pronunţa dacă proba a fost unică sau decisivă. Astfel, atunci când martorii nu se înfăţişează pentru a depune mărturie, există obligaţia de a verifica dacă absenţa lor este justificată (a se vedea Hotărârea din 10 februarie 2015, pronunţată în Cauza Colac împotriva României, paragrafele 43 şi 44),

13. Aşa fiind, Curtea constată că dreptul suspectului sau inculpatului de a propune probe şi de a contesta temeinicia probelor în acuzare se păstrează în tot cursul urmăririi penale. Astfel, în acord şi cu art. 78 şi 83 din Codul de procedură penală, avocatul suspectului sau inculpatului are dreptul să asiste la efectuarea oricărui act de urmărire penală, cu două excepţii (referitoare la utilizarea metodelor speciale de supraveghere ori cercetare prevăzute în cap. IV din titlul IV şi la percheziţia corporală sau a vehiculelor în cazul infracţiunilor flagrante), poate solicita să fie încunoştinţat de data şi ora efectuării actului de urmărire penală ori a audierii realizate de judecătorul de drepturi şi libertăţi şi are, de asemenea, dreptul să participe la audierea oricărei persoane de către judecătorul de drepturi şi libertăţi, să formuleze plângeri, cereri şi memorii - a se vedea art. 92 alin. (1), (2) şi (4) din Codul de procedură penală. Totodată, avocatul părţilor şi al subiecţilor procesuali principali are dreptul de a solicita consultarea dosarului pe tot parcursul procesului penal Acest drept nu poate fi exercitat, nici restrâns în mod abuziv, aplicându-se în mod corespunzător şi cu privire la dreptul părţilor şi al subiecţilor procesuali principali - a se vedea art. 94 din Codul de procedură penală. De aceea, în situaţia în care martorul nu se mai poate prezenta pentru a fi audiat în instanţă, punerea în discuţie şi valorificarea declaraţiei date de acesta în cursul urmăririi penale, cu respectarea dispoziţiilor legale, nu poate afecta dreptul la apărare al inculpatului, deoarece acesta a avut posibilitatea să cunoască această declaraţie în cursul urmăririi penale, iar dacă se consideră prejudiciat, poate formula plângere în condiţiile art. 95 raportat la art. 336-339 din Codul de procedură penală.

14. De asemenea, din perspectiva legalităţii administrării probelor, Curtea constată că aceste aspecte pot fi cenzurate, în acord cu art. 342 din Codul de procedură penală, în faţa judecătorului de cameră preliminară, care, potrivit art. 346 alin. (4) din acelaşi cod, va exclude una, mai multe sau toate probele administrate în cursul urmăririi penale.

15. Prin urmare, nu se poate susţine că prin dispoziţiile legale criticate sunt afectate prevederile constituţionale invocate, câtă vreme acuzatul, deşi a avut posibilitatea, nu a contestat temeinicia acestor probe. De altfel, soluţionarea unei cauze penale în baza unei probe nereadministrate de instanţa de judecată în faţa acuzatului nu este incompatibilă în sine cu dispoziţiile art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale referitoare la dreptul la un proces echitabil, deoarece, în procesul penal, cerinţa ca elementele de probă să fie produse întotdeauna în faţa persoanei acuzate nu este absolută, putând exista situaţii particulare de excepţie cu respectarea dreptului persoanei acuzate de a fi avut ocazia adecvată şi suficientă de a contesta proba şi de a solicita refacerea ei sau de a fi participat la administrarea probei (a se vedea mutatis mutandis Hotărârea din 27 martie 2014, pronunţată în Cauza Matytsina împotriva Rusiei, paragrafele 151-153).

16. Curtea mai constată că, potrivit dispoziţiilor legale criticate, dacă audierea vreunuia dintre martori nu mai este posibilă, instanţa de judecată va dispune citirea depoziţiei unui martor dată de acesta în cursul urmăririi penale şi va ţine seama de ea la judecarea cauzei.

17. Aşa fiind, sintagma „dacă audierea vreunuia dintre martori” duce cu uşurinţă la concluzia că ipoteza normei are în vedere existenţa mai multor declaraţii de martor, fiind exclusă posibilitatea ca instanţa să dea citire unei depoziţii în situaţia în care aceasta este unica declaraţie de martor. Aşa cum s-a arătat, reglementarea nu face altceva decât să dea eficienţă viziunii Curţii de la Strasbourg, care a statuat că o astfel de procedura este compatibilă cu dreptul la un proces echitabil în măsura în care depoziţia unui martor absent nu este temeiul unic sau decisiv pentru o condamnare.

18. Totodată, faptul că instanţa de judecată va ţine seama de o astfel de declaraţie la judecarea cauzei nu înseamnă că îşi va fundamenta hotărârea de condamnare exclusiv pe aceasta, deoarece, potrivit art. 103 alin. (2) din Codul de procedură penală, în luarea deciziei asupra existenţei infracţiunii şi a vinovăţiei inculpatului, instanţa va hotărî motivat, cu trimitere la toate probele evaluate (deci şi asupra unei astfel de declaraţii), putând dispune condamnarea doar atunci când are convingerea că acuzaţia a fost dovedită dincolo de orice îndoială rezonabilă. Practic prin sintagma „va ţine seama de ea la judecarea cauzei” se înţelege faptul că proba respectivă - în măsura în care acuzatul a avut posibilitatea în procedura anterioară să o conteste - este legală şi face parte din ansamblul probator care fundamentează hotărârea, neputând fi exclusă din cauza imposibilităţii audierii de către instanţă a martorului care a dat declaraţii în faţa organelor de urmărire penală.

19. În sfârşit, potrivit art. 374 alin. (7)-(9) din Codul de procedură penală, probele administrate în cursul urmăririi penale şi necontestate de părţi, deşi nu se readministrează, sunt puse în dezbaterea contradictorie a acestora sau pot fi administrate din oficiu de către instanţă dacă apreciază că este necesar pentru aflarea adevărului şi pentru justa soluţionare a cauzei. Per a contrario, o probă contestată va fi readministrată, iar, în speţă, readministrarea nemaifiind posibilă, face aplicabil textul legal criticat, ipoteză care, potrivit art. 383 alin. (4) din acelaşi cod, obligă instanţa să o pună în discuţia părţilor, a persoanei vătămate şi a procurorului, dacă imposibilitatea de administrare se referă la o probă administrată în faza de urmărire penală şi încuviinţată de instanţă.

20. Aşa fiind, Curtea constată că nu sunt afectate dispoziţiile constituţionale ale art. 16, art. 20, art. 21 alin. (3), art. 23 alin. (12) coroborat cu art. 6 paragrafele 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor fundamentale ale cetăţenilor, deoarece prevederile astfel contestate se aplică tuturor persoanelor aflate în ipoteza normativă şi nu dispun cu privire la aspecte ce ţin de legalitatea pedepsei. Totodată, dispoziţiile art. 23 alin. (11) referitor la prezumţia de nevinovăţie şi art. 53 referitor la Restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi nu au incidenţă în cauză.

21. Curtea mai constată că o soluţie legislativă identică se regăsea şi în art. 327 alin. 3 din Codul de procedură penală din 1968, potrivit căruia „Dacă ascultarea vreunuia dintre martori nu mai este posibilă, instanţa dispune citirea depoziţiei date de acesta în cursul urmăririi penale şi va ţine seama de ea la judecarea cauzei”, şi că prin numeroase decizii Curtea Constituţională a validat conformitatea acesteia atât cu Legea fundamentală, cât şi cu dispoziţiile Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (a se vedea în acest sens Decizia nr. 275 din 26 iunie 2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 565 din 6 august 2003, şi Decizia nr. 375 din 24 septembrie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 723 din 25 noiembrie 2013).

22. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A. d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Mihail Boldea în Dosarul nr. 1.142/44/2013 al Curţii de Apei Braşov - Secţia penală şi constată că dispoziţiile art. 381 alin. (7) din Codul de procedură penală sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.

Definitivă şi general obligatorie.

Decizia se comunică Curţii de Apel Braşov - Secţia penală şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 8 decembrie 2015.

 

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE

AUGUSTIN ZEGREAN

Magistrat-asistent,

Afrodita Laura Tutunaru

 

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

DECIZIA Nr. 883

din 15 decembrie 2015

referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 17 alin. (2) lit. a) şi art. 18 alin. (1) din Legea nr. 329/2009 privind reorganizarea unor autorităţi şi instituţii publice, raţionalizarea cheltuielilor publice, susţinerea mediului de afaceri şi respectarea acordurilor-cadru cu Comisia Europeană şi Fondul Monetar Internaţional

 

Augustin Zegrean - preşedinte

Valer Dorneanu - judecător

Petre Lăzăroiu - judecător

Mircea Ştefan Minea - judecător

Daniel Marius Morar - judecător

Mona-Maria Pivniceru - judecător

Puskás Valentin Zoltán - judecător

Simona-Maya Teodoroiu - judecător

Tudorel Toader - judecător

Patricia Marilena Ionea - magistrat-asistent

 

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Ştefania Sofronie.

 

1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 17 alin. (2) lit. a) şi art. 18 alin. (1) din Legea nr. 329/2009 privind reorganizarea unor autorităţi şi instituţii publice, raţionalizarea cheltuielilor publice, susţinerea mediului de afaceri şi respectarea acord uri lor-cadru cu Comisia Europeană şi Fondul Monetar Internaţional, excepţie ridicată de Sorin Dumitraşcu în Dosarul nr. 370/42/2014 al Tribunalului Prahova - Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal şi care constituie obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 1.395D/2015.

2. La apelul nominal, se prezintă partea Garda Naţională de Mediu - Comisariatul General, prin consilierul juridic Alina Cătănoiu. Lipseşte autorul excepţiei, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită.

3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă cuvântul părţii prezente, care solicită respingerea excepţiei de neconstituţionalitate ca inadmisibilă, în temeiul art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, întrucât dispoziţiile de lege criticate nu mai sunt în vigoare. În situaţia în care instanţa de contencios constituţional ar considera însă că excepţia de neconstituţionalitate este admisibilă, solicită respingerea acestei excepţii ca neîntemeiată, pentru considerentele reţinute de Curtea Constituţională în Decizia nr. 1.414 din 4 noiembrie 2009.

4. Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere a excepţiei ca inadmisibilă, arătând că dispoziţiile de lege criticate nu mai sunt în vigoare, astfel că nu îndeplinesc condiţiile prevăzute de art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:

5. Prin încheierea din 14 septembrie 2015, pronunţată în Dosarul nr. 370/42/2014, Tribunalul Prahova - Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 17 alin. (2) lit. a) şi art. 18 alin. (1) din Legea nr. 329/2009 privind reorganizarea unor autorităţi şi instituţii publice, raţionalizarea cheltuielilor publice, susţinerea mediului de afaceri şi respectarea acordurilor-cadru cu Comisia Europeană şi Fondul Monetar Internaţional. Excepţia a fost ridicată de Sorin Dumitraşcu cu prilejul soluţionării unei acţiuni civile prin care a solicitat anularea Deciziei nr. 270 din 1 aprilie 2014, privind încetarea de drept a raportului său de serviciu.

6. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorul acesteia critică dispoziţiile art. 17 alin. (2) lit. a) şi art. 18 alin. (1) din Legea nr. 329/2009, care interzic cumulul pensiei cu veniturile salariale sau, după caz, asimilate salariilor, potrivit legii, realizate din exercitarea unei activităţi pe bază de contract individual de muncă, raport de serviciu sau în baza actului de numire, potrivit legii, în cadrul autorităţilor şi instituţiilor publice centrale şi locale, indiferent de modul de finanţare şi subordonare, precum şi în cadrul regiilor autonome, societăţilor naţionale, companiilor naţionale şi societăţilor comerciale la care capitalul social este deţinut integral sau majoritar de stat ori de o unitate administrativ-teritorială, dacă nivelul pensiei depăşeşte nivelul salariului mediu brut pe economie utilizat la fundamentarea bugetului asigurărilor sociale de stat şi aprobat prin legea bugetului asigurărilor sociale de stat. În acest sens, arată că aceste texte de lege îngrădesc dreptul Sa muncă, din moment ce persoanele care se află în ipoteza art. 17 alin. (2) lit. a) şi b) din Legea nr. 329/2009 trebuie să renunţe ori la plata pensiei, ori la raporturile de muncă. Totodată, este îngrădit şi dreptul de a alege liber locul de muncă, întrucât dispoziţiile de lege criticate nu se aplică şi în mediul privat.

7. De asemenea, autorul susţine că este încălcat şi dreptul la pensie, acesta datorându-se pentru munca efectuată întrecut şi nu are legătură cu retribuţia angajatului pentru munca prezentă. În consecinţă, cumularea celor două drepturi nu poate fi afectată. În acest sens, aminteşte cele statuate de Curtea Constituţională prin Decizia nr. 82 din 15 ianuarie 2009.

8. Totodată, arată că restrângerea exerciţiului dreptului la muncă şi a dreptului la pensie nu a fost justificată de îndeplinirea condiţiilor prevăzute de art. 53 din Constituţie.

9. Tribunalul Prahova - Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal consideră că excepţia de neconstituţionalitate nu este întemeiată. În acest sens arată, în esenţă, că nicio dispoziţie constituţională nu împiedică legiuitorul să suprime cumulul pensiei cu salariul, cu condiţia ca o asemenea măsură să se aplice în mod egal pentru toţi cetăţenii, iar eventualele diferenţe de tratament să aibă o raţiune licită. Diferenţele dintre persoanele care pot cumula pensia cu

veniturile din salarii şi alte venituri la care se referă art. 17 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 329/2009 şi cele care nu mai pot cumula aceste venituri este justificată în mod obiectiv şi rezonabil de nivelul pensiei avute. De asemenea, măsura legală dispusă prin textele de lege criticate este proporţională cu situaţia bugetară avută în vedere, iar art. 53 din Constituţie şi documentele internaţionale în materia drepturilor omului admit posibilitatea diminuării rezonabile a gradului de protecţie oferită unor drepturi fundamentale, în anumite momente sau situaţii, cu respectarea unor condiţii, câtă vreme prin aceasta nu este atinsă însăşi substanţa drepturilor. Condiţiile restrângerii exerciţiului unor drepturi fundamentale prevăzute de art. 53 din Constituţie sunt respectate.

10. În conformitate cu dispoziţiile art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului, precum şi Avocatului Poporului, pentru a-şi formula punctele de vedere cu privire la excepţia de neconstituţionalitate.

11. Avocatul Poporului, invocând jurisprudenţa în materie a Curţii Constituţionale, arată că dispoziţiile de lege criticate sunt constituţionale.

12. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernul nu au comunicat punctele de vedere solicitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, susţinerile părţii prezente, concluziile procurorului, dispoziţiile de lege criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:

13. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.

14. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 17 alin. (2) lit. a) şi art. 18 alin. (1) din Legea nr. 329/2009 privind reorganizarea unor autorităţi şi instituţii publice, raţionalizarea cheltuielilor publice, susţinerea mediului de afaceri şi respectarea acordurilor-cadru cu Comisia Europeană şi Fondul Monetar internaţional, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 761 din 9 noiembrie 2009, dispoziţii potrivit cărora:

- Art. 17 alin. (2) lit. a): „(2) Prevederile alin. (1) sunt aplicabile persoanelor care:

a) la data intrării în vigoare a prezentului capitol sunt pensionari cumularzi;”;

- Art. 18 alin. (1): „Pensionarii prevăzuţi la art. 17 alin. (2) lit. a) care desfăşoară activităţi profesionale pe bază de contract individual de muncă, raport de serviciu sau în baza actului de numire în funcţie au obligaţia ca, în termen de 15 zile de la data intrării în vigoare a prezentului capitol, să îşi exprime în scris opţiunea între suspendarea plăţii pensiei pe durata exercitării activităţii şi încetarea raporturilor de muncă, de serviciu sau a actului de numire în funcţie, dacă nivelul pensiei nete aflate în plată depăşeşte nivelul salariului mediu brut pe economie utilizat la fundamentarea bugetului asigurărilor sociale de stat, aprobat prin legea bugetului asigurărilor sociale de stat”

15. Curtea reţine că dispoziţiile art. 17 alin. (1) din Legea nr. 329/2009, la care fac trimitere dispoziţiile art. 17 alin. (2) lit. a) din aceeaşi lege, prevăd că „Beneficiarii dreptului la pensie aparţinând atât sistemului public de pensii, cât şi sistemelor neintegrate sistemului public care realizează venituri salariate sau, după caz, asimilate salariilor, potrivit legii, realizate din exercitarea unei activităţi pe bază de contract individual de muncă, raport de serviciu sau în baza actului de numire, potrivit legii, în cadrul autorităţilor şi instituţiilor publice centrale şi locale, indiferent de modul de finanţare şi subordonare, precum şi în cadrul regiilor autonome, societăţilor naţionale, companiilor naţionale şi societăţilor comerciale la care capitalul social este deţinut integral sau majoritar de stat ori de o unitate administrativ-teritorială, pot cumula pensia netă cu veniturile astfel realizate, dacă nivelul acesteia nu depăşeşte nivelul salariului mediu brut pe economie utilizat la fundamentarea bugetului asigurărilor sociale de stat şi aprobat prin legea bugetului asigurărilor sociale de stat.”

16. Totodată, Curtea observă că, prin articolul unic din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 11/2011 privind utilizarea indicatorului de referinţă câştigul salariat mediu brut în actele normative din domeniul muncii şi protecţiei sociale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 111 din 11 februarie 2011, a fost modificat cap. IV din Legea nr. 329/2009. Astfel, potrivit articolului unic al ordonanţei de urgenţă menţionate, „în cuprinsul cap. IV din Legea nr. 329/2009 privind reorganizarea unor autorităţi şi instituţii publice, raţionalizarea cheltuielilor publice, susţinerea mediului de afaceri şi respectarea acordurilor-cadru cu Comisia Europeană şi Fondul Monetar Internaţional, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 761 din 9 noiembrie 2009, cu modificările şi completările ulterioare, sintagma «salariul mediu brut pe economie utilizat la fundamentarea bugetului asigurărilor sociale de stat» se înlocuieşte cu sintagma «câştigul salariat mediu brut utilizat la fundamentarea bugetului asigurărilor sociale de stat»“.

17. De asemenea, Curtea constată că dispoziţiile de lege criticate au fost abrogate prin articolul unic din Legea nr. 134/2014 pentru abrogarea unor prevederi din Legea nr. 329/2009 privind reorganizarea unor autorităţi şi instituţii publice, raţionalizarea cheltuielilor publice, susţinerea mediului de afaceri şi respectarea acordurilor-cadru cu Comisia Europeană şi Fondul Monetar Internaţional, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 753 din 16 octombrie 2014. Având în vedere însă cele reţinute de Curtea Constituţională prin Decizia nr. 766 din 15 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 549 din 3 august 2011, în sensul că sintagma „în vigoare din cuprinsul dispoziţiilor art. 29 alin. (1) şi ale art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicată, este constituţională în măsura în care se interpretează în sensul că sunt supuse controlului de constituţionalitate şi legile sau ordonanţele ori dispoziţiile din legi sau din ordonanţe ale căror efecte juridice continuă să se producă şi după ieşirea lor din vigoare, precum şi faptul că dispoziţiile de lege criticate în prezenta cauză continuă să-şi producă efectele asupra situaţiei autorului excepţiei, Curtea urmează a analiza constituţionalitatea acestor dispoziţii de lege.

18. Autorul excepţiei consideră că textele de lege criticate sunt contrare următoarelor prevederi din Constituţie: art. 41 referitor la dreptul la muncă, art. 47 alin. (2) privind dreptul la pensie şi art. 53 referitor la restrângerea exerciţiului unor drepturi sau libertăţi. De asemenea, invocă şi prevederile constituţionale ale art. 1 alin. (3) referitor la statul român, ale art. 11 privind dreptul internaţional şi dreptul intern, ale art. 20 referitor la tratatele internaţionale privind drepturile omului şi ale art. 21 privind accesul liber la justiţie. Totodată, consideră că s-a adus atingere dispoziţiilor art. 6 din Pactul internaţional cu privire la drepturile economice, sociale şi culturale, dispoziţii referitoare la dreptul la muncă.

19. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că textele de lege criticate au mai fost analizate din perspectiva conformităţii lor cu prevederile constituţionale invocate de autorul acesteia. Astfel, prin Decizia nr. 79 din 11 februarie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 321 din 5 mai 2014, Decizia nr. 1.149 din 28 septembrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 711 din 26 octombrie 2010, Decizia nr. 297 din 1 martie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 513 din 20 iulie 2011, Decizia nr. 368 din 22 martie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 468 din 4 iulie 2011, Decizia nr. 378 din 22 martie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 468 din 4 iulie 2011, Decizia nr. 544 din 24 mai 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 402 din 15 iunie 2012, şi Decizia nr. 1.032 din 29 noiembrie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 50 din 23 ianuarie 2013, Curtea a reţinut că nicio dispoziţie constituţională nu împiedică legiuitorul să suprime cumulul pensiei cu salariul, cu condiţia ca o asemenea măsură să se aplice în mod egal pentru toţi cetăţenii, iar eventualele diferenţe de tratament să aibă o raţiune licită.

20. Curtea a constatat că nivelul pensiei nete până la care poate opera cumulul cu alte venituri respectă condiţiile de obiectivitate (este expres prevăzut de lege, previzibil şi determinabil) şi rezon abilitate (nivelul salariului mediu brut pe economie constituie o opţiune justă şi echilibrată) impuse de principiul nediscriminării. De asemenea, a arătat că soluţia legislativă care instituie un anumit cuantum sau prag valoric, apreciat ca rezonabil, corespunde unei opţiuni exclusive a legiuitorului, nefiind deci o problemă de resortul contenciosului constituţional.

21. Totodată, Curtea a reţinut că măsura adoptată de legiuitor este proporţională cu situaţia care a determinat-o, respectiv situaţia de criză economică în care se regăseşte statul, fiind rezultatul unui echilibru între scopul declarat al legii şi mijloacele folosite în realizarea lui, şi este aplicată în mod nediscriminatoriu tuturor persoanelor aflate în ipoteza normei.

22. Curtea a mai stabilit că angajaţii din mediul public nu se află în aceeaşi situaţie juridică precum cei din mediul privat. Cei care sunt angajaţi în raporturi de muncă în mediul bugetar sunt legaţi, în mod esenţial, din punctul de vedere al sursei din care sunt alimentate salariile/indemnizaţiile sau soldele de bugetul public naţional, de încasările şi de cheltuielile din acest buget, dezechilibrarea acestuia putând avea consecinţe în ceea ce priveşte diminuarea cheltuielilor din acest buget. Or, salariile/indemnizaţiile/soldele reprezintă astfel de cheltuieli - mai exact, cheltuieli de personal. În schimb, în mediul privat raporturile de muncă sunt guvernate întotdeauna de contractul individual de muncă încheiat între un angajat şi un angajator.

23. Tot prin deciziile mai sus amintite, Curtea a amintit Decizia din 20 martie 2012, pronunţată în Cauza Ionel Panfile împotriva României (paragrafele 17-25), în care Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că măsura interzicerii cumulului pensiei cu salariul este prevăzută de lege, urmăreşte un scop legitim, respectă justul echilibru între interesele generale ale comunităţii şi protecţia drepturilor fundamentale ale indivizilor, precum şi faptul că, în domeniul social, statul dispune de o marjă largă de apreciere.

24. Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să justifice reconsiderarea jurisprudenţei în materie a Curţii Constituţionale, considerentele şi soluţiile deciziilor amintite îşi păstrează valabilitatea şi în prezenta cauză.

25. Referitor la invocarea în prezenta cauză a prevederilor art. 1 alin. (3) şi art. 21 din Constituţie, Curtea, analizând atât conţinutul textelor de lege criticate, cât şi pe cel al motivării excepţiei de neconstituţionalitate, apreciază că aceste prevederi constituţionale nu au incidenţă în cauză.

26. Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu majoritate de voturi,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Sorin Dumitraşcu în Dosarul nr. 370/42/2014 al Tribunalului Prahova - Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal şi constată că dispoziţiile art. 17 alin. (2) lit. a) şi art. 18 alin. (1) din Legea nr. 329/2009 privind reorganizarea unor autorităţi şi instituţii publice, raţionalizarea cheltuielilor publice, susţinerea mediului de afaceri şi respectarea acordurilor-cadru cu Comisia Europeană şi Fondul Monetar Internaţional sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.

Definitivă şi general obligatorie.

Decizia se comunică Tribunalului Prahova - Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunţată în şedinţa din data de 15 decembrie 2015.

 

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE

AUGUSTIN ZEGREAN

Magistrat-asistent,

Patricia Marilena Ionea

 

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

DECIZIA Nr. 885

din 15 decembrie 2015

referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 6 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 285/2010 privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice, ale art. II art. 1 alin. (2) şi art. II art. 6 alin. (1) şi (2) teza a două din Ordonanţa de urgenţa a Guvernului nr. 80/2010 pentru completarea art. 11 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 37/2008 privind reglementarea unor măsuri financiare în domeniul bugetar, precum şi pentru instituirea altor măsuri financiare în domeniul bugetar şi ale art. 10 alin. (5) teza întâi din Legea-cadru nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice

 

Augustin Zegrean - preşedinte

Valer Dorneanu - judecător

Petre Lăzăroiu - judecător

Mircea Ştefan Minea - judecător

Daniel Marius Morar - judecător

Mona-Maria Pivniceru - judecător

Puskás Valentin Zoltán - judecător

Simona-Maya Teodoroiu - judecător

Tudorel Toader - judecător

Patricia Marilena Ionea - magistrat-asistent

 

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Ştefania Sofronie.

 

1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 6 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 285/2010 privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice, ale art. II art. 1 alin. (2) şi art. II art. 6 alin. (1) şi (2) teza a două din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 80/2010 pentru completarea art. 11 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 37/2008 privind reglementarea unor măsuri financiare în domeniul bugetar, precum şi pentru instituirea altor măsuri financiare în domeniul bugetar şi ale art. 10 alin. (5) teza întâi din Legea-cadru nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, excepţie ridicată, din oficiu, de instanţa de judecată şi de Mircea Mugurel Şelea în Dosarul nr. 1.718/2/2013 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia de contencios administrativ şi fiscal şi care constituie obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 1.431D/2015.

2. La apelul nominal, lipseşte autorul excepţiei şi partea Ministerul Justiţiei, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită.

3. Magistratul-asistent referă asupra înscrisului depus la dosar de Mircea Mugurel Şelea, prin care solicită admiterea excepţiei de neconstituţionalitate.

4. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere a excepţiei ca neîntemeiată.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:

5. Prin încheierea din 29 mai 2015, pronunţată în Dosarul nr. 1.718/2/2013, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia de contencios administrativ şi fiscal a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 6 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 285/2010 privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice, ale art. II art. 1 alin. (2) şi art. II art. 6 alin. (1) şi (2) teza a două din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 80/2010 pentru completarea art. 11 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 37/2008 privind reglementarea unor măsuri financiare în domeniul bugetar, precum şi pentru instituirea altor măsuri financiare în domeniul bugetar şi ale art. 10 alin. (5) teza întâi din Legea-cadru nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice. Excepţia a fost ridicată, din oficiu, de instanţa de judecată şi de Mircea Mugurel Şelea cu prilejul soluţionării recursului formulat împotriva Sentinţei nr. 1,772 din 31 mai 2013 a Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

6. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie arată, în esenţă, că dispoziţiile art. 6 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 285/2010 şi cele ale art. II art. 6 alin. (1) şi (2) teza a două din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 80/2010 creează un tratament juridic discriminator. Astfel, personalul care a îndeplinit condiţiile de a trece la o altă gradaţie până la data de 1 ianuarie 2011 are un salariu diferit faţă de cel care îndeplineşte aceleaşi condiţii după această dată. Acest tratament juridic diferenţiat în raport cu un criteriu temporal nu are o justificare obiectivă şi rezonabilă câtă vreme este vorba de persoane care au aceeaşi calificare profesională şi exercită aceleaşi funcţii în instituţii de acelaşi nivel. În sprijinul celor arătate, invocă cele reţinute de Curtea Constituţională prin Decizia nr. 1.615 din 20 decembrie 2011, cu privire la diferenţele de tratament juridic în materia salarizării, şi Decizia nr. 1 din 8 februarie 1994, referitor la principiul egalităţii în drepturi, precum şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului aferentă dispoziţiilor art. 14 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

7. Mircea Mugurel Şelea susţine că dispoziţiile art. II art. 6 alin. (1) şi (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 80/2010 relevă o deficienţă de reglementare constând în aceea că legiuitorul nu a verificat dacă prin modul de calcul al salariului impus se obţine un salariu de bază egal cu cei al persoanei care a fost încadrată în aceeaşi clasă/gradaţie de salarizare la data 1 ianuarie 2011 - data intrării În vigoare a Legii-cadru nr. 284/2010, pentru a nu genera inechităţi. Consideră că aplicarea procentului de 2,5% prevăzut de art. 10 alin. (5) din Legea-cadru nr. 284/2010 trebuia să se facă la algoritmul de calcul prevăzut de aceeaşi lege, iar raportarea acestui procent la un alt salariu de bază decât cel obţinut în condiţiile prevăzute de art. 10 alin. (1)-(4) din Legea-cadru nr. 284/2010 este ceea ce a condus la un rezultat greşit şi la o altă ierarhie salarială decât cea prevăzută de legea-cadru.

8. În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 10 alin. (5) din Legea-cadru nr. 284/2010, acelaşi autor al excepţiei arată că procentul de 2,5 prevăzut de acest text de lege trebuie să fie unul real şi corect calculat, în sensul că diferenţele între clasele de salarizare succesive enumerate de art. 10 alin. (2) din aceeaşi lege, respectiv coeficienţii de ierarhizare corespunzători fiecărei clase, să fie într-adevăr de 2,5%. Or, o simplă verificare a diferenţelor procentuale dintre clasele succesive de salarizare demonstrează că acestea variază de la 1,8% la 3,4%. Prin urmare, şi în cazul în care procentul de 2,5% ar fi aplicat la salariul de bază, solda/salariul de funcţie, ori indemnizaţia lunară de încadrare, calculate potrivit Legii-cadru nr. 284/2010, tot s-ar genera diferenţe salariate nejustificate şi discriminatorii.

9. Referitor la dispoziţiile art. II art. 1 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 80/2010, Mircea Mugurel Şelea arată, în esenţă, că sunt neclare şi imprecise, întrucât au fost interpretate în sensul că menţin cuantumul sporurilor la nivelul lunii decembrie 2011 chiar şi în situaţia majorării salariului de bază ca urmare a trecerii într-o altă gradaţie corespunzătoare vechimii în muncă.

10. În conformitate cu dispoziţiile art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992. Încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului, precum şi Avocatului Poporului, pentru a-şi formula punctele de vedere cu privire la excepţia de neconstituţionalitate.

11. Avocatul Poporului consideră că dispoziţiile art. 6 alin. (1)şi (3) din Legea nr. 285/2010, art. 10 alin. (5) din Legea-cadru nr. 284/2010 şi art. II art. 6 alin. (1) şi (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 80/2010 sunt neconstituţionale. În ceea ce priveşte critica de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. II art. 1 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 80/2010, arată că este nemotivată, fiind contrară art. 10 alin. (2) din Legea nr. 47/1992.

12. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernul nu au comunicat punctele de vedere solicitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile de lege criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:

13. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.

14. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie următoarele texte de lege: art. 6 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 285/2010 privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 878 din 28 decembrie 2010, art. II art. 1 alin. (2) şi art. II art. 6 alin. (1) şi (2) teza a două din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 80/2010 pentru completarea art. 11 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 37/2008 privind reglementarea unor măsuri financiare în domeniul bugetar, precum şi pentru instituirea altor măsuri financiare în domeniul bugetar, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 636 din 10 septembrie 2010, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 283/2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 887 din 14 decembrie 2011, şi art. 10 alin. (5) teza întâi din Legea-cadru nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 877 din 28 decembrie 2010, cu modificările şi completările ulterioare. Dispoziţiile de lege criticate au următoarea redactare:

- Art. 6 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 285/2010: „(1) în anul 2011, avansarea personalului încadrat pe funcţii de execuţie în gradaţia corespunzătoare tranşei de vechime în muncă se face prin încadrarea în clasele de salarizare corespunzătoare vechimii în muncă dobândite, prevăzute la art. 11 alin. (3) din legea-cadru, personalul beneficiind de o majorare a salariului de bază avut, corespunzător numărului de clase de salarizare succesive suplimentare multiplicat cu procentul stabilit la art. 10 alin. (5) din legea-cadru, fără acordarea salariului corespunzător coeficientului de ierarhizare aferent noii clase de salarizare. [...]

(3) Prevederile alin. (1) se aplică în mod corespunzător şi la trecerea într-o altă tranşă de vechime în funcţie pentru personalul care ocupă funcţii din cadrul familiei ocupaţionale „ Justiţie”, respectiv vechime în învăţământ pentru personalul didactic de predare universitar şi preuniversitar.”;

- Art. II art. 1 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 80/2010: „Pentru anul 2012 se aprobă instituirea unor măsuri financiare în domeniul bugetar, după cum urmează:

Art. 1. [...]

(2) în anul 2012, cuantumul sporurilor, indemnizaţiilor, compensaţiilor şi al celorlalte elemente ale sistemului de salarizare care fac parte, potrivit legii, din salariul brut, solda lunară brută/salariul lunar brut, indemnizaţia brută de încadrare se menţine la acelaşi nivel cu cel ce se acordă personalului plătit din fonduri publice pentru luna decembrie 2011, în măsura în care personalul îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii.”;

- Art. II art. 6 alin. (1) şi (2) teza a două din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 80/2010: „Pentru anul 2012 se aprobă instituirea unor măsuri financiare în domeniul bugetar, după cum urmează:

Art. 6. - (1) în anul 2012, avansarea personalului încadrat pe funcţii de execuţie în gradaţia corespunzătoare tranşei de vechime în muncă se face prin încadrarea în clasele de salarizare corespunzătoare vechimii în muncă dobândite, prevăzute la art. 11 alin. (3) din Legea-cadru nr. 284/2010, cu modificările ulterioare, personalul beneficiind de o majorare a salariului de bază avut, corespunzător numărului de clase de salarizare succesive suplimentare multiplicat cu procentul stabilit la art. 10 alin. (5) din legea sus-menţionată, fără acordarea salariului corespunzător coeficientului de ierarhizare aferent noii clase de salarizare.

(2) în anul 2012, prevederile alin. (1) se aplică în mod corespunzător personalului de conducere, precum şi la trecerea într-o altă tranşă de vechime în funcţie a personalului care ocupă funcţii din cadrul familiei ocupaţionale «Justiţie». “

- Art. 10 alin. (5) teza întâi din Legea-cadru nr. 284/2010: „Diferenţa dintre două clase de salarizare succesive este de 2,5% din salariul de bază, solda/salariul de funcţie, indemnizaţia lunară de încadrare, utilizându-se rotunjirea la a două zecimală a coeficienţilor de ierarhizare aferenţi claselor de salarizare.”

15. Curtea constată că dispoziţiile art. 6 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 285/2010, art. II art. 1 alin. (2) şi art. II art. 6 alin. (1) şi (2) teza a două din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 80/2010 au avut o aplicare temporară, care a încetat anterior sesizării Curţii Constituţionale cu prezenta excepţie de neconstituţionalitate. Cu toate acestea, având în vedere cele reţinute prin Decizia nr. 766 din 15 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 549 din 3 august 2011, precum şi faptul că aceste dispoziţii de lege continuă să îşi producă efectele juridice în cauza în care a fost invocată excepţia de neconstituţionalitate, Curtea urmează să analizeze constituţionalitatea acestora, aşa cum a fost sesizată.

16. Autorii excepţiei consideră că dispoziţiile de lege criticate aduc atingere următoarelor prevederi din Constituţie: art. 11 referitor la dreptul internaţional şi dreptul intern, art. 16 privind egalitatea în drepturi a cetăţenilor şi art. 41 alin. (4) privind egalitatea remunerării femeilor cu cea a bărbaţilor. De asemenea, sunt invocate dispoziţiile art. 14 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, referitoare la interzicerea discriminării.

17. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că dispoziţiile art. 6 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 285/2010 au mai fost supuse analizei de constituţionalitate, prin prisma unor critici asemănătoare celor invocate în prezenta cauză. Astfel, prin Decizia nr. 669 din 26 iunie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 559 din 8 august 2012, Decizia nr. 884 din 25 octombrie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 853 din 18 decembrie 2012, Decizia nr. 6 din 17 ianuarie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 96 din 15 februarie 2013, şi Decizia nr. 536 din 14 iulie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 629 din 19 august 2015, Curtea a respins ca neîntemeiate criticile de neconstituţionalitate aduse dispoziţiilor art. 6 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 285/2010, reţinând că „avansarea personalului încadrat pe funcţii de execuţie în gradaţia corespunzătoare tranşei de vechime în muncă şi calculul indemnizaţiilor potrivit acestor gradaţii se fac potrivit normelor juridice în vigoare la data unei astfel de avansări, cuantumurile ce ar fi putut fi calculate potrivit legislaţiei aplicabile anterior acestei date neavând regimul juridic al unor drepturi câştigate.” De asemenea, Curtea a reţinut că „legiuitorul poate interveni oricând, din raţiuni ce ţin de politica economico-financiară a statului, cu reglementarea unor dispoziţii noi în ceea ce priveşte criteriile de avansare şi metodologia de calcul al indemnizaţiilor obţinute în urma avansării, ce devin aplicabile de la data intrării lor în vigoare, înlocuind vechile norme având acelaşi Obiect, pe care le abrogă.”

18. Concluzii asemănătoare au fost reţinute şi în ceea ce priveşte dispoziţiile art. II art. 6 alin. (1) şi (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 80/2010, aşa cum reiese din Decizia nr. 475 din 16 iunie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 605 din 11 august 2015, şi Decizia nr. 556 din 16 iulie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 630 din 19 august 2015. Tot prin aceste decizii, Curtea, referindu-se la critica de neconstituţionalitate raportată la art. 41 alin. (4) din Constituţie, potrivit căruia, la muncă egală, femeile au salariul egal cu bărbaţii, a constatat că aceasta nu poate fi reţinută, de vreme ce dispoziţiile de lege criticate reglementează modul de calcul al majorării salariale în cazul avansării într-o altă treaptă de vechime în muncă, fără a institui discriminări pe criteriul de sex.

19. Referitor la constituţionalitatea dispoziţiilor art. 10 alin. (5) din Legea-cadru nr. 284/2010, Curtea, prin Decizia nr. 579 din 29 septembrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 808 din 30 octombrie 2015, a arătat că „dispoziţiile de lege criticate care instituie procentul de 2,5 ca diferenţă între două clase de salarizare nu conţin niciun element de neconstituţionalitate.” Totodată, a precizat ca „art. 11 alin. (3) din Legea-cadru nr. 284/2010 stabileşte, în mod diferenţiat pe gradaţii, modul de calcul al procentelor cu care se majorează salariul de bază, spre deosebire de vechea reglementare aplicabilă salarizării magistraţilor, care prevedea o majorare de 5%, indiferent de treapta de vechime în muncă în care se trecea. Astfel, diferenţele de salarizare invocate de autoarea excepţiei, referitoare la personalul care ocupă funcţii din cadrul familiei ocupaţionale «Justiţie» şi care avansează în gradaţiile 4 şi 5, provin din întreaga succesiune a actelor normative intervenite după anul 2011, raportată la prevederile aplicabile anterior anului 2011, iar nu din dispoziţiile de lege criticate”.

20. Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să justifice reconsiderarea jurisprudenţei în materie a Curţii Constituţionale, considerentele şi soluţiile deciziilor mai sus amintite îşi păstrează valabilitatea şi în prezenta cauză.

21. Referitor la critica de neconstituţionalitate vizând existenţa unei „deficienţe de reglementare” a dispoziţiilor art. II art. 6 alin. (1) şi (2) teza a două din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 80/2010, Curtea apreciază că sunt relevante cele reţinute prin Decizia nr. 278 din 23 aprilie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 447 din 23 iunie 2015, paragrafele 20-27, în care a descris evoluţia legislativă în domeniul salarizării începând cu data intrării în vigoare a Legii-cadru nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 762 din 9 noiembrie 2009, relevând temeiurile care au fost avute în vedere de legiuitor pentru adoptarea soluţiei potrivit căreia în anul 2011 şi anii următori nu s-au aplicat valoarea de referinţă şi coeficienţii de ierarhizare corespunzători claselor de salarizare prevăzuţi în Legea-cadru nr. 284/2010. Astfel, Curtea a conchis că „textul de lege criticat face inaplicabile dispoziţiile Legii-cadru nr. 284/2010 referitoare la stabilirea cuantumului drepturilor salariale, dar nu în sensul contracarării voinţei legiuitorului, ci în sensul protejării dreptului la salariu, ca drept fundamental, aşa cum s-a statuat prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 1.658 din 28 decembrie 2010 şi s-a concretizat în evoluţia reglementării privind salarizarea personalului bugetar de la data intrării în vigoare a Legii-cadru nr. 330/2009 şi până în prezent, astfel ca implementarea unui nou sistem de salarizare să nu conducă la diminuarea, în practică, a drepturilor salariale ale niciuneia dintre categoriile profesionale”(paragraful 27).

22. În continuare, analizând critica formulată de Mircea Mugurel Şelea referitoare la modul de calcul al diferenţei de salarizare dintre două clase de salarizare succesive, aşa cum este acesta prevăzut de art. 10 alin. (5) din Legea-cadru nr. 284/2010, Curtea observă că aceasta vizează în realitate o pretinsă inadvertenţă de reglementare în cadrul aceluiaşi act normativ, problemă ce nu reprezintă însă un aspect de neconstituţionalitate a cărei analiză să revină competenţei instanţei de contencios constituţional. Astfel, Curtea reţine că, potrivit dispoziţiilor art. 2 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, „sunt neconstituţionale prevederile actelor prevăzute la alin. (1), care încalcă dispoziţiile sau principiile Constituţiei”, acesta fiind şi sensul avut de vedere de Curtea Constituţională în exercitarea atribuţiei sale prevăzute de art. 146 lit. d) din Constituţie.

23. În sfârşit, în ceea ce priveşte critica dispoziţiilor art. II art. 1 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 80/2010, Curtea constată că, în esenţă, susţinerile autorului excepţiei pun în evidenţă probleme ce ţin de calculul unor sporuri cu prilejul majorării salariului de bază ca urmare a avansării într-o altă gradaţie corespunzătoare tranşei de vechime, arătând că aceste sporuri nu au fost majorate în mod corespunzător. Or, Curtea observă că textul de lege criticat nu face altceva decât să prevadă menţinerea în anul 2012 a cuantumului sporurilor, indemnizaţiilor, compensaţiilor şi al celorlalte elemente ale sistemului de salarizare care fac parte, potrivit legii, din salariul brut, solda lunară brută/salariul lunar brut, indemnizaţia brută de încadrare. Modul concret în care se calculează fiecare dintre aceste venituri raportat la salariul de bază, solda/salariul de funcţie sau indemnizaţia lunară de încadrare şi care determină consecinţele în cazul modificării acestor din urmă venituri nu este reglementat însă de textul de lege criticat, ci de alte reglementări distincte, care nu constituie însă obiectul excepţiei de neconstituţionalitate.

24. Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată, din oficiu, de instanţa de judecată şi de Mircea Mugurel Şelea în Dosarul nr. 1.718/2/2013 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia de contencios administrativ şi fiscal şi constată că dispoziţiile art. 6 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 285/2010 privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice, ale art. II art. 1 alin. (2) şi art. II art. 6 alin. (1) şi (2) teza a două din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 80/2010 pentru completarea art. 11 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 37/2008 privind reglementarea unor măsuri financiare în domeniul bugetar, precum şi pentru instituirea altor măsuri financiare în domeniul bugetar şi ale art. 10 alin. (5) teza întâi din Legea-cadru nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.

Definitivă şi general obligatorie.

Decizia se comunică Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia de contencios administrativ şi fiscal şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunţată în şedinţa din data de 15 decembrie 2015.

 

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE

AUGUSTIN ZEGREAN

Magistrat-asistent,

Patricia Marilena Ionea

 


Copyright 1998-2015 DSC.NET   All rights reserved.